Capitolul 6

Timpul – duşman sau prieten pentru căsnicia mea ?

Timpul este un aliat sau un duşman, dar pentru cei mai mulţi dintre noi el a devenit “inamicul
public numărul 1”. Fiecare ne plângem că “nu avem timp”. Am dori să facem atât de multe lucruri,
dar “timpul ne presează” ; însă ziua are tot 24 de ore ca şi-acum 100 sau 1000 de ani !
Trăim într-o societate modernă în care munca fizică a fost în mare parte preluată de maşini, din ce
în ce mai sofisticate (roboţi, calculatoare etc.), pe care omul trebuie numai să le supravegheze.
Timpul alocat muncii a crescut de la 8 la 10-12 şi chiar la 14-16 ore pe zi. Omul vine acasă frânt de
oboseală şi nu mai are chef nici de familie şi nici de copii. Nu-şi doreşte decât să se odihnească,
pentru ca a doua zi s-o ia de la capăt.
Familia este pusă astfel pe un loc secundar şi ne mai mirăm că divorţul bate la uşă ? Societatea
modernă (capitalistă), pe care atâţia şi-au dorit-o “luptă” pentru valorile familiei, dar acest lucru este
din nefericire doar declarativ. În realitate, nelăsând timp omului şi pentru familia sa, căsnicia lui va
fi sortită eşecului. Şomajul ne ameninţă de după colţ, iar oamenii disperaţi îşi iau şi 2-3 servicii
consecutiv, pentru a fi siguri de un loc de muncă şi pentru a aduce cât mai mulţi bani în casă.
Nu afirm că vina este numai a societăţii în care trăim, ci şi a noastră, a fiecăruia. Acceptăm
provocarea din partea societăţii şi ne antrenăm într-o continuă mişcare de rivalitate faţă de semenii
noştri. Dacă vecinul are nu ştiu ce casă, vreau să am şi eu la fel. Dacă prietenul meu şi-a cumpărat o
maşină nouă, străină, îmi doresc şi eu una la fel, sau şi mai luxoasă. Dacă aud că nu ştiu ce persoană
a fost în străinătate şi a venit cu buzunarele pline de-acolo, încât şi-a construit o vilă cu piscină,
vreau şi eu să fac acelaşi lucru. Dar Dumnezeu ne învaţă numai de bine prin porunca a X-a din
Decalog : “să nu pofteşti casa aproapelui tău, să nu pofteşti nevasta aproapelui tău, nici robul lui,
nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui
tău”(Exodul 20,17). Şi nu întâmplător Dumnezeu face această remarcă ! Starea de veşnică
concurenţă dintre mine şi ceilalţi, pe lângă faptul că îmi va umple sufletul de invidie şi de răutate,
îmi va inversa şi ordinea priorităţilor din viaţa mea. Dacă pe primul loc trebuie să fie Dumnezeu şi
apoi familia, cariera etc., eu ajung să mă închin în faţa zeului BAN, care-mi răpeşte un dar preţios –
timpul. Cu cât îmi doresc să am mai mulţi bani, timpul alocat familiei mele va scădea. Voi deveni
un rob al banului, care mă va îngenunchia, deoarece acest “zeu” nu acceptă nici o concurenţă. Dar
Cuvântul Sfânt ne avertizează că “cei ce vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită, în laţ şi
în multe pofte nesăbuite şi vătămătoare care-i cufundă pe oameni în prăpăd şi pierzare. Căci
iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor ; şi unii care au umblat după ea, au rătăcit de la
credinţă şi s-au străpuns singuri cu o mulţime de chinuri. Iar tu, om al lui Dumnezeu fugi de
aceste lucruri şi caută neprihănirea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea”(1 Timotei
6,9-11).
Însă omul uită astfel că banul nu reprezintă un scop în sine, ci un mijloc de supravieţuire ! Dacă
banul devine un scop, atunci universul meu va fi influenţat de valoarea banului. Omul uită că la
plecarea lui din această viaţă (la moarte), nu va lua nimic cu sine. Atât cel bogat, cât şi cel sărac
merg în acelaşi loc, în mormânt, lăsând întreaga avere şi agoniseala lor pe această lume. Biblia
afirmă că “unul moare în mijlocul propăşirii, păcii şi al fericirii, cu coapsele încărcate de grăsime
şi măduva oaselor plină de suc. Altul moare cu amărăciunea în suflet, fără să se fi bucurat de vreo
fericire şi amândoi adorm în ţărână şi sunt mâncaţi de viermi”(Iov 21,23-26).
Deşi faraonii şi-au construit faimoasele lor piramide, în momentul în care mumiile lor au fost
descoperite, s-a constatat că aurul din jurul lor era tot acolo : vase, statuete, bijuterii, totul Nimeni
nu a luat nimic cu el în eternitate. De aceea Isus ne îndeamnă : “Nu vă strângeţi comori pe pământ,
unde le mănâncă moliile şi rugina şi unde le sapă şi le fură hoţii ; ci strângeţi-vă comori în cer,
unde nu le mănâncă moliile şi rugina şi unde hoţii nu le sapă şi nu le fură. Pentru că unde este
comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră”(Matei 6,19-21).
Singurul lucru pe care-l luăm cu noi în veşnicie este caracterul. Dar pentru a-mi clădi un caracter
am nevoie de timp, timp pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu, timp pentru familia mea şi pentru a-mi
cizela caracterul.
Familia este scena pe care se dă lupta pentru formarea caracterului meu. Trecând cu bine prin
încercări şi ispite, acesta este modelat şi format pentru veşnicie. Aici, în cadrul familiei se dau cele
mai aprige lupte pentru întâietate şi pentru putere. Egoismul este scos la iveală, măştile sunt
aruncate, iar eu apar în adevărata mea lumină. Partenerul de viaţă este cel care mă cunoaşte cel mai
bine, fireşte, dacă eu îi permit. Toate nedesăvârşirile şi defectele mele se şlefuiesc în familie. Ne
completăm unul pe altul : acolo unde eu sunt slab, el este tare şi viceversa. Ajung ca în timp, cu
ajutorul lui Dumnezeu şi al soţului la desăvârşirea caracterului meu. De aceea Dumnezeu afirma
încă în grădina Edenului că omul are nevoie de un “ajutor potrivit pentru el”(Geneza 2,18).
Însă pentru a beneficia din plin de acest ajutor, pentru a fi UNA cu celălalt, este necesar să-i aloc
cât mai mult timp. Timp pentru a-l cunoaşte cât mai bine, timp pentru deschidere, timp pentru
comunicare.
În capitolul anterior am văzut cum comunicarea este liantul căsniciei şi cum fără comunicare un
cuplu “se usucă şi moare”. Dar cum să comunicăm dacă timpul ne lipseşte cu desăvârşire ?
Dacă voi recunoaşte ordinea priorităţilor în viaţa mea (pe primul loc Dumnezeu, pe locul al II-lea
familia etc.), îmi voi lua timp pentru mariajul meu. Mă voi angaja undeva unde se lucrează maxim 8
ore pe zi, dacă se poate 5 zile pe săptămână şi nu voi accepta 2-3 servicii consecutiv. Chiar dacă
banii din buzunar nu vor fi atât de mulţi, Dumnezeu mă va ajuta să supravieţuiesc. Familia mea are
mai mare nevoie de prezenţa mea fizică, decât de banii pe care-i aduc.
Am cunoscut copii care spuneau : “tata aduce mulţi bani în casă şi nu-mi lipseşte nimic pentru că
are 2-3 servicii ; dar eu nu simt că am tată, deoarece am nevoie de îndrumarea şi de sfatul său. El
crede că dacă material am totul, nu-mi mai trebuie nimic. Aş prefera să nu-mi aducă nimic, ci doar
să stea lângă mine şi să-i simt dragostea părintească”.
Ionuţ, un băieţel de 5 ani, căruia financiar nu-i lipsea nimic, a venit într-o zi la tatăl său şi i-a
dăruit puşculiţa cu bani în care strânsese o sumă considerabilă. Întrebat de tatăl său despre
semnificaţia gestului, micuţul i-a răspuns cu lacrimi în ochi : “Tăticule, sunt în stare să-ţi dau câţi
bani doreşti, numai joacă-te cu mine şi stai mai mult pe-acasă, că tare am nevoie de tine !”. Tatăl
său, un prosper şi bogat om de afaceri, considera că dacă îi asigură copilului cele necesare din punct
de vedere material, cât şi o bonă bună, a scăpat de responsabilităţi. Acum însă vedea realitatea cu
alţi ochi şi cu durere a trebuit să recunoască că nu şi-a îndeplinit nici pe departe îndatoririle
părinteşti. L-a strâns în braţe şi a lăcrimat. Fiul său avea o nevoie acută de prezenţa sa fizică şi
emoţională şi era capabil să renunţe la orice cadou pe care i l-ar fi oferit tatăl său de-acum încolo,
numai pentru a petrece timp alături de acesta. Să medităm la această experienţă !
Şi eu am trăit într-o familie unde nu am simţit dragostea părintească. Tatăl meu a murit când eu nu
aveam decât 12 ani. El lucra câte 12 pe zi într-un mare Combinat, iar când venea acasă, fiind extrem
de obosit, rar îi rămânea timp ca să-l petrecem împreună. Mama era casnică, dar ce folos ! Fusese la
rându-i crescută cu concepţia dezastruoasă că “dacă-i dai copilului ce să mănânce şi cu ce să se
îmbrace, îi este de ajuns”. Educaţia ? Ce e aia ? Eu mi-am făcut educaţia singură citind enorm,
văzând puzderie de documentare şi filme instructive, majoritatea inspirate din realitate. Slavă
Domnului că nu mi-am făcut educaţia la “colţul străzii”. Din fire eram extrem de curioasă şi avidă
de cunoaşterea adevăratelor valori. Dumnezeu mi-a îndreptat paşii spre a-L cunoaşte pe El,
Cuvântul Său şi am devenit ceea ce sunt astăzi (medic), având o concepţie sănătoasă despre lume şi
viaţă.
Vedeţi ? Alegerea este a omului ! Chiar dacă provin dintr-un mediu neinstruit, dar dacă sunt
sincer şi-mi iau timp pentru a cunoaşte adevărul despre lume şi viaţă, Dumnezeu mă va călăuzi
către reuşită. Timpul poate fi cel mai preţios aliat al meu, dacă ştiu cum să-l folosesc.
La fel se întâmplă şi în familie : dacă-mi voi lua timp pentru familia mea, pentru relaţiile cu
membrii acesteia şi-n primul rând cu soţul / soţia, căsnicia mea va fi de calitate. Unirea dintre mine
şi celălalt va deveni adâncă, profundă, inseparabilă şi dorită pentru cât mai mult timp din zi. Caut
părtăşia şi comunicarea cu el / ea, care-mi sunt indispensabile la fel ca aerul.
Dacă nu-mi iau timp pentru familia mea, va apărea divorţul convenţional, iar în cele din urmă se
poate ajunge până la cel “cu acte”. Locuim împreună pentru că “aşa se face”, sau că “ce va zice
lumea, biserica ?”. Dar pe noi, oricum nu ne mai leagă nimic ! Dacă “ambalajul” şi sexul fizic ne-au
legat, mai devreme sau mai târziu ne vom şi şicana dur. Dacă nu am creat o relaţie solidă între noi,
încă din perioada de curtenie, ci doar ne-am lăsat “vrăjiţi” de frumuseţea exterioară a celuilalt,
atunci în timp, vom constata că nu ne mai atrage nimic unul la celălalt şi că nimic nu ne mai leagă.
De-aceea tinerii trebuie să-şi petreacă destul timp împreună încă din perioada de curtenie, pentru a
se cunoaşte. Acest timp petrecut împreună va da roade mai târziu pe parcursul mariajului. Ulterior,
voi continua să aloc timp şi după ce m-am căsătorit pentru cunoaştere, deoarece acest proces nu se
termină niciodată. Pentru a întreţine focul dragostei şi pentru a nu deveni doi străini, este absolută
nevoie de timp. În plus, omul evoluează pe parcursul căsniciei, caracterul său se modifică, se
şlefuieşte, dar şi dragostea parcurge nişte etape, pe care eu nu am dreptul să le pierd.
Oamenii se schimbă odată cu vârsta şi constat că cel de lângă mine nu mai seamănă cu cel cu care
m-am căsătorit. Schimbarea poate fi în bine, dar şi în sens contrar ! Dar aceasta depinde de timpul
alocat pentru formarea caracterului meu, pentru părtăşia cu familia mea şi cu Dumnezeu.
Dacă americanii discută în medie 37 de minute pe săptămână, divorţul bate la uşă. 37 de minute
care includ în ele şi “discuţiile” convenţionale, sunt absolut insuficiente ! M-am cutremurat când am
aflat că un pastor apreciat al unei biserici neoprotestante îşi propunea ca pe viitor să petreacă o zi pe
lună cu familia sa, doar o zi pe lună ! E ca şi când mi-aş propune să mănânc o zi pe lună ! Dacă
pentru mâncare îmi aloc timp să mănânc 3 mese pe zi, este necesar să-mi pun timp de-o parte şi
pentru familia mea. Nu cred să existe cineva care să afirme : “Mănânc doar o zi pe lună, de
dimineaţa până seara într-una, pentru ca o lună întreagă să nu mai am nevoie de mâncare “. Dar
familia mea, cum să o lipsesc o lună de părtăşia şi comunicarea mea ? Chiar dacă sunt prins în
acţiuni umanitare şi împart ore întregi şi zile alimente şi / sau medicamente celor săraci, chiar dacă
sunt preotul unei biserici şi zilnic mă implic profund în întărirea sufletească a enoriaşilor mei, aceste
acţiuni nu scuză lipsa de timp pe care eu ar fi trebuit să-l petrec împreună cu familia mea.
Biblia spune : “Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti şi n-aş avea dragoste sunt o
aramă sunătoare sau un chimval zângănitor. Şi chiar dacă aş avea darul proorociei şi aş cunoaşte
toate tainele şi toată ştiinţa ; chiar dacă aş avea toată credinţa, aşa încât să mut şi munţii şi n-aş
avea dragoste nu sunt nimic. Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar
dacă mi-aş da trupul să fie ars şi n-aş avea dragoste nu sunt nimic”(1 Corinteni 13,1 – 3).
Fără o dragoste exprimată în cuvinte şi fapte (deci, nu doar declarativ !) şi fără a-mi lua timp
pentru a exprima această iubire, celelalte lucruri nu au nici o valoare.
Dacă partenerul meu vede că eu aleg să-mi petrec timpul liber în compania prietenilor, a
părinţilor, sau în cârciumă, atunci degeaba eu îi voi spune că-l iubesc, sau că el / ea reprezintă
enorm pentru mine. Doar declaraţiile nu sunt suficiente ! Dacă soţia va vedea că de la serviciu vin
ţintă acasă, uneori şi cu un buchet de flori în mână, apoi o ajut la treburile casnice şi-mi aloc timp
pentru o comunicare profundă, atât cu ea, cât şi cu copiii şi mă implic direct în educaţia celor mici,
atunci voi fi crezut când voi zice că-mi iubesc familia. Dacă voi refuza orele de muncă în plus, peste
program, zicându-i şefului : ”Îmi pare rău, dar familia mă aşteaptă acasă ; doresc să petrec timp şi
cu ai mei !”, atunci nu voi avea decât de câştigat.
Sunt patroni care dau anunţuri prin ziare de genul : “angajez persoană în meseria X, disponibilă la
program flexibil / prelungit”. Pe un astfel de patron nu-l interesează decât să-şi umple el buzunarele,
dar viaţa personală a salariatului contează prea puţin. Dacă voi alege un astfel de serviciu, să nu mă
mir dacă mariajul meu va începe să scârţâie, iar soţia / soţul mă va înşela deoarece altă persoană şi-a
găsit timp ca să petreacă cu el / ea.
Femeia este o fiinţă sensibilă pe care n-o interesează numai banul, ci şi sentimentele. Doreşte să
simtă că e iubită, apreciată şi dorită, cât mai mult timp din zi. Ea vrea să ştie că soţul ei de-abia
aşteaptă să vină acasă de la serviciu, pentru a-şi petrece timpul în braţele ei şi alături de familia sa.
Numai în acest fel ea se va simţi ocrotită, dorită şi apreciată !
Dacă el veşnic pleacă prin delegaţii, din care rar îi dă câte-un telefon, sau vreun semn de viaţă,
atunci ea îşi va pune serios problema, dacă el o mai iubeşte. Vedeţi, tehnica modernă a inventat şi
acest mijloc de comunicare ultra-rapidă, internetul. Prin intermediul său reuşim să conversăm cu
oameni din orice colţ al lumii şi să ne facem “prieteni”, dar ne este răpit privilegiul de a discuta
“gură către gură”, “faţă către faţă”. Şi astfel comunicarea este furată de ceea ce înseamnă tonul vocii
(55%), de gestică şi de mimică (38%). Numai un transfer rece de informaţie nu este nici pe departe
suficient. El nu va exprima singur prin cele 7 procente alocate, nimic din emoţiile şi sentimentele
mele.
Alteori, soţul pleacă la lucru în străinătate, fără a-şi lua cu sine şi familia : mare greşeală ! Merge
pentru a-şi face o situaţie materială şi pentru a asigura propriei familii un trai mai bun (lucru care se
practică frecvent astăzi). Nu este nimic rău în a merge şi lucra în străinătate, dar greşeala constă în
a-ţi lăsa soţia şi copiii singuri într-o altă ţară. Chiar dacă voi comunica zilnic cu ei prin scrisori,
telefoane etc., ştiţi vorba proverbului : “ochii care nu se văd, se uită !”.
Să mă mir atunci că la întoarcere vom fi deja doi străini, cu concepţii şi idealuri diferite ? Deloc !
“Dragostea” dintre cei doi s-a stins. Există posibilitatea să-mi fi şi găsit soţia în pat cu altul, care
între timp mi-a luat locul în dormitorul conjugal. Dar credeţi că vina îi aparţine în exclusivitate
soţiei ? Nicidecum ! De ce a fost lăsată ani de zile, cu speranţa că o simplă scrisoare sau un telefon,
i-ar putea compensa lipsa fizică a soţului ? Problema nu rezidă din faptul că femeile n-ar fi în stare
să aştepte, ci că eu am acceptat ca din “una” să devenim “două” entităţi distincte. Separarea
partenerilor într-o căsnicie nu rămâne lipsită de urmări, adesea dezastruoase !
Chiar şi atunci când ne certăm, iar soţia îşi ia copiii şi “merge la mama”, faptul în sine de a părăsi
locuinţa, nu grăbeşte împăcarea. Separarea fizică a celor doi va adânci şi mai pregnant ruptura
dintre ei.
Aşa cum am afirmat şi-n capitolul anterior, conflictele se discută şi se remediază pe loc, în aceeaşi
zi. În acest scop am nevoie să aloc timp pentru a discuta problema şi pentru a o întoarce pe toate
feţele, ca să vedem fiecare unde a greşit. Dacă voi “trata” conflictul în grabă, spunând “Lasă, timpul
le rezolvă pe toate !” şi sustrăgându-mă de la discuţiile atât de necesare aplanării sale, atunci
ranchiuna şi ura create îşi vor înfige colţii în inimile noastre. Din cel pe care-l iubeam la nebunie,
este posibil să ajung la sentimente contrare şi să-l consider ca fiind cel mai mare duşman !
Este necesar să-mi iau timp pentru creşterea şi educarea copiilor. Acestea nu vin de la sine,
deoarece în lipsa mea, au ei de unde să înveţe : de la colţul străzii. Dacă sunt prea ocupat pentru a
purta conversaţii profunde cu ei şi a încerca să-i înţeleg pe fiecare la nivelul vârstei lui, atunci
educaţia celor mici va fi făcută de către alţii. Până şi specialiştii audio-vizualului au concluzionat că
trebuie să fie pusă o “marcă” pe fiecare film pe care o televiziune doreşte să-l difuzeze. Însă numai
părinţii sunt cei mai în măsură să decidă dacă un film este potrivit sau nu pentru vârsta copilului şi
dacă formarea caracterului acestuia va avea sau nu de suferit. Astfel, filmele care conţin violenţă
extremă şi / sau scene erotice sunt interzise copiilor între 12-16 ani. Doar persoanele mature, de
peste 18 ani sunt capabile să vizioneze cu discernământ orice program. Însă şi discernământul se
formează în…timp ; nu ne naştem cu el. El va fi format şi cultivat de către părinţi încă din primii
ani de viaţă ai copilului. Altfel, cel mic nu va avea discernământ nici când va fi mare !
În acest scop, va trebui să mă implic într-un mod deosebit de educaţia copiilor, încă din fragedă
pruncie, ca să le implementez în suflet valorile morale şi adevăratele valori ale vieţii. Dacă voi veni
la copil furios şi-i voi stinge televizorul, pentru că l-am prins uitându-se la un film mai “deocheat”,
atunci el nu va înţelege de ce acel film nu e bun. Dacă nu-mi voi lua timp pentru el ca să discut şi
să-i explic de ce nu e bine să urmărească anumite genuri de film, atunci se va duce la un coleg şi tot
va vedea filmul cu pricina. Nu-l pot împiedeca pe copil să aleagă răul, dacă el nu are noţiunea de
bine şi rău. Acest lucru este atât de greu de implementat în mintea copiilor şi se face în ani buni de
trudă şi de educaţie asiduă.
Apoi, copilul trece prin momente dificile ale vieţii sale – adolescenţa – care reprezintă perioada
cea mai critică. Dacă nu voi încerca să-l înţeleg şi să-i fiu prieten, îl voi pierde. Îl vor accepta
“prietenii” cu care-şi alege să-şi petreacă timpul ; dacă eu doar îi interzic, spunându-i “să nu
fumeze”, “să nu consume băuturi alcoolice”, “să nu consume droguri”, “să nu-şi înceapă viaţa
sexuală de la pubertate”, el va da numai din cap că a înţeles, dar va face tot cum îl “taie” capul.
Deficitul de înţelegere al acestor fenomene, va adânci criza din viaţa adolescentului, care doreşte cât
mai repede să devină mare şi independent. Dacă părinţii nu-şi iau un timp special ca să discute cu
copilul lor şi să-l facă să-nţeleagă unde greşeşte, atunci educaţia o va face strada, televiziunea şi
“băieţii”.
Nu în ultimul rând, cei doi soţi trebuie să-şi aloce timp şi pentru viaţa lor sexuală. Nici aceasta nu
va fi tratată cu uşurătate, deoarece şi ea îşi are rolul ei bine definit într-o căsnicie. Sudura dintre cei
doi va fi realizată printr-o relaţie sexuală armonioasă. Biblia ne învaţă că : “Să nu vă lipsiţi unul pe
altul de datoria de soţi, decât doar prin bună învoială, pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu
postul şi cu rugăciunea ; apoi să vă împreunaţi iarăşi, ca să nu vă ispitească Satana, din pricina
nestăpânirii voastre”(1 Corinteni 7,5).
Sunt persoane care-şi neglijează viaţa sexuală tocmai din lipsa timpului. Ajung să facă dragoste o
dată pe lună sau şi mai rar, la câteva luni. Cu timpul se înstrăinează unul de altul, pentru că relaţia
dintre ei scârţâie. Din “una” au devenit doi oameni independenţi şi uite-aşa, fiecare-şi va căuta şi-şi
va găsi în altă parte ceea ce nu are acasă. Adulterul bate la uşă.
Dumnezeu ne-a dat viaţa sexuală într-o căsnicie, special pentru a ne bucura de o împlinire deplină,
ea reprezentând sarea şi piperul în cadrul unui cuplu, în lipsa acesteia mariajul nu are gust. Dacă nu
am timp şi pentru aceasta, treptat-treptat mă voi înstrăina de celălalt.
De-asemenea şi cei care beneficiază de pe urma unei vieţi sexuale, pot greşi amarnic când o fac
“pe fugă”. Sunt foarte grăbiţi şi-şi aruncă hainele de pe ei, aşa cum văd prin filme, trecând direct la
acţiune, fără nici un preludiu. Doresc să ajungă repede la orgasm, uitând că acesta nu survine în
fugă, între 2 filme de la televizor, sau repede până vin copiii de la şcoală. Dacă nu-şi iau timp pentru
a parcurge fiecare etapă în cadrul actului sexual, împlinirea se va lăsa aşteptată. Nimic nu se va face
în grabă !
Va trebui să aloc timp şi pentru petrecerea week-end-urilor, a vacanţelor, împreună cu familia.
Este necesar să nu mă lipsesc de bucuria de a fi cât mai mult timp în mijlocul familiei mele şi să
organizăm activităţi comune la sfârşit de săptămână, în vacanţe.
Fiecare are hobby-urile lui, dar este necesar ca să găsim acele activităţi care să ne bucure şi să ne
strângă laolaltă pe toţi membrii familiei. Dacă soţul preferă fotbalul şi doreşte să-şi petreacă timpul
cu “băieţii” pe terenul de sport, atunci să nu se mire dacă soţia lui s-a îndepărtat de el ; dacă el
preferă să pescuiască, iar soţiei îi displace, el nu o va putea obliga să stea cu undiţa ore-n şir în
baltă, doar-doar s-o prinde vreun peşte. Este nevoie să găsească acele activităţi care să le placă la
amândoi. De exemplu, ieşirea la iarbă verde, în mijlocul naturii, la pădure, la plajă, poate fi pe
gusturile amândurora. Jucându-ne împreună, creând o atmosferă destinsă şi veselă, legătura dintre
cei doi se va suda şi mai puternic.
Cunosc şi cazuri în care soţia a mers cu soţul la meci, deşi ea nu avea nici o tragere de inimă,
numai pentru a fi împreună cu el, pentru a petrece cât mai mult timp împreună. În aceeaşi situaţie
este şi soţul care–şi însoţeşte soţia la coafor, chiar dacă este nevoit să sta ore întregi acolo, sau o va
însoţi la cumpărături, asumându-şi “riscul” de a petrece nişte ore bune prin magazine.
Fiecare trebuie să renunţe la tabieturile sale, pentru a petrece cât mai mult timp în compania
celuilalt. Orice clipă este preţioasă, deşi pentru aceasta uneori sunt sacrificate anumite plăceri
personale.
Concediile se vor stabili de comun acord şi vor fi petrecute cât mai departe de casă. Astfel cei doi
se vor rupe de problemele cotidiene şi vor încerca să fie împreună, măcar pentru o lună din an, 24
de ore din 24. Am citit despre un cuplu, în care fiecare îşi petrecea concediul singur, în altă parte,
deoarece nu ajungeau niciodată la un consens. El dorea să meargă la mare, pe când ea voia la mama
; el dorea la munte, ea la câmpie. Însă mai presus de toate, el de-abia aştepta să scape de compania
ei, pentru că se săturase de cicăleală. Nimic din ceea ce făcea nu era bine (?!?). Ea îi critica orice
acţiune şi gest, încât el gândea : “de-abia aştept să vină concediul, ca măcar o lună de zile să scap şi
eu de gura ei”. Despărţirea pentru ei era ca şi o reverie. Vă daţi seama că cuplul respectiv era
căsătorit doar de hârtie.
Într-un alt cuplu, el era atât de gelos, atât de posesiv, încât soţia sa de-abia îl suporta. Era un
veritabil dictator. Dorea să aibă întotdeauna ultimul cuvânt. În schimb, la serviciu şeful său îl critica
permanent, fiind extrem de sever. El gândea : “de-abia aştept să-mi iau concediu, ca măcar o lună
pe an să scap de şef !”. Când însă i-a propus soţiei sale să plece împreună în concediu, ea l-a refuzat
categoric zicându-i : “Du-te singur dacă vrei, că eu rămân acasă !”. El a fost foarte contrariat de
acest fapt, deoarece nu înţelegea refuzul soţiei sale. Atunci ea i-a explicat : “dacă şeful tău este
extrem de cicălitor, iar tu de-abia aştepţi să scapi de el, atunci tu de ce te miri când şi eu te resping,
dacă de comporţi cu mine la fel ca şi el cu tine ? Doresc să pleci singur în concediu ca să scap şi eu
puţin de tine !”. Este un adevăr destul de dureros, dar spus prea târziu nu poate îndrepta mare lucru
în acea căsnicie.
Momentele petrecute împreună vor suda şi mai puternic un cuplu. Am citit de curând o carte în
care autorul povestea ce a însemnat pentru el prima excursie petrecută alături de familia sa cu
cortul. Au plecat într-un week-end la pădure. Ziua au mâncat şi s-au jucat împreună, dar seara, după
ce şi-au instalat cortul, a început să plouă torenţial şi fulgere adânci brăzdau cerul. Ţânţarii îi
ciupeau, insecte nenumărate se urcau pe ei şi-i agasau, iar apa începuse să-i inunde. S-au speriat
groaznic, când în jurul cortului s-au auzit la un moment dat nişte mormăituri ciudate. Practic viaţa le
era serios pusă în pericol, dar ei n-au disperat. Şi-au unit mâinile în rugăciune şi s-au lipit şi mai
strâns unul de celălalt, ca şi când ar fi format un monolit. Treptat norii s-au dus, ploaia şi furtuna s-
au oprit şi zorii dimineţii i-au găsit teferi împreună. Deşi au petrecut o noapte “albă”, totuşi acea
experienţă i-a ajutat foarte mult.
Privind retrospectiv şi-au dat seama că legătura dintre ei a fost întărită. Doar prin focul
încercărilor apare aurul curat. Atunci, în criză, au descoperit că legătura lor este solidă şi că se pot
baza unul pe celălalt, în orice împrejurare. Deşi atunci, pe loc, au jurat că nu vor mai merge
niciodată cu cortul, peste ani au apreciat acea experienţă ca fiind foarte utilă pentru familia lor.
 Pot exista în căsnicia mea şi factori care să-mi perturbe şi să-mi răpească timpul. Unul dintre ei
este “nevinovatul” televizor. Dacă prefer să petrec ore-n şir în faţa sa, cu neglijarea consecutivă a
familiei, atunci televizorul, dintr-un mijloc extraordinar de informare, devine un pericol. Timpul
alocat părtăşiei familiare este înlocuit cu cel petrecut în faţa televizorului, chiar şi la emisiuni
proaste. Trebuie să fiu foarte selectiv în alegerea programelor instructive, atât pentru mine, cât şi
pentru copiii mei, dar acest lucru să nu se facă în detrimentul relaţiei mele cu ceilalţi.
Dacă alte activităţi (cititul, de exemplu al unor cărţi interesante) mi-ar răpi timpul alocat familiei,
va fi oportun să-mi revizuiesc atitudinea.
Pentru multe persoane, calculatorul a devenit un hobby. Petrec ore-n şir în faţa monitorului, deşi
la serviciu acelaşi lucru au de făcut. Acasă preferă jocurile pe calculator şi diverse programe, dar
refuză să petreacă timpul cu familia. Îşi neglijează copiii, soţia şi se miră dacă curând s-au şi
înstrăinat unul de altul. Astfel, un obiect atât de util, cum este calculatorul, devine un înghiţitor de
timp.
Timpul poate fi un aliat sau un duşman pentru căsnicia mea ; depinde cum îl folosesc. Dacă-l voi
aloca pentru construirea unei relaţii stabile cu partenerul de viaţă şi cu ceilalţi membrii ai familiei,
voi avea doar de câştigat. Dacă în schimb, prefer să aloc timpul serviciului într-un program
prelungit, pasiunilor, relaţiilor cu prietenii, atunci mariajul meu va avea mult de suferit şi s-ar putea
să devină irecuperabil.
Atât eu cât şi soţul meu încercăm să petrecem cât mai mult timp împreună. Venim de la serviciu
pe la ora 16 şi ne întâmpinăm unul pe altul cu o îmbrăţişare şi cu un sărut. Mergem la sala de fitness
cam o oră pe zi. Seara nu ne culcăm, oricât de târziu ar fi, până nu depănăm amintirile de peste zi.
Stăm unul la pieptul celuilalt şi povestim ce avem pe suflet, “punem ţara la cale”. Ne-am făcut acest
obicei încă de când ne-am căsătorit, iar după mai bine de 10 ani afirm că am clădit o relaţie
frumoasă împreună. Nu avem secrete unul faţă de altul şi discutăm deschis orice lucru. Ne-am făcut
din comunicare şi din timpul alocat un aliat de nădejde şi credem că a meritat efortul. Nu ne-am
“plictisit” unul de celălalt şi am învăţat să ne fim reciproc, cei mai buni prieteni. Timpul ne-a fost şi
ne este cel mai important aliat !