Capitolul

13

1. De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă
sunătoare şi chimval răsunător.

2. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea
atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.

3. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am,
nimic nu-mi foloseşte.

4. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se

laudă, nu se trufeşte.

5. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu

gândeşte răul.

6. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.

7. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.

8. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii - se vor desfiinţa; darul limbilor va
înceta; ştiinţa se va sfârşi;

9. Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim.

10. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa.

11. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar
când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.

12. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în
parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu.

13. Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea
este dragostea.
Copii invata ceea ce traiesc
Dacă un copil trăieşte în mijlocul criticilor,
învaţă şi el să condamne.
Dacă trăieşte într-o lume ostilă,
învaţă să se războiască.
Dacă trăieşte înconjurat de fricoşi,
învaţă şi el să se teamă.
Dacă un copil trăieşte în veşnică milă,
învaţă să se autocompătimească.
Dacă trăieşte între cei ce l-au râs,
învaţă să fie timid.
Dacă un copil trăieşte între geloşi,
învaţă şi el ce înseamnă invidia.
Dacă un copil trăieşte cu veşnice
învinovăţiri,
învaţă să se simtă vinovat.
Dacă un copil trăieşte în încurajare,
învaţă să aibă încredere.
Dacă un copil trăieşte între cei înţelegători,
învaţă să fie şi el răbdător.
Dacă un copil trăieşte înconjurat de iubire,
învaţă să iubească şi el.
Dacă un copil trăieşte între cei ce-l aprobă,
învaţă să se placă pe sine însuşi.
Dacă cei din preajmă îi acordă
recunoaşterea,
copilul învaţă că e bine să ai un scop.
Dacă trăieşte într-un mediu ce dăruieşte,
învaţă ce este generozitatea.
Dacă un copil trăieşte între cei cinstiţi şi
sinceri,
învaţă ce înseamnă adevărul şi dreptatea.
Dacă trăieşte sentimentul siguranţei,
învaţă să aibă încredere în sine.
Dacă un copil trăieşte înconjurat de
prietenie,
învaţă că este plăcut să trăieşti în această
lume.
Dacă sufletul tău este senin,
copilul tău va câştiga pacea minţii.
Ceva ce nu este de vanzare

O tânără pereche de soți intră în cel mai frumos magazin de jucării din oraș. Bărbatul și femeia
priviră îndelung la jucăriile colorate așezate pe rafturi, la cele atârnate de plafon și la cele
îngrămădite la întâmplare parcă, pe băncuțe. Erou acolo păpuși de tot felul, jocuri electronice,
bucătării în miniatură unde se puteau face prăjituri și pizza. Nu reușeau să se hotărască. Atunci
se apropie de ei o vânzătoare tare amabilă.

- Știți, începu femeia, avem o fetiță mică, dar noi suntem mai toată ziua plecați de acasă, uneori
chiar și seara.

- Fetița noastră nu prea este veselă, continuă bărbatul.

- Am dori să-i cumpărăm ceva care să o facă fericită, reluă femeia, și atunci când noi nu suntem
acasă... Ceva care să o bucure când este singură.

- Îmi pare rău, zise zâmbind vânzătoarea. Noi aici nu vindem părinți.

Faptul de a hotărî să avem un copil însemnă a contracta față de el cea mai înaltă datorie din câte
pot exista pe lume. Toți micuții vin la noi cu un bilet de chemare la viață și ne spun: „M-ați
chemat și iată-mă! Ce îmi dați acum?”.

Astfel începe îndatorirea educativă.

Un băiat de 15 ani vede cam așa acest lucru: Doream o perspectivă globală asupra
lucrurilor
Voiam lapte
Și am dobândit câte o biată idee,
Și am primit biberonul,
Voiam să fiu liber
Îmi doream aproape părinții
Și m-au învățat disciplina,
Și am căpătat o jucărioară,
Îmi doream iubire
Voiam să le vorbesc
Și mi-au făcut morală,
Și mi-au dat un televizor,
Voiam o profesie
Doream să învăț
Și am dobândit un loc de muncă,
Și mi-au cumpărat caiete,
Doream fericire
Voiam să gândesc
Și am primit bani,
Și am primit cunoștințe,
Voiam libertate Voiam speranță

Și am căpătat o mașină, Și mi s-a dat doar milă,

Doream să aflu sensul lucrurilor Voiam să trăiesc...

Și am intrat pe făgașul carierei,

BRUNO FERRERO

Persoana înseamnă libertate

“Lumea din jurul nostru nu e o lume simţită, ci dedusă logic, raţional. Mintea spune că există,
dar inima nu este atinsă de ea. De asta ne purtăm cu ceilalţi de parcă ar fi lucruri, nu persoane.
Relaţia pe care o avem cu persoanele pare o relaţie cu nişte lucruri. Soţul se poartă cu soţia de
parcă ar fi un lucru. O stăpâneşte. Dacă ne-am purta cu ceilalţi ca şi cu nişte persoane, n-am
căuta să le stăpânim, pentru că doar lucrurile pot fi stăpânite. Persoana înseamnă libertate. Dacă
încerci să o stăpâneşti, o vei omorî, ea va deveni un lucru. De asta iubirea devine tot mai
imposibilă, pentru că iubirea înseamnă să -l consideri pe celălalt o persoană. “

Casa unui barbat este femeia sa

Cinsteste-ti sotia; facand asa, te vei imbogati. Un barbat trebuie sa aiba totdeauna grija de cinstea
pe care o datoreaza sotiei sale; doar atunci se manifesta binecuvantarea in casa lui”.

“Un barbat trebuie sa cheltuiasca pentru alimentatia lui personala mai putin decat ii permit
mijloacele, pentru imbracaminte atat cat ii ingaduie mijloacele, si mai mult decat mijloacele pe
care le are pentru a-si cinsti femeia si copiii, deoarece acestia depind de el, in vreme ce el insusi
depinde de Acela care a vorbit si Universul a fost creat”. A avea o femeie inseamna a avea o
casa; de aici zicala:”Casa unui barbat este femeia sa“, iar rabi Iose zicea: n am strigat -o
niciodata pe femeia mea altfel decat “Casa mea”.

Binevoieşte deci a avea milă de ea şi de mine şi a ne duce împreună până

la bătrâneţe

“Binecuvântat eşti Tu, Dumnezeul părinţilor noştri, şi binecuvântat este numele Tău cel sfânt şi
slăvit întru toţi vecii! Să te binecuvânteze pe Tine cerul şi toate făpturile Tale! Tu ai făcut pe
Adam şi Tu ai făcut pe Eva, femeia lui, pentru a-i fi ajutor şi sprijin, şi din ei s-a născut neamul
omenesc. Tu ai zis: «Nu este bine să fie omul singur; să-i facem un ajutor asemenea lui». Şi
acum, Doamne, nu plăcerea o caut, luând pe sora mea, ci o fac cu inimă curată. Binevoieşte deci
a avea milă de ea şi de mine şi a ne duce împreună până la bătrâneţe. Şi a zis şi ea cu el: Amin”
[Cartea lui Tobit, Capitolul 8]
Diferenţa dintre căsătoria păgână şi Căsătoria creştină

Diferenţa dintre căsătoria păgână şi Căsătoria creştină nu constă doar într-o schimbare de ritual
sau de ceremonie, ci în faptul că cea dintâi priveşte un contract încheiat de către un păgân şi o
păgâna, iar cea de a doua priveşte unirea dintre un creştin cu o creştină, zidiţi amândoi în Hristos
şi pecetluiţi de Duhul Sfânt care sălăşluieşte în ei. Simbolismul sacral, în creştinism, este mai
mult decăt o reprezentare ce se adresează simţurilor, pentru a ne aminti de nişte realităţi de
natură duhovnicească. Imaginea propusă de către Sfântul Apostol Pavel, în această privinţă, este
edificatoare: “duo in carne una”. Unirea aceasta face parte din categoria lucrurilor “ascunse cu
Hristos în Dumnezeu”(Col. III, 3). De aceea, numai mintea curăţită de patimi poate înţelege ceva
din adâncimea acestui mister. Ideea sacramentală cere ca faptele mântuitoare ale lui Hristos,
chiar dacă istoriceşte au trecut, să fie iarăşi prezente în mod real. Realitatea mântuirii se obţine,
după legea lui Hristos, nu printr-o simplă distribuire de daruri şi de haruri, ci printr-o împreună
trăire şi unire cu Domnul. Nu învăţătura face pe creştini, nici ritualul şi nici chiar harul divin ca
simplă aplicare, ci numai deplina unire cu persoana lui Hristos, prin retrăirea vieţii Lui. Aşadar,
pentru definirea Căsătoriei creştine nu ajunge să căutăm o formulă sociologică căreia să-I
conferim o semnificaţie religioasă. Retrăirea vieţii lui Hristos, a jertfei Sale izbăvitoare, idee ce
nu poate lipsi din înţelegerea nici unei taine, trebuie să însemne ceva mai mult decât
ajutorul”supranatural” pe care mirii îl primesc cu ocazia Cununiei. De la actul, să zicem aşa,
“contractual” prin care bărbatul şi femeia îşi dau unul altuia dreptul exclusiv şi perpetuu la
iubire, precum şi la faptele procreerii şi creşterii copiilor, respectiv la ajutorul vieţii comune,
gândirea creştină ajunge să conceapă Căsătoria drept un mijloc de a pătrunde în spaţiul fericit al
împărăţiei cereşti. Pentru aceasta Biserica recunoaşte ca legitim şi “contractul conjugal” amintit.
Ea nu tinde să înlăture normele de viaţă şi exigenţele societăţii în care ea se află. Ca atare, nu
urmăreşte să distrugă lumea creată de Dumnezeu, ci să o transfigureze din interior. E vorba
de o transfigurare în adevăr şi frumuseţe. Cum e posibil ca Taina Cununiei să împreune într-o
funcţie unică natura şi harul? Iată o întrebare căreia logica formală nu-i poate răspunde .
Căsătoria ca taină e cea dintâi încercare de refacere a firii, privită într-o perspectivă
cuprinzătoare. Ea face parte din acele realităţi mari ale vieţii care au ceva substanţial, ultim, unic,
dar care se manifestă în aspecte multiple. Singura explicaţie, pe care o putem da acestui fapt, este
în sensul, şi acesta este esenţial pentru înţelegerea Căsătoriei, că taina solidarizează cele două
planuri ale existenţei: planul divin şi planul natural, planul inteligibil şi planul sensibil. în
Căsătorie intră, aşadar, un factor divin şi unul uman, chiar atunci când vorbim despre natura ei
aparent doar empirică. Marea valoare a tainei constă în aceea că ea uneşte în mod permanent
divinul cu umanul, fără a reduce vreodată un plan la altul şi fără a introduce un hiat, dureros
pentru înţelegerea noastră, între acestea două. Taina este un curent de continuă modelare a vieţii,
în văpăile căreia intră neîncetat realitatea prezenţei divine şi realitatea naturii vizibile. Ea poate fi
privită ca o articulare în timp şi spaţiu a celor două planuri ce rămân îngemănate pentru veşnicie.
De aceea a considera Căsătoria numai sub raportul naturii umane, adică a o privi numai dintr-o
perspectivă sociologică şi psihologică, înseamnă a devaloriza ideea creştină de Căsătorie; tot aşa
după cum a nu ţine seama de aceestea înseamnă a rămâne străin de realităţi. Factorul uman e
alcătuit de legile fizice ale naturii, pe de o parte, iar pe de alta, de libertatea psihologică şi
realităţile sociale. Factorul spiritual aparţine realităţii ultime, divine, şi se constituie într-o
libertate de fond profund în noi, întrucât prin el participăm direct la afirmarea lui
transcendentală. Realitatea elementului divin e confirmată tainic în Hristos şi în trupul Său:
Biserica. Prin aceasta, Căsătoria îşi pierde caracterul ei de lucru lumesc, din afară, pur natural,
adică de o oarecare stare socială cum este “autoritatea sau magistratura”. Unirea Mântuitorului
cu Biserica Sa nu e pentru Căsătoria creştină numai prefigurarea unui model sub chipul unirii
dintre două părţi. Mireasa se prezină în mod necesar cu trăsături personale: ea este persoana
iubită de Mirele său, şi pe care ea îl iubeşte la rândul ei. (Cf Efes. V, 28-33). Cine este însă
această persoană iubită de Mire? Sfinţii Părinţi văd în mireasă în acelaşi timp Biserica, precum şi
fiecare din cele două persoane care intră în unire cu Dumnezeu. “Taina aceasta este mare” (v.
32). Ea aparţine veacului prezent şi viitor. Numeroasele degradări pe care le suferă căsătoria, cu
răsfrângeri nemijlocite în viaţa familiei contemporane, sunt şi ele urmărite în cartea de faţă.
Rămâne totuşi ca o analiză aprofundată a lor, la nivelul destinului neamului românesc în special,
să fie abordată într-o lucrare ulterioară.

DE CE ?

spune mi mami

de ce avem o gura si doua urechi?

poate, draga mea, deoarece

natura a hotarat

ca e nevoie sa ascultam de doua ori mai mult decat vorbim…

Pentru soţ

din SPOVEDANIA UNUI PĂCĂTOS

de EPISCOPUL PORFIRIE USPENSKI

23. Sotul credincios isi iubeste sotia, dupa cum Hristos iubeste Biserica. Se roaga pentru ea, o
respecta ca pe un dar dumnezeiesc si ca pe o impreuna mostenitoare a vietii celei vesnice; nu o
insala, se comporta cu ea retinut si frumos, fara a-si permite sa faca ceva care ar contraveni
timiditatii feminine si maternitatii; evita sa o supere, iar neajunsurile i le ascunde de altii si le
indreapta cu intelepciune; o priveste ca pe un ajutor de nadejde si ii cere sfatul si acordul in
treburile casnice; primeste sfaturile intelepte, iar pe cele neintemeiate le respinge, dar cu mare
tact, aratandu-i partile pe care ea nu le vede, fara a o jigni insa. Fiind cap al familiei, sotul se
ingrijeste de bunastarea acesteia prezenta si viitoare, tinand casa cu cinste si fapte bune, precum
Biserica in care este slavit Tatal ceresc.
Astfel este sotul credincios. Dar eu, pacatosul, desi stiu ca trebuie sa fiu astfel, nu imi implinesc
datoria. Dragostea mea fata de sotie nu se sfinteste prin rugaciunea pentru ea, nici prin privirea ei
ca pe chip al lui Dumnezeu, ca pe un dar al Tatalui ceresc, ca pe impreuna mostenitoarea vietii
vesnice cu Hristos., si de aceea o insel, o supar cu nerabdarea mea care dauneaza nasterii de
prunci binecuvantate, imi permit diferite lucruri nerusinate si, de acele mai multe ori, o necajesc
prin gelozie, mandrie, zgarcenie, batai, ii spun ce neajunsuri are atunci cand ar trebui sa le acopar
cu dragoste si rabdare. Sotia mea este mai degraba o sclava, decat un ajutor pentru mine. Ea ma
sfatuieste sa fac totul cat mai bine, dar eu nu o ascult, ci chiar o jignesc. Se intampla sa ma infurii
chiar si pe tacerea ei intelepata. Dar cel mai mare pacat al meu este lipsa de grija pentru casa,
pentru educarea copiilor in frica lui Dumnezeu. In loc sa fac acestea, eu cheltui banii pe placerile
mele. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, si-mi iarta faradelegile, vindecandu-mi sufletul.

Citate

• Asa cum un marinar trebuie sa stie ca cea mai mare parte a aisbergului este sub apa – si
viata lui depinde de aceasta informatie – tot asa soarta unei familii depinde de intelegerea
sentimentelor si a nevoilor care se afla ascunse sub evenimentele de zi cu zi
• „Soţia să nu aştepte ca soţul ei să-şi arate primul virtutea ca să i-o arate şi ea pe a sa,
pentru că aceasta nu va fi mare -ispravă. Totodată, nici soţul să nu aştepte bună purtare de
la soţie pentru a se îngriji de ea, fiindcă aceasta nu va mai fi virtute din partea lui, ci, după
cum am spus, fiecare să-şi îndeplinească îndatoririle în ceea ce îl priveşte, fără să aştepte
ca celălalt să facă aceasta primul.” (Sfântul Ioan Gură de Aur)
• „Soţul este capul soţiei, aşa cum şi Hristos este capul Bisericii. În această poruncă
evanghelică nu este nimic înjositor pentru femeie, aşa cum pe căprioara gingaşă n-o poate
înjosi conştiinţa faptului că ea nu este leu puternic. Nu în bătălii şi nu în afaceri, ci în
tandreţea conjugală şi în măreţia maternităţii se descoperă toată frumuseţea sufletului
feminin…
• Doua vorbe spuse de cineva care mi-a fost tare drag:
- “pentru ca doi oameni sa se cunoasca trebuie sa manânce impreuna un sac de
sare”
- “intr-o familie, cei doi soti sunt ca doua pietre care macina la moara. La inceput
au multe denivelari dar cu rabdare si cu trecerea timpului isi niveleaza toate
colturile si se potrivesc una cu alta”
“Fiecare generatie mosteneste de la toate cele dinainte (in particular
copiii de la parintii lor si de la inaintasii cei mai apropiati) caracteristici
ale mintii, inimii, vointei, particularitati ale corpului, probleme
rezolvate si nerezolvate.

Daca parintii au rezolvat in ei insisi o anumita problema, ei le transmit copiilor o omenitate mai
slefuita, eliberata de acea “problema blestemata”, ca sa folosim expresia lui Dostoievski.

Daca ei nu vor fi in stare sa o rezolve, generatia urmatoare se va lovi de ea mai devreme sau mai
tarziu. Si eu am intalnit oameni care-mi spuneau: “Am cutare sau cutare ispita, apare in mine
cutare sau cutare problema. De unde si pana unde?” Si, “sapand” in trecutul lor, reuseam sa
gasesc de cateva ori la stramosii si la parintii lui aceeasi problema nerezolvata.

Problema aparea in fata acelui om, care o rezolva tocmai fiindca stia ca e un lucru mostenit si ca
rezolvand-o o rezolva pentru bunica sa, pentru bunicul sau, pentru strabunicul sau si pentru
parintii sai.”

Cuvânt către noii căsătoriţi

In ziua nunţii voastre, prin Apostolul care s-a citit la Liturghie, Domnul v-a dat cuvântul:
să vă purtaţi poverile unul altuia, şi aşa veţi împlini legea lui Hristos (Gal. 6, 2). Mai mult: astăzi
am stat cu lumânările aprinse, dând mărturie de bucurie, dând mărturie despre aceea că prin
nunta voastră veşnicia a intrat în timp, că împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat, pentru că s-a zis:
împărăţia lui Dumnezeu a venit deja atunci când doi nu mai sunt deja doi, ci unul. Şi totuşi,
această unitate pe care o alcătuieşte împărăţia lui Dumnezeu se dă, ca să zic aşa, doar sub formă
de embrion, şi ea trebuie cultivată prin nevoinţă. Pentru că dragostea este şi bucurie, şi căldură, şi
gingăşie, şi exultare pe care cei doi le pricinuiesc unul în celălalt, insă ea este şi nevoinţă: să vă
purtaţi poverile unul altuia, şi aşa veţi împlini legea lui Hristos. Adeseori, în icoanele Naşterii
Maicii Domnului este inclusă o scenă în care Ioachim şi Ana stau în picioare îmbrăţişaţi. Aceasta
este, poate, cea mai minunată imagine a tandreţei omeneşti şi a dragostei omeneşti, care poate fi
atât de curată, atât de profundă, care poate fi o asemenea putere, încât să se deschidă faţă de tot
ce este sfânt, tot ce este ceresc, şi să nască tot ce poate purta mai sfânt pământul. Preţuiţi, păziţi
această dragoste omenească, ce v-a adus unul la celălalt şi v-a unit! Mântuitorul ne-a zis: Credeţi
în lumină, şi veţi fi fii ai luminii (In 12, 36). Dumnezeu v-a dat, v-a dăruit pe unul celuilalt, la fel
cum i-a dăruit pe Rebeca lui Isaac şi pe Isaac Rebecăi (v. Fac. 24); întâlnirea voastră este în
Dumnezeu, nunta voastră este o Taină, al cărei lucrător este Mântuitorul Hristos, şi nu
întâmplător, nu degeaba, L-am rugat să fie aici aşa cum a fost la Cana Galileii (v. In 2, 1-11) şi
cu binecuvântarea Sa să vă unească întru unirea căsătoriei. Să credeţi în lumină, în lumina pe
care Domnul a aprins-o în fiecare din voi, şi să păstraţi această lumină, să o păziţi, să o apăraţi de
orice întunecare, şi să nu vă temeţi de nici un întuneric, de nici o penumbră, care pe pământ
înconjură încă orice lumină. Pentru că lumina luminează în întuneric (v. In 1, 5), şi chiar atunci
când întunericul n-a primit-o şi nu s-a făcut el însuşi lumină, el nu poate nici s-o înăbuşe, nici să
se apere de ea, căci până şi cea mai mică scânteie de lumină preface întunericul absolut în
întuneric străbătut de razele acestei lumini. Ne-am rugat ca Domnul să vă dea credinţă: credinţă
tare, neclintită în El, dar totodată credinţă tare şi neclintită a unuia în celălalt. Să credeţi unul în
celălalt! în asta e lumină, şi de nimic să nu vă temeţi. După spusele unui scriitorul contemporan,
a-i spune celuilalt: „te iubesc” înseamnă a-i spune „nu vei muri niciodată” . A îndrăgi şi a creşte
în această dragoste în chip ascetic, câteodată eroic, înseamnă a afirma veşnica însemnătate a
celuilalt. Lucrul acesta nu numai că vi s-a dat acum, ci chiar vi s-a încredinţat ca o nevoinţă. De
trei ori am înconjurat analogul pe care se afla Sfânta Evanghelie, care închipuie atât cuvântul lui
Hristos, cât şi pe Însuşi Mântuitorul Hristos. In centrul vieţii, în centrul căii voastre să fíe această
Evanghelie, cu singura poruncă pe care ne-a dat-o Maica lui Dumnezeu: Faceţi orice vă va spune
(In 2,5). Şi atunci, sărăcia omenească, neputinţa omenească, lipsa omenească se va putea preface
într-o clipă în bogăţia adâncă, fără fund, a împărăţiei lui Dumnezeu, aşa cum apa obişnuită de
spălat din Cana Galileii a devenit vin bun al împărăţiei cerurilor.Nu vă temeţi să mergeţi pe
această cale îngustă, pretenţioasă: înaintea voastră a mers Crucea; Hristos a străbătut toată
această cale înainte de a vă chema să-L urmaţi. El a bătătorit calea, El nu vă cheamă în
necunoscut. Mai mult: El Însuşi e şi Calea, şi Adevărul, şi Viaţa. Şi făgăduinţa Lui, rostită la
această cununie a voastră, este că vă sunt pregătite cununile slavei şi că El păstrează cununile
acestea ca să vi le dea când veţi dobândi biruinţa finală a credincioşiei. Să vă binecuvânteze
Domnul cu harul Său! Puterea lui Dumnezeu întru neputinţă se săvârşeşte (v. II Cor. 12, 9): nu
căutaţi tărie, încredinţaţi-vă voii lui Dumnezeu, călăuzirii Lui, şi atunci puterea lui Dumnezeu se
va săvârşi şi întru neputinţa voastră, şi veţi putea şi voi să spuneţi din propria
experienţă ceea ce Apostolul Pavel din proprie experienţă a proclamat: toate le putem întru
Domnul Iisus Hristos, Care ne întăreşte (Filip. 4, 13). Puterea, şi mila, şi bucuria lui Dumnezeu,
şi tăria lui Dumnezeu să fie cu voi. Amin.

Randuieli, de Marin Sorescu

La noi muierea pupa mâna bărbatului
Până mai adineauri – zicea Marin al lui
Pătru,
Şi din dumneata nu-l scotea niciodată,
Îi făcea trei, patru copii, dar nu îndrăznea să-
i zică tu,
Cele mai mândre, care se ambiţionau, nu-i
ziceau nicicum.
Să ţină oala de mănuşă, la foc, să stea ciucită
la vatră
Şi să lase politica – de asta ne ocupăm noi,
asta e pentru oameni –
Femeia, ce ştie femeia?
Ea să şteargă sticla lămpii, să alinieze
clondirele pe corlată,
Să fie toate drepte, aşa să tragi cu aţa,

Să te tragă, să-ţi pună ventuzele şi să nu-ţi

iasă din vorbă
Femeia are socotelile ei, ea să ţină de coada
cârpătorului, Că ce ştie ea?

Înainte n-o prea vedeai la faţă, că purta
maramă,
Zăvelca lungă, acolo, abia-i sclipeau
gleznele,
Dar o ghiceai pe-a frumoasă – şi-o furai,
domnule,
O luai pe cal, şi-o făceai muierea ta, era o
dulceaţă,
Dar acum pe cine să furi? Uitaţi-vă-n jur, pe
cine să furi?
Altfel era viaţa, mai tacticoasă, umblai în
cămaşă lungă până
Spre douăzeci de ani, că ziceau că eşti copil,
la douăzeci de ani
Îmbrăcai izmenele, te-ncingeai cu brâul şi
plecai după fete,
Le încântai din fluier.
Nu mai sunt rânduielile alea, treierai cu caii,
Vedeai cum se suceşte lanţul pe steajăr, la
urmă-ntorceai caii,
Rămânea jos grâul ca aurul. Aveai stupi, oi,
Beai câte-un putinei de lapte bătut şi te
ştergeai la gură cu mâtca,
Mâncai un geac de brânză, coceai floricele,
Nici mălaiul nu mai e
Aşa de dulce, când îl spoia mama cu cocă
Şi făcea pe deasupra flori cu lingura ,
După aia îl băga-n ţest.
Zăbicul are alt gust.
Şi vitele parcă sunt mai proaste, că ţin minte
Când se ducea mama să mulgă vacile în
obor,
Viţeii, care stăteau aleşi în curte, cum o
vedeau cu oala în mână
Săreau, se gudurau pe lângă ea.
Ştiţi că şi anul acesta Prica iar mi-a rămas
stearpă?
Şi vitele sunt mai proaste, ascultaţi-mă pe
mine.
Poţi să discuţi cu femeia lucrurile astea? Că
nu poţi.
Nici copii nu mai face ca lumea,
Să-ţi umple casa, să te simţi om,
Una-două îi leapădă, zice că a râvnit la varză
acră şi n-a
Găsit la repezeală şi i-a lepădat,
Ori c-a râvnit la cireşe iarna, şi de unde să
ia, şi s-a stârpit,
Bazaconii – nu vor să dea-n greu,
De-aia s-a-mpuţinat lumea.
Înainte când veneau turcii pe-aici cine-i lua - În nădejdea aia, vezi să nu te pupe moartea
la palme? – câte zece-doisprezece rece.

Săreau din câte-un copac pe turc, lui Baba

Novac pe-aici îi plăcea
Nea Marin al lui Moşu Pătru se apropia bine
Să se bată cu ei, de ne lăuda şi Mihai de cincizeci de ani,
Viteazul:
Dar nu se hotăra să se-nsoare, toate aveau
„Daţi mă, băga-i-aş la ududoi, să mai stea şi câte-un cusur,
pe-acasă.”
Era poreclit Târziu, dar numai Maria Bălii
îndrăznea să-i spună în faţă,

Dar discută astea cu Maria Bălii – uite-o că Deştept, iscoditor, cunoştea bine ce-a fost
vine – toată ziua prin odăi – să vezi ce zice, înainte pe la noi,

Că ea a stat toată viaţa cu fundu’ pe cămaşă Avea parcă alt puls, dat cu o sută de ani în
degeaba şi nici tabla urmă,

Înmulţirii n-o ştie. Lăcrima sec pentru stricarea rânduielilor şi

după cum citise el în
- Mărie, cât fac fă, nouă ori opt? Care e, fă,
capitala Portugaliei? Norii de la cornul Caprii, nu era de-a bună.

- Însoară-te, mă, Târziule, şi nu mai lozi aci, Se-ntoarce lumea cu curu-n sus şi se
cu copiii, scufundă pământul.

Că ai şi-nceput să iei culoarea cerii. Casa lor bătrână, de moşneni domoli şi

aşezaţi,
- Păi găseşte-mi tu una, care să-mi placă şi
să-mi pupe mâna la comandă, Intra încet în pământ.

Că acum o iau.
Sfaturi către miri

Din seara nunţii în care o vei primi pe mireasa ta în camera de mire, primeşte-o
ca pe o statuie şi chiar de atunci să înveţe să fie cumpătată, blândă şi să trăiască cinstit; de la
început chiar, de cum păşeşte pragul casei tale, să calce în picioare dragostea de bani. Să o
înveţi să fie înţeleaptă, să o înveţi să nu-şi atârne aurării de urechi, nici împrejurul gâtului, nici
pe pereţii casei; sa nu dorească haine ţesute cu fir de aur şi nici obiecte de lux. Podoaba ei să fie
strălucitoare, dar strălucirea să nu fie o insultă. Acestea toate să fie lăsate celor nechibzuiţi;
tu însă împodobeste-ţi casa cu multa cuviinţă, mirosind mai degrabă deînfrânare decât de
parfumuri. Două lucruri vor rezulta de aici. Intâi nu se va mâhni mireasa, când, după
terminarea nunţii, se vor trimite înapoi fiecăruia hainele ţesute cu fir de aur şi vasele cele de
argint; al doilea, mirele nu se va mai îngriji de pierderea şi de paza celor adunate. După aceasta,
după ce se va fi terminat toată desfătarea zilei de nuntă, ia-ţi mireasa ta, formează-o bine,
întinzând pentru multă vreme simţul de pudoare şi nu căuta să stingi acest simţ degrabă. Căci
chiar dacă fata ar fi lipsită de acest simţ, totuşi ştie să tacă până la o vreme, sfiindu-se de bărbat
şi surprinsă de noile împrejurări în care intră. Aşa dar să nu strici repede acest simţ de pudoare,
după cum fac bărbaţii cei desfrânaţi, ci prelungeşte-l pentru multa vreme, căci de mare folos îţi
va fi acesta. Niciodată nu te va cârti şi nici nu te va mustra pentru cele ce ai hotărît.Prin urmare
legiuieşte totul în acea vreme, în care simţul pudorii, ca un frâu pus sufletului, nu te lasă sa te
mustre sau să cârtească de cele ce faci. Când oare este un timp mai potrivit dea forma femeea
ca acela în care se sfieşte de bărbat, se teme şi se ruşinează? Atunci pune-i cuvintele
înţelepciunii, căci le primeşte sufletul ei; aşează-i cea mai frumoasă dispoziţie sufletească,
adică simţul pudoarei.Dar dacă voieşti îţi pot da şi un exemplu cum trebue să vorbeşti cu ea.
Dacă Pavel nu s-a sfiit de a spune : „Nu vă lipsiţi unul pe altul de îndatoririle conjugale” (I
Corinteni, VII, 5) şi rostea cuvintele către femei măritate, dar mai bine zis nu către femei
măritate, ci către suflete duhovniceşti, cu atât mai mult eu nu mă voi feri de a o spune. Ce
trebue dar să-i vorbească ei mirele ? Cu multă dragoste să-i spună : „Eu, copilă, te-am luat
tovarăşă de vieaţă şi te-am adus ca să-mi fii părtaşă în treburile cele mai de cinste şi mai de
nevoie, anume facerea de copii şi purtarea de grijă a casei. Ce te rog dar pe tine ?” — Dar înainte
de a întreba aceasta, vorbeşte-i de dragoste, căci nimic nu ajută atâta pentru a convinge pe
ascultător ca să primească cele spuse decât ştiind că i se vorbeşte cu multă dragoste. Cum îi va
arăta însă dragostea ? Dacă îi va spune: „Am avut putinţa să mă căsătoresc şi cu altele şi mai
bogate şi de neam mai strălucit, totuşi nu le-am ales pe acelea ci pe tine, am îndrăgit caracterul
tău, blândeţea ta, înţelepciunea ta”. Cu aceste cuvinte pregăteşte îndată calea cuvintelor cu
privire la o vieaţă înţeleaptă, şi blamează, pe ocolite, bogăţia. Căci dacă fără nicio pregătire vei
vorbi contra bogăţiei va fi supărător ; dar dacă te foloseşti de un prjlej potrivit, le reuşeşti pe
toate. Atunci i se va părea ei că faci acest lucru spre a o apăra şi nu-i vei părea ei ca un om aspru,
neplăcut şi chiţibuşar.Când însă vei lua prilej de vorbă chiar din cele ale ei, se va bucura. Aşa dar
îi vei spune — căci este nevoie să reiai vorba începută — „Am avut putinţa să iau soţie bogată şi
avută, dar n’am voit. Pentrucare pricină oare ? Nu la întâmplare şi nici în zădar, ci am fost
învăţat eu bine că bogăţia nu este nicio avere, ci lucru de dispreţuit, care se află şi la tâlhari şi la
femeile desfrânate şi la jefuitorii de morminte. Pentru aceasta, lăsându-le pe toate celelalte, am
venit către virtutea sufletului tău, pe care o prefer faţă de tot aurul, deoarece o fată tânără,
pricepută şi liberă, care se îngrijeşte de evlavie preţuieşte tot atât de mult cât toată lumea. Pentru
aceasta m’am îndrăgostit de tine, şi te iubesc şi te pun mai presus de sufletul meu. Viaţa prezentă
nu este nimic; doresc şi mă rog şi fac totul ca astfel să ne învrednicim să petrecem viaţa prezentă
încât şi acolo, în viaţa viitoare, să trăim tot împreună cu multă slobozenie. Timpul de aici de pe
pământ este scurt şi trecător; dar dacă ne vom învrednici să petrecem viaţa de aici bine plăcând
lui Dumnezeu, vom fi totdeauna, cu mai multă plăcere, şi cu Hristos şi noi doi împreună. Eu
dintre toate am preferat dragostea ta şi nimic nu mi-i atât de greu şi de supărăcios decât ca să mă
cert vreodată cu tine. Chiar dacă ar trebui să pierd totul, chiar dacă aş ajunge cel mai sărac dintre
oameni, chiar dacă aş suferi cele mai grele primejdii, chiar, dacă aş pătimi ori şi ce, mie toate îmi
vor fi cu putinţă de suferit şi uşoare, atâta timp cât noi ne vom înţelege unul cu altul. Copiii chiar
atunci îmi vor fi dragi, când tu te vei purta drăgăstoasă faţă de mine. Va trebui dar ca şi tu să faci
la fel”. — Adă apoi şi cuvintele Sf. Scripturi în sprijinul tău, deoarece Insuşi Dumnezeu vrea ca
dragostea să fie între voi. Ascultă ce zice scriptura: „Pentru aceasta va lăsa omul pe tatăl său şi
pe marna sa şi se va lipi de femeea lui”. (Efeseni, 31). — „Să nu fie între noi, continuă tu
cuvântul tău, niciun prilej de micime sufletească. Piară banii, mulţimea slugilor, cinstea dela cei
străini; eu în locul acestora toate prefer dragostea ta”. Aceste cuvinte oare nu vor fi mai dorite de
femeie decât aurul şi decât bogăţiile ? Să nu te temi că fiind iubită se va obrăznici cu tine ; nu, ci
dimpotrivă, mărturiseşte că o iubeşti, în adevăr femeile desfrânate, care sunt lângă un bărbat, iar
mâne cu altul, negreşit că s’ar obrăznici când ar auzi astfel de cuvinte; dar o femeie liberă, o fată
nobilă, niciodată nu se va obrăznici auzind aceste cuvinte, ci cu atât mai mult se va pleca. Arată
că îţi place mult să stai împreună cu ea, şi de dragul ei vrei săfii mai bine acasă decât în oraş.
Prefer-o tuturor prietenilor şi chiar copiilor ce ţi-a dat; iar pe copii iubeşte-i tot de dragul ei. Dacă
face ceva bun, laudă-o şi admir-o ; dacă greşeşte ceva, lucru ce se întâmplă celor tinere,
sfătueşte-o si atrage-i luarea aminte. Defăima necontenit banii şi luxul şi dă-i a înţelege că
podoaba unei femei este aceea care vine dela modestie şi dela cinste; învaţ-o continuu cele de
folos.Rugăciunile voastre să fie în comun ; fiecare să meargă la biserică, iar acasă bărbatul să
întrebe pe femee şi femeea pe bărbat asupra celor spuse sau citite acolo. Dacă cineva este sărac
să ia ca exemplu pe bărbaţii sfinţi, pe Pavel, Petru, cari au fost mai slăviţi decât împăraţii si
bogaţii, cu toate că şi-au petrecut viaţa în foame şi sete. Invaţă-o că nimic nu este mai
înfricoşător în cele ale vieţii decât numai a nu trăi după voia lui Dumnezeu. Dacă vrei să dai
mese şi ospeţe nu chema pe nici un om fără caracter, pe nici un om necuviincios; şi dacă vei găsi
pe vreun sărac sfânt, putând ca să binecuvinteze casa voastră, putând cu păşirea picioarelor sale
să aducă toată binecuvântarea lui Dumnezeu, pe acela chiamă-I. Să spun încă şi alta ? Nimeni
dintre voi să nu se grăbească să se însoare cu una mai bogată decât ei, ci mai bine cu una cu mult
mai săracă. Căci fiind mai bogată, nu va aduce atâta prilej de plăcere cu banii ei, câtă ură şi
insultă, prin faptul că ea va cere mai mult decât a adus, va pretinde lux, va da drumul
la cuvinte supărătoare şi la sudălmi. Căci poate va zice: „încă n’am cheltuit nimic din ale tale,
sânt îmbrăcată încă cu lucrurile mele, din acelea pe care părinţii mei mi le-au dăruit”. Ce spui,
femee ? Incă ale tale porţi ? Care lucru este mai dureros oare decât acest cuvânt ? Trupul nu mai
este încă al tău, iar banii sunt ai tăi ? După căsătorie nu mai sunteţi două trupuri, ci sunteţi un
singur trup, iar averile două şi nu una ? O, poftă a banilor! Aţi ajuns amândoi un om, o fiinţă şi
încă spui: „ale mele”? De diavol a fost introdus acest cuvânt blestemat şi spurcat. Dumnezeu a
făcut comune pe toate cele ce sunt mai necesare decât banii, iar banii nu sunt comuni ? Nu este
cu putinţă să spui: „Lumina mea, soarele meu, apa mea”. Toate cele mai de preţ ne sunt comune,
iar banii nu sunt comuni ? Să piară de mii de ori banii, dar mai vârtos nu banii, ci voinţa care nu
ştie să se folosească de bani, ci îi preferă în locul tuturora. Invaţă acestea împreună cu altele, dar
cu multă dragoste, pentru că sfătuirea virtuţii, în ea însăşi, este tristă. Şi mai cu seamă faţă de o
copilă simplă şi tânără, când îi vorbeşti de un trai înţelept şicinstit, fă-o cu multă dragoste. Şi mai
ales îndepărtează din sufletul ei : „al meu” şi „al tău”. Dacă va spune : „Cele ale mele”, spune-i:
„Pe care le numeşti ale tale, căci nu ştiu ; eu nu am nimic al meu; cum dar spui : cele ale mele,
când toate sunt ale tale ?” Dăruieşte-i ei acest cuvânt. Nu vezi că acest lucru îl facem cu copiii ?
Când un copil smulge ceva din cele ce ţine în mână, şi vrea să ia şi celălalt lucru, i-l dăm şi
zicem: „Da, şi acesta este al tău şi acela”.Aceasta să facem şi cu femeea, căci judecata ei este
mai copilăroasă. Dacă va zice : „Cele ale mele”, spune: „Toate sunt ale tale, şi eu sunt al tău”.
Nu este cuvânt de linguşire, ci de multă pricepere. Astfel vei putea îndepărta mânia ei şi să-i
stingi întristarea. Spune-i deci astfel: „Şi eu sunt al tău, copilă. Acest lucru m’a sfătuit Pavel
zicând: „Bărbatul nu este stăpânul corpului său, ci femeea” (I Corinteni, 7, 4). Dacă eu nu am
stăpânire asupra corpului meu, ci tu, atunci cu atât mai mult ai stăpânire şi asupra banilor”.
Vorbind acestea ai linisti-o, ai stins flacăra, ai ruşinat pe diavol, ai făcut-o roabă, dar mai degrabă
sclavă cumpărată cu bani; cu cuvintele acestea ai legat-o. Astfel, din cele ce tu grăeşti,
învaţ-o să nu zică niciodată: „al meu” „al tău”.Niciodată să nu-i vorbeşti la întâmplare, ci cu
mângâiere, cu cinste şi cu multă dragoste. Cinsteşte-o pe ea şi nu va avea trebuinţă să fie
cinstită de alţii, nu va avea trebuinţă să fie slăvită de alţii, căci se bucură de cinstea şi
slava, care vine de la tine. Prefer-o înaintea tuturora, din pricina tuturor însuşirilor ei şi pentru
frumuseţe şi pentru pricepere, şi laud-o. Astfel vei convinge-o să nu dea atenţie la nici un
străin, ci va râde de toţi ceilalţi. Invaţ-o frica de Dumnezeu şi vor curge toate ca dintr’un izvor,
iar casa ta va fi plină de mii de bunătăţi. Dacă vom căuta cele nepieritoare, atunci vom
dobândi şi pe cele pieritoare, căci spune Scriptura: „Căutaţi mai întâiu împărăţia lui
Dumnezeu şi toate celelalte se vor adăuga vouă”.
(Matei, 6, 33).

SFANTUL IOAN HRISOSTOM

SFATURI CATRE MIRI

Nevoile – rezervoarele copiilor

din “Cum sa fii un parinte bun” , Helene Renaud si Jean Piere Gagne, editura Polirom

Rolul părintelui este, în principal, acela de a răspunde nevoilor fundamentale ale

copilului, adaptându-şi intervenţia la personalitatea acestuia, astfel încât să-i satisfacă nevoile
specifice. Există două modalităţi, fiecare la fel de importantă, de a satisface o nevoie a copilului.
Acesta are nevoie să fie hrănit în mod concret prin acţiuni fizice (hrană provenind din exterior),
şi, în mod emoţional printr-o verbalizare a emoţiilor şi a sentimentelor părintelui (hrană
provenind din interior). Fără confirmarea verbală, copilul nu poate conştientiza în mod real tot
ceea ce face părintele pentru el, nu sesizează cu adevărat comportamnetul părintelui, faptul că se
dedică pentru el, nu îşi dă seama că este acolo pentru el şi că are grijă de el.

Primele nevoi pe care le resimt copii sunt:

• să fie întâmpinaţi cu bucurie

• să fie acceptaţi ca persoane minunate

• să obţină hrana necesară crşterii lor

• să primească afecţiune şi protecţie împotriva potenţialelor pericole şi accidente.

Copilul nu poate să răspundă singur nevoilor lui, are absolută nevoie de ajutorul părinţilor. Toţi
copii au acelaşi nevoi, dar nu de aceeaşi intensitate. Pentru a-i permite unui copil să-şi găsească
echilibrul, este suficient ca părinţii să fie receptivi la nevoile lui specifice.

Nevoile – rezervoarele copiilor

A. Nevoia de a se simţi în siguranţă cu părinţii

B. Nevoia de a fi apreciat de părinţi

C. Nevoia de a simţi mulţumirea părinţilor

D. Nevoia de a fi admirat de părinţi

E. Nevoia de a simţi compasiunea părinţilor

F. nevoia de a fi important pentru părinţi

G. Nevoia de a fi acceptat de părinţi

H. Nevoia de a vedea modestia părinţilor

A. Nevoia de a se simţi în siguranţă cu părinţii

Total dependent de părinţii lui, copilul are nevoie să simtă, fără umbră de îndoială, că se poate
încrede în cineva pentru a-şi satisface nevoile în mod adecvat. Simţindu-se împlinit, copilul îşi va
dezvolta încrederea încurajat de forţa pe care i-o conferă sentimentul că cineva responsabil are
grijă de el şi va percepe lumea ca pe un loc sigur. In schimb, dacă această nevoie nu este
satisfăcută, copilul va dezvolta temeri, ba chiar un sentiment de insecuritatecare l-ar putea afecta
la vârsta adultă.

Cum se poate simţi copilul în siguranţă:

1. Oferindu-i hrană adecvată, căldură, afecţiune, susţinere şi confirmare verbală a ceea ce face
părintele pentru el;

2. Răspunzându-i cerinţelor lui de bază, cât mai rapid posibil; dacă nu i se poate răspunde
imediat, i se explică motivul

3. Convingându-l pe copil că părinţilor le place să se ocupe de el (sentimentul că este o povară

determină foarte mare nesiguranţă pentru copil)

4. Intrând în contact cu el prin intermediul atingerii, mângâierii. Nevoia de a fi atins este ca

nevoia de hrană şi mâncare. Daca aceasta nevoie nu este împlinită copilul când creşte mare nu va
suporta nici o atingere sau, dimpotrivă, le va căuta,

5. Includerea, integrarea în familie. Copilul are locul lui, este important pentru părinţi, părinţii
sunt acolo pentru el.

6. Menţinerea unei uniformităţi în intervenţii. Schimbările bruşte de dispoziţie, iritarea şi uneori

chiar furia violentă , urmate de scene de tandreţe îl perturbă profund. La fel şi menţinerea unei
uniformităţi între ceea ce spune tata şi ceea ce spune mama este foarte importantă pentru copil.

7. Stabilirea unor limite ferme şi reguli care să-l protejeze atunci când există un pericol sau chiar
atunci când el însuşi manifestă comportamente care i-ar putea dăuna. E importantă comunicarea
motivului punerii acestor limite, care e de fapt grija părinţilor pentru el.

8. A furniza copilului o hrană interioară: pe lângă faptul că părintele îi satisface exterior nevoia
de siguranţă, îi şi explică copilului faptul că ceea ce face părintele pentru el are scopul de a-l
hrăni interior şi de a-l face să se simtă acceptat cu toate nevoile sale.

B. Nevoia de a fi apreciat de părinţi

Copilul are în mod natural mult entuziasm şi elan pentru a-şi descoperi universul. El îşi
dovedeşte determinarea îndeplinind tot felul d eacţiuni. De aceea are nevoie ca părinţii lui să-i
confirme faptul că ceea ce întreprinde el are valoare. Este esenţial să-şi păstreze acest elan,
voinţa plină de dinamism care îl animă. Prin urmare, are nevoie ca părintele să-l gratifice cu
entuziasm pe tot parcursul experienţelor sale, pentru a-şi păstra voinţa de a acţiona şi a
întreprinde.

1 .Identificarea şi dezvăluirea capacităţilor lui cât mai des posibil (părintele = un detector de
potenţial, nu lin vânător de greşeli)
2.Recunoaşterea iniţiativelor, exprimarea entuziasmului pentru ceea ce copilul întreprinde, chiar
dacă rezultatele nu sunt la înălţimea aşteptărilor părinţilor.

3.Părinţii vor sublinia aspectul pozitiv înainte de aspectul care trebuie ameliorat, dacă e cazul,
pentru fiecare întreprindere sau acţiune a copilului. 4.Gratificarea verbală

C. Nevoia de a simţi mulţumirea părinţilor

Copilul are mare nevoie să simtă admiraţia, satisfacţia părinţilor în raport cu ceea ce este el. De
asemenea are nevoie să ştie că ceea ce spune sau ceea ce face îi mulţumeşte şi că evoluţia lui le
aduce o mare bucurie. Cum pot împlini părinţii această nevoie:

1. Părinţii îl vor face pe copil să resimtă satisfacţia lor de a-l avea drept copil. Este important ca
el să-şi dea seama că persoana lui îl încântă pe părinte, îl face să se simtă împlinit prin simplul
fapt că există.

2. Părinţii să-i demonstreze bucuria pe care le-o oferă doar prin prezenţa lui nu pentru că le
satisface aşteptările pe care le au în prezenţa lui.

3. Transmiterea mulţumirii în ceea ce priveşte evoluţia lui; evitarea capcanelor care îi împiedică
pe părinţi să-şi manifeste satisfacţia faţă de copil: comparaţia cu alţi copii, dorinţa ca el să aibă
abilităţi sau performanţe conform dorinţelor părinţilor.

D. Nevoia de a fi admirat de părinţi

Toţi copii au calităţi şi toţi au nevoie să fie aşezaţi pe un piedestal. Fiecare are nevoie să simtă că
este cel mai bun din lume pentru părinţii lui, cel puţin în ceea ce priveşte persoana sa. Copilul are
nevoie să fie sprijinit şi îndrumat prin stabilirea unor limite, îndeosebi atunci atunci când există
un pericol pentru el şi când întâmpină dificultăţi. .Copilul are nevoie să fie lăsat să-şi trăiască
experienţele pentru a-şi defini propriile puncte forte şi limite astfel încât, după aceea, să înveţe să
le depăşească în deplină siguranţă.
Modalităţi prin care copilul îşi poate împlini nevoia de a fi acceptat:

1 .Permisiunea de a experimenta cât mai mult posibil. Copilul crede că este puternic şi că poate
înfăptui multe lucruri. El se simte curajos, priceput, plin de posibilităţi. Drept urmare, a realiza
lucrurile în locul lui, înseamnă a-l frustra, împiedicându-l să-şi experimenteze iscusinţa, curajul,
bucuria de a reuşi, şi de a dezvolta, încetul cu încetul.

2. A fi complice cu el în experimentare. Pentru a evolua şi a-şi asuma riscuri, copilul are nevoie
să se asigure de sprijinul părintelui său atunci când vrea să experimenteze. Această prezenţă
liniştitoare şi sigură îl stimulează şi îi permite să evolueze liber. Astfel, el se va simţi susţinut..
Dacă părintele nu este disponibil, copilul va crede că acesta e indiferent şi că nu-i acordă nicio
atenţie.

3. A-i fi ghid, pentru a-l ajuta să-şi descopere competenţele, punctele forte, talentele.

4. Hrana interioară pentru această nevoie o constituie cuvintele care îi permit părintelui să-şi
exprime admiraţia faţă de competenţele copilului. Copilul care nu primeşte de la părinţi
confirmarea faptului că are anumite puncte forte şi capacităţi, nu le poate recunoaşte singur.

E. Nevoia de a simţi compasiunea părinţilor

Copilul are nevoie să ştie că părintele este „acolo pentru el”, că poate conta pe prezenţa părinţilor
când va dori să-i împărtăşească bucuriile şi necazurile. Modalităţi de a satisfacere a nevoii de
compasiune:

1. A-i demonstra că se poate baza pe prezenţa părintelui, pe devotamentul faţă de el, pe prezenţa
lui fizică, pe disponibilitatea lui;

2. Părintele demonstreză că îl ia în considerare, că ţine cont de el, că are timp să-i asculte
plângerea, durerea, la importanţa pe care i-o dă copilul.

3. înţelegerea faptului că singura responsabilitate a părintelui se limitează la a-i lăsa copilului

propria responsabilitate

4. Pentru a-l hrăni interior, părintele îi demonstrează copilului toată compasiunea, receptivitatea,
disponibilitatea, devotamnetul şi ataşamentul

F. Nevoia de a fi important pentru părinţi

Copilul consideră în mod natural că este frumos şi foarte important, dar mesajele noastre nu-i
confirmă întotdeauna acest lucru. Atunci începe să se nască în el sentimentul că e neînsemnat.
Este esenţial pentru copil să-şi păstreze sentimentul importanţei pentru a-şi dezvolta stima de
sine. El are nevoie să-i demonstrăm cu regularitate, prin atenţii, gesturi şi cuvinte hrănitoare,
faptul că el contează în ochii noştri:
1. Acordarea unei atenţii speciale şi a unui timp pentru dezvoltarea relaţiei: momente petrecute
între patru ochi cu unul sau ambii părinţii. Dacă aceste momente nu-i sunt acordate, copilul îşi va
acapara părinţii prin comportamente inadecvate.

2. Remarcarea acţiunilor pozitive şi acordarea unei importanţe mai puţinecelor negative.

3. Ascultarea copilului atunci când vorbeşte

4. Dovedirea verbală a acestei importanţe, i se va confirma faptul că părintele îşi rezervă timp

pentru el, spunându-i că vor desfăşura o activitate „ doar noi doi, împreună”.

G. Nevoia de a fi acceptat de părinţi

Mulţi părinţi, bine intenţionaţi, se străduiesc prin tot felul de mijloace să încerce să elimine unele
incapacităţi, limite şi defecte ale copilului lor, în loc să-l înveţe cum să trăiască cu ele. Ei îşi
demonstrează astfel lipsa de acceptare. Impactul acesteia este foarte distructiv. Copilul fie se
rupe de propria identitate şi se autoconstrânge pentru a răspunde aspiraţiilor părintelui său, de
teamă să nu piardă dragostea acestuia, fie rămâne aşa cum este şi primeşte mesajul „Nu te iubim
aşa cum eşti”. Pentru a evolua şi chiar pentru a progresa în raport cu unele limite care i-ar putea
dăuna, copilul are nevoieîn primul rând de acceptarea necondiţionată a părintelui său, apoi să se
accepte el însuşi şi să fie fericit. Altmiteri, va dezvolta sentimente de ruşine, de culpabilitate
pentru ceea ce este şi chiar de teamă că va fi judecat. Se respinge pe sine.

Modalităţile care-i permit copilului să simtă că este acceptat de părinţi sunt:

1 .Părinţii să-l considere pe copil unic, o persoană cu drepturi depline, demnă de a fi iubită.
Copilul are nevoie să fie acceptat ca unic, excepţional

2.Recunoaşterea, acceptarea lui pentru ceea ce este, independent de idealurile părinţilor, de

calităţile pe care şi-ar dori aceştia să le dezvolte copilul

3.Iubirea necondiţionată, indiferent dacă este înalt sau scund, lent sau rapid, intelectual sau
sportiv

4.A-i demonstra copilului răbdarea şi toleranţa în raport cu instruirea, cu evoluţia lui şi cu tot
ceea ce este el

5.Hrănirea copilului prin vorbe care să-i arate că este iubit şi acceptat, indiferent de dificultăţile
sale.

H. Nevoia de a vedea modestia părinţilor săi

Pentru un copil mic, părintele cunoaşte toate cuvintele. Elştie să repare aparatele electronice şi
poate chiar să conducă o maşină. Pentru un adolescent, părintele reuşeşte în domenii în care el
are dificultăţi ce i se par uneori insurmontabile. Modalităţi de a răspunde nevoii d emodestie:

1. Spulberarea imaginii mitice despre părinţi. Este traumatizant pentru un copil să aibă părinţi
care sunt imaginea perfecţiunii. Consecinţele sunt dezastruoase pentru că presiunea este enormă:
copilul îşi va depăşi capacităţile pentru a dovedi că este la fel de bun ca părintele său, îşi va
ascunde sieşi lipsurile pentru a se ridica la imaginea proiectată de părinţii săi. Va ajunge să mintă
pentru a-şi construi o imagine şi va deveni orgolios. E bine ca părintele să-şi recunoască
slăbiciunile în faţa copiilor.

2. Capacitatea părintelui de a-şi recunoaşte greşelile şi de a-şi cere scuze atunci când situaţia o
cere

3. Părinţii să ofere un model de modestie: o persoană autentică, simplă, care educă fără pretenţii
de perfecţiune, care-şi exteriorizează conflictele, este flexibilă

4. Flexibilitatea de reveni asupra unei decizii dacă, în unele cazuri, o altă decizie ar părea mai
potrivită

5. Dezvăluirea cu modestie a frumuseţii din copil, a puterii pe care o reprezintă,

Toate problemele căsniciei pot fi rezolvate, dacă…

„Aşadar, Apostolul a spus că toate problemele căsniciei pot fi rezolvate, dacă bărbatul îşi
iubeşte femeia şi femeia îşi respectă bărbatul. N-a explicat însă în ce fel se vor realiza acestea.
Vă voi explica eu: Nesocotind banii, năzuind la virtuţile sufletului şi având frică de Dumnezeu.
Orice va făptui cineva, bun sau rău, va fi răsplătit pe măsură de Domnul (Parafrază la Efeseni 6,
8). Aşadar nu de dragul ei, ci de dragul lui Hristos şi ascultând de El, s-o iubească pe femeia lui.
Dacă se gândeşte aşa, ispita sau cearta nu se vor cuibări între ei. Femeia să nu creadă pe nimeni
când soţul ei este vorbit de rău. Dar nici nu trebuie să urmărească bănuitoare unde intră şi de
unde iese tovarăşul său de viaţă. Bărbatul, de asemenea, nu trebuie să îngăduie calomnii despre
femeia sa, însă nici să nu-i nască bănuieli prin purtarea lui. De ce, omule, rătăceşti de colo-colo
toată ziua şi te aduni acasă abia seara, fără să-i dai explicaţii mulţumitoare soţiei tale? Dacă-ţi va
reproşa asta, să nu-ţi pară rău. Reproşurile ei dovedesc iubire, nu îndrăzneală şi răceală. Şi
iubirea ei pentru tine o face să-i fie teamă. Îi e teamă ca nu cumva vreo alta să i te răpească, ca nu
cumva să-i ia tot ce are mai de preţ, ca nu cumva să-i rupă legătura căsniciei. Eşti dator deci să
faci tot ce poţi pentru a n-o amărî pe femeia ta.Dar nici femeia nu trebuie să-1 nesocotească pe
bărbatul ei pentru vreun motiv, mai ales dacă este sărac. Să nu cârtească şi să nu hulească,
spunând, de pildă: Laşule şi fricosule, leneşule, nesârguinciosule şi somnorosule! Cutare, chiar
dacă se trage dintr-o familie săracă, prin multe osteneli şi primejdii a făcut avere mare. Şi iată,
femeia lui poartă haine scumpe, umblă cu trăsura, are atâţia slujitori, iar eu te-am luat pe tine,
care eşti măcinat de sărăcie şi trăieşti fără rost! Femeia nu trebuie să-i spună bărbatului ei
asemenea vorbe. Trupul nu se răzvrăteşte împotriva capului, ci i se supune. Însă cum va răbda
sărăcia? De ia cine va afla mângâiere? Să se gândească la femeile mai sărace ca ea. Să cugete
câte fete provenite din familii bune, nu numai că n-au primit nimic de la bărbaţii lor, ci şi-au
cheltuit şi averea lor pentru ei. Să socotească primejdiile care însoţesc o astfel de bogăţie, şi va
prefera atunci viaţa săracă dar liniştită. În general, dacă-şi iubeşte soţul, nu va grăi nicicând
cârteli sau vorbe de ocară la adresa lui. Va prefera să-l aibă lângă ea fără averi, decât să fie bogat
dar ea să trăiască în nesiguranţa şi neliniştea care însoţesc lucrările negustoreşti. Nici bărbatul
însă, auzind cârtelile şi ocările femeii sale, nu trebuie s-o înjure sau s-o lovească, sub pretext că
are putere asupra ei. Mai bine s-o sfătuiască şi s-o povăţuiască liniştit, fără ca vreodată să ridice
mâna asupra ei. S-o înveţe filosofia cerească, creştină, care este adevărata bogăţie. S-o înveţe nu
numai prin cuvinte, ci şi prin fapte, că sărăcia nu este deloc rea. S-o înveţe să nesocoteascăslava
şi să iubească smerenia; şi atunci ea nici cârteli n-ar mai rosti, nici bani nu şi-ar mai dori. S-o
înveţe să nu iubească, bijuterii de aur şi hainele luxoase şi multele parfumuri, nici să nu-
şidorească în casă mobilă scumpă şi podoabe de prisos. Toate acestea vădesc zădărnicie şi
prostie. Podoabele ei şi ale casei sale să fie buna cuviinţă şi decenţa. Şi ea şi casa în care
locuieşte să fie înmiresmate de mireasma înţelepciunii şi a virtuţii, Aşadar s-a terminat
sărbătoarea nuntii? Au plecat invitaţii? Ai rămas numai cu mireasa, soţia ta? Nu arunca imediat
de pe tine seriozitatea, aşa cum fac bărbaţii desfrânaţi. Păstreaz-o pentru multă vreme, şi mare
câştig vei avea. Acum, în prima perioadă a căsniciei, înainte de a vă cunoaşte bine şi a căpăta
libertate în relaţia voastră, când femeia este stăpânită de o anume ruşinare şi reţinere, este ocazia
cea mai bună s-o modelezi după tine şi să-i impui, în chip delicat şi cuminte, principiile tale.
Căci, când femeia va prinde curaj, le va învălmăşi pe toate. Bine ar fi, deci, să menţii sfiala ei cât
mai mult cu putinţă. Şi cum vei face asta? Când şi tu arăţi că nu ai mai puţină reţinere ca ea; când
vorbeşti puţin, când eşti serios şi înţelept. Astfel te va asculta şi va accepta, vrând-nevrând, cele
pe care i le vei spune. Dar şi mai binevoitor le va primi dacă-i vei arăta din belşug iubirea ta.”

Povestea fetitei care simţea o oboseală imensă

Un anumit comportament poate ascunde un altul. Şi astfel, dezvelindu-le unul după altul, putem
clarifica zonele de umbra din existenta noastră şi să ne dezvăluim mai mult arborele propriei
noastre vieţi. Era odată o fetiţă foarte obosită. Foarte obosită pentru că, nu ştiu dacă voi ştiţi, dar
este foarteobositor să fii mereu prins între două tristeţi. Probabil o să mă întrebaţi: „Dar cum este
posibil aşa ceva?” O să încerc să vă explic. Poate va fi nevoie să citiţi povestea de două ori
pentru a ajunge să înţelegeţi. Pe de o parte exista un tată. Un tată destul de deosebit, în sensul în
care simţea nevoia să mintă, adică să ascundă realitatea. O realitate pe care o arăta fetiţei lui,
destăinuindu-i faptul că avea un copil în altă parte, cu o altă femeie, cerându-i în acelaşi timp să
nu cumva să îi spună şi mamei ei, care era soţia lui. Impunându-i astfel să păstreze tăcerea, îi
producea o suferinţă foarte mare fiicei lui, care astfel avea impresia că este complice la trădare
mamei ei. în acelaşi timp, fetiţa avea sentimentul că trebuie să-şi ajute tatăl, să aibă grijă de el, să
fie într-un fel responsabilă pentru el. Se întâmplă uneori ca unii copii să joace rolul de părinţi, să
treacă pe lângă propria lor copilărie, să traverseze adolescenţa şi chiar şi viaţa lor de adult
consacrându-se cu devotament unuia sau altuia dintre părinţii lor. Pe de altă parte exista şi o
mamă. O mamă care îşi interzicea foarte multe lucruri, care rămânea prinsă în dependenţa de
propria ei familie, obligându-se să vegheze asupra acesteia, o mamă care înţelegea pe toată
lumea, pe soţul ei, pe copii şi care uita să-şi trăiască propria existenţă. Pe faţa ei se citea o tristeţe
foarte veche. Iar cum nu se ocupa de acea tristeţe, o purta cu ea şi chiar o impunea şi celor din
jurul ei. Cum credeţi că ar fi putut fiica ei să îşi asume riscul de a fi fericită, văzând mereu acea
tristeţe sub ochii ei? Nu ştiu cum va depăşi fetiţa situaţia aceasta dificilă, dacă va îndrăzni să-i
înapoieze, fiecăruia dintre părinţii ei responsabilitatea pentru propria lor viaţă. Dacă, de exemplu
va găsi, două perle diferit colorate, una reprezentând viaţa tatălui ei, cealaltă viaţa mamei ei, pe
care să le împacheteze şi să le dea fiecăruia, împreună cu un bileţel pe care să scrie: „Mamă, prin
acest gest îţi restitui responsabilitatea pentru propria ta viaţă, nu mai vreau să o port în mine, este
mult prea grea pentru mine, prea plină de angoase.”

„Tată, prin acest obiect îţi dau înapoi responsabilitatea pentru propria ta viaţă, nu mai vreau să o
port eu în locul tău…” Poate voi, cei care citiţi aceste rânduri, nu ştiţi că există o vârstă la care
copiii trebuie să accepte să îşi lase părinţii să crească. Dar, cum voi nu vă simţiţi vizaţi probabil,
o să mă întrebaţi totuşi: „Dar ce legătură au toate acestea cu tristeţea despre care vorbeai?” Este
foarte simplu: atunci când primim o violenţă, fie că este verbală, fizică sau morală, cum este în
acest exemplu, înmagazinăm în noi foarte multă furie. Dar cum aceasta este îndreptată înspre
persoane iubite, precum tata sau mama, este adeseori refulată. Se întoarce împotriva noastră şi se
transformă în tristeţe. Atunci când tristeţea este foarte densă, cenuşie, lipicioasă este de fapt
vorba despre furia transformată în tristeţe, deoarece nu putea fi exprimat. Astfel, acea tristeţe ce
nu a putut fi spusă, ocupă uneori întreaga fiinţă a unui copil sau a unui fost copil.

Că nu s-a zidit bărbatul pentru femeie, ci femeia pentru bărbat

„Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei Întâi către Corinteni „

Sf. Ioan Hrisostom

„Că nu s-a zidit bărbatul pentru femeie, ci femeia pentru bărbat” (I Cor. 11, 9).

Iată aici a doua întâietate a bărbatului, sau mai bine zis, şi a treia, şi a patra, întâia, că Hristos
este capul nostru al bărbaţilor, iar noi cap femeii; a doua, că noi suntem slava lui Dumnezeu, iar
femeia este slava noastră; a treia, că nu noi suntem din femeie, ci femeia din noi; a patra, că nu
noi suntem făcuţi pentru femeie, ci femeia pentru noi. „Pentru aceea datoare este femeia a avea
învelitoare pre cap” (I Cor. 11, 10). Pentru aceea, zice. Pentru ce anume, spune-mi? «Pentru toate
cele ce am vorbit până acum, zice, şi mai bine zicând, nu numai pentru acelea, ci şi „pentru
îngeri”, că dacă poate dispreţuieşti pe bărbat, cel puţin de îngeri te vei sfii». Aşadar, a se acoperi
este semn al supunerii şi al stăpânirii. Deci apostolul pregăteşte pe femeie de a căuta în jos, de a
se sfii şi de a-şi ţine însuşirea sa femeiască. însuşirea şi cinstea celui stăpânit este de a rămâne în
supunere. Bărbatul nu este silit a face aceasta, fiindcă el este icoana Stăpânului, pe când femeia
cu drept cuvânt trebuie a face aşa. Acum tu gândeşte-te la mărimea nelegiuirii când, fiind cinstit
de Dumnezeu cu atâta putere, tu te necinsteşti pe sineţi, răpind îmbrăcămintea femeii. Faci
acelaşi lucru ca şi cum, având diademă pe cap, tu ai azvârli-o şi în locul ei ţi-ai pune un
acoperământ de rob pe cap. „Însă nici bărbatul fără femeie, nici femeia fără bărbat, întru
Domnul” (I Cor. 11, 11). Fiindcă a dat până acum bărbatului multă întâietate, spunând că femeia
este dintr-însul, că este pentru dânsul, şi sub dânsul, apoi ca nu cumva şi bărbaţii să se îngâmfe
mai mult decât trebuie, şi nici pe ele să nu le înjosească peste măsură, priveşte cum adaogă
îndată îndreptarea, zicând: „Nici bărbatul fără femeie, nici femeia fără bărbat, întru Domnul.”
«Nu cerceta numai pe cele dinainte, zice, şi nici numai întâia făurire, ci dacă vei căuta la cele de
după aceasta, fiecare dintr-înşii (bărbat şi femeie) este pricinaceluilalt, sau mai drept vorbind, nu
unul este pricina celuilalt, ci Dumnezeu este pricina tuturor». Pentru aceea zice: „Nici bărbatul
fără, femeie, nici femeia fără bărbat, întru Domnul.” „Că precum este femeia din bărbat, aşa şi
bărbatul prin femeie” (I Cor. 11, 12). Nu a zis că este din femeie, ci iarăşi „din bărbat”, fiindcă
aceasta rămâne încă neştirbită la bărbat. Insă aceste isprăvi nu sunt ale bărbatului, ci ale lui
Dumnezeu, pentru care a şi adăogat: „şi toate de la Dumnezeu.” Deci dacă toate sunt de la
Dumnezeu, apoi atunci el porunceşte acestea şi, prin urmare, tu supune-te şi nu grăi împotrivă.

SF IOAN GURA DE AUR: Taina Iubirii

Din “Talcuiri la Epistola catre Coloseni, I Tesaloniceni si II Tesaloniceni”

Nu cumva nunta este teatru? Nu, iubiţilor, nunta este o taină, şi încă o taină de mare importanţă,
şi dacă vă ruşinaţi de această taină, cel puţin să vă ruşinaţi de acela al cărui tip este această taină.
„Taina aceasta, zice, mare este, iar eu zic de Hristos şi de biserică” (Efes. 5, 32). Este tip al
bisericei şi al lui Hristos, şi tu introduci curve? „Dar, zici tu, dacă nu vor dănţui la nuntă nici
fecioarele, nici femeile măritate, apoi cine să dănţuiască”? Nimeni, căci ce nevoie mare este de a
dănţui? Printre tainele religioase ale Elinilor sunt şi dansurile, însă în tainele noastre trebuie a
predomina tăcerea, buna podoabă, ruşinea şi modestia. Taină mare este aceasta, şi deci afară
curvele, afară cei spurcaţi. Şi cum este taină? Se adună bărbatul și femeia sa şi împreună fac
unul. De ce când intră copilul în lume, nu este nici orchestră, nici chimvale, ci tăcere mare,
linişte mare, iar când se adună bărbatul cu femeia, şi fac, nu un tip neînsufleţit, nici un tip al
celor de pe pământ, ci însuşi chipul lui Dumnezeu, introduci atâta vuiet, și îi tulburi, și faci de
ruşine sufletul? Se adună împreună şi devin un corp. Iată iarşi taina iubirii. Dacă cei doi nu devin
unul, nu fac pe cei mulţi, întrucât rămân doi, iar când se unesc, atunci fac. Şi ce învăţăm noi de
aici? Că puterea unirii este mare. Iscusinţa lui Dumnezeu a despărţit chiar de la început pe unul
în două, şi voind a arăta că şi după despărţire rămâne tot unul, nu a lăsat ca numai unul să fie de
ajuns spre naştere. Unul singur nu este în realitate unul, ci jumătatea unului, jumătatea întregului,
iar dovada este, că nu poate face copii, ca şi mai înainte de nuntă. Ai văzut acum taina nunţii? A
făcut pe unul din celălalt, şi iarăşi pe aceşti doi i-a făcut unul, astfel că şi astăzi din unul se naşte
omul. Bărbatul, şi femeia nu sunt doi oameni, ci unul singur. Aceasta se poate adeveri şi astăzi, şi
în tot timpul, ca de exemplu se poate adeveri cu Iacob, cu zicerea „Bărbat şi femeie i-a făcut
primii” (Facer. 1, 27). Dacă unul este capul, iar cealaltă este corpul, cum se poate zice că sunt
doi ? De aceea femeia ocupă locul discipolului, iar bărbatul locul dascălului; el este stăpânul, iar
ea este cea stăpânită. Si chiar din forma corpului ar putea vedea cineva că sunt unul, căci femeia
a fost făcută din coasta bărbatului, şi prin urmare amândoi sunt jumătăţi a întregului. De aceea
şi numeşte pe femeie ajutor a bărbatului, ca să arate că sunt una, de aceea şi bărbatul preferă pe
femeie înaintea tatălui şi a mamei sale, ca să se arate că ei sunt un întreg. Dar şi tatăl se bucură
la căsătoria fiului şi a fiicei sale, căci aceştia se grăbesc a se uni fiecare cu propriul său corp; şi
face atâta cheltuială de bani la nuntă, şi totuşi nu suferă sa vadă pe fiul său necăsătorit. Ca şi
cum trupul ar fi rupt în două căci fiecare în parte este imperfect spre facerea de copii, şi fiecare
în parte este imperfect în închegarea, în complexul vieţei prezente. De aceea şi zice Profetul:
„Rămăşiţa duhului tău” (Malach. 2, 15). Dar cum oare devin un trup? După cum ai lua partea cea
mai curată a aurului, şi ai amesteca-o cu alt aur, tot aşa şi aici, unde femeia primind în ea
sămânţa bărbatului, creşte şi hrăneşte, şi în fine dă societăţii bărbat ieşit din ea. Copilul acela este
ca o punte între bărbat şi femeie, astfel că toţi aceştia trei: bărbat, femeie şi copil, sunt un trup,
copilul unind pe amândoi de ambele părţi. După cum două oraşe despărţite printr-un râu de la
un capăt la altul, dacă se leagă poduri de ambele părţi nu se mai zice că sunt două, ci unul, tot aşa
şi în cazul de faţă, ba încă mai mult, căci aici puntea ce îi uneşte este de aceeaşi esenţă cu fiecare
din ei, pentru motivul arătat, după cum capul şi cu trupul formează un singur trup. Prin grumaz
sunt despărţiţi, însă copilul serveşte ca mediu de unire, între amândoi. După cum dansul ar fi
despărţit, însă prin faptul că unul dintre privitori s-ar prinde cu o mână de una din părţi, şi cu
ceealaltă de altă parte, ar face atunci un singur clanţ, o singură horă — sau după cum dansatorii
fiind despărţiţi ar întinde fiecare mâinile şi s-ar apuca unul de altul, şi astfel ar deveni un singur
dans sau horă, tot aşa şi în cazul de faţă. De aceea cu drept cuvânt zice în mod clar: „Vor fi doi
un trup”, uniţi fiind prin trupul copilului. „Dar ce? Dacă nu sunt la mijloc copii, oare nu sunt
atunci un trup, ci sunt doi”? Promiscuitatea face aceasta, căci prin ea s-a amestecat corpurile
amândurora. Precum dacă ar turna cineva untdelemn în mirodenii, ar face totul una şi aceiaşi, tot
aşa şi în cazul de faţă

-Ştiu iubiţilor, că la mulţi le este ruşine de cele vorbite, dar cauza tuturor acestora este numai
neruşinarea şi desfrâul. A se face nunţile de felul cum se fac, este a se corupe nunta din capul
locului, este a se defăima taina nunței. „Cinstită este nunta, zice, şi patul nespurcat” (Efar. 13, 4).
De ce atunci te ruşinezi de ce este cinstit? De ce roşeşti de un lucru nespurcat? Acestea sunt
credinţele ereticilor, sau şi a celor care introduc pe la nunţi curve. Pentru aceasta eu vreau a
curăţa nunta, ca astfel să se introducă în casă nobleţea, ca astfel să se astupe gurile ereticilor. A
fost insultat darul lui Dumnezeu, care este rădăcina facerii noastre, pentru că pe lângă acea
rădăcină este multă murdărie, mult noroi puturos. Ei bine, această murdărie o curăţim noi cu
cuvântul. Îngăduiţi doar puţin, fiindcă şi cel ce este stăpânit de asemenea noroi, îngădue şi suferă
multă putoare. Vreau a vă arăta că nu trebuie a vă ruşina de cele ce am spus, ci de cele ce voi le
faceţi, tu însă lăsând la o parte cele ce faci, te ruşinezi de cele ce eu spun, şi deci prin aceasta
dispreţuieşti peDumnezeu, care a hotărât așa. Să vă spun cum este si taina bisericei ? Iata
acea taină. Hristos a venit către biserică, însă biserica dintr-însul s-a făcut, şi cu dânsa s-a unit
duhovniceşte, după cum zice: „V-am logodit unui bărbat, fecioară curată sa vă pun înaintea lui
Hristos” (II. Corinth. 11, 2), căci dintr-însul suntem. „Din mădulările lui, şi din carnea lui”, zice.
Acestea toate înţelegându-le să nu ne ruşinăm de această taină. Nunta este tip al prezenţei lui
Hristosşi tu te îmbeţi? S-ar părea că cele ce se petrec pe la nunţi sunt indiferente, şi cu toate
acestea sunt cauzele multor rele. Toate sunt încărcate de nelegiuiri. „Şi neruşinarea, zice, şi vorba
nebunească, şi glumele care nu se cuvin, să nu iasă din gura voastră” (Efes. 5, 4), dar toate cele
ce se petrec la nuntă sunt neruşinări, vorbe nebuneşti şi glume proaste, şi nu cum s-ar întâmpla,
ci chiar în gradul cel mai mare. Toate acestea au devenit acum o artă pentru unii, şi cei ce se
conformează acestei arte, capătă laude mari. Cum s-ar zice, păcatele au devenit o artă. căci nu le
facem la întâmplare, ci cu ştiinţă şi cu calcul, iar diavolul comandă la urmă regimentele de
păcătoşi. Unde este beţia, acolo este şi desfrânarea, unde sunt neruşinările şi vorbe urâcioase,
acolo este şi diavolul, contribuind şi el cu de ale lui. Ei bine, când tu ospătezi din acestea, spune-
mi, oare săvârşeşti taina lui Hristos? Când tu inviţi pe diavol la masa de nuntă, oare săvârşeşti
taina lui Hristos? Poate că mă găseşti că sunt prea greoi în cuvinte, — dar şi aceasta vine din
corupţia cea mare, că cel ce ceartă râsul să fie tot el găsit ca vinovat, de vreme ce se pare prea
aspru la cuvânt. Nu auziţi ce spune Pavel? „Tot orice aţi face, ori de mâncaţi, ori de beţi, toate
întru slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I. Corinth. 10, 31), voi însă le faceţi spre defăimarea lui şi
spre necistirea lui. Nu auziţi şi pe Profetul spunând?: „Slujiţi Domnului cu frică, şi vă bucuraţi
lui cu cutremul” (Ps. 2, 11), voi însă vă răsfăţaţi în dezmerdâri, Nu cumva poate nu e cu putinţă
de a se veseli cineva şi fără de dezmierdări? Vrei a auzi melodii plăcute? Te sigur că nu ar trebui
la asemenea ocazii, însă eu consimt şi la aceasta, dacă vrei; nu ascultă melodii saţuind/săturat?
Priveşte chorul îngerilor. „Şi cum este cu putinţă, zici de a vedea asemenea chor?” Dacă vei
alunga acestea, şi atunci va veni şi Hristos la nuntă, şi când Hristos este prezent, şi corul îngerilor
este prezent. De vrei, şi astăzi se vor face minuni, ca şi atunci; va preface şi acum apa în vin, şi
încă cu mult mai minunat, căci va alungă chefulşi pofta cea urâcioasă de la masa ta, şi le va
înlocui cu pofta cea duhovnicească. Unde sunt muzicanţi, nu poate fi Hristos, dar dacă el intră,
mai întâi îi scoate pe aceştia, şi după aceia face minuni. Ce poate fi mai dezgustător ca pompa
satanicească? Ce poate fi mai urâcios ca acele cântece fără înţeles, ca acele neorândiueli în totul
nedemne? Şi chiar de ar fi ceva cu înţeles, totuşi cuprinde în sine lucruri urâcioase şi dez-
gustătoare. Nimic nu poate fi mai plăcut ca virtutea, nimic nu este mai dulce ca buna cuviinţă,
nimic mai de dorit ca demnitatea. Să facă cineva nunţi ca acelea pe care le arăt eu, şi atunci va
vedea plăcerea ce o va simţi. Ce fel de nunţi vreau eu, luaţi seama la cele ce vă spun. Mai întâi
caută bărbat pentru fecioară, însă bărbat în toată puterea cuvântului, protector al femeii, bărbat
care să fie capul trupului, şi căruia tu îi predai nu slugă, ci îi încredinţezi pe însăşi fiica ta. Nu
căută bani, nu căută strălucirea neamului, nu măreţia patriei lui, căci toate acestea sunt
prisoselnice/nefolositoare, ci tu caută evlavia sufletului, blândeţea, adevărata înţelepciune, frica
de Dumnezeu, dacă vrei ca fata ta să trăiască cu plăcere. De vei căută bogăţie, nu numai că nu o
vei folosi cu nimic, ba încă o vei vătăma, căci o vei face sclava lui, în loc să fie liberă. Nu se va
folosi ea atât de mult de plăcerea aurăriilor, pe câtă scârbă va avea din rolul care îl are ca sclavă.
Deci nu căută de acestea, ci caută mai ales egalitatea în cinste, şi dacă nu este cu putinţă aceasta,
apoi atunci caută un bărbat mai sărac decât fiica ta, şi nicidecum mai bogat, dacă nu vrei să-ţi dai
fata unui despot, ci unui adevărat bărbat. Când tu vrei să examinezi cu exactitate valoarea
bărbatului aceluia, roagă pe Hristos ca să stea de faţă şi să-ţi arate, şi el mi se va ruşina de
aceasta, căcinunta este taina venirii Lui. Mai ales roagă-L atunci, ca să dea fetei tale un astfel de
mire. Nu fii mai rea tu decât sluga lui Abraam care fiind trimisă într-o călătorie atât de
depărtată, a ştiut totuşi în ce anume parte trebuia a se refugia, şi de aceea a şi reuşit în totul. Când
tu studiezi şi cauţi pe acel bărbat, roagă-te şi zi către Dumnezeu: „Pe care îl vrei tu Doamne,
iconomiseşte-l”. Incredinţează-I în mâna Lui acest lucru, şi el fiind cinstit de tine prin această
cinste, îţi va răsplăti. Două lucruri trebuie să faci: a încredinţa în mâna Lui alegerea bărbatului, şi
a cere ca acel bărbat să fie aşa precum Il vrea El. Când faci nuntă, nu merge pe la case, spre a
împrumută oglinzi şi haine, căci taina nunţei nu se săvârşeşte spre fală, şi nici că duci fata la vreo
paradă, ci împodobindu-ţi casa cu cele trebuitoare, cheamă pe vecini, pe prieteni şi pe rude. Pe
câţi îi ştii blânzi, pe aceia cheamă, şi îi îndeamnă ca să se mulţumească cu cele ce sunt. Nimeni
din orchestră să nu fie de faţă, căci atunci este cheltuială zadarnică şi urâcioasă. Mai înainte de
toţi cheamă pe Hristos. Ştii prin cine să îl chemi? „Intru cât aţi facut unuia dintre aceşti fraţi ai
mei mai mici, zice, mie aţi făcut” (Matei 25, 45). Să nu îţi închipui că lucrul acesta ar fi neplăcut,
de a se chema pe săraci la masa de nuntă, în locul luiHristos, căci lucru neplăcut este de a chema
curvele. A chema pe săraci înseamnă dispreţuirea averilor, iar a chema pe curve înseamnă
dispreţuirea şi chiar răsturnarea tainei nunţei. Împodobeşte pe mireasă, nu cu podoabe aurite, ci
cu blândeţea şi cu ruşinea, şi în fine cu hainele obişnuite, iar în loc de orice podoăbâ aurită sau
împletituri, împodobeşte-o cu roşirea feţei, pune-i împrejurul gâtului sfiala de lucruri urâte, şi să
nu umble după acelea. Nici un vuiet să nu fie, nici o gălăgie zadarnică, chemându-se mirele să îşi
primească fecioara. Prânzurile şi ospeţele să nu fie încărcate cu beţii, ci cu plăcere
duhovnicească. Şi acum tu priveşte câte bunuri rezultă de aici, — dacă vedem mai ales cele ce
,se petrec pe la nunţile păgânilor şi aleereticilor, — pe când pe la nunţile de astăzi — dacă se pot
numi nunţi şi nu părăzi — câte rele nurezultă. S-au stricat pastadele, şi de îndată grija şi frica, ca
nu cumva să se piardă ceva din celeîmprumutate, aşa că plăcerea de la nuntă este urmată de o
supărare şi tristeţe nesuferită. Această nelinişte ar trebui să fie mai mult pe soacră, şi cu toate
acestea nu este scutittă de ea nici însăşi mireasa, căci după nuntă totul priveşte pe mireasă. A
vedea totul stricat, a vedea casa pustie, negreşit că este un motiv de tristeţe. Ei bine, la nunta
aceea, pe care am descris o eu, este Hristos, iar la aceasta este Satana; acolo siguranţa, aici grijă;
acolo plăcerea, aici tristeţe; aici cheltuieli zadarnice, acolo nimic de acestea; aici este sluţenia,
acolo însă adevărata podoabă; aici este pizma, iar acolo sinceritatea; acolo este sobrietatea, iar
aici beţia; acolo este mântuirea, acolo prudenta.

Cuvânt de încurajare şi mare dar pentru neamul femeiesc

din “Putul si impartirea de grau”

Sfantul Ioan Gura de Aur

Fragment din: Cuvântul 47 – Pentru podoaba şi pohfala muierilor

“Iar sâmbătă târziu – zice Evanghelistul Matei – întru ceea ce lumina spre una din Sâmbete, a
venit Măria Magdalena şi cealaltă Marie să vadă Mormântul. Şi iară cutremur mare s-a făcut. Că
îngerul Domnului pogorându-se din Cer şi venind a prăvălit piatra de pe uşa Mormântului şi
şedea deasupra ei. Şi era vederea lui ca fulgerul, şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada”. După
înviere a venit îngerul. Prin urmare, pentru care pricină a venit şi a ridicat piatra? Pentru femei!
Fiindcă ele L-au văzut pe El atuncea în Mormânt. Deci ca să creadă că S-a sculat, văd
Mormântul deşert de Trup. Şi au ieşit de la Mormânt cu frică şi cu bucurie. Pentru ce?
Spăimântat lucru au văzut şi prea slăvit: Mormântul deşert, întru care au văzut că Trupul Lui s-a
pus întâi. Pentru aceasta şi le-a adus pe ele la vedere, ca să fie mărturii ale amândurora: şi
Mormântului şi învierii! Pentru că socoteau ele că nimeni nu L-ar fi luat pe El atâţia ostaşi
şezând împrejur, de nu S-ar fi înviat El Însuşi pe Sine. Pentru aceasta şi se bucură şi se
minunează, şi pentru o stăruire ca aceasta iau răsplătirea, că ele întâi au văzut şi au binevestit, nu
numai cele ce au auzit, ci şi cele ce au văzut. Deci după ce au ieşit cu frică şi cu bucurie, iată
Iisus le-a întâmpinat pe dânsele zicând: “Bucuraţi-vă!” Iar ele cuprinzând Picioarele Lui şi cu
multă bucurie alergând la El luau şi prin pipăire semn şi încredinţare a învierii. Şi s-au închinat
Lui!. Ce zice El? “Nu vă temeţi! Ci mergeţi şi spuneţi fraţilor Mei, ca să meargă în Galileea, şi
acolo Mă vor vedea!” Socoteşte cum şi El prin acestea binevesteşte Ucenicilor, precum am zis de
multe ori, pe neamul cel necinstit mai vârtos aducându-l la cinste şi la bune nădejdi, şi pe cel ce
era slab vindecând. Oare vreunul din voi voia să se facă ca fericitele acele femei şi să cuprindă
Picioarele lui Iisus? Dar puteţi şi acum câţi voiţi, nu numai picioarele şi mâinile, ci şi Sfinţitul
acela Cap să-L cuprindeţi, până când vă împărtăşiţi cu Prea Curatele Taine cu ştiinţă a gândului
curată. Şi nu numai aci, ci şi în ziua aceea îl veţi vedea pe El, venind cu acea Slavă negrăită şi cu
mulţimea îngerilor, de veţi voi să fiţi iubitori de oameni. Şi veţi auzi nu numai cuvintele acestea:
“Bucuraţi-vă!” ci şi acelea: “Veniţi, blagosloviţii Părintelui Meu, moşteniţi împărăţia care este
gătită vouă de la întemeierea lumii!”. Deci să ne facem temători de Dumnezeu, iubitori de fraţi,
arătând dragostea către toţi, ca să auzim cuvintele acestea şi să primim pe Însuşi Hristos.

SFÂNTUL IOAN GURA DE AUR: Scrisoarea a 170-a

Din „Scrisorile: Catre persoane oficiale.Catre diaconita Olimpiada. Catre alte persoane”

SFÂNTUL IOAN GURA DE AUR

Scrisoarea a 170-a

Către Italica

Scrisă în anul 406

Prin treburile din afara casei, ca şi prin fire, bărbatul se deosebeşte de femeie, după cum se
deosebeşte şi prin lucrările pe care le face, şi prin felul în care le face. S-a legiuit ca femeia să
aibă grijă de casă, iar bărbatul să se ocupe cu treburile politice şi cu cele din piaţă. în luptele cele
pentru Dumnezeu, însă, şi în ostenelile cele pentru Biserică, deosebirea aceasta dispare; aici,
dimpotrivă, femeia poate duce cu mai multă tărie decât bărbatul aceste frumoase lupte şi osteneli.
Şi aceasta o arată Pavel în epistola trimisă patriei voastre, în care le laudă mult pe femei,
spunându-le să se ostenească nu puţin pentru îndreptarea bărbaţilor lor şi să-i sfătuiască să facă
cele ce se cuvin. De ce spun aceasta? Ca să nu socotiţi că vă este străină îndeletnicirea cu astfel
de treburi şi cu ostenelile care ajută la îndreptarea lucrurilor din Biserică, ci, atât cât vă este cu
cuviinţă, să depuneţi râvna cuvenită, şi tu însăţi, şi prin altele, pentru curmarea tulburărilor şi
frământărilor care au cuprins Bisericile din Răsărit. Cu cât a ajuns mai cumplită tulburarea şi mai
grea furtuna, cu atât va fi mai mare răsplata voastră pentru că ati preferat să faceţi şi să suferiţi
totul spre a readuce pacea, care a fost răvăşită, şi a pune toate cele tulburate în rânduiala cuvenită

“Intr-un cuplu, poate ca important nu e sa vrei sa-l faci fericit pe celalat, ci sa te faci pe tine
insuti fericit oferind aceasta fericire celuilalt“

[din Vorbeste-mi...am atatea sa-ti spun, de J.Salome]

Da sfatul tau, dar hotararea sa fie a barbatului. Caci pentru barbatul

intristat limanul cel mai bun e sotia

Către Olimpiada

Sfantul Grigorie din Nazianz

POEM-INDEMN CATRE OLIMPIADA

[Carmina II, 2, 6]

din “Scrisori catre Olimpiada diaconita”, Sfantul Ioan Gura de Aur

Copilul meu, acest dar iti trimit eu, Grigorie: indemnul unui parinte este darul cel mai bun. Nu
aurul amestecat cu pietre pretioase, podoaba femeilor nobile, Olimpiada, nici culorile sa nu
impodobeasca un chip imparatesc cu rusinoasa gratie, fiindca ele aduc peste chip un chip ce duce
la pierzanie. Iar vesmintele de purpura, aurite,stralucitoare si sclipitoare, sa fie pentru cele carora
nu le ajunge slava unei vieti chiar si pentru ochii inchisi. Purtarea este cea mai aleasa floare,
infipta in pamant, nezdruncinata, pentru cea cu buna faima. Cinsteste intai de toate pe
Dumnezeu, apoi pe sotul tau, ochiul vietii tale, arbitrul sfatului tau, pe care singur sa-1 iubesti,
caruia singur sa-i incalzesti inima; cu atat mai mult cu cat el insusi te iubeste cu doruri line,
avand o afectiune neimpartita, sub lanturile acelorasi sentimente. Indrazneala sa nu ai atat cat sa
urmeze de aici pofta barbatului, ci cat se cuvine, fiindca exista o saturare de toate. Exista o
saturare a tuturor, dar pofta nesaturata e mai buna. Femeie fiind, nu te impinge spre infumurare
barbateasca. Nu-ti afirma peste tot neamul nobil, nici nu te trufi cu eleganta vesmintelor, nici cu
intelepciunea: caci intelepciunea sta in a te supune asezamintelor conjugale. Caci legatura
casatoriei pune in comun intre cei doi toate. Lasa de la tine atunci cand sotul tau fierbe, ajuta-1
cand e chinuit si sufera cu vorbe dulci si indemnurile cele mai bune. Caci nici cel ce hraneste lei
nu domoleste cu forta furia fiarei, cand rasuflarea ei fierbe si racneste, ci o imblanzeste
mangaind-o cu mainile si cu cuvinte blande. Niciodata sa nu-ti ocarasti sau sa-ti vatami cumva
sotul, chiar daca ai fi foarte furioasa, fiindca el insusi iti este folosul cel mai mare. Nici chiar
daca sfarsitul sfatului lui iti este impotriva; caci nu se cuvine. Fiindca de multe ori demonul pune
capat sfatului intelept. Nici nu fi slaba, caci sabia e a celui puternic. Nici nu lauda pe cel ce nu
este prieten barbatului tau, adresandu-i-te piezis cu cuvinte inselatoare. De altfel, purtarea
simpla, lucru potrivit barbatilor si femeilor nobile, si mai cu seama partii femeiesti. Sa ai in
comun cu el toate bucuriile si durerile, comune si grijile, fiindca acest lucru sporeste casa.

Da sfatul tau, dar hotararea sa fie a barbatului, Sufera macar putin impreuna cu el cand se
necajeste, caci durerea prietenilor. E un leac placut al suferintei. Dupa care insa, avand un chip
vesel, risipeste ingrijorarile inimii lui. Caci pentru barbatul intristat limanul cel mai bun e sotia.
Ingrijeste de tesut si de lana, si mediteaza la cuvintele lui Dumnezeu, iar de cele din afara [casei]
sa se ingrijeasca barbatul. Nu pune de multe ori piciorul in afara usilor [casei], nici nu iesi la
distractii obstesti si in multime dezordonata, caci aceasta desfiinteaza rusinea chiar si la cei
rusinosi amestecand ochi cu ochi, iar pierderea rusinii naste toate relele cele mai mari. Iti
poruncesc sa pui piciorul in intruniri bune impreuna cu cei intelepti, ca sa-ti intiparesti in minte
si oarecare cuvinte nobile, fie spre pierzania rautatii tale, fie ca legatura a virtutilor. Casa sa-ti fie
si oras si vatra sfanta. Sa nu fii vazuta de altii decat de rubedeniile cuminti sau de preot si de
batrani, care sunt mai buni decat tineretul, iar nu de femei care-si tin nasul pe sus si au chip de
femei usoare; nici de acei barbati evlaviosi pe care barbatul tau ii tine in afara casei chiar daca-i
socoteste respectabili. Caci ce lucru iti este atat de folositor ca un sot ales, pe care singur sa-1
iubesti? Ai cuget inalt, dar nu te mandri cu aceasta. Laud acele femei pe care barbatii lor nici
macar nu le cunosc. Nu te grabi la ospete de nunta sau la zile de nastere, unde sunt pofte, dansuri
si ras, si glume proaste; caci acestea incanta si un om cuminte ca o raza ce degraba topeste ceara.
Nu tine in casa ta ospete cu bautura fie ca e de fata. sau nu barbatul tau ireprosabil. Pantecul care
tine masura va stapani poate asupra patimilor. De distractii ma tem si eu, se teme si sotul tau. Sa
nu lasi sa-ti palpite genele in chip lasciv, nici sa se umple de manie; caci aceasta e o rusine
pentru muritori, si inca si mai mult pentru femei, si face fata respingatoare. Urechile sa aiba
podoaba nu margaritare, ci primirea cuvintelor nobile, iar peste cele rele sa fie pusa cheia mintii;
si asa, atat deschise, cat si inchise, urechile vor fi cuminti. Pudoarea feciorelnica sa picure
roseate neprihanita sotului tau cand privesti la el sub pleoapele tale; roseste pentru cei ce te
privesc, dar ai ochi orbi si pogoara in jos sprancenele. Daca ai limba neinfranata, vei fi mereu
nesuferita sotului tau, caci o limba nerusinata va face rau chiar si celor inocenti. E mai bine sa
taci, chiar daca lucrul te indeamna la cuvant, decat sa vorbesti, atunci cand imprejurareaopreste
un cuvant lipsit de randuiala. Cuvantul tau sa fie pururea dorit. Picioarele ce pasesc cu aroganta.
au o cumintenie mincinoasa; chiar si in pasi poate sa fie trufie. Primeste si aceasta: Nu avea o
dorinta nedomolita a carnii, Nici nu te complace in patul nuptial. Convinge-ti sotul sa respecte
zilele preasfinte. Caci pe cat se pare, a te supune asezamintelor dumnezeiesti e o icoana a marelui
Dumnezeu pentru ca Insusi Fiul, pe cand era inca in trup, a dat asezamantul conjugal neamulul
nostru si fapturii pe care a zidit-o cu mana Sa, pentru ca in vreme ce unii se duc si altii vin
nasterea sa continue si neamul schimbator al muritorilor, ca un rau curgator, nestatornic din
cauza mortii, sa ramana statornic prin nasteri. Dar ce mai continui spunandu-ti acestea? Caci
cunosc eu insumi un indemn negresit mai bun decat a1 meu Aceasta iti este preaiubita, Teodosia.
Sa-ti stea deci inainte pururea ca icoana insufletita a oricarui cuvant si a oricarei fapte un Chiron
(figura din mitologia greaca antica:centaurul intelept care a avut grija de educatia lui ahile)
feminin sub legamantul casniciei, care te-a primit de la tatal sau si te-a plamadit cu obiceiuri
alese, sora geamana a neprihanitului arhiereu Amfilohie, pe care la moartea sa l-am trimis la
Dumnezeu Impreuna cu Tecla preacurata, Vestitor rasunator al adevarului, slava mea Si daca ai
primit vreun cuvant cu cuget inalt de la caruntetile mele, Iti poruncesc sa-l pazesti in ascunsul
inimii, Ca prin el sa poti ajuta si pe sotul tau, nobil cetatean, Si mandru chiar, avand in tine o
slava preainalta. Acum ti-am daruit acest dar. Iar daca doresti lucrul cel mai folositor Sa te faci
vita mult-roditoare si sa vezi pe fiii fiilor tai, Ca de tot mai multi sa fie laudat marele Dumnezeu,
Prin Care ne-am si nascut si catre Care se cuvine sa si mergem de aici.

E mai bine să fie doi decât unul singur

Din BIBLIA ANANIA

Ecclesiastul

CAPITOLUL 4

9 E mai bine să fie doi decât unul singur,

căci pentru osteneala lor au plată mai bună;

10 şi dacă unul cade, fârtatele său îl ridică;

dar vai celui ce este singur când cade,

că el nu are pe un altul care să-l ridice.

11 Şi dacă vor dormi doi, le va fi şi cald;

dar unul, el singur, cum se va încălzi?

12 Iar de se va ridica unul împotriva lui,

cei doi îi vor ţine piept;

că funia întreită nu se rupe curând.

Atât de mare este puterea dragostei încât ea îmbrăţişează, uneşte strâns şi leagă nu numai pe cei
cari stau de fată, cari sânt alături de noi şi îi vedem, ci chiar pe cei cari sânt departe

Din “Despre dragoste si prietenie”

SFANTUL IOAN GURA DE AUR

1945

Trupul nu este atât de mult consumat de friguri cât sânt sufletele consumate de lipsa prietenilor.

Atât de mare este dorinţa arzătoare a dragostei, încât pe cei ce-i iubim, cu toate că nu sânt de
faţă, ci absenţi, îi avem în minte în fiecare zi. Inima celui care iubeşte lasă la o parte toate
treburile numai ca să se unească cu cel dorit. Dacă cineva vede pe prietenul iubit, dar mai bine
zis dacă-şi aminteşte de el îndată îi tresare inima, fata i se luminează, le suportă pe toate cu
uşurinţă, căci se bucură amintindu-şi de prietenul iubit. Dacă cineva ar dori să afle cum trebue să
iubească cu adevărat, şi dacă ar dori să cunoască puterea dragostei, să alerge la fericitul Pavel,
maestrul dragostei. Pavel îl va învăţa cât de mare este durerea şi de câtă tărie sufletească are
nevoie cel care trebue să îndure despărţirea de un prieten adevărat. Căci acesta, care şi-a
desbrăcat trupul, care şi-a lepădat corpul şi a umblat în toată lumea aproape cu sufletul gol, care
a alungat din mintea sa orice patimă şi a ajuns imitator al apatiei puterilor netrupeşti, a suportat
cu uşurinţă toate suferinţele, ca şi cum ar fi suferit aceasta într’un trup străin : întemniţările,
lanţurile, arestările, biciuirile, ameninţările, moartea şi tot felul de chinuri; dar când s’a
despărţit de dânsul un suflet iubit, s’a supărat şi s’a turburat nespus de mult, pentru că deşi se
aştepta să-şi vadă prietenul iubit nu l-a; găsit; pentru aceea a şi plecat îndată din oraş.

— Pentru ce faci aceasta, Pavele ? Ai fost legat de lemn, ai fost închis în temniţă, ti s’au dat
lovituri de bice, de pe spatele tău a curs sânge ; ai învăţat pe alţii taina credinţei, ai botezat, ai
adus jertfe şi n’ai dispreţuit pe niciunul care voia să se mântuiască ! Pentru ce când ai venit în
Troada ai şi plecat îndată din ea, cu toate că ai găsit acolo ţarina desţelenită şi lucrată, gata să
primească seminţele învăţăturii ? Pentru ce ai aruncat din mâni atât de mare câştig?

— Da, răspunde apostolul Pavel, am plecat, pentru că absenţa lui Titu m’a doborît din pricina
tristeţei ; sufletul meu a fost turburat foarte mult. Atât de mult m’a doborît durerea şi aşa m’a
biruit, încât m’a silit să plec. Ai văzut cât este de mare durerea pricinuită de despărţirea
prietenului iubit ? Ai văzut ce lucru jalnic si plin de amărăciune este? Ai văzut ce suflet nobil şi
viteaz trebue să ai ca să suporţi această despărţire ? Pentru cei cari-si iubesc prietenii nu le este
deajuns ca să fie legaţi sufleteşte cu ei şi nici nu-i mângâie atât de mult aceasta ; din contra au
nevoie de prezenţa lor trupească, iar dacă aceasta nu-i cu putinţă, mare parte din bucuria lor se
pierde. Vai! cât de inflăcâratâ este dorinta dragostei! Pavel cel neînfricat în faţa focului, cel tare
ca oţelul, cel neclintit, cel neînduplecat, cel care a spus : „Cine ne va despărţi de dragostea lui
Hristos? Necazul sau strâmtorarea sau foamea sau prigoana sau golătatea sau primejdia sau
sabia?” (Romani, VIII, 35) ; Pavel, care s’a împotrivit pământului şi mării, care şi-a bătut joc de
porţile cele de oţel ale morţii, el, când a văzut lacrimile unor prieteni ai săi, atât de mult a
lăcrămat şi i s’a sfâşiat inima, încât n’a mai putut să-şi ascundă suferinţa, ci a spus îndată :
„Pentru ce plângeţi sfâşiindu-mi inima?” (Faptete Apostolilor, XXI, , 13).

Ce minune ! Adâncul apelor nu i-a sfâşiat inima şi totuşi câteva lacrămi i-au sfâşiat-o şi i-au
rupt-o ! „Pentru ce plângeţi sfâşiindu-mi inima !”

— Spune-mi, Pavele, pentru ce vorbeşti aşa? Au avut atâta putere lacrimile ca să-ţi sdrobească
sufletul tău de oţel ?

— Da, răspunde Pavel, căci este mare puterea dragostei. Ea mă birue şi mă stăpâneşte. Tuturor
pot să mă împotrivesc în afară de dragoste.

Cu toate acestea nici lungimea drumului, nici durata ţinutului, nici mulţimea grijilor, nici
primejdia, nici suferinţele neîncetate, în sfârşit niciuna, nici alta, nu i-au scos din suflet dragostea
şi amintirea ucenicilor săi, ci-i avea pe toţi în mintea sa. Mainile sale nu-i erau atât de strâns
legate de lanţuri pe cât de strâns era legat şi ţintuit sufletul lui de dorul ucenicilor. Atât de mare
este puterea dragostei încât ea îmbrăţişează, uneşte strâns şi leagă nu numai pe cei cari stau de
fată, cari sânt alături de noi şi îi vedem, ci chiar pe cei cari sânt departe. Şi n’ar putea să taie sau
să întrerupă această prietenie, săpată adânc în suflet, nici trecerea de vreme îndelungată, nici
lungimea drumului şi nici o alta pricină la fel cu acestea. Asa trebuie să ne arătăm dragostea
noastră faţă de cel pe care il iubim, incat dacă e cu putinta, nimic sa nu ne împiedice de a ne da
viaţa pentru el. Un prieten adevărat este, vrednic de această jertfă ! Un prieten când vede pe
prietenul său iubit se bucură şi este cuprins de veselie, îl îmbraţişează cu o imbratisare
pricinuitoare de bucurie sufleteasca nespusă. Chiar când îşi aminteşte de el ii tresare inima şi se
întraripează ; nu se simte sătul nici chiar dacă îl vede în fiecare zi. Nimic nu este al lui care să nu
fie şi al aceluia. Cunosc pe cineva, care rugându-se sfinţilor pentru prietenul său, îi ruga ca mai
întâi să facă rugăciuni către Dumnezeu pentru prietenul său si după aceea pentru el. Cunosc şi pe
Pavel, care-şi da sufletul cu plăcere, deşi nu era rugat s’o facă, şi prefera să meargă în gheenă
pentru prietenii lui. Trebuie să iubim cu o pasiune atât de arzătoare, încât să nu ni se pară ca
prietenul ni-i dator, ci că noi îi sântem dator lui chiar când el ni-i dator nouă. Cel care iubeste nu
vrea numai să poruncească, ci să i se porunceasca. Se bucură mai mult când i se porunceşte decât
când porunceşte.Cel care iubeşte preferă să facă bine celui iubit decât să primească să i se facă
bine. Vrea mai bine să aibă pe prietenul săi dator decât să datoreze el aceluia.Cel care iubeşte
vrea să facă bine cu adevărat prietenului sau şi nu în aparenţa ; vrea să facă ei început binefacerii
şi nu vrea sa fie începătorul binefacerii de ochii lumii numai. Când spun aceste cuvinte să nu vă
gândiţi la prietenii obişnuiţi, cei cari iau parte la mesele noastre şi ne sânt prieteni numai cu
numele ! Dacă cineva are un prieten, aşa cum l-am descris eu, va înţelege cuvintele mele cu
uşurinţă. Prietenul este mai plăcut decât viata aceasta pământească. Mulţi oameni, după moartea
prietenilor lor se rugau să nu mai trăiască. Cu adevărat prietenul este mai dorit decât însăşi
lumina. Este mai bine pentru noi să se stingă soarele decât sa fim lipsiţi de prieteni.
Femeia este ca o oglindă care reflectă chipul bărbatului

a) Destinul şi locul femeii în univers.

Bărbatul este destinat să ducă greul luptelor vieţii şi să slujească altarului. El pune plinătatea
forţelor spirituale ale personalităţii sale în independenţă faţă de devenirile existenţei,
împotrivindu-se dominaţiei stihiilor trecătoare. Femeia este predestinată iubirii. Destinul ei nu
este mai puţin încărcat de slavă. Ea nu se împotriveşte, ci imprimă unei stări trecătoare
eternitatea sa. Ea este aleasă să fie preoteasă în creaţie. Punând în iubire plinătatea înzestrărilor
sale, ea îşi leagă toate speranţele de iubire. De aceea ea este mai strâns legată de toate tainele
vieţii. Înţelegerea Tainei Căsătoriei e mai aproape de inima femeii. Îmbrăcată în frumuseţea
regăsită a asemănării cu Dumnezeu, ca un cristal învăluit de lumina soarelui, femeia are în
creştinism mişcările sufletului îndreptate din lumea văzută spre lumea nevăzută, spre tainic, spre
Dumnezeu. În iubirea femeii este prefigurată unirea pământului cu cerul. Ursita femeii este mai
ales aceea de a-L căuta şi afla pe Hristos în Taina Căsătoriei. Gustând din dulceaţa binefacerilor
divine, pe care numai experienţa trăită poate să le descopere, ea se ridică spre Dumnezeu ca
mireasă şi se dăruieşte lui Dumnezeu până la jertfirea de sine. În acest sacrificiu este cuprinsă
atât iubirea mirelui său cât şi naşterea de prunci. De fapt, aceasta este şi temelia “Cetăţii lui
Dumnezeu”, a cărei piatră unghiulară e Taina Nunţii. Afinitatea cosmică pe care fiinţa femeii o
are cu elementul ceresc, prin care se descoperă sensul divin al căsătoriei creştine, reiese din
faptul ca ea este ultima creatură zidită de mâinile lui Dumnezeu, între îngeri şi femeie se
cuprinde tot universul. Prin femeie, creaţiunea este chemată la desăvârşire şi înveşnicire. Ea nu
apare pe ultima treaptă a existenţei ca un cast decor al cosmosului şi nici ca un fragment de
realitate prin care se plineşte o lacună a creaţiei. Bărbatul a fost chemat să fie colaborator cu
Atotţiitorul în creaţie. El e factorul dinamic al dezvoltării şi spiritualizării progresive a creaţiunii.
Lumea are pe bărbat drept capul ei, centrul ei ontologic. Femeia însă, după Sfântul Apostol
Pavel, e “slava bărbatului” (I Cor. XI, 7). În puritatea sa luminoasă dintâi, ea este ca o oglindă
care reflectă chipul bărbatului, îl descoperă lui însuşi, iar prin acest lucru îl predispune unirii cu
Dumnezeu. În acest fel, ajutorul pe care îl acordă bărbatului este acela de a se înţelege pe sine, de
a-şi realiza în lume destinul propriu, dar în acelaşi timp şi de a-şi realiza împreună un destin
comun specific vieţii creştine. Printr-o supremă încordare şi activitate creatoare, care presupune
o întrepătrundere cu harul divin, omul trebuie să devină făuritorul unităţii făpturii. Femeia
rămâne puterea receptivă a elementului divin. Vocaţia cea dintâi a Creaţiunii, care constă în
“unirea naturii create cu energia dumnezeiască necreată” e rânduită în planul providenţial a se
împlini prin femeie. Ea va mărturisii în lume, prin faptul că rămâne o icoană a paradisului ce nu
poate fi dat uitării: ultimul act în timp al iubirii divine creatoare, dar mai mult decât atât, va
reflecta şi va împărtăşi această iubire în universul nou, spiritual, pe care îl creează împreună cu
bărbatul în Căsătorie.
Sensul vocaţiei conjugale e dăruirea

c) Sentimentul iubirii în căsătorie.

Prin realizarea căsătoriei se înţelege adesea modul în care şe îndeplinesc scopurile pentru
care ea a fost rânduită. Gândirea ortodoxă a ţinut totdeauna la ideea că iubirea, care leagă pe soţi
întreolaltă, este una din formele posibile de comuniune umană, căreia îi revine însă o însemnătate
de prim ordin. Iubirea aceasta e chiar forma originară a comuniunii umane, deoarece comuniunea
primordială a fost constituită ca punte de legătură paradisiacă între Adam şi Eva. Deşi
anagajează fiinţa umană în întregime, ea este fundamantal spirituală. Această iubire e ridicată în
creştinism la demnitatea de taină şi prin ea este ridicată căsătoria însăşi. Regenerată după faptul
căderii protopărinţilor în păcat, iubirea devine iarăşi o realitate plenară prin lucrarea Sfântului
Duh, care transfigurează universul simţurilor, făcând din el expresia comuniunii spirituale.
Căsătoria este o cerinţă a naturii omeneşti după latura sa personală, profund spirituală, cel mai de
seamă scop al ei fiind desăvârşirea în dragoste.Părerea că unirea sau comuniunea conjugală,
trupească şi spirituală în acelaşi timp, e numai un epifenomen al actului înmulţirii, o premiză
indispensabilă pentru naşterea copiilor sau numai justificarea neapărat necesară în viaţa morală
faţă de invazia concupiscenţei, susţinută cu titlu deprestigiu de către o gândire apuseană
milenară, este superficială. Vocaţia unei stări sau a unui sacerdoţiu conjugal este o aspiraţie către
desăvârşire. Sub influenţa acestei chemări, soţii pot să vadă că cea mai înaltă îndatorire a
legăturii lor este ajutorul ce şi-1 acordă unul altuia în vederea propăşirii lor spirituale, cunoscând
astfel şi sfinţenia legământului lor. Prin însăşi statutul său ontologic, omul nu poate trăi singur
sau izolat. Pentru el, căsătoria este singura comunitate deplină de viaţa necondiţionată. Sensul
vocaţiei conjugale e dăruirea. De fapt, nu în mod simplu simpatia reciprocă dintre soţi şi nici
comuniunea în cuget şi simţiri sunt acelea care fac căsătoria. Prima ar putea fi doar o condiţie
principală, iar a două numai un rezultat. Ci voinţa ca două făpturi ale lui Dumnezeu să devină o
singură fiinţă, realizând minunea de a fi amândouă “într-un trup”, de a se uni adică în văpaia
dragostei, într-o unitate de nedespărţit. Unitatea fiinţială este idealul căsătoriei. Această voinţă
întrece elementarul impuls natural al instinctului de consevare. Legea naturii care face ca să
simţim trebuinţa unei fiinţe de sex contrar pentru desăvârşirea personalităţii noastre şi unitate
durabilă, are temeiul în asemănarea noastră cu fiinţa divină, în aspiraţia spre împărăţia
desăvârşirii, în setea după veşnicie a făpturilor create .
LIPSA IUBIRII – CAUZA NEFERICIRII INTRE SOTI

Din “Adevarul si frumusetea casatoriei”, Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan

SURSA

a) Diminuarea sfinteniei si a iubirii in casatorie, cauza aparitiei nefericirii dintre soti. Sfintenia e
una din finalitatile casatoriei crestine. Virtutile ce cresc in rasadnita casatoriei sunt consecintele
sigure ale sfinteniei si ale frumusetii spirituale. Taina Nuntii mai ales e ingemanarea dintre aceste
doua. Impreunarea lor ne dezvaluie in ce consta fericirea in casatorie, a carei temelie este iubirea.
Iubirea cere ca frumusetea sa lumineze in tot timpul vietii si sa sustina in inimile celor doi soti
aspiratia de a descoperi in ei si prin ei darurile Imparatiei lui Dumnezeu. O antinomie insa staruie
la confluenta dintre iubire si frumusete. Numai frumusetea spirituala se cuvine a fi iubita, caci
numai ea este manifestarea sensibila a Sfantului Duh, scopul vietii fiind tocmai dobandirea
Acestuia. Dar frumusetea cereasca poate fi umbrita si intunecata de cea pamanteasca, iar sotii pot
astfel uita de destinul lor vesnic. In acesta situatie, adevarul divin se degradeaza si poate sa
dispara. Avand frumusetea spirituala in centrul vietii sale, casatoria crestina nu poate da nastere
decat la roade fericite. Ea va satisface deopotriva nazuintele sfinte ale celor doi soti, ca si
trebuintele tot atat de sfinte ale copiilor lor. Vor fi lipsiti, insa, de aceste roade cand sfintenia se
va pierde, iar dragostea dintre ei va uita de calea frumusetii spirituale. E un fapt de constatare
curenta ca sunt multe casatorii nefericite. Vorbind in termeni accesibili intelegerii comune, ele au
drept cauza principala uitarea, la unul sau la altul dintre soti, daca nu la amandoi, a obligatiilor
lor sfinte, uitare ce se traduce adesea prin nesocotirea devotamentului, fidelitatii, bunavointei,
intelegerii si a respectului reciproc. Dupa cum se stie, absenta iubirii adevarate are efecte
lamentabile in viata conjugala, care pot duce pana la disolutia casatoriei insasi. Ar fi o eroare sa
credem ca virtuti de felul celor amintite in capitolele anterioare, nccesare vietii comune, nu ar
comporta nici o profunzime si nu ar fi legate fiintial de casatorie, refuzandu-li-se in mod
superficial un sens spiritual. Acest sens nu rezida doar in faptul ca iubirea este inserata, sub
diverse forme, intre nenumaratele lucruri ale vietii zilnice, pe care le transfigureaza, ci tot atat de
mult in faptul ca vatra in jurul careia se afla cei doi soti devine un altar de jertfa, prin care ei isi
unesc sufletele in incercari si suferintc comune, mai ales cele legate de nasterea si cresterea
copiilor. Altarul vietii conjugale trezeste in soti vocatia unei vieti duhovnicesti. Dragostea, insa,
mai ales la inceputul casatoriei, impotriva aparentelor chiar, ramane intre soti fragila. Daca sotii
nu iau bine seama, absorbiti de insasi nevoile vietii casatoriale, vor fi incapabili sa accepte
sacrificiile cerute de traiul in comun. Ei vor lasa sa creasca si sa se dezvolte capriciile lor
individuale si va veni o zi cand aceste capricii vor ucide dragostea. La capricii se adauga
frivolitatile. Daca sotii stiu de obligatiile ce revin iubirii curate, ei vor evita tentatiile,
neintelegerile, vor cauta sa potoleasca disensiunile si, astfel, se vor exercita mutual in blandete si
iertare. In masura dezvoltarii unei vieti spirituale, in caminul conjugal sporeste si intimitatea
dintre cei doi soti. Iubirea autentica prevaleaza asupra oricaror conflicte si rezolva, in modul cel
mai fericit, multe din problemele relatiilor dintre ei. Lipsa acestei iubiri, dimpotriva, ii face pe
fiecare dintre ei sa mearga pana lacapatul resentimentului si nemultumirilor lor. Dimpotriva,
aspiratia spre frumusete si curatie obliga pe cei ce se iubesc sa lucreze asupra lor insisi, sa
substitue prezenta resentimentelor cu efortul de a se smulge din lanturile realitatii pamantesti.
“Fapturile sunt intemeiate pe cuvantul creator al lui Dumnezeu, ca pe o punte de diamant,
dedesubtul adancului infinitatii lui Dumnezeu, deasupra adancului propriului neant” spune
Filaret al Moscovei. Dintr-un elan infinit si vesnic de iubire dumnezeiasca au putut sa apara si
alte existente, alaturi de Dumnezeu si in dependeta de Dumnezeu. Omul a fost creat sa serveasca
doar proslavirii Celui Preainalt. Din aceasta cauza, fapturii i s-a incredintat iubirea ca suprema
valoare. Iubirea nu este posibila decat intre doua persoane, intre doua subiecte. Sfantul Ioan Gura
de Aur ne explica faptul ca dragostea, cand uneste sotii in comuniunea vesnica, “nu are
principiul ei in natura, ci in Dumnezeu, dupa cum nici Iisus Hristos, unindu-se cu mireasa Sa,
Biserica, nu a fost mai putin unit cu Tatal”. Astfel, Dumnezeu se face si garantul libertatii
fapturii sale. Ajutorul acesta nu-i revine omului din afara, ci din interior, din vistieriilc inimii
sale. El se adreseaza libertatii spiritului sau ca o invitatie la fericire, dar si ca o chemare la
daruire. Devotamentul lui este viu in masura in care isi pastreaza credinta in Cel care il sustine.
Pierderea credintei duce la alterarea devotamentului si chiar la pierderea lui.

b) Remediile casatoriei nefericite. Remediile casatoriei nefericite privcsc, deopotriva, metode

terapeutice si preventive, in functie de rolul pc care il au de a vindeca sau de a preveni relele ce
se cuibaresc in caminul conjugal. Intre remediile terapeutice numim pe acelea ce vor sa suprime,
sa atenueze si sa paralizeze cauzele prezente ale casatoriilor nefericite actuale. Aplicarea lor, in
genere, apartine artei duhovnicesti, respectiv scaunului marturisirii. De cele mai multe ori,
cauzele actuale provin din neglijarea indatoririlor morale ce le revin sotilor in viata conjugala.
De aceea cel mai bun sfat ce li se poate recomanda este intoarcerea la practica obligatiilor
fundamentale care au fost uitate sau violate. Faradelegea trebuie sa fie insa iertata de Dumnezeu
insusi. Astfel, sotiivinovati se cuvine sa-si restabileasca relatia lor cu Dumnezeu, pe drumul
stramt al inaltarii care edifica. Prin interventia duhovnicului in scaunul marturisirii, sotii ajung
sa-si apartina din nou lor insisi, sa se bucure de libertatea pe care o regasesc pe drumul refacerii
spirituale, sa fie persoane care traicsc pentru sfintenie si adevar. Nimeni nu ajunge la starea de
har daca nu-si supune vointa sa naturala vointei divine. Sotii cei mai recalcitranti vor afla
impacarea intr-o vointa sincera si eficace de a fi unul fata de altul respectuosi, fideli, iubitori si
devotati. E vorba dc principiul si garantia unei impacari sincere. Fortele care le sunt necesare
pentru a se ierta mutual si a inaugura o viata noua de uniune perfecta le sunt garantate de catre
harul divin izbavitor. Remediile preventive urmaresc sa suprime cauzele care duc la incheierea
unor casatorii expuse de la inceput primejdiei de a se desface. (…) Ne vom margini la acele
motive care creaza o atmosfera nefavorabila infiriparii casatoriei trainice. Intre acestea amintim:
perversiunea unor moravuri, datini sau obiceiuri, diviziunea conceptiilor morale privitoare la
casatorie (hedonism, senzualism, individualism). “Independenta de orice lege care ar putea sa-si
rosteasca imperativul in interiorul constiintei; ignorarea oricarui scop de ordin moral, social sau
religios si ca urmare totala nepercepere a jertfei, a devotamentului care nu rodeste o imediata si
simtita “binefacere”, refuzul de a crede in valoarea si realitatea a ceea ce nu e util si nu se
intoarce spre profitul individual, sunt elemente potrivnice conceptiei naturale si crestine ale
casatoriei”. Viitorii soti trebuie sa evite orice orientare nerealista. Vor reusi la aceasta cu atat mai
usor cu cat vor lua mai multe precautii atunci cand se casatoresc. Unul dintre cele mai mari
inconveniente in calea pregatirilor pentru casatorie consta in faptul ca perspectiva divortului face
sa se neglijeze insasi luarea precautilor. Astfel, aceasta perspectiva inmultestc casatoriile
nefericite, deoarece strecoara nadejdea ca te poti angaja fara risc intr-o casatorie din care esti
sigur ca poti iesi fara mari dificultati. “Ratiunea si prudenta se impun deci ca datorii stricte
viitorilor soti si la fel acelora care ii sfatuiesc si-i calauzesc in alegerea lor, incepand cu parintii”.
Cu cat mai multi isi dau seama de caracterul unitar absolut si indisolubil al casatoriei crestine, cu
atat trebuie sa indemni pe logodnici sa se retraga la vreme, daca socotesc ca alegerea lor e resita.
“Toti aceia care se departeaza de lucrurile fara prihana, fie acest lucru cat de tainic, se tradeaza
foarte repede in alegerea lor de sexul celalalt si sunt atunci aspru pedepsiti prin injosirea si
pustiul ce-l aduce cu sine orice legamant cu prihana. De aceea nu arareori un barbat nehotarat si
care nu s-a dezbarat de cultul superficialitatii este pedepsit de o femeie superficiala care, potrivit
alegerii lui tainice, trebuie sa-i fie ursita.

Sf Grigorie Teologul vorbeşte despre căsătorie

din “Vulturul ranit – Viata Sf Grigorie Teologul”

de Stelianos Papadopoulos

Murind Gorgonia, Grigorie i-a închinat un Cuvânt mişcător, care se pare că nu a fost rostit la
înmormântarea surorii lui. Grigorie s-a dus la Iconiu mai târziu – cu siguranţă, la una dintre
primele ei pomeniri. Atunci a rostit acest Cuvânt despre viaţa ei sfântă şi despre căsnicia ei. Prin
acest Cuvânt voia să-i înveţe pe ascultători multe, mai ales despre căsătorie.Necăsătorit fiind, se
confruntase odinioară personal cu problema căsătoriei. Însă întrucât încă înainte de-a se naşte
mama sa îl afierosise Domnului şi fiindcă până în 361 a avut multe semne dumnezeieşti, era
încredinţat că este chemat de Dumnezeu să vieţuiască necăsătorit, să nu se însoare. Pentru
aceasta, cu mândrie istoriseşte în poemele lui cât de lesne dispreţuia plăcerile nunţii. Grijile
pentru femeie, bucuriile pentru copii, toate îi păreau mici şi neînsemnate punându-le de faţă cu
fecioria şi cu viaţa lui întru liniştire.Însă Gorgonia s-a căsătorit. Şi-a luat bărbat necreştin, pe
Alipiu, şi au făcut copii. I-a crescut şi a trăit ca o sfântă. A dobândit virtuţi minunate şi a ajuns
pildă pentru alţii. Întrebarea s-a ivit de la sine: Oare cum nunta, care pentru Grigorie era o cale
mai prejos, a avut pentru Gorgonia un deznodământ aşa de binecuvântat? A încercat să răspundă
grabnic şi pe scurt: Două sunt căile vieţii, iubiţii mei: a nuntii si a necăsătoririi. Necăsătorirea
este mai înaltă şi mai dumnezeiască. Mai anevoie şi plină de primejdii. Gândurile acestea,
generale, nu explicau roadă duhovnicească şi succesul Gorgoniei în căsătorie. A înţeles
întrebările ce se citeau în ochii celor ce-l ascultau şi s-a străduit să răspundă: Gorgonia a fost o
creştină desăvârşită, O fiică pe potriva mamei sale, Nonna. De-aceea, ca o albină, Gorgonia a
ales dintre cele două căi pe cea mai bună și a lăsat-o pe cea primejdioasă. A luat de la
necăsatorire mai presusul şi de la nuntă neprimejduirea, siguranţa.A unit, adică nunta cu
necăsătoria. Nedumeriri se ghiceau încă în ochii ascultătorilor, aşa că îşi urmă cuvântul:

- Cât ar părea de anevoie, Gorgonia şi-a atins ţelul. Marele meşter, Cuvântul cel ziditor a toate,
adică Dumnezeu, le-a aşezat pe amândouă: şi nunta şi fecioria. De-aceea şi călăuzeşte deopotrivă
şi pe cel căsătorit şi pe cel dintru feciorie. Virtutea e ţinta. Ea este criteriul nostru. Cu mintea ei,
Gorgonia cea căsătorită cu ajutorul Bisericii, a fost dusă la virtute. Așadar, nunta a fosţ aşezată
de Dumnezeu şi duce la virtute. Aceasta are însemnătate. Grigorie ştia că încă umblau prin Asia
Mică vorbe batjocoritoare despre nuntă şi despre legătura ei. Acestea fuseseră condamnate de
circa treizeci de ani, la Sinodul de la Gangra. Biserica i-a condamnat ca eretici pe cei ce
respingeau nunta şi-i defăimau pe clericii şi laicii căsătoriţi. Cugetul rău nu dispăruse însă cu
desăvârşire, aşa că Grigorie s-a gândit că trebuie să fie mai limpede, să vorbească şi mai lămurit:
Acela care, fraţilor, este legat cu legătura nunţii nu înseamnă că s-a despărţit de cele
duhovniceşti. Precum nici fata care îşi primeşte prin nuntă drept cap pe bărbatul ei nu înseamnă
că L-a uitat pe primul ei cap, pe Hristos. Iar Gorgonia a făcut întru nuntă cele ale nunţii. S-a
purtat în cele ale nunţii după legea firii, a trupului. Precum voia legea trupului, însă şi precum
voia Cel ce-a rânduit cele ale trupului, Dumnezeu. De-aceea a avut atâta roadă, atâta
binecuvântare şi în cele ale familiei, şi în cele duhovniceşti. Grigorie, purtat de interesul obştii şi
de admiraţia faţă de viaţa Gorgoniei, a înfăţişat cu amănuntul în continuare lucrările şi purtarea
unei bune soţii. A vorbit despre virtuţile pe care aceasta le poate dobândi prin nuntă, precum le
văzuse la Gorgonia. A istorisit, desigur, semne minunate din viaţa ei, a amintit ţelul minunat în
care se săvârşise din viaţă şi apoi îşi încheie Cuvântul.

„Doamne, cum s-o mai iubesc eu pe asta?”. Şi Dumnezeu îi zice: „Aşa cum o
iubesc Eu. Eu aşa cum este o iubesc!”

Din “Unde-ti este Bucuria, omul lui Dumnezeu”

Monahia Siluana Vlad

R.B.: Asta este mântuirea…

M.S.: Da, aceasta este mântuirea. Şi puterea mea va sta în credinţa că viaţa mea e altoită pe Viaţa
lui Dumnezeu şi că nu se termină aici. Şi, doar pe o asemenea stâncă îl voi putea alege pe cel ce-
mi va spune: „Femeie, de ţi-o plăcea meciul sau nu ţi-o plăcea, de mi-or trece impulsurile sau nu,
dacă sentimentele mi s-or schimba, noi vom trăi împreună în Hristos şi ne vom mântui împreună
cu mila Lui. Noi şi copiii noştri şi familiile noastre. Că mama ta o fi nu ştiu cum, că mama mea o
fi nu ştiu cum, că tata o fi aşa şi tatăl tău aşa…, dar aceasta este viaţa noastră şi nouă, în această
viaţă, ne dă Dumnezeu putere să ne bucurăm de viaţă şi să ne ducem la El când murim, să trecem
la El când murim. Eu te ajut pe tine să ajungi sfânt sau să te mântuieşti, tu mă ajuţi pe mine.”.
Atunci asta nu ne-o mai poate lua nimeni. Şi, de vom avea momente de ură, pentru că vin
momente de ură…

R.B.: sau de indiferenţă…

M.S.: Atunci alergăm la Biserică: „Doamne, dă-mi putere!” şi harul e în mine. Că striga cineva la
Dumnezeu, un bărbat, şi zicea: „Doamne, cum s-o mai iubesc eu pe asta?”. Şi Dumnezeu îi zice:
„Aşa cum o iubesc Eu. Eu aşa cum este o iubesc!”.

R.B.: De altfel, zicea Părintele Porfirie că soţul sau soţia se pot mântui prin cel care este mai
credincios.

M.S.: Dacă e Taina Cununiei… Vedeţi, căsătoria înseamnă, pentru noi creştinii, transformarea
cuplului de băiat şi fată, în transformarea unui cuplu care are ceva nou, care devine una în
Hristos. Şi prin Cununie se întâmplă o minune. Cei doi sunt aduşi acolo, sunt făcuţi împărat şi
împărăteasă, când le pune cununa aceea şi, Sfânta Cununie schimbă, preface, transformă. Un
Părinte spunea, repet asta, spunea că deosebirea dintre bărbat şi femeie, dinainte de nuntă şi de
după nuntă, e ca deosebirea dintre pâinea şi vinul dinainte de Euharistie şi după. Prin coborârea
harului se schimbă pâinea în Trupul Mântuitorului şi vinul în Sângele Lui. Prin Cununie se
schimbă bărbatul şi femeia în soţ şi soţie. Nu concepţia despre viaţă, nu impulsurile, ci puterea
de a se dărui pe sine, puterea de a-l iubi pe celălalt, puterea de a trăi pentru celălalt. Or oamenii
nu exersează asta.

R.B.: Este o putere de care trebuie să fim conştienţi permanent.

M.S.: Sigur, dacă suntem conştienţi o folosim, dacă nu ştim c-o avem… şi strigăm: „Doamne,
unde e puterea aia de care ziceai la nuntă?” şi zice: „Iat-o! Aceasta este puterea! Eu sunt puterea
ta! îndrăzneşte!”.

R.B.: Şi cred că mai este important ceva: de multe ori, sigur, atunci când te îndrăgosteşti, este o
nevoie aşa, pe care nu ţi-o explici, este vitală, ai impresia că nu poţi să trăieşti fără persoana
respectivă, dar familia este cu totul altceva, înseamnă mai mult, a avea, zic eu, un drum comun.
Nu fiecare este pe un drum, ne întâlnim din când în când, e foarte frumos şi mergem mai departe
şi avem impresia că totul este în regulă. Şi ar mai fi o problemă: cum ne pregătim. Ştim cu toţii
că alergăm după mâncare, după haine, după un băiat frumos şi deştept, fiecare cu criteriile lui,
însă – mai spunea iarăşi un Sfânt Părinte, tot îi cităm, pentru că, ei spun adevărul – că trebuie să
ne pregătim curăţindu-ne pe noi. Cu cât suntem mai curaţi, cu atât intrăm într-o relaţie autentică
cu cel de lângă noi.

M.S.: Maică, dacă vei să bei apă curată şi ai o cană murdară pe dinăuntru, poţi să iei apă de la cel
mai curat izvor, că apa va fi murdară pentru că vasul e murdar. Vasul vieţii noastre se
murdăreşte, că suntem oameni şi suntem păcătoşi. Minţim… ce ştiu eu… facem tot felul de
păcate. Atunci, noi trebuie să curăţim acest vas ca să primim harul Cununiei. Asta se face prin
Spovedanie. Normal ar fi ca oamenii să se spovedească măcar în fiecare post, dacă nu în fiecare
lună sau săptămână. Fiecare om să-şi spele sufletul, aşa cum toţi îşi spală trupul…

R.B.: …şihainele…

M.S.: … şi hainele…

R.B.: Şi ne parfumăm.

M.S.: Mai rar vedem vreunul care mai miroase prea tare a transpiraţie. Literalmente, toată lumea
are acest dor de curăţie trupească. Dar trebuie să gustăm şi curăţia sufletească. Spovedania şi
lepădarea mizeriei noastre sufleteşti, aceasta ne aduce o puritate, o curăţie, care ne face viaţa mai
frumoasă, ne dă putere mai multă. Aşadar, în primul rând ne pregătim anunţându-L pe
Dumnezeu. Ea: „Doamne, eu aş vrea să mă căsătoresc cu băiatul acesta.”, el: „Doamne, aş vrea
să mă căsătoresc cu fata aceasta. Tu cunoşti adâncul nostru şi ştii dacă… Te rog, deschide-ne
ochii, pune-ne la probă în aşa fel încât să nu cumva să descoperim ceva ce nu putem duce, de-
abia după nuntă. Să descoperim înainte dacă suntem făcuţi unul pentru altul. Dacă putem să
ducem povara vieţii împreună în bucurie şi pace!”. Apoi, discuţie cu părintele duhovnic, fiecare
cu părintele duhovnic. Apoi Spovedania. Şi rugăciune. Rugăciune… Există acatiste speciale
pentru cei care vor să se căsătorească, este Acatistul Sfântului Arhanghel Rafail, care este
ocrotitorul cununiilor, Paraclisul Maicii Domnului, care curăţă mult… şi fiecare câte o rugăciune
care i se pare mai dragă, ca să poată să facă loc vederii nepătimaşe. Sunt îndrăgostită, dar, în
acelaşi timp sunt lucidă pentru că...

R.B.: …e pe viaţă!

M.S.: Este pe viaţă cu urmări în viaţa veşnică! Apoi, trebuie să ne pregătim fugind de păcat. Să
mă iertaţi, ştiu că vi se pare deplasat ce spun… toţi tinerii azi spun că e nevoie de o probă
înaintea căsătoriei, ştiţi…

R.B.: Da, căsătoriile „de probă”. Sunt la modă.

M.S.: Da, maică, e păcat măicuţă şi „plata păcatului e moartea”. Noi nu murim imediat, dar
moare dragostea, moare bucuria. E plăcerea, e interesul… dar celălalt descoperă că celălalt nu-l
iubeşte pentru sine şi în Hristos, ci-l iubeşte pentru propria plăcere şi pentru propriul confort. Că,
la o adică, de ce nu vrea să se căsătorească? îi e frică să devină responsabil pentru viaţa lui.
„Atunci nu mă iubeşte!”

R.B.: Dacă nu reuşeşte să aibă iubirea asta mai puternică decât frica, atunci e o problemă.

M.S.: Sigur că da. Şi, dacă am căzut, că suntem oameni păcătoşi şi trăim vremuri stricăcioase,
dacă ne-am iubit până la păcat, înainte de căsătorie şi ne-am hotărât să ne căsătorim, atunci,
măcar înainte să ne curăţim prin pocăinţă. Prin post. Să zicem: „Gata, de acum şi până la nuntă
să trăim în curăţie, să ne ducem să ne spovedim, ca să putem face nunta cât de cât în curăţie…”.
Pentru că există acest obicei ca oamenii să „se ia” acum şi să facă nunta la toamnă, la anu’…

R.B.: Şi se tot amână uneori…

M.S.: Păi viaţa aceea e în păcat, copilul care se naşte în perioada aceea se naşte în păcat. Pe urmă
noi ne mirăm că viaţa noastră nu e plină de bucurie, că pruncii noştri au colici şi plâng şi se
zvârcolesc… Să luăm aminte că păcatul nostru îl afectează pe copilaş, afectează toată viaţa
noastră. Şi această luare aminte e pregătire… Aşadar…

R.B.: Rugăciune, Spovedanie, încetarea păcatului, renunţarea la păcat, evitarea păcatului înainte
de nuntă… nimeni nu moare dacă stă până la 25 de ani fecior sau fecioară. Dimpotrivă, se va
bucura de viaţă şi de bucuriile căsătoriei cu mai multă veselie şi bucurie…

R.B.: Şi cred că ţi-ai găsi şi mai uşor un soţ sau o soţie… Spun asta pentru că în ziua de azi sunt
foarte mulţi tinerii, cu studii, inteligenţi, frumoşi, care ajung pe la treizeci de ani, mai ales la
fete, care nu se căsătoresc şi suferă. Ar exista o explicaţie în plan spiritual?

M.S.: Păcatul, a îngreunat mult lucrurile astea. Apoi dorinţa exacerbată şi frica sunt piedici foarte
puternice în calea căsătoriei.
R.B.: Sunt fete disperate care vor să se căsătorească, care vor să întemeieze o familie, care vor să
aibă copii şi nu găsesc acea persoană.

M.S.: Da, pentru că, în general, băieţii sunt mai răsfăţaţi de părinţi şi, dacă au unde mânca şi cine
să-i spele, dacă mai au şi o iubită care să le împlinească dorinţele trupeşti…

R.B.: .. .devine inutilă familia…

M.S.: Da, dar dacă şi-ar păstra fecioria atunci şi trupul şi-ar cere împlinirea lui după rânduiala
sfântă, şi el ar dori să se bucure de dragoste, cum ştie trupul să se bucure. Şi atunci sigur că şi-ar
căuta o fată cu care să întemeieze o căsătorie şi nu o fată care să-i asigure plăcerile trecătoare. Şi
acesta este un motiv de criză… Apoi, noi ne mirăm, măicuţă, şi ne supărăm pe Dumnezeu, dar
nu ne privim viaţa cu atenţie şi responsabilitate. Noi nu ne ducem la Biserică, nu ne spovedim,
muncim duminica, blestemăm, înjurăm, umblăm cu farmece şi ne mirăm că se întâmplă
catastrofe, că se întâmplă cutremure, că se întâmplă inundaţii sau secete, că n-avem „noroc”.
Sigur că sunt fete cuminţi şi băieţi cuminţi care doresc să se căsătorească şi nu reuşesc. Ei, ei să
nu judece şi să se roage pentru cei care sunt în păcat. Pentru că suntem una.

R.B.: Suntem în legătură.

M.S.: Trebuie să fim atenţi la asta. Dacă suntem atenţi şi trăim în Dumnezeu toate ni se
împlinesc, că Dumnezeu împlineşte toate dorinţele cele bune.

R.B.: In mistica noastră creştină sufletul este asemuit cu mireasa care îşi caută Mirele, pe
Hristos, pe Dumnezeu. Este foarte interesantă această analogie între relaţia sufletului cu
Dumnezeu şi relaţia de dragoste, relaţia conjugală, bineînţeles.

M.S.: Da, şi la Apostolul care se citeşte la cununie se spune: „…aşa cum Hristos iubeşte
Biserica…”. Hristos -Dumnezeu este Mirele Bisericii. Şi Biserica suntem noi. Noi toţi, şi bărbaţi
şi femei, deveniţi una în Biserică, suntem mireasa lui Hristos. Şi sufletul cu adevărat este mireasa
lui Dumnezeu. Şi este o relaţie de dragoste, o dragoste în care cei doi se întrepătrund,
comuniune, comunicare de Dumnezeu, nu se mai deosebesc. Sfinţii spun: | „Nu ştiu dacă e mâna
mea sau e mâna Ta!” Aşa este ,..

R.B.: Aşa este contopirea…

M.S.: nu, nu contopire ca dizolvare în Celălalt, ca dispariţie de sine, ci comuniune, reciprocă

dăruire de sine. Aceasta este bucuria prezenţei lui Dumnezeu. Misiunea bărbatului sLaJfemeii în
căsătorie este aceea de a transforma dragostea trupească în tandreţe tot mai delicată, până la
tandreţea privirii. Această dragoste specifică soţilor are diferite nivele, diferite vârste şi seamănă
cumva cu un copil care, la început, când e foarte mic, se joacă şi răstoarnă tot prin casă, apoi
creşte şi devine creator de obiecte pe care le spărgea când era mic.

R.B.: Se maturizează.
M.S.: Da. Apoi un lucru aş mai vrea să fie ştiut: Părinţii ar trebui să le vorbească copiilor despre
nuntă, că acum toată lumea are filme video cu nunta, şi copiii să privească nunta şi să priceapă că
această nuntă nu s-a terminat. Că tati şi mami sunt în permanentă nuntă, că ei trebuie să doarmă
împreună, că un bărbat şi o femeie dorm împreună după ce şi pentru că au făcut nuntă, că altfel
nu se poate, nu? Şi atunci va şti că în dormitorul lor e nuntă şi nu e voie să intre acolo şi că e
ceva sfânt, e binecuvântat de Dumnezeu şi nu „prostii”, cum numesc unii copii actul intim dintre
bărbat şi femeie. Copiii trebuie să ştie că tati şi mami nu fac prostii, ci îşi trăiesc nunta
binecuvântată la Biserică.”. înţelegeţi?

Nu în unirea trupurilor stă necurăţenia, ci în cugete şi în voia omului

din “COMENTARIILE SAU TÂLCUIREA EPISTOLEI ÎNTÂI CĂTRE CORINTHENI”

Sfantul Ioan Gura de Aur

OMILIA XIX

„Iară pentru carile mi-aţi scris, bine este omului de femeie să nu se atingă. Dar din pricina
curviei, fieşte carele a sa femeie să aibă, şi fieştecarea să aibă bărbatul său.” (I Cor. 7, 1-2)

Îndreptând cele mai grele păcate: întâi păcatul de a dezbina Biserica, al doilea păcatul acelui
curvar, al treilea cel al lacomului, la urmă se foloseşte de vorbe mai blânde, iar printre acestea
pune sfatul şi povaţa lui pentru însurătoare şi pentru feciorie, liniştind ascultătorii de cele greoaie
de până acum. în a doua Epistolă, el face cu totul dimpotrivă, căci începe de la cele mai blânde şi
sfârşeşte cu cele mai posomorâte. Dar aici, aducând vorba de feciorie, iarăşi se întoarce la cele
care ating, nepunându-le toate deolaltă, ci schimbându-şi cuvântul la fiecare împrejurare, după
cum cerea timpul şi trebuinţa împrejurărilor. Pentru aceea zice: „Iară pentru carile mi-aţi scris.”
Aşadar îi scriseseră dacă trebuie a se depărta de femeie sau nu. Deci răspunzând la acestea şi
legiuind cele peiitru căsătorie, aduce şi vorba despre feciorie. „Bine este omului de femeie să nu
se atingă.” «Dacă, zice, cauţi ceea ce este mai bun, apoi mult mai bine este a nu te însoţi defel cu
femeie, iar dacă cauţi siguranţă şi ajutor în slăbiciunile tale, însoţeşte-te cu femeie prin
căsătorie.» Fiindcă era firesc – ceea ce şi astăzi se petrece – ca bărbatul să voiască şi femeia s’ă
nu voiască, şi invers, priveşte cum el vorbeşte cu fiecare. Sunt unii cari zic că cuvântul lui aici
este îndreptat către preoţi, însă eu având în privire cele ce urmează, nu cred că este aşa. Dar dacă
el ar fi scris acestea numai pentru preoţi, nu ar fi pus sfătuire de obşte, ci ar fi zis: «Bine este
dascălului să nu se atingă de femeie.» Dar acum el nu a zis aşa, ci spunând: „Bine este omului”,
şi nu numai preotului, vorbeşte îndeobşte. Şi iarăşi: „Dezlegatu-te-ai de femeie? Nu căuta
femeie” (I Cor. 7, 27). Nu a zis: «Tu, preote sau dascăle», ci în chip nehotărât. Şi în sfârşit,
mergând mai departe cu vorba, el tot îndeobşte zice: „Dar din pricina curviei, fieştecarele a sa
femeie să aibă”, cu care prilej o dată cu pricina învoirii el aduce înfrânarea. „Femeii bărbatul
datornica dragoste să-i dea, aşijderea şi femeia bărbatului” (I Cor. 7, 3). Dar ce va să zică
datornica dragoste? „Femeia trupul său nu-şi stăpâneşte” (I Cor. 7, 4), ci ea este şi roaba şi
stăpâna bărbatului. Deci dacă tu te lepezi de acea robie cuvenită, te împotriveşti lui Dumnezeu.
Iar de voieşti să te lepezi chiar pentru un timp scurt, fie că ar îngădui bărbatul, acelaşi lucru este.
Pentru aceea apostolul a numit acest fapt datorie, ca să arate că nici unul nu este stăpân pe sine,
ci unul altuia robi. Pentru aceea, când vezi că o femeie curvă te ispiteşte, spune-i: «Trupul nu
este al meu, ci al femeii mele.» Tot aşa să spună şi femeia către cei ce ar voi să-i calce întreaga-
cugetare: «Trupul nu este al meu, ci al bărbatului meu.» Deci dacă femeia sau bărbatul nu este
stăpân pe trupul său, cu atât mai mult nu este stăpân pe averi. Auziţi aceasta toţi câţi aveţi femei
şî toate câte aveţi bărbaţi: Dacă nu trebuie a avea trup deosebit, cu atât mai mult averi deosebite.
Aiurea însă, atât în Legământul Nou cât şi în cel Vechi, bărbatului se dă multă stăpânire, zicând:
„Către bărbatul tău va fi întoarcerea ta, şi el te va stăpâni” (Fac. 3, 16), iar Pavel, desluşind, scrie
astfel: „Bărbaţilor, iubiţi-vă femeile voastre, iar femeia să ser teamă de bărbat” (Efes. 5, 25) – pe
când aici el nu zice de mare sau mic, ci aşează o singură stăpânire. De ce? Fiindcă cuvântul lui
aici este despre întreaga cugetare, «în celelalte toate, zice, covârşească sau stăpânească bărbatul;
însă unde este vorba de întreaga cugetare, nicidecum. „Bărbatul trupul său nu-şi stăpâneşte, ci
femeia, şi femeia trupul său nu-şi stăpâneşte, ci bărbatul.” Mare este egalitatea şi nu este nici o
prisosinţă.„Să nu opriţi datoria unul altuia, fără numai din bună înţelegere” (I Cor. 7, 5). Dar ce
vrea să spună el aici? «Să nu se înfrâneze femeia, zice, dacă bărbatul nu voieşte, şi nici bărbatul,
dacă nu voieşte femeia.» Şi pentru ce? Fiindcă din astfel de înfrânare se nasc mari rele, căci şi
preacurviile, şi curviile, şi chiar stricarea caselor de aici se trag de multe ori. Dacă având pe
femeile lor şi încă curvesc, apoi cu atât mai mult vor face aşa dacă sunt lipsiţi de această
mângâiere. Şi bine a zis: „Să nu opriţi datoria”, adică să nu vă lipsiţi de datoria voastră
conjugală. Cu alte cuvinte, el numeşte lipsă acum ceea ce mai sus a numit-o datornica dragoste,
ca astfel să arate însemnătatea stăpânirii. A se înfrâna unul din doi fără voia celuilalt, aceasta este
lipsă, aceasta înseamnă a opri datoria, pe când dacă este cu voia lui, nu se poate numi lipsă sau
oprire de datorie. Deci trebuie a prefera buna-înţelegere înaintea tuturor, fiindcă este şi mai
însemnată decât toate. Şi de voieşti, să cercetăm acest fapt mai de aproape. Fie, de pildă, o
femeie şi un bărbat, şi înfrânându-se femeia, fără ca bărbatul să voiască. Deci pentru ce te miri
dacă el din această pricină curveşte, sau dacă nu curveşte, apoi este posomorât, veşnic tulburat,
veşnic în luptă şi pricinuind femeii mii de neajunsuri? Care este folosul postului şi al înfrânării,
dacă dragostea este sfâşiată? Nici unul. Câte batjocuri nu ies de aici, câte vorbe proaste şi câtă
luptă nu se desfăşoară în asemenea împrejurări! Când într-o casă bărbatul şi femeia sunt
dezbinaţi, apoi acea casă nu se găseşte mai bine decât corabia cea purtată de valurile mării,
fiindcă şi aici căpitanul vasului se află în neînţelegere cu cârmaciul.Pentru aceea zice: „Să nu
opriţi datoria unul altuia, fără numai din buna înţelegere până la o vreme, ca să vă îndeletniciţi în
post şi în rugăciune” – vorbind aici de rugăciunea cea cu multă sârguinţă. Că dacă împiedică pe
cei uniţi de a se ruga împreună pentru un timp, apoi a se ruga necontenit cum s-ar putea? Deci se
poate ca cineva să fie şi însurat cu femeie, şi în acelaşi timp să fie cu băgare de samă şi la
rugăciune; însă asemenea rugăciune se face mai cu amănunţime prin înfrânare. Căci nu a zis
simplu «ca să vă rugaţi», ci „să vă îndeletniciţi cu rugăciunea”, punând aceasta ca o ocupaţie, iar
nu ca fiind vreo necurăţenie. „Şi iarăşi să vă împreunaţi, ca să nu ispitească pre voi Satana.” Ca
să nu se creadă că aceasta este o legiuire din parte-i, apoi adaogă şi pricina. Şi care este acea
pricină? „Ca să nu ispitească pre voi Satana”, zice. Şi ca să afli că cele ale curviei nu le mrejeşte
diavolul singur, a adăogat: „pentru neînfrânarea voastră.” „Că voiesc ca toţi oamenii să fie
precum şi eu” (I Cor. 7, 7). Aceasta o face în multe locuri, când sfătuieşte pentru lucruri greu de
împlinit, căci se pune pe sine la mijloc, zicând: „următori mie să fiţi.” „Ci fiecare are darul său
de la Dumnezeu.” Fiindcă mai sus i-a învinuit foarte, zicând: „pentru neînfrânarea voastră”, apoi
aici iarăşi i-a mângâiat, zicând: „ci fiecare are darul său de la Dumnezeu”, prin care vorbe nu
arată că faptele sau izbândele noastre nu au trebuinţă de sârguinţă noastră, ci – după cum am zis
– el îi mângâie, însă dacă este dar, şi prin urmare omul nu aduce spre aceasta nimic de la sine,
cum de zici: „Iarăşi zic celor necăsătoriţi şi văduvelor, bine este lor de vor rămânea precum şi eu.
Iar de nu se pot ţinea, să se căsătorească; că mai bine este; să se căsătorească decât să arză” (I
Cor. 7, 8-9). Ai văzut înţelepciunea lui Pavel, cum a arătat că înfrânarea este mai bună, şi că nu
sileşte pe cel ce nu poate ajunge la acea desăvârşire, temându-se nu cumva să se petreacă vreo
greşală? „Că mai bine este să se căsătorească decât să arză”, zice, prin care cuvinte a arătat cât de
mare este tirania poftei acesteia. Ceea ce el zice aceasta înseamnă: «Dacă suferi, zice, multă
dorinţă şi multă aprindere, apoi izbăveşte-te de dureri şi osteneli, ca nu cumva să te abaţi din
calea cea dreaptă.»„Iar celor căsătoriţi poruncesc nu eu, ci Domnul.” (I Cor. 7, 10). Fiindcă
urmează a cita o lege hotărâtă, pusă de Hristos, de a nu lăsa pe femeie fără numai pentru pricină
de curvie, pentru aceea zice „nu eu.” Cele spuse mai nainte, deşi poate nu s-au spus cu toată
străşnicia, totuşi şi lui i s-au părut aşa – ceea ce spune aici însă, el o predă cu toată străşnicia. Aşa
că cuvintele „eu” şi „nu eu” au această deosebire. Şi pentru ca nu cumva să-ţi închipui pe ale lui
ca omeneşti, pentru aceea a adăogat: „Că mi se pare că şi eu am Duhul lui Dumnezeu” (I Cor. 7,
40). Dar ce a poruncit Domnul celor căsătoriţi? „Femeia de bărbat să nu se despartă. Iar de se va
şi despărţi, să nu se mărite, sau să se împace cu bărbatul său.” (I Cor. 7, 10-l1). «Fiindcă s-au
întâmplat dezbinări, zice, fie din pricina înfrânării, fie din alte pricini şi micimi de suflet, pentru
aceea este cu mult mai bine ca nici începutul să nu se facă, iar de cumva s-a făcut, apoi rămână
femeia cu bărbatul, şi chiar dacă nu mai are legături cu dânsul, cel puţin nu mai are pe alt
bărbat.»„Iar celorlalţi eu zic, nu Domnul: de are vreun frate femeie necredincioasă, şi ea va voi
să vieţuiască cu el, să nu o lase pre ea. Şi femeia de are bărbat credincios, şi acela va voi să
vieţuiaseă cu dânsa, să nu-l lase pre el” (I Cor. 7, 12-l3). După cum atunci când vorbeşte de a se
despărţi cineva de curvar, a făcut lucrul uşor de îndreptat, zicând: „Şi cu adevărat nu cu curvarii
lumii acesteia”, tot aşa şi aici a prevăzut multă uşurinţă, zicând: „Iar de are femeia bărbat
necredincios, şi bărbatul are femeie necredincioasă, să nu o lase pre dânsa.” Ce spui? Dacă este
necredincios, să rămână cu femeia, iar de este curvar să nu rămână? – deşi curvia este mai prejos
de necredinţă. Fireşte că curvia este mai prejos, însă Dumnezeu cruţă foarte mult cele ale tale.
Aceasta o face el şi cu jertfa, zicând: „Lasă jertfa ta înaintea altarului şi mergi mai întâi de te
împacă cu fratele tău” (Mt. 5, 24). Aceasta a făcut şi cu cel ce datora o mie de talanţi, căci deşi îi
datora o mie de talanţi, totuşi nu a fost pedepsit decât atunci când el silea pe fratele său ce-i
datora o sută de dinari. Apoi ca nu cumva femeia să se teamă că se va face necurată prin
împreunarea ei cu bărbatul necredincios, zice: „Pentru că se sfinţeşte bărbatul necredincios prin
femeie (credincioasă), şi se sfinţeşte femeia necredincioasă prin bărbat (credincios).” (I Cor. 7,
14). Dacă cel ce se lipeşte de curvă este un trup, apoi se vădeşte că şi femeia care se lipeşte de un
idolatru este un trup. Un trup este, însă nu se face necurat, ci curăţenia femeii biruieşte
necurăţenia bărbatului, după cum iarăşi şi curăţenia bărbatului credincios biruieşte necurăţenia
femeii necredincioase. Deci cum aici este biruită necurăţenia – pentru care se şi îngăduie traiul
împreună – în timp ce cu femeia curvă bărbatul nu este învinovăţit dacă o alungă? Fiindcă aici
este nădejdea că acel rătăcit se va mântui prin căsătorie, pe când acolo căsătoria se desface; acolo
amândoi sunt stricaţi, pe când aici numai unul este cu păcatul. De pildă, eu spun că femeia ce a
curvit o dată este spurcată. Deci dacă cel ce se lipeşte de curvă este un trup, apoi şi el se face
spurcat unindu-se cu o curvă şi, prin urmare, curăţenia toată a pierit. Aici însă nu este aşa. Este
necurat idolatrul, însă femeia nu esie necurată. Dacă ea ar fi fost tovarăşă cu el în necurăţenie,
vreau să zic în necin-stire, fireşte că ar fi trebuit ca şi ea să se facă necurată, dar acum iată că
idolatrul este necurat în altceva, pe când femeia se împărtăşeşte de un lucru în care el nu este
necurat. Căsătorie este la mijloc şi unirea trupurilor, întrucât este tovărăşie. Pe lângă aceasta este
apoi şi nădejdea că un asemenea bărbat se va îndrepta prin femeie, căci vieţuieşte împreună cu
ea, pe când cu celălalt nu este aşa de uşor. Căci în adevăr, cum aceea care în trecut a fost
necinstită, căci s-a făcut a altuia, cea care a dispreţuit drepturile căsătoriei, cum va putea aceasta
zic, ca să îndrepte pe cel nedreptăţit şi pe cel ce se găseşte acum ca străin faţă de ea? Şi iarăşi:
acolo după curvie bărbatul nu mai este bărbat, pe când aici chiar dacă femeia este idolatră, totuşi
drepturile bărbatului nu sunt pierdute. Nu cum s-ar întâmpla vieţuieşte ea cu necredinciosul, ci
voind el, pentru care şi zice: „şi acela va voi să vieţuiască cu dânsa.” Ce vătămare poate fi,
spune-mi, când şi cele ale bunei cinstiri rămân neştirbite, dar sunt şi nădejdi bune pentru cel
necredincios? Ce vătămare poate fi de a rămâne unii ca aceştia căsătoriţi, şi a nu aduce pricini de
lupte prisoselnice? Căci apostolul nici nu vorbeşte aici pentru cei ce nu s-au unit încă în acest
chip, ci pentru cei ce deja se uniseră. El nu a zis: «Dacă cineva voieşte a lua pe un necredincios»,
ci „dacă are bărbat necredincios, sau femeie necredincioasă.” De pildă, dacă după ce s-au
căsătorit a primit credinţa, şi dacă celălalt, rămânând în necredinţă, voieşte totuşi a vieţui
împreună, apoi acel trai să nu se strice. „Pentru că se sfinţeşte bărbatul necredincios prin femeie
(credincioasă)” zice. Atât de mare este prisosinţa curăţeniei! Dar ce, oare Ellinul este sfânt?
Nicidecum, căci nu a zis că este sfânt, ci că se sfinţeşte prin femeie. Aceasta a spus-o nu ca să-l
arate pe acela sfânt, ci ca să scoată pe femeie din frică, pe de-o parte, iar pe altă parte şi pe dânsul
să-l tragă spre cunoaşterea adevărului. Nu în unirea trupurilor stă necurăţenia, ci în cugete şi în
voia omului. Mai departe apoi dă şi dovadă. «Dacă, zice, rămânând necurată, dai naştere vreunui
copil, apoi acel copil nu este numai din tine singură, şi deci ar fi necurat, sau pe jumătate curat,
pe când acum el nu mai este necurat.» Pentru aceea’-a adăo-gat: „Că într-alt chip feciorii voştri
necuraţi ar fi, iar acum sfinţi sunt”, adică nu mai sunt necuraţi. El a numit sfinţi pe acei copii,
scoţându-le prin această vorbă frica unei astfel de bănuieli.„Iar de se desparte cel necredincios,
despartă-se”, (I Cor. 7, 15). Aici faptul nu mai este curvie. Dar ce înseamnă: „Iar de se desparte
cel necredincios?” «De pildă, zice, dacă îţi porunceşte a jertfi şi a lua parte prin căsătorie la
necinstirea lui, sau a pleca din casă, apoi atunci mai bine este a strica căsătoria, şi nicidecum
bunăcinstirea.» Pentru aceea a şi adăogat: „Că nu este robit fratele sau sora întru unele ca
acestea.” Dacă în fiecare zi se ceartă şi se luptă pentru aceasta, apoi mai bine este a te izbăvi de
acest rău. De aceasta şi face vorbire, zicând: „că spre pace ne-a chemat pre noi Dumnezeu.”
Acela este care a dat pricină de desfacere, după cum face şi cel ce curveşte. „Căci ce ştii, femeie,
de îţi vei mântui bărbatul?” (I Cor. 7, 16). Aceasta este zisă faţă de zicerea de mai sus: „Să nu-l
lase pre el.” «Dacă el, zice, nu se împotriveşte, rămâi pe lângă dânsul, căci ai şi un câştig. Rămâi,
îndeamnă, sfătuieşte şi încredinţează-l, căci nici un dascăl nu va putea să facă ceea ce vei face tu,
ca femeie.» Şi nici nu-i face vreo silnicie, sau să ceri de la dânsul ca numaidecât să facă aşa, ca
nu cumva să se facă greoi în vorbă, nici nu porunceşte a se lepăda de această sarcină, ci prin
neştiinţa viitorului lasă lucrul în nehotărât, zicând: „Căci ce ştii, femeie, de îţi vei mântui
bărbatul? Sau ce ştii, bărbate, de îţi vei mântui femeia?” Şi iarăşi: „însă fiecăruia precum au
împărţit Dumnezeu, şi fiecare precum l-au chemat Domnul, aşa să umble. Şi aşa întru toate
Bisericile poruncesc. De este cineva chemat fiind tăiat împrejur, să nu poftească netăiere
împrejur, întru netăiere împrejur cineva s-a chemat? Să nu se taie împrejur. Tăierea împrejur
nimic este, şi netăierea împrejur nimic este, ci paza poruncilor lui Dumnezeu. Fiecare întru
chemarea întru carea s-a cheroat, întru aceea să rămâie. Rob eşti chemat? Nu te griji” (I Cor. 7,
17-21). «Acâstea, zice, nu ajută cu nimic la credinţă. Deci nu te certa, şi nici te teme, căci
Credinţa le-a scos pe toate acestea». „Fiecare întru chemarea întru carea s-a chemat, întru aceea
să rămâie.”
Ai fost chemat având femeie necredincioasă? Rămâi în acea chemare, şi nu cumva pentru
credinţă să-ţi alungi femeia.

Ai fost chemat fiind rob? Nu te griji, ci rămâi slujind.

Ai fost chemat fiind netăiat împrejur? Rămâi netăiat împrejur.

Ai crezut fiind tăiat împrejur? Rămâi tăiat împrejur. Căci aceasta înseamnă cuvintele „Fiecăruia
precum au împărţit Dumnezeu.”

Acestea nu sunt piedici întru lucrarea bunei cinstiri. Tu fiind rob ai fost chemat, altul având
femeie necredincioasă, altul fiind tăiat împrejur.

Vai, unde a pus el robia! După cum tăierea împrejur cu nimic foloseşte, precum nici netăierea
împrejur cu nimic vătăma, tot aşa nici robia sau slobozenia. Şi pentru ca aceasta să o facă mai
lămurit, zice: „Ci deşi poţi să fii slobod, mai vârtos te supune”, adică mai mult încă să slujeşti.
Dar pentru ce oare porunceşte celui ce putea să se slobozească, ca să rămâie rob? Voind a arăta
că robia cu nimic vătăma, ci încă chiar foloseşte. Şi nu sunt în necunoştinţă că sunt unii cari
susţin că cuvintele „mai mult te supune” s-au zis pentru slobozire din robie, zicând că «dacă poţi
a te slobozi, slobozeşte-te», însă acest cuvânt este cu totul potrivnic felului de vorbire al lui
Pavel, dacă cu adevărat făcea vorbire despre aceasta. Căci mângâind pe rob şi arătând că el cu
nimic nu este nedreptăţit, nu i-ar fi poruncit ca să se facă slobod, fiindcă poate i-ar fi răspuns
cineva: «Dar dacă nu pot?» Deci nu spune el aceasta, ci după cum am zis mai nainte, el voieşte a
arăta că nimic nu este mai mult cu cel ajuns slobod, şi «chiar de ai fi stăpân a te slobozi, zice,
rămâi a sluji încă mai mult.»Mai departe, apoi pune şi pricina, zicând: „Că cel ce este chemat
întru Domnul rob, slobod Domnului este; aşijderea şi cel ce este chemat slobod, robeşte lui
Hristos” (I Cor. 7, 22). «In cele după Hristos, zice, amândoi sunt deopotrivă. Deopotrivă eşti şi tu
rob al lui Hristos, deopotrivă şi stăpânul tău. Deci cum este robul slobod ? «Că te-a slobozit,
zice, nu numai de păcat, ci încă şi de a mai rămâne rob al robiei celei de afară.» El nu mai lasă ca
robul să rămână rob, şi nici om stând în robie, şi aceasta este minunea cea mare. Dar cum oare
robul rămânând rob este slobod? Când este scăpat de patimi, şi de bolile sufleteşti, când
dispreţuieşte averile, mărirea şi celelalte patimi. „Cu preţ v-aţi cumpărat, nu vă faceţi robi
oamenilor” (I Cor. 7, 23). Cuvintele aceasta s-au zis nu numai către robi, ci şi către cei slobozi.
Căci se poate ca fiind cineva rob, să nu fie rob, precum şi fiind slobod, să fie în acelaşi timp şi
rob. Şi cum fiind rob, nu este rob? Când el face totul pentru Dumnezeu, când nu este făţarnic, şi
când ceea ce face nu o face de ochii oamenilor, adică slujind oamenilor, el este slobod. Şi iarăşi,
cum fiind cineva slobod, este rob? Când slujeşte oamenilor vreo slujbă oarecare urâcioasă, sau
pentru pofta de bani, sau pentru îmbuibarea pântecelui, sau pentru stăpânire. Unul ca acesta este
mai rob decât toţi robii, chiar de ar fi slobod. În adevăr, gândeşte-te la aceste două împrejurări:
Rob a fost losif, însă nu rob oamenilor, pentru care chiar în robie el era mai slobod decât toţi cei
slobozi. Dar nu a ascultat de stăpâna sa, la ceea ce voia dânsa. Şi iarăşi, slobodă era acea femeie,
însă mai roabă decât toate roabele, de vreme ce se ruga şi linguşea pe sluga sa Iosif – însă nu a
putut încredinţa pe cel slobod ca să facă ceea ce nu voia a face. Deci aceasta nu mai era robie, ci
chiar slobozenia cea mai înaltă. Căci cu ce a fost împiedicat el din robie spre virtute? Audă
aceasta robii şi cei slobozi. Cine a fost rob? Cel rugat, sau aceea care se ruga? Aceea care cerea
cu stăruinţă, sau cel ce dispreţuia pe aceea care se ruga? Căci şi pentru robi sunt hotare puse de
Dumnezeu, prin care se legiuieşte până unde trebuie a fi păzite, iar a trece peste aceste hotare nu
se cuvine. Când stăpânul nu porunceşte nimic din cele care nu plac lui Dumnezeu, atunci trebuie
a-i urma şi a se supune lui; mai departe însă, defel nu trebuie â se supune, şi cu chipul acesta
robul se face slobod. Dar dacă ai mers mai departe, apoi chiar slobod de ai fost, totuşi te-ai făcut
rob.Aceasta tocmai dă a înţelege ,,zicand: „Nu vă faceţi robi oamenilor.” Dar dacă nu este aşa, şi
apostolul ar fi poruncit a părăsi pe stăpâni şi a ambiţiona ca să se facă slobozi, apoi atunci cum
de îi sfătuieşte, zicând: „Fiecare întru chemarea în carea s-a chemat, întru aceea să rămâie?” Şi
aiurea: „Câţi sunt sub jug robi, pre stăpânii săi de toată cinstea vrednici să-i socotească, … iar
cari au stăpâni credincioşi, să nu-i defaime, căci fraţi sunt cei ce primesc facerea de bine” (l Tim.
6, 1. 2). De asemenea, şi Efesenilor precum şi Colosenilor scriindu-le, acelaşi lucru îl hotărăşte
(Efes. 6, 5 şi urm.; Colos. 3, 22 şi urm.); de unde se vede lămurit că el nu desfiinţează această
robie, ci pe acea venită din răutate, care este cea mai grozavă, fiindcă omul, chiar slobod fiind, îi
slujeşte. Ce folos aveau fraţii lui Iosif că erau slobozi? Oare nu erau mai robi decât toţi robii,
minţind tatălui lor, minţind către neguţătorii aceia şi spunându-le ceea ce nu era, minţind şi pe
fratele lor? însă nu aşa este cel cu adevărat slobod, ci pretutindeni şi în toate este adevărat; pe
dânsul nimic nu l-a putut robi, nici legăturile, nici robia, nici iubirea stăpânei lui, nici că se găsea
în ţară străină, ci a rămas slobod în toate. Aceasta este mai cu seamă slobozenie, când cineva
străluceşte chiar şi în robie. Astfel este Creştinismul, căci chiar şi în robie el îţi hărăzeşte
slobozenia. Şi precum trupul care de la fire este nevătămat, atunci se arată că este cu adevărat de
nevătămat, când chiar primind în el săgeţi nu pătimeşte nici un rău, tot aşa şi cel cu adevărat
slobod, numai atunci se arată aşa, când având şi stăpân, el nu se robeşte. Pentru aceea porunceşte
j rămânea rob. Dar dacă nu este cu putinţă a fi Creştinul slugă sau rob după cum trebuie, apoi
atunci Ellinii ne vor învinui de o mare slăbiciune a bunei cinstiri, iar de vor afla că slujba cu
nimic nu vătăma bună-cinstirea, apoi atunci vor admira propovăduirea cuvântului Evangheliei.
Că dacă pe noi nu ne vătăma nici moartea, nici bătăile sau legăturile, apoi cu atât rn’ai mult robia
sau slujba ce o facem altora. Focul şi fierul, şi mii de cazne, şi bolile, şi sărăcia, şi fiarele
sălbatice, şi multe altele mai grozave decât acestea nu au vătămat pe cei credincioşi, ba încă i-au
făcut şi mai puternici; apoi cum îi va putea vătăma robia? Nu robia aceasta vătăma, iubite, ci
robia cea de la fire, robia păcatului. De nu eşti rob al acestei robii, încurajează-te şi te veseleşte,
căci nimeni nu te va putea nedreptăţi cu ceva, de vreme ce ai cugetul nerobit iar de vei fi robit
acestei robii, apoi chiar de ai fi slobod de mii de ori, nici un folos nu vei avea din acea
slobozenie. Căci ce folos vei avea – spune-mi – dacă nu slujeşti oamenilor, însă în acel timp te
supui tuturor patimilor? Oamenii de multe ori cruţă pe cei ce le slujesc, pe când stăpânii aceia –
patimile – niciodată nu se mai satură de pierderea ta. Slujeşti unui om? Dar şi stăpânul tău îţi
slujeşte ţie, căci el se îngrijeşte de hrana ta, de sănătatea ta, de haine şi de încălţăminte şi de toate
cele de trebuinţă ţie. Şi nu te temi tu atât de mult ca nu cumva să fii dispreţuit de stăpân, pe cât se
teme el ca nu cumva să-ţi lipsească ţie cele trebuitoare. Dar poate că stăpânul se culcă, iar tu stai
treaz? Şi ce are a face! Căci aceasta se întâmplă şi cu tine, iar nu numai cu dânsul. De multe ori
şi tu fiind culcat şi dormind cu poftă, el nu se culcă, ci suferă o mulţime de neajunsuri prin piaţă
şi priveghează mai grozav decât tine. Ce a pătimit Iosif atât de mult de la stăpâna lui, pe cât a
pătimit ea de la pofta ce o ardea? Căci el nu a făcut ceea ce voia dânsa, pe când ea făcea tot ceea
ce-i poruncea stăpâna ei, vreau să zic de desfrânarea ce o stăpânea – şi nici că a contenit până ce
a făcut-o de râs. Dar ce stăpân porunceşte de acestea? Ce tiran crud ar cere astfel de lucruri?
«Roagă-te de robul tău, zice, linguşeşte pe cel cumpărat cu bani, roagă pe prinsul tău, şi chiar de
te-ar stupi, tu totuşi rabdă, şi chiar de i-ai spune de mii de ori şi n-ar primi, tu totuşi ţine-l în
singurătate, sileşte-l necontenit şi fă-te de râs.» Dar ce poate fi mai necinstit şi mai murdar ca
aceste cuvinte? «Dacă, zice, nici aşa nu vei izbuti cu nimic, apoi atunci huleşte şi înşală pe
tovarăşul tău.» Priveşte cât de urâcioase, cât de varvare sunt aceste porunci, cât de aspre, cât de
crude şi cât de nebune sunt!Dar oare porunceşte un stăpân lucruri de acelea pe care le-a poruncit
atunci desfrâul acelei femei? Şi cu toate acestea, ea nu a îndrăznit să nu asculte. Iosif însă nu a
suferit nimic din acestea, ci cele potrivnice, care i-au adus slavă şi cinste. Voieşti poate a vedea şi
un alt bărbat sub ascultarea unei astfel de stăpâne, poruncind multe şi neîndrăznind a se
împotrivi? Gândeşte-te la Cain, câte a făcut el, poruncindu-i-se de acea stăpână nemiloasă. I-a
poruncit de a ucide pe frate, de a minţi pe Dumnezeu, de a întrista pe tată, de a face lucruri
neruşinate, şi el totul a făcut, şi cu nimic nu s-a împotrivit. Şi pentru ce te minunezi dacă această
stăpână are atâta putere asupra cuiva, când de multe ori ea a nimicit chiar popoare întregi? De
pildă, femeile Madianiţilor au luat aproape în robie pe Iudei, supunându-i pe toţi prin frumuseţea
lor şi prin pofta de a le stăpâni. Deci o astfel de robie scoţându-o Pavel, zice: „Nu vă faceţi robi
oamenilor”, adică «nu ascultaţi pe oamenii cari vă poruncesc necuviinţe şi să nu vă plecaţi nici
necuviinţelor voastre.» Apoi ridicându-le cugetul şi înălţându-i, zice: „Iar pentru fecioare
porunca Domnului nu am, iar sfat dau, ca un miluit de la Domnul a fi credincios” (I Cor. 7, 25).
înaintând cu bună rânduială pe drumul apucat, el pomeneşte la urmă şi de fecioare. Fiindcă mai
sus i-a muştruluit şi i-a pus în rânduială cu cuvinte pentru înfrânare, mai departe trece la ceva
mai mare: «Şi deşi nu am poruncă, zice, eu totuşi cred că este ceva bun.» Pentru ce? Pentru
aceeaşi pricină pe care a pus-o vorbind de înfrânare. „Legatute-ai cu femeie? Nu căuta dezlegare.
Dezlegatute-ai de femeie? Nu căuta femeie” (I Cor. 7, 27). Acestea nu sunt potrivnice celor mai
dinainte, ci încă în cea mai mare potriveală. Căci şi acolo zice: „fără numai cu buna învoială”, iar
aici zice: „Legatu-te-ai cu femeie? Nu căuta dezlegare”, şi aceasta nu este potrivnic celeilalte.
Ceea ce este împotriva voinţei, numai aceea se poate socoti ca dezlegare, pe când dacă amândoi
se înfrânează de bunăvoie, apoi atunci nu este dezlegare. După aceea, ca să nu se creadă că
aceasta este o legiuire din parte-i, a adăogat: „Iar de te-ai şi însurat, nu ai greşit” (I Cor. 7, 28).
Apoi el dă ca pricină cele de aici, nevoia de faţă, vremea cea scurtă a vieţii noastre şi necazurile
de tot felul. Căci căsătoria târăşte după sine multe, pe care le-a dat a se înţelege şi aici, şi în
vorbele de mai sus pentru înfrânare: acolo spunând că femeia nu are stăpânire pe sine, iar aici
zicând: „Legatu-te-ai.”„Iar de te-ai şi însurat, nu ai greşit.” Aceasta nu o spune pentru aceea care
şi-a ales viaţa feciorelnică, fiindcă una ca aceasta fireşte că a greşit dacă s-a măritat. Dacă
văduvele îşi iau pedeapsă măritându-se de-a doua oară, după ce şi-au ales o dată văduvia, apoi cu
atât mai mult fecioarele, „Dar năcaz în trup vor avea unii ca aceştia.” «însă, zici, şi plăcere vor
avea.» Dar şi pe aceasta priveşte cum a împuţinat-o prin scurtimea timpului de faţă, zicând: „Că
vremea de acum scurtă este”, adică «ni s-a poruncit a călători numai prin această lume, şi la urmă
a ieşi de aici, tu însă te învârteşti într-una înlăuntrul ei.» Chiar dacă căsătoria nu ar avea nici o
supărare sau nemulţămire, şi tot ar trebui ca cineva să se grăbească spre cele viitoare dar încă
dacă mai are şi necazuri, de ce să i se mai pună greutăţi? De ce să se mai ia o astfel de povoară,
când chiar şi după ce a luat-o cineva, trebuie a se purta aşa fel ca şi cum nu ar avea-o? – Fiindcă
zice: „Cei ce au femei să fie ca şi cum nu ar avea.” Apoi aducând ceva din cele viitoare, iarăşi a
întors vorba spre cele de aici. Unele sunt duhovniceşti, ca de pildă când spune: „Că cel însurat se
îngrijeşte de ale lumii, iar cel neînsurat de ale Domnului şi cum va plăcea Domnului”, iar altele
sunt de ale vieţii de aici, ca atunci când zice: „Şi voiesc ca voi fără de grjjă sa fiţi” (I Cor. 7, 32)
– dar cu toate acestea, chiar şi aşa îi lasă stăpâni pe dânşii. Căci dacă cel ce a arătat ce anume
este de preferat vine la urmă şi sileşte pe alţii să facă după voia sa, apoi prin aceasta lasă a se
înţelege că chiar el n-are încredere în vorbele sale. Aşa că prin învoirea de mai sus el mai mult i-
a sfătuit, şi în acelaşi timp pe nesimţite i-a oprit, zicând: „Şi aceasta spre al vostru folos zic, nu ca
să vă pun cursă, ci spre buna cuviinţă şi apropiere de Domnul fără sminteală” (I Cor. 7, 35).
Auză deci fecioarele, că nu în aceasta stă fecioria, căci cea care se îngrijeşte de cele ale lumii nici
nu mai este fecioară, şi nici nu mai este cu bună cuviinţă. Căci zicând: „Se deosebeşte femeia şi
fecioara” (I Cor. 7, 34), a pus această deosebire între ele, cum şi prin ce anume se depărtează una
de alta. Şi dând o definiţie amănunţită fecioarei, cum şi femeii măritate, el nu a spus de nuntă,
nici de înfrânare, ci de linişte şi de prea multă îndeletnicire. De altfel, nu unirea bărbatului cu
femeie este un lucru rău, ci răul este de a fi împiedecat unul dintr-înşii spre filosofic. „Iar de i se
pare cuiva că i se face vreo necinste pentru fecioara sa, dacă îi trec tinereţile” (I Cor. 7, 36). Aici
mi se pare că vorbeşte pentru căsătorie, iar îndeobşte spune tot pentru feciorie, fiindcă pentru
femeia care a fost măritată o dată el îngăduie şi a doua căsătorie, „însă numai întru Domnul”,
zice. Şi ce înseamnă „numai întru Domnul?”, adică cu toată vrednicia, cu toată înţelepciunea,
fiindcă de acestea este nevoie pretutindeni, şi pentru aceea trebuie a le căuta, căci altfel nu este
cu putinţă a vedea pe Dumnezeu. Dar dacă poate trecem repede asupra fecioriei, apoi nimeni să
nu ne învinovăţească de lene, fiindcă asupra acestui stih, sau mai bine zis asupra acestui lucru vă
stă la îndemână o carte întreagă , unde am arătat toate întâmpinările aduse fecioriei, şi pentru
aceea am crezut că a mai vorbi şi aici iarăşi de acest lucru ar fi ceva de prisos. Pentru aceea, noi
trimiţând acolo pe ascultător în privinţa fecioriei, aici spunem numai atât, că trebuie a căuta
necontenit înfrânarea. „Pacea să urmaţi, zice, şi sfinţenia, fără de carile nimenea va vedea pre
Domnul” (Evr. 12, 14). Deci pentru ca să ne învrednicim de a-l vedea şi a ne afla în feciorie, şi
fie că ne-am găsi în întâia căsătorie, fie că într-a doua, aceasta să o urmăm, pentru ca să ne
învrednicim de împărăţia Cerurilor, cu harul Domnului nostru Iisus Hristos, căruia se cuvine
slava, stăpânirea şi cinstea, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea, şi în vecii
vecilor. Amin.

Adică ce facem după ce ne cunoastem, ne îndrăgostim, ne căsătorim, facem

copii, facem casă?!

Specialistii au zis…că există niste stratageme să intri la inima ei. Însă între toate stratagemele
discutate nu există si intrările de constiință în inima ei, alea în care îti spui inima, cunostintele,
sentimentele, profunzimile…ci numai din astea libidinale…Tocmai de aceea, după ce o cuceresti
si te culci cu ea…nu mai rămâne nimic de spus si de făcut împreună…si întâlnirea e un fel de
masturbare în doi. Problema mea nu e cum să îi vorbesc…si să o cunosc…ci cum să mă creez
pentru a vorbi cu ea…si ce să facem după…ce ne cunoastem. Adică ce facem după ce ne
cunoastem, ne îndrăgostim, ne căsătorim, facem copii, facem casă?! Ce urmează după ce faci
toate lucrurile cu femeia iubită? Ce urmează după toate lucrurile frumoase, în care credeti? Eu de
aici încep problematizările despre dragoste si căsătorie: de la final…spre început. Ce suntem în
stare să facem…după ce facem de toate?!

Despre ce fel de soţie trebuie să ne luăm

Cateheze maritale – Omilii la căsătorie

de Sfantul Ioan Gura de Aur

1. Că v-am neglijat la Liturghia trecută, m-a durut. Dar că v-aţi bucurat de o mai îmbelşugată
masă, m-am desfătat82. Căci cel ce a tras împreună cu mine jugul a tăiat alaltăieri în noi brazdele
şi a aruncat seminţele cu limbă neostoită şi a lucrat cu multă grijă pământul sufletelor voastre.
Ştiţi limba lui cea curată, aţi auzit cuvântul său şlefuit, v-aţi bucurat de apa cea curgătoare spre
viaţa veşnică, cunoaşteţi izvorul din care ies râuri de aur curat. Aşa se numeşte râul care aduce
firicele de aur oamenilor ce locuiesc de-a lungul lui. Nu că firea apelor produce aurul, ci
revărsările râului întâmplându-se să treacă prin munţi metaliferi, iau cu ele pământ aurifer, şi râul
se face comoară pentru cei ce locuiesc lângă el, dându-le bogăţie nemuncită. Unui astfel de râu i
s-a asemănat alaltăieri şi acest dascăl, ca prin nişte munţi metaliferi trecând prin curgerile
Scripturii şi înţelesurile mai scumpe decât orice aur aducând sufletelor voastre. Şi ştiu că mai
sărace vă par astăzi [înţelesurile date] de noi. Căci cel care se bucură totdeauna de o masă
sărăcăcioasă, dacă i se întâmplă să aibă parte undeva de una mai îmbelşugată şi după aceea se
întoarce iar la cea dinainte, mai neagră vede sărăcia ei. Dar pentru aceasta nu o voi lepăda stând
la tocmeală. Căci ştiţi, învăţaţi fiind de Pavel, şi să fiţi îndestulaţi şi să flămânziţi, şi să vă
prisosescă şi să vă lipsească, şi să vă minunaţi de cei avuţi şi să nu dispreţuiţi pe cei săraci (Filip
4, 1l-l4). Şi precum iubitorii de vin şi beţivii se bucură de vinul cel mai bun, dar nu-l dispreţuiesc
pe cel mai de jos, aşa şi voi, nemulţumiţi fiind la auzirea dumnezeieştilor cuvinte, primiţi-i şi pe
cei mai înţelepţi dintre dascăli, iar celor mai neputincioşi nu le arătaţi împotrivire şi întărâtare83.
Căci cei găunoşi84 şi împrăştiaţi au greaţă şi dacă este o masă mai îmbelşugată. Dar cei
neadormiţi şi treji, care flămânzesc şi însetoşează de dreptate, şi la una mai sărăcăcioasă aleargă
cu multă căldură85. Şi că nu sunt vorbe linguşitoare aţi dovedit-o mai ales din predica ce vi s-a
spus alaltăieri86. Căci v-am grăit multe cuvinte despre nuntă, arătând că adulter este şi a alunga
femeia şi a te căsători cu cea alungată dacă îi trăieşte încă bărbatul. Şi citindu-vă legea lui Hristos
care zice: „Cel ce se însoară cu cea divorţată face adulter şi cel ce divorţează de femeie, în afară
de pricină de desfrâu, o face să săvârşească adulter” (Mt 5, 32), am văzut pe mulţi plecându-şi
[ochii], bătându-şi faţa, şi nemaiputând să-şi ridice capul87, şi atunci, privind la cer am zis:
Binecuvântat este Dumnezeu că nu vorbim unor auzuri moarte, ci mintea ascultătorilor a priceput
cele spuse cu multă adâncime. Mai bine este a nu păcătui deloc, însă nu este puţin lucru pentru
mântuire ca cel ce a păcătuit să fie îndurerat şi să se osândească în sufletul său şi să-şi biciuiască
conştiinţa cu multă amănunţime. Căci o asemenea osândire este o parte a dreptăţii şi într-adevăr
duce la a nu mai păcătui. De aceea şi Pavel, făcându-le întristare celor care au păcătuit, s-a
bucurat nu fiindcă i-a întristat, ci fiindcă i-a îndreptat prin [acea] întristare. Căci zice: „M-am
bucurat nu că aţi fost întristaţi, ci fiindcă aţi fost întristaţi spre pocăinţă. Căci întristarea cea după
Dumnezeu lucrează pocăinţă neschimbată”88 (II Cor 7, 9-l0). Fie că v-aţi îndurerat atunci pentru
păcatele proprii, fie pentru ale altora sunteţi vrednici de mii de laude. Căci atunci când cineva se
îndurerează pentru păcatele altuia vădeşte milostivire apostolească şi îi urmează sfântului aceluia
care zice: „Cine este slab şi eu să nu fiu slab, cine se poticneşte şi eu să nu ard ?” (II Cor 11, 29).
Când [acela] primeşte să se roage pentru ale tale, a stins şi pedeapsa pentru cele pe care ai
îndrăznit să le faci şi s-a făcut şi pe sine prin această întristare mai vrednic89 de cele din veacul
viitor. De aceea şi eu, văzându-vă că vă plecaţi capetele şi că suspinaţi şi vă loviţi faţa, m-am
bucurat cugetând la roadă acestei întristări. De aceea, şi azi, despre aceeaşi pricină vă vom vorbi,
încât cei care voiesc să se căsătorească să aibă multă grilă90 pentru acest lucru. Căci dacă cei ce
vor să cumpere case şi slujitori cercetează cu de-amănuntul şi se târguiesc cu cei care vând şi vor
[să vadă cu atenţie] cele spre vânzare91 şi îndemânarea celor pe care îi vor cumpăra şi starea
trupului lor şi înclinarea92 sufletului, cu cât mai mult cei care vor să-şi ia soţie, nu trebuie oare
să arate o mult mai mare grijă? Dacă o casă este proastă se poate da iarăşi înapoi, iar un slujitor
ce se arată [după cumpărare] netrebnic, se poate da înapoi celui ce l-a vândut. Dar soţia, o dată
luată, nu se mai poate da înapoi celor care au dat-o, ci eşti silit să o ai până la sfârşit. Chiar dacă
e rea, alun-gând-o, cazi în adulter după legile lui Dumnezeu. Aşadar, când vrei să-ţi iei soţie, nu
lua aminte doar la legile din afară, ci înaintea acelora, [uită-te] la cele ale noastre93. Căci după
acestea şi nu după acelea te va judeca Dumnezeu în Ziua aceea [a Judecăţii]. Acelea, dacă le treci
cu vederea, îţi aduc adesea pagubă în bunuri; acestea, dacă le neglijezi, aduc sufletului osândă
neîmbunată şi focul cel nestins.

2. Tu însă, când vrei să-ţi iei nevastă, alergi cu multă grăbire la legile cele din afară şi stând
asupra lor, le cercetezi în toată amănunţimea: cum să fie femeia, să nu aibă copii, dacă are copii,
dacă are doi sau trei, şi ce fel de tată are, dacă ea se poate folosi de bunurile proprii, dacă mai are
şi alţi fraţi la moştenire, ce parte îi revine [viitorului] soţ, şi când soţul va deveni stăpân peste
toate ale ei ca să nu lase pe nimeni să ia nici o fărâmă din averea ei, şi în ce condiţii este lipsit
acesta de toată averea. Şi multe altele de acest fel cercetând cu sârguinţă în legătură cu soţia, pe
toate le cuprinzi şi le scrutezi ca nu cumva, în vreun fel, ceva din lucrurile cuvenite femeii să
ajungă la altcineva. Şi cu toate că – ceea ce am şi spus – dacă se întâmplă ceva la care nu te-ai
gândit, se va face pagubă în bunuri, însă nu laşi nimic dintre acestea trecut cu vederea. Aşadar, j
cum nu este lucru aiurit ca pentru nişte bunuri ce se vor i pierde să arătăm atâta sârguinţă, iar
pentru primejdia ce ni se face sufletului şi pentru pedepsirile de acolo94 să nu mişcăm un deget,
când ar trebui ca mai întâi de toate celelalte pe acestea95 să le căutăm şi pentru acestea să ne j
preocupăm şi să ne tocmim cu de-amănuntul.

De aceea, vă rog şi vă sfătuiesc pe cei ce urmaţi să vă însuraţi, să ieşiţi în întâmpinarea lui Pavel
şi să citiţi legiuirile despre nuntă aşezate de el, şi să vă instruiţi mai întâi ce porunceşte să facem,
să [cercetaţi] acea femeie dacă este rea şi vicleană96 ori robită de beţie, batjocoritoare, fără pic
de minte, ori are alt scăzământ de acest fel, şi abia după aceea să vorbiţi despre nuntă. Dacă vezi
că [Pavel] îţi dă [deplină] putere [să cercetezi], găsind una din aceste î patimi la aceea, desparte-
te de ea şi.ai cutezanţa de a-ţi lua alta, ca să fii departe de orice primejduire. [Dar să-ţi lepezi
femeia după nuntă] nu îngăduie, ci porunceşte ca pe cea care are toate celelalte neputinţe în afară
de desfrâu, s-o iubeşti şi s-o ţii la tine, şi astfel te asigură că [trebuie] să porţi toată răutatea
femeii. Iar dacă acest lucru este greu şi împovărător, fă orice şi preocupă-te ca să-ţi iei o soţie
bună, îngăduitoare, vrednică de încredere, ştiind că altfel faci una din două: ori îţi iei soţie rea şi
îi porţi povara ori – şi aceasta nu-i de dorit – o alungi, şi atunci cazi în adulter. „Căci cel ce-şi
alungă femeia – zice -, în afară de pricină de desfrâu, o face să facă adulter. Iar cel ce se însoară
cu cea lepădată face adulter.” Să cercetăm bine acestea înainte de nuntă şi să cunoaştem aceste
legiuiri şi să ne sârguim mult ca să ne luăm o soţie care dintru început se armonizează şi se
potriveşte cu felul nostru de a fi97. Luându-ne o asemenea femeie nu vom avea doar această
bucurie, că niciodată nu o vom părăsi, ci şi că o vom iubi cu toată tăria cu care Pavel a poruncit.
Căci zicând: „bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre” (Ef 5, 25), nu s-a oprit la aceasta, ci ne-a dat
şi măsură dragostei: „după cum şi Hristos a iubit Biserica”. Şi spune-mi, cât a iubit-o Hristos?
încât S-a dat pe Sine pentru ea. Aşadar, chiar dacă trebuie să murim pentru soţie, să nu ne dăm la
o parte. Căci dacă Stăpânul [tău] aşa a iubit pe roabă98, că S-a dat pe Sine pentru ea, cu cât mai
mult trebuie să o iubeşti la fel pe cea împreună roabă cu tine. Dar să luăm aminte că nu
frumuseţea Miresei L-a atras pe Mire şi nici virtutea sufletului. Aşa ceva nu se poate zice! Iar că
era urâtă şi necurată, ascultă cele ce urmează; căci, zicând: „S-a dat pe Sine pentru ea”, a
adăugat: „ca s-o sfinţească pe ea curăţind-o prin baia apei” (Ef 5, 26). Şi zicând „curăţind-o pe
ea”, a arătat că era necurată înainte şi puturoasă, şi nu oricum, ci avea cea mai de pe urmă
necurăţie. Căci era mânjită cu jertfe şi fumigaţii şi curăţiri cu apă şi sânge şi cu mii de alte pete
de acest fel [din jerfele aduse idolilor]. Dar chiar şi aşa nu S-a scârbit de lipsa ei de frumuseţe, ci
a schimbat urâciunea, a plăsmuit-o din nou, i-a dat altă vieţuire”, i-a iertat păcatele. Acestuia
urmează-i şi tu! Şi chiar dacă consoarta greşeşte cu mii de păcate faţă de tine, iartă-i-le toate şi fii
îngăduitor100. Chiar dacă îţi iei una cu rele obiceiuri, domoleşte-o101 cu îngăduinţă şi
blândeţe102, după cum şi Hristos, Biserica. Căci nu a spălat numai necurăţia ei, ci i-a şters şi
bătrâneţea, dezbrăcând omul cel vechi ce era alcătuit din păcate103. Şi aceasta, a zis-o în chip
tainic însuşi Pavel: „Ca să Şi-o înfăţişeze Sieşi Biserică slăvită, neavând pată ori zbârcitură” (Ef
5, 27). Căci nu numai frumoasă a făcut-o, ci şi tânără, nu după firea trupului, ci după dispoziţia
[statornică] liberei voinţe [ ]. Şi nu numai acesta e lucru minunat: că primind-o pe cea lipsită de
frumuseţe şi urâtă şi plină de ruşine şi îmbătrânită nu S-a scârbit de urâţenia ei, ci S-a dat pe Sine
morţii şi i-a schimbat înfăţişarea în frumuseţe nemeşteşugită104. Dar şi după aceasta, adesea
văzând-o murdară şi pătată, nu o leapădă nici nu o alungă cu asprime, ci rabdă, tămăduind-o şi
îndreptând-o. Căci, spune-mi, câţi nu au păcătuit după ce au crezut, şi El nu S-a scârbit de ei? De
pildă, desfrânatul din Corint mădular al Bisericii era. Dar Hristos nu a tăiat mădularul, ci l-a
îndreptat. Toată Biserica galatenilor a luat-o razna şi a căzut în iudaism. Dar nici pe aceea nu a
lepădat-o. Ci, îngrijindu-Se prin Pavel de ea, a adus-o iar la cea dintâi cinste. Şi după cum în
trupurile noastre, când este vreo boală, nu tăiem mădularul, ci împingem afară boala, aşa să
facem şi cu femeia. Dacă e în ea oarecare răutate, nu lepăda femeia, ci scoate afară răul. Căci
femeia se poate îndrepta, dar adesea un mădular vătămat nu mai este cu putiinţă să-l vindecăm.
Dar chiar dacă ştim că vătămarea lui este de netămăduit, nici aşa nu-l tăiem. Fiindcă şi picioare
strâmbe având adesea mulţi, şi pulpe oloage, şi mână uscată şi moartă, şi ochiul chiorâş, nici
ochiul nu-l scot, nici mâna nu o taie. Ci, chiar văzând că nu au nici un folos pentru trup şi [fiind
conştienţi] că aduc şi multă ruşinare celorlalte mădulare, le păstrează din pricina împreună
pătimirii cu celelalte. Aşadar, cum nu este lucru necuvenit ca unde nu se poate tămădui nimic şi
nu este nici un folos să avem atâta purtare de grijă, iar unde sunt bune nădejdi şi multă schimbare
să lepădăm îngrijirea105? Căci cele care sunt handicapate prin fire nu e cu putinţă să fie iarăşi
dobândite, dar voia liberă [ ] dacă este strâmbată se poate reface106. Dar şi dacă ai zice că ea107
boleşte fără nădejde de vindecare şi că are trebuinţă de multă purtare de grijă pentru felul ei de a
fi, nici aşa nu poate fi lepădată. Căci nici mădularul bolnav ce nu .se mai poate vindeca nu se
taie. Iar ea este mădularul tău. Căci zice [Scriptura]: „Vor fi cei doi un singur trup”. Iar în cazul
mădularelor nu avem nici un câştig din îngrijirea lor, fiindcă ele sunt mai dinainte de neîndreptat
din pricina neputinţei lor. Dar în cazul femeii, chiar dacă bolnavă fiind rămâne netămăduită,
multă plată ni se pune deoparte dacă o învăţăm şi o educăm. Şi chiar dacă aceea nu se foloseşte
cu nimic de învăţătura noastră, vom primi de la Dumnezeu multă răsplată pentru răbdarea
noastră. Căci pentru frica Aceluia am arătat atâta răbdare şi am suferit cu blândeţe răutatea ei şi
nu am lepădat mădularul nostru. Căci femeia ne este un mădular de neapărată trebuinţă108, şi de
aceea trebuie mai cu seamă s-o iubim. Acest lucru l-a învăţat iarăşi Pavel, când a zis: „Aşa sunt
datori bărbaţii să-şi iubească femeile, ca pe trupurile lor. Nimeni, vreodată, nu si-a urât trupul, ci
îl hrăneşte şi îl încălzeşte, după cum şi Hristos, Biserica. Iar noi, mădulare suntem ale trupului
Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui” (Ef 5, 28-30). După cum Eva – zice [Pavel] – a fost din
coasta lui Adam, aşa şi noi suntem din coasta lui Hristos, căci aceasta înseamnă din trupul Lui şi
din oasele Lui”. Iar că Eva a fost din coasta lui Adam, cu toţii ştim, şi Scriptura limpede zice
aceasta: „A adus somn asupra lui şi a luat una din coastele lui şi a zidit-o pe femeie” (Facere 2, 2
l-22). Dar că şi Biserica s-a plămădit din coasta lui Hristos, oare de unde ar putea cineva să ne
arate? Insă şi acest lucru ni-l arată Scriptura. Când Hristos a fost pus pe cruce şi pironit şi apoi a
murit, „apropiindu-se, unul dintre ostaşi a împuns coasta Lui şi a ieşit sânge şi apă”(In 19, 34).
Din acel sânge şi apă a luat fiinţă toată Biserica. Chiar El însuşi mărturiseşte, zicând: „Dacă nu
se va naşte cineva din nou din apă şi din Duh, nu poate să intre în împărăţia Cerurilor” (In 3, 5).
Sângele îl numeşte Duh. Noi suntem născuţi prin apa botezului şi suntem hrăniţi prin sânge109.
Vezi cum suntem din carnea Lui şi din oasele Lui, născuţi şi hrăniţi din sângele ‘Aceluia şi din
apă? Şi după cum, în timp ce Adam dormea, a plămădit-o pe femeie, aşa, în timp ce Hristos era
mort, a plăsmuit Biserica din coasta Lui. Dar nu numai pentru aceasta trebuie să ne iubim femeia
– fiindcă este mădularul nostru şi că dintru noi îşi are începutul plăsmuirii -, ci şi fiindcă lege ne-
a pus pentru aceasta Dumnezeu, zicând aşa: „Pentru aceasta va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama
sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi cei doi un singur trup” (Facere 2, 24). Căci de aceea a citat şi
Pavel legea aceasta, ca din toate părţile să ne îmboldească spre această dragoste ]. Ia uită- te la
înţelepciunea apostolească! Căci nu pornind numai de la legile dumnezeieşti, nici doar de la cele
omeneşti, ne duce spre dragostea [ ] de soţii, ci, împletindu-le pe amândouă – din prima luând
ceea ce este mai înalt şi mai înţelept, din a doua ceea ce este neputincios şi supus firii – aşa ne
duce către iubire110. Pentru aceea, începând de la aşezămintele lui Hristos, introduce îndemnul,
zicând: „iubiţi-vă femeile precum şi Hristos a iubit111 Biserica” (Ef 5, 25). Apoi [merge] la cele
omeneşti: „aşa sunt datori bărbaţii să-şi iubească femeile, ca pe trupurile lor”. Apoi iar se
întoarce la Hristos: „căci mădulare suntem ale trupului Său, din carnea Lui şi din oasele Lui”; şi
iarăşi la cele omeneşti: „pentru aceasta va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de
femeia sa”. Şi după ce citează legea aceasta, zice: „Taina aceasta mare este”. Cum este mare,
spune-mi? Prin aceea că fetiţa care a şezut tot timpul în cămările femeilor, care nu l-a văzut
niciodată pe mire, atât de mult îl pofteşte şi îl iubeşte din prima zi, ca pe propriul trup. Şi iar,
bărbatul, pe cea care nu a văzut-o niciodată, cu care niciodată nu a avut vreo întâlnire prin vorbă,
pe aceasta şi el o pune mai presus de toate din chiar prima zi; şi mai presus de prieteni şi de slugi
şi de părinţi. Părinţii, iarăşi, dacă din altă pricină ar fi deposedaţi de bunuri, ar muşca şi s-ar
învenina şi i-ar trage la tribunal pe cei care i-au deposedat. Dar aici, adesea, unui om pe care nu
l-au văzut niciodată, nici l-au cunoscut, îi înmânează pe fiica lor cu zestre multă. Şi se bucură
făcând aceasta şi nu socotesc că lucrul este pagubă, ci văzându-şi fiica plecată, nu-şi rnai aduc
aminte de împreună vieţuirea cu ea, nici nu se îndurerează, nici nu se tânguie, ci mulţumesc şi
socotesc că au plinit o făgăduinţă când îşi văd fiica dusă de acasă şi împreună cu ea şi multe
bunuri. Pe toate acestea cugetându-le Pavel, că amândoi, lăsându-şi părinţii, se înlănţuie unul de
altul şi că împreuna fericire din acea vreme112 este mai tare decât îndelungata vreme petrecută
[cu părinţii], şi ştiind113 că acest lucru nu este omenesc, ci Dumnezeu l-a sădit în adâncul
acestor îndrăgostiţi, i-a pregătit şi pe cei care se despart şi pe cei de care se despart să facă cu
bucurie acest lucru şi zice: „Taina aceasta mare este114″. Şi după cum în cazul copiilor, pruncul
născut, chiar dacă nu vorbeşte, de îndată îşi cunoaşte după privire părinţii, aşa şi mirele şi
mireasa, fără să-i împreuneze cineva, fără să-i îndemne şi să-i sfătuiască, se potrivesc unul cu
altul din priviri. Apoi ştiind că şi în cazul lui Hristos s-a făcut aceasta şi mai cu seamă în cazul
Bisericii, [Pavel] şi-a ieşit din sine şi s-a minunat115. Cum, dar, s-a făcut aceasta în cazul lui
Hristos şi al Bisericii? După cum mirele lăsându-şi tatăl se duce spre mireasă, aşa şi Hristos,
lăsând scaunul părintesc, a venit către Mireasă. Nu ne-a chemat pe noi sus, ci însuşi a venit la
noi. Iar când auzi că „a lăsat”, să nu socoteşti că Şi-a schimbat locul116, ci că S-a împreună-
pogorât. Căci şi împreună cu noi fiind, era şi împreună cu Tatăl. De aceea zice: „Taina aceasta
mare este”117. Mare este şi ceea ce se întâmplă în cazul oamenilor. Iar când văd că se întâmplă
acelaşi lucru ca şi cu Hristos şi Biserica îmi ies din mine şi mă minunez. De aceea, zicând: „taina
acesta mare este”, a adăugat: „iar eu zic în Hristos şi în Biserică” (Ef 5, 32). Ştiind ce fel de taină
este nunta şi model [i-OTcoq] al cărui [minunat] lucru118, nu sfătui la întâmplare, nici oricum
despre ea, nici nu căuta bogăţia averii pentru ca să-ţi iei o mireasă. Căci nunta nu trebuie socotită
târguiala, ci comuniune de vieţuire119.

4. Căci pe mulţi i-am auzit grăind: „cutare s-a făcut mai înstărit după nuntă, sărac fiind [mai
înainte], şi fiindcă şi-a luat femeie bogată s-a înavuţit şi se desfătează acum”. Ce zici, omule?!
Pofteşti câştig de pe urma femeii şi nu te ruşinezi, nici nu roşeşti, nici nu intri în pământ pentru
că te frămânţi pentru asemenea chipuri de câştig? Unde sunt aceste cuvinte [vrednice] de un
bărbat: „Un singur lucru este al femeii: să păstreze cele adunate, să păzească ceea ce intră în
casă, să se îngrijească de gospodărie”? Căci şi pentru aceasta ne-a dat-o Dumnezeu, ca întru
acestea să ne ajute, şi în toate celelalte120. Şi deoarece viaţa noastră obişnuieşte să aibă două
laturi, una publică şi alta privată, Dumnezeu, deosebindu-le, a hărăzit femeii cârmuirea121
casei, iar bărbaţilor toate treburile civile, cele din piaţă122, de la tribunal, din conducere123, din
armată, şi toate celelalte. Căci femeia nu poate să ţină lancea, nici să sloboadă săgeţi, dar poate
să ţină fusul şi să ţeasă pânza, şi toate celelalte din casă să le pună cu bună rânduială124. Nu
poate să-şi manifeste voia în senat, dar poate să şi-o manifeste în casă şi adesea cele pe care le
cunoaşte bărbatul despre cele ale casei, ea le cunoaşte mai bine. Nu poate să orân-duiască bine
averile obşteşti, dar poate să-şi crească bine copiii, care sunt cea mai mare avere125. Poate
cunoaşte răutăţile slujnicelor, poate să se îngrijească de neprihănirea celor făcute de slugi, să
ofere soţului toată cealaltă asigurare şi să abată de la el toată grija de cele din casă. Ea se
preocupă de camere, de lână, de pregătirea la timp pentru toate, de înfăţişarea hainelor şi de toate
celelalte care nu i se potrivesc bărbatului, nici nu le poate face cu uşurinţă vreodată, chiar de s-ar
sârgui de mii de ori. Căci şi aceasta, da, şi aceasta este lucrarea dărniciei126 şi înţelepciunii lui
Dumnezeu, ca acel ce este de folos în treburile mai mari să fie inferior şi de nici un folos în cele
mai mici, aşa încât necesară este trebuinţa femeii. Căci dacă îl făcea pe bărbat să fie deprins în
amândouă, uşor de dispreţuit devenea neamul femeiesc. Şi iarăşi, dacă îngăduia femeii să se
ocupe de ceea ce este mai mare şi mai de folos, umplea femeile de multă nebunie [arcovoia]. De
aceea nu i le-a dat doar unui singur neam [în îngrijire] pe amândouă, ca nu cumva să fie micşorat
celălalt neam şi să pară că există de prisos. Nici nu le-a împărţit pe amândouă în chip egal
fiecărui [neam], ca nu cumva din această egalitate să iasă vreo luptă sau încrâncenare, iar
femeile, răzvrătindu-se, să poftească aceeaşi cinste cu bărbaţii. Ci, cugetând mai dinainte cele
egale127 şi paşnice şi păstrând pentru fiecare rânduiala cuvenită, a osebit viaţa noastră în două:
ceea ce este mai de trebuinţă şi mai de folos i-a dat bărbatului, iar ceea ce este mai mic şi
inferior, femeii, încât acela, din pricina slujirii lui de neapărată trebuinţă, să ne fie foarte dorit, iar
aceea, din pricina slujirii mai mici, să nu fie coborâtă în ochii bărbatului său.
Aşadar, ştiind cu toţii acestea, un singur lucru să căutăm: virtutea sufletului şi nobleţea chipului
de vieţuire128, ca să ne bucurăm de pace, ca să ne desfătăm necontenit întru înţelegere129 şi
dragoste. Căci cel care îşi ia femeie bogată130, a luat-o mai degrabă ca stăpână decât ca soţie.
Căci dacă, chiar fără avuţie, femeile sunt pline de gânduri şi uşor de abătut spre poftirea slavei,
dacă mai primesc şi această adăugire, cum nu vor fi povară pentru soţii lor? Cel care îşi ia o
femeie de aceeaşi stare cu el sau mai săracă, ia un ajutor şi un împreună-luptător şi îşi aduce
toate bunătăţile în casă. Căci cea strâmtorată de sărăcie stăruie cu multă îngrijire asupra
bărbatului şi pe toate i le face pe plac şi i se supune şi pierde orice pricină de ceartă şi de
împotrivire şi de nebunie şi de întărâtare. Şi devine legătura lor a păcii, şi a înţelegerii, şi a
dragostei, şi a bunei conglăsuiri.

Să nu căutăm aceasta, adică să avem bunuri, ci să ne bucurăm de pace şi de dragoste. Pentru

aceasta este nunta, nu ca să umplem casele de război şi lupte, nu ca să ne ţinem în întărâtări şi
certuri, nici să ne răzvrătim unii împotirva altora şi să ne facem traiul de netrăit, ci ca să ne
bucurăm de într-ajutorare şi să avem un liman şi loc de scăpare şi mângâiere de relele ce sunt
asupră-ne, ca să convorbim cu soţia cu plăcere. Mulţi bogaţi luându-şi femei înstărite şi
sporindu-şi avuţia, au pierdut bucuria şi înţelegerea, iscând zilnic certuri la masă şi întărâtări.
Mulţi săraci luând din cele mai sărmane, se bucură de pace şi cu multă veselie privesc soarele cel
văzut. Dar bogaţii, înconjuraţi din toate părţile de desfătare, adesea şi-au rugat moartea din
pricina femeilor şi, astfel plecând din viaţa aceasta, nu au avut nici un folos de pe urma
bunurilor, de vreme ce nu au sufletul bun. Dar ce nevoie mai este să grăim despre pace şi
înţelegere! Căci adesea faptul de a ne lua o soţie mai bogată ne-a spulberat chiar dobândirea
bunurilor. Fiindcă atunci când ne dăm toată averea ca dar de nuntă131 şi se întâmplă ca ea să
moară neaşteptat, suntem siliţi să lăsăm toată darea în seama socrilor. Şi precum cei care suferă
un naufragiu pe mare îşi scapă doar trupul, aşa şi acesta, după multe războiri şi lupte şi defăimări
la tribunal, abia de iese cu trupul liber. Şi precum cei nesătui de îmbogăţiri, după ce umplu
corabia cu mii de încărcături, punând în ea mai mult decât poate duce o scufundă şi pierd toate,
aşa şi aceştia, făcând nunţi mai împovărătoare decât [pot ei duce], crezând adesea că îşi adaugă
avere prin soţie, o pierd şi pe cea pe care o au. Şi după cum acolo o scurtă lovitură a valului
cufundă corabia, aşa şi aici, venind moartea neaşteptată, o dată cu femeia pierde toate cele ce
erau ale lui.

5. Aşadar, cugetând la toate acestea, să nu ne uităm la bunuri, ci la blândeţea felului de trai. şi la

curăţie şi la întreaga înţelepciune. Căci femeia cu mintea întreagă şi îngăduitoare şi cu bună
măsură [în toate], chiar dacă este săracă, poate să facă sărăcia mai dorită decât bogăţia. Fiindcă
cea stricată şi destrăbălată şi certăreaţă, şi dacă s-ar afla mii de comori într-însa, le risipeşte mai
repede ca vântul şi aduce asupra bărbatului dimpreună cu sărăcia mii de alte rele. Să nu căutăm
bogăţia, ci soţia potrivită cu starea noastră. Mai întâi învaţă care e pricina nunţii şi pentru ce a
fost ea introdusă în viaţa noastră şi nu cere nimic mai mult [de la ea]. Care e motivul nunţii şi
pentru ce a dat-o Dumnezeu? Ascultă-l pe Pavel, că zice: „Din pricina desfrâului fiecare să-şi
aibă femeia lui” (I Cor 7,2). Nu a zis: „ca să scapi de sărăcie” sau „ca să te înavuţeşti”. Dar ce?
Ca să fugim de desfrânare, ca să potolim pofta, ca să trăim împreună în întreaga înţelepciune, ca
să bine plăcem lui Dumnezeu, ca să ne fie îndeajuns soţia proprie. Acesta este darul nunţii,
acesta este rodul ei, acesta câştigul. Nu lăsa pe cele mai mari ca să cauţi cele mai mici. Căci mult
mai mică este bogăţia decât întreaga înţelepciune. Doar pentru acest lucru trebuie să ne luăm
femeie: ca să fugim de păcat, ca să ne depărtăm de orice desfrânare. Pe aceasta trebuie să se
temeluiască orice nuntă: ca să lucrăm împreună la întreaga înţelepciune. Şi se va întâmpla acest
lucru dacă ne luăm asemenea mirese, care ne pot aduce multă evlavie132, multă întreagă
înţelepciune şi multă blândeţe. Căci frumuseţea trupului, când nu se înjugă cu virtutea sufletului,
în douăzeci sau treizeci de zile poate să-l piardă pe bărbat şi nu merge mai departe cu el, ci,
arătându-şi răutatea, distruge toată dragostea. Iar cele care strălucesc cu frumuseţea sufletului, cu
cât înaintează timpul şi îşi vădesc prin cercare nobleţea lor, cu atât produc soţilor lor dorire mai
caldă şi îşi aprind dinlăuntru dragostea cea pentru ei. Şi dacă se întâmplă aceasta şi se
statorniceşte între ei dragostea cea caldă şi adevărată este alungat orice chip al desfrâului şi nici
un gând de neînfrâ-nare nu mai vine asupra celui ce-şi iubeşte soţia, ci rămâne neîncetat în
iubirea faţă de ea. Şi prin întreaga înţelepciune [de care femeia dă dovadă] îl atrage [şi] pe
Dumnezeu spre a fi binevoitor şi conducător al întregii case. Aşa şi-au luat adevăraţii bărbaţi de
odinioară neveste: căutând la nobleţea sufletului soţiilor şi nu la bogăţia bunurilor. Şi că acest
lucru este adevărat, voi aminti doar exemplul unei singure nunţi. „Şi Avraam era bătrân şi
înaintat în zile – zice Scriptura – şi i-a zis slugii celei mai bătrâne din casa sa, celei ce
chivernisea toate ale lui: Pune mâna ta sub coapsa mea şi te jur pe Domnul Dumnezeul cerului şi
al pământului să nu iei femeie pentru fiul meu Isaac dintre fiicele cananeenilor cu care eu
locuiesc. Ci mergi în pământul unde am fost născut, la neamul meu, şi de acolo ia soţie pentru
fiul meif (Facere 24, 2-4). Ai văzut virtutea dreptului, câtă grijire a făcut mai dinainte pentru
nuntă? Căci nu a chemat femei uşuratice, cum fac cei de azi, nici care au fost măritate înainte,
nici din cele mai în vârstă [ca să meargă să aleagă soţie pentu fiul său], ci pe casnicul său; şi
acestuia i-a încredinţat treaba. Această faptă este cea mai mare dovadă a evlaviei patriarhului: că
a însărcinat o astfel de slugă, fiindcă l-a socotit vrednic pentru a face un asemenea lucru. Apoi [îi
spune] să caute o soţie, nu avută, nici frumoasă, ci cu nobleţe în felul de trai, şi pentru aceasta îl
trimite atâta amar de cale departe de casă. Ai văzut şi bunăvoinţa slujitorului? Căci nu a zis:
„Pentru ce faci aceasta, când sunt atâtea neamuri învecinate cu noi şi atâtea fiice de oameni
bogaţi, însemnaţi şi cu multă slavă? Tu însă mă trimiţi departe, la oameni necunoscuţi. Cu cine
voi vorbi? Cine mă va asculta? Dacă mă vor înşela? Dacă mă vor amăgi, căci nimic nu este mai
uşor decât aceasta în situaţia în care mă voi afla, aceea de străin?” Nimic de acest fel nu a zis, ci,
trecându-le pe toate cu vederea, ceea ce este cel mai important a reţinut: să nu zică nimic
împotriva aceluia, ci să se arate ascultător şi să dorească numai acel lucru -care, de altfel, trebuie
căutat mai înainte de orice -, să vădească pricepere şi purtare de grijă [când va merge acolo]. Şi
atunci i-a spus stăpânului său: „Dar dacă femeia nu va vrea să vină cu mine, oare îl voi întoarce
pe fiul tău în pământul din care tu ai ieşit?” (Facere 24, 5). A zis Avraam: „Să nu întorci pe fiul
meu acolo. Domnul Dumnezeul cerului şi al pământului, Cel Care m-a luat pe mine din casa
tatălui meu şi din pământul în care m-am născut, Cel Care mi-a grăit şi S-a jurat zicând: Ţie îţi
voi da pământul acesta şi seminţiei tale, El însuşi va trimite pe îngerul Său înaintea ta şi bine te
va cârmui pe calea ta” (Facere 24, 7). Ai văzut credinţa bărbatului? Nu a rugat pe prieteni, sau pe
rude, nici pe altcineva; ci pe Dumnezeu i L-a dat slugii ca însoţitor şi împreună-călător. Apoi,
vrând să-l încurajeze pe slujitor, nu a zis simplu: „Dumnezeul cerului şi al pământului”, ci a
adăugat: „Cel Care m-a luat pe mine din casa tatălui meu”. Adu-ţi aminte – îi zice – cum am
bătut atâta cale, cum, lăsând ale noastre, ne-am bucurat mai mult de fericire străină, cum cele cu
neputinţă s-au făcut cu putinţă. Şi nu doar aceasta a vrut să-i arate când a zis „Care m-a luat din
casa tatălui meu”, ci că îl are pe Dumnezeu datornic. Ne este dator – i-a spus slugii -, căci El
însuşi a zis: „Ţie îţi voi da pământul acesta şi seminţiei tale”. Chiar dacă noi suntem nevrednici,
dar El a făcut promisiune. Şi ca s-o ducă la îndeplinire va fi împreună cu tine şi le va potrivi pe
toate bine şi va duce totul la capăt, pentru care ne şi rugăm133. Şi, acestea zicând, l-a trimis pe
slujitor.

Apoi, sosind sluga în acel ţinut, nu s-a dus la vreunul din cei ce locuiau în oraş, nici nu a vorbit
cu oamenii, nu le-a chemat pe femei, ci ia uită-te la el câtă credinţă avea: pe însoţitorul pe Care
L-a primit, de Acela s-a ţinut şi numai Lui I-a grăit. Şi stând, s-a rugat şi a zis: „Doamne
Dumnezeule al domnului meu Avraam, bine călătoreşte cu mine astăzi”. Nu a zis „Doamne
Dumnezeul meu”, ci „Doamne Dumnezeule al domnului meu Avraam”. Chiar dacă eu sunt
netrebnic şi de lepădat – zice – îl pun înainte pe stăpânul meu. Căci nu pentru mine, ci pentru el
am venit să slujesc. Sfiindu-Te, dar, de virtutea aceluia, fă bine de lucrează împreună cu mine tot
ceea ce ai rânduit mai dinainte.

6. Apoi, ca să nu socoteşti că a cerut-o ca şi pe o obligaţie, ascultă cele ce urmează: „Şi fă milă

cu domnul meu Avraam”. Chiar dacă facem mii de fapte bune şi suntem vrednici să fim izbăviţi
prin har şi să primim aceasta de la iubirea Ta de oameni, nu ne-o da cape o datorie sau obligaţie.
Aşadar ce vrea? „Iată, am stat – zice – la izvorul de apă, iar fiicele celor care locuiesc în oraş ies
să scoată apă şi să fie [soţie lui Isaac] fecioara căreia eu îi voi zice: Pleacă-ti găleata ta ca să
beau, iar ea îmi va răspunde: Bea şi tu şi le voi adapă şi pe cămilele tale, pană se vor sătura. Pe
aceasta ai pregătit-o copilului Tău Isaac şi întru aceasta voi cunoaşte că ai făcut milă cu domnul
meu Avraam.” Ai văzut înţelepciunea slugii ce fel de semn şi-a pus? Nu a zis: „Dacă văd pe vreo
fată călare pe catâr, sau purtată în car, sau înconjurată de ceată de eunuci, sau având mulţi
slujitori, sau frumoasă ori strălucită la chipul trupului, pe aceasta ai pregătit-o fiului Tău”. Dar ce
a zis? „Dacă îi voi zice: pleacă-ţi găleata ca să beau”. Ce faci, omule? O astfel de nevastă de
nimic cauţi pentru stăpânul tău? Să poarte găleţi şi să poată discuta cu tine? Da – zice – căci nu
m-a trimis să mă uit la bogăţie, nici la strălucirea neamului, ci să caut nobleţea sufletului. Adesea
multe dintre cele ce poartă găleţi au virtute desăvârşită, iar altele, şezând în casă, sunt mai rele şi
mai de defăimat decât toate. Dar de unde ştii că femeia este virtuoasă? Din semnul – zice – pe
care ea îl va spune. Şi de unde ştii că acesta este semnul virtuţii? Este semn îndestulător şi fără
tăgadă. Căci iubirea de străini este mare semn şi este dovada deplină [că e virtuoasă].

Ceea ce spune sluga aceasta înseamnă, chiar dacă nu foloseşte aceste cuvinte: Eu caut acea
fecioară care este atât de iubitoare de străini încât le oferă toată slujirea de care este în stare. Şi
nu oricum caut acest lucru, ci fiindcă sunt dintr-o astfel de casă în care înfloresc mai cu seamă
faptele bune ale iubirii de străini. Acest lucru îl caut mai înainte de toate: să iau pentru stăpânii
mei pe una ca acelaşi fel de vieţuire. In casa aceea voi intra, care este deschisă străinilor, în care
să nu fie război şi lupte şi bărbatul punând înainte ceea ce are, urmând tatălui său, îi primeşte pe
străini. Iar fata să fie scumpă la vorbă şi să nu se ţină pe sus nici să se împotrivească, lucru care
adesea se întâmplă în multe case. Şi din aceasta vreau să ştiu deja dacă este iubitoare de străini.
Căci de aici, [din iubirea de străini], ne vin toate bunătăţile.

Aşa l-a dobândit stăpânul meu pe mire. Aşa a devenit tată: a jertfit un viţel şi a primit copilul; a
frământat făina şi Dumnezeu i-a făgăduit că-i va da urmaşi după mulţimea stelelor. Aşadar,
fiindcă din aceasta au venit în casa noastră toate bunătăţile, acest lucru îl voi căuta mai înainte de
toate. Să nu ne uităm la aceasta, că a căutat apă, ci acel lucru să-l privim cu băgare de seamă: că,
fiind un suflet foarte iubitor de străini, nu numai ceea ce a cerut i s-a dat, ci mai mult decât cele
pe care le-a cerut i-a fost oferit. Şi a fost – zice – că mai înainte de a isprăvi-el de grăit, iată,
Rebecca ieşea; şi s-a plinit acel cuvânt profetic: „încă grăind tu, iată, Eu stau de faţă” (îs 58, 9).
De acest fel sunt rugăciunile adevăraţilor bărbaţi. Mai înainte de a se împlini, ei sunt încredinţaţi
că Dumnezeu le acordă cele cerute. Acum dar, şi tu, fiindcă urmează să-ţi iei nevastă, nu fugi la
ajutor omenesc, nici către femei ce se îmbogăţeasc din averi străine şi care caută numai una: cum
să dobândească vreun câştig134. Ci aleargă la Dumnezeu. Nu te ruşina ca El să-ţi fie alegător al
miresei. El însuşi a făgăduit şi a zis: „Căutaţi mai întâi împărăţia Cerurilor şi toate celelalte vi se
vor aduga vouă” (Mt 6, 33). Şi nu zi: „Cum pot să văd pe Dumnezeu şi cum poate El să-mi
răspundă cu vocea şi să grăiască cu mine la arătare, încât eu, mergând la El, să-L rog aceasta?”
Acestea sunt vorbe ale unui suflet necredincios. Căci şi fără să-ţi strige în gura mare, pe toate
câte vrea le poate rândui Dumnezeu. Asta s-a petrecut şi în acest caz. Căci nu a auzit [sluga] glas,
nici a văzut vreo faţă. Ci, lângă izvor stând, s-a rugat şi pe dată s-a şi întâmplat [ceea ce a cerut].
„Căci mai înainte de a sfârşi el a grăi – zice – a ieşit Rebecca, fiica lui Batuel, fiul Milcăi,
purtând o găleată pe umeri. Iar fecioara era oacheşă la chip nevoie mare şi era fecioară şi bărbat
nu a cunoscut-o” (Facere 24, 15-l6). Ce-mi spui mie de frumuseţea trupului? Ca să afli de
covârşitoarea ei întreagă înţelepciune, ca să-i afli frumuseţea cea din suflet. Căci minunat lucru
este a avea întreaga înţelepciune. Dar cu mult mai minunat când aceasta este împreunată cu
frumuseţea trupului. De aceea, şi când urma să ne istorisească despre losif şi despre întrega lui
înţelepciune, mai întâi ne pune înainte frumuseţea trupului său, zicând: „Frumos era la înfăţişare
şi chipeş la faţă foarte” (Facere 39, 6). Şi când ne spune de întreaga lui înţelepciune arată că
frumuseţea nu l-a plecat mai înainte spre destrăbălare. Căci nici frumuseţea*nu este pricină
pentru desfrâu şi lipsa ei nu este defel pricină a întregii înţelepciuni. Căci multe sunt strălucite
după înfăţişarea trupului, dar strălucesc mai mult prin întreaga înţelepciune. Şi iarăşi altele sunt
urâte şi slute, dar mai urâte se fac cu sufletul, întinându-se cu mii de desfrânări. Căci nu firea
trupului, ci libera voie [Tcpoatpeaiq] a sufletului este pricina uneia sau alteia. Şi nu pe degeaba a
numit-o a doua oară fecioară. Căci zicând: „era fecioară”, a adăugat: „era fecioară şi bărbat nu a
cunoscut-o pe ea”. Fiindcă multe dintre fecioare îşi păzesc trupul nestricat, dar îşi umplu sufletul
de multă destrăbălare; fiind machiate, atrag de pretutindeni mii de amorezi şi întraripează [spre
ele] ochii celor mai tineri şi le sunt acelora piedică şi groapă de pierzanie. Dar Moise arată că
aceasta nu era aşa, ci fecioară era din amândouă punctele de vedere: şi cu trupul şi cu sufletul.
Căci zice: fecioară era şi bărbat nu a cunoscut-o. Şi acestea [toate], deşi avea multe pricini ca să
fie cunoscută de bărbaţi. Mai întâi frumuseţea trupului, apoi felul ei de a sluji. Căci dacă ar fi
şezut necontenit în iatac, cum fac azi unele fecioare, şi nu s-ar fi preumblat prin piaţă niciodată,
nici ar fi părăsit casa părintească, nu avea atâta laudă că nu a cunoscut-o vreun bărbat. Dar când
o vezi ieşind prin piaţă – căci trebuia în fiecare zi să care apă – o dată şi de două ori, ba şi de mai
multe ori, dar rămânând necunoscută de vreun bărbat, atunci mai cu seamă poţi să-i vezi pricina
de laudă. Căci, dacă o fecioară, ieşind de puţine ori prin piaţă – chiar urâtă să fie şi slută şi
urmată de multe slujnice – din aceste ieşiri i se vătăma adesea bunul caracter135 al sufletului, ia
gândeşte-te la aceasta (care în fiecare zi ieşind de una singură din casa părintească şi nu mergând
simplu în piaţă, ci la izvor după apă şi silită fiind să se întâlnească cu mulţi alţii), cum nu este
vrednică de mii de minunări, când nici din necontenitele ieşiri, nici din frumuseţea feţei, nici din
mulţimea celor pe care îi întâlnea, nici din altă parte, nicidecum nu şi-a stricat bunul caracter! Ci
a rămas nestricată şi cu trupul şi cu sufletul şi şi-a păzit mai strict întreaga înţelepciune decât cele
ce şed în cămările muiereşti. Şi s-a arătat pe sine, după cum cere şi Pavel, când zice: „ca să fie
sfântă cu trupul şi cu duhul” (I Cor 7, 34). Coborându-se la izvor, a umplut găleata de apă şi s-a
ridicat să plece. Iar sluga a alergat în întâmpinarea ei şi a zis: „Dă-mi să beau puţin din găleata
ta”. Iar ea a zis: „Bea, Doamne”. Şi s-a grăbit să ia găleata în mână şi i-a dat să bea până a încetat
să mai bea. Şi a zis: „Şi pe cămilele tale le voi adapă până ce vor bea toate”. Şi s-a grăbit şi şi-a
deşertat găleata în adăpătoare. Şi a alergat la fântână să scoată şi să adape toate cămilele.

Mare este iubirea de străini a femeii, mare este întreaga ei înţelepciune, şi pe amândouă acestea
le aflăm mai cu seamă şi din cele ce a făcut şi din cele ce a spus. Ai văzut cum nici întreaga
înţelepciune nu a ştirbit iubirea de străini, nici iubirea de străini nu a stricat întreaga
înţelepciune? Căci nu ea a fost cea dintâi care a alergat, nici nu a vorbit cu bărbatul. Şi acestea
arată întreaga înţelepciune. Dar, rugată fiind, nu a refuzat, nici nu a întors spatele; şi acestea sunt
semnele unei mari iubiri de străini şi iubiri de oameni. Căci, după cum, dacă ar fi alergat prima şi
ar fi grăit ceva celui ce nu i-a zis nimic, ar fi fost semnul obrăzniciei şi al neruşinării, tot aşa,
dacă ar fi refuzat pe cel care o rugase, era semn al cruzimii şi al lipsei de omenie. Dar acum, ea
n-a făcut nici una dintre acestea. Nici din pricina întregii înţelepciuni nu a ştirbit iubirea de
străini, nici din pricina iubirii de străini nu s-a lipsit de lauda întregii înţelepciuni, ci a dat dovadă
de fiecare virtute întreagă: prin faptul că nu a deschis discuţia arătând întreaga ei înţelepciune, iar
prin aceea că a oferit ajutor, după ce i-a fost cerut, iubirea negrăită de străini. Şi că era nespus de
iubitoare de străini ne arată şi faptul că nu a dat numai ceea ce i s-a cerut, ci a oferit mai mult
decât acestea. Şi chiar dacă apă era ceea ce a dat, acest lucru era cel mai important atunci. Iar pe
cei iubitori de străini obişnuim să-i judecăm nu după bogăţia celor date, ci după puterea cu care
le dăruiesc. Fiindcă Dumnezeu l-a lăudat şi pe cel care dă un pahar de apă rece; şi despre cea
care a aruncat doi bănuţi a spus că a aruncat mai mult decât toţi, fiindcă toate câte avea atunci le-
a aruncat. Aşa şi aceasta, prin acestea a făcut dragoste de străini cu acel nobil om, căci nu avea
nimic mai mult ce să-i ofere. Şi nu în zadar a scris „s-a grăbit” şi „a alergat” şi toate câte sunt
asemenea acestora, ci ca să afli râvna136 cu care a făcut fapta, nu fără voia ei, nici silită, nici cu
îngreu-iere, nici cu supărare. Şi că nu puţin lucru este acesta, vedem din aceea că adeseori fiind
pe drum şi oprindu-ne puţin rugăm pe vreunul care are o torţă să o aprindă şi pe a noastră sau pe
vreunul care cară apă să ne stâmpere setea şi acela nu suferă, ci cu greu o face. Iar aceea nu
numai că i-a plecat aceluia găleata, ci şi cămilele toate le-a adăpat, chinuindu-se atât de mult şi
plinind iubirea de străini cu multă bunătate prin osteneala trupului137. Căci nu numai faptul că a
făcut, ci faptul că a făcut cu dispoziţie râvnitoare arată virtutea ei. Domn îl numeşte pe omul
necunoscut şi pe care atunci îl vede prima dată. Şi precum socrul ei, Avraam, nu a întrebat pe
oaspeţi: „cine sunteţi?” şi „de unde sunteţi?” şi „unde mergeţi?” şi „de unde veniţi?”, ci pur şi
simplu a plinit iubirea de străini, aşa şi ea nu a zis: „cine eşti?” şi „de unde?” şi „ce cauţi aici?”,
ci a împlinit cu îmbelşugare iubirea de străini şi a lăsat deoparte toate cele de prisos. Căci şi cei
care vând mărgăritare şi iau aur, numai un singur lucru caută: cum să câştige de la cei care au
bani şi nu cum să-i iscodească mai mult. Şi aceasta un singur lucru căuta: cum să primească
rodul iubirii de străini, cum să primească plata pregătită pentru acest lucru. Căci ştia acest fapt cu
limpezime: că străinul, mai ales, este ruşinat de toţi. De aceea este nevoie [în acest caz] de multă
prietenie şi de întreagă înţelepciune neiscoditoare. Dacă vrem să-l iscodim şi să ne interesăm
prea mult de el, şovăie şi se sfieşte şi vine fără bucurie. De aceea nici ea nu a făcut acest lucru cu
acela şi nici socrul ei cu străinii, ca să nu piardă răsplata. Ci i-a slujit numai pe drumeţi şi,
dobândind prin ei rodul pe care îl dorea, aşa i-a slobozit

138.
7. De aceea atunci chiar îngeri a primit. Dacă ar fi iscodit, i s-ar fi micşorat plata. Iar noi îl
admirăm nu fiindcă a primit îngeri, ci tocmai fiindcă neştiind cine sunt i-a primit. Căci dacă
ştiind cine sunt le slujea, nu făcea nici un lucru minunat, vrednicia celor primiţi obligându-l şi pe
cel prea împietrit şi uscat la inimă să devină iubitor de oameni şi blând. Acesta este însă lucru
minunat că, socotind că erau oarecare drumeţi, le-a arătat atâta purtare de grijă. Tot aşa este şi
Rebecca. Nu ştia cine era, nici pentru ce se afla acolo, nici că a venit s-o peţească pe ea, ci l-a
socotit un oarecare străin şi pribeag. De aceea mai mare i-a fost plata pentru iubirea de străini, că
pe cel pe care nu-l cunoştea nicidecum l-a primit cu atâta dragoste (evvoia)139, păzindu-şi în
acelaşi timp şi întreaga înţelepciune. Căci nu în chip urâcios, nici cu obrăznicie, nici de silă, nici
îmbufnată nu a făcut aceasta, ci cu sfiala cuvenită. Căci acest lucru l-a spus Moise în taină atunci
când zice: „Omul a cercetat-o pe ea şi a păstrat tăcerea să cunoască dacă a îndreptat Domnul bine
calea lui” (Facere 24, 21). Ce înseamnă „Omul a cercetat-o pe ea”? I-a cercetat şi înfăţişarea
exerioară, şi mersul, şi uitătura, şi cuvintele, şi pe toate le-a cercetat cu de-amănuntul, căutând să
afle din mişcările trupului dispoziţia lăuntrică141 a sufletului. Şi nu s-a mulţumit numai cu
acestea, ci a făcut şi o a doua ispitire. Şi deoarece i-a dat apă să bea, nu s-a oprit la aceasta, ci i-a
zis: „A cui fiică eşti, spune-mi, şi dacă este în casa tatălui tău loc de mas?” Ce răspunde aceea?
Fără urmă de răutate şi cu blândeţe îi spune şi cine este tatăl ei şi nu se oţărăşte, zicând: „Tu cine
eşti, iscoditorule, şi căutătorule, şi întrebătorule, despre casa mea?”. Dar ce îi zice? „Sunt fiica lui
Batuel, fiul Milcăi, pe care ea i l-a născut lui Nahor. Şi paie şi fân mult sunt la noi şi loc de mas”.
Şi după cum în cazul apei i-a dat mai mult decât a cerut -căci acela a cerut numai să bea, dar ea a
promis să adape şi cămilele şi le-a şi adăpat – aşa şi aici, el a cerut doar un loc, iar ea şi paie şi
hrană şi celelalte toate, şi prin toate acestea l-a invitat pe el şi a mers acasă ca să ia plata iubirii
de străini. Acestea să le ascultăm nu doar aşa să fie ascultate, fără dispoziţia de a le lucra, ci,
cugetând cu mintea în noi înşine şi comparând lucrarea noastră cu aceste fapte, ne vom da seama
cât de mare era virtutea femeii. Noi adesea cu anevoie primim şi pe cei cunoscuţi şi pe cei ce se
îngrijesc de noi, iar dacă zăbovesc o zi sau două ne îngreuiem la suflet. Iar aceasta pe cel
necunoscut şi străin cu multă râvnire [TcpoGuiiicc] l-a adus acasă şi acestea nu numai lui i le-a
oferit, ci s-a îngrijit şi de atâta amar de cămile. După ce a intrat, priveşte şi aici mai mult
priceperea lui. Căci când i-a pus înainte să mănânce pâine, a zis: „nu mănânc până nu voi grăi
cuvintele mele”. Ai văzut cât era de treaz şi de atent? Apoi, după ce i-au îngăduit să vorbească,
să vedem cum a discutat cu ei. Dacă ar fi zis către ei aceste cuvinte – că are un stăpân strălucit şi
vestit, cinstit înaintea tuturor, care se bucură de mare respect în faţa celor din acel ţinut – chiar
dacă ar fi vrut să zică acestea, nu greşea. Căci localnicii l-au cinstit pe Avraam după rânduială
împărătească. Dar nimic din acestea nu a zis, ci, lăsând deoparte toate cele omeneşti, a
înfrumuseţat vorba sa pornind de la ajutorul de Sus cel dat lui: „Sluga lui Avraam sunt. Domnul
l-a binecuvântat pe stăpânul meu foarte şi l-a înălţat şi i-a dat lui turme şi vite şi aur şi argint”
(Facere 24, 34-35). L-a numit bogat nu ca să-l arate că este avut, ci ca să vădească faptul că este
iubitor de Dumnezeu. Căci nu plecând de la faptul că a dobândit multe a vrut să-l laude, ci din
pricină că le-a primit pe ele de la Dumnezeu. Apoi, vorbind despre mire, a zis: „Şi a născut Sarra,
femeia domnului meu, un fiu domnului meu după ce el îmbătrânise” (Facere 24, 36). Aici mi se
pare că a ascuns [în aceste vorbe] şi felul naşterii, arătând că naşterea a fost din pronia lui
Dumnezeu cea către acela, şi nu potrivnică firii. Şi tu acum eşti mire şi îţi cauţi mireasă! Acestea
caută-le mai întâi de celelalte: dacă este iubitoare de Dumnezeu, dacă se bucură de multă
bunăvoinţă de Sus. Căci dacă sunt acelea, urmează şi celelalte. Dar dacă nu sunt acestea, chiar
dacă îşi ţin cu multe asigurări142 cele lumeşti, nu este nici un câştig. Apoi, ca să nu zică [părinţii
Rebeccăi]: „Pentru ce nu a luat una din femeile localnice?” a spus [că Avraam i-a cerut]: „Jură-
mi-te că nu vei lua fiului meu femeie din fetele canaanenilor, ci vei merge în casa tatălui meu şi
în neamul meu şi vei lua femeie fiului meu”. Dar ca să nu părem că îngreuiem urechile voastre
povestind toată istoria, să vă spunem sfârşitul ei. Căci după ce a zis cum stătea la izvor, cum a
rugat-o pe fată, cum aceea i-a dat mai mult decât îi ceruse, cum Dumnezeu i-a fost mijlocitor,
după ce pe toate le-a istorisit în amănunt, a încheiat cuvântul său [cerând-o de soţie pentru Isaac].
Acestea toate auzindu-le, aceia nu s-au mai îndoit deloc, nici nu şi-au mai făcut griji, ci, fiindcă
Dumnezeu a mişcat sufletul lor spre aceasta, îndată i-au dat fiica. Şi, răspunzând Laban şi Batuel,
au zis: „Porunca aceasta de la Dumnezeu a ieşit. Nu putem, aşadar, să-ţi grăim împotrivă ceva
rău. lat-o pe Rebecca; luându-o, te du; şi va fi femeie domnului tău, după cum a grăit Domnul”
(Facere 24, 50-51). Cine nu se va uimi, cine nu se va minuna de câte şi ce fel de oprelişti s-au
distrus în scurtă vreme prin ajutorul de Sus? Căci şi faptul de a fi străin, şi slugă, şi necunoscut,
şi multa distanţă a drumului, şi faptul că nu erau cunoscuţi Rebeccăi nici socrul, nici mirele, nici
altul din cei ce se cuveneau să-i fie prezentaţi, fiecare dintre acestea, luat separat, era de ajuns să
oprească nunta. Dar nici unul dintre ele nu a oprit-o, ci toate acestea au fost depăşite cu bine şi,
ca şi unui cunoscut şi vecin, ca şi unuia cu care ar fi trăit împreună din prima zi, aşa i-au
încredinţat mireasa, încrezându-se în el. Pricina? Dumnezeu era la mijloc! Şi, după cum când
vrem să facem ceva fără El, chiar dacă ar fi uşor de făcut, aflăm poticneli şi piedici şi mii de alte
nepotriviri în ele, tot aşa, când este El de faţă şi le potriveşte, chiar dacă ar fi problemele mai
încurcate decât toate, devin toate uşor de rezolvat. Prin urmare nimic, nici să nu facem, nici să
grăim mai înainte de a chema pe Dumnezeu şi de a-L ruga să le adune El în mâinile noastre [şi să
le rezolve] pe toate, după cum şi această slugă a făcut. 8. Dar să ne uităm, după ce a luat-o, în ce
mod a săvârşit nunta. Oare a luat cu sine ţimbale şi surle şi dansuri şi timpane şi fluiere şi alte
închipuiri [şi manifestări deşarte]? Nimic din toate acestea! Ci, luând-o doar pe ea, aşa s-a dus,
având cu sine pe îngerul ce mergea alături de ea şi îi însoţea pe drum, pe care stăpânul lui L-a
implorat pe Dumnezeu să-l trimită împreună cu slujitorul, când acesta a plecat de acasă. Şi s-a
dus mireasa fără să audă ea fluiere şi chitări şi nimic din celelalte de acest fel, dar având pe capul
ei mii de binecuvântări din partea lui Dumnezeu şi cunună mai strălucită decât orice diademă
împărătească. Şi s-a dus nu înveşmântată în haine aurite, ci în întreaga înţelepciune şi evlavie, în
iubirea de străini şi în toată cealaltă virtute. S-a dus nu în trăsură acoperită, nici cu altă închipuire
deşartă de acest fel, ci şezând pe cămilă

143. Căci dimpreună cu virtutea care era în suflet, şi trupurile fecioarelor din vechime se
împărtăşeau de multă vigoare

144. Căci nu aşa le-au crescut maicile lor, ca pe cele de acum, cu băi dese, cu alifii
binemirositoare, cu încondeieri ale ochilor şi farduri, în haine moi ori stricându-le în alte mii de
chipuri, făcându-le mai molatice decât se cuvine, ci atunci le creşteau în toată severitatea

145. Pentru aceea şi prospeţimea trupului lor era foarte înfloritoare şi nobilă, fiindcă era naturală,
nu artificială ori îngrijită [prin metode cosmetice]. De aceea se şi bucurau de o sănătate curată şi
frumuseţea lor era nemeşteşugită şi nici o slăbiciune nu le împovăra trupul, ci orice moleşeală era
lepădată de la ele. Căci ostenelile şi chinuirile şi a lucra toate cu mâna ta pierd toată moleşeală şi
asigură întru totul vlaga cea bună şi sănătatea [trupului]. De aceea erau şi mai dorite de bărbaţi şi
mai mult iubite. Dar nu numai trupul, ci şi sufletul devine prin lucrarea acestora mai bun şi având
mai multă întreagă înţelepciune
146. Şezând pe cămilă şi ajungând în ţinutul [lui Avraam], mai înainte de a se apropia [de casă]
şi-a ridicat ochii şi l-a văzut pe Isaac şi a coborât de pe cămilă. Ai văzut tărie? Ai văzut suflet
nobil? A coborât de pe cămilă! Aşa era de mare tăria acelor fecioare: împreunată cu întreaga
înţelepciune. Şi a zis slugii: „Cine este omul acela care umblă pe câmp?” Şi a zis sluga: „Domnul
meu” (Facere 24, 65). Atunci, luându-şi năframa, s-a acoperit. Ai văzut întreaga ei înţelepciune
mărturisită în toate chipurile, cât era de sfioasă şi cu bun simţ? „Şi a luat-o Isaac, şi i-a fost lui
femeie şi a iubit-o şi s-a mângâiat pentru Sarra, mama sa” (Facere 24, 67). Nu pe degeaba s-au
spus acestea – „că a iubit-o şi s-a mângâiat pentru Sarra, mama sa” -, ci ca să afli pricinile
dragostei lui Isaac, căci pe acestea femeia le avea de la casa părintească. Căci cine nu ar iubi pe
una ca aceasta, având atâta întreagă înţelepciune, atâta cuminţenie, atâta iubire de străini şi iubire
de oameni şi blândeţe, şi bărbăţie în suflet şi vigoare în trup? Acestea le-am zis nu ca să le
ascultaţi doar, nici ca, ascultându-le, doar să vă ruşinaţi, ci ca să le şi râvniţi. Voi, taţilor, urmaţi
purtarea de grijă ce a arătat-o patriarhul spre a lua o femeie fără ifose [pentru fiul său], necăutând
el averile ei, nici strălucirea neamului, nici frumuseţea trupului şi nimic altceva [de acest fel], ci
numai nobleţea sufletului. Iar voi, mamelor, aşa să vă creşteţi fiicele! Voi, viitorilor miri, luaţi-vă
soţii cu multă cuminţenie, fără dansuri şi râsete şi cuvinte ruşinoase şi trâmbiţe şi fluiere şi
manifestări diavoleşti şi toate celelalte de acest fel, ci rugându-L pururea pe Dumnezeu să fie
mijlocitor al tuturor celor ce trebuie făcute în acest caz. Căci dacă astfel vom rândui cele ale
noastre, nu vor fi niciodată divorţuri, nici pricini de adulter, nici motive de gelozie, nici lupte,
nici certuri şi ne vom bucura de multă pace şi multă înţelegere [oiiovoux]. Dacă este acest lucru,
şi celelalte virtuţi vor urma întru totul. Căci după cum dacă femeia se răzvrăteşte împotriva
bărbatului nimic sănătos nu va fi în casă, chiar dacă toate celelalte lucruri merg strună, tot aşa şi
dacă ea este în acelaşi gând cu el şi împăciuitoare, nu va fi nimic neplăcut, chiar dacă se vor ivi
mii de necazuri în fiecare zi. Şi dacă aşa se fac nunţile, atunci vom putea şi pe copii cu mare
uşurinţă să-i ducem spre virtute. Căci când mama este astfel împodobită cu multă cuminţenie şi
cu întreaga înţelepciune şi cu toată virtutea, va putea să-l ţină pe bărbat lângă ea şi să-l aibă [cu
totul al ei] prin dorirea [ce i-o insuflă] pentru ea. Şi ţinându-l pe el cu sine, îl va avea ca ajutor
plin de râvnă pentru îngrijirea copiilor şi aşa îl va atrage şi pe Dumnezeu spre a le purta de grijă.
Iar el, sârguindu-se împreună [cu soţia] pentru bunul mers al casei şi educând prin asceză
sufletele copiilor, nimic neplăcut nu se va întâmpla mai departe, ci şi cele ale casei bine se vor
rândui, căci în bună rânduială se vor afla şi chivernisitorii lor

147. Şi, în acest chip, o dată cu casa, fiecare va putea împreună cu femeia lui şi cu copiii, şi
slugile, să treacă în siguranţă timpul vieţii de aici şi să intre în împărăţia Cerurilor. De care fie ca
noi toţi să avem parte cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care
Tatălui slavă şi putere, împreună şi Sfântului şi de viaţă Făcătorului Duh, acum şi pururea şi în
vecii vecilor. Amin.

82 Cuvântul de învăţătură din precedenta Liturghie a fost dat de Maxim, căruia i se şi adresează
lauda din prima parte a acestei omilii.

83 Credem că este de prisos să mai comentăm nivelul la care se predica în Antiohia secolului al I
V-lea. O predică bună nu este una care uimeşte pe ascultători prin subtilitatea şi bogăţia
informaţiilor (deşi de multe ori acestea pot fi foarte folositoare), ci una care reuşeşte să sape
adânc în inima ascultătorilor şi să pună acolo seminţele dumnezeieşti (a se vedea începutul
paragrafului). Dar puterea de a intra adânc în brazdele sufletului este dată de vieţuirea celui care
vorbeşte şi de măsura în care Hristos trăieşte în el.

84 desemnează atât pe cel molatec, cu carcter slab şi nestatornic, cât şi pe cel plin de mândrie,
de prejudecăţi, cu nasul pe sus.

85 Bine ar fi să nu mai judecăm pe unii preoţi că ţin predici plictisitoare (faţă de alte timpuri
avem acum mii de cărţi folositoare). Chiar dacă ar repeta monoton şi ar repovesti doar pericopa
evanghelică ar fi deajuns să scoată în sufletele noastre noi înţelesuri. Căci cel duhovnicesc chiar
dacă ar citi de mii de ori Scriptura nu s-ar sătura şi nu ar ajunge la capătul înţelesurilor ei.
Dovadă este spre exemplu cazul Sfântului Serafim de Sarov care în fiecare zi, de luni până joi,
citea una din cele patru evanghelii, şi doar el poate şti ce bucurii a trăit cugetându-le. Aceasta nu
înseamnă să ne complăcem într-o situaţie deplorabilă din punct de vedere catehetic. Dar mult
mai importantă este dispoziţia şi atenţia sinceră cu care mergem la Biserică.

86 Iată poziţia Sfântului faţă de plecăciunile şi laudele gratuite, în Biserică ar trebui să fim
realişti şi sinceri: ce e de lăudat s-o facem cu bucurie, iar ce este poleială să înlăturăm cu
smerenie şi rugăciune, în cazul de faţă este remarcabilă fineţea duhovnicească a celui cu gură de
aur: îi laudă pentru că s-au smerit şi au arătat sincer că unii sunt în greşeală, iar alţii că îi
compătimesc pe primii, demonstrând astfel că îl doresc mai mult pe Hristos decât păcatul. Lauda
Sfântului nu este un act de politeţe, ceea ce le şi argumentează imediat mai jos.

87 Predicatorul se cuvine să fie foarte atent la reacţiile celor ce-l ascultă.

88 Literal: schimbare a minţii care nu mai are nevoie la rândul ei de altă pocăinţă.

89 Literal: mai sigur. A simţit mai multă asigurare că va dobândi cele din veacul viitor.

90 Pronoia înseamnă şi preocupare, prevedere, grijă delicată mai dinainte pregătită.

91 Astăzi nu mai avem nici măcar acel minim discernământ, căci privind reclamele fără o minte
trează, nu mai cercetăm riguros producătorul şi produsul, ci ne lăsăm atraşi de ce ni se spune în
spotul publicitar.

92 Literal: libera voinţă

93 ale creştinilor

94 din viaţa veşnică

95cele ale sufletului

96 Imaginea este aceea a unei răni care pare vindecată, dar ascunde în ea puroiul, inducând în
eroare pe cei ce o privesc.
97. Imaginea este a doi oameni care merg împreună, în aceeaşi cadenţă bine ritmată, fără
dezacord în felul de a păşi.

98 Biserica. Dar şi soţia ca roabă a lui Hristos şi ca mădular al Bisericii.

99 Literal: i-a schimbat ritmul de vieţuire, de la unul agitat, specific păcatului, la unul plin de
pacea lui Hristos. La fel, faptul că suntem ai lui Hristos se reflectă în ritmul nostru de vieţuire, ce
se reflectă, la rândul lui, în toate actele şi gândurile ce le avem. Această schimbare a ritmului de
vieţuire ţine de harul care penetrează şi schimbă în chip real firea omului (în cazul de faţă,
schimbă firea unuia din soţi) şi nu de autoeducaţie ori propria nevoinţă, deşi fără aceasta din
urmă nici harul nu va lucra. Un lucru demn de notat şi de adâncit este acela că acest verb este
folosit, tot de Sfântul Ioan Gură de Aur, când vorbeşte de prefacerea cinstitelor daruri în Trupul
şi Sângele lui Hristos. Redăm textul: „Căci nu omul este cel ce face ca darurile puse înainte să
devină Trupul şi Sângele lui Hristos. Preotul stă numai şi împlineşte formula şi aduce rugăciunea
[ însă harul şi puterea lui Dumnezeu sunt cele care lucrează toate. Acesta este, zice [preotul],
Trupul Meu. Acest cuvânt preface [ ] darurile puse înainte” (PG 49, 389-390). Este limpede că în
acest caz toate sfintele taine sunt legate de transformarea omului din trupesc în om duhovnicesc
şi că în afara Euharistiei e greu de conceput cum s-ar realiza înduhovnicirea omului. Credem că
este limpede şi că oricare creştini căsătoriţi nu se vor putea îndumnezei fără o participare
conştientă şi simţită la Sfânta Liturghie, de bună seamă cerându-se şi din partea noastră
cooperarea deplină.

100 Etimologic [ ] înseamnă: locuieşte în pace împreună cu ea, în acelaşi loc.

101 acelaşi verb ca şi la nota 73

102 Când suntem în contact cu altă persoană ritmurile noastre de vieţuire suferă influenţe
reciproce. Cel care este mai puternic are cea mai intensă acţiune asupra schimbării celuilalt.
Trebuie să fim conştienţi că pentru a putea schimba un om cu un ritm agitat e nevoie ca noi să
avem o trăire plină de blândeţe, dar această trăire să fie mult mai puternică decât în celălalt. Şi
poate fi astfel, căci adevăratul creştin nu lucrează cu puterea sa, ci cu a lui Hristos, Cel Ce a
biruit lumea. Prin urmare, toată problema se reduce la cât de adânc vieţuieşte creştinul în Hristos
şi nu la greşelile celuilalt.

103 Omul care trăieşte în noi înainte de Hristos este produsul 3ăcatelor săvârşite şi a urmărilor
moştenite de la părinţi. Ceea ce noi lumim personalitate, caracter etc., ar trebui să fim conştienţi
că sunt loar accidente ale firii noastre alterate. Când Hristos intră cu adevărat i în mod simţit în
om, el nu se mai supune canoanelor psihologiei care se ocupă cu ceea ce apostolul Pavel numeşte
în Epistola a doua către Corinteni – cap 2 şi 3 – „omul trupesc” şi „omul sufletesc”), ci legilor
duhovniceşti şi devine om duhovnicesc. Cât suntem încă din primele două categorii ne putem
ajuta şi de psihologie, psihanaliză etc., dar să nu credem că ele sunt într-adevăr eficiente şi oferă
soluţii reale. Viaţa în Hristos este una a Duhului ce se revarsă prin Sfintele Taine şi Sfintele
virtuţi, cum spune părintele Iustin Popovici.

104 Nu obţinută prin lucruri adăugate: retuşuri cosmetice, operaţii estetice etc.
105 Observaţia este perfect valabilă şi în alte cazuri: spre exemplu, de multe ori facem orice ca
să prelungim cuiva viaţa – fără să încercăm să aflăm dacă este şi voia lui Dumnezeu aceasta –
decât să ne îngrijim a-l pregăti pentru moarte şi a lăsa lucrurile mai mult în purtarea de grijă de
Sus. Aceasta nu este o invitaţie la a renunţa la medicină, ci de a schimba planul priorităţilor.

106 Termenii greceşti oferă o imagine: este ca o persoană care umblă de colo colo, se abate în
toate părţile şi nu are un ritm al mersului şi care în cele din urmă, dându-şi seama de agitaţia în
care se află, îşi impune să meargă în ritm constant şi liniştit.

107 femeia

108 Este vorba de cei care s-au căsătorit.

109 Relaţia dintre bărbat şi femeie este alimentată din cea dintre Hristos şi Biserică. Euharistia şi
botezul ar trebui să constituie începutul, mijlocul şi sfârşitul relaţiei celor doi, barometrul care
reglează vieţuirea în familie sub toate aspectele ei, fapt aproape ignorat în căsătoriile din ziua de
azi. Cum se arată în propoziţiile următoare, puterea dragostei dintre cei căsătoriţi este dată de
tăria legăturii dintre Hristos şi Biserică.

110 Cu iubire l-am tradus pe [ ]. Acesta este un termen folosit în magia erotică pentru a desemna
acţiunea magică prin care două persoane sunt foarte strâns legate una de alta. Pavel, meşteşugind
iscusit din legea dumnezeiască şi omenească un „filtru”, îi leagă printr-o unire de nedespărţit pe
cei căsătoriţi. După cum se observă, Părinţii au încercat să sacralizeze limbajul pervertit al epocii
lor şi nu s-au dat în lături de a sfinţi mai toate cuvintele prin harul Duhului. Şi acesta este un
aspect a sfinţirii a toată creaţia şi de a o pune în legătură intimă cu Dumnnezeu. Spre exemplu,
Teodoret, povestind vieţile pustnicilor din Siria, nu se sfieşte să folosească cuvinte din limbajul
hetairelor sau al confreriilor dionisiace pentru a desemna realităţi pur duhovniceşti trăite de marii
părinţi, plini de dragostea dumnezeiască.

1′l înţelesul ambilor termeni ce desemnează iubirea se leagă de [ ]

112 Când cei doi se întâlnesc.

113 (cu acest verb are legătură şi termenul de conştiinţă , în sens etimologic de împreună-vedere
ori cunoaştere, nu de ştiinţă de unul singur). Sfântul Pavel avea confirmată înlăuntrul său această
realitate de către Duhul Sfânt.

114 Se pare că Sfântul Ioan leagă căsătoria de o taină a firii, dar cu împreună-lucrarea lui
Dumnezeu şi nu de ceea ce noi numim în sens juridic Taina căsătoriei. E drept că doar în
Biserică ea poate fi pe deplin trăită (căci plenitudinea ei este legată de împărtăşirea cu Hristos),
dar acest lucru nu exclude că Dumnezeu nu participă tainic cu harul Său şi în căsătoriile sincere
ale necreştinilor.

115 A rămas uimit când şi-a dat seama că este o realitate analoagă.

116 Că ar fi trecut dintr-o stare în alta, în cea nouă nemaiavând ceva comun cu cea dinainte.
117 Taina este legată şi de întruparea Mântuitorului, dar şi de’ realitatea căsătoriei.

118 Nunta este model al întrupării lui Hristos. Prin urmare, singura şansă de a o înţelege pe
deplin este comuniunea cu Hristos-Mirele prin Biserică-Mireasa, adică de a intra prin experienţă
în taina legăturii dintre Hristos şi Biserică.

119 Cei doi sunt părtaşi aceleaiaşi vieţuiri, care este viaţa în Hristos.

120 După cum rezultă din acest text, femeia nu este înlăturată din viaţa publică, căci ea este
menită să-şi ajute soţul în casă şi în „toate celelalte”. Ceea ce diferă este modul de participare,
deci este vorba de o diferenţă în modul de participare, nu în participarea efectivă. Ca exemplu
negativ putem da faptul că uneori la perşi (ca de altfel de multe ori şi în Bizanţ) adevărata
cârmuire a imperiului se făcea din serai, de către soţiile favorite ale regelui, acesta fiind doar un
instrument al poftelor soţiilor. Ca exemplu pozitiv, sugerăm a se medita asupra capitolului 31 din
Pildele lui Solomon.

121 Literal: să stea în fruntea casei. La romani, Domina (de unde avem actualul „doamnă”) era
soţia stăpânului casei şi se bucura de mare cinste. Apelativul Maicii Domnului în tradiţia latină
este Domina, ca una ce este „mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât
serafimii”. Şi ceea ce este mai surprinzător, cinstea aceasta a dobândit-o fiindcă era smerită în
adevăratul înţeles al cuvântului, căci ea însăşi spune că „a căutat spre smerenia roabei Sale, că
iată, de acum mă vor ferici toate neamurile; mărire mi-a făcut Cel Puternic şi Sfânt e numele
Lui” (Le l, 48-49).

122 Locul unde se dezbăteau probleme culturale, economice, publice etc. A se vedea spre
exemplu unul din rolurile pieţei în descrirea vizitei lui Pavel la Atena, când a vorbit în Areopag.

123 Literal „din senat”. Locul unde se făceau sfatuiri obşteşti.

124 Ceea ce este de cugetat e faptul că azi femeile poftesc fără discernământ să conducă o
societate de tip patriarhal şi nu să-şi descopere vocaţia proprie prin care ar putea ajuta mult mai
mult pe bărbaţi să dărâme sistemul social – greşit din multe puncte de vedere – construit chiar de
ei.

125 După cum se observă, Sfântul Ioan prezintă sfera de acţiune a bărbatului în paralelism strict
cu cea a femeii, referindu-se la aceeaşi capacitate naturală. Femeia îşi exercită capacităţile de
guvernare asupra copiilor, bărbatul asupra treburilor obşteşti. Nu există diferenţă între raţiunile
celor două tipuri de cârmuire, ci doar între modurile lor de manifestare. Iar în ascetică (adică în
efortul nostru de a ajunge de la chip la asemănare, singurul lucru cu adevărat important în viaţa
aceasta) nu contează chipul sub care se lucrează o virtute (care ţine de personalitatea fiecăruia),
ci în ce măsură ea activează toate potentele chipului spre a ajunge asemenea în cele din urmă cu
Hristos. Prin urmare, pentru o lume neduhovnicească (despre una desacralizată nici nu mai
încape vorba) contează aspectul exterior al lucrurilor (şi de aici şi aparenta inegalitate între
bărbat şi femeie), pentru cea duhovnicească esenţialul este descoperirea raţiunilor sădite în ele de
Dumnezeu. Păcatul -în sensul lui ontolgic de abatere a puterilor fireşti de la scopul pentru care au
fost create de Dumnezeu – este cel care aduce inegalităţile (nu ierarhiile, care ţin de diversitatea
creaţiei şi nu de raporturi juridice de subordonare).

126 Dorinţei lui Dumnezeu de a le da oamenilor cinste.

127 Locul cuvenit fiecăruia, care să nu producă inegalităţi nepermise, de tip structural.

128 Omul, în viziunea Părinţilor, este un aristocrat, şi nu se cuvine ca prin fapte înjositoare,
nedemne de statutul său, să se coboare la treapta comportamentului vulgar şi nemanierat (de
bună seamă acestea se referă la cele duhovniceşti şi nu la feluritele convenţii omeneşti prin care
suntem sau nu consideraţi mondeni, deşi aceste două sfere de existenţă nu se exclud. Un om
duhovnicesc niciodată nu bruschează prin vulgaritatea comportamentului, căci „dragostea nu se
poartă cu necuviinţă”, spune Sfântul Pavel în I Corinteni, cap. 13).

129 voia este starea când cei doi au aceeaşi minte, acelaşi mod de a cugeta, lucru ce nu se poate
dobândi decât dacă avem „mintea lui Hristos”.

130 Bogăţia se poate referi şi la calităţile persoanei, şi practic se întâmplă aceeaşi greşeală când
ne căsătorim pentru calităţile celuilalt, despărţindu-le de persoana lui (spre exemplu, ne place
vocea unei persoane, faptul că ştie să picteze, frumuseţea corporală etc.). Calităţile nu se pot da
la o parte, căci fac parte din personalitatea aceluia, dar nu ele sunt esenţialul, ci în ce măsură ele
sunt dăruite lui Hristos şi în ce măsură locuieşte Hristos în acela.

131 Este vorba despre darurile pe care le dădea mirele socrilor.

132 este starea vânătorului care stă la pândă şi a străjerului ce priveghează pe meterez. Este
trezvia maximă, ce nu are nimic de a face cu sentimentalismul gratuit, dar în acelaşi timp nici cu
atenţia rece de tip intelectualist, căci trezvia duhovnicească nu este străină de inima iubitoare şi
jertfelnică.

134 Poate fi vorba de vrăjitoare, descântătoare, tot felul de babe. Dar ajutorul omenesc (doar
omenesc) poate fi şi cel dobândit din consultaţii la specialişti în psihologie, planning familal etc,
care adeseori (şi tarifurile practicate azi dau mărturie de acest lucru) caută slava proprie şi
înavuţirea. Oare unde este hipocraticul „nu voi cere de la nimeni nimic pentru vindecări” şi buna
conştiinţă pe care aceştia o promit la jurământul făcut şi care le conferă demnitatea de a fi
colucrători ai binefacerilor lui Dumnezeu? Şi Biserica are sfinţi tămăduitori, doctori fără de
arginţi. Oare aceştia căutau propriul renume şi îmbogăţire sau folosul omului, luându-L ca
împreună-lucrător pe Duhul Sfânt? Desigur, credem că sunt şi astăzi mulţi vrednici urmaşi ai
doctorului Alexis Carrel sau ai savantului Paulescu.

135 Despre [ ] (caracterul lăuntric al sufletului), care se dobândeşte prin educaţia primită de mic
copil – vezi Platon, Republica, partea a Il-a, cartea a IlI-a, 398-401.

136 Dispoziţia lăuntrică de a se jertfi; ea este dobândită mai înainte de a face fapta, iar aceasta
din urmă probează doar adevărul sau falsitatea dispoziţiei lăuntrice.
137 Ceea ce se străduia ea să simtă străinul era doar dulceaţa şi bunătatea ei, nu şi osteneala pe
care o făcea, ca nu cumva să-l facă să se simtă dator.

138 Important nu este ce dăm noi aproapelui, după valorile şi părerile noastre, ci ca noi să ne
facem unelte ale voii dumnezeieşti pentru aproapele nostru. Important este ca prin noi aproapele
să simtă dragostea lui Dumnezeu. Or, pentru a deveni unelte ale dragostei, ni s-a poruncit să
ţinem aşezămintele lui Hristos şi nu să judecăm starea aproapelui, fapt ce ţine de Dumnezeu şi de
cei duhovniceşti, rânduiţi de El pentru acest lucru, în cazul lui Avraam, roadă era harul Duhului
Sfânt, concretizat în dragostea de oameni, dar darul dumnezeiesc întrece toate aşteptările: Sara
rămâne însărcinată.

139 Literal: bună dispoziţie a minţii.

140 Respectul, demnitatea conferită celuilat, dar şi sieşi, căci împlinea o poruncă dumnezeiască
spre slava Celui Cea dat-o.

141 ..: care este constanta sufletului său, adâncul cel adevărat al ei şi nu superficialitatea care
adeseori înşală, dacă nu există o privire şi cercetare duhovnicească a subiectului în cauză.

142 Azi aceste lucruri sunt aceleaşi ca şi pe acea vreme, doar forma s-a schimbat: bani în bancă,
asigurări la tot felul de asociaţii de asigurări, investiţii pentru, chipurile, „zile negre”. Oare nu
spune psalmistul: „îmbătrânit-am, dar n-am văzut pe cel drept părăsit, nici pe urmaşii lui cerşind
pâine” (Ps 36,25)? Iar Mântuitorul porunceşte să nu ne îngrijim de ziua de mâine. Probleme nu
sunt aceste mijloace în sine, ci faptul că ne încredem în ele mai mult decât în Dumnezeu.

143 E uşor de găsit corespondenţa de azi: haină aurită – garderobă sofisticată de nuntă; trăsură
acoperită – maşină ultimul tip; surle şi fluiere – Dj şi staţii de amplificare etc.

144 Bună dispoziţie a trupului, sub raport anatomic şi fiziologic. Azi se caută foarte mult acest
lucru, dar după observaţia adâncă a Sfântului, singura cale de a o dobândi este starea virtuoasă a
sufletului. Mai mult, această dispoziţie nu este un scop, ci doar urmarea firească a virtuţii ce se
lucrează în sufletul credincios.

145 A nu se înţelege în sensul lipsei de dragoste. Această severitate era îndreptată tocmai
împotriva a ceea ce noi credem azi că este dragoste maternă sau paternă, fiind de fapt un cumplit
răsfăţ care strică sufletele copiilor. A se vedea educaţia pe care a primit-o Sfântul Serafim de
Sarov sau Sfântul Siluan ori, din spaţiul catolic, parohul de Ars, Don Bosco, sau Sfânta Tereza
de Lisieux.

146 De remarcat că şi astăzi femeia sportivă, practicând jogging, aerobic etc., apare mult mai
sexy în ochii bărbaţilor. Aceasta este un fapt al firii omeneşti, ceea ce şi Sfântul Ioan Gură de
Aur certifică, urmând experienţei antice în educarea tinerilor. Problema este în scopul pentru
care se fac ostenelile. Dacă finalitatea lor este duhovnicească sau nu se vădeşte din observarea
lăuntrică a scopului pentru care le facem: să slujim altora prin ele, ori egoismului propriu. Spre
exemplu, unei fete sau unui băiat îi este greu să care provizii pentru o asociaţie filantropică dacă
drumul este lung şi bagajele grele – şi aceasta nu se face în fiecare zi -, dar să alerge o oră în
fiecare zi sau să „tragă la fiare” în sala de culturism nu este de nesuportat, căci acestea menţin
tonusul trupului, care trebuie afişat spre a fi admirat şi dorit de cei din jur. Ştim, poate părea
demodat şi semn de habotnicie, dar dacă avem prea multă energie, aceasta se va „potoli” dacă
vom încerca să facem câteva zeci de metanii după putere, respectând indicaţiile Sfinţilor Părinţi
în executarea lor şi nu mândrindu-ne cu numărul lor.

147 Este absolut necesară conlucrarea soţilor şi părinţilor cu Dumnezeu în cele mai mici detalii
ale vieţii lor particulare şi publice.