Proiect interdisciplinar: Anne Frank – Jurnal

Fragment IV
MARŢI, 7 MARTIE 1944
Dragă Kitty, Când mă gândesc acum la viaţa mea din 1942, totul mi se pare ireal. De traiul
dumnezeiesc de-atunci avea parte o Anne Frank cu totul diferită de cea care între timp s-a maturizat
aici. Un trai dumnezeiesc, asta a fost.
La tot pasul cinci admiratori, vreo douăzeci de prietene și cunoștinţe, preferata celor mai mulţi
profesori, răsfăţată de mama și tata, multe dulciuri, destui bani – ce vrei mai mult?
O să mă întrebi de bună seamă cum de i-am fermecat pe toţi oamenii ăștia. Peter numește asta
„putere de atracţie“, dar nu-i întru totul adevărat. Pentru profesori, răspunsurile mele isteţe, remarcile
hazlii, faţa zâmbitoare și privirea critică aveau ceva simpatic, amuzant și spiritual.
Aveam câteva părţi bune care îmi asigurau o anumită popularitate, și anume sârguinţă, cinste și
generozitate. N-aș fi oprit niciodată pe nimeni, oricine ar fi fost, să copieze după mine, împărţeam
dulciuri în stânga și-n dreapta și nu eram încrezută.
Oare, fiind atât de admirată, n-aș fi ajuns arogantă?
E un mare noroc că în mijlocul, în toiul balului, cum s-ar zice, m-am trezit deodată la realitate,
și a durat mai bine de un an până m-am obișnuit să nu mai primesc de niciunde semne de admiraţie.
Cum eram văzută la școală? Cea care dădea întotdeauna tonul la farse și glume, mereu cea
dintâi, niciodată prost-dispusă sau plângăcioasă. Era de mirare că toată lumea voia să mă însoţească
când mergeam pe bicicletă sau voia să-mi facă diverse favoruri?
Acum văd în acea Anne Frank o fată drăguţă, amuzantă, dar superficială, care nu mai are nimic
de-a face cu mine. Ce-a spus Peter despre mine? „Oricând te vedeam, erai înconjurată de doi sau mai
mulţi băieţi și de o grămadă de fete, râdeai mereu și erai mereu în centrul atenţiei!“
Ce-a mai rămas acum din acea Anne Frank? O, sigur, încă nu mi-am pierdut râsul și replicile,
știu să critic oamenii la fel de bine sau chiar mai bine, știu să flirtez la fel de bine și să fiu amuzantă,
dacă vreau… Dar nu vreau adoratori, ci prieteni, nu vreau să fiu admirată pentru un surâs, ci pentru
comportament și caracter. Știu foarte bine că atunci cercul din jurul meu s-ar face mult mai mic. Dar
ce contează dacă îmi mai rămân doar câţiva oameni, oameni sinceri?
Acum, analizându-mi viaţa, îmi dau seama că o etapă din ea s-a încheiat definitiv; perioada fără
griji și necazuri a anilor de școală nu se mai întoarce niciodată. Nici măcar n-o regret, am depășit
stadiul ăsta, nu pot să fac doar tâmpenii, o părticică din mine își păstrează mereu seriozitatea.
În a doua jumătate a anului 1943, am intrat în adolescenţă, ceilalți au început să mă considere
mai matură. Am început să gândesc, să scriu povestiri și am ajuns la concluzia că ceilalţi nu mai
aveau nimic de-a face cu mine.
Am înţeles că pot renunţa la mama cu totul și cu totul. A fost o constatare dureroasă, însă ce m-
a rănit și mai tare a fost înțelegerea faptului că tata n-avea cum să-mi fie vreodată confident. Nu mai
aveam încredere în nimeni altcineva decât în mine însămi.
După Anul Nou, (în 1944) a doua mare schimbare. Am descoperit că vreau să fiu alături de …
un băiat. Nu o prietenie cu o fată, ci un prieten băiat. Am descoperit de asemeni fericirea din mine sub
carapacea de superficialitate și veselie. Din când în când reintram în acalmie.
Acum nu mai trăiesc decât pentru Peter, căci de el va depinde foarte mult ce se va întâmpla mai
departe cu mine.
Seara, când stau culcată în pat mă gândesc la „ce e bun“ în clandestinitate, la sănătatea mea și la
întreaga mea fiinţă, la ce are „drăguţ“ Peter, la ce-i încă mic și fragil și căruia noi încă nu îndrăznim
să-i dăm un nume, iubire, viitor, fericire, și la „ce e frumos“, asta însemnând lumea, natura și tuturor
lucrurilor frumoase pe care le așteptăm împreună.
Atunci nu mă gândesc la toate nenorocirile, ci la frumuseţea încă prezentă. În asta constă în
bună măsură diferenţa dintre mama și mine. Sfatul ei împotriva melancoliei este: „Gândește-te la toate
nenorocirile din lume și fii fericită că nu treci tu prin ele.“
Sfatul meu este: „Ieși afară, mergi pe câmp, în natură și soare. Ieși afară și încearcă să regăsești
fericirea în tine. Gândește-te la tot ce-i frumos în tine și în jurul tău și fii fericită!“
După părerea mea, ce spune mama nu stă-n picioare, căci ce poţi face atunci când treci chiar tu
prin nenorociri? Ești pierdut. Eu cred că, dimpotrivă, în orice necaz este și o urmă de frumos. Dacă ai
ochi pentru ea, descoperi din ce în ce mai multă bucurie și-ţi regăsești echilibrul. Iar cine-i fericit îi va
face și pe alţii fericiţi. Cine are curaj și încredere nu se va lăsa pradă nenorocirii.
 JOI, 16 MARTIE 1944
Dragă Kitty, Vremea este minunată, de o frumuseţe de nedescris.
Bineînțeles, nu mai stau mult și mă duc la mansardă. Acum știu de ce sunt mult mai neliniștită
decât Peter.
El are camera lui, unde lucrează, visează, gândește și doarme. Eu sunt împinsă dintr-un loc într-
altul. Nu sunt niciodată singură în jumătatea mea de cameră, și totuși mi-aș dori asta așa de mult. Ăsta
e și motivul pentru care mă refugiez la mansardă. În mansardă sau vorbind cu tine pot fi eu însămi
preţ de o clipă, o frântură de clipă. Totuși, nu vreau să mă mai plâng, dimpotrivă, vreau să fiu
curajoasă!
Din fericire, cei de jos nu-și dau seama de sentimentele mele, văd doar că sunt pe zi ce trece tot
mai rece și dispreţuitoare faţă de mama, îl alint mai puţin pe tata și nu mă mai destăinui deloc nici lui
Margot. Tac mâlc.
Înainte de toate, trebuie să-mi păstrez siguranţa exterioară, nimeni nu trebuie să știe că în mine
încă bântuie războiul. Un război între dorinţă și raţiune. Până acum, cea din urmă a câștigat, dar oare
nu se va dovedi cea dintâi mai puternică? Uneori mă tem de asta, alteori o doresc!
O, îmi este așa de greu să nu mă destăinui niciodată lui Peter, dar știu că el trebuie să înceapă; e
așa de greu să consider peste zi că toate conversaţiile și faptele de care am avut parte în visele mele nu
există! Da, Kitty, Anne s-a smintit de-a binelea, dar epoca în care trăim este și ea smintită, iar
împrejurările încă și mai smintite.
Cel mai mult îmi place că pot cel puţin să notez ce gândesc și simt, altfel m-aș sufoca cu totul.
Oare ce crede Peter despre toate astea? Nu încetez să cred că într-o bună zi voi putea vorbi cu
el despre ele.
Trebuie să fi ghicit ceva în mine, căci este imposibil s-o iubească pe Anne cea exterioară, pe
care a cunoscut-o până acum! Cum poate el, care ţine așa de mult la liniște și pace, să simtă vreo
simpatie pentru firea mea zgomotoasă și agitată? Să fie el oare primul și singurul din lume care să fi
privit dincolo de masca mea de beton? Oare va trece curând dincolo de ea?
Chiar nu știu, nu știu deloc cum să-mi găsesc primele cuvinte. Cum ar putea s-o facă atunci el,
căruia îi vine și mai greu să vorbească? De-aș putea să-i scriu! Atunci ar ști cel puţin ce-am vrut să
spun, căci pentru ca să spui toate astea cu voce tare este așa de teribil de greu!
A ta, Anne M. Frank

VINERI, 17 MARTIE 1944

Dragă Kitty,
Margot și cu mine ne-am cam săturat de părinţii noștri.
Să nu înţelegi asta greșit. Îl iubesc la fel de mult pe tata, iar Margot îi iubește la fel de mult pe
tata și pe mama, dar, când ai vârsta noastră, vrei totuși să decizi și tu un pic pentru tine, vrei și tu să te
smulgi uneori din mâinile părinţilor.
Margot a spus ieri seară: „Mi se pare de-a dreptul stupid. Dacă-ţi sprijini capul în mâini și
oftezi de două ori, te întreabă imediat dacă te doare capul sau nu te simţi bine.“ Pentru amândouă, este
un adevărat șoc să vedem acum, deodată, ce puţin a mai rămas din atmosfera de încredere și armonie
de acasă!
Vreau să spun că în privinţa lucrurilor exterioare suntem trataţi ca niște copii...
Chiar dacă am abia paisprezece ani, știu totuși foarte bine ce vreau, știu cine are dreptate și cine
nu, am părerea mea, concepţiile și principiile mele și, chiar dacă poate părea aiurea din partea unei
puștoaice, mă simt mai mult adult decât copil, mă simt cu totul independentă de oricare alt suflet.
Știu că sunt în stare să dezbat o problemă și să discut mai bine decât mama, știu că am o privire
mai obiectivă, știu că nu exagerez atât, că sunt mai ordonată și mai îndemânatică și, de aceea (poţi să
râzi de asta), simt că îi sunt superioară în foarte multe lucruri. Dacă iubesc pe cineva, trebuie să simt
în primul rând admiraţie pentru el, admiraţie și respect, iar aceste două condiţii sunt total absente la
mama!
Totul ar fi bine dacă l-aș avea pe Peter lângă mine, căci îl admir în multe privinţe. E un băiat
așa de drăguţ și frumos!
A ta, Anne M. Frank
 DUMINICĂ, 16 APRILIE 1944
Scumpă Kitty,
Reţine ziua de ieri, căci este o dată foarte importantă în viaţa mea. Nu e important pentru orice
fată momentul în care este sărutată pentru prima oară?
Cum am ajuns așa, dintr-odată, la sărutul ăsta? Păi o să-ţi povestesc.
Ieri seară la opt stăteam cu Peter pe canapeaua lui.
N-a durat mult și și-a petrecut braţul pe după umărul meu (fiind sâmbătă, nu purta salopeta).
„Hai să ne dăm un pic mai încolo, i-am spus, ca să nu mă lovesc cu capul de dulăpior.“ El s-a tras
până foarte aproape de colţ, eu mi-am petrecut braţul pe sub braţul lui, cu care mă ţinea pe după
umeri, și-atunci aproape că m-a sufocat. Am stat noi de mai multe ori așa, dar niciodată atât de
aproape unul de altul. M-a strâns tare la piept, pieptul mi s-a lipit de-al lui, inima îmi bătea deja mai
repede, însă asta n-a fost tot. N-a fost mulțumit până nu mi-am culcat capul pe umărul lui, iar el și-a
culcat capul pe al meu. Când, după vreo cinci minute, m-am ridicat iarăși cât de cât în capul oaselor,
mi-a luat capul în mâini numaidecât și l-a tras din nou spre el. O, a fost minunat! Nu puteam să
vorbesc, plăcerea era prea mare; m-a mângâiat puţin cam stângaci pe obraz și pe braţ, și-a făcut de
lucru cu buclele mele și, aproape tot timpul, capetele noastre au rămas lipite.
Kitty, nu pot să-ţi descriu senzaţia care m-a străbătut în acele clipe. Am fost extrem de fericită,
și cred că și el.
La opt și jumătate ne-am ridicat de pe canapea. Cât timp Peter și-a pus tenișii, eu am rămas în
picioare lângă el. Nu știu cum de-am făcut deodată mișcarea potrivită și, înainte de-a merge amândoi
jos, el m-a sărutat pe păr, jumătate pe obrazul stâng, jumătate pe ureche. Am coborât în fugă, fără să
întorc capul, iar acum aștept cu multă nerăbdare ziua de azi.
Duminică dimineaţă, puţin înainte de ora 11.
A ta, Anne M. Frank

VINERI, 28 APRILIE 1944

Dragă Kitty,
Ieri seară ne-am așezat ca de obicei pe canapea, unul în braţele celuilalt. Atunci Anne cea
obișnuită a dispărut dintr-o dată și în locul ei a apărut o a doua Anne, care nu este exuberantă și
amuzantă, ci vrea doar să iubească și să fie tandră.
Stăteam lipită de el și simţeam emoţia copleșindu-mă.
Mi-au ţâșnit lacrimi din ochi, cea din stânga a căzut pe salopeta lui, cea din dreapta mi s-a
prelins pe lângă nas și a căzut tot pe salopeta lui. Oare să fi observat? Nici un gest de-al lui nu trăda
asta. Oare simte și el la fel ca mine?
N-a scos aproape nici o vorbă. Oare știe că are două Anne în faţa lui? Toate astea sunt întrebări
fără răspuns.
La opt și jumătate m-am ridicat și m-am dus la fereastră. Acolo ne despărţim întotdeauna.
Tremuram încă, eram încă Anne numărul doi, el s-a apropiat de mine, eu mi-am petrecut braţele pe
după gâtul lui și i-am dat un sărut pe obrazul stâng. Tocmai voiam să trec și la dreptul, când gura mea
a întâlnit-o pe-a lui, și-atunci ne-am lipit buzele. Ameţiţi, ne-am lipit unul de altul...

MARŢI, 1 AUGUST 1944

Dragă Kitty,
Ţi-am povestit deja de mai multe ori că sufletul meu este, ca să zicem așa, împărţit în două. Una
din părţi adăpostește veselia mea exuberantă, bucuria de viaţă și, mai ales, felul meu de a lua ușor
lucrurile. Prin asta vreau să spun că nu văd nimic rău într-un flirt, un sărut, o îmbrăţișare, un banc
deocheat.
Partea asta stă de cele mai multe ori la pândă și o împinge deoparte pe cealaltă, care este mult
mai frumoasă, mai pură și mai profundă. Partea frumoasă a Annei n-o știe nimeni și de aceea puţini
oameni mă pot suporta.
Nu-mi face nici o plăcere să-ţi povestesc toate astea, dar de ce să n-o fac dacă știu că ăsta-i
adevărul?
Partea mea mai ușuratică, mai superficială va fi întotdeauna mai iute decât partea mea profundă,
și de aceea va câștiga mereu. Nici nu-ţi poţi închipui de câte ori am încercat s-o resping pe această
Anne care nu este decât jumătate din cea pe care o cheamă Anne, să o schimb radical, s-o ascund. Nu
merge, și știu și de ce nu merge.
Mi-e tare teamă că toţi cei care mă cunosc așa cum sunt vor descoperi mereu că am o altă
latură, mai frumoasă și mai bună. Mi-e teamă că vor râde de mine, crezându-mă ridiculă,
sentimentală, și nu mă vor lua în serios.
Sunt obișnuită să nu fiu luată în serios, dar numai Anne cea „ușuratică“ e obișnuită cu asta și
poate suporta, Anne cea „profundă“ este prea slabă pentru așa ceva.
Știu exact cum aș vrea să fiu, cum sunt în realitate, dar din păcate sunt așa doar pentru mine. În
interior, Anne cea pură îmi arată calea, în exterior nu sunt altceva decât un ieduţ care în zburdălnicia
lui rupe funia cu care a fost legat.
Așa cum am mai spus, simt toate lucrurile altfel decât le pot exprima. De aceea am căpătat
reputaţia de fată care face pe atotștiutoarea și citește romane siropoase.
Anne cea veselă se amuză de toate astea, răspunde obraznic, ridică din umeri indiferentă, ca și
cum nu i-ar păsa, dar Anne cea liniștită reacţionează exact invers. Ca să fiu întru totul sinceră, vreau
să-ţi mărturisesc că asta mă doare și că mă străduiesc din răsputeri să mă schimb...
O voce suspină în mine: „Vezi, oamenii cred că ești antipatică, și toate astea doar pentru că nu
asculţi sfaturile jumătăţii tale bune.“ Ah, aș vrea să le ascult, dar nu se poate. Când sunt calmă și
serioasă, toţi cred că joc din nou teatru, și-atunci trebuie să mă salvez printr-o glumă, ca să nu vorbim
de propria mea familie, care crede fără îndoială că sunt bolnavă, îmi dă să înghit pilule de dureri de
cap și calmante, îmi pipăie gâtul și fruntea să vadă dacă n-am febră. Nu pot să sufăr când sunt
supravegheată așa, atunci devin mai întâi arţăgoasă, apoi tristă și în cele din urmă îmi răsucesc iarăși
inima, întorc ce-i rău spre afară, ce-i bun spre înăuntru, neîncetând să caut o metodă pentru a deveni
așa cum mi-aș dori tare mult să fiu și cum aș putea să fiu dacă… n-ar trăi alţi oameni pe lume.
A ta, Anne M. Frank

AICI SE SFÂRȘEȘTE JURNALUL ANNEI FRANK.

Încheiere

În 4 august 1944, clandestinii din Anexă împreună cu doi dintre protectori sunt arestaţi de
serviciul de informaţii și spionaj al SS, în urma unui denunţ. Jurnalul Annei scapă de confiscare; va fi
luat și pus la loc sigur de Miep Gies, secretara lui Otto Frank și unul dintre protectori, care, printr-un
miracol, nu a fost arestată. Când avea să afle că, fără dubiu, Anne a murit, ea îi va încredinţa tatălui ei
jurnalul.
Cei opt locatari ai Anexei sunt deportaţi în lagărul Westerbork de pe teritoriul Ţărilor de Jos,
după care sunt urcaţi în ultimul tren care a plecat de aici spre Auschwitz, unde ajung în 5 septembrie
1944. Cu excepţia lui Otto Frank, toţi vor muri. Transferate în lagărul Bergen-Belsen, Anne și sora ei
au murit, probabil de tifos, în februarie sau martie 1945. Tatăl lor, rămas la Auschwitz, a fost eliberat
de trupele sovietice la sfârșitul lui ianuarie 1945. Reîntors la Amsterdam, a publicat prima variantă a
Jurnalului Annei Frank în 1947.