Capitolul 8

“La bine şi la rău” – mereu împreună

“La bine şi la rău vom fi împreună, până când moartea ne va despărţi”, rostim de fiecare dată în
faţa altarului lui Dumnezeu, la căsătorie. Unii rostesc aceste cuvinte mecanic, fără să fie conştienţi
că ele reprezintă de fapt un legământ pe viaţă, pe care-l fac în primul rând în faţa lui Dumnezeu şi
apoi în faţa oamenilor.
Suntem dispuşi să fim alături de celălalt “la bine”, dar când survine “la rău”, mulţi dintre noi dăm
bir cu fugiţii. Dacă apare vreo boală necruţătoare, şomajul, sărăcia, legătura invizibilă care s-a creat
între cei doi, se rupe ca prin farmec pentru atâţia oameni. Câte femei nu au ajuns să-şi părăsească
soţii pentru o partidă mai bună. Dacă soţul nu era în stare să le ofere luxul de care ele aveau nevoie,
de o viaţă lipsită de griji materiale, atunci acestea părăseau domiciliul conjugal pentru un alt bărbat
cu buzunarele pline. “Dragostea” şi jurămintele făcute la altar, deveneau de tristă amintire.
Un proverb spune : “dragostea trece prin stomac”. E o filozofie periculoasă de viaţă. Dacă
dragostea va fi condiţionată numai de situaţia materială a partenerului, ei bine, pe aceasta n-o vom
mai numi “dragoste”. E doar un interes meschin. Cei care s-au căsătorit apelând la această filozofie
de viaţă, nu au ajuns să cunoască niciodată ce e dragostea şi nici fericirea. Chiar dacă au avut
permanent “stomacul plin” şi nu le-a lipsit nimic din punct de vedere material, sufletul lor a rămas
veşnic gol. Au devenit persoane care căutau cu disperare dragostea, dar aceasta se încăpăţâna să
fugă de ei. Fiecare găseşte ceea ce caută. Dacă vei căuta dragostea, fericirea şi adevăratele valori, le
vei găsi. Dar dacă pentru tine primordial va fi banul, atunci vei avea parte doar de “fericirea” rece,
metalică a sa.
Nimeni nu doreşte să apară probleme sau necazuri în căsnicia sa. Însă apariţia lor nu poate fi
împiedecată. Trăim într-o lume minată de păcat, iar răul şi necazul ne pândesc la uşă. După ce-am
dezbrăcat rochia de mireasă ne aşteptăm să înceapă “luna de miere”, care am vrea să se
prelungească o viaţă întreagă. Dorim, de-asemenea să ne înţelegem perfect cu partenerul de viaţă, să
nu existe nici un fel de certuri sau divergenţe. Dar lucrurile nu se vor petrece aşa şi vom fi profund
dezamăgiţi. Unde greşim ? Nu trebuie să fie viaţa de familie o “viaţă de miere” ? Concepţia noastră
e greşită, sau vina este exclusiv la noi ? Noi nu suntem capabili să creăm un climat de linişte şi
pace, în care nici un nor să nu umbrească armonia căminului nostru.
Dacă am trăi într-o lume perfectă, categoric că aşa s-ar întâmpla. Însă lumea noastră este departe
de perfecţiune, iar noi nu suntem perfecţi şi de aceea vor mai sări şi scântei din când în când. Prin
aceasta nu mă refer la jigniri, injurii, sau la bătaie, care reprezintă manifestările unui climat
patologic, detestabil.
Mă refer la faptul că divergenţele sunt normale într-o familie, pe lumea aceasta. Ne naştem în
medii sociale dintre cele mai variate, primim educaţii diferite, avem concepţii uneori deosebite
despre anumite lucruri, încât conflictele e normal să apară.
De exemplu, el provine din Banat, unde se găteşte gras şi deseori cu sânge. Ea este moldoveancă,
iar în familia sa nu au existat astfel de obiceiuri. După ce s-au căsătorit, el doreşte ca ea să-i
gătească “ca la mama acasă” şi este profund dezamăgit de mâncarea soţiei lui. Unii obişnuiau să
mănânce extrem de sărat sau piperat, în timp ce alţii folosesc sarea foarte rar sau deloc.
Unul este obişnuit ca în familia sa să-şi schimbe foarte des hainele, dacă nu mai sunt în pas cu
moda şi se satură repede de ele. Pentru celălalt, cumpărarea unor haine noi constituie un lux, toaleta
fiind schimbată numai atunci când ea se învecheşte. Unul provine dintr-o familie în care părinţii
obişnuiau să pună orice bănuţ de-o parte ; pentru alţii banii nu au nici o valoare. Ei aruncă efectiv cu
banii în stânga şi-n dreapta, cheltuind tot ceea ce câştigă.
Unul consideră că educaţia este esenţială, dorind ca proprii copii să urmeze mai târziu şcoli înalte,
în timp pentru celălalt contează numai banul. Copiii să facă 8 clase şi apoi…la muncă ! Să câştige
cât mai mulţi bani !
Unul obişnuieşte ca seara să aerisească dormitorul, iar noaptea să doarmă cu gemul deschis, în
timp ce altul consideră că “de frig au murit armate întregi, dar de căldură şi putoare n-a murit nici
una” ! Mi-amintesc că am văzut un film în acest sens, în care ea îşi duce viitorul soţ ca să-l prezinte
părinţilor săi, care locuiau într-o zonă de munte şi în ciuda acestui fapt, noaptea dormeau cu
geamurile deschise. Lui i-a fost oferită o cameră cu întreg confortul necesar, dar geamul i-a fost
lăsat intenţionat deschis în toiul nopţii, aşa cum era obiceiul casei. Dimineaţa tânărul era cu “ţurţuri
la nas” şi clănţănea cât îl ţineau puterile, fiind vânăt la culoare. Ea l-a privit uimită dimineaţa şi l-a
întrebat : “iubitule, cum ai dormit azi-noapte ?”
Dincolo de ilaritatea situaţiei afirm cu toată răspunderea că unele dintre neconcordanţele
enumerate au devenit mai târziu motive de divorţ.
Ea a crescut cu mentalitatea că “soţului nu trebuie să-i spui tot”, în vreme ce-n familia lui orice
lucru, cât de mic, era dezbătut. Şi uite-aşa la cea mai mică neînţelegere, el aleargă la mama,
confidenta lui din copilărie.
Unul obişnuieşte să facă baie zilnic, sau de mai multe ori pe zi, în timp ce pentru celălalt baia
reprezintă un lux. El provine dintr-o familie cu mulţi copii, în care toţi făceau baie o dată pe
săptămână, în acelaşi lighean.
Unul foloseşte de mic deodorantele, în vreme ce altul consideră că mirosul natural este cel
sănătos.
Unul preferă să-şi petreacă întreaga zi în faţa televizorului, nescăpându-i nici o telenovelă, care de
care mai lacrimogenă. Pentru celălalt lectura este mai importantă, retrăgându-se şi citind singur în
camera sa literatură de calitate, constructivă.
Şi exemplele ar putea continua…
Ideea este că cei doi sunt entităţi diferite, care trebuie să se armonizeze şi să devină una. Ei au fost
selectaţi pe principiul complementarităţii, completându-se reciproc. “Asperităţile” fiecăruia se vor
şlefui în cuptorul de foc numit căsnicie. Dar pentru ca cei doi să se pună de acord şi să ajungă la un
consens, este necesar ca ei să discute împreună orice problemă şi să-şi ia timp pentru a comunica
deschis, despre ceea ce gândeşte şi simte fiecare.
Ştiţi că e posibil ca amândoi să aibă dreptate în privinţa unui lucru şi totuşi rezultatele să fie
diferite ? Asta se întâmplă tocmai datorită faptului că fiecare priveşte problema din punctul său de
vedere, dar nu are o viziune de ansamblu. Din acest motiv problema va fi discutată, întoarsă pe toate
feţele şi de-abia atunci se va lua o hotărâre. Dar decizia se va lua de comun acord, ţinând cont de
libertatea şi de dorinţele fiecăruia. Dacă acest lucru nu este posibil, atunci va fi necesar ca fiecare să
fie dispus să mai lase câte ceva de la el.
Dacă de pildă, unul doreşte să-şi petreacă concediul la munte, iar celălalt la mare, dacă vor discuta
problema, se va putea ajunge la o soluţie de compromis : jumătate din concediu îl vor petrece la
munte, iar cealaltă jumătate la mare. Însă el nu va cumpăra bilete înainte, fără a discuta în prealabil
cu soţia sa.
Sunt destui soţi care consideră că “femeia trebuie să asculte de bărbat”, iar ce zice el să fie literă
de lege în propria-i familie. Soţia devine astfel o veritabilă sclavă, grăbindu-se să-i îndeplinească lui
orice dorinţă, pentru că voia sa oricum nu mai contează. Acea femeie va suferi o viaţă “sub
papucul” soţului ei.
Alţii au concepţii mai libertine şi spun : “nu ne potrivim ; de-aceea mergem să divorţăm !”.
“Nepotrivirea de caracter” e un “motiv” des invocat în cadrul societăţii în care trăim. Ei nu discută
niciodată problemele, ci doar trag concluzii, adesea pripite de genul : “nu ne potrivim !”. Nu
încearcă să facă nimic pentru a-şi salva căsnicia, deoarece sunt prea căpoşi ca să renunţe la ideile şi
părerile lor. Fiecare va ţine morţiş la propriile sale convingeri şi nu vrea să cedeze nici măcar un
milimetru. Orgoliul şi egoismul sunt prea mari ! E adevărat că astfel de oameni au şanse minime să
se înţeleagă.
Disputele apar într-o familie şi din cauza greşelilor făcute de către unul dintre parteneri. Într-o
familie creştină, greşelile nu se acoperă, ci se discută cu calm de pe poziţie de egalitate, pentru a nu
se mai repeta şi pentru a se vedea unde a greşit fiecare. Cel vinovat îşi va recunoaşte greşeala şi se
trag învăţăminte. Un om înţelept va învăţa din propriile sale greşeli, precum şi din greşelile altora,
deoarece acestea ne ajută să ne corectăm caracterul pe parcursul vieţii.
Orice om se naşte cu un temperament : coleric, flegmatic, melancolic sau sangvin. Nici unul
dintre noi nu posedă numai un singur temperament, ci caracterul fiecăruia este format din îmbinarea
celor 4 tipuri temperamentale, dar cu predominanţa unuia. De pildă cineva este coleric, având spirit
de conducător, dorind să fie şeful într-o familie. Pe un astfel de om este aproape imposibil să-l ţii
“sub papuc”. Altul are o predominanţă flegmatică, spunând : “este vreme ! Stai liniştită că timpul le
rezolvă pe toate !”. Unul se agită în permanenţă, încercând să-şi rezolve repede problemele, în
vreme ce altul stă cu braţele încrucişate, aşteptând ca problemele să se rezolve de la sine.
“Temperamentul, afirma cineva, este cărămida din care este construită clădirea. Clădirea este în
schimb caracterul ! Temperamentul nu se poate schimba, cu el ne naştem şi aşa rămânem ; dar
caracterul este maleabil. Din aceleaşi cărămizi pot să fac un bordei, dar şi să construiesc un palat.
Această schimbare însă nu o va face partenerul de viaţă, ci doar Dumnezeu, care cu permisiunea
noastră ne transformă inimile după caracterul Său.
Încercările prin care trecem sunt o şansă pentru noi de a ne desăvârşi caracterele. Doar în
încercare se şlefuieşte şi se formează un caracter. Greşelile sunt pietre de poticnire pentru unii. Ei
merg pe ideea “iert, dar nu uit !“. Cum pot ierta pe cineva, dacă nu uit ce mi-a făcut ? Respectivul
gândeşte : “las’ c-o să-mi pici tu cât de curând în mână şi-atunci o să-ţi arăt eu ţie !” Potrivit acestei
concepţii, greşelile se pun “la dosar”. Ele “se acoperă” (dar nu se iartă !) şi sunt folosite la nevoie
pentru a “scoate ochii” celuilalt. Astfel îşi va înjosi partenerul ori de câte ori va avea ocazia,
afirmând : “Vezi ? Ţi-am spus eu !”, scoţându-şi în evidenţă doar meritele sale şi împroşcându-l pe
celălalt cu noroi.
Dumnezeu când iartă procedează complet diferit. El iartă plenar, aruncând păcatele noastre în
marea uitării. Nenorocirea însă este, spunea cineva, că noi avem adesea obiceiul de a mai trece pe-
acolo şi de-a pescui. Iertarea va fi însoţită întotdeauna şi de uitarea greşelii. Dacă rostesc numai cu
buzele “te iert”, dar în realitate mi-am şi băgat datele pe computerul minţii, atunci sunt un mare
făţarnic şi un mincinos.
Când Isus i-a învăţat pe ucenici să se roage, în rugăciunea “Tatăl nostru”, El spune : “şi ne iartă
nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”(Matei 6,12). Dacă noi refuzăm să ne
iertăm aproapele, soţul / soţia, atunci cum ne va ierta Dumnezeu pe noi ?
Lipsa iertării şi sentimentul de vinovăţie, îi vor duce pe mulţi în pragul nebuniei. Mintea noastră a
fost creată cu capacitatea de a uita şi de a nu reţine decât ceea ce e esenţial. Dacă eu îngrămădesc în
ea informaţii nocive şi mi-o umplu cu greşelile şi păcatele altora, în cele din urmă ea va ceda.
Mintea nu este un sac fără fund şi ea nu va stoca orice informaţie la nesfârşit, dacă nu intervine şi
procesul uitării. Astfel “fişierele” minţii noastre trebuie golite de tot ce este rău, pentru a fi umplute
cu ce este bun, pozitiv şi constructiv. Atunci când mintea noastră este îndreptată spre ce este bine,
se formează căi nervoase noi, care se vor îngroşa, pentru a merge în direcţia cea bună. Căile vechi,
cele rele, dacă nu le mai alimentez, dispar. Aşa se explică procesul convertirii, când un om se
întoarce la Dumnezeu. Dacă-şi va alimenta mintea doar cu lucruri pozitive şi va încerca cu sprijinul
divinităţii să facă numai binele, atunci mintea şi caracterul său vor fi transformate. Ceea ce-i plăcea
în trecut, acum nu-i mai place şi invers.
Aşa se explică de ce oamenii care vin la Dumnezeu nu mai fumează şi nu mai consumă băuturi
alcoolice, deşi până atunci unii dintre ei ajunseseră la o dependenţă fizică de aceste vicii. Niciodată
ei nu vor mai pune gura pe alcool sau / şi pe ţigară, pentru că au devenit oameni noi, “după chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu”. Procesul de schimbare îl va realiza numai Dumnezeu, de aceea este
greşit să-ncerc să-mi schimb eu partenerul de viaţă !
Oricât aş încerca să-l cicălesc, spunându-i de 1000 de ori ce să facă, rezultatul va fi contrar. El va
face tot cum vrea. Dacă nu va ajunge singur la o convingere personală că un anumit lucru este rău,
degeaba voi sta eu cu gura pe el de dimineaţa până seara.
Biblia condamnă cicăleala, deoarece este extrem de nocivă, ducând la nervi ruinaţi. În cartea
“Proverbe”, Solomon, cel mai înţelept om de pe Pământ, afirmă : “o nevastă gâlcevitoare este ca o
streaşină de pe care picură într-una”(Proverbe 19,13) ; în aceeaşi manieră, el continuă : “mai bine
să locuieşti într-un colţ pe acoperiş, decât cu o nevastă gâlcevitoare într-o casă mare”(Proverbe
21,9), sau “mai bine să locuieşti într-un pământ pustiu, decât cu o nevastă gâlcevitoare şi
supărăcioasă”(Proverbe 21,19).
La fel cum o streaşină care picură într-una este extrem de stresantă, la fel şi o nevastă cicălitoare
este de nesuportat. Ar fi preferabil să dormi într-un colţ de acoperiş, sau să locuieşti într-un pământ
pustiu, decât cu o astfel de nevastă în casă.
Dar nu numai femeile sunt cicălitoare, deşi în general aceasta este o caracteristică negativă a lor ;
şi bărbaţii pot fi astfel ! Un soţ care-i spune soţiei sale la fiecare pas ce să facă, de parcă ea ar fi
oligofrenă şi-i mai şi atrage atenţia, dacă se poate şi-n public asupra greşelilor ei, un astfel de bărbat
este greu de suportat.
Multe cupluri s-au despărţit deoarece nu au mai suportat cicăleala. Doreau şi ei să aibă o oază de
linişte când veneau acasă şi când colo “ţaca-ţaca”. E ceva gen picătura chinezească ; pe moment n-o
simţi că-ţi face rău, dar în timp te ucide.
Părerea mea este că şi cicăleala intră sub incidenţa poruncii “să nu ucizi”. Poţi ucide pe cineva
psihic, cicălindu-l într-una, încât să-i vină “să-şi ia câmpii”. Uciderea psihică este mult mai
dureroasă decât cea fizică. Ea are loc lent şi încet, că ajung să doresc moartea fizică. Dacă mi-ar
înfige un cuţit în spate aş muri repede, fără prea mare durere ; dacă mă împuşcă mor pe loc. Dar aşa,
uciderea psihică mă degradează lent, persistent, însă sigur.
Şi eu am trăit într-o astfel de familie. Mama mea a fost şi este o femeie extrem de cicălitoare. În
casa noastră erau veşnic certuri şi frecvent se ridica tonul. Această stare devenise pentru noi un mod
de viaţă. Când mergeam în alte familii, la vreo colegă, era atâta linişte, “de-mi ţiuiau urechile”. Nu
eram obişnuită cu liniştea. Vedeam şi oameni care discută calm, fără să ţipe unul la altul, sau să
încerce să-şi impună punctul de vedere şi mă întrebam : “oare aşa arată normalul ?” În mintea mea
de copil, “normalul” avea o altă conotaţie, imaginea mea fiind deformată.
După ce l-am cunoscut pe Dumnezeu, perspectiva mi s-a schimbat radical. Mi-am dat seama că
familia normală şi fericită este cea în care membrii discută cu calm şi dragoste, ţinând cont şi de
părerea celorlalţi. E normal ca oamenii să mai şi greşească ; şi părinţii pot greşi ! I-am admirat
întotdeauna pe părinţii care ştiau să spună : “fiule am greşit ; iartă-mă !” Nu le cădea “coroana” de
părinţi dacă-şi recunoşteau greşelile.
Dar în familia mea, mama nu recunoştea niciodată că greşeşte. Dacă însă îi demonstrai aceasta, te
pocnea sau te scuipa în faţă. Acţiona după educaţia pe care la rândul ei o primise în propria-i
familie, conform căreia “părinţii nu greşesc niciodată, având întotdeauna dreptate !”. Îi mulţumesc
lui Dumnezeu că eu m-am debarasat de aceste concepţii catastrofale.
Recunosc că şi eu am tendinţa uneori de a fi cicălitoare, dar reprezintă o reminiscenţă a trecutului,
cu care încă mai am de luptat. Slavă Domnului că am un soţ foarte înţelegător, care e alături de
mine în orice împrejurare ! El mă sprijină în tot ceea ce fac şi a dovedit că este un partener de
nădejde. Constituim o unitate şi la bine şi la rău, am devenit “una” în toate lucrurile.
Interesant este şi faptul că unitatea respectivă îi transformă pe oameni chiar şi fizic. Cei doi ajung
să semene şi din punct de vedere al trăsăturilor feţei. Ni s-a întâmplat frecvent ca atunci când
făceam cunoştinţă cu cineva să fim întrebaţi : “Voi doi sunteţi fraţi ? Ce bine semănaţi !“ Nouă, care
ne vedeam zilnic, nu ni se părea acest lucru, dar pentru un ochi străin, obiectiv, faptul era vizibil.
Ne-am modelat unul după celălalt, încât ne este imposibil să ne separăm fără ca asta să nu
producă o adâncă vătămare sufletească. Nu concepem să petrecem o zi despărţiţi. Nu ne-am
imagina viaţa, unul în lipsa celuilalt. Viziunile, dorinţele şi aspiraţiile noastre s-au întrepătruns,
încât constituim o unitate. Casa e pustie dacă unul lipseşte. Când el soseşte acasă mai devreme, mă
sună la serviciu şi-mi spune : “Iubito, ce dor mi-e de tine ! Ce pustie e casa fără tine !” Eu simt că
mă topesc la telefon şi abia aştept să sosesc acasă. În braţele sale este cel mai confortabil loc de pe
Pământ. Nu-mi doresc să fiu niciunde-n lumea asta, decât la pieptul său, unde-i zic deseori că mă
simt ca-n “sânul lui Avraam”. Deşi avem peste 10 de căsătorie, nu ne-am plictisit împreună şi nici
nu cred că avem şanse să ne plictisim vreodată.
E adevărat că şi-ntre noi apar uneori dispute, dar le rezolvăm cu dragoste, pe loc. “ Dragostea
acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, sufere totul” , cum afirma Apostolul Pavel în prima sa
epistola către Corinteni 13,7. Aceasta ne-a fost deviza pe parcursul căsniciei şi sper să rămână şi-n
continuare.
Încă de la începutul mariajului nostru am stabilit de comun acord că sarcinile gospodăreşti ne
revin la amândoi, în egală măsură. De aceea noi colaborăm şi cooperăm fructuos. Nu există
“sarcinile mele” şi “sarcinile tale”. Facem totul împreună : mâncare, cumpărături, curăţenie etc.
Mi-aduc aminte de un moment din “luna de miere”. După un timp, hainele curate s-au terminat şi
trebuiau curăţate. Pe atunci nu aveam maşină de spălat, ci spălam manual. Când i-am propus soţului
meu să spălăm împreună, el s-a uitat chiorâş la mine : ”Cum să-mi spăl eu ciorapii ?” În familia din
care provenea, mama sa nu-l lăsase să-şi spele până atunci nimic. Deşi împlinise deja 24 de ani,
mama sa răspundea de curăţenie. E o mare greşeală din partea părinţilor super-protectori că nu-şi
pun copiii la treabă încă de mici ; ei îi cocoloşesc cu ideea : “lasă că se-nsoară băiatul şi atunci
nevasta va face totul !”
Eu, având concepţia că pentru a fi una, este necesar să facem treburile casei împreună, am avut
atunci o discuţie cu el, încercând să-i explic cum este corect să se procedeze într-o familie. În faţa
argumentelor mele el a cedat. Deşi la început spăla rufele cu stângăcie lângă mine, cu timpul a ajuns
să se descurce foarte bine şi singur. Acum, mi se întâmplă adesea să vin de la serviciu şi să găsesc
casa curată, covoarele bătute, mâncarea caldă, rufele pe sârmă şi sunt tare mândră de soţul meu !
Mă înţelege când sunt obosită şi uneori face el treburile casnice, dacă eu nu sunt în stare. Vasele am
ajuns să le spălăm pe rând, printr-o convenţie : în zilele cu soţ (pare), le spală soţul, iar în cele fără
soţ (impare) eu. Astfel, nici unul nu va zice că a scăpat de această treabă “ruşinoasă”.
Mâncarea, în general o facem împreună. Unul taie ceapa, altul curăţă cartofii şi uite-aşa mâncarea
e gata foarte repede. Dacă a ieşit rea, de vină sunt amândoi. Nici unul nu-i va reproşa celuilalt :
“Vezi ! Nu ai pus destulă sare !”, sau “Ai ars-o !”
Sunt femei care greşesc, nelăsându-şi soţii să calce prin bucătărie. Ele îi spun acestuia de la uşă :
“Aici este teritoriul meu, iar tu nu ai ce căuta !” Astfel, ele îşi asumă integral atât reuşitele, cât şi
eşecurile. Adesea primesc reproşuri din partea soţului, sau a copiilor : “Mamă, mâncarea e prea
grasă !”, sau “Are un gust de n-o poţi înghiţi !”, sau “Nu te pricepi deloc să găteşti !”. Dar ce să le
faci ? Şi-au făcut-o cu mâna lor !
Alte femei nu-şi lasă, încă de la începutul căsniciei lor, soţii să facă nimic în gospodărie : “Lasă
dragă, tu du-te şi citeşte ziarul, că mă ocup eu de treburile casnice !”. Dacă lucrurile se perpetuează,
soţul devine în curând un mic trântor, care nu se mai desprinde din faţa televizorului, aşteptând să
fie servit. Chiar şi atunci când va suna telefonul, îşi va striga soţia, care roboteşte de zor prin casă :
“Dragă, n-auzi că sună telefonul ? Răspunde tu, că eu sunt ocupat !” El spune asta în timp ce
schimbă de zor canalele în căutarea emisiunii preferate, sau în timp ce vizionează un meci de fotbal
de la care nu poate fi întrerupt.
Mi-aduc şi-acum aminte când, în copilăria mea, o vecină se plângea mamei mele : “Vecină, nu
ştiu ce să mă mai fac cu soţul meu ! Nu mişcă un pai în casă şi nu cumpără nici măcar o pâine ! Eu
am 3 copii şi sunt disperată. Muncesc cât e ziua de lungă, iar seara, când vreau şi eu să mă odihnesc,
îmi pretinde să-l servesc la masă. El, după ce vine de la serviciu, “cade” în fotoliu, unde citeşte
ziarul şi se uită la televizor !” Astăzi mă pufneşte râsul când mi-aduc aminte de cuvintele ei ! Acum
gândesc : “Aşa îţi trebuie cucoană, dacă aşa ţi-ai crescut bărbatul ! Dacă de la început nu l-ai lăsat
să facă nimic prin casă, acum culegi roadele !”
Alţi bărbaţi nu acceptă să facă nimic în gospodăriile lor, deoarece aşa au fost învăţaţi în familiile
din care provin. Femeia face totul, în timp ce soţul şi copiii, nu fac nimic. Ea este sclava familiei.
Adesea se întâmplă să primească ordine până şi din partea copiilor : “Mamă, fă-mi şi mie pantofii,
că mă grăbesc să merg la şcoală !”, sau “Mamă, calcă-mi şi mie o cămaşă că merg la o petrecere !”
Şi săraca mama, se supune imediat ordinului. Îşi mai şi pupă zgomotos copilul pe obraji, spunându-i
: “Mergi puiul mamei, du-te şi te distrează ! Lasă că face mama !”
Băieţii proveniţi din astfel de familii, când se vor căsători, vor considera că e “normal” ca şi
soţiile lor să procedeze la fel ca mama. Dar atenţie fetelor !!! Mentalitatea aceasta poate fi
schimbată ! E adevărat, că uneori este nevoie de timp, diplomaţie şi blândeţe, dar merită efortul, v-o
spun eu ! În căminul creştin, dacă cei doi sunt una, nu vor exista “rufele mele” şi nici “rufele tale”,
ci vor fi “rufele noastre” ; nu va exista “mâncarea ta”, ci mâncarea noastră”.
Dacă însă nu voi fi călăuzit în propriul cămin de principii creştine, vor exista permanent “sarcinile
mele” şi “sarcinile tale”. Voi avea de-asemenea grijă ca “sarcinile tale” să fie mult mai numeroase
şi mai dificile decât “sarcinile mele”. Dacă sunt suficient de abil(ă), mă voi sustrage şi de la cele
care-mi revin, încărcându-l cu ele pe partener. Educaţia primită în familie, înainte de căsătorie,
joacă un rol extrem de important.
Am citit o întâmplare despre o familie cu concepţii eronate despre rolurile şi responsabilităţile
fiecărui membru din cadrul unui cămin. Povestitorul, era tată, fiind un bărbat la 50 de ani, care
acum era de-a dreptul exasperat de ceea ce se petrecea în casa lui. Avea doi băieţi mari, de peste 20
de ani, crescuţi dezastruos de soţia sa. Încă de mici, ea nu-i lăsase să facă nimic prin casă, nici
măcar să ducă gunoiul sau să cumpere o pâine. Ea îi zicea de fiecare dată : “Lasă dragă băieţii să
înveţe ! O să aibă ei timp după ce se vor însura ca să facă treabă, la casa lor !”
Anii au trecut, iar ei au devenit foarte puturoşi, încât le era lene şi de umbra lor. Au devenit
studenţi, deşi nici la învăţătură nu excelau. Când se întorceau de la cursuri, se tolăneau în pat şi nu
mişcau un deget. Mama lor şi la această vârstă îi servea la pat şi le îndeplinea orice moft. După
terminarea studiilor, la angajare, nu şi-au găsit locuri de muncă pe măsura pregătirii lor. Tatăl era
pensionar pe caz de boală, iar mama era casnică. Deoarece erau 4 guri de întreţinut, mama mergea
la turci şi la unguri, făcând bişniţă cu diverse produse. Se spetea de dimineaţa până seara, ca fiii ei
să aibă ce mânca.
Într-o zi, când soţia era plecată în străinătate, tatăl îşi găseşte băieţii tolăniţi într-un fotoliu,
schimbând plictisiţi canalele la televizor. Cada era plină de rufe murdare, care refuzau să se spele
singure, mâncarea lipsea, dar ei erau “obosiţi” şi să-şi mai caute de lucru. Când şi-au văzut tatăl în
uşă, au zis : “Ce bine c-ai venit acasă, că tare ne e foame !” Tatăl şi-a pus mâinile în cap, gândind :
“Dacă nu au fost în stare să-şi cureţe nişte cartofi, pentru a-şi face cartofi prăjiţi, atunci să sufere de
foame !” Tatăl a mers la bucătărie, şi-a încropit ceva de mâncare, dar pe băieţi nu i-a chemat. “Să
stea să moară de foame, dacă sunt atât de leneşi !”
Băieţii, chiar dacă le chiorăiau maţele de foame, nu s-au clintit din fotolii, preferând să se culce
flămânzi, decât să-şi facă ceva de mâncare. Tatăl ajunsese până acolo încât nu-i mai suporta : erau
proprii lui băieţi, sânge din sângele lui, dar îi venea greu să-i mai înghită. Însă lipsa lui de autoritate
din familie, deja dădea roade ! O lăsase pe soţia lui să facă “Iubito, cum vrei tu !”, iar copiii au
devenit două lichele. Dar soţia lui, din nefericire nici acum nu realiza că / unde a greşit.
Proaspăt întoarsă de la turci, cu câţiva “verzişori” în buzunar, a luat treburile casei de la capăt, ca
şi când nu s-ar fi-ntâmplat nimic. Într-un târziu, unul dintre băieţi a reuşit să plece la muncă în
Italia. Mirajul “vestului” a fost irezistibil. S-a şi căsătorit acolo. Dar mama sa, a rămas aceeaşi
mamă veşnic îngrijorată : “oare ce mai face puiul mamei ?” Acum, că tot era plecat, îi trimitea
băiatului câte 150 de Euro pe lună. Dar în Italia banii aceştia n-ajung să mergi o dată la restaurant.
Dar biata mama se sacrifica în continuare, deşi cu aceşti bani ar fi mâncat bine şi ea şi soţul în luna
respectivă în România.
Educaţia dezastruoasă din familie, va da roade mai târziu. Aceşti băieţi nu erau pregătiţi pentru
viaţă şi urmau să rămână legaţi de “fusta mamei” până la bătrâneţe.
“La bine şi la rău” este jurământul la căsătorie. Dar apoi, dacă soţul nu se ridică la aşteptările
soţiei (casă, bani, maşină, o anumită poziţie socială etc.), când apare şomajul, boala, suferinţa, ea se
gândeşte chiar la o despărţire reală. Ea doreşte să se orienteze către o altă “partidă” mai bună, spre o
altă persoană care să-i ofere întreg confortul necesar. Ei uită că au jurat că vor rămâne împreună, nu
doar la bine, ci şi la rău. În cazul de faţă, legătura dintre cei doi a fost strict una interesată. Soţii nu
au deveni prieteni, nu s-au identificat unul cu idealurile şi aspiraţiile celuilalt, ci au rămas două
entităţi separate. În momentul pronunţării divorţului pe hârtie, ei erau deja divorţaţi de mult !
Într-o căsnicie creştină este necesar să ştiu să împart atât bucuriile, cât şi necazurile. Sărăcia,
boala, suferinţa, ne apropie şi mai pregnant. Ele ne fortifică şi ne călesc, pentru a merge mână-n
mână mai departe.
Dacă în timp în viaţa soţului survine un accident, prin care ace(a)sta devine infirm(ă), orb, sau
contactează o boală invalidantă (leucemie, cancer etc.), cei doi vor rămâne împreună până la capăt.
Dar acest lucru îl vor face nu din sentimentul datoriei, sau din milă, ci pentru că ei se iubesc în
continuare şi nu concep viaţa, unul fără altul.
De curând am citit despre un alt caz. Dumitru şi Antoaneta s-au cunoscut în Cişmigiu. Ce mai, e
dragoste la prima vedere ! Fiecare simţea că şi-a găsit jumătatea, iar în scurt timp s-au şi căsătorit.
Se înţelegeau perfect, însă ea i-a spus lui la un moment dat : “Din când în când voi pleca. Te rog nu
mă întreba unde mă duc. Ai încredere în mine !”. Şi într-adevăr, la perioade regulate ea lipsea de-
acasă pentru câteva ore, sau o zi întreagă. Lipsa ei pe el îl întrista, dar a promis că va avea încredere.
Dar odată, ea a lipsit câteva zile, timp în care el a fost extrem de îngrijorat. A mers la Poliţie, la
prieteni etc. pentru a o regăsi ; în cele din urmă ea s-a întors acasă palidă şi obosită, spunându-i
adevărul : avea leucemie şi periodic trebuia să se interneze în Spital. Din nefericire boala avansase
foarte repede şi nu se mai putea face nimic. Medicii îi mai dădeau câteva luni.
Când a auzit aceste lucruri, el a fost sfâşiat, a mers la Spital, a dat cu pumnul în masă, agăţându-se
de o ultimă speranţă. Medicul ridică neputincios din umeri, zicându-i : “Îmi pare rău, nu se mai
poate face nimic !” Dumitru pleacă acasă distrus, dar îşi promite că va fi alături de soţia sa până-n
ultima clipă şi că-i va însenina acele ultime momente din viaţă. Ultimele luni petrecute împreună au
fost cele mai frumoase din viaţa Antoanetei. Niciodată nu a râs atât de mult şi nu s-a simţit vreodată
mai iubită şi mai ocrotită, cum a fost în perioada respectivă. A trăit cu 6 luni peste cât i-au dat
doctorii. S-a stins încet, fericită şi împăcată, spunându-i : “Ne vom revedea într-o altă viaţă !” A
murit convinsă că dragostea lor va dăinui o veşnicie. Dragostea trece dincolo de moarte, deoarece
ea nu are bariere.
Dumitru a rămas alături de soţia sa până la capăt. Nu a părăsit-o nici în ultimele clipe, când o
îngrijea la pat ca pe-un copil neputincios. Deşi era tânăr (avea 20 de ani) şi-a sacrificat un timp
preţios din viaţă, îngrijind-o până la sfârşit.
Povestea de mai sus îmi aduce aminte de celebrul film “Love story”, în care cei doi trăiesc o
poveste asemănătoare, cu singura diferenţă că ea avea cancer. Dragostea lor a fost la fel de
autentică.
 Din nefericire, nu toţi reacţionăm la fel. Pentru unii, dacă în viaţa partenerului survine un
accident, cu consecinţe fizice dezastruoase, rămâne să-l îngrijească pe celălalt eventual din milă, sau
din sentimentul datoriei. Sunt însă şi destule cazuri în care cel în suferinţă este părăsit în favoarea
altei legături. Sau rămâne alături de soţ, ducând o viaţă dublă, paralelă, având un amant, sau se
implică într-o legătură care să-i dea satisfacţie. “Sexul” este ceva la care mulţi nu doresc să renunţe.
Dacă celălalt devine infirm, fără capacitatea de a mai avea raporturi sexuale, partenerul îşi va căuta
“sex” în altă parte, deoarece nu vrea să renunţe la acest lucru. “Sexul” reprezintă totul pentru acest
gen de oameni !
La fel s-a petrecut lucrurile şi-n următoarea povestire. Dorin şi Aurelia erau căsătoriţi de ani buni,
având şi copii împreună. La un moment dat, ea începe să se simtă rău, merge la doctor şi cu
stupoare află că are cancer. Intrând într-o cură radio-chimio-terapică, rezultatele nu întârzie să apară
: cheleşte, devine palidă, scade în greutate, devenind în scurt timp de nerecunoscut. Pentru a nu-şi
îndurera soţul, îi dă acestuia “dezlegare” : “Dacă vrei să mergi la alte femei, eu nu te reţin. Ştiu că
eu nu mai reuşesc să-ţi ofer ceea ce ai nevoie. “
Dacă la început Dorin a protestat în faţa ideii, cu timpul şi-a schimbat opţiunile. Ei deja şi
dormeau în camere separate. Într-o noapte, în toiul unei crize dureroase care n-o lăsa să doarmă,
Aurelia a ieşit din cameră. Din dormitor veneau nişte sunete ciudate şi râsete. Ea s-a apropiat încet,
a deschis uşa şi şocată a constatat că soţul ei făcea dragoste cu o altă femeie chiar în patul lor
conjugal.
A rămas profund îndurerată ; deşi era conştientă că ea i-a dat dezlegarea, totuşi nu s-a aşteptat ca
el să o facă în dormitorul lor, riscând să fie auziţi şi de copii. Acest şoc îi pune soţiei capăt zilelor
mult mai devreme. Suferinţa o doboară şi chiar dacă ar mai fi avut vreo câteva luni de trăit, s-a stins
înainte de vreme. Trădarea propriului soţ, pe faţă, i-a sfâşiat inima.
Aşa se întâmplă când unii crachează pe parcurs, pe măsură ce grijile şi poverile vieţii îi doboară.
Ei vor să împartă împreună numai bucuriile, nu şi necazurile. Dar cu toate acestea, legământul lor la
altar a fost : “La bine şi la rău, până când moartea ne va despărţi…”