MIERCURI 10

George Bonea
MIERCURI 10
George Bonea

Editura Media Gamma Publishers

București - 2013

MIERCURI 10
Editura Media Gamma Publishers
Str. Nerva Traian nr. 3, Bl. M 101, et 5,
sector 3, București, România;
Tel.: 021-202.82.90
www.unitedprint.ro

Ne puteți vizita pe
www.romanialibera.ro

MIERCURI 10
Copyright © 2013 Media Gamma Publishers
Toate drepturile rezervate
Editor: Olivia Vereha
Redactor: Olivia Vereha
Corector: Livia Săvulescu
Design Copertă: Bogdan Modreanu
Fotografie copertă: Shutterstock
Tehnoredactare și prepress: Bogdan Modreanu
Tipărit la: Unitedprint, www.unitedprint.ro
Coordonare editorial: Maria Capelos

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

George Bonea
”...la ora 15:23 am pus şi corzi noi. Groase, numai
bune să mă strâng de gât cu ele. Groase, rigide şi
curate. Şi-mi malformează chitara. O strâng şi înco-
voaie, o fac să pârâie din încheieturi şi o sugrumă
până când rămâne fără aer. Îi tremură cheiţele şi
butoanele. La fel ca mie...”

MIERCURI 10
189 George Bonea
 Sunt...

...în Gara de Nord, în primul vagon al trenului per-
sonal către Ploieşti Vest. Îmi e scârbă de trenul ăsta
în care mi-am pierdut luni bune din viață. Parcă am
intrat într-un cerc vicios și orice drum duce ine-
vitabil la Ploiești. La început mi-a plăcut orașul
ăsta, nevinovat că am început să-l urăsc din prici-
na experiențelor negative. Mă duc la un interviu
căruia nu îi acord nici o şansă. E un ONG şi per-
soana cu care am vorbit la telefon s-a ferit să îmi
dea prea multe detalii despre bani şi... cam asta mă
interesează acum. Bani, că de experienţă sunt sătul
la numai 21 de ani. N-au bătrânii de ieri habar prin
câte trec tinerii de azi. Ştiu că se trăieşte numai cu
bani și cel puțin acum când scriu rândurile astea,
mi-am pierdut total speranța că pot ajunge vreodată
la o stare meditativă în care să mă mulțumesc cu
puținul material. Cunosc o persoană care vrea să ex-
perimenteze viaţa fără bani, dar Corina spune că e
un copil. O cred, pentru că peste ani îl voi vedea pe
Octavian cântând prin centrul vechi pentru băutură
și prenandez, și asta nu-i viața fără bani pe care mi-o
doresc. Apoi peste ani, Octavian va reali-za că banul
face diferența și-și va împacheta iPod-ul, iPhone-ul și
chitara pentru a pleca la facultate-n Anglia. Pe chel-
tuiala părinților. Halal anarhism! ar spune Bakunin
răsucind cockteiluri molotov în mormânt. O casă,
o maşină şi o carieră. „Toate înseamnă bani”, mi-o
spun cu răceală în timp ce mă rog să plece mai repede

MIERCURI 10 188
 trenul pentru că mor de frig într-un vagon vechi pe
o banchetă murdară, maro și rece. E nevoie de bani,
așa că dau mai mult credit intuiţiei feminine. Dacă
nici ea n-are dreptate, cine?
Astăzi e miercuri. A 10-a zi a lunii noiembrie. E
ziua în care butonul din creier pe care scria „Nu
apăsa” a fost îndesat brusc şi violent cu un pumn.
Un pumn primit în figură la prima oră a dimineţii,
cu 30 de minute înainte să sune alarma programată
pe telefon. Un pumn care... dar o să vorbesc puţin
mai târziu despre pumnul ăsta. Și cât de rău îmi pare
de piesa aleasă pentru sonerie. Cât efort emoțional
consumăm pentru a alege o piesă care să ne trezească
frumos, când noi de fapt urâm cu ardoare trezirea,
dimineața și implicit piesa.
Cine sunt eu? Îmi pun întrebările acum, ca să
înţelegi mai uşor în ce lume şi spaţiu al minţii mele
te situezi. Acum nu eşti în mintea unui tânăr de 21
de ani conectat la o priză dintr-un CFR, îmbrăcat la
costum, cu o grimasă serioasă, de genul „zâmbesc la
exterior, disper la interior”. Nu. Acum eşti în min-
tea strânsă cu menghina şi haotică a unui om care e
în pragul unui colaps. Un colaps psihic în mijlocul
unor străini care joacă tabinet peste scaunele goale
din tren.
Până acum mă uitam la mine încrezător. Ca să fiu
sincer, mă plac. Orice părere bună despre mine îmi
alimentează ego-ul. Orice laudă îmi dă energie să
continui şi să vreau mai mult. Nu cred că are legătură
cu zodia şi dacă are, ce contează? Îmi plăcea să mă

187 George Bonea

uit în reflexia mea atunci când stăteam în staţia de
autobuz. Să mă văd şi să nu mă corec-tez. Sunt în
regulă exact așa cum sunt. Slab, osos, înalt, dar nu
cât mi-am dorit eu, deci complexat cât să victimizez
și să cerșesc laude, îmbrăcat cum mă simt bine şi
cu o privire „aeriană”. O privire pe care numai o
singură persoană a fost capabilă să o citească.
Acum o oră, în staţia goală a troleibuzului 96,
vântul mă agasa. Părul îmi intra în ochi. Trebuie să
mă tund. Îți dai seama de gravitatea situației după
tunsoare. Păr mare, ciupercă. Nagasaki. Nu mai am
de ce să mă uit în oglindă, în reflexie, în geamurile
fumurii ale clădirilor din Bucureşti. Nu vreau şi nu
pot să mă mai uit la ele. Acum ele mă privesc. Merg
pe holul trenului şi simt cum văd prin toţi şi toate.
Simt cum lumea se uită la mine şi mă măsoară cu
aceeaşi indiferenţă cu care i-am măsurat şi eu până
azi, miercuri, 10.
O ultimă întrebare. Pentru cine? Pentru mine
fiindcă am ales întotdeauna cum m-a dus capul şi
aproape niciodată nu am regretat. Pentru mama, că a
fost mama pentru care poeţii trebuiau să scrie poezii,
pentru că trupa Queen a compus o piesă pentru ea,
şi pentru că am fost plecat când trebuia să fiu lângă
ea şi am stat cu urechea lipită de pereţii ca-merei ce
dădea-n dormitorul părinților când trebuia să fiu ple-
cat. N-am sărutat guri câte guri de pahar am lipit de
zid pentru a asculta mai bine de ce se ceartă. Pentru
tata, care în ciuda viciului nemernic, a iubit familia
şi a, citez, „mers într-o mână şi-un picior la muncă

MIERCURI 10 186
 pentru familia lui”. Pentru prietenă, căreia nu i-am
oferit nimic, exceptând iubire. Dar ea îmi spune că îi
ajunge şi atât... dar eu ştiu că nu e adevărat. Aşa că
aştept momentul când o să îmi spună „am o vârstă,
tu eşti rupt de realitate, aşa că mai bine...”. Şi pen-
tru Mihai, amicul meu din clasa I şi până în prezent,
care fizic se mai află în acelaşi oraş cu mine, dar
emoţional e plecat de mult. Şi mă bucur pentru el.
Azi, miercuri 10, am ajuns să simt dorinţa lui Oc-
tavian. Am ajuns la nivelul nebuniei, al indiferenţei.
Între mine şi cel care doarme în gară nu mai văd nici
o diferenţă. Ba nu, el e conștient de condiția lui, eu
acum abia mă înspăimânt de a mea. Și anii, dar aia
se rezolvă. Acum trec prin lucruri, văd dincolo de
înţelesuri şi unde nu înţeleg nu mă blochez, ci con-
tinui fără să-mi pese. Nu mă forţez, ci doar trec peste
ca şi când problema nu ar exista. Am o minte la fel
de inexpresivă precum chipul mamei mele, chip care
de două zile refuză să mai coboare de pe canapea.

Am ajuns...
...acasă, unde îmi pot continua povestea. Interviul a
fost banal. Am încercat să par vesel şi interesat, iar
angajatorul a încercat să îmi ofere încredere. Încre-
dere spulberată în momentul în care mi-a împins un
contract sub nas cu pretenţia să îl semnez de la prima
noastră întâlnire. Şi să încep munca a doua zi. Sunt
disperat, dar nu prost. Șomerul din greșeli învață.
Acasă nu mai e cald şi bine. Şi de o săptămână
nu mă mai aşteaptă nimeni la intrare. Până acum

185 George Bonea

îmi recunoşteau paşii pe scară şi îmi aprindeau lu-
mina. Îmi luau geanta de pe umeri, mă pupau şi mă
întrebau cum a fost. Acum, mama e ca moartă pe
canapeaua din bucătărie, cugetând la nimic în semi-
întuneric. Ai impresia că se uită la tabloul cu Fe-
cioara Maria de sub televizor. Și cât de indiferentă
o privește mama lui Iisus pe mama mea. Televizorul
mic de pe suport îi mai colorează chipul, dar e albă
ca varul şi părul i s-a încărunţit în 4 zile cât într-o
viaţă. Tata? Un ajutor „de nădejde”. Şi-a cumpărat
o sticlă de vin, o sticlă de Cola şi stă cu privirea
de beţiv aţintită spre televizor, în sufragerie. Nu ai
spune că receptează. E o legumă. Îi urăsc obiceiul.
Pe cât de mult îl iubesc atunci când e treaz şi e Tata,
pe atât de mult îl urăsc şi îmi doresc să îl văd mort
în şanţ... când e străinul ăsta beţiv ce-mi consumă
aerul, spațiul și bateriile la telecomandă. Mă rog şi
sper să nu ajung ca acest străin.

... într-o zi de vară, poate chiar caniculară. Era marţi.

Dacă m-am născut marţi şi am înnebunit miercuri,
poate sună bine pentru impresia artistică să spun
că am fost conceput într-o zi de luni. Poftim, luni –
marţi – miercuri. Nu am trăit nici măcar 3 zile pline
din săptămână.
M-am născut în acelaşi spital cu Claudia, persoană
pe care o să o întâlnesc abia peste 17 ani şi pe care
o să înşel în cel mai adolescentin mod cu putinţă. O
petrecere, prieteni, băutură, ţigări, Tussine, o fostă, o
adolescentă rebelă şi disperată, ea. Dar o să mă ierte.

MIERCURI 10 184
 Ori nu o să îi pese. Și-o s-o văd fericită pe stradă,
pe Facebook și pe forumuri unde-și laudă soțul pen-
tru capacitățile lui de armăsar. Cică-i zodiacal și
p-asta n-am nici cum s-o schimb, nici cum s-o învăț.
Nedreptate astrală, rasism de horoscop.

Am apărut într-o familie mare pentru mine, mică

în comparaţie cu altele, precum cei care au neamuri
de poţi umple o sală de sport. Dar pentru mine şi
aceste 3 familii sunt mari şi cu secrete pe care nu
le-am aflat niciodată. Am încercat să le deduc, dar
ca şi în cazul Corinei, deducţiile sunt uneori, spre
întotdeauna, eronate. De exemplu, am aflat târziu de
tot că părinţii mei au mai fost căsătoriţi. Tata prea
devreme, undeva pe la 19-20 de ani, iar fratele meu
este rodul acelei căsnicii şi mama din greşeală, cu un
burtos tatuat. L-am cunoscut o singură dată şi a ţinut
morţiş să îmi arate tatuajul cu numele mamei mele.
Rodul acelei căsnicii este sora mea și un desen ce
trebuia să-mi simbolizeze mama.
Şi legat de sora mea aveam o enigmă. De ce a
copilărit cu bunicii din partea mamei şi nu în aceeaşi
casă cu mine, mama şi tata? Am aflat la vârsta de 7
ani, când gura mi-a luat-o pe dinainte, exact cum li
se întâmplă multor copiii. Elena a fugit în camera
ei, o debara mică, plină de cărţi, postere şi păpuşi ce
mă speriau. Tocmai o certase bunica mea, căreia-i
spunea „mamă”. Am mers după ea să îmi cer scuze,
şi atunci mi-a reproşat că trebuie să îmi ţin gura,
că pe ea mama a abandonat-o bunicilor şi... şi tot

183 George Bonea

n-am înțeles.
De fratele meu nu ştiu prea multe. A fost un elev
problemă, nu pentru că era golan, ci pentru că nu
învăţa. Peste ani am realizat că era chiar prost. Şi
crescut prost. De câte ori ni se afişa la uşă aveam
în vizită câteva din păcatele capitale: lăudăroşenie,
vanitate, minciună, lipsă de ambiţie. Cu toate as-
tea, tata îi suporta mizeriile pentru că era plodul lui.
Şi îi semăna la perfecţie din punct de vedere fizic.
Poate d-aia uneori bețivul nu mă plăcea. Nu îi semăn
nici fizic şi nici la caracter. Aveam șase ani când am
rămas singur cu el acasă, s-a îmbătat ca un porc şi
a început să mă ameninţe că mă duce la Casa de
Copiii. Ai încercat vreodată să ameninţi un copil cu
asta? Clasicul „te duc la ţigani” nu te sperie nici
măcar 1% cât Casa de Copiii. Am fost bruscat spre
uşă şi îndemnat cu urlete să mă îmbrac. Îmi şi ve-
deam finalul vieţii într-o clădire a fiinţelor cu ochii
mari, uzi şi trişti. M-am ascuns după draperie şi am
stat acolo până seara târziu când a venit mama.
A doua zi totul era totul ca nou. Reapăruse tata.
Revenind la fratele meu - şi ţin să spun mai multe
despre el acum - pentru că ştiu prea puţine şi nu cred
că o să îl mai întâlnesc. Ba da, mă aştept să vină la
împărţeală, totuşi. Am aflat de la părinţi că era un
elev foarte slab, care a trecut clasele prin cadouri
şi atenţii. Munca nu i-a plăcut. A încercat tata să îl
ajute, şi-a pus obrazul la bătaie pentru tot felul de
slujbe uşoare şi bănoase. Nu i-a plăcut, nu a pres-
tat, nu l-a durut. Când eram copil îl aşteptam pe la

MIERCURI 10 182
 noi. Obişnuiam să întreb de el, pentru că era fratele
mai mare. În ciuda faptului că nu am dat niciodată
o pasă cu el, mă visam făcând asta mereu. Singura
mea joacă împreună cu el a fost atunci când a făcut
un sul mare şi gros de ziar şi ne-am luptat. Eu eram
samurai, el era spadasin. Să-ți învingi fratele mai
mare e poveste de spus la școală. Mă impresiona cu
desenele lui. Ştia să deseneze foarte bine. Ar fi putut
să mănânce o pâine cu asta. Dar dracu` ştie ce a vrut el
de la viaţă. Se lăuda că știe să facă mileuri, dar nici din
asta nu trăiește. Să-l fi văzut pe la „Românii au talent”
că-i bărbatul ce poate face mileuri în timp record, dar
nimic. O ultimă întâlnire avută cu el în copilărie a fost
când mi-a citit poeziile publicate într-un ziar local.
Nu i-au plăcut şi pe toate le-a corectat şi dărâmat.
Dar nu cred să mă fi afectat.
Peste ani când am ieşit de la muncă împreună cu
un coleg, l-am găsit lângă maşina mea. Probabil îl
aştepta pe tata să îi mai dea bani. A văzut că sunt eu,
mi-a întors spatele şi s-a făcut că nu mă vede. I-am
spus atunci colegului: „uite-l pe prostu’ de frate-miu”.
Probabil m-a înjurat printre dinţi. Am făcut pană de
cauciuc 10 metri mai încolo.
Tata a încheiat socotelile cu el când a primit „răsplata
meritată”. Ani de muncă, de certuri, de bani oferiţi,
iar la nunta lui nu l-a chemat pentru că „oricum tată,
ştiu că nu aveai bani de cadou și tacâm”. Îmi părea
rău, dar aşa cum am mai spus-o, e băiatul lui, să se
spele pe cap cu el.

181 George Bonea

 „De ce ai atâţia...
...demoni”. Îmi spune asta cu ochii cercetători. Îşi
trage plapuma peste picioare şi îmi zâmbeşte. O pri-
vesc şi mă îndrăgostesc nebuneşte de ea. Sunt ferm
convins că în spatele inocenţei ei se ascunde o vi-
itoare Super Mămică şi Super Soţie. Mereu îi spun
că îmi doresc să avem copiii frumoşi ca ea şi nebuni
ca mine. Şi aşa o să fie. Sunt ferm convins de asta.
E inocentă şi cuminte. Două calităţi pe care nu le-am
întâlnit la nici una dintre foste şi asta o face atât de
specială pe Corina. Îmi acceptă toate excentricităţile
şi demonii, chiar dacă de multe ori nu le înţelege, dar
cine să judece? Nici eu nu mă înţeleg pe mine. Azi
vreau să locuiesc la etajul 100 dintr-un bloc uriaş,
plin cu toţi prietenii, iar mâine vreau să plec în câmp,
apărat de ziduri înalte, sârmă ghimpată şi propriul
ego. Eu ştiu că în spatele ochilor ei mari şi migdalaţi
se ascunde multă înţelegere.
Îmi spune să nu o mai jughin, adică să nu o mai
chinui. Îmi place să o gâdil şi să mă port ca un
căţel pe lângă ea. Să îi ling corpul şi să o muşc. O
îmbrăţişez până la sufocare şi o iubesc până îi las
urme. Nu mă pot abţine să nu o „chinui”, dar acum
am obosit şi cad pe spate. Mă împing în ea să îmi
fac loc sub plapuma de o persoană şi îmi reamintesc
cum a început totul.

Se face frig...
... exact ca în seara când am întâlnit-o. Era pri-
etena cea mai bună a fostei lui Mihai, Alina. După

MIERCURI 10 180
 despărţirea celor doi am descoperit că toţi trei avem
multe în comun, şi ne place să ne petrecem timpul
împreună. Mihai era seriosul grupului, Alina rebela
temperată şi eu măscăriciul. Dar cineva lipsea şi acel
cineva era Corina. Timidă şi puţin prea lentă pentru
ritmul energic pe care îl aveam noi trei, a tras tare
din urmă să iasă în evidenţă. Ce-i drept, pieptul mare
al Alinei o ţinea puţin în urmă. Şi nici măcar nu mă
pasionează sânii mari, dar cine ştie ce era în mintea
mea.
După prima noastră întâlnire am hotărât să îmi
încerc norocul. Am rugat-o pe Alina să îmi dea
numărul ei şi două seri mai târziu îi trimiteam me-
saje anonime. Eram „admiratorul ei secret”. Deci
eram pueril şi lipsit de imaginaţie. Dacă am văzut că
nu am sorţi de izbândă, şi misiunea e îngreunată de
maturitatea ei, am hotărât să mă reprofilez. „Noroc”
de o fostă, altfel...
Cinci luni de zile ne-am văzut foarte rar, şi în
ciuda faptului că am avut două relaţii, printre care
una demnă de un capitol separat, nu am încetat să
mă imaginez cu Corina. Ieşeam seara din cafenea şi
tot drumul până acasă îi repetam obsesiv lui Mihai:
„ai văzut ce frumoasă e?”, „ai văzut cum se uita la
mine?”, „da, ai văzut...?”. Şi tot vedeam şi tot nimic.
Până când a început să miroasă a vară. Iulia mă
subjugase cu arta sexului, mă scotea din minţi. Mă
tortura şi chiar nu aveam cum să scap din mâna ei.
Dar Corina a înţeles haosul în care trăiam şi îmi ofe-
rea câteva minute de înţelegere zilnică pe internet.

179 George Bonea

Ştia că nu pot să ies la sucuri pentru că sunt filat
de Pedeapsă şi că trebuie să vorbim pe ascuns, dar
nu se ferea să mă ajute. Şi încet, încet am aflat că îi
plac băieţii cu tenişi. Păi... Eu purtam tenişi. „Eu?
Nu cred că mă place pe mine. Hai să mai aştept, să
nu mă hazardez”.

Dacă mă gândesc bine...

...nu am avut o copilărie prea complexă. Şi când
vorbesc de complexitate mă refer la arhicunoscuta
replică a copiilor în vacanţă: „mă duc la ţară!”. Eu
nu am avut ţară. Bunicii din partea tatălui au murit
devreme, din ceea ce pare a fi o moarte provocată de
bătăi ale copilului beţiv, iar părinţii mamei mele erau.
Atât. Erau. „Nulica”, poreclă căpătată după apela-
tivul dat de nepoata mea, era o nulitate. Mult prea
dinamică pentru o bunică şi străbunică. Toată viața
i-a plăcut să se bage în toate problemele, să caute
o rezolvare, să dezbine şi să cucerească nimicul. A
îndurat bătăi tradiţionale româneşti de la soţul ei,
beţiv şi acesta, aşa că singura ei consolare, ca femeie
deşteaptă şi emancipată, a fost să bage râcă între
fraţi, familii, vecini. De cele mai multe ori a reuşit cu
brio. Nu îmi plăcea să merg la ea. Era rea, zgârcită,
dar totuşi plină de bani, urâcioasă, indiscretă. Mă
controla şi îmi ordona tot, ca mai apoi, la venirea
părinţilor mei să se lăude cu minunatele ei calităţi de
gazdă. Lucrul care mă enerva cel mai rău era obse-
sia ei, şi prostia, de a îmi repeta încontinuu că tata e
„beţiv şi barbugiu”. „Mai joacă tac-tu la barbut?!”.

MIERCURI 10 178
 Nu am ştiu niciodată ce să răspund. Am aflat acum la
21 de ani, de la tata, că în tinereţea lui era foarte bun
la zaruri. Şi cu banii ăia şi-a permis multe. Unde e
păcatul, că nu a dat în cap nimănui? Dar bunica mea,
modelul tipic de fariseu, nu accepta aşa ceva. Oare
d-aia să îi fi făcut zile negre mamei mele și mie? Că
a acceptat un soţ ca tata?
Bunicul meu, în ciuda faptului că bea şi că era vio-
lent cu sora şi bunica mea, a fost mereu blând cu
mine şi verişoara mea. Era ataşat de noi şi ne con-
sidera copiii lui. Era o fire distrată şi mereu pus pe
glume. Pentru el, orice afecţiune de care sufeream,
chiar şi picior luxat, se trata cu efort fizic la câmp
şi ţuică. Multă ţuică. Îi plăcea să muncească, dar se
enerva foarte repede şi ura să ofere ceva oamenilor
care nu îi erau rude. Am aflat peste ani că în tinereţe a
primit o lopată în cap şi de atunci suferea de o formă
de schizofrenie. A murit pe un pat de spital, într-o zi
însorită, după ce a suferit ani de zile de ciroză şi Par-
kinson. Se comporta ca un copil, făcea pe el, se pier-
dea în curtea casei şi plângea când îşi vedea copiii.

Eram la metrou şi mă duceam la...

...o secundă, a venit nepoata mea în vizită. O mai
întreb cum a fost la şcoală şi revin. Sora mea e în
sufragerie. Vorbeşte cu mama. Nu cred c-a reușit să
scoată trei cuvinte de la ea.
Am revenit ceva mai târziu. Dar nu-i nimic. Pauza
asta te-a ajutat să pui semnul de carte bine. E ener-
vant când eşti în metrou sau RATB şi nu poţi pune

177 George Bonea

semnul de carte undeva de unde să reciteşti uşor. Nu?
Am întârziat pentru că a trebuit să o duc pe mama
la spital. Am plimbat-o ceva între spitale şi verdictul
e confuz. Nu ştim dacă e moartă, pe moarte sau o să
revină din comă aşa cum a făcut acum 17 ani. Acum
stă din nou lividă pe canapea, cu chipul în nimic.
Tata a băut. A plecat la Judecătorie pentru o
problemă şi a venit acasă cu 6 kg de peşte şi ameţit.
A văzut salvarea în faţa blocului, a albit, a făcut o
criză... criză trădată de nemernicia lui de acum. Face
urât prin casă pentru că mi-am permis să îi spun să
nu mai bea că o distruge şi mai rău pe mama. Îl doa-
re „la bască”. Şi pe mine a început să mă doară la
şapca cu plasă de faptul că o să moară singur, beţiv,
jegos şi trist.
Rămăsesem la bunicul meu. A murit în ziua în
care aveam inspecţie la Limba Engleză. Profesoara
se baza pe mine, şi nu pentru că eram o eminenţă
cenuşie a limbii engleze, ci pentru că aveam lo-
goree, și de cele mai multe ori asta ține loc de
inteligență. Doar pe principiul ăsta funcționează și
sutele de emisiuni TV. Spuneam tâmpenii, vorbeam
mult, dar în engleză. Când am urcat în metrou la
Unirii şi m-am aşezat pe scaun m-a sunat mama să
mă anunţe că a murit. A doua zi trebuia să mă văd
cu el. Să îi vorbesc, fiind conştient că e poate pentru
ultima dată. Am plâns de ciudă că nu am putut să
îmi iau „la revedere” de la singurul meu bunic demn
de poezii şi nuvele. Personajul de cărţi pentru co-
pii, omul care îmi gătea la orice oră cartofi la cuptor,

MIERCURI 10 176
 friptură la sobă şi cel care mă plătea pentru servicii
în grădină cu bani ieşiţi din uz din 1960. Dar nici el
nu mai ştia. Sau poate că ştia. Cine mai ştie... Era
Bunicul Meu. Altul nu mai aveam.
Tot ce mai ştiu despre rudele tatălui meu este că
există printre ele un frate beţiv - Marin, olimpic în
ale paharului pe lângă tata, care de curând pare lovit
de o ambiție „sportivă”. Şi ca şi în cazul părintelui
meu, Marin şi-a distrus o carieră strălucitoare, de
fotbalist, din cauza viciului: alcoolul. Al doilea frate,
cel mai mare, a ţinut morţiş să arate că el este altfel.
Şi-a făcut un scop, un rost şi a rupt orice legătură
cu rudele. A ridicat un zid de beton în jurul pro-
priei existenţe şi a trăit liniştit în interiorul acestei
fortăreţe, zid pe care vroiam să îl clădesc şi eu în
jurul familiei mele
Unchiul meu a fost şi este ca un al doilea tată. Cum
eu am fost fiul pe care nu l-a avut. Mereu ocrotitor,
sfătuitor şi exemplar. Ar fi putut ajunge un profe-
sor de istorie excelent, dar în schimb, din ghinion
a ajuns un om de afaceri. În ziua de azi nu mai e o
chestiune de noroc să ai o afacere. Naşa mea, Luiza,
este o femeie care mult timp pentru mine a constituit
un subiect tabu. Întreaga mea copilărie i-am vorbit
cu „Doamna Luiza” şi toţi credeau că sunt politicos
fără pereche. La vârsta de 11 ani, când începi să te
cam descoperi ca băiat, am surprins-o goală la duş.
M-a întrebat dacă am văzut vreodată o femeie goală.
Nu mai ştiu ce am răspuns, dar staţi calmi, nu s-a
dezbrăcat, nu m-a violat, nu nimic. Astea se întâm-

175 George Bonea

plau doar în mintea mea.
Hai, pune semnul de carte şi dormi. Somn uşor.
Ba nu, mai stai. Uitam de Mamaie. Bona. Îmi pare
rău că nu am mai văzut-o de mult, şi mai ales că
nu am mai vorbit cu ea de ceva timp. Citește mult.
Devorează cărțile și este un povestitor minunat. Are
voce de audio-book. Acum la bătrâneţe câștigă bani
din mileuri. Spre deosebire de fratele meu. Sunt
modele frumoase şi dificile, şi ştiu sigur că nu are
probleme cu clientela. Acolo unde este o bătrână cu
bibelouri multe, acolo unde o doamnă şterge pra-
ful de pe mobila ei veche şi masivă, acolo unde un
trend-setter a făcut rate la bancă pentru un televi-
zor cu plasmă, dar nu are ce să mănânce, Mamaie
are clienţi pentru mileuri. Mai ales că ştie să facă şi
mileuri în culori.Nu că ar arăta bine un mileu colorat
peste o consolă Wii/Play Station/X-Box, sub televi-
zorul tău 3D? Aaa, ce ştiţi voi de modă. Azi nimeni
nu poartă, dar mâine cine ştie... e un mic hipster în
fiecare dintre noi.

Experimentul Ploieşti...
... a fost pentru mine o auto-încarcerare. Din prostie
şi naivitate, motive pentru care acum o judec pe
mama, am ajuns sclav în cel mai modern sens al
cuvântului. Sclavul pasiunii, sclavul visurilor şi al
banilor... care nu veneau şi nu vin nici acum. Am vrut
să fac pe dracu-n patru şi să fiu liber. O pasăre tânără
ce pleacă din cuib. Aşa îmi spunea tata în copilărie.
Se uita la mine cu ochii în lacrimi, îmi admira pasi-

MIERCURI 10 174
 unile şi îmi spunea „pleci fiule. O să îţi iei zborul şi
pleci din cuib”. Asta am şi făcut. Acasă şi ura faţă
de şeful din Bucureşti m-au făcut să vreau să plec.
Cât mai departe dacă se poate. Sighetul Marmației?
Bun! Am aplicat din luna mai la toate locurile de
muncă din domeniu, de oriunde din România. Nu
am primit nici un răspuns până în septembrie. Nici
un răspuns din zeci de oraşe şi judeţe. Am fiert în
suc propriu, invidie şi agonie. M-a trezit din somn
pe la orele prânzului şi m-a întrebat dacă mai sunt
interesat. Am răspuns buimac că „da” şi am fixat o
întâlnire. Am fugit imediat în sufragerie unde le-am
spus părinţilor, ca un copil emoționat. Tata visa că o
să fac naveta, dar mama ştia că eu vreau să mă mut
şi tacit mă aproba. Tata trebuia luat cu uşurelul. Îi
pleacă puiul.
Drumul la interviu trebuia să îmi dea un răspuns
la întrebarea „oare e bine să mă duc în Ploieşti?”.
Poate că pana de cauciuc făcută în faţa blocului era
o simplă coincidenţă, dar numărul mare de accidente
de pe şosea şi faptul că în ziua semnării contractu-
lui am rămas de trei ori în pană de motor să nu fi
însemnat nimic? A însemnat team-building, că doar
asta am făcut în prima zi de muncă. Mi-am împins
maşina moartă, împreună cu noii colegi, pe străzile
din Ploieşti. Şi aşa a început feeria... nebunia.

Trebuie să mă grăbesc
...să scriu cât mai mult până să plec. M-am culcat
la ora 12 şi de la patru noaptea se pare că am prins

173 George Bonea

inspiraţie. Timp de două ore am stat în pat, cu ochii
în tavan şi am încercat să asimilez cât mai multe
informaţii, să le ordonez, să le aranjez, ca să le pun
pe foaie. Am pierdut două ore în acest proces şi
acum trebuie să mă grăbesc deoarece în aproxima-
tiv o oră şi jumătate o să o trezesc pe mama şi o să
încerc să o conving să o las la sora mea pentru două
zile. Nu mai am curaj să o ţin în casă cu tata, nu
pentru că îl cred în stare de o grozăvie, dar e mereu
aceeaşi poveste. Iar se îmbată, iar e prost, iar privirea
de bou, iar acuze şi injurii. Şi mama nu ştie să fie
transparentă. Absoarbe ca un burete tot ce îi dai şi
rumegă asta o perioadă lungă de timp. O roade şi îmi
ascunde asta, cum şi eu îmi ascund acum durerile
provocate de ultima cină. Ştiam că nu mai am voie
prăjeli şi poftim, de două zile gastrita se distrează
iar cu mine, încurajată de o şaormă delicioasă de la
Apaca, de cârnaţi prăjiţi şi cartofi în ulei. Sunt pe
drumul cel bun, dar nu spre lucrul cel bun.

Cum spuneam, nu îl cred pe tata în stare de o

grozăvie, dar subconştientul şi imaginaţia mă
trădează. Eu nu visez, sau cel puţin dacă o fac, nu îmi
mai amintesc nimic atunci când mă trezesc. Acum
dacă vreau să visez trebuie să îmi imaginez. Cum am
făcut şi când m-am trezit la ora 4. Tata se plimba pe
hol, probabil îi era sete şi căuta o sticlă cu apă, ori...
s-a trezit şi, nervos că în câteva ore o să rămână sin-
gur pentru tot restul vieţii lui, a hotărât să pună capăt
situaţiei. A mers în bucătărie, de unde a luat cel mai

MIERCURI 10 172
 mare cuţit şi o pernă moale şi uşoară. Apoi a intrat în su-
fragerie unde doarme mama. După ce şi-a admirat soţia
din umbră pentru cinci minute, a scos cuţitul în lumina
lunii, i-a astupat faţa cu perna şi a înjunghiat-o mortal
şi în repetate rânduri în piept. Toate astea se explică
prin faptul că am auzit zgomot metalic în bucătărie
şi o pufnitură din sufragerie. Apoi îl simt cum trece
de camera mea, se duce în baia lui, şi aud apa. Spală
cuţitul. De aici, scenariul meu se bifurcă şi caută cea
mai plauzibilă continuare: în baie îşi taie venele şi îi
găsesc dimineaţa pe amândoi într-o baltă de sânge,
ori vine în camera mea şi are loc o luptă pe viaţă şi
pe moarte din care învingător iese... Şi gata visul.
Mă bucur că nu există un deja-vu al viselor avute cu
ochii deschişi.
Nici nu ştiu câţi ani aveam, dar mama a suferit un
accident vascular. Cred că eram la vârsta la care
eram amuzant doar prin ceea ce spuneam şi făceam.
Vârsta la care toți copiii se bucură de succese pre-
cum folositul toaletei, spălatul benevol pe dinți și
strângerea de pe jos a măcar jumătate din jucării. În
plin proces de asimilare şi conştientizare a existenţei
mi-am văzut mama căzând pe balcon în timp ce pu-
nea rufe. De nicăieri a apărut tata care a întins-o pe
pat şi a chemat salvarea. Am stat lângă patul ei şi am
apărat-o cu mătura de doctorul rău care îi provoca
dureri cu seringa. Apoi a dispărut pentru un timp
de lângă mine şi nici eu nu mai îmi amintesc ce s-a
întâmplat în perioada aia. Ştiu cum a început şi ce a
venit după, dar restul e o nebuloasă. Am aflat când

171 George Bonea

am crescut că un şoc emoţional i-a provocat acel ac-
cident şi că timp de 15 zile a fost în comă profundă.
O legumă. Un om mort ţinut în viaţă de aparate. Fără
să îşi dea seama, când am discutat peste ani şi mi-a
dat câteva detalii despre „starea omului în comă”,
a pus o cărămidă grea şi mare la baza ateismului
meu. Pe când alţii se cramponau că au văzut lumina,
Providenţa şi Poarta Raiului, mama mea, o femeie
foarte credincioasă şi milostivă, nu a văzut nimic.
Nici măcar nu ştie dacă ceea ce a „trăit” atunci se
poate numi văzut. Eşti mort, eşti dus. Nu-i nimic
acolo. Nici lumini, nici beculeţe, nici voci, miere,
lapte, smoală, draci, laci, aurolaci. Pe mama nu a
schimbat-o experienţa asta. A rămas aceeaşi femeie,
aceeaşi creştină, tot un rob al zeului, tot un cotizant
al părintelui şi un pupător de moaşte. Eu în schimb
mi-am dat seama, prin experienţa ei, că viaţa asta
e tot ce am. Nimic şi nimeni nu îmi poate garanta
că mai e ceva dincolo. Dacă nu îmi poate garanta
mama, în cine să am încredere? Escrocii sentimen-
tali care spun că l-au ţinut de picior pe Dumnezeu?
Şi nu accept nici o scuză sau justificare pentru faptul
că mama nu a văzut nimic. Creştinismul nu este o
religie meditativă să spui că „nu era destul de Zen”.
Punct.
Trebuie să plec. Eu, mama şi tata trebuie să scoatem
puroiul. Mama se va duce la ORL-ist pentru asta,
tata va pupa capacul de la WC, şi eu voi pleca la
capătul ţării pentru a-l cânta.

MIERCURI 10 170
 Dextrometorfanul…
… este izomerul dextrogir al 3-metoxi-N- metilm-
orfinanului. De unde ştiu asta? Din surse sigure. Ple-
carea mea la Iaşi nu putea să înceapă cu dreptul. La
prima oră a dimineţii tata plecase şi în locul lui se
ridicase din pat Bestia cu ochi de bou pierdut şi privi-
rea confuză. A început să îşi urle superioritatea prin
casă, să îşi ceară cheile, chiria, taxe și anii pierduți.
Mama, confuză, nu a mai apucat să îşi ia o haină la
pachet şi am tras de ea până la un taxi să o duc la
soră-mea. M-am întors, mi-am luat chitara şi ghioz-
danul şi am plecat spre Moldova. Pe drum încă mai
vorbeam cu mama să știu că e bine.
Când am ajuns la Gara de Nord, înaintea tuturor -
ciudat şi în situaţii limită sunt foarte punctual - m-am
aşezat pe o bordură în faţa gării. Sunt oameni care
îşi aprind o ţigară, eu mi-am aprins sufletul. Mi-am
pierdut privirea în jegul parcului din faţa gării şi
am început să pun cap la cap toate cele întâmplate
până acum: unde plec? Ce face mama? Ce o să se
întâmple de acum încolo? Unde o să locuim? De
ce? Unde mă angajez? Cum? Ce? Unde? Am tras
cu poftă din aerul împuţit al gării, m-am imaginat
în locul boschetarilor şi chiar am început să visez,
acolo, pe bordură.
Priveam în hău şi îmi construiam coşmarul som-
nului în gară. Mi-am amintit că în copilărie, fraza
motivaţională pe care o folosea mama ca să învăţ
şi să fiu cuminte era: „dacă nu înveţi o să ajungi ca
omul acela, să mături străzile”. Chiar dacă nu mai

169 George Bonea

consider munca ruşinoasă, nici un fel de muncă
mai exact, funcţia de măturător stradal mi se pare,
încă, o decădere psihică şi morală extraordinară. Şi
mă imaginam în locul celor care curăţă trotuarele
şi marginile de drum. Iar pe mama o vedeam ca
pe femeia nebună din cartierul copilăriei mele. O
cândvadoamnă ajunsă în pragul nebuniei, care urla
şi se tăvălea pe jos prin faţa blocurilor pentru cauza
ei pierdută: familia. Nimeni nu o înţelegea, copiii
râdeau de ea, adulţii se fereau. Şi aşa a dispărut din
viaţa tuturor fără să îi pese cuiva că orice nebunie are
şi o cauză, de cele mai multe ori tratabilă.
Mi-am lăsat gândurile şi coşmarul pe bordura aia şi
am plecat. Cele șase ore până la Iași au fost presărate
cu momente de acalmie, anxietate, griji, zâmbete
şterse şi o oarecare încercare de aderare la grup.
Oricât mă chinuiam nu reuşeam să intru în starea
majorităţii. Aşa că am adormit.
Iaşiul orei 2 noaptea este liniştit şi misterios. Îţi
arată toate feţele lui, dar îşi păstrează interiorul pen-
tru cei care îi acordă timp. Exact ca într-o relaţie de
prietenie. Am ajuns la cazare târziu, m-am băgat
într-un sac de dormit pe podea, pentru că vroiam să
fiu la pământ, aşa cum mă şi simţeam, am tras două
fumuri, mi-am deschis sufletul şi am adormit cu el
aşa. Era 4 noaptea.
Trezirea a fost lungă. Au tras de mine toţi să mă
ridic de pe podea şi să încep o nouă zi. Eu vroiam
doar parizer, pâine caldă şi un pahar mic de bere
rece. Asta-i pofta ce am poftit! Am făcut un tur al

MIERCURI 10 168
 oraşului şi am realizat că în Iaşi nu există Magazin
de Suveniruri. Ca să nu mai fiu considerat nesimţit
de prietenă - nu mi-o spune, dar o simt - am hotărât
să îi cumpăr ceva, orice, din Iaşi. Tot ce am găsit a
fost un butic de chestii pentru fete: oje, rujuri, haine
cu sclipici şi brăţări din piele. Imitație de piele, dar
imit gestul de curtoazie și cumpăr o brățară. Sper să-i
placă, oricum e sătulă de veşnicul cadou pe care i-l
bag pe gât: eu. Evenimentul pentru care am bătut
atâția kilometri a decurs normal, aș spune chiar decent
prin prisma celor întâmplate la Bacău. Ne-am făcut
treaba, ne-am băut treaba și-am dat iar de același ob-
stacol între scenă și pat: gura sticlei.
După concert a început nebunia. Într-un bloc cu 4
etaje, la marginea oraşului Iași, cred, aveam să văd
Iluminarea, dar nu a mea. Nu trag. Nu injectez. Fu-
mez de fiţe, ori mai bine spus luat de valul grupului,
la petreceri şi evenimente. Încerc să păstrez totul
măcar natural, dacă legal nu se poate. Am mâncat de
multe ori la fast-food, așa că de ce aș vrea să mai încerc
alte chimicale. Octavian avea la el trei tuburi de pre-
nandez. Îşi cumpărase atâtea pentru că „prenandezul în
Iaşi e ieftin şi mult”, dar avea să descopere două ore
mai târziu că e şi de proastă calitate. Un cunoscător fin
ce avea puterea să recunoască lipiciul de calitate pre-
cum somelierii vinul. Andrei plimba-n talpa adidasu-
lui câteva grame de iarbă şi încerca să le vândă, dar
localnicii, aşa cum scrie zilnic la gazetă, sunt adepţii
legalelor. Vor prafuri legale, scorţişoare şi pastile.
Nervoşi că piaţa de droguri din Iaşi e scumpă şi nu

167 George Bonea

atât de dezvoltată s-au refugiat în farmacii şi Maga-
zine de Vise. Ne-am retras într-un apartament mic
din acel bloc cu 4 etaje. Pereţii goi, reci și stropiți
cu lavabilă albă pentru a lăsa impresia de curat îmi
aminteau de garsoniera din Ploieşti în care mi-am
urlat nebunia. În linişte. Să nu audă nimeni.
Ca la un semn, toţi au început să îşi prepare leacu-
rile. Octavian turna în pungă prenandez, Andrei în-
vârtea tutunul, Hobi rupea foiţe şi ceilalţi îşi pasau
folii de pastile. Stăteam în mijlocul lor, cu mâinile în
buzunar şi observam. Nu vroiam să ating, nu vroiam
să mă implic. Nu vorbeam şi îi lăsam în pace. Nu îmi
era nici frică şi nici ruşine, nu mă simţeam exclus şi
nici de-al lor. Eram un element într-o cameră care
în scurt timp deveni cel mai mic spaţiu al celor mai
multe universuri.
Totul a început într-o secundă şi fiecare îşi făcea in-
trarea în Nirvana personală exclamând „m-a luat!”.
„Luatul” era o chestie individuală și dura mai mult
sau mai puțin, în funcție de amestec. Alchimiștii ăștia
au transformat stări interioare de piatră în halucinații
de aur. Fumul de ţigară făcea aerul greu, d-aia mulţi
stăteau întinşi pe parchet. Se mișcau precum niște
mopuri. M-am izolat într-un colţ de unde am început
să îi văd pe toţi şi să le studiez mişcările. Peretele
alb din spatele meu îmi dădea încredere şi soarele
din tavan mă încălzea. Încercam să prind lumina-n
palmă dar îmi scăpa jucăuşă printre degete. Impor-
tant e că nu fugea. Zâmbeam şi mă jucam cu razele
becului solar ca o mâţă cu ghemul de aţă. Eram şi mă

MIERCURI 10 166
 simţeam inofensiv şi fără griji. Nu vroiam mai mult
şi nu ceream mai mult. M-am mulțumit cu îndeajuns
cât să uit, măcar pentru câteva ore, de mama, tata,
rude, probleme, mine. Așa-i, drogurile nu-ți rezolvă
problemele, dar le maschează minunat.
În jurul meu spectacolul continua şi chiar dacă
circul mă adoarme, asta e altceva. În stânga mea pe
canapea e Octavian. E nemulţumit. Se uită în sic-
tir la punga vopsită în galben de prenandez. E palid
la faţă, dar nu dă semne de rău. Se uită la mine şi
îmi spune că „e cea mai proastă nepră din viaţa lui”.
Mai înjură de câteva ori produsul local şi hotărăşte
să se îmbete. Pentru asta nu dispune decât de două
degete de gin şi o sticlă de Sprite. Se amăgeşte, se
enervează, se consolează cu gândul că nu e seara
lui şi chimia nu îi e prietenă. Se ridică şi pleacă în
cealaltă cameră să doarmă. Andrei e în celălat colţ
al camerei pe un taburet. Mai rulează o ţigară şi
zâmbeşte fericit. Amuzant la el este că are aceeaşi
faţă mereu indiferent dacă e treaz sau luat. Precum
Obelix și Andrei a căzut în oala cu poțiune magică
în copilărie, doar că druidul lui era olandez și făcea
negrese la ceaun.
Hobi freacă parchetul. E un tip incredibil de ve-
sel şi vorbeşte non-stop. Îmi cere mie totul, pentru
că „eşti cel mai lucid, man, şi se vede că nu vrei să
faci ce facem noi... respect asta, man!”. A curăţat cu
corpul întreaga încăpere şi nu are stare. Îmi vorbeşte
de Iluminare şi chiar dacă nu este foarte coerent şi
inteligibil este capabil să îmi spună, corect, toate de-

165 George Bonea

numirile medicale şi chimice ale pastilelor pe care le
devorează. Pentru el Tussinele nu sunt Tussine. Sunt
„dextrometorfan de...” am şi uitat. E specialist în
droguri şi îmi dă impresia că dacă toţi drogaţii ar şti
cât ştie el despre „pastile” nimeni nu ar muri, nimeni
nu ar ajunge la spital. Ştie să le combine, ştie ce să
nu îţi recomande în funcţie de afecţiunile medicale.
E specialistul lor. Dacă ar lucra la un restaurant ar ști
ce salată să-ți recomande la friptură, cu ochii și me-
niul închis. Prietena lui, singura tipă din tot grupul,
stă cu branula în mână şi fumează un Kent. Se uită
la toţi şi se amuză de ei. Mă priveşte şi încearcă să
îşi dea seama ce fac. Eu îmi ating faţa. Îmi simt fie-
care muşchi, în fiecare moment al expresiei. Îi simt
când zâmbesc, când sunt trist. Efectul începe să se
ducă în scurt timp şi mai am foarte puţine minute la
dispoziţie să îi mai văd pe ceilalţi. În numai câteva
minute o să cad obosit şi mort de somn undeva-n
casa asta străină la marginea Iașiului..
Dimineaţă m-am trezit brusc ca dintr-un vis alert.
Toţi dormeau pe unde apucaseră. Pe jos, pe canapea
câte patru, în cadă, pe balcon, pe masă în bucătărie,
pe dulap, birou sau preşul de la intrare în casă. Unii
dintre ei dispăruseră, dar apoi am aflat că tânărul cu
dreduri, Codrin, s-a tripat şi a plecat să facă Scăriţa,
adică să cobori în beznă scările unui bloc, după ce
în prealabil te-ai pastilat. Cică nu-i joc mai incitant
ca asta. E și asta o alternativă la jocurile pe calcula-
tor. Probabil a adormit undeva într-o scară de bloc
întunecată. În patul din cameră în schimb a apărut

MIERCURI 10 164
163 George Bonea
un tip creţ, îmbrăcat curat, dar ca un cocalar. Ni-
meni nu ştia cine e sau de unde e, dar l-au lăsat să
doarmă. Le-am urat baftă-n viaţă. Aveau nevoie. La
ora 8 dimineaţă făceau chetă, şi nu pentru mâncare,
ci pentru alte droguri şi pastile. Până şi Octavian,
care pentru mine este etalon de pastilat a a spus că
„oamenii ăştia sunt prea de tot!”.
M-am întors în Bucureşti la prietena mea îngrijorată
că o să mă apuc de droguri. I-am explicat că orice
moment lângă oamenii ăia a fost un studiu pentru
mine. Nu vrea să înţeleagă, dar eu mă ştiu mai bine.
Oricum, am ajuns la o concluzie dureroasă pentru
monstrul din tata. 12 puşti drogaţi nu fac 1% din
problemele pe care le face un tată şi soţ beţiv. Ino-
fensivi sunt cei drogaţi cu sufletul.
Asta a fost Iluminarea mea. Hobi a obţinut-o prin 40
de Robinete, Fum şi Coziaş, eu prin prezenţă. Ce-i
drept mi s-au recomandat bomboane Frutty Loops ca
să fiu Iluminat dar am crezut că e o glumă...

Întors acasă...
... nu am putut să nu îmi reamintesc de griji. M-am
urcat în maşina mea şi am plecat spre Elena ca să o
iau pe mama. Trebuia să ajungem acasă, să ne fa-
cem bagajul şi să plecăm. Nu ştiu unde, dar ăsta era
planul. Nesiguranţa mamei ne-a făcut să rămânem
încă o noapte acasă. Şi încă o noapte. Dar în seara
asta plec la Corina. Tata pare calm, fără şanse să bea
(parcă-i prognoză meteo) şi mama pare resemnată.
Ciudat lucru, îi e mai frică de tata decât de puşcărie.

MIERCURI 10 162
 Oare prin câte a trecut femeia asta? Câte a îndurat?
Câte seri am dormit şi nu am auzit nimic? Cât de
mult îl iubeşte şi cât îi e frică de el? Să se fi instalat
Sindromul Stockholm în mintea ei firavă? Posibil,
doar mi-a recunoscut că e credincioasă din frică să
nu ajungă în iad.
În timp ce conduceam mi-am amintit de excursiile
făcute cu tata prin ţară. Tatăl meu, omul căruia îi pot
spune tata, este indubitabil unul dintre cei mai buni
şoferi din lume. Pe când mergeam cu el în curse mă
bucuram de mâncarea şoferească. Mezeluri, pâine
caldă şi o salată cum numai el ştie să facă. Nici cel
mai select restaurant de la New York nu are o salată
atât de gustoasă şi răcoritoare. Am şi acum în cutia
cu poze o fotografie la volanul trailerului la un popas
din Vrancea. Am scris pe poză cu stiloul „Welcome
to the Hotel California”, așa cum cânta de zor case-
tofonul. Cei mai mulţi care au văzut poza au crezut
că este făcută în Statele Unite. Aşa e, mai ales că în
State se bea bere Ciuc la Popasul Cerbului.

Resemnarea...
... mă cuprinde. Am început o nouă zi şi sunt din ce
în ce mai ciudat şi mai schimbat. Mai resemnat, mai
împăcat cu gândul că se duce totul în jos şi nimic
nu mai poate schimba situaţia. Mă pot salva, dar
trebuie să mă mut cu Corina. Unde? Baba nebună
la care locuieşte ea ar tripla chiria, dar toate după
lungi discuţii de convingere. Şi cu ce bani să ne
întreţinem? Eu nu câştig nimic, fiind şomer după

161 George Bonea

Experimentul Ploieşti, şi ea face maxim 800 de lei
chinuindu-se ore întregi pe zi să vorbească la tele-
fon. Cu 800 de lei plus Nimic nu faci Nimic! Deci
nu pot să o condamn pe ea la subzistenţă doar ca să
am eu linişte.
Ieri se supărase şi Ea pe mine, şi mă distruge această
balanţă a echilibrului: dacă nu e mama moartă, e ea
supărată pe mine, dacă mama intră iar în moarte
clinică, Ea se chinuie să mă înţeleagă. Trăirile astea
mă aruncă iar într-un ritm draconic dintr-o stare în
alta. Sper să nu înnebunesc.
Şi acum să intru din nou în mintea mea, dar pen-
tru asta e nevoie să te aşezi şi tu confortabil. Nu pot
să îţi spun ce simt şi nici nu o să înţelegi dacă eşti
preocupat/ă de privirea aruncată în metrou de tipul
din faţă, dacă stai cu frică să nu te cheme profesoa-
ra în faţă la lecţie, ori te sperie gaşca de golani din
preajma ta. Trebuia să stai exact ca mine: în pat, pe
spate, cu capul spre tavan şi în semiîntuneric. Linişte,
fără parfum, fără culoare. Vezi tu, până acum totul
părea că îşi revine. Căruţul părea că urcă iar încet la
deal, şi că acolo se opreşte. Mama a ieşit din moartea
clinică şi umblă bezmetică pe la spitale să îşi refacă
sănătatea fizică, în ciuda faptului că am impresia că
la psihic e problema. Tata e galben. Nu ştiu dacă de
la pauza de alcool, ori bestia din el a murit şi mirosul
de hoit îi provoacă o reacţie adversă, dar are ochii
plânşi, frica-n carne şi pielea galbenă. Încerc să nu
mai fiu rece cu el, chiar dacă am devenit eu însumi
rece precum un mort. Mă încălzesc doar în preajma

MIERCURI 10 160
 iubitei, când o acopăr cu sărutări, mă tăvălesc în pri-
virea ei şi îi sărut picioarele. Acum căruţul pleacă iar
cu spatele în hău.
Ai grijă la maşină, cititorule, că-n ea pot fi eu, care
din prostie nu îţi dau prioritate şi te lovesc de-ţi îndoi
uşa. Asta am făcut acum patru ore în intersecţia de la
Trafic Greu. Am încercat să intru pe banda I, şi de
nicăieri, ea spune că din unghiul mort, eu spun că
din McDonalds, a apărut fix în bara mea. I-am dat o
copie după asigurare, un număr de telefon greşit, şi a
plecat rapid spre muncă. Mi-am şters vopseaua ei de
pe bară şi acum aştept. Nu ştiu ce, dar aştept.
Acasă m-am retras din nou în cămăruţa mea
înghesuită. Deja simt că mă acopăr cu tot ce am
în cameră. Haosul pe care cândva îl găseam co-
mod, acum e sufocant. Tata-mi oftează în pereţi şi
se întreabă unde-i mama. A mai sosit un cetăţean la
uşă şi a mai doborât un zid de calm. O altă nebunie.
Nimic nu mai e sigur. Ipohondria şi nebunia lui
tata îl proiectează în stradă la cerşit. Eu sunt calm,
nesimţit de calm. Trimit mail-uri pentru locuri de
muncă şi mă detaşez de accident, datorii, pro-bleme.
Dacă nu uit am să sun mai târziu la asigurare să văd
ce a rezolvat victima mea şi sper să nu am parte de
circ. Îmi place pâinea. Ca să închei o zi plină de pro-
bleme, la ora 15:23, mi-am pus şi corzi noi la chitară.
Sunt groase, numai bune să mă strâng de gât cu ele.
Groase, rigide şi curate. Şi-mi malformează chitara
cu puterea lor. O strâng şi încovoaie, o fac să pârâie
din încheieturi şi o sugrumă până când rămâne fără

159 George Bonea

aer. Îi tremură cheiţele şi butoanele. La fel ca mine, e
resemnată pentru că o bestie o mânuiește.

Nu ştiu unde...
... mă îndrept cu cartea asta. Şi pariez că nici tu nu
ştii unde o să ajung. Parcă acum a sosit sfârşitul, dar
trag de el ca să mai umplu două-trei pagini. Acum
mănânc napolitane-n pat şi cel mai probabil mă
urăşti, fiindcă tu eşti la muncă la ora asta, sau un-
deva unde nu îţi poţi permite „luxul” unor napolitane
vărsate şi un şomaj neplătit.
Am încheiat cu brio o nouă rundă de calmare a
tatălui meu. Da, tata e acasă, dar într-o explozie
de sinceritate am înţeles de ce bea. Nu pentru că e,
sau poate că e, alcoolic, ci pentru că îl calmează, îi
diminuează tremuratul mâinilor, îi şterge grijile şi îl
face stăpân pe situaţie. Mama a început să meargă,
adică se ridică din patul în care a făcut rădăcini,
şi se plimbă. Prin casă, găteşte, face curăţenie,
cumpărături, socializează. A mai făcut doar două
crize de nervi, una din ele atunci când s-a pierdut tata
cu firea şi a urlat la ea că nu înţelege nimic. O scenă
isterică, cu o mamă în colţul canapelei care se ţinea
de cap şi se mişca spasmatic sub o lumină difuză.
Plângea şi se ţinea de cap, urla şi se uita în gol. L-am
dat pe tata afară din bucătărie şi am aşteptat pe mar-
ginea patului să se calmeze totul şi să fie linişte.
O ultimă, şi cea mai recentă, isterie a apucat-o
ieri când am încercat să o ajut. Aşa cum era nor-
mal, i-am comunicat surorii mele problema apărută.

MIERCURI 10 158
 A verificat, a cotrobăit şi a aflat câteva lucruri care
ne pot fi de ajutor ca să eliminăm tumoarea asta care
îi înroşeşte ochii lui tata, pe mama o umple de ruşine
şi pe mine... mă lasă rece, dar ce ştiu eu? Am ener-
vat-o, că „de ce i-ai spus lui Elena?”. „Păi, în căcat,
nu trebuie să ştie cineva? O rudă? Că la împărţeală
au venit toţi şi acum nimeni!”. I-am răspuns şi eu
şi cred că am lăsat impresia că mă interesează mai
mult de apartament şi avere decât de ea. Impresiile
sunt iar greşite.
Acum a dat pioşenia în ei, lucru ce mă enervează
crunt. Tata se ruga ieri lângă patul meu să am noroc
în viaţă. Am şi fără rugile lui, dar mai ales dacă îi am
alături. Şi, oricum, nu ştiu cât o să îl mai ajute Dum-
nezeu pe tata după ce acum 10 ani şi-a băgat pula-n
el. Am umblat eu pe atunci pe la preoţi pentru iertarea
păcatului lui şi mi-am însuşit această injurie crezând
că tata o să plătească pentru blasfemia spusă la nervi
şi beţie. Uite că au trecut 10 ani de bucurie şi acum
plătim pentru prostie, nicidecum pentru blasfemie.
El se roagă lângă pat, face mătănii şi mama merge
la biserică. Aprinde lumânări şi spune rugăminţi. De
parcă oamenii pe moarte sau puşcăriaşii nu se roagă.
Şi dacă nu îi ajută pe ei, de ce pe noi? Cine suntem
noi? Cine e el? Cine îţi dă puterea să stăpâneşti viaţa
altcuiva? Cine...
Se mai ducea şi Corina pe la biserică în momentele
de impas, dar acum...

Eu nu am plâns până acum, de la aflarea veştii teri-

157 George Bonea

bile, pentru că nu vreau să le arăt alor mei că sunt
slab. Le-am câştigat oricum respectul prin tăria de
caracter şi nesimţirea arătată la adresa gurilor lumii.
Mă doare pe mine de ei, cum îi doare pe ei de ce
mănânc eu acum. Supă la plic, apropo.
Tata plângea până acum 5 minute. L-am rugat să
se abţină în faţa mamei, pentru că ea e instabilă, el
emotiv şi eu nu îi pot ţine în frâu pe amândoi, d-aia o
mai rog pe Corina să mă viziteze, care apropo, ieri,
ca o adevărată companioană şi pereche de suflet şi
viaţă, a spus că „îi iubesc pe ai tăi!”. Ador să mă
mintă cineva frumos. Ştiu că nu îi place pentru că
mult timp ai mei nu au considerat-o bună pentru
mine. Din motive total stupide şi cretine, dar relaţia
lor rece cu ea a făcut-o pe ea să fie dezinteresată de
ei. Cu toate astea, pentru binele şi calmul meu, ea „îi
iubeşte”. Doamne, atât de mult o iubesc, şi atât de
mult o vreau să fie a mea. Să ne căsătorim, să locuim
în casa noastră, cu o potaie mică şi pufoasă cum îşi
doreşte ea şi cu liniştea mea.
Tata plângea până acum 5 minute. De ruşine.
Ruşinea lui mă exasperează şi îmi dă motive să îi
iert orice. Îi e ruşine că nu îmi poate oferi nimic.
Că a muncit ca prostul 40 de ani „într-o mână şi un
picior” şi că acum la despărţire, o să o iau de la zero.
Îi e ruşine de mine, şi ciudă pe mama. Îi e ciudă că
trăieşte de două săptămâni cu tumoarea şi nu poate să
doarmă noaptea. El nu mai doarme de mult timp, dar
acum nici măcar nu închide ochii. Îşi aşează noaptea
covoarele prin casă în linie astfel încât să meargă pe

MIERCURI 10 156
 ele şi să nu ne trezească. A ajuns un om disperat, dar
mă bucur că este un disperat cu frică de moarte. Îi e
ruşine de orice şi oricine. Îi e ruşine de vecinii din
bloc, de parcă lor le e ruşine când îşi aruncă lăturile
pe balcon. Îi e ruşine de satul natal, unde îi e scârbă
să se întoarcă. Vroia să se întoarcă acolo în glorie, cu
fruntea sus, casă ridicată şi piscină în curte, dar acum
se vede nevoit să plece în „ruşine” din apartamentul
ăsta căruia îi spune Cernobâl. Dar pe mine mă doare
în cur de vecinii şi neamurile lui. Ăia nu au făcut
nimic toată viaţa lor. Și-au băut-o şi nu au investit în
nimic. Păi dacă n-ai curaj, de ce să-ncerci?

De fapt, a început mult mai devreme....

...odată cu interviul de la Ploiesti care a decurs bine.
Oricât încerca şeful de acolo să mă ducă de nas că
„tu eşti o opţiune, dar te ţinem la curent dacă te ale-
gem pe tine” ştiam că sunt singura lor variantă. Ief-
tin, bun şi la îndemână. Salahorul perfect.
Patroana a fost sinceră într-un singur aspect: te
angajăm şi eşti angajatul nostru. Salariul nu întârzia
două săptămâni aşa cum mi-au auzit urechile. Nu.
Salariul venea precum un ciubuc, o şpagă ordinară,
o primă de Crăciun, o atenţie, o milă, un cadou, o
jignire. Îmi calculasem existenţa cu o întârziere
de până la o lună. Şi eram în ecuaţii, cu bani de la
părinţi până la salariul meu, apoi plata datoriilor şi
tot aşa. Soarta a făcut ca părinţii să fie nevoiţi să mă
întreţină şi acolo pentru că fiul lor, cu salariu mare
şi loc de muncă respectat, era plătit în vorbe, pui

155 George Bonea

congelați, sticle de vin, cutii de bere, calendare sexy,
energizante otrăvitoare, biscuiţi şi pufuleţi. Pufuleţi
peste pufuleţi. Munţi de pufuleţi. Pufuleţi cât pentru
o viaţă de om.
Cu toate că au fost condiţii grele de viaţă, colegii
şi entuziasmul de a lucra la un nivel mult superior
celui din Capitală mă impulsiona. Serile când luam
cina singur cu pufuleţi şi biscuiţi nu mă demora-
lizau pentru că dimineaţă urma să fiu remarcat pen-
tru munca straşnică. Acum realizez că sclavii nu
primesc laude. Ei primesc doar câte un blid de apă
cu pâine şi un zâmbet amar şi rece. Sclavia a avut
cândva culoare, dar acum are şi valoare. Mă trezeam
dimineaţă ca să îmi încep periplul artistic. Făceam
de toate pentru toţi pentru că ajunsesem „băiatul bun
la toate”. Dacă era ceva ce trebuia făcut bine şi re-
pede, acela eram eu. Nu ştiu dacă pentru că eram
mai bun, ori pentru că ceilalţi fuseseră secaţi la rân-
dul lor, dar epuizarea mea îşi făcea simţită prezenţa.
Şi odată cu epuizarea apărea foamea, lipsa de iubire
şi lipsa banilor de chirie. Toate trei apăsau adânc şi
provocau o gaură putredă în stomacul meu şi aşa dis-
trus de pofta de viaţă.
Căram săptămânal caserole întregi cu mâncare de
la mama. Spre ruşinea mea, băiat mare, cu venit cât al
părinţilor la un loc, trăiam cu sarmalele de acasă, cu
ciorba lor la borcan şi prăjiturile aduse pe tren. Într-un
an de muncă, an în care calculasem că o să îmi per-
mit luxul de a-mi plăti facultatea şi o să trăiesc în
asemenea lux încât o să o răsfăț pe Corina. Pe care

MIERCURI 10 154
 am lăsat-o ca inconştientul singură în Bucureşti. Am
supus-o la navetă săptămânală, iubire pe internet şi
nopţi întregi de dormit singură. De, eu mi-am urmat
cu egoism visul...
Lipsa de iubire nu se datora faptului că nu mă iubea
nimeni. Tata se mândrea cu mine, mama la fel, Mihai
încerca să se adapteze la faptul că nu mai puteam să
beau o bere cu el în fiecare seară şi Ea. Ea mă „stre-
sa” cu telefoane şi mesaje. O interesam şi o durea
plecarea mea şi în ciuda faptului că nu mi-am dorit
să mă despart de ea, nu i-am arătat decât de puţine ori
cât am stat în Ploieşti, că o iubesc. M-am purtat rece,
distant, preocupat de muncă şi zgârcit în sentimente
şi atenţii. De bine de rău, ştia totuşi că sunt sărac lipit
şi garsoniera albă, goală şi ieftină nu reflecta DOAR
stilul meu nebun şi vast. Pereţii albi erau plini de
vise greu de îndeplinit. Colţurile goale ale camerei
se cereau umplute cu lucruri mărunte, dar greu de
găsit în stradă pe degeaba. Încet, încet mi-am adus
mobilă de acasă şi mi-am transformat noua casă în
vechea casă, dar mai săracă. Târziu, când deja mă
pregăteam spiritual să evadez, am înţeles că oricât
mă cârpesc, tot o să mor cu ciorapii rupţi în călcâi.
Aşa că am început să îmi permit măcar o pizza pe
lună, o ciocolată săptămânală pentru Ea şi o sticlă
de vin pentru părinţi. Este incredibil cum poţi să fii
sărac atunci când ai, mai ai de luat, dar nu primeşti.
Chiria venea lunar, dar eu o simţeam zilnic. Dacă
aveam vreodată dubii cum că aş fi înfiat, perioada
Ploieşti mi-a demonstrat că undeva adânc în suflet

153 George Bonea

MIERCURI 10 152
 am calităţi şi defecte specifice părinţilor mei. Tata
nu suportă să se împrumute, ori să aibă datorii. Nu
doarme şi îşi loveşte aspru şi nervos mintea până
scapă de povară. Asemenea. În ciuda faptului că
am locuit la o familie de tineri, ce mă înţelegeau
cu întârzieri de chirie de până la o lună, mintea nu
îmi dădea pace: chirie, întreţinere, curent, cablu,
internet, telefon. Toate se adunau, teanc de facturi
în cutia galbenă de pantofi, iar în portofelul meu se
descompuneau promisiunile şefei, preocupată să îmi
„plătesc” datoriile la stat cu bonuri de masă. Şi dacă
nu îmi ajunge „mai împrumută şi tu de la rude şi pri-
eteni”. Doamne, cât mi-am plâns în pumn de ciudă şi
ruşine pentru mine. Ce mină proastă de om fericit şi
realizat am arătat rudelor şi prietenilor când trebuia
să le urlu BĂ! Eu mor de foame, de ulcer şi de nervi!
Să nu mă credeţi. Mint cu mândrie şi neruşinare!
Nici bătaia primită pe trecerea de pietoni de la un
şofer nebun nu m-a durut cum m-au durut foamea
şi neputinţa. De atunci am scăpat de ruşine. Am
renunţat la veşmântul ăsta care îmi macină părinţii
şi caut să mă detaşez de ruşine. Ruşinea m-a ţinut
prizonier un an de zile. Captiv într-o celulă albă cu
pereţii goi, la ultimul etaj al unul bloc scund, într-un
oraş industrial plin cu oameni politicoşi, dar grăbiţi
în treburile lor. Şi tot ce făcea puşcăriaşul din mine
era să plece zilnic pe teren la muncă în folosul...cui?
Şi înainte să adorm mă duceam mereu la fereastră şi
priveam parcul mic şi gol din faţa blocului, parcarea
plină de maşini de lux ale vecinilor săraci şi becu-

151 George Bonea

rile galbene. Era linişte, ca acum, şi adormeam cu
speranţa... poate mâine, poate mâine.
Îşi bate iar joc de mine şi nu mă refer la viaţă. Nu
am ajuns să cred că viața sau Dumnezeu, masonii
ori alte conspiraţii mă au în vizor. Până la ele mă în-
nebunesc pământenii. Ce frumos doarme tata lângă
mine. Trebuie să subliniez că e tata, nu bețivul.
Acum. Mi-am lăsat imaginaţia şi nervii să îmi aca-
pareze sufletul. M-am lăsat dominat de ură şi prostie
şi am lăsat impresia că e un monstru şi că îl urăsc.
Big Bang fereşte, cum să îmi urăsc tatăl? Sunt pro-
dusul iubirii lui, ori cum ar spune fratele lui „sunt
produsul unui futai, mai mult sau mai puţin reuşit”.
Ego-ul meu spune că sunt atât de grozav încât şi fa-
cerea mea a fost minunată. Îl privesc pe tata cum
doarme liniştit lângă mine. E obosit şi adoarme greu,
dar vioara lui Mozart îi provoacă un sforăit puternic,
semn de plăcere. Nu îl trezesc, nu mă deranjează. E
tatăl meu şi îl iubesc. Bestia alcoolică o urăsc... dar
am înţeles şi rostul ei. Mă displac pe mine acum.
Spuneam de bătaia de joc la care sunt supus, şi are
legătură cu experimentul Ploieşti. Plecat de mai bine
de 2 luni din oraşul ce trebuia să-mi fie rampă de
lansare, am ajuns să-mi aştept banii de la patroană.
În ziua când mi-am depus demisia nu ştia cum să
se eschiveze de mine, cum să plece, dacă să iasă pe
uşă sau pe geam, orice dar să nu dea ochii cu mine.
Norocul meu a fost că am stat la pândă pe scări şi
am vânat momentul. La ora 12 când am ajuns la
muncă am anunţat-o de intenţiile mele. Am minţit.

MIERCURI 10 150
 Am minţit-o. I-am spus că sunt bolnav, grav şi că nu
mai pot să fac naveta. De fapt, nu am minţit-o atât de
mult, dar am adăugat o notă de exagerare, altfel nu
aveam credibilitate. Oricum, oricât exageram, faptul
că am fost două săptămâni internat în spital nu a in-
teresat-o câtuşi de puţin. Gândul ei era la întoarcerea
mea, pesemne că îi lipsea un salahor important din
ecuaţie. Dureros a fost faptul că am anunţat-o printr-un
mail că voi mai sta o săptămână în spital din cauza
unor probleme la sânge. Un om, o persoană dotată
cu simţul compasiunii, când aude că o fiinţă are pro-
bleme la sânge începe să îşi pună întrebări. Sângele e
mult şi oriunde. O boală la stomac se mai poate trata,
opera. La fel şi cu plămânii, ficatul ori prostata. Dar
nu poţi opera sângele cuiva. Nu-l poţi scoate pe tot şi
să pui ceva mai bun în schimb. Doamna Şefă ştia de
problemele mele, doar mi-a confirmat primirea me-
sajului, dar durerea ei era de când am de gând să mă
mut înapoi în Ploieşti, „ca să lucrez mai mult, mai cu
spor, şi mai de aproape”. Norocul e că nu am nimic
la sânge. Dar stai că nu am ajuns la medic. Trebuia să
mă duc de o lună la Hematologie şi Boli interne, dar
când? De unde bani în primul rând? De fapt, banii ar
fi, dar cine să îmi dea banii? Că Doamna Şefă nu mai
răspunde la telefon, subalternii ei mă pasează şi eu
fac spume la gură de indignare.
Cam aşa se scrie istoria unui loc de muncă. M-am
angajat ca sclav unei speoloage, mi-am vândut sufle-
tul unei femei instabile în prefăcătoria ei... şi acum,
în urma semnăturii pe care am dat-o pe contract, trag

149 George Bonea

ponoasele. Are dreptul să ţipe la mine, să mă critice şi
să mă arunce precum o măsea stricată. O să îmi revin
eu şi după episodul ăsta, şi gura ei ştirbă şi săracă
va avea nevoie şi de ultima măsea stricată. O să mă
caute peste ceva timp, când picioarele-i bătrâne o să
se împotmolească în mâlul minciunii, şi o să mă vrea
din nou în viaţa ei, sub comanda ei. O să fiu măseaua
aia stricată care îi stă în gât şi o sufocă. Şi alături de
mine mai sunt multe măsele. Nu o să moară cu mine
de gât, dar un nod în gât tot sper să îi provoc.
O să mă caute. „O să vezi tu că o să ceri peste o
lună să te întorci la noi, că o să te plictiseşti”. Nici
dacă îmi explodează hematomul din gât nu mă mai
întorc. Nu în împrejurările astea. Mi-am recitit de-
misia, am luat de bună promisiunea ei că o să îmi
primesc repede banii şi uite că a trecut foarte mult
timp şi, asemenea perioadei cât am locuit acolo, nu
îmi permit nici acum o pereche de tenişi. Nici măcar
o pereche ieftină, dar ce vorbesc eu de tenişi când în
mama a crescut un cancer, un buboi mare şi purulent
care îi provoacă tatei lacrimi de disperare. Mai întâi
să plătesc acel puroi şi acele lacrimi. Pot să merg şi
desculţ că, aşa cum spunea Doamna Şefă, „eşti tânăr
şi îţi permiţi să o duci mai greu”.
Şi cu aceste cuvinte am încheiat o colaborare
fructuoasă. Eu mi-am oferit serviciile, ea mi-a oferit
experienţă şi maturitate. Eu mi-am oferit bucăţi din
stomac şi cheaguri de sânge pe gât, iar ea vin, bere,
pufuleţi şi doi pui congelaţi. Să-mi fie de bine...

MIERCURI 10 148
 Ah, şi nu mai tace...
... alarma asta împuţită. De când au deschis un ma-
gazin nou la parterul blocului le sună alarma într-o
veselie. Nimeni nu trece pe lângă magazin la ora asta
târzie, dar alarma beepăie enervant şi interminabil.
Adorm pe beep-uri, visez beep-uri, mă trezesc pe
beep-uri, mănânc, ascult muzică, fac dragoste şi iar
adorm pe beep-uri. Măcar beep-ul mă cenzurează.
Acum nu prea am chef să scriu, şi poate vrei să fii în
asentiment cu mine şi nu ai nici tu chef să mă citeşti.
Poate e un film bun la TV sau ai chef să vezi oameni
pe facebook, dar eu nu mă simt în stare de nimic azi.
Din nou nu pot să mă privesc în oglindă şi în reflexii,
dar nu e din vina nimănui. Cancerul din mama se re-
trage uşor, uşor şi în familie revine liniştea şi pacea.
Tata este tata, şi cu asta spun totul. E linişte, mâncare
caldă, cină în familie şi un pahar de vin, nu mai mult,
care să mă adoarmă.
Noul loc de muncă mă surprinde plăcut. Chiar mă
amuz, mai ales că acum particip la jocurile grupului
şi o să îmi împart cadouri cu colegii de Crăciun. Am
reuşit în ultimul moment să mă trec pe lista celor
care trag bileţele cu numele colegilor şi fac cadouri
de maxim 20 de lei. Exact cum mi-am imaginat, și
sigur la asta se gândea și Corina, am tras singura
fată care mai rămăsese în joc. Să mă cramponez din
cauza magnetismului? Nu, că o să citească şi o să
se enerveze. O să îmi spună: „deci ţi-a plăcut să o
tragi pe ea, nu? Ştiam eu!”. Şi oricum cred că există
un magnetism, doar de mic mi-a plăcut să stau între

147 George Bonea

fete. Mă fascinau. Vroiam să ştiu mai multe despre
ele: cum iubesc, pe cine iubesc, de ce iubesc, cum
vor să fie iubite, ce le place, ce nu le place, etc. În
mulţi ani am aflat mult prea puţine. Aşa că în con-
tinuare stau în preajma lor. În liceu, ce-i drept, fe-
tele erau o companie selectă. Preferam umorul lor
răutăcios şi discuţiile lor diverse decât farsele cole-
gilor și aceleași veșnice discuții despre cum au mai
făcut sex niște virgini.
Spuneam de noul loc de muncă... dar am atâtea
lucruri amuzante de spus despre doar două zile de
muncă încât îmi pică ochii-n gură. Revin.

Acum...
... e linişte. Ritmurile ska îmi gâdilă urechile. Am
devenit obsedat de ska. Mă binedispune şi caut să
cânt orice în ritm de ska. Amuzant este că am fost
întrebat recent de o persoană ce este acela „ska-
punk” şi a trebuit să disec stilul acesta muzical până
la absurd. „Deci e cam aşa. Ştii ce e reggae? Ştii ce
e rock-ul? Deci, e cam aşa: reggae-rock”. Dacă mă
mai chinuiam puţin ajungeam să îi spun că e muzică
lăutărească interpretată de unul din miile de plozi ai
lui Bob Marley. Ce mai conta?

Există oameni...
... care visează mereu. Visează la o familie frumoasă,
cu o soţie superbă şi vrednică (vai, cât sexism, ar
spune Ștefania, adică doar femeia să fie vrednică?),
doi copii deştepţi şi exemplari, o vilă la marginea

MIERCURI 10 146
 oraşului şi un apartament într-un bloc ultra-central
din oraş. O maşină sport şi una de familie, o motocicletă
pentru ieşirile cu gaşca şi un salariu care să le asigure
un sejur de vis anual. Eu sper. Mi-am demonstrat sin-
gur că tot ce visez nu se întâmplă, aşa că eu sunt omul
care îşi face un coşmar din orice. E deja o superstiție și
știu că se întâmplă pe dos. Dacă-mi imaginez ce-i mai
rău, sunt șanse să se întâmple ce-i mai bun. Orice
promisiune de viitor este pentru mine un scenariu de
film de groază. Mă imaginez singur, fără copil, fără
nimeni. Un bătrân ursuz într-un apartament înghe-
suit de gunoaie. Fac piaţa cu un coşuleţ pe roţi şi mă
uit inert, non-stop la televizor la emisiuni de duzină.
De sărbători îmi încălzesc o supă la plic şi desfac
albumul cu poze și îmi aduc aminte că...

... Mihai, Andra şi cu mine am ajuns cu 2 zile mai

devreme în Vama Veche. Am rezervat două camere
pentru că trebuiau să vină şi Corina cu Alina. Am
discutat o lună întreagă cu Corina pe internet înainte
să venim la mare, dar deveneam din ce în ce mai
suspicios dacă mă place sau nu. Nu disperam, dar
îmi părea rău. O aşteptam.
Cu o seară înainte să ajungă ea în Vamă a trebuit
să trec prin cea mai dură probă posibilă. O probă la
care mulţi cedează şi uită de sentimentele pentru
o anumită persoană. Întors în cameră din Stuff, şi
împins de aburii alcoolului am intrat din greşeală
peste Andra la duş. Aceasta nu a fost surprinsă de
mine şi m-a invitat să mă spăl alături de ea. Am

145 George Bonea

rămas în costumele de baie şi am început să ne
săpunim. Eram atât de beţi încât abia conştientizam
ce se întâmplă, unde suntem, cu cine suntem şi ce
facem. Am ieşit din duş şi ne-am întins pe pat. Vroia,
dar nu ştiu cât îmi doream eu. Îmi dădeam seama că
orice pas făcut în seara aia putea însemna încetarea
oricărui vis cu Corina... Aşa că m-am ridicat din pat,
m-am îmbrăcat şi am ieşit la o ţigară în faţa casei.
Am adormit acolo. Inevitabil.
A doua zi totul revenise la normal. Ne purtam ca
şi cum nu ar fi fost nimic între noi şi ne pregăteam
de o baie în mare. Lui Mihai ori nu îi păsa, ori nu îl
interesa, dar oricum nu îmi amintesc unde dispăruse
noaptea trecută. Când am ieşit pe poarta casei am
dat nas în nas cu Corina, Alina şi... ce dracului căuta
Emanuel, fostul Corinei, cu ei? A da, venise şi el
pentru prima dată în Vamă şi fetele îl rugaseră să le
aducă. Mai ieftin cu maşina mică decât cu trenul.
Convenabil. Şi Corina de ce are semne pe gât? Şi de
ce e aşa obosită şi plictisită de noi? Să îmi pun gân-
durile în ordine: ori am dat cu piciorul Andrei aseară,
ori soarta mi-a dat cu piciorul acum? Oricum o dau,
mă doare rău şi presimt că o să mă îmbăt iar, şi iar,
şi iar, şi iarbă...

Gata, mi-am luat şi această piatră de pe inimă. Mă

simt ca după o ţigară lungă. I-am oferit, poate, ultimul
cadou lui Mihai înainte să plece. Nici nu ştiu dacă
o să mai sărbătorim vreodată iarna sau aniversările
împreună, dar am renunţat la idea de a-i cumpără

MIERCURI 10 144
 ceva kitchos. Ca până acum. În „14 ani de priete-
nie” ne-am oferit cadouri din ce în ce mai amuzante:
găini gonflabile, ghiuluri, tricouri amuzante şi la un
moment dat am vrut să îi fac cadou o prostituată.
Dar nu aveam destui bani. Acum am ales ceva mai
personal, un lucru ce reflectă întreaga noastră istorie.
Ca atunci când stăteam pe plajă şi...
...”Aruncă dracu ţigara, nu mai fi aşa calic!”, îmi
spune Mihai nervos. Nu! Am plătit bani buni pe
joint-urile astea şi o să le fumez până la unghii. Ce
dacă trec poliţiştii pe lângă noi? Nu îmi e frică pen-
tru că nu mai simt frica. Îmi creşte deja un zâmbet
uriaş pe chip. „Hai înapoi în casă să mai bem un
şpriţ, poate aşa îţi mai scade frica de... orice. Para-
noicule!”.
În camera Corinei, fostul ei, Emanuel, încearcă
să o vrăjească pe Andra. Intru peste ei şi mă arunc
în pat. Sunt ameţit dar conştient că îi provoc nervi
masculului cu nume de Casanova. Pe fondul vorbe-
lor lui mature şi masculine încep să o masez erotic
pe Andruţa pe spate şi să mă prostesc, doar ca să îi
distrag atenţia de la bălăriile gigoloului. Într-un fi-
nal Emanuel cedează şi părăseşte camera, iar Andra
rămâne în pat ca să mai râdă de mine. Ne bucurăm
amândoi de „succesul” obţinut pe frontul iubirii şi
încep să urc pereţii. Alarmaţi de râsete îşi fac apariţia
Mihai, Corina şi Alina. Mă văd urcat pe pereţi şi cu
gura până la urechi, iar Mihai concide: „aşa păţeşte
că e calic...”. M-am trezit o oră mai târziu în faţa
casei cu un pahar de vin în mână. Mihai vorbea, dar

143 George Bonea

încă nu ştiam unde sunt și nici despre ce vorbea.
Hmmm, mirosea a peşte...

Iar îmi reproşează şi din nou aceleaşi certuri ener-

vante. Deja nu o mai bag în seamă. Efectiv am ajuns
să trec pe lângă ea de câte ori se supără pe mine.
Până acum îi întorceam fizic spatele şi o lăsam să
creadă că are dreptate, dar de când îmi folosesc noua
tactică o fac să îşi roadă unghiile de furie că sunt
calm şi stabil. Tot îi întorc spatele, dar doar spatele
mental, pentru că fizic o privesc adânc în ochi şi
o calmez cu vorbe poetice. E tactica mea nouă şi
funcţionează mereu. O să funcţioneze întotdeauna
pentru că nu poate rezista unor adevăruri absolute:
„răul o să îţi întunece mintea... vrei asta? Nu!”. E
deranjată şi acum de faptul că sunt înconjurat de tipe,
că sunt „feminist”. Da? Dar oare când ne-am cunos-
cut şi ne-am sărutat prima dată, câţi băieţi erau în
jurul nostru? Nu cumva...
... Era târziu şi în Stuff muzica te ridica în picioare.
Te aşezai doar pentru o gură de bere fără balans şi
ca să îţi scoţi nisipul din tenişi. Grupuri mari de
oameni făceau hore pe „Videli nochi” şi Mihai se
simţea în elementul lui în mijlocul lor. Piesa noastră
de venit seara târziu acasă, pe jos. Fie că plecam beţi
din Basement, ori că ne vedeam la o cafea într-o
cafenea de trenci şi cămaşă, drumul pe jos spre casă
era presărat cu versuri ruseşti şi mini-hore. Acum în
Vamă era o horă continuă, o noapte lungă, un ultim
tramvai şi multe ţigări.

MIERCURI 10 142
 Exact sub becul din mijlocul plajei formasem un cerc
mic, în jurul unei sticle de bere. Alina se pupa cu un
tip din Braşov pe care îl cunoscuse atunci, iar 30 de
minute mai târziu avea să dispară cu el, ca dimineaţa
să vină plină de nisip înapoi la cazare. Schimbul de
replici „dur” dintre noi s-a încheiat cu două conclu-
zii hilar de dureroase: ea este o “corturăreasă”, şi eu
un “dobistoc”. Adevărul doare, mai ales dimineaţa
în zona ficatului. Andruţa dispăruse tot cu unul din
braşoveni dar iubirea lor durase mult prea puţin ca să
mă panichez. Mihai se uita la cer şi îşi punea ordine
în gânduri, iar eu îmi ţineam capul sprijinit pe Co-
rina şi încercam să găsesc momentul optim să îi fur
un sărut. Am tot încercat şi ea s-a tot eschivat până
m-am enervat şi m-am ridicat în picioare. Era tim-
pul să fac ceva, altfel începeam să cred că mă mint
singur. La doi metri de noi se aflau trei puştoaice de
17 ani, cu mina unor fete scăpate din jugul părintesc,
abordate de toţi masculii curajoşi de pe plajă. Am
decis să îmi iau inima în dinţi, acolo între gustul
de bere şi tutun şi să îmi încerc şi eu norocul. Ce
puteam pierde? „Salut, nu vreau să îţi spun vorbe
mari, pentru că oricum sunt prea ameţit, dar ai putea
să îmi dai un număr de telefon, poate bem cândva o
bere?”. Şi cât ai spune „da” am obţinut şi numărul
şi privirile pline de ură ale refuzaţilor. M-am întors
triumfător la cercul meu şi am văzut că ea, Corina,
nu mai era. Plecase fulgerător.
Era de bine. Și numărul era greșit.

141 George Bonea

 Inainte să îți spun de Corina, vorbeam de noul loc
de muncă. Este incredibil după ce am trăit la Ploiești.
Mă simt schimbat, iar chiar acum 10 minute la duş
mă gândeam cât de bine era dacă aș fi gândit aşa
acum 4-5 ani. Cât de bine îmi făceam dacă apăream
lângă mine şi îmi dădeam o palmă peste ceafă, ori
îmi urlam în ureche „bă! Eşti pe punctul să faci o
mare prostie! Ce dracu e cu tine?”. Sincer aveam
multă nevoie de mine în trecut, dar mă bucur că am
ajuns măcar acum să fiu puţin mai înţelept. Anii în
care Mihai îmi tot spunea „învaţă să taci!” încep să
dea roade. Am început să tac şi să vorbesc în parabo-
le precum un preot budist. De exemplu, certurile
cu Corina au devenit adevărate teste de anduranță,
chiar mă delectez cu micile redute pe care gelozia
şi orgoliul nostru mi le dă. Îi răspund cu ceea ce ea
consideră glume: „de ce îţi place să ai ură şi supărare
în suflet?”, apoi o strâng în braţe, o pup pe frunte şi pe
mână. Mă uit în ochii ei şi aştept să îmi spună cu mintea
„iar m-ai păcălit”. Dar nu o păcălesc. Eu mi-am găsit
liniştea, şi mă scald în ea cu mişcări lente şi largi.
Nu regret copilăriile din perioada de golan. Până
la urmă ce e aşa rău în a le spune nepoţilor că ai
dormit pe o bancă la Universităţii, că ai făcut amor
nebun şi iresponsabil în toaleta jegoasă a unui club,
ori că ai vomitat continuu pe un traseu de 2 kilome-
tri? Sunt copii în Africa ce nu-și permit toate astea...
Între timp am devenit „ipocrit şi neserios” în lupta
asta adolescentină. Am trădat cauza! Am rupt lanţul
de anarhist activist, am lăsat afişele Noii Drepte pe

MIERCURI 10 140
 stâlpi şi am îmbrăcat costumul. Dar şi acum...
Regret în schimb că am greşit uneori faţă de mine
şi alţii. Şi nu am apucat să spun un sincer „iartă-mă”
pentru că eram prea orgolios. Pe când încă nu ştiam
ce e aia sex, m-am dat călăreţ în faţa unor virgini ca şi
mine. Am minţit într-o tabără că am posedat sălbatic
o colegă, dar tot ce făcusem era să ne schimbăm sa-
liva şi să ne verificăm organele. Le aveam la noi, ce
bine. Era fată, ce-i drept trecută de primele etape ale
amorului, şi eu eram. Doar eram prezent. Nu mai îmi
amintesc metoda prin care am ajuns seara în pat cu
ea, dar cred că am folosit tactică „îmi place de tine
şi...” şi aşa mori virgin la 14 ani. M-am întors din
camera ei după 30 de minute de vorbă şi imaginat
scene de sex, şi le-am spus băieţilor verzi şi uscate,
doar de dragul de nu părea un alt papagal. În câteva
ore au aflat toţi adevărul şi a trebuit să mă afund în
ruşine fiind convins că tabăra aceea era terminată
pentru mine încă din prima zi. Şi timp de alte trei
zile şi trei nopţi am îndurat glume, ironii şi inju-
rii, pe care le meritam cu vârf şi îndesat. Să îmi fie
învăţătură de minte, dar până la urmă ce mai conta şi
numele pe lista iubiţilor, listă pe care peste ani tipa
avea să o prezinte public, cu aplomb. Dacă apăream
şi eu pe ea cred că eram abia pe la jumătate.

Tumoarea...
... mamei a scăzut. Cel puţin nu o mai văd. O ascunde
sub un văl de zâmbete false şi un chip ce arată în-
grijorare. Important este să îşi reprime sentimentele

139 George Bonea

de dezertare şi să renunţe la mentalitatea pesimistă.
Măcar ea, că de la tata nu mă pot aştepta la prea mult
optimist. Cred că a pătimit prea mult omul ăsta ca să
vadă ca mine, mereu o parte plină a paharului. Am
înotat ceva până la insula asta, tărâm locuibil şi mic,
intim şi greu de găsit. Insula Izolării. În ciuda firii
mele sociabile, „prea sociabile” aşa cum o critică
Corina, îmi place să îmi ridic un zid înalt în jurul
familiei. Eu pot să ies din această fortăreaţă şi să mă
las pradă lumii, dar vreau să ştiu că mă întorc acasă,
între 4 pereţi groşi, înalţi, dotaţi cu radare, sisteme
anti-rachetă, sârmă ghimpată şi detectoare laser. De-
tectoare care să ghicească irisul oamenilor ce vor să
„se uite peste gard” şi să îi orbească instant. Chiar
asta e casa mea ideală de vacanţă. Departe de lume,
şi dacă cumva trendul imobiliar îmi face din oaza de
singurătate un complex de case, atunci să mă asigur
că nu se uită patru familii din patru zări peste gard
când îmi spăl maşina, stau gol la soare ori îmi fac
un grătar. Dacă o să vreau să primesc pe cineva în
buncărul meu o să o fac, dar nu peste gard, ci pe
poartă. Îmi pare bine că am ajuns măcar acum pe
Insula Izolării. Am înotat mii de kilometri cu părinţii
în spate şi i-am lăsat să îndure „gura lumii” doar pen-
tru a se convinge că mai bine ai un zid în faţă decât
o gură slobodă în spate. Acum e linişte. Vecinul de
jos nu mai bate în ţeavă când cânt la chitară, veci-
nul de deasupra nu mai face sex pe Tom Jones la
maxim, beţiva de la unu nu mai aprinde lumănări
la uşa vecinilor ca într-un ritual magic şi babele nu

MIERCURI 10 138
 îşi mai dau întâlnire în faţa blocului pentru a analiza
existenţa şi viitorul.
E o lume grea şi dificilă, greu de pătruns şi lucru-
rile bune dispar, ori sunt luate. Asta spune o melo-
die. De fapt, e prima piesă pe care am învăţat-o la
chitară, din puţinele pe care le ştiu. În vara vârstei
de 16 ani am hotărât cu Mihai că a sosit momentul
să scoatem adolescenţii rebeli din noi, să îi aşezăm
pe un piedestal. Să ne cumpărăm instrumente şi să
cântăm. Fără să ştim o notă muzicală. Ceva-ceva tot
trebuie să iasă, dar la început au apărut regretele că
nu mi-am ascultat părinţii când eram copil. Pian nu
am făcut pentru că îmi plăcea să ţin jucării pe orgă,
şi chitara era bună doar atunci când vroiam să imit
nervozitatea chitariştilor pe scenă. Vă daţi seama ce
a ajuns din biata cutie de lemn.
Aşa am ajuns să vând cosmetice, şi Mihai a
învăţat să facă cei mai buni mici. Lucram pentru o
firmă fantomă şi mă plimbam 8 ore pe zi prin tot
Bucureştiul, înarmat cu o geantă plină de rujuri,
creme şi săpunuri. Intram în firme, buticuri şi spe-
lunci pentru a vinde marfa şi a mă bucura de cei 10%
comision. Era cam greu să vând farduri chinezeşti pe
Dorobanţi, iar în Ferentari mă alergau câinii şi îmi
capsau pantalonii. Am leşinat pe stradă, mersul pe
jos în soarele arzător nefiind foarte bun pentru bijnis.
Ajuns cu salvarea la Spitalul Universitar mi-am con-
tinuat meseria printre analize şi consultaţii şi am mai
vândut ceva produse. Într-un final, după numai două
săptămâni a trebuit să renunţ, clienţii fiind nervoşi pe

137 George Bonea

calitatea produselor, iar Şeful era mai preocupat de
nuditatea colegelor vânzătoare decât de un training
serios. Aşa că am abandonat domeniul vânzări, după
două săptămâni de machiat în faţa clientelei şi epilat
cu un gel de duş.
Mihai în schimb o ducea mai bine. Exceptând mo-
mentele când flamba micii, nu părea să se chinuie
foarte mult. Avea un număr de mici ai lui pe zi, plus
o berică şi o companie plăcută. Mai vedea un meci,
mai îl vizitam să îi fac vânzare... şi aşa am strâns
noi bani de instrumente. Mai rămânea să învăţăm
să cântăm, dar cine are nevoie de aşa ceva când ai
chitară?

Corina e la duş, dar îi simt nervii prin pereţi, şi

mai presus de orice, simt nervii cum îmi apasă pe
creier. Din nou e supărată, din nou aud de Tipa de la
Cluj, din nou în ecuaţie intră victime colaterale şi eu
iar sunt căpos. Răspund cu orgoliu şi încăpăţânare
geloziei şi posesivităţii ei. Nu pot să las de la mine,
în ciuda faptului că am greşit. Acum un an. De mai
multe ori. Dar nu capital. Dar dacă a ales să mă ierte,
am sperat că nu o să mai îmi amintească de episoa-
dele alea, că nu pot să trăiesc având vina deasupra
capului. Şi m-am schimbat. Brusc şi iremediabil.
Sunt alt om. Dar ea nu o simte şi nu o vede. Şi eu
o simt cum îmi apasă pe creier, ca o migrenă, şi îmi
scoate mintea pe urechi. Îmi acopăr capul cu perna şi
încerc să mă mint singur: „nu mă doare capul, nu mă
doare capul, NU MĂ DOARE CAPUL!”. Ba da, mă

MIERCURI 10 136
 doare în continuare şi o să mă mai doară. O să mor
de la o migrenă. O să cedez nervos în faţa acestui
blestem de care mă fac vinovat, doar am declanşat
nebunia asta ameţitoare când am citit 500 de pagini
în mai puţin de 48 de ore. Mă întorc pe toate părţile,
dar durerea rămâne stabilă.
Îi văd urma pe perete şi aud picăturile cum îi cad
din păr. Îi simt respiraţia în ceafă şi îşi muşcă bu-
zele. Ştiu asta. Mă întorc şi în acel moment se aruncă
peste mine cu o foarfecă în mână, încercând să îmi
bage „arma” în piept. O blochez şi mă arunc din
pat ameţit. Încerc să stau în picioare, dar cad lovit
de migrenă. Stau în genunchi cu faţa spre pat şi mă
chinui să deschid ochii, dar lumina puternică îmi
fulgeră creierul. O simt cum fuge spre mine şi îi
simt lama rece în piept. Cad pe spate şi mă lovesc
cu capul de calorifer. Durerea îmi trece brusc şi îmi
aduc aminte de...

Tipa din Cluj...

... a fost un episod ce mi-a demonstrat slăbiciunea
pentru laude. Una din marile mele probleme, lucru
ce mă făcea atât de maleabil, era slăbiciunea pentru
cuvinte frumoase. Trist e că abia acum am aflat de
slăbiciunea asta, altfel mă lipseam de multe greşeli.
Povestea cu Tipa din Cluj a început de la o
neînţelegere. Pe blogul Corinei, la un text mai ro-
mantic, a postat Ary, pentru că aşa îi spuneam din
cauza faptului că se prezenta drept o ARdeleancă
happY, un mesaj sexist, în care îşi plângea durerea

135 George Bonea

şi acuza toată ginta masculină de infidelitate, nese-
riozitate şi lipsa de devotament emoţional. Ca un ac-
tivist anti-generalizare şi anti-discriminare ce sunt,
a trebuit să pun piciorul în pragul situaţiei şi i-am
lăsat un mesaj pe blog în care îi atrăgeam atenţia
că mentalitatea ei este greşită şi că norocul şi-l face
fiecare. În câteva zile, probabil de cuget şi liniştire
emoţională, a ajuns să îmi răspundă la mesaj şi să
îmi dea dreptate. Şi de la această dreptate a mea totul
a luat o întorsătură aglomerată. Am ajuns să vorbim
pe internet cu orele, şi doar discuţii social-filosofice.
Pentru ea eu eram tipul de la Bucureşti, amuzant şi
„umăr bun”, boală de care mă acuz în repetate rân-
duri, şi ea era o Tipă de la Cluj, cu uşoare probleme
emoţionale, cu un umor inteligent şi gusturi muzi-
cale liniştite.
Cu timpul am ajuns să vorbim foarte mult, şi nu
îmi neglijam relaţia, dar Corina devenise suspicioasă
în legătură cu Ary, pentru că deja apărea vizibil în
viaţa mea. O precizam ca pe o prietenă, cu bune,
rele şi întâmplări din viaţa ei. Când gelozia Corinei
a început să iasă la iveală, pentru prima dată, fiind
nemulţumit până atunci că este atât de indiferentă, a
trebuit să îmi ascund prietenia cu ea. Pur şi simplu
nu mai precizam de Ary şi lăsam impresia că vorbim
doar de vreme şi muzică. Şi nu era aşa...
În primăvara acelui an am ajuns să mă cert foarte
rău cu Corina şi până la urmă am decis că e mai bine
să ne despărţim. Ori luăm o pauză. Nu conta, im-
portant era să nu ne mai vedem o săptămână-două şi

MIERCURI 10 134
 să ne gândim fiecare la greşelile lui. Eu eram căpos,
ea era indiferentă. Indiferenţa ei mă demoraliza, iar
eu o agasam. O săptămână nu ne-am vorbit, dar în
schimb am început să fiu mai apropiat de Ary. Nu o
doream ca iubită, dar îmi arătase că este o amică de
încredere şi mă pot baza pe ea. Aşa că am hotărât să
o întâlnesc. Ea nu putea să ajungă în Bucureşti, dar
eu puteam pleca două zile în Cluj. Doream să vizitez
oraşul, să îi cunosc prietenii de care îmi povestise
atâtea, să văd Cetatea şi să vorbim verzi şi uscate, ca
întotdeauna. Niciodată lucruri personale, niciodată
vorbe cu subînţeles. Să beau un ceai cu ea în zecile
de ceainării din Cluj, ori să-ncerc berea cu sirop de
care-mi tot vorbea.
Era vineri, cald şi fără nici un nor pe cer. M-am
trezit dimineaţă, decis să merg la bancomat şi să
îmi ridic salariul pe luna în curs. Deja patronii de
la res-pectiva firmă întârziaseră șase zile cu salariul,
dar până azi nu mă enervasem. Cu toate astea, la ora
13:05 aveam tren spre Cluj şi aveam nevoie urgent
de măcar 300 de lei. La ora 10 dimineaţa nu aveam
nici un leu pe card, dar am vorbit cu secretara şi
m-a convins că până urc în tren o să am tot salariul.
M-am întors acasă, mi-am făcut bagajul, i-am spus
tatălui meu că plec la Cluj cu Mihai şi am ieşit pe
uşă. Aveam 70 de lei în buzunar şi eram pregătit de
o excursie singur şi de o noapte în Cluj. O noapte ce
nu va avea loc niciodată.
La Gara de Nord am aşteptat lângă bancomat cu
telefonul în mână şi am analizat fiecare persoană

133 George Bonea

ce trecea pe lângă mine. Nerăbdarea creştea direct
proporţional cu nervozitatea şi mă uitam la telefon
parcă implorând să sune şi să aud cuvintele magice:
„ai banii pe card, drum uşor spre Nicăieri!”.
Am aşteptat până când timpul a început să pună pre-
siune pe mine. Ghiozdanul era mai greu, timpul mai
uşor şi portofelul meu - în continuare aerisit. Când
am văzut că mai am doar 10 minute la dispoziţie să
îmi cumpăr bilet am hotărât să îmi sun minunaţii şefi.
Unul dintre ei nu răspundea la telefon iar celălalt
m-a asigurat că banii sunt deja livraţi, dar... A trebuit
să îmi cumpăr biletul de tren din ce aveam şi să sper
că la ora 12 când ajung în Cluj să am toţi banii pe
card. Şi era prea târziu să mă mai răzgândesc. Ary
deja aduna oameni cu care să mă ia de la gară, eu
eram extaziat de excursia singur şi ghişeul era în faţa
mea. Parcă niciodată nu am văzut o funcţionară CFR
atât de fericită, de parcă îmi dădea biletul de tren
pe gratis. Acele mi-nute au fost înşelătoare în toate
privinţele. Deodată Soarele era mai cald, trenurile
mai curate şi Mihai greşea atunci când îmi spunea
„o să faci o mare prostie”. A trebuit totuşi să îmi car
crucea speranței pentru 400 de kilometri ca să aflu
asta.
Drumul cu trenul a fost anevoios şi lung. Timp de
aproape nouă ore nu ai multe de făcut, aşa că am citit
şi iar citit, până am adormit. Am căzut într-un somn
atât de adânc încât puteam să fiu aruncat din tren şi
tot nu mă trezeam, dar cu toate astea am simţit când
mai aveam puţin până la Cluj şi m-am dezmeticit.

MIERCURI 10 132
 Am scos capul pe fereastra trenului, cu riscul de a
strica coafura doamnei din compartiment, şi am tras
adânc în piept prima gură de aer clujean. Aer curat
şi dulce. Putea să și pută, nu conta, era ceva nou.
Mi-am strâns bagajul şi am plecat spre uşa vagonu-
lui cu multe minute înainte să ajungă trenul în gară.
Nu mai aveam răbdare. Mă gândeam la puţinele şi
însemnatele lucruri pe care o să le vizitez, la oamenii
plini de viaţă cu care o să râd. Şi de ce nu, mă între-
bam dacă o să mă înţeleg cu Ary la fel de bine ca pe
internet. Doar nu avea să fie un tip cu chelie şi barbă
pus pe racolat adolescenți?
De fiecare dată când trenul ajunge în gară, un
scârţâit puternic şi enervant îţi inundă spiritul. E
sunetul frânelor, al durerii prin care trece trenul în
încercarea de a spune Stop. Lumea asociază coborâ-
tul din tren cu momente ca „revederea”, „reamin-
tirea”, ori „distanţa ce ne uneşte”, dar pentru mine,
scârţâitul a fost lung şi a durat o seară întreagă. Până
dimineaţă am auzit numai acel sunet infernal, aceea
Chinuire a Sfinţilor, blestem muzical şi distrugător
de linişte interioară. Am coborât din tren şi acolo nu
era nimeni. Oamenii se plimbau ca furnicile în ju-
rul meu, dar ei se îndreptau spre Ary a lor. Eu nu o
vedeam pe a mea, şi nici ceea ce ar putea părea un
amic de-al ei. În scurt timp am rămas singur, atât de
singur încât şi trenul a decis că nu merit să îmi ţină
companie, şi a plecat. M-am aşezat pe o bancă şi am
hotărât că e timpul să îmi fac anunţată prezenţa mult
aşteptată. Şi ce dacă nu e lume la Gară să mă aştepte?

131 George Bonea

Până la urmă nu a venit nici o vedetă. Şi ce dacă nu e
nici ea? E oraşul mare. Poate e trafic. Vineri noapte...
ca în... Bucureşti? La primele două apeluri nu mi-a
răspuns. Deci e pe drum, e aproape. Ce rost mai are
să îmi răspundă, să mă şi taxeze când e la doi paşi
de gară. Să aştept liniştit pe scaunul meu şi să mă
gândesc la planurile mele.
M-am scufundat adânc în gânduri că am şi uitat să
mă uit la ceas. Cât?! Stau deja de 34 de minute şi ea
nu a apărut? Să mai sun, poate a uitat ora. Se mai
întâmplă, uneori confunzi orele. Nici de data asta nu
îmi răspunde la telefon, şi simt cum frigul primăverii
îmi coboară în oase. Mă pot plimba cât vreau eu pe
peronul gol, dar starea de nelinişte nu mi-o poate
încălzi nimeni. Mai am puţin şi îmi dau seama că
am făcut o prostie, dar îmi place să am speranţă. Aşa
cum am crezut că Experimentul Ploiesti o să dureze
şi o să îmi fie de bun augur, aşa simt şi acum că este
doar o coincidenţă nefericită. Am şi uitat între timp
să îmi verific situaţia banilor. Ies din gară şi încep să
caut un bancomat. În portofel mai am doar cinci lei,
dar de ce să intru în panică ştiind că am de primit
bani? Să intru în panică de faptul că Ary nu mai
vine? Că e frig şi sunt singur într-un oraş gol, fără
cunoştințe, fără un ghid, o hartă, un indicator? Să
mă sperie idea că doi boschetari mă cercetează din
colţul cald al gării? Nu... o să fiu calm, calm până la
prostie. Şi mult după, până dimineaţă.
Nu mare mi-a fost surpriza când am constatat că
nu am nici un ban pe card. Mă cam aşteptam la aşa

MIERCURI 10 130
 ceva, dar situaţia devenea cam tragică. Şi momen-
tul mult aşteptat de panică a venit două minute mai
târziu când m-am întors în gară. La capătul firului,
după ce apelam la numele de Ary, un robot politicos
mă anunţa că „acest număr nu poate fi contactat”.
La unu noaptea nu poţi să ceri ajutorul nimănui. Nu
există prieteni care să te poată ajuta de la 400 de ki-
lometri distanţă. Mihai putea să îmi spună doar „am
avut dreptate şi acum o să mori înjunghiat de doi
boschetari flămânzi. Prostule!”. Tata putea doar să
se panicheze, să îmi reproşeze că am minţit şi să se
chinuie în zadar să îmi pună bani pe card. Aşa că nu
a mai rămas decât un lucru de făcut: să mă gândesc
la prostia mea!

Cu un an în urmă, când vroiam să o cuceresc pe Co-

rina, o sunam noaptea târziu să îi spun „somn uşor”.
După ce am ajuns împreună nu am mai sunat. Mereu
câte un motiv stupid. Mă doare capul, am mult de
plată, am adormit, „de ce să te mai sun dacă ştii că
te iubesc”, de ce şi de ce nu? Astea sunt motivele
proaste pe care le invocăm toţi când nu mai suntem
„aşa cum eram la început”. Şi ea are mereu dreptate.
Sunt sigur că dacă îmi făceam mai mult timp să mă
gândesc la ea, să o iubesc şi să îi arăt asta, nu aveam
timp să greşesc şi categoric nu aveam timp să vin
la Cluj. Sunt în gara din Cluj, la dracu`! Ce caut eu
aici? Şi de ce e aşa frig? De ce m-am îmbrăcat aşa
subţire şi de ce boschetarii nu adorm? Am pus mâna
pe telefon şi am hotărât că e timpul să îmi folosesc

129 George Bonea

MIERCURI 10 128
 inteligent ultima linie a bateriei. „Alo, Corina... ce
faci?...”

Am adormit fără să mă mai intereseze cu ce tren

mă întorc acasă. Cu ce bani? Cu ce scop? Inevitabil
o să ajung acasă, nu? Am dormit pe două scaune,
cu ghiozdanul sub cap, fără să îmi pese de aurolaci,
cerşetori şi posibili infractori. Ce puteau să mai îmi
fure? Oricum demnitate şi inteligenţă nu mai aveam.
Şi restul sunt perisabile. Aşa că mi-am tras genunchii
la piept şi „noapte bună”. Noapte bună şi ţie, Corina.

M-am trezit amorţit şi odihnit. Aveam capul gol

şi încercam să rememorez toate cele întâmplate.
Erau mai mulţi oameni în jurul meu, dar nici unul
nu dădea doi bani pe mine. În ciuda faptului că eram
bine îmbrăcat, pentru toţi eram doar „unu’ care a
dormit în gară”. Deci un nimic. Mi-am pus ghioz-
danul în spate şi am hotărât că e timpul să mă întorc
acasă. Să renunţ la prieteni de genul şi să îmi văd de
viaţa mea.
Nu am întrebat-o niciodată pe Ary „de ce?”, dar nici
nu am vrut să aflu. Nu mă mai interesa nimic. Ştiu
doar că mult timp am fost obsedat să mă stabilesc în
Cluj sau Timişoara pentru că oameni de acolo sunt
mai calmi, dar sunt eu destul de calm? Îmi e bine
oriunde.
Cu Ary am început să vorbesc după 5-6 luni de
linişte, dar cu greu depăşeam partea de „salut” şi ne
împotmoleam în „ce faci?”. Întreaga prietenie cu

127 George Bonea

ea a culminat maiestuos cu un apel dat la ora unu
noaptea, pe când locuiam în Ploieşti. O ţineam pe
Corina strâns la piept. Adormit şi speriat că mă sună
aşa târziu, am minţit că este altcineva. A urmat apoi
un scandal de nopţi mari, cu alergat pe scări, făcut
bagaje şi ameninţări cu plecatul la gară. Am reuşit
cu greu să o conving că e doar o prostie şi o nebunie,
dar şi acum trag ponoasele pentru nebunia mea... De
unde să încep?

Pute groaznic...
... în autobuzul ăsta. Nu am unde să mă aşez şi sunt
prins într-un vârtej al mirosurilor de mahala. Pen-
sionarul care mă împinge în fereastră miroase în-
grozitor a urină şi cred că geaca de pe el, cusută pe
la toate încheieturile, este îmbibată în urină. Nici
muzica dată la maxim nu acoperă mirosul. Ciudat...
uneori muzica mă face foarte indiferent. Dar periplul
olfactiv nu se opreşte aici. În faţa autobuzului sunt
trei puştoaice de liceu, chinuite de duhoare şi de
propriul parfum, ieftin şi făcut pe vapor. Se hlizesc,
naturale şi chicotesc între ele. Oare se întreabă „fată,
cumva noi mirosim mai urât ca moşul?”. Nu cred. Şi
nu, asta nu e tot. Pe ultimele locuri din autobuz, doi
boschetari trag prenandez din pungă, lucru ce nu mă
deranjează câtuşi de puţin doar sunt amic cu Octa-
vian şi m-am obişnuit cu viciul lui mirositor.
Mă chinui să scap de duhoare şi nu pot. Mă grăbesc
să ajung la muncă, altfel aş sparge geamul şi m-aş
arunca într-o gură de aer proaspăt. Mda, atât de

MIERCURI 10 126
 proaspăt cât e în Bucureşti. Dar sunt prizonierul unor
gardieni nemiloşi: Geaca Urinată, Bestia Cu Trei
Capete Parfumate şi Punga Liniştitoare. Mă scufund
în muzică şi prostia de carte pe care o citesc. Cum
dracului a ajuns cartea asta în mâinile mele? „Cum
să nu ajungi un distrus!”. Carte motivaţională. Eu nu
citeam porcării d-astea. Oare mă transform aşa de
rău într-un om ce mâine o să citească „100 de sfaturi
cum să ajungi celebru şi bogat, fără să faci nimic!”?
Şi de ce aş fi un distrus?

Că nu mai...
... trag fum după fum. Mă calicesc şi Mihai mă caută
disperat pe plajă. De ce se sperie, oricum nu pot să
mor, am devenit deja un Zeu. Plutesc pe apă şi mă
scufund sub nisip. Doamne ce sentiment de putere
şi visare. Ce bine mă înconjoară şi cât de inofensiv
mă simt. Nimic nu mă poate enerva şi pe nimeni nu
pot deranja. Mă târăsc sub o umbrelă ruptă, şi mă
uit la soarele arzător printre lemne. Închid ochii şi
mă odihnesc într-o stare profund conştientă de comă.
Ştiu unde sunt, ce fac şi ce am făcut, dar îmi place.
Somn uşor.
„Ce faci, prost?”, îmi spune Mihai nervos. Soarbe
meticulos o bere dintr-un pahar şi nici nu mă
priveşte. Se uită la mare şi eu îl privesc de jos de la
nivelul nisipului. Rânjesc tălâmb, dar el îşi păstrează
mina serioasă, de zici că a venit Apocalipsa şi din
cauza mea a ratat-o, iar acum suntem singurele fiinţe
pe Pământ. Şi de ce aş fi nervos? Acum e linişte,

125 George Bonea

pace şi armonie. „Ce am păţit, bă?”, îl întreb după
ce mă ridic într-o rână. „Ai fumat ca un calic toate
cele trei ţigări şi nu ştiu cum dracu ai ajuns până aici,
la capătul plajei. Sincer am crezut că ai murit, dar
spre surprinderea mea, eşti viu, nevătămat, neviolat
şi cu toatele hainele pe tine. Unde ai plecat aşa, de
nebun?”. Nu îmi aminteam. Nici nu ştiam de ce şi
unde vroiam să ajung atunci când am ieşit pe uşa
casei, dar acum mă ardea puţin capul. De fapt nu ar-
dea, ci era prăjit de-a binelea, dar ce mai conta, un
duş rece o să le rezolve pe toate. Mai important este
să aflu...

...„Ce te excită?”. Asta mă întreabă şapca cuiva

în metrou. Ce mă excită? Oricât de vanitos risc să
par, mă excită propriul succes. Mă face să erup de
bucurie când CÂŞTIG, când sunt centrul atenţiei şi
îmi ies toate de nota 10. Mă excită privirile colegelor
de la muncă, atât acele priviri dulci şi interesate de
mine, cât şi cele reci şi total inexpresive, invidi-
oase și nervoase. În spatele fiecărei bârfe şi cuvânt
răutăcios stă un posibil interes. Îmi excită ego-ul
faptul că o tipă mă place şi nu poate face nimic pen-
tru asta, iar mai presus de orice, mă excită laudele.
Laudele care îmi vor aduce cândva îngenunchierea,
ruşinea şi sfârşitul, dar până atunci mă bucur de fie-
care moment şi fiecare...

... adiere de vânt. Mi-am schimbat hainele împuţite de

leşin şi am plecat din nou tot grupul pe plajă să bem

MIERCURI 10 124
 şi să dansăm până dimineaţă. Stau aproape de Co-
rina şi o şicanez cu întrebări răutăcioase referitoare
la plecarea ei de pe plajă din noaptea precedentă: „ce
ai păţit? De ce? Eşti ok? Sigur? Nu pari în regulă. Să
te ajut cu ceva?”. Aveam nevoie de un răspuns aşa
că imediat ce am simţit nisipul rece al serii sub tălpi
m-am aruncat în braţele ei şi am privit-o insistent în
ochi. Doar atât. Ea să îşi ferească privirea cât vrea, să
caute evadarea, dar eu tot la ea o să mă uit, până îmi
fac curaj să o chem la malul mării. „Vino cu mine”.
O trag de mână şi îi părăsim pe toţi sub becul de pe
plajă, dar nici că nu le pasă de plecarea noastră. Cui
îi pasă?
Îmi întind hanoracul pe nisipul rece din faţa va-
lurilor şi o invit protocolar să mă asiste în vizio-
narea stelelor. Mă excită faptul că pot să fiu galant
şi beat, drogat şi cu arsuri severe pe cap. Cred că
toată această combinaţie îmi scoate la suprafaţă
boala psihică de care sufăr de mult: eu. Curios lucru
cum de nu am ajuns încă să fac gesturi exibiţioniste
în public din cauza plăcerii pe care mi-o provoc. O,
pardon, am realizat şi această performanţă, dar cu
ani în urmă şi în altă companie.
Ne aşezăm pe spate cu faţa la stele. Nu ştiu unde e
Carul Mare dar îmi pot imagina tot ce vreau să vadă
ea: inimioare, câini, pisici, fete, băieţi etc. Înainte
să îi simt aroma buzelor trebuie să aflu ceva. Cine,
de ce şi pentru ce sunt semnele? Mândria mea îmi
spune că un teritoriu invadat e ori otrăvit, ori sterp
şi trec luni bune pentru regenerare, atât fizică cât şi

123 George Bonea

psihică. Deci? Cine? Un nimeni, deci un neimportant.
Şi am sărutat-o, acolo, sub Carul Mare, pe buza
mării în Vama Veche, pe hanoracul meu, pe muzi-
ca unei generații mai vesele. Ne-am sărutat minute
bune şi ne-am lăsat duşi de val, că doar ne cânta apa
în urechi. Am căzut pe spate şi am început să visez,
iar acum, la doi ani distanţă încă îmi miroase a mare,
a sare, a muzică bună şi a parfumul ei. Visez... şi o să
plecăm împreună.

Iar îi văd...
... privirea pierdută. E tatăl meu. Cât de ciudat e
acest sentiment de iubire pe care îl purtăm părinţilor
indiferent cât de stupizi şi imaturi sunt. Ne ataşăm
iremediabil de ei şi îi iubim indiferent de răutăţile
pe care le fac şi inconştienţa de care dau dovada.
Până şi copiii abandonaţi la uşa spitalului îşi iubesc
părinţii, chiar dacă nu arată asta. Imediat ce au aflat
că sunt înfiaţi vor să îşi vadă adevăraţii părinţi. De
ce? Pentru că indiferent că ai fost aruncat de ei, eşti
produsul unei iubiri. Nereuşite, dar unul din doi a
pus suflet la facerea ta.
Mama îşi revine şi tumoarea a scăzut considerabil
sub un strat de indiferenţă care pe tata îl roade şi îl
aud seara prin pereţi cum plânge în pumni. „Am să
pierd totul, am muncit degeaba, de ce eu?”. Nici eu
nu ştiu de ce el, dar ştiu că viaţa, uneori, e doar un
pahar gol. Şi tata îmi dă impresia că își soarbe ul-
timele picături. Mama nu a mai călcat într-un coafor
de mult şi părul alb o îmbătrâneşte grăbit, dar cu oca-

MIERCURI 10 122
 zia Sărbătorilor o să mă străduiesc să o răsfăţ. Vreau
să îi bucur pe amândoi cu cadouri. Îmi place tăria ei
de caracter şi mă inspiră. Pe cât de mult mă exaspera
fatalismul de acum o lună, miserupismul ei de acum
îmi dă aripi şi mă face să urlu: „O să mor de foame,
dar măcar trăiesc!”.
Iarna în Bucureşti este execrabilă. Se bucură cei
mici şi cei mari pentru trei fulgi pe caldarâmul jegos.
Se entuziasmează de angelica privelişte a fulgilor
albi pe fond gri, de zăpada aşezată pe rablele jegoase,
de mocirla ce îţi inundă intimitatea bocancilor rupţi.
Nu am avut parte de iernile idilice ale părinţilor mei,
dar nu am de gând să mă mulţumesc cu puţin. Ori e
alb de nu pot deschide uşa blocului, ori nu e deloc.
Aştept autobuzul în staţie înconjurat de doi mai-
danezi ce îmi miros foamea din burtă , de un beţiv
ce doarme pe bancă şi de o femeie simplă, ştearsă,
îngheţată şi inexpresivă. Mamă, soţie, datornică,
păcătoasă, visătoare, neîmplinită. Doar atât îmi spun
cei doi ochi fardaţi stupid şi stângaci. Ea vede prin
mine, pentru că încă nu mi-am recăpătat aptitudinea de
a fi uman, în continuare nu am umbră şi reflexie şi ochii
mi se feresc de oglinzi. Dar eu o pot vedea pe ea, o
pot judeca şi măsura, şi văd că nimeni nu e mai presus
ca ea. E supremă, e totul, e unica... dar doar pe o rază
de un metru pătrat. Şi aşa suntem toţi. Supremi, divini,
zeificaţi şi grandioşi, dar doar în aria noastră. Când ne
intersectăm puterea suntem nişte simpli „ăia”.
Ridic privirea din băltoaca jegoasă, tipică unui
Crăciun de Bucureşti şi mă uit spre bloc în stânga. La

121 George Bonea

doi paşi de mine trece tata, se întoarce spre mine şi
nu mă vede. E la doi metri de mine, se uită în direcţia
mea, dar ochii lui alimentaţi de birtul din colţ nu mă
văd. Nici măcar sticla paharului nu vrea să mă re-
flecte. Se întoarce şi pleacă, cu paşi şchiopătaţi spre
casă. Își trage după el picioarele care l-au suportat în
ani de muncă eroică şi excese stupide. Demonii mă
cuprind din nou şi încep să îmi imaginez cum moare
în şanţ, convins că orice altceva l-a omorât, dar nu
alcoolul. Mă forţez să mi-l imaginez în cele mai
groaznice ipostaze, chiar şi lovit acum de maşină,
doar ca să mă bucur când toate astea nu se vor întâm-
pla. E tata, e alcoolic, e om bun, e om rău, dar e tata.
Îl iubesc.
Am fost fricos de mic. Am început prin obişnuita
frică de întuneric şi am trecut prin cele mai ciudate
frici posibile. La 11 ani mă speria îngrozitor frica
de a nu ajunge homosexual. Gura lumii îmi rodise
impresia că homosexualitatea e nu doar un păcat, ci
şi o boală incurabilă şi nenorocită. Mulţumită aces-
tui Dumnezeu homofob am avut parte de doi părinţi
toleranţi şi cu probleme mai mari decât fundurile
unora. Aşa că am aflat că homosexualii sunt doar
oameni. Nimic special. Şi ei iubesc şi vor iubi in-
diferent de constrângeri. Apoi, la 13 ani am devenit
speriat de gândul că o să ajung pedofil. Ştirile ma-
cabre despre valul de pedofili mă făceau să consider
asta un virus precum gripa.
Am crescut şi am parcurs frici precum „teama de
eșec”, „nebunia de a câştiga”, „frica de frică” şi

MIERCURI 10 120
 acum mă scald în „teama de a nu avea ce să aleg”.
Singura frică pentru care mă bucur este ceea de al-
cool. Mulţi spun că obiceiurile vicioase ale părinţilor
sunt considerate exemple bune de către odrasle,
dar eu am prins frică de alcool, atât din experienţa
părinţilor mei cât şi din experimente-le bahice pe
care mi le aplicam cu înverşunare în perioada li-
ceului. Stai, asta înseamnă că n-am învățat prea
multe de la părinți din moment ce mi-am băut și eu
adolescența.
Am Revelioane în copilărie, când la ora 12 noap-
tea când petardele bubuiau şi cerul se picta în culori,
eram în pat în faţa televizorului, iar mama plângea
în cameră de supărare, în timp ce tata mai desfăcea
o cutie de bere. „De ce nu putem avea şi noi o
sărbătoare liniştită? De ce trebuie să bei? De ce?”.
Asta sunt fraze pe care le-am auzit atât de des până la
14 ani încât mi-am dat seama înaintea mamei că sunt
de prisos. Atât de prisos încât am văzut cum zboară
un borcan spre capul mamei, l-am văzut pe tata cum
plânge că mama îşi face bagajele, am auzit certuri
prin pereţi, mi-am scris pe hârtie ce îşi spuneau, mi-
am scos tatăl din cadă, inconştient şi gol, l-am lovit
şi împins violent în camera lui când a ridicat mâna
la mama şi am strâns bagaje să plecăm. Dar mama
mereu a dat înapoi. Cred că îl iubeşte.
Eu am fost la fel de inconştient şi parcă uitam ce
se întâmplă acasă din cauza alcoolului. Chiuleam
de la liceu şi mă duceam cu grupul de prieteni să
bem în Argentin. Nu exista loc mai frumos, mai cald,

119 George Bonea

mai pitoresc şi mai ieftin. La dracu, avea dreptate
Mihai, „e o speluncă ordinară, cu scaune de plastic,
mese arse de ţigări, un chelner scârbos, WC-uri în
care nici sifilis nu poţi lua şi beţivi dubioşi”. Doar că
eu eram unul din acei beţivi dubioşi. Mă aşezam în
capul mesei, şi îmi beam toţi banii de buzunar. Mai
făceam şi chetă, mă şi împrumutam, dar beam. Până
nu îl sunam pe Mihai să vină să mă ia de sub masă
nu mă lăsam. A îndurat atâtea şi băiatul ăsta, toate
din cauza mea.
„Mihai... te superi dacă vii şi azi să mă iei din Ar-
gentin? Hai nu fi naşpa... dorm la tine, că ştii că ai
mei...”. „Eşti prost? Iar? Da’ mereu? Du-te dracului
de prost că eşti chiar nesimţit. Eu nu mai vin. Nu
mă interesează unde dormi. Eu am teme, am de
învăţat”. Venea, că ştia că dacă mă lăsa de izbelişte
adormeam pe bănci şi muream, ori mă compactau
maşinile de gunoi. Mă auzea din capătul străzii, de
lângă biserică, iar deja în faţă la Club A avea întreaga
privelişte: un puşti penibil, beat rangă, în picioare pe
scaun şi care urlă isteric „toţi sunteţi beţi, ai dracu’,
eu nu am nimic!”. Bum, trosc şi sub masă. O rutină,
şi pentru mine şi pentru Mihai.
Mă raşcheta de sub masă, se ruşina de ruşinea mea
şi mă trăgea după el. „Unde mergem to`răşe?”, „La
dracu să te ia de beţiv! Acasă la mine. Dar mai mer-
gem pe jos să iasă dihania din tine, prostule!”. Era
dur cu mine şi meritam.
Se întâmpla - de fiecare dată - să am nevoie de corzi
de chitară. Nu era ocazie când să nu mă îmbăt, să

MIERCURI 10 118
 nu vină Mihai după mine şi eu să nu spun „aaaa, păi
trebuie să trecem pe la Muzica să cumpăr corzi de
chitară”. În ciuda faptului că în momentul acela dacă
îmi puneai chitara în braţe îi căutam dopul s-o des-
chid, o luam uşor cu Mihai după mine spre Muzica.
Şi dă-i şi luptă, şi trage de mine, şi urlă după to`răşu
să meargă mai repede că închide la magazin. Dar
el nu avea nici un stres fiind sigur pe paşii lui. În
ciuda faptului că nu ştiu care sunt efectele etnobo-
tanicelor, sunt sigur că eu eram mai periculos pentru
mine decât o haită de lupi pentru un fumător de chi-
mico-plante. Mă târam pe toate gardurile, măturam
maşinile şi frânam cu capul în stâlpi, iar din când în
când mai viram cu câte o palmă bine dată după ceafă
de Mihai.
Un eveniment memorabil în această veşnică şi
repetabilă plimbare a avut loc în momentul în care
am hotărât că e timpul să trag tot alaiul de beţivi
după mine pentru o nouă achiziţie de corzi. Râdeau
fetele care erau cu noi şi eu râdeam de ele pentru că
se comportau ca trei prostituate prinse de reporteri în
cabina unui TIR turcesc. Se împotmoleau în propri-
ile picioare şi chicoteau ca nişte tute, dar îşi ascun-
deau feţele, ruşinoase să nu le recunoască cineva pe
stradă. Beţive mici şi neexperimentate.
Am ajuns în faţa magazinului Muzica, dar Mihai şi
grupul au gândit că nu e bine să intre cu boul în maga-
zinul de bibelouri, aşa că mai bine să îmi rup singur
picioarele. Ori mi-au spus că era închis, dar nu am
auzit. Nu conta. M-am aşezat în picioare în dreptul

117 George Bonea

uşilor mecanice şi am aşteptat să se deschidă. Dacă
am văzut că tehnologia mă provoacă am hotărât
să iau atitudine şi să mă aşez în genunchi pentru a
forţa uşa. Încuiată bestia. „De ce nu mă lăsaţi să in-
tru, bă!?”, urlam în timp ce lumea se uita la mine şi
Mihai mă trăgea de geacă să mergem acasă. „Nu,
că vreau corzi, mama lor cu magazinul lor cu tot!”.
Scăpat din lesă am intrat în magazinul Orange din
imediata vecinătate. În inconştienţa mea am con-
fundat cele două magazine şi am început să urc
scările, obişnuit că la etaj sunt corzile. M-am oprit
la jumătatea drumul, realizând că ceva nu e bine şi
am privit în spate. Linişte, mulţi oameni la costum şi
mai mulţi vânzători stând de vorbă cu clienţi. Afară,
Bogdan, Andrei şi Mihai se tăvăleau pe jos de râs,
beţi ca şi mine, dar lipsiţi de spontaneitate. Fetele
erau absente. Se uitau una la cealaltă ca niște fiinţe
extraterestre. Se studiau şi chicoteau. Conştient că
nu e bine unde sunt, şi că am fost tras pe sfoară, am
ţipat din capul scărilor „băăă! Aici nu e Muzica,
băga-mi-aş... Huooo! Hai acasă!”.
Cele patru ore petrecute în frigul de afară, aşteptând
o pizza şi să îmi revin, nu mi-au provocat decât re-
grete. Nu îmi aminteam nimic, dar chipul lui Mihai
era sincer. Am făcut iar o prostie... a câta?

Ai trăit vreodată...
... cu două cadavre sub acelaşi acoperiş? Ai crezut
mereu că există un singur Rai şi un singur Iad, dar ce
părere ai avea dacă ţi-aş spune că sunt atâtea Focuri

MIERCURI 10 116
 ale Infernului, câte unul pentru fiecare. Şi eu, care
abia mi-am găsit liniştea, trăiesc la graniţa a două In-
ferne. Îmi dau seama că în familie e ca în diplomaţie,
adică trebuie să fii imparţial şi să calculezi fiecare
mic pas, să nu omiţi nici o viitoare greşeală a vreunui
părinte şi... şi să nu te grăbeşti niciodată să îţi faci
bagajele. Acum o lună intram în viteză pe uşa casei,
îmi ocoleam cu răceală tatăl şi îmi aruncam hainele
în geamantan, în timp ce îmi îndemnam mama să se
grăbească, să pună şi ea haine. Tata stătea cu lacrimi
în ochi în mijlocul camerei şi mă întreba retoric „de
ce, Ionuţ? Pentru câteva cuvinte spuse la nervi?”.
Nu erau primele cuvinte şi nici ultimele, dar erau
ultimele pe care hotărâsem să le mai îndur. Aveam
un bagaj, o mamă, ambiţia, câţiva lei în buzunar
şi hotărârea că o să o iau de la capăt în altă parte.
Dar nu am dus planul până la capăt. În uşă mama
a hotărât să rămânem... să regândim problema. Am
rămas.
Acum ea a plecat. S-a trezit într-o dimineaţă de
miercuri, şi-a băut cafeaua cu tata, a luat câteva hâr-
tii la subraţ şi dusă a fost. Nu a mai răspuns la tele-
fon, a cerut prin mesaje să îi ducem câteva haine şi
acte la sora mea, a cerut actele de divorţ şi mi-a lăsat
mie şi lui tata sărbătorile de iarnă. Plus o tumoare ce
creşte şi creşte şi nu se mai opreşte.

„Corina, eşti sigură că mă iubeşti? Eşti convinsă că

vrei să îţi petreci restul zilelor cu mine?”. O întreb
asta pentru că se tot sperie de gândul de a o cere în

115 George Bonea

căsătorie. Problema e că nu glumesc. Chiar o vreau
soţia mea şi sunt atât de egoist încât o vreau numai
pentru mine, de azi înainte. Am nevoie de ea, acum
când sunt singur cu tata, dar de fapt, ce spun eu
„singur cu tata” când el e mort, precum mama acum
o lună şi nu se mai mişcă din pat. Moralul lui e la
pământ, demnitatea lui e călcată în picioare de oa-
menii care nu îl mai salută, şi dragostea... eh, aici cu
dragostea numai el poate să spună ce simte. Mă tem
că eu nu pot interpreta sentimentele lui, amestecul
între ură şi durere, între „să plece dă-o dracului” şi
„cum a putut să mă părăsească aşa uşor”. Nu mai are
putere nici să se ridice în picioare, dar ştie că dacă
o să o facă se va duce la muncă, în ciuda faptului că
membrele lui vinete îl contrazic.
„Ce ai păţit?” o întreba constant, dar mereu primeşte
acelaşi răspuns: „Nimic...”. „O să mă duc să predau
nişte acte, dar mă simt bine. După cum bine vezi se
rezolvă toate problemele, tumoarea dispare, nervii se
duc... O să fie bine”. A plecat de acasă şi dusă a fost.
Timp de şase ore am încercat atât eu cât şi tata să
dăm de ea, dar robotul ne anunţa obsesiv „abonatul
nu poate fi contactat”. Şi eu ce fac? Nu pot să o mai
sun, nici pe ea nici pe el, pentru că în timpul pro-
gramului îmi este interzis să vorbesc la telefonul per-
sonal. Ce se întâmplă?
Cinci ore mai târziu aflu de la ea că a plecat din
nou la sora mea. A sunat-o, i-a spus că e pe străzi
şi a întrebat-o dacă e în regulă să stea acolo. M-am
liniştit fiind speriat că a păţit ceva, ori şi-a făcut ceva,

MIERCURI 10 114
 dar tot drumul până acasă m-am gândit ce să îi spun
lui tata. Ştia oricum. Mama plecase, ne părăsise şi
ne lăsase pe cap probleme cât pentru patru cancere
şi un infarct.
A plâns toată noaptea ca un copil şi am încercat
să îl resuscitez de fiecare dată când se prăbuşea în
melancolie, nervozitate, frustrare şi depresie. „O să
fie bine, o să fie bine...” îi tot spun până mă plicti-
sesc şi eu de vorbele mele şi tac. El se uită în gol la
pereţi, eu mă uit pierdut la el. De unde continuăm?
Ce-i de făcut?
Am aşteptat două ore o pizza ce nu mai avea să
vină, dar îmi puneam toate speranţele în ea. Mie nu
îmi era foame, şi în ultimele zile nu ştiu să fi băgat
ceva consistent în gură, dar „cancerul de la stomac”
al lui tata tânjea după o pizza. Am aşteptat până la 2
noaptea ca mai apoi să aflu că o să mai întârzie două
ore. Am anulat comanda, tata a mâncat un pateu şi eu
m-am culcat patru ore.
Noapte bună.

Să-mi fie...
... ruşine! Să îmi dau palme de ruşine şi indignare!
Îmi permit până şi acum să îmi cer drepturile băneşti
de la o persoană care mă minte acum precum în prima
zi. Dacă ar fi să îi dau dreptate lui tata într-o privinţă,
„să nu îi dai o a doua şansă unei femei care te minte”
se potriveşte de minune Doamnei Șefa, amfitrioana
Experimentului Ploieşti. Decenţa şi diplomaţia de
care dau dovadă mă face să îi spun „Doamnă” până

113 George Bonea

şi în aceste rânduri, loc unde aş putea să fiu de o re-
fulare înecăcioasă. Şi dacă nu e „Doamnă”, pentru că
aşa pretează ea şi funcţia ei, tot o „Duduie” rămâne.
Fandosită, şlefuită de capitalism şi îmbrobodită cu
podoabe femeieşti, până acolo unde angajaţii ar gus-
ta din fondul ei de ten. De foame.
Să-mi fie ruşine că am fost prost şi imatur, teribilist
şi dezertor. Am căutat să mă înstrăinez de problemele
de familie, să îmi las părinţii să se lupte singuri cu
alcoolul şi frustrările şi eu să plec. Să-mi fac bagajul
şi să mă instalez la 70 de kilometri de Bucureşti, ca
la 1.000. Să nu mă plâng pentru că merit. „Ionuţe,
aici lucrăm profesionist, şi ca noi nu mai e nimeni,
dar plătim puţin cu întârziere... că de, e criză. Dar
mai mult de două săptămâni nu durează până îţi iei
toţi banii. Şi toţi!”. Ăsta e cuvântul de onoare al unei
femei ce a învăţat în peşteră meseria pe care vrea să
mi-o predea. Să plâng acum, aşa cum am plâns iarna
trecută de oftică şi foame şi să înghit în continuare.
Să tac! Să nu mai spun la nimeni, pentru că tot nu voi
mişca un deget, paralizat de indignare. Ba mai mult o
să îi întristez pe toţi din jur, voi naşte valuri de com-
pasiuni, intrigi, ură şi cel mai grav, o să îmi spună iar
Corina „ţi-am spus eu!”. Nu mă deranjează că are
şi a avut dreptate, dar mă deranjează că nu e uriaşă,
nu e un monstru de femeie de doi metri pătraţi, în
stare să îmi sfărme trupul osos şi să mă fi aruncat din
garsoniera albă, goală şi de nebuni, înapoi în camera
mea colorată, plină şi calmă.
E vina mea şi nu numai. La fel ca mine, au fost mai

MIERCURI 10 112
 mulţi, plecaţi cu noduri în gât, promisiuni şi într-un
final ameninţări. Îmi dau seama că toţi au plecat din
Experiment direct proporţional cu nivelul de maturi-
tate. Cu cât erau mai maturi şi mai dezgheţaţi, cu atât
ştiau când trebuie să se dezlege. Radu a ales să plece
în vară când banii nu îi mai ajungeau nici măcar de
chirie. Şi când spun „nici măcar de chirie” mă refer la
faptul că de mâncare nici nu se mai punea pro-blema.
Mânca şi el cum apuca, precum ceilalţi. Radu a aşteptat
mai mult, şi îi dăuna pe zi ce trecea. Se-ngălbenea de
furie şi bunul simţ, de ardelean, îl obliga la conduită.
„Ionuţe, îmi vine să urlu! Să dau foc locului şi să
plec, dar zici că am semnat cu sânge...”. Îl minţeam
şi pe el cum mă minţeam pe mine: „o să fie bine,
Radule. Şi dacă se împute treaba mai rău găsim noi
să plecăm de aici. Nu murim, că nu suntem proşti”.
Dar am fost proşti. Proşti până la cer şi mult după. El
a plecat cu o lună înaintea mea, şi m-am bucurat sin-
cer pentru succesul lui. M-am bucurat de minciunile
pe care Doamna Șefa ni le arunca, pe rând, în faţă.
„Răducule, ce facem noi acum că pleci tu? Că Ionuţ
e cam slab, nu se descurcă, tu erai crema... of, of...
dar ne bucurăm că pleci la mai bine”. Apoi intram eu
în birou, şi îmi primeam seria de pupături materne:
„Ionuţe, spune tu sincer, nu tu făceai toată treaba? Că
Radu era cam aerian aşa şi nu părea el atât de bun.
Tu erai capul situaţiei, nu?”. Cu demnitate şi corecti-
tudine, atât eu cât şi Radu am spus mereu că munca
a fost împărţită jumi-juma, că amândoi ne-am spetit
şi amândoi am crescut un mic cancer purulent în noi.

111 George Bonea

 Mi-am permis după atâta timp să îi spun ce simt.
Să îi atrag atenţia pentru toată jena şi ruşinea pe care
mi-o provoacă, făcându-mă să îmi cer banii munciţi
prin SMS-uri şi mail-uri. Nici la telefon nu mai îmi
răspunde. Ieri am sunat-o de pe numărul meu de
două ori. Un mesaj: „Mâine ai banii. Promit”. Mai
bine nu mai spunea promit, poate o credeam.
Oricum, mâine a fost ieri de mult.

„Ascultă bine la mine...

... Ionuţ, eu am cancer”, îmi spune tata în fiecare zi
de când a plecat mama. Se ţine cu mâna de burtă, stă
mereu la baie unde vomită sânge şi mă priveşte de pe
marginea patului cu lacrimi în ochi. „O să îţi spun o
chestie pe care să o ţii minte, fiule”. Ştiu că urmează
ceva trist şi demoralizator dar nu îl pot opri. „Când
eram de vârsta ta mă pregăteam să plec la muncă,
exact cum faci şi tu acum... şi mama îmi spunea că
o doare rău burta, exact cum şi unde mă doare acum
pe mine... îi spuneam cum îmi spui şi tu, că nu are
nimic, i se pare... m-am întors seara şi murise”. „De
ce dracu vrei să îmi spui asta?”. „Trebuie să ştii cum
a murit mama mea, nu?”. „A murit cum se moare...”.
Îl roade ruşinea şi prostia lui. Nu îl doare faptul
că după 20 de ani de căsnicie a rămas singur, sau
nu arată, dar îl deranjează că lumea îl vorbeşte pe la
spate, că nu i se mai dă „bună ziua” şi că a fost prost
şi milostiv atâţia ani. Şi pe mine mă doare împreună
cu el. E tatăl meu şi împart toate durerile şi bucuriile
cu el.

MIERCURI 10 110
109 George Bonea
 Mă retrag în baia dormitorului meu şi mă aşez pe
marginea căzii. Cu greu se aude tata în dureri, Corina
ascultând o piesă proastă şi eu încep să plâng. Îmi
e dor de mama. Îmi e dor de tata şi de tot ce a fost
cândva o familie unită. Acum tata îşi şterge muri-
bund sângele de pe buze şi mama... mama... unde e
mama mea?
În celălalt capăt al Bucureştiului, într-o casă mult
prea mare pentru gusturile mele, dar construită ele-
gant, locuieşte sora mea, împreună cu soţul, cei doi
copii şi bunica mea. De patru zile deja, acolo stă şi
mama. A ales să stea acolo, măcar o perioadă până se
liniştesc apele şi, speră ea, poate pleca mai departe.
Am discutat cu ea şi mă bucur de faptul că am reuşit
să îi scot din cap, până acum, să nu caute să stea cu
chirie. Casa aceea este a ei de drept şi nimeni nu o să
îndrăznească să o dea afară. Aproape nimeni.
Eu nu am înţeles niciodată de ce Elena a trebuit să
crească la bunici şi eu cu părinţii. Ea nu a fost sora
care să îmi facă pachetul pentru la şcoală, care să mă
ajute zilnic la teme ori să o cicălesc până la epuizare.
Ea a fost sora la care mă duceam atunci când plecam.
Corina spune că de la acest abandon i se trage tot
răul mamei mele. Oare?
De trei zile, Elena îmi tot spune că mama e bolnavă.
Se pare că tumoarea ei a devenit schizofrenie de-a
dreptul. Că se pierde cu firea, devine absentă, pleacă
de acasă aiurea, nu mai e conştientă de pericolele la
care se supune. Într-un cuvânt, mama a înnebunit. Şi
„să vii să o iei acasă” îmi spune Elena zilnic, în ciuda

MIERCURI 10 108
 faptului că încerc să îi explic: tata nu o mai vrea în
casă, mama nu mai vrea să vină acasă. Să stea un
timp în casa ei până se liniştesc apele... dar nu. Nu
îmi spune răspicat să o iau de acolo, dar e clar că
prezenţa ei o deranjează.
Am vorbit cu mama. „O să se rezolve, tu ai grijă de
tine şi Corina”. Cum o să se rezolve pariez că nici ea
nu ştie, dar mi-am dat seama că indiferent de vârsta
pe care aş fi avut-o, despărţirea părinţilor mei ar fi
fost un şoc. Am 21 de ani, mă văd aşezat la casa mea
cu Corina, dar nu îmi pot imagina să fac naveta de
sărbători între rude, Mama şi Tata.
În ciuda criticilor virulente aduse de tata la adresa
mamei, critici pe care le şi refuz din start pentru sim-
plul fapt că îmi iubesc mama şi ştiu că este o femeie
bună, dar naivă... am uitat ce vroiam să spun. Sunt
atâtea gânduri şi amintiri. Revelioa-ne, aniversări,
petreceri, plimbări, jocuri, toate împreună. Şi Mesele
de Duminică. Da, Mesele de Duminică.
Sunt multe tradiţii pe care românii le împrumută,
cu preponderenţă de la americani, dar una singură
am împrumutat-o şi eu cu părinţii mei. Şi am adap-
tat-o situaţiei familiale: Masa de Duminică. Fiind
familist convins, şi iubitor al conceptului de familie
unită, tata a hotărât ca în fiecare duminică, rude şi
prieteni apropiaţi, să se prezinte la uşa noastră pentru
o masă în familie.
Proiect ambiţios, dar fără sorţi de izbândă într-o
familie atât de dezbinată. În atâţia ani nu cred că am
avut trei mese în formulă completă. Şi nici măcar cu

107 George Bonea

o parte a rudelor. Unchiul meu cu naşa şi verişoara nu
erau amatori, fiind interesaţi în weekend să doarmă
şi să mănânce la restaurant. Bunica mea se certa non-
stop cu tata, iar întâlnirile dintre ei doi au fost mereu
un prilej de a se acuza reciproc, sora mea nu părea
atrasă de idee, şi rudele din partea lui tata sunt şi
au fost mereu răspândite şi greu de contactat. De ăia
săracii să te fereşti că sunt beţivi, de ăia bogaţii să te
fereşti că sunt avari. Aşa că Masa de Duminică avea
mereu loc în trei. Din când în când mai apărea şi
Mihai, când aveam spaghete în meniu, şi în ultimul
timp un loc este ocupat constant de Corina. Deja e
parte din familie.

Stau şi plâng înfundat pe marginea căzii, nu vreau

să mă audă Corina. Am indispus-o nespus cu starea
mea. Mă gândesc la ce îmi spunea Profesoara de
română...

... „Ionuţ, ador tradiţia asta la tine şi părinţii tăi”, îmi

spunea femeia pe care dacă trăiam în vremurile când
era tânără aş fi iubit-o ca un nebun. Profesoara mea
de română. De fapt, nu a fost niciodată profesoara
mea, dar perioada de aproximativ un an, cât am făcut
meditaţii la limba română sub îndrumarea ei, înainte
de examenul de capacitate, a fost grăitoare. O femeie
cu un suflet atât de bun, o voce atât de cristalină şi
o vârstă atât de mincinoasă nu am întâlnit niciodată.
Ruşinea m-a împins să nu o întreb ce vârstă are, dar
oricum ascundea foarte bine ridurile sub un strat

MIERCURI 10 106
 gros de nebunie adolescentină. Pentru ea nimic nu
era tabu, iar seriozitatea şi dăruirea pe care o afişa
când îşi făcea meseria o transforma într-o persoană
unică. Nu am atâtea rânduri şi cuvinte să spun cât îi
sunt de dator acestei femei pentru orice sfat şi mână
pe umăr, dar mi-am promis că atunci când voi avea
de mulţumit pentru succesul meu, ea o să fie la loc de
cinste, printre părinţi, iubită şi prieteni. Profesoara
de română este puţin din toate.

„Sunt cumva...
... galben la ochi?”, mă întreabă tata de două zile. Îl
mint pentru a nu ştiu câta oară că arată perfect, dar
văd cum ochii îi devin două mici lămâi, iar fruntea
îi este din ce în ce mai schimbată. Mă apucă groaza
la fel de repede cum îl apucă şi pe el nebunia că are
hepatită. Nu îmi pot stăpâni lacrimile în dormitor la
amintirea faptului că un om mi-a murit în faţa ochi-
lor de hepatită.
În numai o oră şi jumătate cât am făcut de la
Bucureşti până la Braşov, profesorul de istorie din
liceu a devenit o lămâie, apoi o legumă fără vlagă
şi în final un cadavru verde. Frumos mod de a-mi
începe banchetul de clasa a 12-a.
Mama a revenit acasă şi mi-am dat seama că nu
este nici rea, nici nebună. E mama mea, cu bune şi
rele, cu frici şi temeri. Am luat-o de la muncă şi i-am
spus să vină acasă pentru că aici e dorită şi nimeni nu
vrea să o împingă pe uşă, ca Elena. Să stea aici să se
relaxeze, să se odihnească şi să rezolvăm toate pro-

105 George Bonea

blemele împreună. Nu mi-a spus nimic, dar a făcut
ca mine, lucru ce mă bucură, dar mă şi sperie. Lipsa
ei de colaborare cu mine mă face să mă simt mereu
panicat de gândul că iar pleacă. Dar acum suntem tot
noi trei. Familia pe care o iubesc şi fără de care mă
simt incomplet. Suntem cei trei care cândva...

... ne întorceam de la munte. Aveam doar patru ani

şi o colecţie impresionantă de bile de cauciuc, bile pe
care le izbeam cu forţă de pământ ca să le ridic spre
cer şi să le contemplu coloritul. Pe lângă acest set
de bile mai deţineam şi o ţintă extraordinară. Toate
învelite frumos sub un strat de inocenţă şi nebunie
copilărească.
În apropiere de Bucureşti un echipaj de poliţie i-a
făcut semn tatălui meu să tragă pe dreapta şi să se
legitimeze. Împreună cu tata a coborât din maşină
şi mama mea, aşa că eu am rămas singur la bordul
situaţiei. Nu îmi amintesc ce a fost în capul meu,
dacă mă distram, ori simţeam că părinţii mei sunt
în pericol, dar de la înălţimea cabinei de camion am
început să arunc asupra poliţiştilor cu bile de cau-
ciuc. Le dărâmam caschetele din cap şi îi ameţeam
sub focul meu inofensiv. Erau atât de panicaţi încât,
îmi povestesc părinţii, au scos armele la părinţii mei
crezând că are loc un atentat terorist. Aşa cum îmi
spune mereu mama, „eşti un mic terorist”.
Bunicul meu caracteriza situaţia cel mai bine: „dacă
un copil este cuminte, ori e prost, ori e bolnav”, aşa
că am căutat mereu să fiu cuminte în ochii părinţilor,

MIERCURI 10 104
 dar să gust din plin viaţa în spatele lor. Şi am reuşit.
Am mâncat iar ciorbă. Ce sentiment mă cuprinde
când mănânc o ciorbă acră făcută de mama. Până să
vină acasă, singur cu tata, în izolare şi damnare, am
încropit supe la plic. Am amestecat tot felul de pra-
furi aromate, cancerigene şi pline de conservanţi, şi
ne uitam unul la celălat peste masă, în timp ce ne
minţeam că apa sălcie din farfurie e „numai bună
de sărbători”. Ne imaginam amândoi Masa de
Crăciun: supă la plic, o carne prăjită în scârbă, un
chec cumpărat din ultimii bani şi... atât. Retrăiam din
nou Crăciunul trecut când stăteam la Ploieşti şi com-
param cu Radu „câte supe la plic am mâncat pe ziua
de azi?”. Atât de multe, şi cele mai ieftine şi cance-
rigene, încât în trei luni făcusem gaură în stomac.
Cu o zi înainte să se întoarcă mama acasă ajunsesem
în pragul nebuniei şi ne îndreptam spre subzistenţă.
În ciuda faptului că aveam congelatorul plin de carne,
scârba de a mânca singuri, într-o linişte morbidă, ne
făcea să ne luam gândul de la ea. „Miroase a cavou”,
îmi spunea tata în timp ce mai sorbea din zeama
colorată. Mai găteam câte ceva împreună cu Corina,
dar ni se făcea scârbă la masă şi ameţeam de atâta
mâncat cu privirea în pământ. Tata era palid şi gal-
ben la faţă, iar eu putrezeam pe interior. Preferam
preparatele gătite la hypermarketul din apropiere,
cumpărături făcute pe puncte.
Am luat-o ca pe un succes personal că am reuşit
să o conving pe mama să se întoarcă acasă și să nu
mai stea la sora mea. Poate că şi mama a greşit faţă

103 George Bonea

de ea, ca orice om, dar mi-am pierdut repede curajul
de a o întreba „Elena de ce nu a crescut cu noi?”. Să
fie linişte.
Aştept cu nerăbdare să aflu joi dacă tata are hepatită,
dar văd că e mai colorat la faţă şi se simte ceva mai
bine. Se uită din cinci în cinci minute în oglindă şi
îşi compară galbenul din ochi, dar îl tot mint că nu are
nimic. Nu ştiu cât o să îl mai pot duce cu zăhărelul
după ce vin analizele. O să fie bine, îmi tot spune
Corina. O să fie bine îmi spun şi eu. O să vină iar
Crăciunul, o să stau tot în bucătărie cu picioarele pe
tabla aragazului, iar mama o să gătească lângă mine
în timp ce citesc o carte bună. Toate în parfumul buca-
telor tradiţionale. Dacă stau să mă gândesc mai bine,
mâncarea este singurul lucru care mă leagă de orice
sărbătoare religioasă. Altfel nu dau doi bani pe Sfân-
tul Halloween Andrei, Moş Coca Cola Crăciun ori
Paştele Iepuraşului care face ouă. Simplul fapt că stau
cu familia şi prietenii la masă mă face să mă simt bine.
O să miroasă a cozonac, a ţuică fiartă şi a ciorbă. O
să mă cheme tata non-stop lângă el la televizor să îmi
comenteze ipocriziile vedetelor şi o să îi spun ca în
fiecare an „şi ce dacă? Schimbă canalul”. O să se su-
pere pe mine că nu îi dau atenţie şi eu o să îl trag de
limbă să îmi spună din nou cum îşi petrecea el iarna
când era de vârsta mea. O altă viaţă, o altă carte...
Vă iubesc.

Dar a sosit...
... ziua când Mihai nu avea să mai vină să mă culeagă

MIERCURI 10 102
 de sub mese. Şi atunci aveam să îmi dau seama că
perioada de timp de la momentul când pui paharul la
gură şi până să mori ca prostul sub roţile unui şofer
nevinovat sunt... infime.
La ziua surorii unui amic am hotărât să îmi demon-
strez măiestria în a mă distruge complet cu alcool.
Am vrut să demonstrez că vârsta mea fragedă nu este
un impediment. Eu sunt beţiv, deci eu sunt bărbat. Şi
dă-i şi bea, doar bere amestecată grosolan cu tărie şi,
Big Bang ştie de unde, cafea cu frişcă.
Conştient fiind că din două beri sunt leşinat, m-am
bucurat ca un olimpic atunci când mi-am dat seama
că am reuşit să golesc singur nouă sticle de bere şi
câteva pahare de tărie. M-am bucurat aşa tare încât
m-am urcat din nou pe scaun pentru a-mi aduce
aportul la petrecere şi a mă face cunoscut: „Eu sunt
Ionuţ, şi voi sunteţi beţi!”. Rutina.
Apoi am urmat paşii pe care îi făceam de fiecare
dată: mă căutam de telefon, apăsam câteva taste şi
iniţiam apelul salvator. „Aloooo? Mihaiii?! Fra-
teeee... Ce faci?”. „Nu vin să te iau. GATA! M-am
săturat să te car mereu din oraş când te îmbeţi ca
prostu...”. „Hai mă frate... e ultima dată... promit...
nu mai fac... ştii că mă ţin de cuvânt”, nu, nu ştia,
şi nici nu mă ţineam de cuvânt. „NU! Gata... azi te
descurci singur, dar eu nu vin să te iau şi să nu te
prind că vii la mine!”. Aşa că mi-am luat inima-n
dinţi, m-am stropit cu apă rece la toaletă şi am reuşit
să îmi nimeresc faţa pentru a-mi aplica două palme.
Eram tot ameţit, dar în stare să îmi spun: „gata, sunt

101 George Bonea

treaz!”. Ajutat de colegii de petrecere, am reuşit mai
multe performanţe notabile până în staţia de autobuz:
am agăţat doi rockeri pletoşi, pe care i-am confundat
cu două brunete, am lovit cu capul doi stâlpi paşnici,
am căzut legumă pe capota unei maşini parcate şi
am reclamat faptul că am fost accidentat mortal de
către şoferul amuzat, iar în staţie am adormit pentru
un car de ani pe banca de aşteptare. Cu toate astea
circul nu a încetat aici. Am reuşit să mă urc în două
autobuze greşite şi să cobor din ambele în scandal cu
şoferul, iar în autobuzul corect am reuşit să adorm
în dreptul uşii astfel încât nimeni nu mai putea să
treacă de mine. Când am reuşit să mă trezesc, trei
staţii mai târziu, simţeam nevoia unei toalete... dar a
dispărut miraculos acel sentiment aşa că m-am arun-
cat absent pe două locuri. În apropierea cartierului în
care locuiesc am fost abordat de trei cetăţeni dubioşi
şi foarte prietenoşi. „Puştiule ce ai păţit?”. „Nimic,
sunt puţin ameţit, dar sunt bine... mă duc acasă”, le
spuneam în timp ce mi se împleticeau ochii în cap şi
cuvintele păreau rostite de altă gură. „Bă, păi unde te
duci în starea asta acasă! Te bate mă-ta! Hai cu noi
că avem femei, şi mâncare!”. „Nu... mă duc acasă!”.
Acest dialog a continuat până în acel moment în care
m-am trezit aruncat din autobuz, în faţa blocului.
Din acel moment totul a devenit negru, şi am aflat în-
treaga poveste din relatările prietenilor şi părinţilor.
Ajuns în faţa scării am început să le cânt colinde
părinţilor la interfon, şi până să se dezmeticească ei
că fiul lor le cântă „Deschide uşa, creştine!” la inter-

MIERCURI 10 100
 fon, tot blocul se uita pe geam la mine. Fenomenalul
serii, dacă până acum totul a fost banal, face ca vite-
za mea de la parter, până la etajul 3, în condiţii de
inconştienţă alcoolică totală, să fie mai mare decât
viteza lor de la interfon la uşă, şi implicit deschi-
derea acesteia. Până să răsucească ei de două ori de
cheie, eu dormeam pe preşul de la intrare.
Am fost tras în casă de tata, precum un rănit pe
front, aruncat aşa îmbrăcat în pat, şi lăsat la înmuiat
în inconştienţă şi prostie. O altă progenitură demnă
de aruncat la gunoi.
M-am trezit dimineaţa cu un gust amar în gură,
îmbrăcat, plin de vomă şi nămol. Din buză îmi curgea
sânge, iar patul avea o culoare şi un miros de ziceai
că a murit cineva în el şi eu am dormit ţinând ca-
davrul în braţe. M-am ridicat speriat, mi-am aruncat
hainele la spălat, am făcut un duş rapid şi am ieşit
ruşinos pe uşa dormitorului. Eram ameţit, dar mă
simţeam divin în comparaţie cu seara precedentă. În
sufragerie tata se uita la televizor şi când mă vede
îmi aruncă un surâs ironic. Îşi bate joc de mine din
priviri, şi o merit cu vârf şi îndesat. „Bună dimineaţa,
tata”. „Bună dimineaţa, beţivule”, îmi spune şi se
ridică din pat, hotărât să intrăm amândoi în bucătărie
unde se afla mama.
„Bună dimineaţa, mama. Îmi faci şi mie o limonadă
te rog frumos”. Se uită furioasă şi rece la mine, se
aşează mai bine în fotoliu şi îmi spune să îmi fac
singur că ea nu are grijă de beţivi. Corect. Mă apuc
să băjbâi prin bucătărie şi până la urmă mă dau bătut.

99 George Bonea
Nu sunt în stare nici să ţin o cană în mână, iar stoar-
cerea unei lămâi mi se pare o muncă titanică.
Într-un final primesc şi limonada, dar şi binemeri-
tata şedinţă părintească. Aşa că, de azi gata cu băutul
iresponsabil...

Oamenii se pregătesc...
... de Crăciun aşa cum îmi pun eu ciorapi dimineaţa.
Cu excepţia copiilor şi a creştinilor luminaţi de
puterea divină, toţi au rutinat Crăciunul. Strâng bani
cu lunile, cumpără un brad scump pentru ăla mic,
pupă icoane, freacă bilete loto de moaşte, îl cheamă
pe părinte să ude pereţii şi să ridice 5-10 lei, stau la
cozi în supermarket-uri, gătesc până dimineaţă, ori
cumpără până le cad produsele din coş, se plimbă
bezmetici şi haotici în căutarea cadoului perfect, fac
planuri pentru anul ce vine, cinstesc colindătorii, se
laudă la rude, îşi compară cadourile la locurile de
muncă, îşi slăvesc odraslele inteligente şi tot aşa, în
fiecare an, la fiecare ninsoare. A venit Crăciunul.
„Noi de ce nu avem un Crăciun fericit?”, îmi spune
tata în timp ce ne plimbăm prin parcul Eroilor. De ce
nu e fericit? A murit cineva?”. E nefericit pentru că
şi el şi mama au ajuns într-un colaps mintal greu de
imaginat. Zilnic ne bat la uşă tot felul de cefe groase
şi costume, bănci, preoți, cămătari, avocaţi, vecini
nervoşi, doctori, moartea. Toţi cer cu mama, dar se
lovesc de faţa lividă a lui tata. El le răspunde la uşă
şi se îngălbeneşte din ce în ce mai rău. Abia mâine
aflăm dacă e galben de frică, ori de hepatită.

MIERCURI 10 98
 Sezonul ăsta nu scoate la iveală bunătatea din oa-
meni, ori gustul bun. Cadourile sunt tot urâte, şi oa-
menii posaci. Îi apasă nevoile, facturile, lipsa unui
salariu constant ori decent. Ce îi cumpăr mamei de
Crăciun să o mai înveselesc? Ce îi dăruiesc tatălui
ca să nu se mai gândească două ore la probleme?
Cu ce o surprind pe Corina, ca să îi demonstrez
că o iubesc? Astea sunt întrebări care nu au nici o
legătură cu Spiritul Crăciunului. Zoaia de pe tro-
tuare şi zăpada jegoasă de pe iarbă nu are legătură cu
Spiritul Crăciunului.
Nu mă pot astâmpăra şi îl muştruluiesc pe tata în
faţa unei biserici: „de ce te închini? Doar ai arun-
cat icoanele acum două zile. Asta e ipocrizie şi
Dumnezeu pedepseşte mai rău ipocrizia decât lipsa
de credinţă... cred”. Se uită nervos la mine şi îmi
reproşează că nu îl susţin, dar îi reamintesc faptul
că inconstanţa, ipocrizia şi zgârcenia au fost factori
importanţi în toată această problemă. Îmi dă dreptate
şi mergem mai departe.
Încerc să îmi dau seama de inconstanţa lui, şi nu
mai spun nimic atunci când îl primeşte pe Popă. Mă
întreabă dacă vreau să vină în casă, dar i-am spus
că eu îmi cunosc religia. Dacă el e ortodox să îl
cheme. Ştiţi care e primul lucru de care se preocupă
un om când îi intră părintele în casă? Nu de ciorapi
mei aruncaţi pe jos, nu de posterele cu trupe anti-
creştine, ori de micul Diavol de jucărie de pe birou,
ci de „ai 5-10 lei?”. Nu am, şi nici dacă aveam nu
cred că săream să îi dau. Nu merită, şi drept dovadă,

97 George Bonea
îl aud pe părinte din dormitor: „Unde ne rugăm?
Aici? Bun... În numele Tatălui, al Fiului, al Sfân-
tului Duh, Amin. Crăciun Fericit”. A luat banii şi
a plecat la următoarea uşă a creştinilor cu dare de
mână. Mă bucur că nu a mai intrat în camera mea,
să îmi stropească posterele cu Moşi Crăciuni în
comă alcoolică, ori desenele cu „Merry CLISMĂs”.
Penibilul devenea divin.
Am mai trecut printr-un episod stânjenitor cu popa
acum patru ani când, invitat de părinţii mei să ude
pereţii, mi-a întins mâna şi am avut proasta inspiraţie
de a o strânge. Mâna părintelui se pupă. Am refu-
zat şi i-am explicat politicos că sunt ateu. A privit
toată situaţia cu milă şi înfumurare. Ştiu, sunt o altă
oiţă rătăcită, dar nici GPS-ul din maşina scumpă a
părintelui nu o să mă ghideze. Mama a privit toată
scena ruşinată şi a încercat să găsească scuze pen-
tru nesupunerea mea. Asta da ruşine pe o mamă care
îşi visa fiul preot într-un sat de munte, respectat de
bătrâni, dorit de fete şi invidiat de ceilalţi. Numai
că teologia nu se pupă cu muzica rock, nopţile pe
Lipscani şi cărţile de ştiinţă.
Aşa că am hotărât să cumpăr cadouri, oricum tre-
buia să mă revanşez faţă de Corina, doar am neglijat-o
atâta timp, fără cadouri, fără un buchet de flori. Pe
mama trebuia să o scot din starea de letargie, iar lui
tata îi trebuie un motiv bun să se prefacă în conti-
nuare că e bine.
M-am plimbat ore întregi prin magazine şi nu am
găsit absolut nimic. Nu ştiu ce vrea Corina, şi nici

MIERCURI 10 96
 nu îi înţeleg dorinţele, dar o să caut să i le respect,
doar sunt în relaţia asta să iubesc, nu să înţeleg. Pen-
tru tata nu am găsit nimic interesant, şi mă lovesc
constant de aceleaşi cadouri căcăcioase de la an la
an. Cred că dacă ar vinde cineva ouă încondeiate de
Crăciun aş cumpăra doar ca să mai ies din banalul
ăsta plictisitor. Ori am eu un Crăciun de tot rahatul,
ori am acumulat prea mult Crăciun în mine şi totul e
redundant şi plictisitor? Poate îmbătrânesc şi devin
un ateu ursuz şi irascibil, zgârcit şi avar... poate Co-
rina are dreptate.
Într-un final găsesc o pereche de botoşei pufoşi pen-
tru mama. Nu e minunat, ştiu că îşi doreşte cizme,
dar nu am destui bani. Mă rog să îi placă şi mă în-
torc înfrânt acasă, dărâmat de cele două cadouri
pe care nu am reuşit să le cumpăr. Mă dărâmă şi
aglomeraţia, concertele penibile de sărbători şi iste-
ria asta ipocrită. Ce se întâmplă cu mine? Anul tre-
cut mă plângeam că eram singur într-un oraş străin
şi nimeni nu îmi bătea la uşă, şi acum mă plâng de
coatele luate în aglomeraţia din faţa Magazinului
Unirii? Ce nu îmi convine? Cu ce demoni mă bat şi
de ce par atât de învins?
Crăciunul ăsta îmi aminteşte de faptul că anul tre-
cut, pe vremea asta, nu mi-a trecut pragul garsonierei
nici un colindător. Nici un vecin şi nici o respiraţie
străină. Eram singur cu munca mea, între patru pereţi
albi, înconjurat de un mobilier simplist şi sărăcăcios.
Mirosea a mâncare adusă de acasă cu geamantanul,
şi vorbeam cu cei dragi pe internet. Nu aveam chef

95 George Bonea
nici măcar de preot, în ciuda faptului că mama mă
rugase să îi dau 1-2 lei să îmi ude pereţii garsonierei.
Nu ieşeam în oraş pentru că nu aveam cu cine, şi
un sociabil ca mine moare în singurătatea mersului
pe jos. Şi dacă ieşeam unde să mă duc? Admirasem
destul tramvaiul vechi expus în centru, ştiam toate
filmele vechi redate la cinematograful din oraş, iar
Mall-ul, singurul, nu îmi arăta nimic interesant.

Acela a fost Crăciunul lui 2009...

... şi acum mă zbat într-o lume paralelă. Parcă îmi
intră toţi în casă, în suflet şi în dormitor. Îmi e frică
să stau pe WC de frica faptului că o să îmi bată un
întreg oraş la uşă. O să fug cu pantalonii în vine să
le spun să nu mai bată, să plece cu Steaua lor, Lerui
Ler şi Apa Sfinţită. Să mă lase în lumea mea, regatul
meu.
M-am urcat în tramvaiul 32, cazan murdar şi pi-
toresc, şi m-am aşezat pe puţinele locuri în picioare.
Ţineam strâns de botoşii pentru mama şi ascultam
muzică în căşti. Nu ştiu ce aş face fără muzica din
căşti, fără ritmul acesta disociativ. De mic am hotărât
că este înzecit mai bine să mă bucur de muzica mea
preferată, decât de muzica altora. Ori de scârţâitul,
lipsit de muzicalitate, al tramvaielor din Bucureşti.
Tot drumul nu am făcut altceva decât să admir pei-
sajul murdar şi întunecat, lipsit de decoraţiuni de
Crăciun, şi să îmi cercetez cu privirea persoana din
dreapta. Un bărbat solid, dar mai mic cu un cap faţă
de mine, cu un păr lung şi prins în coadă, îmbrăcat

MIERCURI 10 94
 cu haine ponosite şi nespălate. În frunte, precum
unei indience, îi atârna o aluniţă păroasă, lucru ce
mă făcea să îmi imaginez că toată viaţa lui a purtat o
poreclă precum „Indianul”, şi părinţii prietenilor cre-
deau că e ţigan după acest nume. Dar e alb ca varul,
cu o privire rece şi cercetătoare şi părul lung şi negru.
Încă din primul minut când a apărut în preajma mea
am avut impresia că mă face la buzunarele sufletului,
dar am zis să nu fiu paranoia precum tata. „Nu toată
lumea îmi vrea răul”, şi de cele mai multe ori lumea
mă admiră pentru că mă îmbrac într-un mod foarte
dezordonat, iar fesul meu ca de prezervativ, unicat şi
fabricat de mama, îi lasă pe toţi cu gurile căscate. E
prea frumos de urât afară ca să îmi obosesc privirea
cu nimicul din tramvai.
Am coborât la Piaţa Rahova şi m-am lăsat răpit de
muzica din căşti, încât am uitat să aştept autobuzul
în staţie. Am pornit mecanic printre blocuri, ocolind
fără să-mi dau seama străzile iluminate.
După ce am cotit pe prima stradă, imediat după
Centrul Foto unde i-am făcut ultimul cadou aniver-
sar lui Mihai, mi-am dat seama că sunt urmărit, dar
nu vroiam să întorc privirea pentru a nu îmi grăbi
sentinţa. Am pășit mai repede şi am intrat mai adânc
în zona întunecată. În dreptul unor garaje de beton
mai lumina doar luna. Era lună plină, şi bătea puter-
nic dintre norii de iarnă. Mi-am luat inima în dinţi şi
am hătărât să întorc privirea.
În spatele meu, la mai puţin de 10 metri se afla o
persoană cu gluga pe cap, scundă, şi încordată. M-am

93 George Bonea
oprit pentru o secundă şi am încercat să îl aştept să
treacă de mine, dar mi-am dat seama că nu e un om
ca oricare altul, ci e tocmai umbra mea. Mă urmărea
cu gluga pe cap şi gânduri negre, iar la următorul
pas greşit avea să mă împingă în gard, să îmi înfingă
în spate cuţitul lung şi curat, să fugă cu telefonul
şi şapca mea, iar eu să rămân mut şi însângerat în
mijlocul străzii întunecate. Dacă urlam nimeni nu
mă auzea pentru că urlam din beznă, şi acolo nu e
niciodată nimic. Stăteam plin de sânge, rezemat de
gard, cu ochii spre cer şi cu gura întredeschisă. Se
făcea frig, dor şi sete, exact ca...

... acum cinci ani. Am coborât din acelaşi tramvai

32, înconjurat de aceleaşi feţe obosite şi rutinate de
Crăciun. Miroasea ca întotdeauna a transpiraţie şi
boschetarii cântau colinde. Exact când am coborât
din limo-dric mi-a sunat telefonul. Era Mihai, curios
de una alta. În acel moment nu mi-am dat seama că
patru persoane din spatele meu mă urmăreau, aşa că
mi-am continuat mecanic ruta până acasă.
Intrat pe strada neiluminată, mi-am băgat telefonul
în buzunar şi am început să îngân o piesă, dar mă
simţeam ciudat de singur. Nici un om pe stradă,
câine, ori maşină pornită. O beznă totală, un hău
de întuneric, ce avea să devină un vid total, pentru
că urletul meu de durere nu a fost auzit de nimeni.
Am fost împins în gard, înjunghiat în piept şi lovit
în faţă, pentru ca mai apoi să simt mâini prin buzu-
narele mele. O întreagă tevatură pentru un telefon şi

MIERCURI 10 92
91 George Bonea
o pereche de căşti. Au fugit spre Piaţă şi drumul se
lumina în urma lor. Acum totul era clar şi mă vedea
toată lumea, dar nimeni nu mă băga în seamă. Îmi
vedeam picăturile de sânge căzute de pe cuţit, for-
mând un drum până departe. Un bărbat ce îşi plimba
potaia s-a aplecat spre mine şi mi-a spus „te simţi
bine? Ai păţit ceva?”. Nu, mă simţeam excelent...
sângele de pe haine era de la o cuticulă ruptă...
Reacţii de genul vezi la tot pasul într-o societate
în care de vină sunt mereu „ceilalţi” şi acei ce sunt
„diferiţi”. Copilărind într-un cartier dur, şi fiind pre-
ocupat de şcoală, am îndurat bătăi în plină stradă,
în mijlocul oamenilor de orice vârstă. Eram lăsat lat
pentru o şapcă, un ceas de plastic ori o pereche de
ochelari, iar spiritul civic îşi făcea simţită prezenţa
abia după, când grupul de oi belicoase se aduna în
jurul meu să mă compătimească de la înălţime. „Eşti
bine? Nu?”.
Asemenea reacţie am întâlnit şi în autobuz, când
leşinat de o vreme insuportabilă, am cerşit cu privi-
rea un loc de la o duduie spoită cu fard. „Îţi este rău?
Da? Nasol”, şi a continuat să îşi facă vânt cu evan-
taiul şi să privească indiferentă pe fereastră.
Un cuţit în piept doare la fel de tare ca un evantai
în faţă, ori un zid de oi indiferente. Diferă doar can-
titatea de sânge pierdut.

„De ce nu vrei...
... să fii soţia mea?”, o întreb pentru a nu ştiu câta
oară. Îmi spune că nu am curaj să îi cer mâna, şi o

MIERCURI 10 90
 spun doar ca să o înspăimânt. „Stai în picioare te rog,
pentru că nu pot să mă aşez pe burtă să îţi cer mâna,
că stai tu în fund”. Mă refuză din nou şi îmi spune să
încetez. „Nu ai inel, aşa că nu se pune”. Ce-i drept,
nu am inel, dar vreau să am.
Îi este frică de responsabilitatea unei căsnicii şi fap-
tul că „o să fiu legată de tine”. Cum să interpretez
acest gest? Să îl consider o imaturitate, ori o lipsă
de viziune, dragoste şi dăruire? Nu pot să o judec
în totalitate pentru că şi eu am fugit în adolescenţă
de căsătorie. Dar aveam 18 ani, nu 23. Da, ce mai
înseamnă cinci ani în ziua de azi? „Deci vrei să te
măriţi cu mine?”, „Da, dar nu acum! Tu vrei acum de
toate ca să evadezi de probleme”. Câtă dreptate are şi
cum îşi dă seama de toate mişcările pe care vreau să
le fac. Spre dezavantajul meu.
Mă amuză totuşi gândul că ea mă tot refuză voalat
şi vrea să mai aştepte. Mă amuză reacţia ei în
comparaţie cu violenta cerere în căsătorie pe care
am primit-o de la Iulia. Dar nu o să înţelegi nimic
din poveste dacă nu îţi spun că...

... Bărbaţii pot ajunge nişte sclavi penibili ai sexu-

lui. Bine, nu toţi bărbaţii, dar mulţi adolescenţi sigur.
Poate nu atât de sigur că mulţi adolescenţi, dar eu
am făcut parte din acest mic, sau mare, grup select.
„Tu nu ai văzut că Iulia era mai mare ca tine? La
fizic...”, îmi spune Olga la multe luni după despărţire.
Mă uit în gol şi mă gândesc că ar fi fost minunat dacă
numai asta era problema Iuliei. Şi da, era puţin mai

89 George Bonea
zdrahoancă, cum spune tata, dar nu era grasă. Avea
palma grea şi am simţit palma aia din toate direcţiile.
Îmi era colegă de muncă şi fiind sociabil cu fetele şi
printre puţinii băieţi de la serviciu, i-am atras atenţia.
Nu am remarcat-o printre atâtea fete pentru că re-
fuzam categoric să am relaţii cu colegele de muncă
– chiar și în regimul meu de lucrat la negru și part-
time că eram aproapestudent - aşa că totul se oprea
la glume, râsete şi treabă.
În seara când am rupt orice relaţie cu Georgiana am
primit un telefon de la cea pe care mult mai târziu
aveam să o numesc „Bestia”. Un simplu telefon jo-
vial ce mi-a dat de gândit că mă place şi astfel cre-
ierul meu dornic de pradă a început să proceseze.
În gol. După un simplu pahar de suc, trei zile mai
târziu, avea să rezulte că suntem împreună, dar în
complet secret faţă de locul de muncă. Şi totul părea
normal, frumos şi liniştit.
Iulia nu era novice. Vârsta mai mare faţă de a mea îi
oferea un avantaj psihologic şi o experienţă de viaţă
pe care o putea exercita asupra mea. Astfel încât
am căzut pradă unor vicii de care se folosea mereu.
Abia mult timp după aceea le-am pus cap la cap pe
toate şi mi-am dat seama că ea nu mă vroia pentru
bani, evident nu am şi nu am avut, pentru talent, ori
alte calităţi ce ar conta într-o relaţie. Ea îşi dorea să
evadeze din casa părintească, să scape de tătăl beţiv
şi violent, de mama obedientă şi instabilă psihic.
A ştiut să se facă plăcută şi în ochii părinţilor mei,
ştiind exact ce vrea să vadă un părinte la o noră. La

MIERCURI 10 88
 început nu mă deranja prezenţa ei zilnică în camera
şi viaţa mea, dar mi-am dat seama după o lună că
sunt sufocat. Nu îmi mai văzusem prietenii, nu mai
vorbeam cu nimeni, nu mai făceam absolut nimic
fără ea. Eram căsătorit cu forţa.
După o lună mi-am făcut curaj. Mi-am luat inima-n
dinţi şi i-am spus că „nu mai merge”. A plâns, a
strigat, m-a lovit, m-a acuzat şi a plecat. Eram liber!
Dar nu te pui cu prostia omenească, cu viciile, cu
pubertatea. Mă rodea teribil singurătatea, ideea că
nu am pe nimeni la mine, că mă plimb singur. Tre-
buia găsit cineva accesibil. Şi repede. Aşa că m-am
împăcat cu „Bestia”. Şi puteam să încep de pe atunci
să îmi dau palme.
Nu pot să îmi dau seama nici acum dacă era nebună,
ori asta era personalitatea ei, una vulcanică, dar dacă
nu domina nu se simţea bine. Totul trebuia făcut
după cum spunea ea, de la aranjatul mesei până la
vestimentaţia mea de zi cu zi. Până şi sexul deve-
nise un viol. Şi nu puteam să mai scap de ea, atât de
bine îmi parazitase locuinţa şi mintea părinţilor. Era
în pat când mă trezeam să plec, era în casă când mă
întorceam, era în viaţa mea până seara când ador-
meam. Era peste tot şi mă sufoca.
La scurt timp după împăcare a avut loc un eveni-
ment care a început să mă pună foarte mult pe gân-
duri. Obişnuiam să ne plimbăm foarte mult prin par-
curi, fiind şi singura activitate pe care o mai făceam
cu ea, exceptând statul în casă. Cu prietenii mei nu
dorea să ne întâlnim şi se ferea de ei ca dracul de

87 George Bonea
tămâie, iar „gaşca” ei era compusă dintr-o blondă
antipatică şi falsă şi o cvasi-vedetă a facultăţii unde
studia.
Vremea era frumoasă, de primăvară târzie, şi dacă
nu greşesc, cred că eram pentru prima dată în parcul
din zona Stadionului „Lia Manoliu”. Ne-am aşezat
pe o bancă şi mi-am pus capul în poala ei. Îmi plăcea
cum se jucau razele soarelui printre frunze şi îmi ve-
nea să dorm. Simţeam nevoia să mă odihnesc, să nu
îi mai aud gura, să nu mă mai streseze cu planurile
ei şi istoria ei, suferinţa ei, problemele ei. „Vreau să
ne căsătorim”, îmi spune brusc şi serioasă. Deschid
calm ochii şi mă uit de jos la ea. „Da... inevitabil o
să ne şi căsătorim”, spun eu jovial şi încrezător, doar
nu aveam de gând să spun „nu” şi să risc o scenă
în mijlocul parcului. Făcuse deja teatru prin centrul
Bucureştiului, aşa că să nu facem spectacol şi în par-
curi. „Eu vreau să ne căsătorim în toamna asta!”, îmi
spune pe un ton imperativ. De data asta simţeam că
gluma se îngroaşă şi mă înecasem cu salivă exact ca
atunci când vrei să bei apă stând culcat. „Stai puţin!
Nu putem în toamna asta! Abia fac 19 ani. E prea
devreme. Şi nici tu nu eşti atât de bătrână să disperi
după căsătorie... mai aşteptăm, ce naiba, avem doar
o lună şi jumătate împreună”, îi spun panicat şi trans-
pirat. „Nu! Dacă nu ne căsătorim în toamna asta nu
are rost să mai stăm împreună. Spune-mi acum! Ne
căsătorim, ori ba?”. Îmi ridic lent şi calm capul din
poala ei, îmi scutur hainele şi o privesc. „Nu...” a
fost ultimul cuvânt pe care mai aveam să îl rostesc

MIERCURI 10 86
 în următoarele 10 minute. A urmat apoi un val de
acuze de „ne-iubire”, de înşelare, scene patetice de
teatru, ameninţări cu suicidul şi isterii publice. A tre-
buit să o calmez, cu chiu, cu vai, minţind că voi lua
în considerare cererea ei şi îi dau un răspuns mâine
la prima oră. „Să mergem acasă acum. Mai bine te
las acasă că tot eşti la două minute de apartament, şi
vorbim mâine, bine?”.
Probabil a acceptat să rămână acasă pentru că înce-
pea furtuna şi nu avea chef să meargă până în capătul
celălalt al oraşului pe ploaie, dar eu simţeam nevoia
de a merge prin ploaie. În două luni aveam exame-
nul de Bacalaureat şi mă ghidam după principiul că
„sexul înainte de examene ajută”. Dacă aveam prin-
cipii mai morale, ca de exemplu: „învăţatul înainte
de examene ajută”, nu mai eram în situaţia asta, dar
dorm aşa cum îmi aştern. Stăteam ca un bou, pier-
dut într-un oraş aglomerat, în staţia de autobuz 104.
Eram singurul om în afara copertinei, dar nici că-mi
păsa. La stânga mea locuia o fostă prietenă, în faţă
era blocul Iuliei, în stânga nimic, iar în spate, foarte
departe, casa mea. Am hotărât să merg pe jos pen-
tru a-mi limpezi creierul. „Da! Mâine îi spun prin
telefon că ne despărţim. Aşa nu se mai poate... e
nebună!”. Ăsta era măreţul plan, gândit până acasă,
după aproape două ore de mers pe jos în ploaie.
Eram sigur pe mine, ud de încredere şi zâmbitor. „De
mâine scap de nebună şi chit că mă uit la filme porno
în ajunul examenelor cu ea nu mai stau!”. Doar că
Iulia nu era proastă şi, precum oamenii nebuni, ex-

85 George Bonea
ploda de geniu machiavelic. În aceeaşi seară, după
ora 12, mă sună panicată. Plângea şi urla în telefon.
„Sunt gravidă! Am rămas gravidă!”, zbiera în timp
ce simţeam cum mă schimb la faţă. E imposibil să
simţi o culoare, dar eu simţeam că devin violet, cât
mai apropiat la aspect cu un muribund. Îmi tremura
vocea şi încercam să înţeleg ce vrea să îmi spună.
„Sunt gravidă şi să nu îţi treacă prin cap să întrebi cu
cine. Cu tine! Ce mă fac?! Vino urgent la mine!”. Nu
aveam cu ce să ajung la ea nici dacă năşteam eu. Nu
mai circula nici un mijloc de transport şi nu aveam
nici măcar praf de bani în casă. Şi ce urma să le spun
alor mei? „Mama, tata, mă duc până la Iulia. Se pare
că am lăsat-o gravidă şi la cum o cunosc e posibil să
nască în 9 ore”. I-am explicat că nu am cum să ajung
la ea, mai bine se calmează şi rezolvăm problema
mâine. Ştia că urma să ne despărţim mâine aşa că a
jucat ultima carte ce mă mai putea ţine lângă ea. Şi a
reuşit. De era gravidă o credeam în stare să păstreze
copilul doar pentru a-şi asigura planul. „Vorbim
mâine, da?”. M-am ridicat pe marginea patului şi am
plâns, cum nici copii pierduţi de părinţi nu plâng. Am
plâns şi am urlat în pernă, mi-am dat palme şi pumni
în faţă. Am adormit în proprile şuturi, muşcând din
pumni cu disperare. Iar lacrimile mă înecau.
Şi dimineaţa la ora opt era deja la mine la uşă.
Când m-am trezit nu eram sigur dacă am visat,
ori totul e adevărat, dar râsetele şi mirosul de cafea
proaspătă din bucătărie mi-a confirmat. E în casă,
la ora asta şi îmi seduce părinţii. Doamne? Dacă

MIERCURI 10 84
83 George Bonea
le-a spus ceva? „Să ştiţi că abia ieri am aflat că sunt
gravidă, şi am vorbit cu Ionuț: păstrăm copilul! Ce?
Sunteţi încântaţi? Nici nu ştiţi ce bine mă simt. Pot
să vă spun mamă şi tată? Minunat. A, dar vă rog,
daţi-mi voie să prepar eu micul-dejun, doar sunt
viitoare noră. Ştiţi ce gând mi-a venit acum, ca de
nicăieri? Să facem nunta. Ce să mai pierdem tim-
pul. Acum, în toamnă, că mă gândesc la bietul Ionuţ,
apoi intră la facultate şi când să mai facem şi pasul
ăsta? Şi nu e creştineşte să naşti înainte de nuntă. Ne
vede Dumnezeu. Nu e minunat?”. Dar asta era doar
în imaginaţia mea.
„Bună, iubi”, îmi spune Bestia la prima oră a
dimineţii. Încerc să mă dezmeticesc, iar printre
braţele ei vânjoase îmi văd părinţii zâmbind. Sunt
vrăjiţi, duşi de nas. Oare ce crede tata? „Uite o mu-
iere bună de ţinut în casă. Vrednică, iubitoare şi mai
ţine şi la băutură. Straşnică femeie. O să îi spun că a
sosit momentul să lase huzureala la care l-am îndem-
nat şi să vadă de ea.”. Mama? Îmi era mai greu să îi
citesc gândurile, dar părea şi ea încântată de ultima
mea cucerire.
„De ce ai venit aşa devreme?”, o întreb cu răceală.
Îmi ascund greaţa matinală şi scârba sub stratul omu-
lui somnoros şi lipsit de chef matinal. „Hai mai, nu
eşti vesel să mă vezi”, îmi spune în timp ce le zâmbeşte
cu toată gura părinţilor mei. Doamne ce mă fac eu cu
nebuna asta? În ce m-am băgat? Chiar aşa disperat
am putut să fiu? O trag de mână în cameră şi închid
toate uşile în urma noastră. Tata zâmbeşte complice

MIERCURI 10 82
 şi crede că am chef de iubire la ora asta, în schimb
eu mă gândesc unde să o înjunghii ca să moară şi
să nu piardă mult sânge. Faţa albă şi nervoasă mă
trădează. Trag jaluzelele, închid uşa cu cheia, dau
drumul la muzică astfel încât să ne acopere vocile şi
mă întorc cu faţa spre ea. Aş vrea să o strâng de gât,
dar e puternică precum o bivoliţă. Risc să nu reuşesc
să o dobor din prima, să mă omoare, să îmi tranşeze
părinţii şi apoi într-un act de furie să dea foc aparta-
mentului. Cum scap de ea?
„Iubi, ce faci? Cum ai dormit?”. „Cum, rahat,
poţi să mă-ntrebi asta? Am dormit ca pe ace. Eşti
gravidă? Cum?”. Minţeam. Am dormit ca un prunc,
de ziceai că sunt sub influenţa tuturor drogurilor de
pe pământ. Subit îmi găsisem liniştea şi mă resem-
nasem înainte de culcare. Deci, e gravidă. Asta e.
Dacă am avut mâncărimi extrasenzoriale şi nu putea
să le astâmpăr. Aşa merit! Prostu’ de mine!
Şi cum să rămână gravidă? Uşor, aşa uşor cum mi-a
spus...

...„Noi nu putem să o facem cu prezervativ”, mi-a

spus la 4 zile după ce am ajuns împreună. Eram deja
la mine în pat şi mă entuziasma idea că asta se pe-
trecea după numai 4 zile. „Sunt alergică la spermicid
şi anticoncepţionalele mă pot omorî. O facem fără
şi stai fără grijă că eu nu pot să rămân gravidă. Am
avut un accident în copilărie şi...” şi nici nu mă mai
interesa. Sex la discreţie, fără bariere, fără griji. Şi
o credeam pe cuvânt că fusese cu doar un singur tip

81 George Bonea
înaintea mea. Măcar nu mă minţise că era virgină şi
să o păţesc ca în WC-ul acela, în 2007. Deci totul
era la sigur.
„Am rămas gravidă cum se rămâne. Dar acum
totul este în regulă”. „Am avortat!”, îmi spune în
timp ce îmi zâmbeşte complice. „Cum să avortezi?
De aseară de la miezul nopţii până acum la ora 8
dimineaţă? Cum? Spontan? Nu erai gravidă de fapt?
Ce?”. Îmi vine să zâmbesc şi să mă bucur. Să urlu şi
să mă dau cu capul de pereţi de bucurie. Mă simţeam
liber şi îmi venea să îi spun chiar atunci „IEŞI DRA-
CU’ AFARĂ DIN CASA ŞI VIAŢA MEA!”, dar
zâmbea. Un zâmbet pe care numai la ea l-am văzut.
În ciuda faptului că lumea consideră blondele ca fi-
ind angelice, pentru mine ea era Îngerul Căzut. Îşi
arcuia sprâncenele atent pensate, zâmbea larg cu bu-
zele ei subţiri şi nasul lung parcă îmi intra în retină.
Mă privea de sus şi parcă îmi spunea „De azi înainte,
TU eşti sclavul MEU!”. Frank Sinatra cânta My Way
şi eu muream pe muzica lui, interpretată demonic de
Iulia. Cădeam împreună cu ea într-o viaţă de nevoi,
certuri, scandaluri, plozi născuţi pe bandă rulantă,
o garsonieră chircită, mâncare puţină şi proastă,
minciună, înşelări şi frica zilei de mâine. Începeam
să regret tipe pentru care nu avusesem nici cel mai
mic sentiment.
„Cum ai avortat mai exact?”, o întreb încercând să
par calm şi să îmi ascund sentimentul de evadare.
„Păi... Aseară, când tu m-ai lăsat singură, în dureri,
am sunat un amic farmacist. Şi i-am spus tot. El

MIERCURI 10 80
 mi-a explicat că poate sa-mi faca rost de nişte pas-
tile care provoaca niste reacții hormonale și care îmi
provoacă avort. Aşa că m-am rugat de el să îmi facă
rost. Aproape că îi scapă o lacrimă.La patru eram
la Obor la el la farmacie. Le-am luat şi am avortat
acasă. Am sângerat puțin și el spune că acum ar tre-
bui să fie în regulă. Am scăpat și mă simt și bine...”.
Mi-a relatat toată povestea asta fabuloasă cu un zâm-
bet jovial, şi pe alocuri căuta să mă scoată vinovat
de lipsă de implicare. Poate dacă minţea mai cu stil
nu mă prindeam, dar invizibila dungă roşie pe care o
purta pe buletin şi creier a dat-o de gol.
„Nici nu ştii cât pot să mă bucur la auzul aces-
tei veşti!”, îi spun în timp ce mintea deja lucra la
planul: Cum să scap de ea?! Acum!. Ştiam că nu am
mult timp la dispoziţie să ne despărţim şi trebuia
să acţionez mai repede decât putea ea să inventeze
ceva. Aşa că am poftit-o afară din apartament şi i-am
spus că mă duc la muncă şi ne vedem după amiază.

Tot drumul până acasă am tăcut. Nu aveam unde

să îi dau Marea Veste, de frică să nu facă un spectacol
grandios în autobuz ori pe stradă. Aşa că am aşteptat
până în spatele blocului meu, unde era linişte şi pace.
„Iulia, vreau să îţi spun că... ne despărţim... Îmi
pare rău, dar tot evenimentul cu tine gravidă şi scan-
dalurile... nu mai merge...”. Se transforma. Piotr Ilici
Ceaikovski cânta de la ferestrele din jurul meu şi
Julieta mea se pregătea să mă omoare. Îşi strângea
dinţii şi mă privea cu atâta ură încât nu ştiam dacă

79 George Bonea
să fug în casă ori să îi bag un cuţit în inimă să îi
curm suferinţa. „Bine”, îmi spune. „Hai în casă să
îmi strâng lucrurile şi mai vorbim acolo...”.
Nu avea nimic de strâns de la mine, dar spera să
îmi treacă mie. A intrat pe uşă, a salutat-o pe mama
ca pe soacra ei şi s-a oferit imediat să o ajute la gătit.
Stăteam în bucătărie, într-o linişte deplină. Nimeni
nu vorbea. Eu mă uitam de pe fotoliu la televizor
şi speram să termine mai repede de gătit ca să o pot
expedia pe Iulia. Mama se învârtea în jurul mesei şi
Bestia tăia ceapa.
Ca printr-o minune, la care nu aş fi sperat niciodată,
am auzit o bubuitură din dreapta mea şi i-am văzut
umbra Iuliei ieşind pe uşă. Fugise la mine în dormi-
tor şi în urma ei lăsase un cuţit înfipt în masă şi un ur-
let de disperare. Cedase nervos şi eu zâmbeam ca un
nebun din fotoliu. Mama se albise la faţă de spaimă
şi mă privea mirată. Contemplam amândoi cuţitul
înfipt în masa de lemn şi realizam ce forţă avea Iubi.
„Du-te după ea, mamă, ca să nu se arunce de la
geam”, îmi spune mama speriată. „Stai fără grijă,
mama, că stăm la doi... nu moare”, îi spun eu ghiduş
şi plin de satisfacţie că în sfârşit Bestia şi-a dat jos
masca angelică. Mă priveşte nervoasă şi fără chef de
glume şi mă trimite în dormitor. „Spune-i să se ducă
acasă... mai bine du-te cu ea până acasă...”.
Intru în camera mea şi îmi găsesc lucrurile aruncate
pe jos. Cărţile erau împrăştiate prin pat şi hainele
atârnau de colţurile bibliotecii. Ziceai că cineva a
vrut să îmi fure averea ascunsă. Iulia stătea în pat cu

MIERCURI 10 78
 capul în pernă şi mima un plâns demn de telenove-
lele româneşti. Mă apuc să strâng cărţile de pe jos şi
mă aşez pe marginea patului. Îi pun mâna părinteşte
pe cap şi o întreb ce e cu reacţia asta. Nu îmi
răspunde, dar se chinuie să mai plângă. O rog să îşi
strângă lucrurile şi să îmi dea voie să o conduc până
acasă. Se ridică din pat, îşi şterge lacrimile, dă cu
picioarele în hainele aruncate pe jos şi se dezbracă.
Îşi demonstrează disperarea printr-un ultim gest.
Încearcă să imite un dans lasciv dar îi curg secreţiile
plângăcioase pe mochetă şi se împotmoleşte în fusta
ei. Îmi trezeşte milă şi mă uit de jos la ea ca un client
la bordelul nou. O rog să se îmbrace şi să înţeleagă
faptul că nu mai suntem un cuplu. Se aruncă asu-
pra mea şi mă striveşte de pat. E mai grea acum ca
niciodată. Mă zbat să scap de îmbrăţişările ei, de
sărutările şi lacrimile ei. Mă sufocă şi nu ştiu pe unde
să scap, aşa că o împing violent şi ca prin minune
reuşesc să o dau de pe mine. Era distrusă şi se tăvălea
ca un animal în chinuri, dar deja nu mă mai interesa
să o omor. Eram liber, şi nimic nu mă putea face să o
mai doresc. Îmi pusesem frâu viciilor şi nu mai putea
să îmi facă nimic. Nu mai doream să o omor şi să o
învelesc în celofan, ca mai apoi să o arunc pe fundul
Dâmboviţei. Îmi plăcea să o văd cum plânge. Mă
umplea de satisfacţie şi orgoliul meu de învingător
zburda pe pajişti verzi. Eram liber!
Am dus-o acasă într-o linişte deplină. A vrut să
îmi vorbească, dar eram prea ocupat să mă bucur
de noaptea caldă de iunie. Pe geam oamenii păreau

77 George Bonea
veseli şi fetele zâmbeau de parcă se bucurau de suc-
cesul meu. Ştiam că urma să trec şi examenul de Ba-
calaureat şi într-un final am să iau şi carnetul auto.
Puteam să fac totul.

Fie ca...
...lumina sărbătorilor să fie atât de puternică încât
să te orbească complet. Să nu vezi absolut nimic,
petarde fumegând la picioare, furnici isterice în
magazine şi goana după spiritul festiv. Fie ca cel
mai frumos cadou de An Nou să te liniştească, aşa
cum m-am liniştit eu când am fugit din vagon, am
sărit peste barele de la metrou şi am rupt uşa toaletei.
Apreciază lucrurile mărunte, spun eu mereu.
Am ales o petrecere de Revelion stătută, adică am
ars-o bătrâneşte, cum ar spune Alex. Fără stres, fără
gălăgie, doar mâncărică, băuturică după gust, ori
randament şi un program interactiv mai aşezat. Nu
am dansat pe mese, nici nu am învârtit sticla. Am stat
la vorbe, glume şi sintetizări. Am tras linie.
Mi-a fost greu să o conving pe Corina să participe
cu mine la petrecere, deoarece o fac mai prezentă
în viaţa prietenilor mei decât apar eu în grupul
ei. Problema e că ea nu are grup. O prietenă din
copilărie - confuză până la prostie, două-trei amice
bune doar de salutat... şi cam atât. Ai spune că nu
are noroc la prieteni. Îţi spun eu că nu e sociabilă.
Se deschide greu, cu picătura şi cataloghează omul
din priviri. Dar ea şi cu mine demonstrează teoria
Extremelor care se atrag. De aceea am şi făcut crize

MIERCURI 10 76
 în Magazinul Unirii după trei zile pierdute printre
haine în căutarea NIMICULUI. „Ştiu eu ce caut...
dar nu găsesc...”. Am rezistat până la urmă, amuzat
de vânzătoarele cochete, paznicii macho, muzica de
magazin, cochetăria premergătoare unei petreceri.
Naţionale.
„De ce să mergem? Eu vreau să stăm în casă! E
cald, e bine, avem mâncare...”, îmi tot spunea în
timp ce mă ruga din priviri să nu plecăm la Alex.
Am căutat motive stupide pentru care să plecăm,
deoarece nici eu nu dau doi bani pe o petrecere la
grămadă, dar simpla idee de a sta în casă, în linişte
şi solemnitate, în timp ce lumea îţi explodează afară,
mi se părea de neconceput. Până la urmă ăsta e şi
unul dintre principalele motive pentru care părinţii
mei nu se înţeleg. Nu fug, nu evadează. Stau mereu
în casă de Revelion, cu mâncarea în faţă, paharul în
mână şi promisiunea că „la anu` o să...” pe dracu-n
patru.
Am scos-o cu forţa din apartament, în ger, şi am
rugat-o să încerce măcar să se distreze şi să fie
sociabilă. Să nu catalogheze oamenii, să nu îi
măsoare şi să nu îi studieze ca pe animale. Şi poate
am subestimat-o. A fost retrasă, dar sunt obişnuit cu
ea aşa, oarecum în umbra gurii mele mare şi bogată.
Anul ăsta nu ne mai prinde împreună.., îmi spune
Mintea. Cu câteva minute în urmă o căutam la 12 fix
să o sărut, dar ea părea mai preocupată de luminile şi
pucioasa din aer. Era mai vrăjită de culorile cerului
decât de idea de a mă săruta la început de an, iar

75 George Bonea
telefonul de „La Mulţi Ani!” ce a venit zece minute
mai târziu a tensionat întreaga atmosferă.
Am trăit mult timp cu frica faptului că o să ajung
precum unchiul meu. Sub papucul 36 al unei femei
descurcăreţe, portofel al unei familii compuse dintr-o
femeie de afaceri şi o puştoaică cheltuitoare. Am re-
fuzat categoric să mă consider bărbatul vreunei fe-
mei ce mă domina mai departe de marginea patului.
Ori e democraţie, ori nu e familie. Corina a reuşit
să mă convingă de faptul că toată această frică mi-a
fost înrădăcinată de rude, şi are mare dreptate. Dar
acum situaţia devine tensionată, şi da, este şi vina
mea, dar...

... oamenii se schimbă. Şi dacă eu mă schimbam

după episodul cu Tipa din Cluj, până în acest mo-
ment nu se mai spărgea nici un vas în capul Roxa-
nei. Dar nebunia, imaturitatea şi dorinţa de victorie
emoţională, compun un iepure pe care nici cea mai
puternică armă nu îl pot doborî. Şi eu nici măcar nu
mă chinuiam să îl prind.
Am terminat artistic povestea Cluj, pentru a-mi
continua stupiditatea în Ploieşti. Cu două foste de
care cu greu îmi amintesc, dar toată această poveste
demonstrează ce putere de a ierta stă în Corina, şi
ce stupiditate ambiţioasă, ori ambiţie stupidă, are
rădăcini în capul şi sufletul meu.
Nu ai să înţelegi povestea dacă nu îţi spun că Teo-
dora a fost...

MIERCURI 10 74
 ... dragostea pe care o are orice licean. Unii nu
ajung să îşi împărtăşească iubirea pentru muza lor
adolescentină pentru că sunt timizi, ori Ea este diva
şcolii, deci e pe un piedestal dinainte să o urci tu
acolo. Am întâlnit oameni care au rămas împreună
încă din liceu şi acum sunt o familie. Fericită ori nu,
nu asta e important. Pentru mine, muza de liceu a
fost Teodora.
Ne-am cunoscut în condiţii cel puţin jenante. Pen-
tru mine. Dădusem iama în Argentin, de bucurie că
mă despărţisem de o sado-masochistă ce mă zgâria la
sânge cu unghiile ei pilite ascuţit în formă de gheare.
Mă bucuram că am scăpat de o iubire atât de carnală,
şi ca orice licean fără busolă, am făcut ceva special,
dar cu iz de obicei. Am băut. Când a apărut Teodora la
masă eram atât de beat încât nu mai aveam nici măcar
putere să dau vina pe ceilalţi că sunt beţi. Am bâjbâit
câteva cuvinte, cred că m-am prezentat şi am căzut
inert pe masă. Nu-mi amintesc nimic din ce s-a mai
întâmplat pentru simplul fapt că nu mai eram prezent
cu creierul. Eram un trup inert, înmuiat în alcool,
aşezat hazliu pe masă.
A doua zi, lovit de elemente ca ruşinea am hotărât
să aflu cine e şi să încerc marea cu sarea. Aşa că am
reuşit să mă întâlnesc cu ea după câteva telefoane.
Parcul Unirii, ora 14, când iese ea de la liceu. Când
ieşeam eu nu mai conta. M-am îmbrăcat frumos, nu
la costum, dar nici în haine de beţiv şi am aşteptat
cuminte pe o bancă, în timp ce îmi gândeam scu-
zele: „să ştii că eu nu sunt aşa... nu prea beau de fe-

73 George Bonea
lul meu, dar... m-am despărţit de o tipă şi sufeream
rău...”. Sufeream pe dracu`, d-aia urlam ca dobitocu`
„SUNT LIBER! AM SCĂPAT!”. Deci nu merge. Ce
altceva? Dar nu am apucat să îmi găsesc o scuză pen-
tru că ajunsese deja în faţa mea.
Există o problemă atunci când eşti tânăr şi te
îndrăgosteşti. Nu vezi în perspectivă. Inocenta din
faţa ochilor tăi o vezi angelică pentru totdeauna, şi
lipsa pubertăţii 100% te face să crezi că o femeie nu
se va schimba niciodată. Şi nici tu nu crezi că ai să
te schimbi. O să staţi toată viaţa în repaos evolutiv
şi gata. La fel şi unele fete cred că golanul de liceu
o să fie jmecher toată viaţa, şi nu iau în considerare
posibilitatea ca Iubi al lor să spele maşini peste 3 ani,
ori să fie salahor. Dar nu poţi să dai vina pe nimeni.
Evoluţia speciei e lentă şi plină de greşeli.
Am devenit cuminte. Nu mă mai îmbătam decât
cu voia ei, şi în unele momente eram chiar respon-
sabil. I-am cunoscut părinţii, fratele, prietenii şi cu
greu viaţa. Încet, încet nu mai era naivă şi ascun-
dea secrete personale pe care le scoteam cu ranga
din sufletul ei, dar le scoteam pentru a le pansa, nu
pentru a o judeca.
„Dacă o să ai şi tu o relaţie de 5 luni îţi fac tort!”,
spunea mama până să ajung cu Teodora. Şi uite că
într-o zi ploioasă de septembrie, am sunat-o să îi
spun că aştept tortul. Aveam pentru prima dată cinci
luni cu o prietenă şi nimic nu părea să mă oprească.
Nici boala ei, nici nebunia mea, situaţia ei financiară
mai bună, tatăl ei obtuz, problemele mele cu al-

MIERCURI 10 72
 coolul, nimic.
Cu toate astea, schimbarea a venit la fel de repede
precum mi-am pus prima cravată. Visele adolescen-
tine dispar la fel de repede precum şi-a pierdut ea
culoarea naturală a părului la o petrecere, şi în ciuda
faptului că în general fetele se maturizează mai re-
pede decât băieţii, eu mi-am pus primul costumul în
relaţie. Şi am rămas cu el pus mult timp.
Oamenii nu mai tânjesc după „te iubesc” azi,
şi poate sunt printre puţinii care mai cerşesc o
declaraţie, aşa că mare mi-a fost surpriza când după
luni de relaţie am fost luat de gât de Teodora şi mi-a
urlat beată în ureche că mă iubeşte. Era beată şi abia
se mai ţinea pe picioare, dar eu eram atât de beat de
dragoste încât nimic nu mai stătea în calea iubirii de-
clarate. Şi totul căpătase un alt nivel pentru mine, de
aceea am făcut-o mult timp vinovată şi responsabilă
pentru sentimentele mele. Dacă nu îmi spunea că mă
iubeşte, şi dacă eu nu credeam cuvintele ei spuse la
beţie nu o aveam în suflet atâta timp şi nu greşeam
faţă de Corina. Dar ştiţi cum e, prima dragoste nu se
uită niciodată. Niciodată până dai de cealaltă iubire.
Dacă mă apucam acum 2-3 ani să scriu despre Teo-
dora aş fi umplut pagini întregi despre nebunia, frus-
trarea şi angoasa pe care mi-o lăsase în suflet. Dar
atunci eram ceea ce maturii numesc cu corectitude:
un copil.
Mutat la Ploieşti am uitat de tot. Mi-am concentrat
întreaga energie pe muncă şi pe relaţia la distanţă
cu Corina. Nu m-am lovit nici de amintiri şi nici

71 George Bonea
de reproşul mamei că „m-am rupt de griji şi stau în
linişte la Ploieşti”. Preţul liniştii însemna un stomac
gol, dar l-am acceptat cu garanţia că viitorul sună
bine.
Dacă Teodora şi Elena nu mă căutau nu mi-aş fi
prins mintea în ele. Nu aş fi dat apă la moară unor
sentimente împăienjenite, uitate în podul casei, sub
un strat de praf şi nepăsare. Cel mai greu nu îmi este
să înţeleg cum de am fost iertat de Corina, ci cum am
putut să fiu un boşorog atât de senil. Cum am putut
să mă urc în pod? De ce nu am căzut pe scări să îmi
rup gâtul şi să zică lumea la înmormântarea sufletu-
lui „era un om bun”?
Am stat cu frica-n sân, ascuns după draperie, şi am
aşteptat să plece Corina. Am privit în gol fără senti-
mente şi am privit de la distanţă uşa podului. Nu am
căutat explicaţii, dacă e bine, dacă e rău, dacă sunt
prins, dacă... Ce mai conta? Eram sigur pe mine. Şi
am deschis uşa. Mormane de mizerie şi praf, stive
de sticle şi baxuri de amintiri. Aveam timp pentru
toate pentru că până la mine Corina avea de făcut
77 de kilometri. Aşa că m-am apucat meticulos să
desfac fiecare cutie cu Teodora. Să le măsor şi să le
aşez din nou la loc curat. Trăiam cu proasta impre-
sie că departe de mine, într-un alt pod şi ea făcea
acelaşi lucru. Şi de ce mă întrebam asta? Oricum îmi
spuneam cu glas tare că „nu. Nu o să se mai repete!
M-am întors de două ori din drum pentru ea, odată ca
să mă refuze printr-un SMS şi a doua oară ca să îmi
închidă uşa în nas... Nu voi mai face greşeala asta”.

MIERCURI 10 70
 Dar ştiam bine de ce îmi curăţ sufletul. Confruntarea
fricii şi a obsesiei îţi face bine. Te rupe de povară şi
te detaşează, iar psihologul meu a uitat să se rupă de
mine şi a plâns în genunchi lângă uşă implorând să
o las să plece. Mi-a explicat Corina cum stă treaba şi
printre reprizele de plâns mi-a demonstrat că intra-
sem într-un joc penibil în care eram folosit pe post de
„uite un tip care încă mă place. Ce slab!”.
Sătulă de secretele pe care le aveam faţă de ea a de-
cis să plece. La nici 2 ore după ce mi-a intrat pe uşă
şi mi-a zâmbit, fericită că face naveta pentru iubitul
ei rebel, şi-a pus ciorapii într-o pungă, a urlat că nu
vrea să mă mai vadă niciodată şi a rupt-o spre uşă.
M-am proptit în faţa ei şi am rugat-o să aştepte până
dimineaţă când e un tren spre Bucureşti. Nu puteam
să o mai rog să mă ierte. Nu avea ce să ierte. Nu
puteam să ascund faptul că pe net scria negru pe alb,
cu tasta mea, „hai pe la mine, Teodora”. Oricum nu
Corina trebuia să mă ierte. Să mă iert singur pentru
că am făcut-o să plângă, pentru că era disperată, pen-
tru că nu m-am maturizat la timp şi am căutat să mă
răzbun sentimental pe o adolescentă fără nici o vină
că nu mă iubea. Să nu îmi plâng de milă pentru că
indiferent câte palme îmi dau pe marginea patului Ea
tot o să plângă la perete. Şi indiferent câte ore dorm
în cadă, ori în picioare în micuţa bucătărie, tot am să
îi greşesc două luni mai târziu.
Elena nu a fost o prietenă memorabilă. Nici măcar
nu a aparţinut unei perioade memorabile, ori să fi
avut o perioadă lungă împreună. Am fost doar doi

69 George Bonea
străini care s-au întâlnit din întâmplare şi am consi-
derat că putem să ne numim iubiţi. Elena se visa de la
o vârsta fragedă „doamna mea”, sentiment care mă
copleşea şi mă îngrădea. Eram atât de mic şi necopt
încât nici măcar nu visam la ce avea să apară doi
ani mai târziu şi să se numească: Obsesia Teodora.
Şi nici măcar nu a trebuit să mă obosesc să fac cu-
rat în cutia cu amintiri numită Elena. Venea singură
la uşa mea şi îmi întindea amintirile ei, curăţate şi
reîmprospătate. Juca acelaşi joc pe care îl făceam
şi eu, doar că ea se folosea de puterea seducţiei, de
poze şi propuneri indecente. Mă bucur pentru sufle-
tul meu că am rămas doar la stadiul de propuneri şi
chiar am sperat să nu o văd niciodată în Ploieşti. Cu
toate că eu am invitat-o. Nu avea să vină. Nu vroia
să mă vadă, ci doar să ştie că undeva, cândva, e un
fraier liber pentru ea.
Şi a mai plâns odată, pe holurile locului meu de
muncă, într-o iarnă geroasă. Şi mă implora să o las
să plece, să nu o mai chinui, dar mă încăpăţânam să
o am aproape. O forţam şi mă legam cu putere de
gleznele ei. „Nu te las să pleci!”, urlam în timp ce
plângeam şi îmi dădeam seama, pentru prima şi ul-
tima dată, cât de dobitoc am putut să fiu. Am decis să
îmi asum în totalitate vina, să îmi arunc gunoiul şi să
trec peste. Să o iubesc pe Ea şi să rup orice legătură
cu trecutul. Greu, târziu şi cu multe lacrimi scurse
am aflat că ce fac este greşit şi imoral. Am rănit per-
soana pe care o iubesc pentru nimic. Nu îmi doream
nimic de la vreo fostă, decât să admită că a greşit

MIERCURI 10 68
 faţă de mine. Dar cine mai vrea victorii în războaie
de mult pierdute?
Acum, Roxana suportă nevinovată valul de ură pe
care îl poartă Corina pentru orice femeie din preajma
mea şi îmi este foarte greu să mai demonstrez ceva.
Las doar istoria să arate că sunt altcineva. Că am
lăsat în Ploieşti, în garsoniera mică de la etajul 4, tot
ce însemna greşeli, prostie, ipocrizie.

Tata nu...
... mai e galben, nu îi mai tremură mâinile, dar îmi
repetă zilnic „sunt bine!”. E obsedat de „sunt bine!”.
Mama a început să zâmbească şi chiar se îngrijeşte
mai mult. Faptul că a fost să îşi vopsească părul arată
că este într-o stare psihică mai bună, spre deosebire
de tata care aşteaptă verdictul: hepatită. Sunt sigur că
nu o să se simtă bine până nu află că e bolnav.
Am început cu emoții să mă uit iar în oglindă. Să
merg şi să mă uit în reflexie. Mă văd în ceaţă, dar ştiu
că sunt acolo, ceea ce e o performanţă. Lucrurile se
schimbă în bine, dar până când? În fiecare zi facem
supoziţii şi ne pregătim de şi mai rău.
Şi certurile cu Corina se adâncesc. În ciuda faptu-
lui că mi-am recunoscut spăşit vina, sunt un caz pier-
dut. Nu o să mă ierte niciodată. Chiar mă aştept să ne
despărţim peste doi ani, ca să pot spune şi eu ca alţii:
„am stat cu ea 5 ani şi ne-am despărţit”. Doar aşa
de dragul timpului. Îmi reproşează aceleaşi lucruri
ce mă disperă şi mă scot din minţi. Am ajuns să am
ieşiri violente, să urlu la ea, după ore întregi de în-

67 George Bonea
durare. Am şi trântit uşa după mine, gest de maximă
enervare, nemaîntâlnit până acum. O singură dată în
istorie am mai reacţionat violent când m-am speriat
şi pe mine şi pe Teodora. Am lovit cu pumnul în pe-
rete. Atât.
E ora 4 dimineaţă şi stau în staţie la Vitan Bârzeşti.
Corina îngheaţă lângă mine şi tremură convulsiv
în timp ce eu mă învârt în jurul ei, încercând să mă
încălzesc. E în continuare supărată pe mine şi nu o
să îi mai treacă mult timp. O să adune în ea găleţi de
ură pe care o să mi le arunce în cap. Am să clachez şi
am să spun „GATA! Ne despărţim... nu ştiu dacă tu
mai suporţi, dar eu nu mai pot!”. Am să plec să plâng
în baie şi am să mă întorc la ea. O să îmi plângă
în braţe, îmi va spune că mă iubeşte, aşa brută cum
sunt, şi o să ne împăcăm. Dar acum jur că îmi vine
să...

E jeg pe jos. E incredibil de murdar oraşul ăsta.

Vara e o cocină fiartă şi iarna o cocină udă. Nu mi-a
plăcut niciodată Bucureştiul şi dacă aveam cu cine
să fug în lume alegeam şi cel mai sărăcăcios orăşel
din ţară. Dar am fost prins aici, precum o muscă în
borcan.
Au trecut patru ore de când toţi românii s-au îmbătat
cu voie, au dansat pe mese şi au mimat fericirea, şi
acum se văd efectele. Hârtii, mâncare şi vomă pe
jos. E mai multă vomă decât rahat de câine, ceea
ce e greu de crezut în Bucureşti. În timp ce Cori-
na îngheaţă şi aşteaptă un autobuz ce pare că o să

MIERCURI 10 66
 vină peste o săptămână, eu mă gândesc la cearta ce
vine peste mine. Îmi este atât de frică de scandal.
Îmi vine să fug, să plec. Mă uit, cu spatele la ea,
spre hăul din întuneric şi îmi vine să plec. Să merg
încet şi sigur în timp ce ea mă priveşte mirată şi îşi
spune „asta-i tot?!”. Să trec de puştii beţi şi leşinaţi
pe caldarâm şi să trag aerul împuţit al Dâmboviţei
în piept. Deja nu o mai văd pe Corina, dar pe lângă
mine trece autobuzul ce o va duce acasă. Sigur o să
se urce în el, altfel mă aşteaptă degeaba. Eu nu mă
mai întorc. Merg şi tot merg, până când mersul a de-
venit o inerţie. Nu mai îmi simt picioarele şi mâinile
au îngheţat în buzunar. Cu capul în pământ, încerc
să mă păstrez pe mijlocul drumului, şi mă uit pe
margine. Pe un zid scrie mare cu negru „Iisus a fost
omorât de punkişti!”. De când vreau să fotografiez
asta. Un câine sare să mă muşte dar îl evit şi sar pe
şosea. Norocul meu că nu e nici o maşină. Mai merg
şi ajung în zona rău famată. Dar la ora asta sunt sin-
gur pe stradă. Nici un drogat să îmi fure telefonul,
nici o curvă să îmi ceară o ţigară, nici un copil să
mă întrebe dacă sunt un turist pierdut. Nu mă mai
interesează nimic din trecut. Vreau să îmi tund părul,
să mă întind lângă cadă şi să mă joc cu degetele în
lumina difuză de pe hol.
La piaţă în Rahova e linişte. Un cort e dărâmat
în stradă şi cele câteva maşini îl ocolesc cu graţie.
Nimeni nu e pe stradă şi vântul face rotocoale din
gunoaie precum în Vestul Sălbatic. Sunt singur pe
stradă şi stau la semaforul trecerii de pietoni. Am ui-

65 George Bonea
tat să îmi pun căştile în urechi. Nu îmi vine să cred că
am mers atâta fără să ascult muzică. Cum am putut
să omit acest obicei extrem de important? Chiar aşa
mult zgomot să fie în mintea mea? Îmi dau căciula
jos, îmi pun căştile pe urechi şi pornesc jucăria
muzicală. Semaforul e încă roşu şi până acasă o să
ascult maxim două piese. Din stânga mea aud un
scârţâit de roţi, o bufnitură şi văd cum o dubă se
urcă peste trotuar şi vine spre mine. Am faţa atât de
îngheţată de frig încât nu simt izbitura. Nu mă doare
nimic, nici un os, nimic. Mă simt uşor în timp ce zbor
prin aer şi simt gustul cimentului când mă prăbuşesc
pe mijlocul şoselei. Ştiu că nu mai am oasele întregi,
şi poate nu sunt viu, dar nu mă doare nimic. Mă simt
atât de uşor şi rece încât îmi amintesc de...
... ruşinea de a fi bătut de faţă cu prietena. Dacă e
ceva mai dureros decât ruşinea, nu vreau să experi-
mentez. Într-o singură seară am supărat-o pe Corina,
din nou grav, şi apoi mi-am primit pedeapsa. A fost
cea mai ruşinoasă bătaie, dar dulce. Până şi Corina,
supărată pe mine, nu a putut să mă lase întins pe
stradă în sânge. Îi era frică şi poate... era îndrăgostită.
„E trecere de pietoni, dobitocule!”, şi aşa a început
totul. A coborât din maşină, am împins-o pe Corina
de lângă mine, m-a împins în gard, şi după ce am
alunecat şi am căzut, a început să mă lovească cu
picioarele şi pumnii. Pe fundal ea ţipa, el o brusca şi
îi spunea să plece. Îmi imaginam că îi sare sângele
de ură pe gură şi că îşi varsă toată nebunia în mine.
A lovit în asemenea hal încât şi-a rupt blugii şi tot nu

MIERCURI 10 64
 se oprea dacă nu intervenea un taximetrist.
Am reuşit să mă ridic şi dacă aveam la mine măcar
o unghieră îl omoram. Dar nu mai aveam putere de
nimic. Eram sleit, lovit, obosit. În jurul meu se for-
mase un cerc de oameni şi toţi vroiau să mă ajute.
Cineva suna la poliţie, cineva îl ţinea pe nebun, iar
Corina plângea speriată în timp ce mă ţinea la piept.
Îmi venea să plâng de ruşine că am fost bătut de faţă
cu Corina şi că am speriat-o. Îmi era scârbă de mine.
Nu mă interesa nici dacă îl linşa lumea pe nebun.
Fapta era deja făcută. Am fost bătut de faţă cu Co-
rina.
M-am dat viteaz că o să pot lucra după acest eveni-
ment, dar după o oră de muncă am ajuns la spital cu
arsuri abdominale şi ameţeli, iar acolo doctorii mi-au
spus că dacă nu mă doare capul, totul e bine. Acasă
am văzut ce răni aveam pe corp şi piept. Dar era prea
târziu. Corina mă iertase pentru că mâncasem bătaie,
nu pentru că meritam.

M-am născut într-o...

... familie de oameni care ţin durerile în ei. Zâm-
bim cu toţii atât de natural încât nu se vede nimic.
Nu vezi schizofrenia, hepatita, nebunia, durerea,
supărarea. Sunt un zid zâmbitor, mama e un zid şters
şi palid, iar tata... Tata a fost mereu panicat, aşa că
frica lui e normalitate. E o stare de fapt.
Tata a aflat azi că are hepatită. Se vindecă, dar
trebuie să vrea creierul asta. Mintea lui îi roade or-
ganismul şi îl afundă în dureri imaginare. D-aia a

63 George Bonea
primit tratament medicamentos cu Placebo. Mama
este la fel. Din când în când mai izbucneşte, dar este
paşnică. Avem mai multă încredere în ea că nu o să
plece de acasă şi asta ne dă o oarecare linişte.
Începutul de an nu îmi prezintă nici o garanţie că
„totul o să fie mai bine”, şi am ajuns chiar să mă
consider Buricul Relelor pe Acest Pământ. Pre-
cum paranoicii am ajuns să mă consider vinovat de
orice rău se întâmplă în Univers. Îmi fac mustrări
de conştiinţă şi îmi dau creierii de pereţii cranieni
pentru că mi-am convins părinţii să cheltuie bani pe
fundul meu costisitor. Maşină, dvd-player, piese de
calculator, excursii, şi câte şi mai câte. Din nou îmi
vine în minte momentul când am plâns că am primit
o carte. Trebuia să primesc... ce?
Corina e supărată pe mine. Nici nu mai ştiu motivul.
Oare mai e un motiv? Şi dacă există, nu-i aşa că eu
sunt vinovat? În faţa unui pahar de bere dulce mi-am
spus „doamne, câte prostii pot să fac”. Cum să nu fie
supărată când în decurs de câteva luni am făcut-o să
plângă cât toate fostele mele la un loc?
Mihai a venit acasă. Nu, nu îşi abandonează pla-
nurile de viitor, dar ia o „pauză” de la tot. În ciuda
faptului că era abătut şi aştepta un SMS cu disperare,
am râs ca în vremurile bune. Nu am mai unit mese
în barul nostru preferat, dar două scaune tot am tras
faţă-n faţă. Corina îmi spune că „pe vremuri” era mai
bine, dar eu cred că „pe vremuri” nu eram conştient
de viaţa dificilă. Uneam cinci mese, dădeam noroc
cu toată lumea, glumeam cu toţi, beam pe datorie,

MIERCURI 10 62
 cădeam între mese, pupam toate fetele şi plecam. „E
şi mâine o zi”.
„Am fost chiar erou. Viteaz! Îţi spun eu, m-am
maturizat! Am zâmbit neutru cu lingura de supă la
plic în faţă, toate astea în timp ce tata plângea în far-
furie”. Experimentul Ploieşti, boala mamei şi fostele
probleme de sănătate ale tatălui meu au reușit să mă
însemne precum fierul roșu un animal. De aceea
stăteam tare pe picioare în faţa valului de lacrimi
împrăştiate de tata precum împarte preotul apa pe
pereţi. Nu am căzut din picioare nici când mama a
început să se albească pe fotoliul ei din bucătărie.
Când a început să urle că vreau să îi fur casa. Când
mi-am dat seama că nu mă pot baza pe nici o rudă.
Că sănătatea părinţilor e mai fragilă ca o vază subţire.
Că prietenii pleacă, ori se pierd. Că iubita se pierde,
sau devine soţie. Că Dumnezeu nu dă cu parul, dar
nu dă cu nimic. Când mi-a spus „sunt gravidă!”, ori
când teribilismul era să mă coste capul. Dar am căzut
din picioare atunci când m-am lovit de...

... SIDA. Cum altfel să o spun ca să nu fie aşa dur?

În ce cuvinte să îmbrac cele patru caractere mari şi
dure? Cum să îmi ascund ruşinea şi neliniştea, frica
şi teroarea? Dar mai ales, cum să îmi ascund prostia?
„Am SIDA! Am SIDA! O să mor...”. Asta îmi repe-
tam obsesiv în timp ce mă legănam pe gresia din
baie. Întins cu tâmpla pe podea şi picioarele strânse
la piept îmi repetam în şoaptă că „am să mor”. „Nu
am să apuc să am copiii, soţie, părinţi bătrâni, linişte.

61 George Bonea
Am să mor ca un fruct putred, mâncat de viermi”.
„Am să mor!”. Uşa de la baie era întredeschisă şi
intra puţină lumină din dormitor. Nu era nimeni
acasă, dar nu îmi venea să urlu. Plângeam înfundat
şi ştergeam podeaua băii aşa cum ştergea Hobi po-
deaua după 20 de Tussine. Mă târam prin cameră ca
un muribund şi mă prindeam de marginile patului
dar nu aveam forţă să mă trag în ele. „SIDA” îmi
mâncase picioarele. Mai aveam doar mâini, puţin
suflet, cât să mă roadă, şi lacrimi.
Internetul îmi întuneca şi mai rău mintea. Simp-
tom de SIDA: „conştientizarea că eşti bolnav”. Eram
pe moarte clar, doar eram conştient că o să mor. Şi
acesta era printre primele simptome. Ameţeli, stări
de vomă, oboseală, pete pe mâini, zgârieturi, ochi
palizi, cearcăne, albeaţă pe unghii, cuticule rupte.
Toate erau semne că aveam SIDA. M-am închis în
casă şi am refuzat să mai vorbesc cu cineva. Mi-am
făcut programare prin telefon la un cabinet particular
şi am închis orice portiţă de comunicare cu omeni-
rea. Să mor în anonimat dacă tot mor de SIDA.
Doctorul care mi-a făcut analiza de sânge nu avea
nici un stres. De ce să aibă, doar nu e el prostul care
face sex cu toate nebunele, fără prezervativ. Şi de
unde să am SIDA? A, da. Am făcut dragoste pe în-
credere cu o nebună. Şi mi-a spus că e gravidă. Că
apoi a avortat. Mi se face greaţă peste tot, oricând
îmi amintesc. Am dat două eprubete de sânge, dar
mi-aş fi oferit tot sângele din corp pentru a afla dacă
am să mor de dezintegrare interioară. Îmi venea să

MIERCURI 10 60
 îmi bag acul mai adânc în venă numai să îmi afişeze
eprubeta, pe loc, sentinţa: „MORI!”. Nu. A trebuit
să aştept trei zile. Trei zile de plânsete, priviri în
gol, mâncat în pat, scris testamente emoţionale sub
plapumă.
După doar o zi nu am mai rezistat şi m-am dus
la cabinet, spre surprinderea doctorului. „Peste două
zile primesc rezultatele”. „Nu se poate mai repede?
Adică azi, sau mâine?”. Omul vedea că sunt dispe-
rat, dar de ce să îi pese? Nu e vina lui. Mă minte tern
că „poate mâine” şi mă invită afară din cabinet. Îi e
frică de mine şi de expresia de pe chipul meu. Îmi
vine să îi sar de gât, să îl omor, să îl lovesc, numai să
îmi spună dacă sunt condamnat.
Ies din cabinet şi mă aşez pe scările din faţă. Îmi
pun capul în palme şi mă uit artistic în faţă. Spre
viitor. „Mai am două zile de trăit. Ce temă bună de
carte. Poate dacă nu mor...”.
A doua zi m-am trezit la ora 6 dimineaţa. Aveam
cearcăne precum un drogat şi miroseam a mort.
Mama chiar credea că mă droghez pentru că îmi
analizam gaura din venă. Mă uitam rătăcit la ea în
timp ce învârteam furculiţa în farfurie. „Ionuţ?
Ţi-ai făcut analizele?”. Ridicam privirea, îi zâm-
beam crispat şi forţat. „Da. Mă simt obosit. Poate o
cădere de calciu”... ori SIDA. Am terminat micul de-
jun şi m-am baricadat din nou în cameră. Am închis
uşa în urma mea. Uşă care stătea mereu deschisă.
M-am întins iar la picioarele patului şi am început să
îmi număr bubele de pe corp. Erau mai mari, mai al-

59 George Bonea
bastre şi parcă din câteva îmi curgea şi sânge. Pielea
îşi pierde din elasticitate şi mâinile îmi cad inerte pe
lângă corp. Să mor aşa repede?
Pun mâna pe telefon şi sun la cabinetul medical.
Ce dacă mi-a spus că nu or să fie gata rezultatele.
Eu vreau să ştiu. Sun şi iar sun, dar nu îmi răspunde
nimeni. Mi se prăbuşeşte cerul în cap şi mai îmi apar
câteva zeci de simptome. Mă arunc din nou pe jos şi
adorm în lacrimi.
„În ultima mea noapte de viaţă am să fac asta
şi asta”. Aşa spun majoritatea când le mai dai doar
24 de ore de trăit. M-am trezit din leşinul de pe
podea când au ajuns părinţii acasă, am deschis uşa
dormitorului şi le-am zâmbit. Mă prefăceam bine.
Am plimbat tacâmurile prin farfurie în prezenţa lor
şi apoi m-am retras în dormitor, în ciuda faptului
că privirile lor mă cercetau şi se întrebau dacă mă
droghez sau nu.
Ultima mea noapte de viaţă a fost cea mai grea. Am
stat două ore sub duş, şi îmi doream ca ploaia să mă
cureţe de boli şi păcate. Nici un rezultat bun. Aburul
mă dărâma şi a trebuit să mă aşez pe marginea căzii.
Îmi curgea apă din păr, mi se picura viaţa pe jos. Nu
era sânge, dar era viu. Eram eu, care mă scurgeam pe
podea. M-am întins ud pe mochetă şi am aşteptat să
mă usuc. De tot. Nu am mai rezistat. Îi era frig până
şi stimabilei Morţi, aşa că m-am chircit, gol şi ud,
sub plapumă. Mâine vin rezultatele. Mâine...
Tu te-ai fi grăbit? Ai fi alergat până la medic să îţi
spună rezultatul? Aveai putere să afli la prima oră a

MIERCURI 10 58
 dimineţii că o să mori? Eu nu.
M-am trezit târziu şi mi-am pregătit execuţia cu
minuozitate. M-am spălat zece minute pe dinţi, pen-
tru că nu vrei să îţi pută gura când urli „NU!”, şi
am mâncat un prânz delicios şi consistent. Mi-am
scos costumul din şifonier şi m-am îmbrăcat frumos.
Vreau să cad în genunchi pe pantaloni de stofă. Să
îmi rup cămaşa scumpă şi sacoul, iar şireturile de
firmă să îmi fie ştreang decent. Vreau să mor decent.
Ca un domn. Chiar dacă mi-am făcut-o imatur.
Am ales să merg pe jos cele 17 staţii de autobuz
până la cabinetul medical, dar nu am apucat să văd
nimic din mediul înconjurător. Totul se derula foarte
repede şi mergeam robotizat cu capul înainte. În
spatele meu simţeam inchizitorii cum mă împing. Şi
eşafodul se apropia.
Am tras aer în piept şi am intrat în cabinetul doc-
torului. Zâmbea. Nenorocitul îmi zâmbea pentru
prima dată. Trei zile a stat tern ca o piatră de râu şi
acum îmi zâmbeşte. Adică nu mor? Sau mor şi are o
plăcere sadică de a vedea oameni disperaţi?
„Domnule Ionuţ, rezultatul este negativ. Vă reco-
mand să fiţi prudent şi în continuare”. Trăiesc. Da.
Pa, Iulia.

După ce am...
... sărutat-o sub cerul înstelat am decis că e momen-
tul să ne retragem într-un loc mai intim. Nu vrei să
te săruţi toată noaptea pe o plajă plină de beţivi şi
drogaţi care cad unul peste altul. Pe lângă faptul că

57 George Bonea
noaptea, marginea mării devine o toaletă.
Ne împiedicam în propriile picioare şi încercam să
nimerim gaura cheii. Ne sărutam şi ne împingeam
reciproc în uşă. Nu reuşeam să deschidem uşa aşa că
a trebuit să luăm o pauză de la sărutări şi să ne facem
loc unul de celălalt pe uşă. Devenise o competiţie,
care ajunge mai repede în pat, de parcă nu trebuia
să fim amândoi acolo în acelaşi timp. Am trântit uşa
după noi şi ne-am dezbrăcat violent şi rapid. Ne de-
voram din priviri şi ne sărutam fiecare centrimetru
de piele. Îi muşcam buzele şi ea mă muşca de gât.
Mă însemna şi mă făcea al ei. I-am rupt tricoul şi
i-am admirat goliciunea. Fermecat de perfecţiunea
fizică am împins-o pe spate şi am sufocat-o cu toată
dragostea mea. Am copleşit-o şi ne-am rostogolit
unul peste celălalt în pat. Ne dominam reciproc şi
căutam să ne iubim mai mult decât cu cinci secunde
în urmă.
Ne-am dezbrăcat şi ne-am aruncat unul lângă celălalt
în pat. I-am dat părul de pe faţă şi am privit-o. Voiam
posibilul și imposibilul: să o admir toată, dintr-o pri-
vire, și s-o țin strâns în brațe. Era a mea. Era întune-
ric şi răcoare, marea se auzea în depărtare şi Stuff-ul
duduia de muzică bună, viaţă şi vicii. Eram acolo.
Am simţit ceva în mine, un sentiment de constrân-
gere şi un început de durere. Am deschis ochii şi
am privit speriat spre ea. În mine se schimba ceva
şi procesul era dureros. Oare aşa se simte dragostea?
M-am ridicat brusc din pat, am alunecat pe gresie şi
am căzut în apropierea uşii de la toaletă. Corina s-a

MIERCURI 10 56
 ridicat speriată din pat şi a sărit să mă ajute, dar i-am
făcut semn să stea departe de mine. M-am apropiat
de toaletă şi am început să dau afară tot ce aveam
în mine, bun ori rău. Capul îmi ardea, creierul se
învârtea repede şi Corina stătea speriată în spatele
meu. „De ce vomiţi galben şi spumă?”. De ce vomi-
tam aşa? De ce nu puteam să ţin ochii deschişi şi
stomacul îmi era săgetat din toate direcţile? Asta nu
e dragoste.
M-am întins pe gresie şi am început să respir saca-
dat. Începeam să îmi revin. Poate am băut prea mult.
Poate am fumat prea mult, ori cina de „La Meduze”
nu a fost prea sănătoasă. Ori poate uit că am adormit
pe plajă şi arsura din cap nu e bronz.
„O să mă liniştesc... dar hai să ne plimbăm...”. E
speriată şi mă ţine temătoare de mână, dar ajung cu
chiu cu vai înapoi în Stuff. Sunt galben, tras la faţă,
slăbit şi incoerent. Sunt luat la palme de prieteni, dar
nu am putere decât să vomit mai multă spumă. Mă
simt din ce în ce mai obosit, dar nu îmi este somn.
Îl trag pe Mihai de tricou şi îi spun „dacă mai vomit
şi în următoarele 5 minute, cheamă o salvare”. Un
minut mai târziu îmi vărsam duhul la câţiva paşi de
locul unde m-am sărutat cu Corina. Nu eram în stare
nici să îmi ţin capul ridicat astfel încât să nu mă înec
cu spumă.
„Bună seara. O salvare în Vama Veche, vă rog.
Se simte foarte rău, vomită spumă...”. „E drogat?”.
„Nu”. „A băut?”. „Nu”. „Nu trimitem nici o salvare.
Că sigur e drogat şi... îşi revine el...”. Singura soluţie

55 George Bonea
aleasă a fost să mergem cu un taxi până la spitalul
din Mangalia. În maşină nu mai eram conştient de
lumea în care mă aflu. Auzeam voci, vedeam lumini
în jurul meu, dar totul se mişca prea repede ca să mai
înţeleg ceva.
Când am ajuns la spital mă simţeam mult mai bine.
Eram atât de fericit că urma să mor încât zâmbeam
tâmp în poze. Chipul galben şi scalpul ars mă făceau
să râd. Durerea mă făcea să râd, iar holurile spitalu-
lui erau pistă de maraton pentru mintea mea prăjită.
„Ce ai băut?”, mă întreabă un doctor tânăr după ce
mă urcă pe o masă curată, într-un salon imens. „Nu
am băut nimic...” îi spun în timp ce îi zâmbesc cu
toţi dinţii. „Ce ai fumat?”. „Nu am fumat nimic”, şi
îi zâmbesc din nou. „Dacă nu îmi spui ce ai fumat şi
băut, te dau afară, ori îţi fac analizele şi or să vadă
şi părinţii tăi ce faci la mare”. „Vin, bere, tequila şi
iarbă. Atât şi jur!”. „Bun... Uite cum stă treaba. Ai
adormit pe plajă şi ţi-ai ars capul. Doar pe margini.
Sub creastă eşti alb ca un fund de bebeluş. Ai arsură
de gradul 2. Încă puţin şi nu mai plecai de acolo. O
să te băgăm pe perfuzii şi în câteva ore o să fii pe
picioarele tale. Da?”. Nu mai aveam putere să mă
opun. Doream perfuzii şi să nu mai vomit.
Salonul era plin de paturi libere, dar trei per-
soane stăteau tolănite în colţ. Acolo era şi locul meu.
Bărbatul din colţ era plin de sânge şi se văita de
dureri, doamna din stânga lui era adormită şi părea
foarte liniştită. Baba lângă care am fost eu aşezat
era vacarmul pe Pământ. În starea în care mă găseam

MIERCURI 10 54
 şi un sforăit mă perturba şi enerva. Ea nu sforăia, ci
se rupea. „Frate! Să vină cineva să o facă pe babă să
tacă! Nu mai pot de cap!”. Trei minute mai târziu au
apărut două asistente în salon, probabil enervate de
urletele mele. Gata. Aveau să o anestezieze pe babă
cu un ghemotoc de vată în gură, şi eu o să pot dormi
în linişte şi pace. Întorc capul spre fereastră și simt o
înţepătură în braţ. Urlu de durere în timp ce creierul
îmi este comprimat cât o cutie de chibrit. Adorm in-
stant şi am să mă trezesc odihnit şi revigorat. Am să
mai trăiesc, în ciuda arsurii şi a babei ce mi-a sforăit
mult timp apoi în vise.

Sunt afişe...
...peste tot. Nu mai este nici un secret că mama e
bolnavă, iar starea ei de sănătate îl îmbolnăveşte pe
tata, preocupat mai mult de părerea altora decât de
sănătatea mamei. Trăieşte într-o continuă frică şi îşi
ascultă vecinii prin uşă. Se fereşte de privirile lor şi
îi studiază atent de la fereastră, ferit de perdele. „Ce
prost!”, „ce vacă!”, „ce nesimţită” şi „ce îngălată”.
Nimeni nu mai e perfect, şi chiar de nu ar fi fost
niciodată, subit a dispărut orice urmă de coabitare
în societate. Nimic nu se mai leagă pentru el, şi toate
merg în jos. Am ajuns să îi „răpesc” până şi locul în
casă. Eu vorbesc mai mult, eu decid asupra multor
lucruri şi acum eu stau în sufragerie la televizor.
„M-a sunat ieri fratele tău... Îmi spunea că are ceva
probleme”. „Nu mă interesează. Nu mă priveşte nici
o rudă, fie frate sau soră. Cu ce să îl ajut din moment

53 George Bonea
ce nu m-a chemat la nunta lui... ca să nu mai zic de
tine, ca tată... să se descurce, aşa cum încerc şi eu”.
A pus capul în pământ. E o dragoste patologică faţă
de fiul lui, dragoste cu care mă obişnuiesc de mic.
Uneori am impresia că sunt fiul din basme. Mezi-
nul chinuit, lipsit de ajutor, dar care o să răzbească.
Şi acum sunt puţin nervos pe mama că a ajutat-o
pe sora mea cu bani, mulţi, şi eu... poate am primit
prea mult. Oare merit mai mult? Oare am dreptate?
Cine ştie. Oricum, toate poveştile astea au dus la o
stare de instabilitate. Nimeni nu ne ajută, nimeni nu
ne vorbeşte şi ştiu că un simplu urlet pe geam „am
câştigat la loto” mi-ar aduce la uşă toţi „prietenii” şi
toate neamurile.
Vecina de la parter, de care avusese mama grijă
cu bani şi mâncare a ajuns să o vorbească de rău şi
la beţie lipeşte prin bloc hârtii cu acuze la adresa ei.
Nu există zi când să nu rup bileţele, să nu şterg scri-
suri de pe pereţi, ori oglinzi. Parcă e slujbă cu normă
întreagă.
Acum doi ani de zile s-a îmbătat şi a aprins lumânări
la uşa vecinilor de deasupra pentru că o inundau.
Speriaţi de practicile voodoo, aceştia au decis să in-
staleze camere video pe palier şi au văzut că la beţie
omul se tâmpeşte. Acum e pusă în imposibilitatea
de a-şi creşte copilul, soţul ei fiind în ultima fază de
ciroză alcoolică. „Să îşi poarte crucea”, zice mama,
dar eu cred că fiecare „îşi cară prostia”.
Situţia îşi revine, în aparenţă. Mama se vopseşte,
merge la muncă şi se întoarce. Mai important decât

MIERCURI 10 52
 orice e că se întoarce. Tata îmi dă impresia că este
o imitaţie incompletă a mea. Stă în liniştea casei
şi aşteaptă să îi sune telefonul. „O să mă cheme la
muncă... îţi spun eu. Asta e ultima săptămână pe
care o mai stau acasă”. Are 59 de ani, două picioare
betege, o mână pe care cresc diform oase şi zgârciuri,
iar sclipirea din ochi îi trădează... entuziasmul. Cum
să nu iubeşti un copil când îl vezi atât de fericit?
Mihai s-a întors acasă. Ceva nu merge în universul
lui şi uneori simt că sunt eu. Parcă îi înţeleg mai bine
frica de a-mi prezenta prietenele lui. Şi acum şi-a
împărţit viaţa în mai multe bucăţi. E Mihai cu mine,
e Mihai cu alţii, e Mihai la facultate. Acum nu se mai
fereşte de mine şi de orgoliul meu de a mă împăuna
la prietenele lui. Stupid caracter mai am. Să îmi arât
vitejia şi grandoarea în faţa celui pe care ar trebui să
îl ridic în slăvi. De unde concurenţa asta masculină?
Ultima, şi poate prima, astfel de „bătălie” am avut-o
pe Laura. Şi am învins. Am învins în asemenea hal
încât tânăra de 16 ani se visa deja Doamna Ionuţ. Şi
Domnul Ionuţ era un tânăr cu capul în nori, desco-
peritorul „Lumii Noi”, a vinului roşu, meselor mari
şi aglomerate. Şi a sexului.
Oare am greşit eu? Ori greşim toţi? Ciudat fapt că
fetele se maturizează mai repede, dar cu toate astea
Laura nu şi-a dat seama că eu nu eram de legat la 17
ani. Am rămas o tristă amintire pentru ea. Un „prim
nemernic” ce a părăsit-o după. Ea îl are pe „după” al
ei, dar eu ştiu că „după” nu se mai înţelegea nimeni
cu ea. Devenisem atât de „noi” încât ieşeam cu scu-

51 George Bonea
tire în oraş la bere. Unde mai e independenţa? Unde
e dragostea? Adevărul e că nu a fost... Atât de trist
şi fără rost am spus „Te Iubesc”, când doar puţine
au primit aceste cuvinte din suflet. Nici peste ani,
în bezna din faţa blocului Laurei nu am simţit că o
iubeam. Nu îmi venea să urc la ea în casă. „Aş vrea
să văd cum eşti acum...”, îmi spune în timp ce îşi
unduie genele prin vântul de noiembrie. Îmi era frig,
şi faptul că vroia să „experimenteze” nu mă încălzea
deloc. Mă trage tare de cravată şi vrea să mă sărute,
dar îi spun că nu are rost. Prieteni nu o să rămânem
pentru că e mult prea dificil, iar de iubit... nu mai e
loc. Şi poate pozele pe care mi le dă cu ea goală îmi
mai tresar ceva emoţii, dar realitatea este alta, dură
şi colţuroasă, invidioasă şi posesivă. Mă bucur că
m-am maturizat în ochii ei. Ne-am întâlnit când mă
prosteam şi imitam personaje de desene animate şi
ne-am văzut ultima oară când prezentam „potenţial”.
Acum îi creez altfel de supărări lui Mihai. Ca de
exemplu, de câte ori bem o bere, mă trezesc ca din
senin să fac ceva greu de anticipat. Chiar de curând,
de ziua lui, după îndeajuns de multe încă o bere, am
dat startul unei discuţii despre sâni. Aparent inofensivă
disputa verbală, dar nu ne împăcam asupra aspectu-
lui „care sâni sunt lăsaţi” şi „care sâni nu”. Aşa că
am pus mâna pe telefon şi i-am sunat prietena. „Alo?
Alina? Salut. Uite sunt cu Mihai la o bere. Şi vreau
să te întreb: sânii tăi sunt lăsaţi ori drepţi? Adică
dacă pun un creion sub ei, cade creio...”. „Mi-a în-
chis... Deci e ca mine”.

MIERCURI 10 50
 E nevoie să mă...
... rup de lume. Aşa că sunt în căutarea oricărui ele-
ment ce mă poate face să evadez. Băutură? Necesită
bani şi timp. Nu am nici una, nici cealaltă. Ţigări?
Aceeaşi problemă cu banii. Droguri? Ha... Corina?
Parcă ne vedem mai rar acum decât în cadrul Ex-
perimentului Ploieşti. Ea munceşte, şi eu am început
o nouă şi memorabilă carieră în... nimic. Dacă mă
întrebi ce fac, nu ştiu. Mă aşez la ora 11 noaptea în
faţa unui ecran şi tastez până la 7-8 dimineaţa. Ce
fac? Ce scriu? Nu ştiu. Doar Ana, şefa fără pretenţii
de lider, îmi mai spune unde greşesc. Dar nu o văd
să mă preseze, iar până la această oră cred că şi-a
dat seama că muncesc fără chef şi spor. Dar o fac să
râdă. Mulţumesc umorului.

Am hotărât să îmi maschez durerea şi să îmi im-

prim pe piele emoţii ce îmi vor aminti toată viaţa de
perioada bună din adolescenţă. Am căutat săptămâni
întregi pe cineva care să îşi înfigă acul în mine şi
să mă însemne. Dar te loveşti de multe probleme,
refuzuri, boli, ciuperci, neîncredere. Într-un final am
descoperit-o pe Adriana, copila de la telefon, drogata
de la locul faptei.
„Vezi că Adriana uită, şi trebuie să o baţi la cap
mereu dacă ai treabă cu ea”, mi-a spus persoana de
legătură. Era mai simplu să îmi spună faptul că Adri-
ana e mai mereu drogată şi uită şi cum se numeşte.
Într-un final am programat o întâlnire. Joi la ora 15
să fiu la ea. Mi-am terminat munca rutinoasă la 8 şi

49 George Bonea
am evadat spre casă. În 32 mai erau doar doi bos-
chetari, pe lângă mine, şi puţea ca acum un an în
trenul Personal 5005 Bucureşti Nord – Ploieşti Sud.
Retrăiesc oare momente de glorie? Ajuns acasă mă
arunc sub duş şi adorm în ploaia caldă. La timp cât
să nu pierd o masă caldă, mă schimb şi plec la Adri-
ana. Nu stă departe de mine, aşa că merg două staţii
printre blocuri, slalom uman printre gunoaie, nămol
şi fecale.
Ajung în faţa unui bloc pe lângă care am trecut de
foarte multe ori. Cine avea să ştie că exact pe acest
colţ de stradă locuieşte o artistă a pielii? Am apăsat
butoanele murdare ale interfonului şi mi-a răspuns o
voce bărbătească, dură şi hotărâtă. „Dea?!”. „Bună
ziua. Adriana este acasă? Sunt George”. Am ales o
prezentare cât mai copilăroasă pentru că vocea de la
capătul firului îmi lăsa impresia că e cel puţin tatăl
ei. Şi mai are şi o zi proastă. „Urcă la etajul 10”.
Deschid uşa şi toate cele 2 minute petrecute în lif-
tul lent le-am petrecut cu gândul la discuţia penibilă
dintre mine şi tatăl unei rockeriţe: „şi câţi ani ai,
Ionuţ?”. „21”. „Mulţi înainte. Păi şi la 21 de ani îţi
mai faci...”. Da.
Rămân surprins în faţa uşii când văd cine mi-a
răspuns. Un adolescent cu dreduri până în pământ
şi cu o faţă plouată. Mă pofteşte în casă dintr-un
gest cu mâna şi îmi face semn să mă aşez pe cana-
pea. Mă conformez şi îl urmăresc cu privirea. Pare
ocupat şi preocupat. Ridică o ţigară şi mă întreabă
scurt. „Fumezi?”. Analizez ţigarea şi îi fac semn că

MIERCURI 10 48
 da. Rulează două ţigări şi le aşează pe masă. „Astea
sunt pentru tine şi Adriana”. Dar unde e Adriana? Nu
îl întreb pentru că sunt preocupat să stau şi să aştept.
Aud o apă curgând la baie. Poate e ea.
Se aude soneria după cinci minute de linişte
profundă. Timp de câteva minute l-am urmărit
pe tip cum cântăreşte, porţionează, ambalează şi
calculează. Pare un vânzător serios şi atent cu marfa
lui. La uşă o tânără prea veselă îi râde în nas şi îi
spune grăbită că nu are bani. Să o mai păsuiască.
„Mbine”, şi îi închide uşa în nas. Se aşează din nou
lângă mine şi de la duş iese, încă udă, Adriana.
Îmi zâmbeşte forţat şi mă face să cred că ori nu are
chef de mine, ori tipul din dreapta mea o deranjează
cu ceva. Nu înţelegeam nimic din ce se întâmpla în
jurul meu, dar ştiam că vreau să termin mai repede
cu toată treaba şi să plec acasă.
„Deci? Ce vrei şi unde?”. Îi arăt Adrianei ce model
îmi place şi unde vreau să îl imprim, dar nu pare
foarte interesată de explicaţiile mele şi în timp ce
se uită pe foi se joacă obsesiv în părul meu. Tipul
se enervează brusc şi iese din cameră. Aud apoi
uşa de la intrare trântită violent şi o văd pe Adriana
cum oftează. Abia acum cred că înţeleg, dar nu mă
interesează foarte mult şi nici nu vreau să las im-
presia că-mi pasă. Se aşează abătută pe covor, îşi
aprinde o ţigară şi mă invită să îi ţin companie pe
jos. Mă conformez, oricum altă treabă nu aveam, dar
speram să terminăm mai repede totul şi să mă bucur
de trei ore de somn, câte îmi mai rămâneau până la

47 George Bonea
muncă. Aveam totuşi să îmi recalculez seara.
O văd cum trage cu poftă din ţigară şi cu câtă
lejeritate suflă tot fumul alb. Se destresează văzând
cu ochii. Ciudat cum o persoană atât de simplă ca
ea este atât de complexă, neaşezată şi lipsită de o
imagine clară. Te uiţi la ea şi durează enorm de mult
să îţi dai seama cine e şi de unde vine. Îţi vorbeşte în
reprize scurte, rapide, sacadate. Spune multe cuvinte
pe minut şi face pauze lungi. Parcă fumează non-
stop şi trebuie să facă pauze pentru a trage din ţigară.
„Am locuit o vreme cu alt tip... şi ăla nu ştiu ce
căcat îl apucase, că mă enerva... da mă enerva rău de
tot... venea seara de la muncă... chef de scandal, ţac
pac, bătăi... am şi chemat poliţia într-o seară...i-a dat
amendă şi de nervi a dormit pe balcon... era vară, dă-l
dracu!”. Nu ştiu de unde răbufnirea asta, neîntrebată,
dar îi văd pupilele şi îmi dau seama că o să dureze
mult mai mult totul. Cele trei ore de somn erau deja
egale cu 0 şi ştiam că mă aşteaptă multe ore de vorbit
despre bărbaţi, mitocănie şi „de ce nu am noroc?”.
Poate măcar termină treaba pentru care am venit. „Şi
când am văzut că o ia pe arătură m-am răzbunat... că
eu nu sunt proasta nimănui... pe mine nu mă face o,
vorba aia... aşa că m-am culcat cu dobitocu` ăsta...
alt prost... şi cum dracu a apărut în viaţa mea? Cine
mai e şi ăsta?... cred că ne-am întâlnit când simţeam
nevoia disperată de o ţigară... şi de atunci îl fumez
de tot... da, devine şi ăsta mitocan şi mă satur şi de
ţigările lui şi de tot... acum ai văzut şi tu cum s-a
comportat... a ieşit din casă ca femeia supărată...

MIERCURI 10 46
 căcănar...”. „Am înţeles...”, pe naiba. Nu numai că
nu ştiu despre ce vorbeşte, dar nici nu mă interesează
şi îmi e şi jenă să mai plec acum. Ce scuză să inven-
tez? Aşa că pun mâna pe ţigară. Măcar să nu îmi pese
deloc. Poate surzesc pentru trei ore.
Ea fumează, noi fumăm, pe jos se aşează numai
scrum, vorbim în rime şi totu-i bine şi supăratul nu
mai vine. „Dă-l în măsa, că nu mai vine. Aşa face
când ne certăm... îşi strânge jucăriile şi pleacă. Da,
lasă că l-am făcut eu la maşinuţe. Uite... termin-o pe
aia că mai fac una”. Îi sticlesc ochii de zici că nu a
mai fumat de-o viaţă şi ţigara e totul pentru ea. „Şi cu
treaba aia cum facem? La ce culori ne rezumăm?”, o
întreb încercând să par naiv şi să mai schimb şi tema
discuţiei. „Am şi uitat de asta”, mă gândeam eu. Ne
aşezăm din nou pe marginea patului, cu ea pe umerii
mei. Îmi umblă-n cap ca o maimuţă şi îmi suflă tot
fumul în păr. Mă pierd în fumul meu şi-al ei şi îi simt
munca precum un masaj. Totul e bine, calm şi cald,
e linişte şi parfum de... tricou aruncat în faţa mea. Îi
văd tricoul pe podea la picioarele mele, şi imediat
după văd că urmează sutienul. Mă dezmeticesc şi
ridic capul spre tavan. Tronează în lumina becului,
cu sânii mici şi faţa veselă. Nu îmi vorbeşte, dar e
clar că nu mai are chef de treabă.
Mă fâstâcesc precum un adolescent timid şi nu
ştiu dacă să îi spun că e mai bine să se îmbrace,
că nu am timp, chef sau pur şi simplu o consider
neatrăgătoare, dar nu e timp. Îmi sare-n braţe ca o
nebună şi mă sărută cu poftă pe gură, în timp ce trage

45 George Bonea
de haine şi vrea să mă dezbrace-n grabă. Îmi suflă ul-
timul fum de la ţigară în faţă şi îmi pune mâna peste
gură. Nu vrea să îi vorbesc, sau să o refuz. Nici eu
nu vreau, dar nu de plăcere. Mă sperie autoritatea ei.
Cumva presimt că dacă o refuz o să mă omoare cu
un briceag ţinut la ciorap. E atât de instabilă şi opacă
încât o las să mă dezmierde cu mâinile ei ieşite din
fumul alb.

De mult nu am mai...
...scris. La ce bun. Oricum încep să îmi pun întrebări
existenţiale la care nimeni nu îmi dă un răspuns co-
rect. E ca şi cum l-aş întreba pe Dumnezeu „de ce
x?” sau „de ce y?”. Şi cum nu există nici unul şi nici
cealaltă, rămân cu întrebarea.
Am ajuns să cred că îmi doresc să evadez de câte
ori am o problemă. Sunt atât de laş încât nu pot face
faţă unui scandal, ori unei simple discuţii în contra-
dictoriu. Îmi e frică de tonuri ridicate, gesturi incon-
trolabile şi vorbe dureroase aruncate aiurea. Avea
dreptate mama, singura care şi-a dat seama de ce am
acceptat aşa uşor Experimentul Ploieşti şi cea care
ştia că suport un tratament mişelesc. Dar eram de-
parte de casă. Ieşeam de la muncă şi îmi petreceam
zeci de ore în peştera mea, unde nu ţipa nimeni la
mine, nu auzeam nici urmă de scandal. Taciturn, sin-
gur, până la depresie.
De mult nu am mai plâns pe stradă, şi ca să fiu sincer
nici nu ştiu când și dacă am făcut vreodată asta. Cred
că au ieşit din mine câteva lacrimi de nervi când în

MIERCURI 10 44
 adolescenţă Mihai a intrat într-o serie de spasme de
la nişte băuturi energizante. Tremura ca un epileptic
pe scările unei bodegi şi se uita pierdut la mine în
timp ce eu nu ştiam dacă să îl iau la palme, să chem
o salvare sau să fug. Am ales să fug, duminică seara,
prin parcul Cişmigiu, în căutarea unei farmacii, de
parcă la umbra boscheţilor stau vânzătoare cu cal-
mante. Dar ce să faci în momentele disperate? Nici
tastele nu mai stau în ordine pe telefon şi eroii ori
sunt în filme, ori mor.
Migrena de acum mă bântuie de 3 luni, exact din
momentul în care am plecat de la Adriana. Exact de
atunci nu am mai scris decât cu mintea. Îmi imaginam
pagina asta în faţă şi o scriam fără mâini. De atunci
s-au schimbat foarte multe, şi toate îmi provoacă du-
reri în piept şi furnicături în mâna stângă. Dar sunt
prea tânăr pentru aşa ceva.
Mi-am pierdut puterea în mâna stângă şi asta mi
se pare mai frustrant decât orice orgasm mimat. Ba
nu, mai enervant decât orgasmul mimat e sexul „de
pomană”. Atunci când te vede că fierbi şi îi citeşti
gândul: „hai să o fac şi pe asta pe săptămâna asta,
că mai are puţin şi moare de infarct!”. Dar se simte,
se aude şi se ştie. Cam asta observ de mai mult de
o lună. Marius îmi spune că „dacă vrea prea des
înseamnă că a dat şi de altu...”, dar dacă nu mai vrea
deloc?
„Eşti un nesimţit şi te porţi ca un cur!”, îmi spune
supărată că vreau „numai sex!”. Nici eu nu mai ştiu
ce vreau. Am ajuns să îmi fac mustrări de conştiinţă

43 George Bonea
pentru faptul că nu ştiu ce vreau. Nu ştiu ce vreau cu
ea. Mă demoralizează lipsa ei de ambiţie, şi faptul
că nu reuşeşte să mă facă să vreau să rămân aici. Nu
din cauza ei vreau să plec în Cambogia, dar nici ea
nu mă face să vreau să rămân. Uneori, atunci când
sunt gata să îi spun „trebuie să ne despărţim!”, mă
postez în faţa uşii ei, o văd că plânge şi mă înmoi.
Îmi dau seama că fără mine nu o să mai aibă pe ni-
meni. Părinţii o presează să se întoarcă în satul na-
tal, prietena ei cea mai bună este o profitoare ce nu
ar mai băga-o în seamă din momentul ce ar ieşi din
Bucureşti, iar altcineva... cine? Mă are pe mine, eu
care uneori o iubesc, alteori...
Mă uit gelos la cupluri în metrou şi în tramvai.
Nu-mi vine să cred cât de bine arată unii împreună
şi cât de frustrat am putut să ajung. I-am reproşat că
nu-mi sare de gât atunci când mă vede, lucru pe care
am greşit că i l-am spus. Trebuia să îl vadă singură.
Şi două ore mai târziu când ne-am întâlnit mi-a sărit
în braţe cu un zâmbet ghiduş pe faţă: „vezi că pot şi
eu? Să nu mă mai subestimezi!”. A putut. O singură
dată, şi asta că i-am spus eu.
Dar mă detaşez de toate astea. Nu am mai scris de
ceva vreme. Nu am mai scris de când am spus că nu
am mai scris. Nu mai scriu. Stau şi mă privesc cum
mi se scurge energia din corp. Rămân fără inspiraţie
şi fără dorinţă. Cică mă maturizez. Am ajuns să nu
mai vorbesc decât despre dorinţa de a avea o fami-
lie, copil, cum să îl cresc, cu ce să îl cresc şi cum să
îmi fac soţia fericită. Cât despre pasiuni, nici nu se

MIERCURI 10 42
 mai pune problema. Dispar toate – încet, dar sigur.
Sergiu mă trage de păr prin propria imaginaţie şi
mă îndeamnă să colaborăm pentru „un trainic viitor
departe de patroni”. Dar nu am chef. Otto mă trage
de mânecă să pornim pe drumul... doamne, unde
dracului duce drumul lui? Şi Mihai, eh, Mihai nu mă
trage deloc, el pleacă. În nici o lună o să îl conduc
la avion şi o să mă uit cum pleacă singura rudă la
care am ţinut. Poate părea patetic, cel puţin Corina
nu mă înţelege, dar Mihai nu face parte din nici un
top. El este acolo şi va rămâne mereu. Curios cum
ne detaşăm unul de celălalt acum în al 12-lea ceas al
plecării. Parcă vrea să procedeze şi cu mine cum a
făcut cu Claudia când ştia că pleacă şi a vrut să facă
despărţirea uşoară, adică bruscă, precum îndepărtezi
un bandaj. Sunt curios dacă după ce pleacă el o să
mai îmi amintesc uşor toate întâmplările cu el. Sper
să da, chiar dacă acum nu îmi amintesc nici ce am
făcut ieri.
... Licenţa. Nu am învăţat absolut nimic şi nu pot.
Am stat 30 de minute întins pe spate încercând să
îmi fac curaj, dar nu merge. Am adormit. Când mai
învăţ eu într-o zi? Ce mai învăţ într-o singură zi dacă
nu am pus mâna pe o carte în trei ani? Da, ai drep-
tate, e povestea tipică studentului, dar am nevoie de
licenţa asta ca să mă refuze la interviuri, şi să fiu şi
mai frustrat.
Concluzia recentă a personalităţii mele? Să mă feresc
de mine. Oamenii care îşi ascund frustrările sub glume
sunt periculoşi. Pot să omor cu zâmbetul pe buze.

41 George Bonea
 Dar de ce...
... mă grăbeşte? Lasă-mă în ritmul meu... Nu repe-
ta povestea Laurei şi nu mă face să îţi spun „eşti
proastă!”. Asta spuneam demult. Apoi am intrat într-o
confuzie totală, ca mai apoi să mă repet. Şi tot aşa
până am ajuns să greşesc flagrant. Nu că nu am greşit
flagrant până acum, dar...
Niciodată nu m-am înţeles în relaţia cu femeile.
Dacă mă îndrăgosteam îmi pierdeam capul şi mă
băgam singur sub papuc, iar dacă nu mă îndrăgosteam
îi dădeam speranţe până ajungeam să mă simt sub
talpa ei. Plus nenumăratele momente când înşelam,
cu gândul ori la propriu. În relaţia cu Corina totul
era foarte complicat şi am ajuns să vorbesc la trecut
despre ea pentru că viaţa a luat o întorsătură foarte
bruscă la un moment dat, iar acum, din pat, răcit şi
sufocat de haine, cu un bilet de avion pe birou, văd
totul puţin mai clar...
...mai ales după ce am plecat de la TM, un loc de
muncă ce mă făcea să îmi zbor creierii din cauza pro-
gramului de noapte. Nimic nu mă deranja acolo, sa-
lariul era decent, oamenii prietenoşi, iar faptul că era
tură de noapte îmi permitea să mă manifest în cele
mai stupide moduri. Nu puţine erau nopţile când ple-
cam prin oraş cu maşinile colegilor, ori jucam fotbal
prin birou până dărâmam pereţi. Nu eram un angajat
model, dar faptul că destindeam atmosfera era un
plus. De fapt, de foarte multe ori am crezut că sunt
la limita concedierii, dar astea erau doar mici şicane
ale şefei. Nu era o femeie urâtă, dar era disperată.

MIERCURI 10 40
 Femeile disperate sunt uşoare, lipsite de latura
selectivităţii, iar de cele mai multe ori ajung cu tipi
slabi de înger sau la fel de disperaţi ca ele. Îmi place
atenţia, îmi plac şi laudele, marea mea slăbiciune, dar
nu am putut să rezist mai mult de 6 luni într-un birou
cât un hambar, cu oameni la fel de palizi din cauza
lipsei de somn, ca şi mine. Şi bineînţeles că lipsa
de somn noaptea aduce de la sine şi o personalitate
aspră, o stare de nervozitate constantă şi neatenţie.
„De ce nu eşti atent când îţi vorbesc?”, îmi tot spu-
nea Corina. Nu îi răspundeam. Nu eram atent.
Aşa cum am făcut întotdeauna, am apelat la
cunoştinţe pentru a-mi găsi un alt loc de muncă. Şi
cum după terminarea facultăţii nu mai aveam foarte
mult, am recurs la variantele de rezervă, în ciuda
faptului că prietena nu o plăcea sub nici o formă pe
Roxana. Legat de asta, încep să cred că femeile sunt
capabile să îşi dea seama dacă o alta te place şi după
felul în care te priveşte de la sute de metri. Altfel,
pentru mine, un simplu telefon primit de Revelion
de la Roxana, ameţită şi glumeaţă, nu ar fi însemnat
nimic. Dar Corina ştia, „Roxana te place şi tu eşti
naiv”.
Dar nu puteam să stau pe banii părinţilor, bani care
erau prea puţini ca să întreţină fragila linişte din
apartament. Da, era linişte acum, dar o să vă spun
puţin mai târziu cum am ajuns la această linişte de
sanatoriu, linişte în care oamenii se evită pe holul
strâmt al apartamentului, iar masa în familie a deve-
nit un „împinge tava”.

39 George Bonea
 Am apelat la Roxana pentru un alt loc de muncă,
fiind sigur că simpatia ei pentru mine îmi va fi de
bun augur să mă angajez în cadrul corporaţiei pen-
tru care ea lucra. Părea fericită acolo, de multe ori
nemulţumită că nu reuşea să avanseze, săpată de
colegi mai corporatişti ca firma, dar era mulţumită
de bani şi program. Şi încântată că ar putea să îmi
fie colegă de muncă. Totul suna bine, dar era clar
că lucrurile trebuiau făcute în linişte, ferit de ochii
Corinei. Da, „o înşelam” cu un loc de muncă.
Am fost acceptat repede, fiind prezentat ca un me-
ticulos serios şi jovial, calităţi necesare muncii cu
orele la un calculator, muncă ce înseamnă să baţi ci-
fre la tastatură şi să spui poveşti decente şi amuzante
la fumoar. Roxana îmi zâmbea mereu şi era non-stop
în preajma mea fiind mereu dornică să se asigure
că îmi e bine şi nu îmi lipseşte nimic. Nu că ar fi
putut ea să îmi asigure luxul unui salariu mai mare,
ori măcar un scaun care să nu mă zgârie pe picior.
Dar ea era acolo, aşa cum spunea şi Corina. „E prea
mult pe tine... pe net, la telefon... ce înseamnă asta?
Încetează cu ea!”. Bine.
Am gândit o scuză perfectă faţă de Corina cu noul
loc de muncă şi am reuşit să mă ascund perfect. Asta
până am greşit, dar oricum la un moment dat eram
atât de Atotputernic încât credeam că am realizat cri-
ma perfectă. Lucram într-o clădire de birouri dintr-un
cartier din Bucureşti pentru o companie de marke-
ting şi mai mult nu conta. Nu ştiam să îmi explic
mie ce făceam aşa că îmi era şi mai greu să îi explic

MIERCURI 10 38
 Corinei. Faptul că mă întrebam singur ce făceam la
noul loc de muncă începuse să mă pună pe gânduri.
Oare cât lobby îmi făcuse Roxana ca să reuşesc într-
un domeniu în care nici măcar a,b,c-ul nu îl ştiam?
Să mă simpatizeze chiar în halul ăsta?
Banii erau mai mulţi, dar nu eram fericit. Aşa cum
îmi spunea şi noul şef, „tu eşti un om de creaţie, sper
să nu îţi dăuneze munca la birou”. Dar îmi dăuna.
Şi mă distrugea. Îmi rodea toate resursele, iar ajuns
acasă nu apucam nici să îmi pun gândurile în ordine.
Deveneam un tipar al angajatului model. Muncă -
domiciliu-televizor – somn – muncă ... Aşa că am
pus la cale o evadare cu Corina. Nu era tocmai visul
meu de a o fura şi a pleca în lume de nebuni, dar eram
cel mai aproape. Oricum, ea nu-mi împărtășea “bo-
emia”. Am hotărât să plecăm la muncă în străinătate.
Un nou început, o nouă lume şi o maturizare a
relaţiei. Asta trebuia să fie cheia relaţiei noastre, dar
cum acum zac singur în pat, fără Corina, Roxana, ori
loc de muncă, e clar că nu a ieşit totul ca la carte. Şi
încerc să îmi dau seama unde am greşit. De parcă nu
mă cunosc.
La două zile după ce am greşit, am postat pe inter-
net un text. Fantomă, notarea mea internautică. Spe-
ram să obţin măcar reacţia vreunul bărbat care să mă
considere „fătălău” sau „fraier”, în schimb tăcerea
mi-a provocat arsuri stomacale, iar momentul în care
Corina a schimbat statusul pe internet în „singură”
am înţeles că era momentul să îmi fac planuri sin-
gur. Şi nu puteam să mă arunc în braţele Roxanei din

37 George Bonea
moment ce ştiam că sunt prea confuz şi distrus ca să
îmi fac mie bine, ori cuiva. Mai ales că îi dădeam
satisfacţie Corinei, care ar fi aşteptat să mă vadă cu
Roxana numai ca să spună „ştiam eu. Ţi-am zis!”.
Era vineri seară, şi ca întotdeauna Corina era prea
obosită ca să vină peste noapte la mine. Lucra a doua
zi de dimineaţă şi rutina ei nu îi permitea să plece de
la mine la muncă. Aşa că a preferat să rămână acasă.
Dar nu e vina ei pentru nimic, şi oricum, un telefon
de la muncă la ora 20:47 înseamnă că trebuie să mă
prezint la datorie, mai ales dacă Roxana mă sună şi
mă roagă să merg cu ea pentru că au apărut probleme
în program. Putea să îmi spună orice pentru că ori-
cum nu înţelegeam nimic, dar ştiam sigur faptul că
„urgent”, „stricat” şi „greşeală” nu sună de bine şi
problema trebuia remediată. Aşa că i-am spus Cori-
nei pe net că mă duc până la muncă şi revin în... nu
ştiu când pentru că nici eu nu ştiam ce se întâmplă.
Nu mi-a fost uşor să o conving unde mă duc, pen-
tru că nici eu nu ştiam, aşa că a trebuit să o sun din
maşină şi să îi explic faptul că am fost sunat de şef,
încă nu ştia de faptul că lucrez cu Roxana, şi să o fac
să înţeleagă că nu plec singur aiurea în noapte. Am
reuşit să o fac să înţeleagă la timp, exact când am
oprit maşina în faţa Roxanei, care m-a rugat să o iau
de acasă în drum spre muncă. Era îmbrăcată office.
Prea office pentru ora 21, mai ales că în firmă sigur
nu mai era nimeni, poate doar paznicul de la intrare
şi cei de la biroul de deasupra, o altă firmă, mereu
plină de oameni, de parcă ar avea angajaţi roboţi.

MIERCURI 10 36
 O cămaşă deschisă uşor la gât să i se vadă meda-
lionul, o fustă până la genunchi, neagră şi strâmtă, un
dres închis la culoare şi o pereche de pantofi stileto.
Dacă nu o consideram o prietenă apropiată aş fi zis
că vrea să mă atragă într-o capcană. Ea îmbrăcată
aşa şi eu într-un tricou găsit pe fotoliul acoperit de
haine şi nişte pantaloni scurţi mototoliţi. Acum citin-
du-mi gândurile îmi dau seama că da, eram naiv,
dar nu că naivitatea asta e simpatică când eşti de
partea cealaltă a copertei? Şi când nu eşti eu sau Co-
rina? Şi îmi plăcea naivitatea. Îmi placeau glumele
cu tentă pe care le făceam când ieşeam amândoi la
fumat. Nu fuma nici unul, dar nu-i aşa că cele mai
interesante subiecte se discută „la o ţigară”? Aşa
că petreceam ceva timp împreună încercând să ne
fumăm imaginaţia. Şi uneori o întreceam, dar nu ne
supăram. Prietenii au voie.
Mi-a zâmbit larg şi m-a pupat apăsat pe obraz,
puţinele momente când mă pupa pentru că la muncă
trebuia să menţinem aparenţa unui profesionalism
distant. Aşa e în corporaţie. Nu te pupi cu oame-
nii, dar ţi se mai permite un team-building în care
faci orice, departe de ochii soţiei. Roxana locuieşte
aproape de firmă aşa că am ajuns repede şi ca să
păstreze aparenţa unei urgenţe a ieşit în grabă din
maşină şi mi-a spus că mă aşteaptă în birou cât par-
chez eu maşina. Asta m-a făcut şi pe mine să mă
grăbesc, fiind sigur că dacă află cineva de „greşeala
mea” risc să fiu dat afară de la un loc de muncă nes-
perat. Financiar nesperat.

35 George Bonea
 Am urcat în biroul luminat din toate colţurile şi am
găsit-o aplecată peste tastatură, atentă peste nişte
cifre. Am întrebat-o dacă vrea să se aşeze pe scaun
şi mi-a spus că vrea să stau eu jos ca să îmi arate
unde am greşit. Nu înţelegeam cifrele pe care mi le
dicta, dar aşa cum făceam şi în programul normal
de muncă, scriam robotizat ce mi se dicta. Îi spu-
neam, aşa cum făceam mereu când nu înţelegeam,
că „totul e clar acum”, „da, e logic” şi „mulţumesc”.
Nu ştiu dacă mă credea, dar oricum eram amuzant
şi se bucura mereu în prezenţa mea. Nu e nevoie să
fiu modest, pentru că în relaţia cu ea mereu am fost
amuzant. Pur şi simplu îmi ieşeau glumele alea bune
de faţă cu ea.
Când am terminat treaba, o muncă de 10 minute
făcută într-un ritm rapid, am hotărât să stăm puţin la
birou să bem un pahar de apă, dacă tot am venit la
muncă pentru ceva ce eu credeam că o să dureze ore
bune. Pe biroul colegului din faţă era un pachet de
ţigări, şi cum amândoi fumam doar la simpozioane
unde vroiam să ne prostim, am spus „de ce nu?”. Am
ieşit la fumoar şi am aprins o ţigară. Îi stătea foarte
bine în postura asta. Tunsă bob, îmbrăcată office şi
cu ţigara în mână. Era clar că providenţa mă băgase
într-un scenariu de film pentru adulţi şi cel mai
probabil eu eram tipul care venea să repare xerox-ul.
Îmbătat de moment şi ambient am început să vorbim
verzi şi uscate, şi fiind apropiaţi nu ne puteam opri la
discuţiile intime legate de sex. Aşa că am mărturisit,
cu riscul de a părea că îi fac avansuri, că femeile de

MIERCURI 10 34
33 George Bonea
birou, în ţinută office, sunt interesante pentru mine.
În ciuda faptului că nu era o femeie curajoasă, şi Co-
rina m-a ameninţat că „niciodată Roxana nu o să se
dea la tine până nu eşti pe terenul ei şi nu e sigură de
tine”, am simţit cum se împinge cu pieptul în mine,
îşi bagă mâna în părul meu şi cu un tupeu fantastic
mă trage într-un sărut puternic şi pofticios. Primul
impuls al meu a fost să rămân împietrit în timp ce
ea se delecta cu ceva ce părea vizibil că era o poftă.
Dar era clar că nu vroia să se oprească aici, aşa că
m-a împins în birou, departe de geamuri. A stins lu-
mina în birou şi doar becul de pe hol se mai vedea,
totul fiind chiar romantic. Lumină difuză, linişte în
cartier şi un radio auzindu-se undeva la alt etaj. Am
ridicat-o pe birou şi chiar dacă rochia strâmtă pârâia
nu m-am oprit. Am intrat în jocul ei şi mă cunosc.
Nu aş refuza nimic pentru satisfacerea unei plăceri
pe moment.
Nu am dărâmat nimic de pe birou, ca în clişeele
stupide din filme, şi nici nu ne-am dezbrăcat complet
pentru a face o „nebunie” din tot. Ne-am izolat într-un
colţ al biroului şi acolo ne-am făcut de cap, până în
punctul în care am terminat totul şi am confundat
plăcerea cu dragostea, moment în care mi-a scăpat
un „te iubesc”. Nu am primit nici un răspuns, dar
nici nu îl aşteptam. Ne-am întins apoi pe mochetă şi
ne uitam îmbrăţişaţi la tavan. Era semi-întuneric şi
umbrele se prelingeau de afară pe pereţi. Încercam
să fac forme din ele, dar eram mult prea relaxat ca
să fac o formă din mine. Timpul trecea încet. Atât

MIERCURI 10 32
 de încet încât nu am sesizat faptul că s-a îmbrăcat
imediat şi îmi zâmbea din uşă. „Hai acasă”.
Ajuns acasă am adormit uşor, aşa cum se adoarme
după o partidă de sex, şi în ciuda faptului că nu visez,
am avut parte de un real coşmar cu ochii deschişi
atunci când, în pat cu Corina două zile mai târziu,
am primit răspunsul la acel „te iubesc” spus în bezna
unui birou din Bucureşti.

Nu cred că m-am simţit...

... mai odihnit, în ultimii trei ani, cum mă simt acum.
În ciuda faptului că toţi mă consideră „ciudat”, un
pat de spital pentru mine este un real concediu. O
oază de relaxare, linişte şi introspecţie. Trebuie să
fii cu adevărat nesimţit, ca mine, şi indiferent la
suferinţele celorlalţi, ca să consideri relaxare timpul
petrecut în preajma unor muribunzi. Şi eu nu sunt
ca ei? Am să aflu mai târziu că sunt doar puţin prea
devreme în ultimul pat, dar toţi ajungem acolo. Şi e
linişte. Cineva spunea că unii oameni mor mai re-
pede din dorinţa de a acorda mai mult timp morţii,
dar eu cred că unii mor mai repede doar pentru că
viaţa e deja ceva vechi pentru ei. Noul e întotdeauna
necunoscutul.

Este ora 12:55 şi pariez că tata nu doarme. Se foieşte

acasă precum vecinul de cameră. Amândoi trăiesc o
boală terminală închipuită şi nu pot închide ochii de
grija lor, a altora, a nimănui. Ce-i drept, vecinul de
cameră, domnul Robert, este alergic la multe medi-

31 George Bonea
camente, şi cumva, din neatenţie, înainte de o banală
operaţie de deviaţie de sept era să i se administreze
o injecţie letală pentru el. Numai eu priveam partea
plină a paharului. Semi-gafa ce era să i se întâmple
este aceea şansă de 1 la câteva zeci de mii care se
întâmplă în spitale. De acum încolo, cel puţin până
mâine, eu şi el suntem salvaţi.
Legat de tata, încep să ştiu ce simte. Ultimele
discuţii cu Corina, ultimul loc de muncă part-time
şi ultima astrogramă mi-au delimitat viitorul: voi
fi şi sunt menit pe această planetă să fiu părinte.
Un părinte ciudat, ce păcătuieşte cu mintea mult
prea mult. În mintea mea imatură şi visătoare îmi
fac mereu planuri adiacente. Întotdeauna visez mai
mult decât îmi spune gura, decât planific împreună
cu Corina, părinţii, prietenii. Mi-am scris de mult un
simplu plan şi apoi l-am ramificat precum o pânză
de păianjen. Simplitatea lui suna cam aşa: Planul A,
mă însor, devin tată devotat, soţ devotat, familist
exemplar; Planul B, îmi pun chitara pe umăr, doi
lei în buzunar şi plec pe jos. Planul A e mai ramificat
şi are mai multe portiţe de scăpare, dar riscurile şi
greutăţile sunt mai mari. Dar poate peste ani o să mă
foiesc şi eu în pat când o să ştiu că „puiul meu” e în
spital. Un sentiment unic după care tânjesc. Dar până
să tânjesc la acel sentiment, să nu mai păcătuiesc,
căci nici biserica spitalului nu mă va curăţa de...

... 6 luni sunt clovn. O meserie ce îmi oglindeşte

oarecum starea de spirit şi obiceiurile. Mă îmbrac

MIERCURI 10 30
 oricum ca un clovn, ce rost are să mă ruşinez de un
machiaj fistichiu? Dana, amica unei colege de fa-
cultate, deţine o astfel de firmă, şi fiind la început de
carieră ca antreprenor, iar eu fiind recomandat ca un
adevărat clovn nedescoperit, am decis să colaborăm.
Munca era bună, cel puţin pentru mine, eu fiind puţin
confuz pe abordarea ei destul de uşoară a firmei. Plus
faptul că mă plătea bine ca să merg în weekend-uri
pe jos şi să împart pliante. Mă plătea prea bine ca să
mai comentez că am două locuri de muncă şi nici o
zi liberă.
Relaţia nu a început bine, între mine şi Dana, ea
fiind pasionată de astrologie, zodii şi nimicuri, eu
fiind experimentat cu oameni care te bagă în seamă
în funcţie de numerologia numelui, zodia şi aura
astrală. La interviul de angajare m-am lăsat „dise-
cat astral”, şi i-am permis, din neatenţie, să afle de
păcatele mele, gândurile negre şi altele. Aveam im-
presia că după 30 de minute de astrologie ştie mai
multe secrete despre mine decât Corina. Relaţia
devenea periculoasă, dar aveam de gând să rămân
profesionist şi pentru a-mi stăvili orice impuls stupid
am hotărât să o implic şi pe Corina în proiect. Am
dat greş în ambele.

„Vezi cel de-al treilea...

...ochi”, îmi spunea tata pe când aveam doar 8-9 ani.
„Dacă vezi al treilea ochi înseamnă că o să ajungi
un mare luptător. Bruce Lee și-a văzut al treilea ochi
într-o stare meditativă. Tu-l vezi?”, îmi spunea în

29 George Bonea
timp ce mă forța să stau în poziția lotusului, cu ochii
închiși și să mă concentrez pe acordurile melodiilor
celor de la Deep Purple, muzică ce duduia din case-
tofonul vechi așezat la loc de cinste pe mobilierul
dur și greu, genul de bibliotecă de sufragerie ce se
purta cu mândrie în case înainte de 1989. Din cauza
gălăgiei nu am auzit-o nici măcat pe mama când a
intrat în casă și ne-a găsit pe amândoi în sufragerie,
eu într-o poziție de yoga și tata pe covor, amândoi
meditând la ceva. Eu nu vedeam al treilea ochi, dar
nu doream să-l dezamăgesc pe tata, așa că i-am spus
ce voia să audă: o să fiu un mare luptător. Cred că
el voia să fiu bătăuș, iar peste ani, când mi-am făcut
pentru a doua oară bagajul și mi l-am aruncat la
ușă i-am demonstrat că pot să fiu și violent fizic,
fiindu-mi rușine să ridic mâna la el pentru că a con-
siderat de cuviință să mă jignească și să mă compare
cu fratele vitreg.
M-am întors acasă două săptămâni mai târziu, rănit
în orgoliul personal că n-am putut să-i demonstrez
că sunt bărbat. Dar plângea la telefon să mă întorc și
eu și mama că-i singur și trist, bolnav, abătut, depre-
siv. M-am ținut tare pe picioare, fiind mai scrupulos
decât puteam să mă imaginez, dar mama și-a adus
aminte că nu stai cu un om 25 de ani decât dacă-l
iubești. Așa că mi-am redeschis ușa dormitorului și
m-am culcat din nou în patul meu, fiind sigur că în
cele două săptămâni nimeni nu mi-a invadat spațiul.
Am fost un laș în relația cu Anda, și n-am putut
să-i spun ca un bărbat de ce plec din viața ei. Pur

MIERCURI 10 28
 și simplu i-am dat un SMS rece și distant, precum
cele primite atunci când întârzii cu plata facturii, și
am anunțat-o că al nostru „contract” a expirat, l-am
reziliat fără acordul părților, să vină să-și strângă
lucrurile-n lipsa mea și să ne vedem de ale noastre.
Tata ce n-a fost înduioșat de atâtea lacrimi vărsate de
mama, ori de ieșirea mea fulgerătoare pe ușă, mi-a
spus că-i venea să plângă atunci când a văzut-o pe
Anda ieșind pe ușă-n lacrimi, cu toate lucrurile ei
aduse-n atâta timp la mine-n dormitor. O cred că
plângea pentru că mă iubea, și-am aflat la un an după
despărțire, pe când mă distrugeam fizic în spelunci
ultracentrale, că încă se mai gândește la mine. Mi-a
părut rău, și nici orgoliul n-a mai crescut. Oare ce am
avut cu ea, pentru că-mi era atât de dragă! Femeia
ce poate face un bărbat fericit în orice împrejurare:
bucătăreasă, și doamne ce mai gătea, oricând, oriun-
de, apoi leoaică-n pat și doamnă-n societate. Dădea
dovadă de un caracter greu de stăpânit, dar dacă-i
descopereai călcâiul o puneai sub papuc pe viață.
Cine ar vrea să schimbe asta? Eu. De ce? Nu știu, dar
între noi n-a existat chimia care să ne lege mai mult.
Abia acum îmi dau seama că parcă-i predestinat să
mă despart de toate, la scurt timp după ce le plâng
în brațe. La pieptul Andei am urlat isteric de ciudă
că-mi plimb mama din casă-n casă, și nu reușesc să
mă așez undeva. Și-am vărsat lacrimi și pentru tata,
că știam că-i singur într-un apartament mare, cocoșat
de bătrânețe, alcool, prostie și numeroase regrete
existențiale. Și mi-am deplâns existența și ceața din

27 George Bonea
cap. Și-am plâns până-n curând mi-am dat seama că
ea nu-i femeia pe care o iubesc.
Se-ntreba Cărtărescu „de ce iubim femeile?” și n-am
avut răbdare să-i citesc cartea, dar am aflat că n-a
găsit un răspuns. Dar totul pleacă de la o prezumție
total greșită. „De ce ne iubesc femeile?” e corect.
De ce se leagă de noi cu dorință, visare și dedicare?
O femeie fără bărbat își cumpără 40 de câini și 40
de pisici. Un bărbat fără o femeie își cumpără 40 de
beri și-un topor. Femeia-i umanul, cerebralul, de-
centul. Ele-s ființele ce merită să se-ntrebe de ce ne
iubesc pe noi, animalele. Cum de a ajuns mama
să-l iubească pe tata? Ori Anda pe mine? Ori Co-
rina să-mi arunce pumni în față, picioare-n burtă și
lucrurile pe geam? Cum de ați ajuns să ne iubiți?
Mi-a părut rău și n-aș avea curaj s-o privesc nici din
trecere, din tramvaiul 25 ce-i mai trece prin fața blo-
cului, atât de rușine-mi este de faptul că m-a primit
în casa ei când aveam mai multă nevoie și i-a oferit
mamei un pat cald unde să-și pună ordine-n gându-
rile și așa vraiște. Îmi cer scuze și-mi pare rău, dar
la bază am fost, și poate încă sunt, un animal. Am
regrete și asta mă face să am o părere puțin mai bună
despre mine.
Am ajuns să mă gândesc la asta în timp ce o as-
cultam pe o doamnă-n autobuzul de noapte. Nu-i
frumos să tragi cu urechea, dar eram doar eu și ea.
Și-ncă o persoană. reflexia ei. Se privea-n geamul
înghețat de ianuarie și-și spunea viața. Nu o interesa
că-s la trei scaune distanță și aud tot. Dialogul cu

MIERCURI 10 26
 sine era prea captivant și mă făcea s-o ascult. Dacă
nu-i vedeam fața aș fi spus că-i mama, pentru că și
ea avea să-mi spună aceleași lucruri, ceva mai târziu,
tot într-un autobuz, tot înghețat, tot într-o noapte.
„Ai alergat după autobuz, mamă?” îmi spune fe-
meia grijulie în timp ce-și mai trage o glugă pe cap
din cele două pe care le ținea ieșite din canadiană.
Cară o pungă după ea, din care văd mai multe am-
balaje de dulciuri și o sticlă de Fanta ce sigur n-are
suc în ea. Îi spun că nu, am prins autobuzul la timp și
mă întorc spre propria reflexie. Mă sperie gândul că
aș putea avea discuția asta cu mama, într-un univers
nu paralel, ci doar îndepărtat. Pentru că între timp,
cu toate că starea ei generală e mai bună, pe făgașul
emoțional totul decurge mult mai lin. O văd mai rar
ce-i drept, pentru că între timp m-am ancorat în zeci
de mii de proiecte, și ea-și caută non-stop de muncă,
doar doar să nu stea acasă și să-și vadă tumoarea
crescându-i sub priviri. Spre deosebire de alte ființe
umane, mama nu îmbătrânește sub privirea mea,
așa cum e normal, ci se descompune de-a dreptul.
Trăsăturile fine și pielea ce nu i-a fost atinsă niciodată
de creme cu tot felul de compuși cvasi-naturali, ori
machiaj, acum îi este crăpată și denotă boli. Arată
precum o planetă, cândva superbă, ce se pregătește
de implozie. Așa își imaginează ecologiștii că o să
sfârșim pe Pământ. Mama Terra, suprasolicitată și
secată de resurse, o va lua razna într-un final și-o să
dea primele semne că totul se duce pe Galaxia Sâm-
betei. Și-au imaginat sute de scenariști cum erupe

25 George Bonea
prin părți, crapă, supurează și-ntr-un final bubuie și
se-mprăștie. Precum omul. Cum să ajungi să crezi
în ceva acolo sus când noi semănăm leit cu ce e aici
jos? Și categoric totul a fost predestinat.
Trei temeri am avut în viață și le-am lăsat pe toate
să treacă pe lângă mine.
N-am făcut cancer, dar de foarte multe ori îmi simt
limba grea. Realmente simt mușchiul limbii greu, și
oricâte glume-ți vin în minte, n-o mișc într-atât de
des. E precum înghețata, dacă nu ești primul, nu ești
deloc. De la fumat se trage. La două zile după țigară
încep să o simt grea, umflată și dureroasă. Mi-a fost
frică să mă duc la medic, dar ce-mi poate spune?
Că-i fumatul de vină și să n-o mai fac. Dar până și
Ștefania, femeia ce a reușit să mă țină departe de ele
chiar și o lună, a fost martora slăbiciunii când, nervos,
mi-am aprins o țigară și am tras din ea cu sete. Să-i
demonstrez că-s nervos și s-o-nvălui într-un fum scâr-
bos. Asta și faptul că am urcat-o într-un taxi sinistru
la Piața Rahova, cu direcția „du-te acasă că mă e-
nervezi” sunt cele mai nenorocite gesturi pe care
le-am comis față de ea. O poți condamna că mi-a
spus „pa” la două luni după ce „ne-a expirat” con-
tractul de colaborare, și evident perioada de probă?

Cum îi priveam...
... invidios. Cât de trist să fiu să-i privesc cu invidie
și ură bătrânească pe doi tineri ce se sărută-n metrou.
Uite-o cum o împinge în colțul de lângă butonul de
alarmă. Doar nu vrea s-o fută aici în văzul tuturor?!

MIERCURI 10 24
 Dar lor nu le este niciun pic de rușine? Cum să faci
asta de față cu toată lumea? Nu-s indecenți, dar sunt
frustranți cu iubirea lor cu tot. Ei nu se gândesc la
cei ca noi, care avem femei acasă și ne așteaptă cu
masa pusă, sictirul lângă furculiță, televizorul pornit
pe Acces Direct și trusa de manichiură întinsă în tot
patul? Empatia, dovada supremă a faptului că oame-
nii ajung să se urască. Duc un jihad emoțional pe
cei ce-s capabili să se iubească, indiferent de spațiu
și timp, pentru că pe mine mă așteaptă acasă o mas-
turbare nervoasă pe capacul la toaletă. Am stat mai
mult pe acel capac decât pe femeia cu care mi-am
ales să împart cheltuielile, viața și mâncarea. În or-
dinea importanței, aș putea spune. Uite-o cum mă
privește de pe canapeaua extensibilă. N-am mai
văzut-o să mă întâmpine la ușă de când îmi punea
gunoiul în brațe să-l duc la ghenă. Dar și atunci era
bine. Îmi arunca un sărut, punga-n brațe, sticle pe
la subraț, și-mi deschidea ușa. Cum să nu mă simt
bărbat în cazul ăsta? Ambiția mea masculină spunea
că trebuie să lupt pentru asta, să-mi mențin rolul de
gunoier, vânător, și ocazional taur comunal. Acum îi
înțeleg pe unii bărbați. Când femeia te tratează ca pe
un gunoier, te comporți ca unul, și dovada supremă e
că de la o vârstă, după ani de slugărnicie robotizată,
îți demonstrezi masculinitatea și recunoștința prin
a trage o bășină-n prezența ei și a nu te interesa de
nicio culoare ce impresie are. Cele mai multe spun
„porcule”, doar asta-i spune și mama lui tata, bunica
bunicului, și sora cumnatului. Dar câte sticle au cărat

23 George Bonea
și ei la ghenă, câte sărutări și-au primit pe fugă, nicio
strângere de gât, nicio îmbrățișare spontană-n me-
trou, să moară și alți frustrați de invidie, și câte cine
servite cu spatele la un televizor ce duduia de mizerii
și-o pilă de unghii ce nu înceta niciodată să pilească
ce aparent părea a fi o unghie cu capacitatea de a
crește zilnic precum Făt Frumos. Erau 10 unghii, și
asta doar la mâini. Cele de la picioare le rezolva până
veneam de la muncă, și-o găseam ostenită de atâta
ojat, șters, refăcut, regândit și căutat pe internet.
Dacă e să fiu sincer, masturbarea pe care o făcea ea
era echivalentă cu ce făceam și eu, doar că mie îmi
era prea jenă s-o fac de față cu ea. N-am fost atât de
bărbat încât să-mi scot scârbovnicul „cel nefolosit în
a face plozi și a da plăceri” în fața ei și să încep să-l
tratez cu același interes și atenție cu care se ocupa și
ea de unghii. Ce avea să-mi spună? „Porcule”? Cui îi
mai pasă? Asta-i realitatea. Când te muți cu o femeie,
cu gândul de a face totul împreună și mai devreme
sau mai târziu vă treziți că faceți totul separat, e rost
să-ți faci bagajul și să te întorci rușinat de unde ai
plecat, demonstrând încă o dată că nu ești în stare
să înfrunți viața. Eu așa m-am simțit, pentru a nu știu
câta oară când ies cu trollerul pe ușă, și revin cu el, cu
aceleași haine, la aceeași ușă. D-aia mă speriam și-mi
închideam ochii, urechile și mintea când Ștefania-mi
spunea de planurile ei cu mine. Mutat, cumpărături,
Ikea, copiii. Alt troller, altă mutare, altă distracție,
și-ncet încet ajungeam iar la gunoaie primite-n prag,
cina pregătită pe o masă bătrânicioasă cu o față de

MIERCURI 10 22
 masă ce părea o batistă imensă și urâtă, și-o femeie-n
spate ce-și va da mai mult interesul pentru vedetele
din show bizz și pedichiură decât pentru migrena ce
ți-a distrus toată ziua. Cu toate că o iubeam. Doam-
ne cât o iubeam. Pe Ștefania. E foarte ciudat cum
poți să trăiești ani întregi cu o persoană pentru care
nu simți nimic. Ani. Luni, săptâmâni, zile, ore, minute,
secunde, toate petrecute împreună, și ceva să-ți spună
mereu „eu nu mă văd căsătorit cu femeia asta!”. Nu-mi
poate purta copilul în pântece. Nu există doar intuiție
feminină. O avem și noi bărbații, dar în cazul nos-
tru e mult prea liniștită. Vocea aia ce-mi dicta că
n-o să ajung departe cu Corina se lăsa acoperită de
„încearcă, n-ai ce să pierzi” și „oricum alta nu mai
găsești!”.
Dar am găsit-o exact pe femeia care să mă facă
să mă simt urât în metrou. Nu știu unde am găsit-o.
Ba de fapt știm amândoi. La intersecția dintre pariu,
dorință, scări de club, muzică proastă de petrecere
și-o seară ce avea să-mi aducă multe zâmbete. Mi-a
spus că-și dorește orice de la mine, doar să nu fiu
zodia leu. N-am început tocmai bine, dar putem trece
peste un semn zodiacal și ce spune Neti Sandu în
fiecare dimineață, atunci când doi oameni se iubesc.
Apoi mi-a spus să n-o fac să sufere, dar i-am dat des-
tule motive să-și pună mâinile-n cap și să-mi urle-n
față „până aici, bolnavule!”. Am ținut cu dinții de ea
pentru că nu întâlnești decât o dată-n viață femeia
care să vrea ce-ți dorești tu în viață. Să îți spună ea
aceleași idealuri fără să ai o discuție în prealabil.

21 George Bonea
Călătorii, copii înfiați, case după chipul, asemănarea
și munca... Cum s-o lași să plece când toată lumea o
adoră? Ștefania nu-i doar o femeie, o jumătate, ci și
un trofeu. Și-am câștigat-o, mi-am dorit-o. Precum
în box am dat toate loviturile pe care le-am avut,
și-am încasat până am căzut la podea inconștient și
incapabil să mai aud numărătoarea. N-am pierdut-o
glorios pentru că în viață nu-ți pierzi glorios decât
viața, și aia-n situații și condiții extreme. Am pier-
dut-o prostește, așa cum e specific fiecărui bărbat
ce vrea prea mult. Alții vor prea puțin, și relația se
răcește încet dar sigur, ajungând ca mai apoi să se
întrebe consternați „dar oare unde am greșit, și ce
n-am făcut?”, dar în cazul meu mi-am dorit prea
mult. Am simțit că mă iubește și că se atașează de
mine, și contrar tuturor celorlalte situații am început
să o devorez, să mă instalez precum un cancer în
iubirea ei. La început insesizabil, greu de depistat.
Credea că totul este sănătos și bine, dar încet încet
am crescut ca o tumoră, am început s-o înțep, s-o
cocoșez cu greutatea mea și să-i produc neplăceri.
M-a extirpat înainte să-i fiu fatal, fiind speriată de
orice seriozitate emoțională. A avut decența să-mi
expună termenii contractuali de la început „eu stau
două luni cu un tip... dacă totul merge bine, continui
până la șase luni. Dacă simt că nu merită și nu e el
cine trebuie, după două luni încheiem forțat”. Și
forțat am încheiat. A venit, precum o paralelă a An-
dei, și-a pus botoșii-ntr-o pungă, împreună cu panta-
lonii de casă, tricoul și boxerii pe care îi mai purtam

MIERCURI 10 20
 eu când ea nu știa și îmi era dor de ea. În ghiozdanul
roșu ce-l căra mereu după ea a-nghesuit două cărți,
iar în geantă și-a pus periuța de dinți și clama de păr
pe care o folosea când făceam duș împreună. Nu m-a
privit niciodată mai rece. Parcă eram doi colegi de
muncă, și tocmai terminasem un proiect împreună.
Puteam să plâng eu, ca o antiteză a situației prece-
dente cu Anda, dar n-am putut să-i plâng în față.
Știam că n-are să mai conteze. Am așteptat să plece,
am stat drept și relaxat în fața tatălui meu când m-a
întrebat dacă e totul bine. „Da, a trecut să ia câteva
lucruri de care avea nevoie...”, îi spun în timp ce mă
îndreptam agale spre dormitor. Mă aștepta o cameră
goală, o altă cameră goală, o altă întoarcere, un alt
troller, un alt drum înapoi. Mi-a lăsat păr în pat, păr
mușcat cu dinții mei, parfum pe toate prosoapele și
cana pe care o făcusem pentru ea. Știam că nu mă
mai iubește, și că nu mă urăște, dar de ce oare cre-
dea că aș vrea vreodată să-i beau din cană? Care-i
nebunia prietenelor care atunci când îți înapoiază
cadourile au impresia că tu ai să le poți privi dacă
ele nu pot. Nu-mi doream nici una dintre acestea. O
voiam pe ea, cu casa noastră de porumbei, construită
împreună, stângaci, pe balcon. Voiam să-i rup pielea
de pe spate și să-i arăt că n-am semnat pentru clau-
zele ei. I-am scris pe spate, când încă nu-mi știa
gândurile, tot ce-mi doresc de la ea. Îi desenasem,
precum oamenii grotelor, tot viitorul pe care doream
să-l am cu ea. M-a întrebat ce tot îi fac pe spate cu
pixul și i-am spus că-i trasez linia vieții. A râs și mi-a

19 George Bonea
zis că-i de acord cu tot. Și acum, când am camera
goală, îmi dau seama că vorbele nu valorează nimic.
Trebuia s-o pun să semneze în colțul spatelui și s-o
duc la notar. Să consemneze că-i fără scăpare și apoi
să-i tatuez totul. Permanent. Idealurile mele sunt
permanente.
A reușit să mă facă să-i privesc printre șuvițele ei
roșcate pe cei ce mă invidiau din metrou. Da! Acum
eu îmi afișez dragostea. Mă privea și eul din trecut
și mai rău mă sărutam și-o lăsam să ma ia de gât și
să mă-mpingă în peretele vagonului. Uite-mă cum
fierb pe scaun, mințind că citesc o carte când de
fapt bălesc la ce n-am avut. Îmi place cum mă vezi,
Ionuțe? Vezi bine la tine, că-n fix două luni îți expiră
timpul și-am să mă așez lângă scaunul gol de lângă
tine și-am să privesc la alții care se iubesc în metrou.
O să ne prefacem amândoi că citim aceeași carte.
Metrou, tramvai, parc, cinematograf, restaurant,
laser tag, loc de muncă. Peste tot mi-a sărit de gât,
s-a lipit de pieptul meu și mi-a zâmbit cu ochii mari
și verzi. Ce ochi, ce zâmbet, ce buze. Din orice unghi
ai privi-o, tot felină pare, o femeie prădător ce-și
hăituiește victima. Să mă mândresc cu faptul că am
rezistat atâta cu ea pe urme? Nu, e o dovadă că n-am
meritat nici măcar să-i fiu mic dejun. M-a alergat,
și-a făcut rutina, și-a ales altă pradă.
Anda, răzbunarea ta se cheamă Ștefania.

Mă tot întreba...
... Vlad de ce m-am despărțit de Corina. Prima oară.

MIERCURI 10 18
 Pentru el era o „fată bună”. Și pentru mulți dacă o
fată-i „bună” trebuie păstrată-n casă, admirată când
își face treburile casnice, însărcinată cu dragoste,
iubită la ocazii, ori când îi poftește ei inimioara,
plimbată prin concedii după posibilități, obligatoriu
la bulgari. Pentru o „fată bună” trebuie să ai și certuri
cu părinții, pentru că o relație nu poate fi cu adevărat
superbă dacă nu simți că te chinui pentru ea, nu?
Așa-i cu fetele „bune”. Dacă ar exista o statistică,
fetele bune ajung cu bețivi, violenți, infideli, miso-
gini. Fetele rele, de cealaltă parte ajung tot cu aseme-
nea bărbați, dar îi țin mai bine-n frâu și dragostea-i
mai aprinsă, mai pasională.
Ne-am hotărât că-i timpul să facem ceva în viață,
doar nu putem sta împreună tot sperând să ne
pice norocul în poală. Locuri de muncă nu găsești
niciodată de manager, cum visăm mereu, banii se
duc pe mâncare, darămite să-ți mai permiți vreun
lux intitulat sugestiv „încălțăminte”, iar dragostea-i
mare. Și când spun mare, atât de mare încât simți că
vrei să parcurgi mări și țări doar să-ți asiguri ție și
iubitei un prezent mai bun. Deja lupta pentru viitor
nu-și mai are rostul.
Sunt atâtea agenții și atâția români ce pleacă anual
la muncă-n Anglia încât ți se pare imposibil să nu-ți
găsești ceva de făcut acolo. Cum să nu-mi găsesc
eu un volan de-nvârtit, un cur de șters, ori un pro-
dus de pus pe raft? Doar am făcut o facultate, vor-
besc cursiv engleza și n-am niciun dram de mândrie
pentru precedentele încât să-mi spun „nu mai bine

17 George Bonea
mai încerc în țară?”. Mi-am pus idealurile românești
în cui, oricum nu mă furnicau prea intens și nu mă
simțeam legat de glie ca Moromete și-am văzut
aceeași sclipire și-n ochii ei. Voia să evadeze, sătulă
de un loc de muncă mizer, un salariu jignitor, o fami-
lie ce i-a provocat dereglări emoționale și psihice,
nevoi și disperări. Ajunsese la 25 de ani să posede
câteva haine și-un laptop. Cel mai de preț lucru al
ei, un laptop. Dacă ai râs când spuneam că eram in-
vidios pe cuplurile ce se sărutau la metrou, află că-n
Vama Veche, prăjit în cap, deci suferind de insolație
cronică, și vomitând spumă la fiecare două minute,
n-am primit mai multă atenție din partea ei decât
atunci când laptopul a-ntâmpinat ceva probleme. De
parcă eu mai îmi găseam piese de schimb, iar bucata
de plastic cu șuruburi, nu.
Am investit mult în plecare. Am investit răbdare în
a-i face pe ai mei să-nțeleagă că ăsta-i cursul firesc
al existenței mele. Muncesc, sper, visez, apoi le dau
cu piciorul și plec. E imposibil chiar să le explici
faptul că pleci cu femeia iubită, că renunți la pla-
nurile lor pentru tine și-i lași singuri. Și nici atunci
n-am văzut-o pe Corina să-mi alerge pe stradă când
mă vede, precum îmi făcea Ștefania de fiecare dată.
Superbă făptură ce-mi sărea în brațe și mă acoperea
cu părul roșu și sărutări.
Ne-am apucat de treabă. Dosare, telefoane, taxe
și plimbări, toate-n numele plecării spre un tărâm
ce avea să ne ofere un loc de muncă stabil, cu un
salariu pe care deja-l vedeam investit în laptop, bani

MIERCURI 10 16
 de buzunar și călătorii. Nu mi-am pus în gând să
strâng bani pentru casă, viitor, întoarcerea-n țară, ori
părinți. Eram atât de individualist încât uneori nici la
ea nu mă gândeam. Mă voiam plecat și dus.
În scurt timp mi-am găsit o familie în sudul Angliei,
dornică să mă aibă membru. Nu erau deranjați de
nimic din caracterizarea făcută de mine, colegii de
muncă, ori agenție. Candidatul perfect, salariul per-
fect, condiții de lux și totuși nu puteam pleca decât
dacă-n aceeași zi la aeroport ajungeam împreună cu
Corina și locuiam în apropiere. Și asta se-ntâmpla
în august.
Am obținut o amânare până-n decembrie, timp în
care a trebuit să trag mult mai tare să-i găsesc ei. Încă
nu locuiam cu ea într-o garsonieră mică din zona
Eroii Revoluției, dar parcă mi-o imaginam în patul
ei cum stă și-și face manichiura în timp ce-i caut loc
de muncă. Refuza. Și ce nu refuza era nesigură. Dacă
intuiția ei ar fi funcționat, era categoric setată pe
modul „anarhie” pentru că nimic nu mai avea logică.
De pe o zi pe alta mă făcea să cred că-i indecisă și
timpul investit, împreună cu puținii mei bani, s-au
dus pe apa sâmbetei. Într-un final, prin noiembrie,
și-a dat silința să-mi spună că vrea, că simte, că tre-
buie să plecăm, și să accepte un job mai prost plătit
ca altele, doar pentru că simțea că nu mai are de ales.
Pe 12 decembrie, la ora 10, am ajuns în Aeroportul
Henri Coandă. Mi-a spus s-o aștept la intrare, să nu
plec de acolo pentru că-i este frică fiind prima oară-n
aeroport. Eram la fel de începător în ale călătoriei

15 George Bonea
cu avionul încât am așteptat-o-n frig, afară, fiind
sigur că-năutru voi arăta cu toți porii că nu știu unde
sunt și ce trebuie să fac. Și-am așteptat-o, numărând
taxiurile galbene, apoi pe cele mai portocalii, apoi
automobilele personale, ca-ntr-un final să-mi opresc
numărătoarea la raportul „numere de provincie”,
„numere de București”. Și după zeci de minute de
așteptare, când deja simțeam că vom pierde avionul
și răbdarea-mi este pusă la-ncercare, am început
s-o sun. Nu-mi răspundea, dar mă gândeam că e
aproape, și n-aude. De la al cincilea apel m-am pani-
cat, cunoscut fiind faptul că-s numeroși nemernici
pe taxiurile din București. Îmi făceam mustrări de
conștiință pentru că n-am venit cu ea, direct de la in-
trarea-n apartamentul unde stătea-n chirie. Și-am tot
sunat, și-am tot sunat, până m-a întrebat și-un taxi-
metrist: „băiatul? Acasă?!”. Și avea dreptate. Acasă
era următoarea destinație.
Greșelile se repetă. Nu istoria, ci greșelile. Dacă am
repeta greșelile n-ar exista „o singură mare iubire”.
Am avea numeroase „prime mari iubiri” și n-am
duce lipsă de entuziasm. Și n-aș duce dorul Ștefaniei.
Greșelile în schimb se repetă, doar așa aveam să fac
și peste 11 luni ce am făcut și-n aceea zi scârboasă
și rece de decembrie 12: „Sărut mâna părinți. Primiți
înapoi cu copilul?”.

Superbe creaturi...
... sunt femeile. Atât de sigure pe ele, chiar și atunci
când se urăsc și sunt disperate. N-am auzit bărbat să

MIERCURI 10 14
 spună cu patos că vrea să facă „x lucru”, ori chiar să
se sinucidă, cu atâta ardoare cu care o face o femeie.
Știi sigur că ea când pune mâna pe lamă nu-i cale de
întoarcere. De câte ori a amenințat tata că-și „face fe-
lul” și n-a avut curaj nici măcar să privească un cuțit,
dar să-l mai și atingă de piele. Și e un bărbat trecut
prin multe, și capabil de o ipohon-drie soră cu moar-
tea. Cumnatul meu, într-un acces de furie a lăsat o
dâră de praf în urma mașinii cu direcția râpă, fiind
sigur că dacă se aruncă împreună cu mașina de pe cel
mai înalt punct al satului natal din Moldova, va în-
drepta toate prostiile făcute. La marginea prăpastiei
a frânat speriat și-a făcut cale întoarsă, parcând la-
teral ca un adevărat șofer ce e. Cât despre mine, în
cele mai disperate momente am băgat degetele-n
priză, dar șocul fizic și emoțional m-au făcut să urăsc
idea. Iar momentele când încercam să mă spânzur de
cordelina colorată a hamacului ce-mi atârna în dor-
mitor mă trezeau și mai mult la viață. Cele câteva
secunde când lumina dispărea și simțeam o stare de
ușurare mă făceau să trag și mai mult de mine. Tenta-
tiva de sinucid era băutura mea energizantă.
Femeia simte, oricând, orice. Și când simte și nu-ți
spune e pentru că nu te mai iubește. Vede că ești
supărat, dar nu te mai întreabă „ai pățit ceva?”, pen-
tru că nu-i mai pasă de ce ai pățit tu. Omului cât îi
pasă îți spune și arată asta. Te agasează cu întrebări:
„ești bine?”, „sigur?”, „vrei ceva?”. E un mix teribil
de nesiguranță și continuă dorință de a demonstra
că-i pasă enorm să-ți fie bine, și să nu duci lipsă de

13 George Bonea
nimic. O putem caracteriza ca fiind iubire disperată.
Unora le place, altora nu.
Așa o tot întrebam și eu mereu pe Ștefania dacă-i
este bine.
„Îți este bine cu mine?”, am întrebat-o în timp ce
scoteam un ou Kinder din buzunar, mototolit și puțin
șontâc de la căldura buzunarului. „Atunci, dacă ești
fericită cu mine, poftim!”, și îi întind cadoul. Știu că
se aștepta la mai mult, dar pe când îl desfăcea, fericită
de faptul că am ținut minte ce dulce îi place, se tot
mira de ce tocmai un ou Kinder, la ora 11 noaptea, în
parcul Cișmigiu, în februarie, în frig, în singurătate.
A zdrăngănit cutia cu surprize, de parcă ai putea să-ți
dai vreodată seama de ce se află înăuntru în funcție
de zgomot. Suna a nimic, deci e plin. Îl deschide,
scoate o hârtie mică, ruptă urât dintr-o factură la
telefon, pe care scria cu litere oribile, în pix: „Vrei
să fii soția mea?”. Mi-a întors spatele și-a-nceput să
plângă. A scos inelul din cutie și-a avut puterea să
spună un entuziasmant „da!”. „Acum pune-l pe de-
get!”, mi-a zis. „Nu. Mai avem puțină treabă!”.
Am luat-o de mână și-am mărit pasul spre celălalt
capăt al parcului Cișmigiu. O vedeam cum admiră
inelul din palmă. Parcă era câștigat la pufuleți. Co-
lorat, cu două pisici. O făcea fericită.
Nu m-am mai închis la geacă, și prin crăpătură se
mijea o cravată și-o bucată de cămașă, dar n-a apucat
să le vadă și acum era prea ocupată să se gândească,
entuziasmată, la următorul pas. „Unde mergem?!”,
mă întreabă în timp ce vede că mărim pasul și par

MIERCURI 10 12
 mai mult ca sigur pe mine. Ne grăbim să-mi trecem
prin viață. Trecem pe lângă banca unde am stat cu
Teodora, marginea de lac unde vorbeam cu Anda,
bărcile în care-mi plăcea să vâslesc alături de Co-
rina... Fugeam prin trecutul meu spre un viitor sigur
și frumos.
De cum ne-am apropiat de ruinele cetății se vedeau
printre crăpături lumânări. Îmi și imaginez că și-a spus
faptul că am nimerit într-o seară când sataniștii-și fac
de cap prin oraș. Am urcat scările prin dreapta,
și imediat ce am ajuns în capăt o chitară ukulele
a-nceput să cânte, vesel cum îi este caracteristic,
marșul miresei spre altar, piesa pe care o auzim în
filmele americane când mireasa-i condusă pe drumul
spre căsnicie. Sub bolta de piatră, desenată kitchos
cu spray, stătea „preotul” ce avea să oficieze, tot el fi-
ind și chitaristul. La stânga lui, Mihai, cu o lumânare
mare aprinsă, în dreapta Ioana, cu o altă lumânare
aprinsă. Pe banca paralelă cu bolta, martorii. Și-un
fotograf. Copleșită de toți și toate a rămas împietrită
și-a-nceput să plângă. Era atât de frumoasă. Nu-i o
minciună, femeia care plânge e superbă. Și nu pentru
că-și demonstrează slăbiciunea, ci pentru că fața ei
schimonosită de lacrimi tot e frumoasă, pe când a
noastră-i hidoasă. N-ai să vezi bărbat frumos când
plânge. Suntem precum niște bebeluși supărați că nu ne
schimbă nimeni scutecul. Dar ea plângea atât de frumos.
Silvia i-a pus un voal improvizat pe cap, ne-am așezat în
fața „preotului” și am început ceremonia, privind-o
prin voal. Nu-mi dădeam seama. Mai plângea? Zâm-

11 George Bonea
MIERCURI 10 10
 bea? Era fericită? S-o întreb și acum dacă e fericită?
O strîng de mâna rece și ne uităm la amicul ei cum,
foarte teatral, spune ce auzim mereu la televizor: „...
la bine și la rău...”. Am spus „da!” amândoi, i-am
dat emoționat voalul de peste ochi, și-am sărutat-o,
de față cu un „preot”, nași, martori, fotograf și
doi pierduți prin parcul Cișmigiu, să vadă cine se
căsătorește cu lumânări de la Ikea și șampanie sub
bolta de piatră a cetății din parc. Am pasat sticla,
s-a aruncat buchetul de lalele, evident Mihai fiind
următorul căsătorit. Cu toate că nici prin cap nu-mi
trecuse să fac ceva asemănător cu vreo alta, simțeam
că pentru Ștefania pot și mai mult. Mi-a zâmbit, dar
speriată. Am grăbit oare totul? Am greșit? Cumva
cei din jur păreau că se bucură mai mult de această
ispravă, și celălalt cuplu ne privea așa cum cel mai
probabil i-am privit eu luni de zile-n metrou. Cu in-
vidie.
Dar precum pufuleții și asta s-a consumat repede, și
pe biroul meu încă tronează un inel, ca de copil, cu
două pisici, și o fotografie cu chipul ei schimonosit
de lacrimi și cu voalul în părul răvășit. Și când te
gândești c-o dată-n viață te căsătorești ad-hoc, sub
o boltă de piatră, în sunet de ukulele, în frig, fără
mâncare și peste 200 de invitați. Ai vrea să țină, dar
nu-i după tine.

La scurt timp...
... după nuntă a plecat și Mihai. Și-a luat câmpii într-o
zi, sătul de munca de birou, părinții agasanți, lipsa

9 George Bonea
unei prietene, și-a plecat acolo de unde promisese că
nu se va mai întoarce. În Portugalia. Nu mi-a spus
dacă pleacă după fosta, ori pur și simplu acolo crede
că va reuși imposibilul, dar m-a sunat când era în
autobuz spre aeroport să-mi ureze succes pe mai de-
parte și că mă așteaptă-n Portugalia la o bere. Face
el cinste. Frumos, că-n România făcea cinste doar
de ziua lui. Înseamnă că-i optimist și mă bucur pen-
tru el. Nu pentru mine. Sunt atât de egoist încât aș
vrea ca întreaga lume să-mi încapă în dormitor. Pri-
eteni, locuri de vizitat, familie, vacanțe, totul într-o
cameră, așezate frumos și ordonat pe covor. Să fiu un
gigant printre ele. Ce nu-mi place deschid ușa dor-
mitorului și-l arunc în bezna de pe hol. Ca-n religie.
M-am panicat oribil acum opt ani când credeam că
o să plece, atunci de tot. El n-avea norocul meu la
băutură, adică să rămână nevătămat. Îl păștea câte
un pericol la fiecare pahar. Dar a supraviețuit. Și-a
supraviețuit atâtor aventuri cu mine, și la atâtea ur-
gii la care l-am supus. Ar merita să-l duc în cârcă
până-n Portugalia, dar a ales să plece repede și să nu
deranjeze pe nimeni. Așa a fost mereu, un decent.
N-a dorit să epateze, să fie cel mai bun, ori să se
impună. Mihai a vrut să trăiască și dacă eu azi aș mai
trăi aș ști că-i bine pe undeva prin Portugalia, pe o
plajă curată, cu un pahar de coniac alături, așa cum
îi plăcea din momentul când a dat geaca de piele pe
sacou, și-o soție frumoasă alături. Genul de femeie
ce l-ar convinge că trebuie să facă copii, cu toate
că el n-ar vrea. Nu-i poate rezista, așa că-n doi ani

MIERCURI 10 8
 de la aceste rânduri în jurul lui se vor zbengui, pe
aceeași plajă, doi copii. Două fete ce-i vor semăna
leit - agitate, dar decente. Și frumoase ca mama lor.
Și prietenoase ca mine. Pentru că tatăl lor le va spune
de mine. Iar mama lor o să trăiască mereu cu dorința
de a mă cunoaște, până atunci Mihai trecând peste
frica de faptul că orice femeie din viața lui pe care o
cunosc se îndrăgostește de mine.
Dar sunt femei ce n-au avut vreodată un sentiment
pentru mine. Acelea care au trecut pe lângă mine-n
viață ca printr-un prag, călcând de o parte și de alta,
nepăsătoare. Dar cele mai crude au fost momentele
când femei ce nu mi-au aprins nicio scânteie, fizică
ori spirituală, mi-au pus caracterul pe jar. Precum
sora Lidiei, colegă de facultate. Lidia a trecut episo-
dic prin viața mea, împărtășind doar câteva momente
bahice într-un jacuzzi și ore-ntregi petrecute-n fața jo-
curilor pe calculator. Voia mai mult, mie-mi era deja
deajuns, și la vârsta aia te mulțumești cu o femeie ce-ți
face toate poftele: te spală, te-mbracă, te distrează. De
ce să vrei mai mult, ori cum spunea tata, „să te legi la
cap”? Dar sora ei...
Irina. Sau Andreea. Parcă mai degrabă Irina. Nu-mi
mai amintesc bine numele ei, și parcă nici chipul,
iar lenea-i atât de mare încât nici nu-mi pasă să văd
pe Facebook cum arată. Pentru că nu contează. Nu
m-a atras cu vreo trăsătură a fizicului, și de altfel nu
m-a atras deloc, cu nimic. Dar a reușit în primele
cinci secunde de când am făcut cunoștință să mă
desfințeze iremediabil. „Știi Ionuț, oameni-s ca

7 George Bonea
șobolanii...”, și-a ieșit din bucătăria unde Lidia-mi
făcea cartofi prăjiți, trântind ușa. Ne-am mai întâlnit
episodic pe hol, ori pe stradă, dar nu mi-a schițat niciun
gest, iar în fața ei mă simțeam precum un șobolan.
Mi-am imaginat întotdeauna că dacă aș ajunge un
atârnător, pisica mi-ar fi cea mai bună caracterizare,
nici decum șobolanul. Am fost deja coborât pe scara
ierarhică, în subsolul degradant al existenței. Practic,
ieșeam de pe conductă direct în viața Lidiei, printre
picioarele ei în cadă. Și nu știu dacă a fost o mostră
de iubire între surori, dar mi-am dat seama că dacă
vreau să atârn de viața cuiva trebuie să mă curăț pe
mine. Până la urmă câți bărbați la costum ați văzut să
fie considerați șobolani, cu toate că atârnă de lanțul
gros și aurit al unei femei bine?

Mi-am imaginat total...

... altfel finalul. Se făcea că eram încă-n garsoniera
de la Eroii Revoluției, cu Corina și-o sumă de bani
strânsă pentru Prima Casă. Onorabilă mutare de la
chirie la babă, la chirie la stat. Deja la vârsta aia mă
imaginam cu planuri pentru doi copiii, părinți bine
sănătoși, în sfârșit așezați la casa lor la țară, liniștiți.
Asta-i diferența dintre „atunci” când te apuci de
o carte și „acum” când o termini. Corina-i cel mai
probabil deja măritată, și nu m-ar mira să fie gravidă.
Nu regret nimic pentru că nu eram fericit, și atâtea
rânduri erau pur imaginative fără ea. N-o întâlneam
nici pe Ștefania fără ea. Ce alt motiv mai aveam să
mă duc la o petrecere, dacă nu o supărare? Și acolo

MIERCURI 10 6
 să o întâlnesc pe cea ce avea să-mi frângă inima cum
n-ar fi putut toate personajele feminine enumerate
până aici. Și fără Ștefania n-aș fi știut că-s în stare să
fiu soț, nici măcar pentru o scurtă durată, da să mai
și inițiez gestul.
Nu l-am înțeles niciodată pe Mihai. Cum să nu
iubești copiii. Să trăiesc într-o liniște morbidă,
alături de un suflet care îmbătrânește lângă mine,
fără un strop de tinerețe în jurul meu, cum să-mi fie
posibil așa ceva? Așa cum am spus-o constant de la
18 ani, dacă până la 35 n-am un suflet de copil pe
care să-l modelez așa cum știu că-i mai bine, de ce să
mai trăiesc? Cum altfel puteam să gândesc din mo-
ment ce până a murit, tata mi-a demonstrat mereu
că familia-i cea mai de preț. Și s-a stins din păcate
fără să-mi vadă copiii, pe care tare mult mi-aș fi dorit
să-i am, și să-l văd cărându-i pe brațe prin parcuri,
discutând despre fotbal, politică și vedete, așa cum
agasant ne chema pe mine și pe mama mereu în su-
fragerie, să ne spună câte un nimic de la televizor.
Am fost mândru de mine că n-am plâns la înmor-
mântare, fiind sigur că toată viața și-a dorit un copil
puternic și apoi să nu uităm, că-i un bărbat ce și-a
săpat mormântul singur cu sticle, țigări și scandaluri.
N-a murit pentru a-mi demonstra mie că a greșit, ci
pentru a-și da seama singur că n-a făcut bine aproape
o întreagă viață de om. Când te gândești că-s copii în
Africa ce nu-și permit o viață atât de lungă pe care
s-o distrugă, și el și-a călcat-o în picioare presărând
pe ici pe colo globuri și pe-tale, ca să-i dea un iz

5 George Bonea
festiv. Imperfecțiunea umană mi-a fost demonstrată
și întărită.
Cât despre mama, e cea mai fericită. A atins un apo-
geu al liniștii pe care mi-l doresc. În sufletul și min-
tea ei e pace. N-o mai deranjează nimic, doar une-
ori câte un zgomot doar de ea perceput. O întâlnesc
mereu pe același fotoliu de pe care se uita pierdută
la televizorul din bucătărie, acum stricat și ținut pe
suport din comoditate și boala de a păstra vechituri.
Gătește ca întotdeauna, fiind singurul lucru pe care-l
mai face lucid și pasional, restul amintindu-mi de
bunicul de la care-și moștenește starea. Plânge când
mă vede și-mi reproșează mereu că nu duc gunoiul.
N-am cum să arunc toată casa la ghenă, cu toate că-mi
doresc asta. Aș vrea să dau cu fărașul peste tot, să-i
mătur toate prostiile păstrate după perdele, în cutii
și borcane, să-i rulez covoarele și hârtiile, și să le
eliberez de la etaj, dar cine mai are răbdare. Nici ei
nu-i mai pasă atât de mult. E fericită. Îmi zâmbește
mereu și mă-ntreabă cum mai e la muncă, refuzând
să-i mai explic a mia oară că-s șomer de aproape un
an de zile și că-i greu ca zilier. Precum îi stă în fire,
tot pe linie de moștenire, îmi reproșează insucce-
sele emoționale: „dacă rămâneai cu Anda... sau cu
Ștefania...sau cu...”. Niciodată cu Corina. Nici senilă
n-o plăcea, ceea ce spune multe. O invidiez. E atât
de calmă și indiferentă. A fost cutremur și nici asta
n-a mai speriat-o. Ea care intra-ntr-o panică teribilă
doar când se mișca puțin lustra, acum a stat pașnică
și indiferentă în timp ce farfuriile zburau de pe raf-

MIERCURI 10 4
 turi. Parcă mi-a și zâmbit când am tras-o repede sub
grindă. Nu-i mai pasă. Au dispărut și problemele.
În timp mi-am dat seama că de ce îți e frică nu
scapi. Tata n-a murit de băutură, ci de ipohondrie,
de frică a murit beat, căzut pe undeva. Și singur. A
murit singur, pentru că-n ciuda faptului că era lume
în jurul patului, unuia nu-i păsa prea mult. Își spu-
neau toți că a suferit prea mult, dar știau că de fapt
ei au suferit prea mult. Mama nu am mai apucat să
știu cum a murit, dar cred că mai pașnic ca oricine,
cel mai probabil pe fotoliul din bucătărie de care
se despărțea așa greu. Și după o zi petrecută la sa-
lon, pentru că și-a dorit mereu să fie cunoscută ca
doamnă , nu o tanti cu părul alb.
Corina aș vrea să știu că trăiește fericită și iubită,
sănătoasă și realizată. Cât despre Ștefania, să învețe
să iubească. Frica ei de eșec îi provoacă doar pierderi,
că n-ai vrea să te arunci în brațele cuiva dacă acel ci-
neva crede că n-o să te prindă. Viața-i atât de scurtă
și sunt atât de puține valuri bune pe care să te dai,
de ce să le ratezi? De frică? Atunci stai pe plajă,
stafidește-te și admiră-i pe ceilalți cum se duc.
Tot ce-mi mai amintesc e faptul că la capătul tram-
vaiului 41 era o sală de sport, pe unde-mi mai pe-
treceam orele, complet autist, cu căștile-n urechi. Mă
salutau câțiva, le răspundeam sec și indiferent, și-mi
vedeam de ale mele. Îmi petreceam minute bune în
vestiar încercând să-mi dau seama ce să fac după,
și-ntotdeauna mă-ntrebam cum ar fi dacă radioul
saunei din vestiar ar fi atât de tare încât nu te-ar

3 George Bonea
auzi nimeni când intri în cabina de duș, pui ploaia
pe tine, îți tai venele pe lung și te prăbușești sub o
ploaie caldă cum îmi place la-nceputul toamnei, în
septembrie. Să nu te audă nimeni când cazi, să nu te
deranjeze, să nu le pese, să n-apari viu la știri. Să nu
te trezească palmele date de instructor, șocurile apli-
cate de cei de pe salvare, ori plânsetul fetelor venite
să facă fitness. Să nu te trezească surâsul indife-
rent al mamei ce nu realizează, ori celelalte lacrimi
vărsate de rude. Și nici părerea de rău spusă peste ani
de Corina sau de Ștefania când vor afla că ai murit
acum mulți ani, prăbușit într-o cabină de duș.
Cum ar fi, dacă azi n-ar fi miercuri, 10.

MIERCURI 10 2
1 George Bonea
MIERCURI 10
George Bonea