Aglaja Veteranyi, Warum das Kind in der Polenta kocht

© 2002, 2003, 2013 by Editura POLIROM, pentru traducerea în limba română

www.polirom.ro
Editura POLIROM
Iaşi, B-dul Carol I nr. 4; P.O. BOX 266, 700506
Bucureşti, Splaiul Unirii nr. 6, bl. B3A, sc. 1, et. 1;
sector 4, 040031, O.P. 53, C.P. 15-728

ISBN ePub: 978-973-46-3984-7

ISBN PDF: 978-973-46-3985-4
ISBN print: 978-973-46-3554-2

Coperta: Laurenţiu Midvichi

Pe copertă: © natamc / Shutterstock.com

Această carte în format digital (e-book) este protejată prin copyright şi este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de
citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea,
închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe
dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sau comercializarea
sub orice formă, precum şi alte fapte similare săvârşite fără permisiunea scrisă a deţinătorului copyrightului reprezintă o încălcare a
legislaţiei cu privire la protecţia proprietăţii intelectuale şi se pedepsesc penal şi/sau civil în conformitate cu legile în vigoare.
 Lectura digitală protejează mediul

Versiune digitală realizată în colaborare cu elefant.ro

Pentru Hannes Becher
1
1

Îmi imaginez cerul.

E atît de mare, încît adorm imediat ca să mă liniştesc.
Cînd mă trezesc, ştiu că Dumnezeu e un pic mai mic decît cerul. Altfel ar trebui, cînd ne rugăm, să
adormim întruna de frică.
Oare Dumnezeu vorbeşte limbi străine?
Poate să se înţeleagă cu străinii?
Sau îngerii stau în cabine mici de sticlă şi fac traduceri?

ŞI EXISTĂ CU ADEVĂRAT UN CIRC ÎN CER?

Mama spune da.

Tata rîde, el are experienţe proaste cu Dumnezeu.
Dacă Dumnezeu ar fi Dumnezeu, ar trebui să coboare de acolo şi să ne ajute, spune el.
Dar de ce să coboare, dacă tot o să ne ducem noi la el mai tîrziu?
Oricum, bărbaţii cred mai puţin în Dumnezeu decît femeile şi copiii, din cauza concurenţei. Tata nu
vrea ca şi Dumnezeu să fie tatăl meu.
Fiecare ţară e aici în străinătate.
Circul e tot timpul în străinătate. Dar în vagonul în care locuim e mereu acasă. Deschid uşa vagonului
cît se poate de puţin ca acel acasă să nu se evapore.
Vinetele coapte ale mamei miros peste tot ca acasă, indiferent în ce ţară ne aflăm. Mama spune că în
străinătate avem mult mai mult din ţara noastră, pentru că toată mîncarea se vinde în străinătate.

DACĂ AM FI ACASĂ, TOTUL AR MIROSI CA ÎN STRĂINĂTATE?

Îmi cunosc ţara după miros. Miroase ca mîncarea mamei.

Tata spune că ne amintim pretutindeni mirosul ţării noastre, dar nu-l recunoaştem decît atunci cînd
sîntem foarte departe.
CUM MIROASE DUMNEZEU?
Ce-i drept, mîncarea mamei miroase la fel peste tot în lume, dar în străinătate miroase altfel din cauza
dorului.
Şi, în afară de asta, aici trăim ca oamenii bogaţi, după masă putem să aruncăm oasele din supă fără să
ne facem remuşcări, în timp ce acasă trebuia să le păstrăm pentru supa următoare.
Acasă, verişoara mea Anica stă o noapte întreagă la coadă în faţa brutăriei, oamenii sînt aşa de
strînşi unii în alţii, încît ar putea să doarmă în timp ce aşteaptă.

ÎN ŢARĂ STATUL LA COADĂ E O MESERIE.

Unchiul Neagu şi fiii lui aşteaptă schimbul ziua şi noaptea şi, cu puţin înainte de a se descărca marfa,
îşi vînd locurile bune altora care pot să-şi permită luxul de a nu avea răbdare să aştepte. Pe urmă,
încep din nou cu aşteptatul din ultimul rînd.
În străinătate eşti scutit de aşteptare.
Aici, ca să faci tîrguieli, n-ai nevoie de timp, doar de bani.
La piaţă, nu trebuie să stai niciodată la rînd, dimpotrivă, eşti tratat ca o persoană importantă, ţi se
spune chiar şi mulţumesc cînd cumperi ceva.
Oamenii au aici dinţi sănătoşi pentru că pot să cumpere oricînd carne proaspătă.
Acasă pînă şi copiii au dinţi stricaţi pentru că organismul le suge toate vitaminele.
În fiecare nou oraş, primul lucru pe care îl facem mama şi cu mine este să mergem la piaţă ca să
cumpărăm carne proaspătă şi ouă.
La taraba cu peşte mă uit la peştii vii, dar mama nu cumpără aproape niciodată peşte pentru că mie
mi-e greaţă. Rareori îşi cumpără unul pentru ea şi găteşte din el ciorbă de peşte. La masă mi se face
mereu frică de clipa cînd prinde capul peştelui între degete şi îl suge. De fiecare dată nu-mi pot lua
privirea, deşi mi se face rău.

CEL MAI MULT ÎMI PLACE SĂ MĂNÎNC

Mămăligă cu sare şi unt.
Supă de găină.
Vată de zahăr.
Pui fript cu usturoi.
Unt.
Pîine neagră cu roşii, ceapă şi ulei de floarea soarelui.
Chiftele.
Clătite cu dulceaţă.
Piftie de porc cu usturoi.
Pui cu roşii, cartofi piure şi ceapă prăjită.
Ciocolată albă fără nuci.
Orez cu lapte cu stafide şi scorţişoară.
Salată de vinete cu maioneză.
Untură cu jumări.
Ardei umpluţi cu iaurt şi mămăligă.
Salam unguresc.
Mere coapte în aluat.
Varză cu carne de porc.
Sîngerete.
Colivă pentru morţi, ornată cu bomboane.
Struguri cu franzelă.
Castraveţi cu sare.
Salam cu usturoi.
Mămăligă caldă cu lapte rece.
Sărmăluţe în foi de viţă.
Acadele.
Gulaş cu ceapă crudă
Mămăligă cu brînză de capră.
Franzelă cu unt şi zahăr.
Migdale prăjite.
Ciuingam cu surprize.
Cel mai mult îmi place ceapa crudă cînd o strivesc cu pumnul. Atunci inima îi iese afară.
Portocalele nu-mi plac, deşi în ţara mea nu se găsesc decît de Crăciun.

Tatei îi plac cel mai mult jumările de ouă cu roşii în ele.

STRĂINĂTATEA NU NE TRANSFORMĂ! ÎN TOATE ŢĂRILE MÎNCĂM CU GURA.
Dis-de-dimineaţă mama se scoală şi începe să gătească, jumuleşte găina şi o ţine deasupra flăcării de
gaz. Mama preferă să cumpere găini vii pentru că sînt cele mai proaspete.
La hotel taie găina în cadă.

CÎND SÎNT TĂIATE, GĂINILE CÎRÎIE INTERNAŢIONAL! LE ÎNŢELEGEM PESTE TOT.

Tăiatul găinilor în hotel este interzis. Deschidem radioul şi fereastra şi facem gălăgie. Nu vreau să
văd găina înainte de a o tăia, altfel aş vrea s-o păstrez vie. Ce nu se pune în supă se aruncă la closet.
Mi-e frică de closet, noaptea fac pipi în lavoar; acolo găinile moarte nu ies la suprafaţă.
Mereu locuim în altă parte.
Uneori, vagonul în care locuim este atît de mic, încît aproape că nu mai putem trece unii pe lîngă alţii.
Atunci circul ne dă un vagon mare cu toaletă.
Sau camerele de hotel sînt ca nişte găuri umede cu gîndaci.
Dar cîteodată locuim în hoteluri luxoase cu frigider în cameră şi televizor.
Odată am locuit într-o casă în care şopîrlele se căţărau pe pereţi. Trăgeam paturile în mijlocul
camerei ca nu cumva animalele să ni se vîre sub pătură. Iar cînd mama stătea la poartă, i-a trecut un
şarpe peste picior.

NU AVEM VOIE SĂ NE ATAŞĂM DE NIMIC.

Sînt obişnuită să-mi aranjez camera în aşa fel încît să mă simt bine.
Nu trebuie decît să-mi pun baticul albastru pe un scaun.
Asta e marea.
Întotdeauna am marea lîngă pat.
Nu trebuie decît să mă dau jos din pat şi pot să înot.
În marea mea nu e nevoie să ştii să înoţi ca să înoţi.
Noaptea îmi acopăr marea cu capotul înflorat al mamei, ca să nu mă apuce rechinii cînd mă duc să
fac pipi.
Într-o bună zi o să avem o casă mare şi luxoasă, cu piscină în cameră, iar Sophia Loren o să fie toată
ziua, bună ziua, la noi.
Mi-aş dori o cameră plină de şifoniere în care să-mi pot păstra rochiile şi toate lucrurile.
Tata colecţionează tablouri originale în ulei cu cai şi mama veselă scumpă de porţelan, pe care însă
nu o folosim niciodată, pentru că se uzează şi se sparge tot împachetînd-o şi despachetînd-o.
Averea noastră e împachetată în hîrtie de ziar într-un cufăr mare.

STRÎNGEM LUCRURI FRUMOASE DIN TOATE ŢĂRILE PENTRU CASA NOASTRĂ MARE.

Mătuşa mea colecţionează animale de pluş pe care le ochesc drăguţii ei la bîlci.

2

MAMA E FEMEIA CU PĂR DE OŢEL.

Atîrnă de păr de cupola circului şi jonglează cu mingi, inele şi făclii aprinse.

Cînd am să mă fac mai mare şi suplă trebuie şi eu să atîrn de păr. Nu am voie să mă pieptăn decît cu
mare grijă, spune mama, cel mai important lucru la o femeie e părul.

TATA SPUNE: CELE MAI IMPORTANTE SÎNT ŞOLDURILE.

Îmi închipui o femeie cu şolduri mari cît cortul circului.

Dar asta nu se împacă deloc cu atîrnatul.
Nu am să atîrn niciodată de păr, nu vreau. Îmi smulg smocuri întregi de păr de pe cap cum se smulg
penele găinilor de supă.
O femeie fără păr nu-şi găseşte bărbat, spune mama.
Nu vreau nici un bărbat, vreau mai bine să fiu ca sora mea, e curajoasă şi creează tot timpul
probleme.
Sora mea e doar fata tatei. Mănîncă tot, pentru că mama i-a salvat viaţa cînd era rahitică şi plină de
păduchi.
Deşi e o străină, o iubesc ca pe propria mea soră. Mama ei e fata vitregă a tatei. Ea şi mama ei,
bunica sorei mele şi fosta nevastă a tatei locuiesc într-un spital pentru că au înnebunit.
Şi sora mea e nebună, spune mama, fiindcă tata o iubeşte ca pe o femeie.
Trebuie să am grijă să nu înnebunesc şi eu, de aceea mama mă ia peste tot cu ea.
ORICUM, TATA N-O VREA DECÎT PE SORA MEA.

Sora mea ştie totul mai bine decît mine. Deşi nu e decît cu cîţiva ani mai mare, are deja un genunchi
strivit. Tata a intrat cu tractorul în piciorul ei, ca să nu-şi mai găsească nici un bărbat şi să rămînă la
el.
Nu am să aparţin circului înainte de a mă fi rănit cum se cade. Dar aşa ceva nu se poate, mama îmi stă
mereu în cale, nu pot nici măcar să mă caţăr pe frînghie, fără ca ea să fie gata să leşine.
Mama se poartă adesea de parcă ar trebui să se întîmple ceva îngrozitor, chiar şi atunci cînd cineva
izbucneşte brusc în rîs în prezenţa ei. Mai ales cînd e vorba de femei.
Femeile sînt geloase şi calculate, nu au în cap decît jocuri murdare, spune ea.
AM FOST CINEVA DOAR ÎNAINTE DE A MĂ NAŞTE.

Înainte de a mă naşte am fost vreme de opt luni acrobată pe sîrmă – stăteam în cap. Eram în burta
mamei, ea făcea spagat pe sîrma înaltă şi eu mă uitam în jos sau mă opinteam în firul acela.
Odată însă nu a mai putut să se ridice din şpagat şi eram gata-gata să cad afară.
La scurt timp după aceea am venit pe lume.
Cînd m-am născut, eram foarte frumoasă, mama se temea că cineva m-ar fi putut fura punîndu-i în
leagăn un copil străin.
M-am născut complet cheală.
După ce am fost îmbăiată, mama mi-a fardat sprîncene groase cu dermatograful ei.
Mătuşa număra de zor dacă aveam toate degetele, iar moaşa îmi înfăşa picioarele strîmbe cu o
legătură.

Tata nu era de faţă.

Mama m-a botezat ca pe moaşă pentru că venea din străinătate.

Iar mătuşa mi-a mai dat şi un al doilea nume al unei vedete de cinema, ca să ajung celebră.
Totuşi, nu mă cheamă ca pe Sophia Loren.
AŞTEPT NOAPTEA TOATĂ ZIUA. CÎND MAMA NU CADE DIN CUPOLA CIRCULUI, MÎNCĂM
DUPĂ SPECTACOL SUPĂ DE GĂINĂ ÎMPREUNĂ!
Mama are picioare lungi, suple, în fotografie are ceva de japoneză, cu părul drept şi negru şi cu
breton. Nu semănăm.
Eu semăn cu tata.
Banditul ăsta nu e tatăl tău, spune mama cînd e înfuriată, nu avem nevoie de el.

DE CE TATA NU E TATA?

În faţa bărbaţilor, mama se dă uneori drept sora mea. Atunci îşi dă ochii peste cap şi lungeşte
cuvintele de parcă ar avea brusc miere în gură. De altfel, nici nu-i place mierea, se dă în vînt după
pîine neagră cu unt şi sare. Şi bea vin alb. Bea atît de mult vin alb, cum mănînc eu vată de zahăr.
Dacă în loc de asta ne-am economisi banii, am putea să ne cumpărăm casa noastră mare cu găini.
Cînd mama se dă drept sora mea, miroase brusc altfel. Atunci nu-i dau voie să mă atingă. La hotel
trebuie să doarmă pe jos, nu vreau să împart patul cu ea.
MAMA E ALTFEL DECÎT CELELALTE, PENTRU CĂ ATÎRNĂ DE PĂR ŞI AŞA I SE LUNGEŞTE
CAPUL, IAR CREIERUL I SE FACE LUNG.
Acasă oamenii n-au voie să gîndească liber nici măcar în somn. Dacă vorbesc tare şi îi aude vreun
spion sînt duşi în Siberia.
Spionii au coridoare între ziduri.

Dar şi străinii ne vor răul.

Nu am voie să plec singură din vagonul de locuit.
Nu am voie să mă joc cu ceilalţi copii.
Mama nu are încredere în nimeni.
Şi eu trebuie să învăţ asta.
Înainte ca o femeie să rămînă gravidă, o apucă o sete grozavă şi bea atîta apă pînă cînd din apa aceea
se face un copil.
Cînd copilul face un semn, jos, la mama, se închide totul, ca nu cumva să cadă copilul din burtă.
În burtă e ca într-o casă cu un pat sau o baie cu apă caldă.
Copilul mănîncă ce-i trimite mama cînd înghite.
Tot ce poate mama, poate şi copilul, numai să rămînă gravid nu poate.

ESTE INTERZIS SĂ FACI COPII FĂRĂ BĂRBAT ŞI ÎNAINTE DE A TE FI NĂSCUT.

La mama în burtă nu există un bărbat cu care să te poţi mărita. Iar dacă da, atunci e o rudă de-a ta.
Rudele nu se căsătoresc între ele, pentru că atunci copiii vin pe lume cu picioarele lipite. După asta
observă oamenii că părinţii sînt înrudiţi între ei şi nu-s căsătoriţi. Dar poate că aici, în străinătate, e
altfel. Cînd mama plînge, în burtă se produce o inundaţie, pentru că şi copilul plînge.
COPILUL E MAI MULT AL MAMEI DECÎT AL TATEI, FIINDCĂ EA E MAMA.
Sora mea e frumoasă ca un bărbat, se bate cu toţi copiii. E ţigancă.

ŞI EU VREAU SĂ MĂ FAC ŢIGANCĂ.

În timp ce mama atîrnă de păr sus, în cupola circului, sora mea îmi povesteşte POVESTEA
COPILULUI CARE FIERBE ÎN MĂMĂLIGĂ, ca să mă liniştească.
Cînd îmi închipui cum fierbe copilul în mămăligă şi ce rău doare, nu mă mai gîndesc tot timpul că
mama ar putea să cadă de acolo, de sus, spune ea.
Dar nu ajută la nimic. Eu trebuie să mă gîndesc mereu la moartea mamei, ca să nu mă ia prin
surprindere. Văd cum îşi dă foc la păr cu făcliile aprinse, cum cade rîzînd la pămînt. Iar cînd mă
aplec spre ea, faţa ei se descompune şi se preface în cenuşă.

Nu strig.
Mi-am aruncat gura.
CÎND VISEZI CĂ-ŢI CAD DINŢII, MOARE CINEVA.
Strîngerea cortului este pretutindeni la fel, ca o mare înmormîntare, totdeauna noaptea, după ultima
reprezentaţie într-un oraş. După ce gardul circului a fost îndepărtat, vin uneori străini la vagonul
nostru de locuit şi-şi lipesc obrazul de geam.
Mă simt ca peştii la piaţă.
Vagoanele şi cuştile au semnalizatoare cînd sînt duse la gară ca un convoi funebru şi încărcate în tren.
În mine se dizolvă totul şi parcă bate vîntul.

Cel mai mult mi-ar plăcea să fiu ca oamenii de afară. Acolo toţi pot să citească şi ştiu cu siguranţă că
au un suflet de făină albă.
Cel mai mult mi-ar plăcea să fiu moartă. Atunci plîng toţi la înmormîntarea mea şi-şi fac remuşcări.
Tristeţea te îmbătrîneşte.
Eu sînt mai bătrînă decît copiii din străinătate.
În România copiii se nasc bătrîni pentru că sînt săraci încă din burta mamei şi trebuie să asculte
grijile părinţilor.
Aici trăim ca în paradis. Cu toate astea, tot nu devin mai tînără.
Părinţii mei jucau acasă la Circul de Stat.
Erau foarte renumiţi.

DICTATORUL A ÎNCONJURAT ROMÂNIA CU SÎRMĂ GHIMPATĂ.

Tata, mama, mătuşa, eu şi sora mea am fugit cu avionul în străinătate, după ce tata a furat banii din
casieria circului.
Mama s-a dus cu banii furaţi la Hotel International, a făcut ochi dulci şi a cumpărat dolari.
Morţii trăiesc mai bine decît cei vii, în cer nu ai nevoie de paşaport ca să călătoreşti, spune mama.
Mătuşa şi-a părăsit bărbatul. Nu vorbeşte aproape niciodată despre el. În compensaţie, vorbeşte
mama de numeroasele ei surori, atunci plînge şi-şi dă cu pumnii în cap. Ce face ea seamănă cu un
balet.
Mătuşa nu plînge, ea e mai mare decît mama.
MĂTUŞA E UMBRA MAMEI.

Dar în fiecare fotografie arată altfel, de parcă ar fi o parte din peisaj. Se fotografiază mereu cu flori,
sticle, farfurii, ursuleţi, radiouri sau cu orice se află în apropierea ei.
Cînd apare pe scenă împreună cu tata, se costumează în bărbat, cu mustaţă. Adesea se fardează foarte
excentric, îşi lipeşte gene false care îi ajung pînă la sprîncene şi-şi pune vată în sutien, ca să-şi ridice
sînii.
Are mereu alt bărbat de la care primeşte cadouri.
Cînd împărţim cu ea camera de hotel, uneori îşi petrece noaptea cu cineva în camera de baie.
Dar cînd e vorba de mătuşa mea nu mă deranjează.
Sîntem oameni buni pentru că sîntem ortodocşi, spune mama.
Ce înseamnă ortodox?
Asta e cînd crezi în Dumnezeu, spune ea.
La ortodocşi se obişnuieşte mai ales să se cînte, să se mănînce şi să se facă rugăciuni. Dar eu nu am
fost niciodată acolo.
Mătuşa face mereu colivă pentru morţi ornată cu bomboane. Dar o mîncăm şi singuri, pentru că în
apropiere nu se află nici o biserică ortodoxă ca s-o împărţim acolo.
Cînd mîncăm coliva, mama numeşte morţii familiei noastre şi plînge.
Mătuşa îmi face cu ochiul: Mama ta ar fi trebuit să se facă soprană de operă.

DICTATORUL L-A INTERZIS PE DUMNEZEU.

Dar în străinătate avem voie să fim credincioşi, deşi aici aproape că nu există biserică ortodoxă.
În fiecare noapte îmi spun rugăciunea pe care am învăţat-o de la mama. Acasă copiii n-au voie să se
roage, nici să-l deseneze pe Dumnezeu. În desene trebuie să fie mereu dictatorul şi familia lui. Poza
lui atîrnă în fiecare odaie, pentru ca toţi copiii să ştie cum arată. Nevasta lui are o jumătate de oraş
plină cu pantofi, foloseşte casele ca dulapurile.
Dictatorul e de meserie cizmar, diploma şcolară şi-a cumpărat-o.
Nu ştie nici să scrie, nici să citească, spune mama, e mai prost ca noaptea.
Dar noaptea nu ucide, spune tata.
Oamenii caută fericirea cum caută sîngele inima. Cînd nu mai curge sînge în inimă, omul se usucă,
spune tata.
Străinătatea e inima. Iar noi sîngele.

Şi familia noastră de acasă?

3

Sînt foarte curată.

Mama trebuie să-mi încălzească în fiecare zi apa pe primus ca să mă pot spăla. Am moştenit asta de
la mătuşa.
Româncele sînt pline de temperament şi curate, spune mama.
Dar ei nu-i place să se spele atît de mult ca mătuşii mele şi mie.
Preferă să facă baie. De cele mai multe ori nu avem cadă de baie.
Dacă te uzi zilnic, te prinde curentul şi înnebuneşti, spune mama.
Ea trebuie să fie foarte atentă, pentru că trebuie să-şi umezească părul înainte de fiecare
reprezentaţie.
Prin umezire devine mai rezistent, părul uscat se rupe. Asta nu trebuie să afle nimeni.

Înainte de reprezentaţie trebuie să fac linişte.

Cu o oră înainte începem pregătirile:

1. Fierbem apa. Mama îşi spală părul doar cu apă de ploaie. Avem mereu rezervă de apă de ploaie.
2. Mama se apleacă peste un lighean, iar mătuşa îi toarnă apă caldă pe cap.
3. Mama se piaptănă cu capul în jos, pînă cînd îşi împarte părul cît mai egal. Fiecare neregularitate
smulge şuviţe de păr. Asta nu trebuie să se întîmple pentru nimic în lume!
4. Tata îi îngroaşă părul cu o bucată de piele umedă şi mătuşa i-l leagă cu o bandă de gumă rotundă.
5. Mama se ridică.

Toţi paşii sînt făcuţi cu schimbul de tata şi de mătuşa mea.

Mai mult nu am voie să spun.

Sora mea pîndea afară, ca nu cumva să se apropie cineva de vagonul nostru şi să mă observe.
Iar eu trebuie să stau cuminte lîngă mama, ca să nu-şi facă griji pentru mine.

GRIJILE SLĂBESC PĂRUL.

După reprezentaţie, părul se va desface din nou, iar pielea capului va fi fricţionată cu un suc de
vitamine. Asta fac eu.
La sfîrşit, mama îşi apleacă capul şi se piaptănă.
La pieptănat, foloseşte mereu un pieptene special din Elveţia.

Pe urmă numără firele căzute.

Asta e foarte important.
Ele demonstrează cum a decurs numărul, dacă mama are destule vitamine şi dacă nu e prea grasă.

DUPĂ FIRELE DE PĂR CĂZUTE PUTEM APRECIA PERICOLUL.

Nimeni nu trebuie să ştie cît de lung este părul mamei, altfel ne copiază numărul şi atunci nu mai
avem de lucru şi o să fim nevoiţi să ne întoarcem în ţară. Din cauza asta mama poartă tot timpul un
batic pe cap sau o perucă.
Repetăm în pădure, în loc să repetăm la circ.
Mama atîrnă de păr de un copac, mătuşa îi aruncă măciucile şi face o piruetă. Uneori sora mea stă
într-un picior pe capul tatei şi jonglează cu mama, în timp ce eu repet pe pămînt şpagatul. Sînt aşa de
mobilă, încît aş putea să apar în spectacol ca femeia-şarpe. Mai tîrziu, vreau să am un număr propriu.
Dar mama nici nu vrea să audă de asta. Trebuie să apărem mereu împreună, ca directorul circului să
plătească pentru toţi drumul şi hotelul.
Trebuie să plătească drumul şi pentru cîinele nostru, Boxi, care apare într-un număr cu tata, poartă o
rochiţă cu paiete, fumează şi face pipi în joben.
Tata o să-l înveţe pe Boxi să cînte.
Parada de bun-rămas la circ, cu muzică de fanfară, este aproape la fel de rea ca operaţia mea de
apendicită. În fiecare oraş e la fel. Toţi artiştii stau într-un rînd sau în cerc şi fac cu mîna. Ţi se face
ruşine!
Dacă directorul circului nu ţine morţiş să apar şi eu la sfîrşit, mă închid în vagonul în care locuim şi
deschid radioul ca să nu aud bătăile în tobă.
TATA E MIC CA UN SCAUN.
Tata e tot aşa de celebru ca preşedintele Americii, e clovn şi acrobat şi bandit.
Înainte de reprezentaţie stă mereu la barul circului şi vorbeşte cu persoane importante şi face afaceri.
Lipeşte fotografii de-ale noastre pe ecranul televizorului.
Pe urmă fotografiază televizorul.
Aici sîntem noi, le spune persoanelor importante, am apărut de multe ori la televizor!
Cîteodată se bate cu alţi bărbaţi.
Sau o bate pe mama şi-i ciopîrţeşte costumele cu briciul şi-i spune: Azi îţi dau drumul să cazi din
cupolă!

TATA E LA FEL DE BĂTRÎN CA BUNICUL, DAR NU CRED CĂ-ŞI DĂ SEAMA.

De cînd am plecat de acasă, tata a devenit şi director de film. Merge tot timpul cu o cameră de filmat
şi filmează împrejurimea. Aproape toţi banii noştri îi cheltuieşte pe asta.
Şi pe noi ne-a filmat şi chiar şi păpuşile mele.
Odată mama trebuia să-l împuşte pe tata din gelozie, să-şi ducă mîinile la ochi şi să strige: AJUTOR!
NU! AJUTOR!
Asta dădea foarte bine, dar pe tata l-a apucat totuşi furia, pentru că mama izbucnea din cînd în cînd în
rîs.
În Africa, tata a închiriat special cîţiva oameni goi din junglă care trebuiau să mă violeze. În alt film
mi-a pus un şarpe de gumă pe piept, trebuia să strig, el apărea dintr-un tufiş, omora şarpele şi mă
salva.
Odată a vrut să se lase spînzurat de un cearceaf pe care îl legase de fereastra unui tren în mers. Cum
mama se codea să-l filmeze, a ieşit cu bătaie. Tata s-a năpustit asupra mamei. Ea striga.
L-am lovit pe tata. S-a întors şi trosc!
Obrazul meu se umflase ca un aluat de pîine şi mama a trebuit să mă ducă la doctor în oraşul vecin.
La tata bătaia e la ordinea zilei. În ţara din care vine e ceva obişnuit.
În filmele tatei, el vorbeşte uneori în limba lui maternă, mama şi cu mine avem roluri mute. Sau
trebuie să strigăm: AJUTOR!
În Africa, am locuit un an întreg în tren.
Împărţeam compartimentul cu mătuşa şi sora mea.
Mătuşa atîrna peste tot fotografii cu Sophia Loren şi alte femei şi bărbaţi frumoşi. Toţi erau foarte
celebri.
Şi eu am să devin celebră.

ÎN STRĂINĂTATE POŢI SĂ DEVII CELEBRU FĂRĂ SĂ FII ÎN PARTIDUL DICTATORULUI.

Ascultam zi şi noapte cîntecele lui Elvis Presley. El atîrna în tot compartimentul.
Mătuşa mea e îndrăgostită de Elvis Presley. Roşeşte cînd cîntă el.
Cu toate că Africa se află în străinătate, există şi acolo oameni la fel de săraci ca în România.
Ei sînt negri.
În Africa, cei săraci trebuie să stea la circ într-un sector separat şi totuşi să plătească preţul întreg.
Cei săraci trebuiau să facă pentru noi curat în tren şi la toaletă, să umple rezervorul cu apă şi să
ridice şi să strîngă circul. Directorul circului ne interzicea să le dăm bani sau cadouri pentru asta.
Interzis era şi să vorbeşti cu ei.
Dacă cineva cuteza totuşi s-o facă, mai multe braţe erau biciuite la sînge.
Ei nu se apărau.
Nimeni nu se băga.
Directorul circului repeta: Cadourile nu sînt bune!

Pe noi nu ne bătea.
După asta observam că aici ne merge mai bine decît acasă.
Cu toate astea, la scurt timp după aceea, mama a fost internată în spital. Avea pietre la fiere.
Tata are altă limbă maternă decît noi, chiar şi în ţara noastră a fost un străin.
El face parte dintre ceilalţi, spune mama.
În străinătate nu sîntem străini între noi, deşi tata vorbeşte aproape în fiecare propoziţie altă limbă,
cred că uneori nici el nu înţelege ce spune.
Limba lui maternă sună ca slănina cu boia şi smîntînă. Mie îmi place, dar el n-are voie să mă înveţe
s-o vorbesc.
Dacă vrea să vorbească cu noi, să înveţe limba noastră, spune mama.
Tata e originar dintr-o provincie din România, cred că de aceea e aşa furios, pentru că noi venim din
Capitală.

Mătuşa mea îi spune BĂTRÎNUL.

NU, TATA NU E TRIST. E CLOVN. DA.
4

Dacă cineva mă întreabă cum mă cheamă, trebuie să spun: Întrebaţi-o pe mama.

Dacă se află cine sîntem, vom fi răpiţi şi trimişi înapoi, părinţii mei şi mătuşa vor fi ucişi, sora mea
şi cu mine vom flămînzi şi toţi o să rîdă de noi.
După ce am fugit din România, părinţii mei au fost condamnaţi la moarte.
La hotel, tata împinge şifonierul în faţa uşii, fotoliul în faţa şifonierului, patul în faţa fotoliului. Uneori
dormim toţi în acelaşi pat. Slavă Domnului că nu există în fiecare hotel încă o uşă spre balcon de
baricadat!
Nici păpuşile mele nu au voie să meargă singure pe stradă.
Dacă aici trebuie să ne ascundem atît de bine, nu înţeleg de ce am mai plecat de acasă. Nu mai avem
voie să ne întoarcem niciodată. E interzis.

BUNICA A MURIT ACASĂ DE DOR ŞI DE SUPĂRARE.

Mama spune că aici toate sînt mult mai bune şi plînge. Eu nu mă gîndesc decît că vreau să mă întorc.
Cei pe care i-am lăsat acolo ar vrea să-i aducem aici cînd o să fim bogaţi. Ne iubesc cu toţii. Ori de
cîte ori întîlnim pe cineva din ţară, mama începe să şuşotească.
Ăştia sînt toţi spioni, spune ea, numai cine a fugit de bună voie nu e spion.
Cu ei mama vorbeşte de unchiul Petru.
Fratele meu e un mare artist, ca Picasso, e homosexual, curat, un geniu!
Mai întîi vrea să plătească eliberarea unchiului Petru din puşcărie.
Aici poţi cumpăra orice, spune tata, în curînd o să fim atît de bogaţi, că toţi o să ne ştie de frică.
De cînd am fugit, unchiul Petru este torturat în puşcărie. Şi unchiul Nicu a fost omorît în faţa uşii
apartamentului.
Cînd mama a auzit, a început să se jelească cum se boceşte la români.
Abia cînd tata a spart toate geamurile pe coridorul hotelului şi a venit poliţia, a încetat cu jelania.

Mama o să găsească pe cineva care o să scrie o carte despre povestea vieţii noastre.
O să se numească UŞA DE FIER ŞI UŞA SPRE LIBERTATE.
PĂPUŞILE MELE AU SLĂBIT RĂU DE TOT! ELE NU ÎNŢELEG LIMBILE STRĂINE.
Tata vorbeşte cu fracul lui cum ar vorbi cu un om.

Nimeni nu mă cunoaşte atît de bine ca fracul meu, spune el. E portbonheur-ul lui cu care a apărut la
circ încă dinainte de a o cunoaşte pe mama, nu se va despărţi niciodată de el. În acest frac l-au văzut
dictatori şi oameni importanţi. După moartea lui vrea să-l dăruiască muzeului circului, ca lumea să-şi
amintească în continuare de marele ŢĂNDĂRICĂ.
Fracul a văzut lumea, spune el, are ce povesti.
Ce? am întrebat.
Tata arde hîrtie de ziar, îşi face sprîncene groase şi mustaţă cu cenuşa, îşi îmbracă fracul şi face o
mină întunecată:

Un străin sadea şi-a pierdut pantofii. I-a lăsat în mijlocul casei şi a aruncat casa în rîu.
Sau casa s-a aruncat singură?
Străinul sadea a mers din rîu în rîu.
Odată a găsit un bătrîn sub apă care avea o placă indicatoare atîrnată de gît: AICI CERUL.
Străinul întrebă: Cum, cerul?
Bătrînul dădu din umeri şi arătă spre placa indicatoare.
Atunci casa se ridică din nou la suprafaţă, dar cu totul în alt loc.
Şi probabil că era alta, pentru că nu-şi amintea de pantofii străinului.
Mai tîrziu casa şi-a pierdut uşa.

Fracul a inventat povestea asta? întreb. Nu, spune tata, asta e povestea noastră.
ÎN GURA MAMEI POVESTEA NOASTRĂ SUNĂ ÎN FIECARE ZI ALTFEL.

Sîntem ortodocşi, sîntem evrei, sîntem internaţionali!

Bunicul a avut o arenă de circ, era negustor, căpitan, călătorea din ţară în ţară, nu şi-a părăsit
niciodată satul şi a fost mecanic de locomotivă. Era grec, român, ţăran, evreu, nobil, ţigan, ortodox.
Mama a debutat în arenă încă de mică să-şi hrănească întreaga familie.
Altă dată fuge împotriva voinţei părinţilor cu circul şi cu tata în lume. Asta a costat-o viaţa pe bunica,
deşi în altă poveste murise din cauza fugii noastre.
În toate poveştile bunicul este deja mort.
Medicii îi deschiseseră stomacul şi a murit din cauza aerului care i-a năvălit atunci în plămîni.
A murit de cancer, spune tata.
Mama izbucneşte în plîns: Cine te-a întrebat? Ce, a fost tatăl tău, de unde ştii atît de bine? A fost un
om bun! Cum să fi murit de cancer?!
În toate poveştile bunica mea e UN ÎNGER.
Iar mama este de fiecare dată copilul ei preferat.
CÎND MAMA ATÎRNĂ DE PĂR, ALEARGĂ PRIN AER.
Mătuşa îmi ghiceşte în fiecare zi viitorul în cafea.
Voi deveni celebră şi fericită, spune ea. Foarte bogată, o să am mulţi bărbaţi, pe care am să mi-i aleg
singură. Şi mai ales mulţi copii.

Mătuşa vorbeşte cu morţii.

În oraşele străine mergem împreună cu iubitul ei la cimitir şi ne uităm la morţi.
Cu mama merg la hala de carne, iar cu mătuşa la cimitir.
În camera mortuară se interesează la rudele mortului de cauza decesului, le dă mîna şi le spune
condoleanţe.
Cunoaşte o mulţime de cauze de deces.
Fiecare om are un motiv personal ca să moară.
Morţilor le aduce noroc, cînd îi vizitează străinii înainte de înmormîntare, spune mătuşa.
SÎNTEM DE MAI MULTĂ VREME MORŢI DECÎT VII, DE ACEEA AVEM NEVOIE, CA MORŢI,
DE MULT MAI MULT NOROC.

Să fii mort e ca şi cum ai dormi.

Dar nu-ţi aşezi corpul în pat, ci în pămînt.
Apoi trebuie să-i explici lui Dumnezeu de ce vrei mai bine să fii mort decît viu.
Dacă nu-l convingi, îţi stinge creierul şi trebuie să iei viaţa de la capăt.
Ş.a.m.d.
Ş.a.m.d.
Ş.a.m.d.
Ş.a.m.d.
Etc.
E adevărat că nu merg la şcoală, dar vorbesc limbi străine şi cunosc multe poveşti, asta e mai mult
decît şcoala. Mama spune că nu trebuie să merg la şcoală, tot ce e mai important ştiu deja.

TOT CE E MAI IMPORTANT

Să te fereşti de ceilalţi.
Să nu le spui adevărul, ca nimeni să nu poată rîde de noi.
Oamenii nu observă că sînt altfel, inventez mereu alte poveşti despre noi ca să nu creadă că sîntem
nimeni şi că am trecut prin viaţă ca gîsca prin apă.
Cînd am să fiu majoră, o să mă fac star de film şi atunci îi cumpăr mamei casa noastră frumoasă şi
cîteva restaurante, iar cînd se vor deschide graniţele ţării noastre şi concetăţenii noştri vor putea să
fugă în străinătate, le vom putea servi mîncare bună românească.
Mama vrea să se facă mai tîrziu hangiţă.
Mai am o naşă care e hangiţă în Germania, dar n-are copii, pentru că s-a măritat cu un bărbat bogat.
Cu cît sînt oamenii mai bogaţi, cu atît vor să aibă mai puţini copii, spune mama.
MAI TÎRZIU AM SĂ MĂ MĂRIT ŞI EU CU UN BĂRBAT BOGAT.

Sau mai bine cu doi, atunci n-o să fiu niciodată singură. La nuntă am să-i apuc pe sub masă de acolo
de unde nu e voie. Oamenii vor mînca prăjituri şi vor fi invidioşi. Bărbaţii mei mă vor iubi şi mă vor
linge.
În România, în afară de dictator şi fiii lui, nu există oameni bogaţi. Părinţii mei au făcut bine că au
fugit, pentru că nu am de gînd să mă mărit cu un fiu de dictator.

Avem un paşaport de emigrant.

La fiecare graniţă sîntem trataţi altfel decît oamenii adevăraţi.
Poliţia ne cere să coborîm şi dispare cu hîrtiile noastre.
Mama le dă mereu cadouri. Ciocolată, ţigări, coniac.
Şi le face ochi dulci.
Cu toate astea, nu sîntem niciodată siguri că nu vor suna la SECURITATE.
ŞI REGELE NOSTRU A FUGIT ÎN STRĂINĂTATE, PENTRU CĂ ÎN ROMÂNIA NU MAI AVEA
VOIE SĂ FIE BOGAT.
Ce înseamnă să fii bogat? Familia mea de acasă nu poate nici măcar să fiarbă apa, pentru că nu are
nici apă, nici gaz.
Dar toate verişoarele mele au mulţi copii.
Femeile românce trebuie să nască mulţi copii. Le trimitem regulat cafea şi ciorapi de mătase. Dar ele
vor mereu dolari.
Toţi cred că sîntem foarte bogaţi. Ce ştiu ei! De parcă ar fi atît de simplu! Pînă şi aici trebuie să
cîştigi bani şi să fii foarte atent unde îi pui, tata îi ascunde în fiecare zi în alt loc, ca nimeni să nu dea
de ei.
Mama îşi ţine banii în cizme. Mai tîrziu, cînd o să am mulţi bani, vreau să-mi cumpăr un servitor
chinez care să stea tot timpul treaz, ca să nu mai visez urît. O să-l cheme Cian-cian şi o să mă
păzească şi n-o să-mi mai fie frică de nimic. Şi toţi o să se mire de una ca asta.
Am mare noroc că oricum sîntem atît de bogaţi ca să nu trebuiască să-l mănînc pe Boxi.
Cine are în România un cîine îl lasă ori să flămînzească ori face supă din el ca să nu moară el însuşi
de foame.
Nu vreau să ştiu ce o fi mîncînd acolo familia mea!
Mi-e ruşine că i-am lăsat acolo.
Toţi mă cunosc şi mă iubesc.
Dar eu încurc toate numele rudelor mele.
5

La circ oamenii zîmbesc cînd mor.

Eu n-am să zîmbesc.
Lidia Jiga, dresoarea, a fost sfîşiată de leul pe care l-a hrănit cu biberonul.
Omului cu lanţuri i s-a rupt coarda arzîndă şi a căzut în cap.

OARE SE MOARE CHIAR ÎN TIMPUL CĂDERII, DE FRICĂ?

Şi sora mea şi tata au căzut, ea de pe bara pe care o balansa tata pe frunte şi el de sus, de pe sîrmă.
Dar nu au murit şi au continuat.
Şi cum de mamei îi e frică de avion, cînd meseria ei e să atîrne de păr? Înaintea unui zbor cu avionul
se îmbată, îşi face cruce, cere iertare şi spune că o să ne prăbuşim, pentru că un avion nu poate să
zboare din cauza greutăţii lui.
Tata se îmbată oricum, fără să bea nici nu urcă pe sîrmă, pentru că altfel nu-şi poate ţine echilibrul.
FĂRĂ ÎNDOIALĂ CĂ EXISTĂ UN DUMNEZEU, PENTRU CĂ TOŢI ARTIŞTII, FIE CĂ SÎNT
DIN ŢARĂ SAU DIN STRĂINĂTATE, ÎŞI FAC CRUCE ÎNAINTE DE A-ŞI ÎNCEPE NUMĂRUL.
CE ROST AR AVEA ASTA FĂRĂ DUMNEZEU?
Eu n-am să mor decît în film. Iar după ce mor, se stinge lumina şi mă fac din nou vie. N-am să mor
niciodată de tot! Am să rezist în viaţă peste o sută de ani.
Mamei i se întunecă privirea cînd vorbesc despre asta.
Nu vorbi despre moarte că te paşte nenorocirea! spune ea.

DAR EXISTĂ CEVA CE NU ADUCE NENOROCIRE?

Aproape toate lucrurile despre care vorbim aduc nenorocire.

Mama plînge des şi spune: Fii fericită că mă mai ai, mai tîrziu o să-ţi dai seama ce rău e să fii singur
pe lume!

Nici nu trebuie să aştept mai tîrziul ăla ca să-mi dau seama.

N-am voie s-o supăr pe mama, pentru că altfel se prăbuşeşte de sus. Nu vreau să mai trăiesc după ce
moare ea.
Se poate întîmpla în orice zi.
Dorm pînă spre prînz, ca să scurtez frica de dinaintea numărului ei, pentru că dacă mă scol devreme,
mai durează mult pînă începe reprezentaţia.
Cît timp atîrnă acolo sus, nu mai e mama mea şi îmi astup urechile şi gura cu pîine. Nu vreau să aud
cînd cade.
M-am dezvăţat să plîng, pentru că atunci i se face frică şi mamei şi începe şi ea să plîngă. Atunci
trebuie s-o consolez. Dar nu se lasă consolată. Plînge pînă îi promit că mă simt bine.

CEL MAI FRUMOS LUCRU E

Cînd mîncăm împreună după spectacol.
Cînd mama e în pat şi doarme adînc.
Cînd se trezeşte în zori, mă înveleşte şi începe să gătească.
Mirosul de pene de găină înseamnă acasă.
Pe urmă adorm.
CEL MAI FRUMOS AR FI DACĂ MAMA AR DORMI TOT TIMPUL.
O întreb pe sora mea cum de lasă Dumnezeu ca un copil să fiarbă în mămăligă.
Ea dă din umeri.
Dacă întreb de mai multe ori se înmoaie şi spune: Am să-ţi povestesc mai tîrziu.
Eu ştiu şi singură de ce copilul fierbe în mămăligă, chiar dacă sora mea nu vrea să-mi spună.
Copilul se ascunde în sacul cu mălai pentru că îi e frică. Şi pe urmă adoarme. Vine bunica şi
răstoarnă mălaiul în apa clocotită, ca să facă o mămăligă pentru copil. Şi cînd copilul se trezeşte e
gata fiert.

SAU
Bunica găteşte şi-i spune copilului: Ia seama la mămăligă şi amestecă în ea cu lingura asta, eu mă duc
să aduc lemne.
Cît lipseşte bunica, mămăliga îi spune copilului: Sînt atît de singură, nu vrei să te joci cu mine?
Şi copilul se urcă în oală.

SAU
Cînd a murit copilul, Dumnezeu l-a fiert în mămăligă.
Dumnezeu e un bucătar, locuieşte în pămînt şi mănîncă morţi. Cu dinţii lui mari, poate să roadă toate
sicriele.
CEL MAI MULT ÎMI PLAC POVEŞTILE CU OAMENI CARE MĂNÎNCĂ SAU SÎNT PUŞI LA
FIERT.

În fiecare oraş nou sap o gaură în pămînt în faţa vagonului în care locuim, îmi vîr mîna înăuntru, apoi
capul şi aud cum respiră Dumnezeu sub pămînt şi mestecă. Uneori aş vrea să mă scufund, în ciuda
fricii mele, pînă acolo, ca să mă las muşcată de el.

DUMNEZEU E MEREU FOARTE FLĂMÎND.

Bea cu plăcere şi din limonada mea, vîr un pai în pămînt şi îi dau să bea ca s-o apere pe mama. Şi-i
mai pun tot acolo, în gaură, şi un pic din mîncarea gustoasă pe care o face mama.
Oamenii se tem de Dumnezeu, de aceea merg în cer. Acolo există o secţie specială pentru artiştii care
ştiu să zboare.

ŞI IISUS HRISTOS E UN ARTIST.

2
1

Sora mea şi cu mine am fost aşa, pe nepusă masă, aduse într-o casă în munţi.

În timp ce împacheta, mama ne îmbrăţişa şi ne săruta ca pe o păpuşă cu cheiţa întoarsă. Înainte de a

ne pune hainele în cufăr le săruta şi pe ele.
Am să vă iau foarte curînd înapoi, repeta ea mereu.

Tata nu voia să se despartă de noi. Înjura şi se lovea peste faţă: Am să-i omor pe toţi care îndrăznesc
să se atingă de fetele mele!
Pe urmă s-a întors mut la micul nostru televizor alb-negru pe care a lipit o foaie colorată.
Obrazul crainicului arăta ca o casată.

Mama şi cu noi am fost luate de Frau Schnyder care se îngrijeşte de la emigrarea noastră de noi şi de
hîrtiile noastre.
Există un doctor în casă? întreba mama întruna. Sînteţi sigură că fetele mele nu vor fi seduse sau
otrăvite?
POATE CĂ PĂRINŢII NOŞTRI NE-AU VÎNDUT. ASTA SE ÎNTÎMPLĂ DES ÎN ROMÂNIA.

Şi unde era mătuşa mea?

Călătoria cu maşina a durat mai mulţi ani.

Voiam să-mi fixez în minte drumul, ca să mă întorc. Dar cu cît mă sileam mai mult, cu atît mai
asemănătoare deveneau toate, de parcă cineva ar fi şters peisajul.
Copacii îşi împachetaseră frunzele, cum împachetase mama rochiile noastre.
Cădea zăpada.
Maşina şerpuia pe înălţimi.

Acum maşina era cît pe ce să cadă în prăpastie.

O casă mare înconjurată de munţi.

De-abia am coborît şi nu mai ştiam din ce direcţie am venit. Strada pe care ne adusese maşina
dispăruse.
Am fost întîmpinate de o femeie care arăta ca şi cum ar fi avut mai mulţi oameni sub fustă.
Aceasta e şefa, a spus Frau Schnyder.
Eu sînt Frau Hitz, a spus şefa.
Ne-a condus într-o cameră cu patru paturi de lemn.
Pernele şi cuverturile de pe paturi arătau şi ele ca zăpada.

N-am vrut să-mi pun jos geamantanul.

Şefa a deschis fereastra şi ne-a arătat grădina.
La vară puteţi să culegeţi căpşuni, a spus. Mirosea a slănină şi vorbea o limbă care semăna a cîntec.
Sora mea înţelegea mai multe cuvinte decît mine.
La vară.
Şi acum era iarnă.
O să rămînem mereu aici, mă gîndeam şi am început să plîng.
Mama arăta foarte frumoasă şi tristă, nu aveam să ne mai vedem niciodată.

VREAU S-O ÎMPACHETEZ PE MAMA ÎN GEAMANTANUL MEU.

Frau Hitz ne-a arătat sala de mese, camera de zi şi bucătăria. Totul era ordonat şi dereticat, mirosea a
dezinfectant. De necrezut că aici locuia cineva!
În camera de zi se fac lecţiile, pe urmă copiii au voie să se joace, spuse Frau Hitz.
Mama şi-a luat sacoşa de plastic plină cu fotografii şi i-a povestit lui Frau Hitz despre marile noastre
succese şi multele noastre călătorii. A spus, cu o privire întunecată, copiii mei sînt foarte inteligenţi,
cunosc toată lumea. Sîntem artişti internaţionali! Trebuie să le daţi să mănînce bine, tot ce e mai bun,
înţelegeţi! Am să sun zilnic să întreb dacă au mîncat bine!

Mama ne-a sărutat pînă ne-a lăsat gropiţe în obraji.

Ea şi Frau Schnyder s-au urcat în maşină.
Ne făceam cu mîna.
Mă gîndeam că mama ar trebui să moară pe loc, ca s-o îngropăm în grădină, sub fereastra noastră. La
vară căpşunile vor avea gustul mamei.
Sora mea şi cu mine stam mînă în mînă în faţa uşii de la intrare. Lîngă noi, Frau Hitz.
Precis are braţe de gumă; dacă o luăm acum la sănătoasa, îşi întinde braţul şi ne prinde iar.
Un animal ronţăie în burta mea, îmi şi mîncase picioarele.
Casa asta e un cămin, spune sora mea.
Aici trebuie să te faci foarte gras, altfel te strivesc munţii. Şi e nevoie de multe rînduri de piei ca să
te încălzeşti.
ÎMI LAS PIELEA SĂ-MI CADĂ PE PODEA!
Fetele locuiesc la etajul superior, băieţii jos. Există şi sugari.
Trebuie să ne culcăm înainte de a se face seară.
Şi să ne sculăm în toiul nopţii.
Să aerisim camera. Să ne punem pernele şi păturile pe geam.
Pe urmă ne aliniem în faţa marelui lavoar de pe gang. Cînd ne vine rîndul, ne spălăm cu o cîrpă cu
numele nostru.
Fiecare copil are:
2 cîrpe
2 prosoape
2 şervete.
Aşternuturile de pat n-au nume.
O dată pe săptămînă trebuie să facem baie şi să ne spălăm pe cap.
Şi rochiile noastre ne poartă numele, chiar şi şosetele. La ora de cusut a trebuit să coasem pe fiecare
îmbrăcăminte o bentiţă cu litera cu care începe numele nostru.
După spălat venea făcutul patului şi curăţenia în cameră.
Micul dejun şi plecatul la şcoală. La şcoală duce o cărare de munte.
Peste drum de şcoală e o gospodărie ţărănească.
Sora mea învaţă să citească, să scrie şi să socotească.
În clasa mea se cîntă şi se desenează.
Cînd cînt, îmi dau mereu lacrimile.
Nu suport veselia.
După ce cîntăm, ni se dă o foaie cu un animal pe care trebuie să-l colorăm. Pe urmă învăţăm cum se
numeşte animalul în limba străină.

ÎN FIECARE LIMBĂ ACELAŞI LUCRU SE CHEAMĂ ALTFEL.

După-masă trebuie să ne facem lecţiile, pe urmă ne putem juca în casă sau în grădină.
Băieţii mici rămîn cu fetele. Cei mari nu vin decît cînd sora mea şi cu mine ne facem numărul.
Jonglăm cu pietricele.
Sau ne mişcăm ca nişte femei de gumă.
Sora mea stă în cap, iar eu fac podul sau şpagatul.
Îmi vîr vată sub pulovăr şi-mi fac sîni ca mătuşa mea.
Atunci vin şi băieţii.
Sora mea are sîni de-adevăratelea.
Are şi cîteva fire de păr jos.
Înainte de cină, doi copii trebuie să aducă laptele de la fermă.
Sora mea şi cu mine nu avem voie să mergem împreună.
Voi trebuie să mai creşteţi, spune Frau Hitz, omul trebuie să înveţe să fie singur.
Nu vreau să părăsesc casa fără sora mea. Poate mi-o ia cineva cînd aduc laptele sau mă rătăcesc şi
mă mănîncă lupii.
Noaptea auzim lupii urlînd.
Stau în faţa uşii închise şi plîng.
Frau Hitz îmi vorbeşte printr-o ferestruică a uşii.
Va deschide din nou uşa cînd voi aduce laptele. Celălalt copil este deja pe drum, ar trebui să mă
grăbesc.
La fiecare pas pe care îl fac spre fermă întorc capul, după prima cotitură pierd casa din ochi. Strada
se întinde sub paşii mei şi-şi îndepărtează casele. Nici nu voi găsi drumul înapoi, nici nu voi ajunge
la fermă.

Nu ai voie să pleci niciodată fără sora ta, spune mama. Îmi strigă în receptor cînd îi povestesc de
fermă.
După aceea, Frau Hitz spune că ar fi mai bine dacă mama nu ar mai suna atît de des, asta se pare că
mă zăpăceşte.
Acum Frau Hitz este mereu prezentă de cîte ori mă sună mama.

După cină trebuie să ştergem vasele, să strîngem în sala de mese şi să pregătim mesele pentru micul
dejun.
Seara ne punem hainele pentru a doua zi pe un scaun.
VREMEA TREMURĂ DE FRIG.
Săptămîna e împărţită în zile de lucru şi sfîrşit de săptămînă.
Miercurea aud spunîndu-se: În curînd se sfîrşeşte săptămîna. La sfîrşitul săptămînii vin părinţii şi-şi
iau copiii. Atunci casa aproape că amuţeşte, doar sugarii şi noi.
Părinţii noştri nu vin.
Sînt în străinătate, spune Frau Hitz.

CÎTE STRĂINĂTĂŢI EXISTĂ?

La sfîrşitul săptămînii mergem în excursie.

Frau Hitz merge înainte, iar noi după ea.
În pădure aprindem un foc şi frigem cîrnaţi.
Ne urcăm pe turnuri înalte să vedem priveliştea.
Sau mergem să înotăm. Eu trebuie să sar în apă, deşi nu ştiu să înot.
Dacă ar afla mama!
La sfîrşitul săptămînii dorm în patul surorii mele, asta e interzis.
Noaptea ne furişăm în camera unui sugar şi-l ciupim pînă urlă.
Nu suportăm liniştea din casă. Pînă cînd urcă cineva pe scări, sîntem din nou în paturile noastre.
Mereu durează pînă cînd sugarii se potolesc. Asta-i bine.
Uneori mergem şi noi pe coridor şi spunem că ne e frică. Atunci avem voie să mergem pentru cîteva
clipe în bucătărie şi căpătăm în plus o ceaşcă de lapte.
În camera celor mari merge de cele mai multe ori televizorul. Dar noi nu avem voie să rămînem
acolo.

În pat mă gîndesc tot timpul că mama atîrnă acum de păr. Sora mea trebuie să inventeze mereu la
COPILUL ÎN MĂMĂLIGĂ lucruri tot mai groaznice. Eu o ajut!

COPILUL ARE GUST DE CARNE DE GĂINĂ?

COPILUL SE TAIE ÎN FELII?
CUM E CÎND PLESNESC OCHII?

Pe urmă plîng.
Şi sora mea mă ţine strîns şi mă consolează.
VISEZ CĂ MAMA MOARE! ÎMI LASĂ O CUTIE CU BĂTĂILE INIMII EI.
Copilul fierbe în mămăligă fiindcă îi chinuieşte pe alţi copii. Prinde orfanii, îi leagă de un trunchi de
copac şi le suge carnea de pe oase.
Copilul e aşa gras, pentru că mereu îi e foame.
Trăieşte într-o pădure plină de oase, în care îl poţi auzi pe oriunde cum ronţăie.
Noaptea se acoperă cu pămînt şi doarme atît de agitat, încât toată pădurea tremură.
Duminica ne ducem la biserică. Se află în apropierea fermei. Dar nu e una ortodoxă sau evreiască,
nici nu se dansează şi nici nu se cîntă prea bine.
În fiecare limbă se povestesc alte poveşti despre Dumnezeu, e normal, spune sora mea.
Dracul joacă un rol important în această biserică.
Dracul e ajutorul lui Dumnezeu şi locuieşte în iad, care e aşa de fierbinte ca mămăliga.
Iadul e în spatele cerului.

OAMENII SÎNT BUNI FIINDCĂ SE TEM DE DRACUL.

Îmi pun cîrpele cu care mă spăl pe noptieră.

Ăsta e iadul.
Dacă am să mă obişnuiesc repede cu iadul, poate reuşim să plecăm în curînd de aici.
Lunea sînt trişti cu toţii după sfîrşitul de săptămînă.
Ceilalţi copii povestesc că la sfîrşitul săptămînii au fost în excursie cu părinţii lor.
Aduc cu ei dulciuri, pe care trebuie să i le dea lui Frau Hitz. Toate dulciurile pe care ni le trimit
părinţii se închid în dulap. Frau Hitz hotărăşte ce avem voie să mîncăm. Cine are mai multe dulciuri
trebuie să le împartă cu ceilalţi copii. Chestia asta are ceva cu biserica. Frau Hitz l-a prins odată pe
un băiat care voia să deschidă dulapul. Drept pedeapsă i s-a dat la fiecare masă de prînz să mănînce
numai ciocolată, pînă cînd aproape că nu s-a mai putut ţine pe picioare.
Cine fură trebuie pedepsit, spune Frau Hitz.

AICI MÎNCAREA ARE GUST CA ATUNCI CÎND SE STRÎNGE CORTUL CIRCULUI.

Trebuie să mîncăm zilnic fulgi de ovăz care arată ca rumeguşul şi se amestecă cu fructe şi lapte.
La început am refuzat.
Dimineaţa, la prînz şi seara mi s-a pus aceeaşi farfurie în faţă.
Cînd am mîncat şi am vomat, a trebuit să-mi mănînc voma ca să mă învăţ minte să nu mai las nimic în
farfurie.
Cînd unuia nu-i place ceva, Frau Hitz vorbeşte mereu de copiii sărmani din Africa care mor de
foame. După asta îmi dau seama că nu a fost niciodată în România, altfel nu ne-ar da mereu acelaşi
exemplu. Dar nu cred nici că ar fi fost în Africa.
Sora mea se descurcă aici mai bine decît mine, ei îi e mai puţin frică.

SORA MEA A DEVENIT MAMA MEA.

2

Copiii spun că şcoala durează mulţi ani.

Mi-am închipuit altfel şcoala.
În orice caz, învăţătoarea mea se numeşte Fräulein Nägeli.
Fräulein Nägeli spune că marea a plecat din Elveţia.
Marea a plecat şi au venit munţii.

Tot pămîntul e un du-te-vino.

La şcoală toată lumea stă în cărţi.

Dacă mama o să scrie povestea vieţii noastre, copiii vor învăţa şi despre asta la Fräulein Nägeli.
Vreau să mă întorc la circ.
Ceilalţi copii nu se tem, ei vorbesc aceeaşi limbă.
Şi noi vorbim limba lor, dar ei nu o vorbesc pe a noastră.
Pot să scriu multe cuvinte în limbi străine. Scrisul însă e altceva decît vorbitul. Pînă şi Frau Hitz
vorbeşte altfel decît învăţăm noi la şcoală. Mă întreb dacă e chiar în stare să scrie ca la şcoală.

Sora mea şi cu mine vorbim între noi în limba noastră.

Pe limba mea nu ştiu să scriu decît SĂRUT.
Îi scriu mamei zilnic o scrisoare, pe care o să i-o dau cînd o să vină să ne ia. Scriu SĂRUT şi fac un
desen şi pe urmă îmi scriu numele şi pe cel de-al doilea cu creioane colorate pentru mătuşa mea.
Uneori îi scriu şi cîteva cuvinte pe care le-am învăţat la şcoală, iar sora mea scrie dedesubt
traducerea în limba noastră.
La ce-mi foloseşte să învăţ limba străină, dacă mama nu o înţelege? Cînd îi povestesc la telefon cîte
ceva despre Fräulein Nägeli, habar nu are.
Spune mereu, da, da, bine!
Şi, de fapt, nu este deloc bine.
În prezicerile mătuşii mele nu a fost vorba niciodată despre cămin.
Aici nu poţi ajunge nici celebru, nici bogat, şi cu atît mai puţin să-ţi alegi un bărbat pe gustul tău.

Cînd am povestit că am fost deja la discotecă, au rîs de noi.

Le-am povestit şi filmul LOVE STORY. Atunci a venit Frau Hitz, terminaţi odată cu asta, a strigat, n-
aveţi de unde să ştiţi aşa ceva, filmul e interzis copiilor!
Aici habar n-au ce multe ştim!
Nu avem voie nici să îmbrăcăm toate rochiile pe care le-am adus cu noi.
Ce copil se mai îmbracă aşa, a spus Frau Hitz.
Trebuie să purtăm pantofi fără toc, ca băieţii.
Pantofii cu tocuri înalte sînt interzişi.
De altfel, şi unghiile date cu ojă sau rujul pe buze.

ŞI NIMENI NU VREA SĂ CREADĂ CĂ MAMA ATÎRNĂ DE PĂRUL EI.

Copiii spun că am inventat asta, fiindcă nu vine niciodată în vizită.

Drept dovadă că trăim în circ şi călătorim prin toată lumea, am făcut o listă lungă cu tot ce ne dorim
şi pe care o vom completa mereu.
Fiecare copil avea voie să-şi dorească ceva.
Noi stăteam la masă şi copiii formau o coadă ca în faţa brutăriei în România.
Sora mea şi-a notat tot.
Cînd o să ne întoarcem la părinţii noştri, o să cumpărăm cadouri din străinătate şi o să le trimitem
copiilor.
Sora mea şi cu mine avem propriile noastre jocuri.

Mă urc pe umerii ei şi mă las să cad pe pietriş.

Ea bea apă din jgheabul pentru vite.
Îmi pun pămînt pe pîinea cu unt.
Ea îşi prinde degetul în uşă.
Mă scarpin pînă îmi curge sînge.
Ea îşi smulge un pumn de păr din cap.
Mă sui călare pe speteaza unui scaun şi mă las să cad cu el.

Vrem să ajungem la spital.

Nu mai am păduchi.

Frau Hitz m-a tuns zero. Sora mea a stat lîngă mine şi a plîns.
De altfel, sora mea nu plînge. Seamănă cu mătuşa.
Ei nu au voie să se atingă de părul ei, a strigat, mama va chema poliţia dacă o să afle una ca asta!
Şi sora mea are păduchi.

Pauli.
Heidi.
Vreneli.
Röbi.
Gabi.
Aici pe toţi îi cheamă cu i în coadă.

Sînt bucuroasă că nu mai am păr. Vreau să rămîn cheală şi să nu apar la circ decît pe nisip sau pe
podea.

POATE PĂRINŢII NE-AU DAT PE MÎNA ALTORA FIINDCĂ NU VREAU SĂ ATÎRN DE PĂRUL
MEU.
Mie mi-ar plăcea să atîrn de părul meu, spune sora mea.
Ne-au dat pentru că directorul circului nu a vrut să ne plătească drumurile, spune ea.
Nu se poate aşa ceva, strigă mama la telefon, căminul e atît de scump, nu lucrează decît să plătească
pentru noi.
Atunci, cu banii ăştia ne-ar fi putut plăti drumul.

Vocea ei sună tare şi veselă, nici nu vrea să audă cum ne merge.

De fiecare dată spune, o să vă iau curînd!

Ne minte.
Copiii vorbesc despre circ ca despre grădina zoologică.
Ochii încep să le strălucească şi chicotesc.
Ei cred că toţi circarii sînt rude, se iubesc, dorm în acelaşi vagon şi mănîncă din aceeaşi farfurie.
Şi pe urmă trăieşti în mijlocul naturii şi ce frumos!
Nu-şi pot închipui că repeţi tot timpul şi trebuie să ai grijă ca alţii să nu-ţi copieze numărul şi că s-ar
putea să cazi seara de pe cupolă şi a doua zi să fii mort.
Îşi închipuie că totul e o glumă.

DACĂ MAMA CADE, NU MOARE ÎN GLUMĂ.

Doar actorii mor în glumă.

Copiii rîd cînd le spun că o să mă fac actriţă de cinema.
De fapt şi sînt un pic, pentru că tata m-a filmat de multe ori.
Cînd mă fac mai mare o să filmeze povestea vieţii mele.
Pe Frau Hitz o supără poveştile astea. Atunci se face roşie şi vorbeşte parcă pe de rost: Toţi oamenii
sînt egali, nimeni nu are voie să vrea să fie ceva special.
Cel mai important lucru e să fii harnic şi supus.
Lui Dumnezeu nu-i place cînd oamenii sînt leneşi.
Omul e aici ca să aibă grijă de lume.
Nu are voie să fie povara nimănui.
Trebuie să aibă o slujbă şi să cîştige atît cît să poată da şi altora.
Şi trebuie să-şi ţină mereu casa curată.
Asta îi dă pace şi mulţumire.

Tot ea mai spune că sîntem făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu.

DACĂ SÎNTEM FĂCUŢI DUPĂ ASEMĂNAREA LUI DUMNEZEU, ATUNCI AVEM VOIE SĂ
FIM ŞI NOI LA FEL DE CELEBRI CA EL.
Cu siguranţă că Frau Hitz nu s-ar înţelege cu tata.
Într-un film l-a jucat pe asasin şi pe mort. A stropit cu sos de tomate pereţii şi cada, s-a culcat în ea şi
s-a prefăcut mort. În scena dinainte arată cum asasinul deschide uşa camerei şi se furişează prin
întuneric.
Pe urmă se vede cum asasinul înjunghie un bărbat cu un cuţit de bucătărie. Pentru asta tata a luat o
găină jumulită şi a înjunghiat-o de mai multe ori. Pieptul de găină e în film burta bărbatului. În alt
hotel a filmat un incendiu şi a aprins balconul.
A înscenat chiar şi prăbuşirea unui avion. Mai întîi se vede aeroportul, oamenii, pe urmă avionul se
ridică în aer şi dispare în cer.
Se vede mama, mătuşa, sora mea şi cu mine cum ţipăm toate, plîngem şi ne facem cruce.
Prăbuşirea a filmat-o cu un avion de plastic care arde în pădure. Pentru scena asta a ars şi haine şi
geamantane.
Mama trebuie să ascundă mereu lucruri de tata, pentru că le taie pentru filmele lui, le dă ca plată
pentru cine ştie ce servicii sau le arde.
Mi-a ars pînă şi păpuşa preferată pentru filmul lui poliţist FRUMOASA ÎN PĂDURE.

O pădure.
O blondă frumoasă (face fel de fel de figuri cu o umbrelă de soare) pe o sîrmă pe care tata a legat-o
între doi copaci.
Este surprinsă de un asasin care face crime în masă.

Pentru scena în care moarta a fost găsită în pădure schingiuită, tata i-a rupt păpuşii mele blonde şi
vorbitoare un braţ şi un picior şi i-a ars o rană pe faţă.
Păpuşa mea a dispărut imediat.
Mama a suspectat o trupă de trapezişti din Rusia. Criminalii comunişti îşi pradă propriii prieteni!
Din spatele manejului le arunca priviri încruntate şi-i blestema.
Cînd tata mi-a arătat filmul poliţist, mi-am descoperit păpuşa.
Am lăsat păpuşa în pădure pentru că avea o gaură în obraz, a spus, dînd din mîini.
Nu plînge, am eu grijă să călătorim din nou la Roma, atunci o să-ţi cumpăr două păpuşi! Trei păpuşi!
Cîte vrei tu!
Nu plînge, filmele astea le fac pentru tine!
Să ştie oamenii ce tată ai!
Mama ta crede că sînt analfabet, are o limbă pipărată! Nu m-a luat decît ca s-o duc în Vest, crezi că
nu ştiu asta?
Vrem înapoi la părinţii noştri, îi spunem lui Frau Hitz.
Mai întîi trebuie să terminaţi şcoala şi să învăţaţi o meserie.
Noi avem o meserie de cînd am venit pe lume, sîntem artiste de circ!
Asta e treabă de copii! Dacă află poliţia, o să-i aresteze pe părinţii tăi.
Frau Hitz ridică nasul în sus cînd vorbeşte, de parcă ar atîrna de un cîrlig de măcelărie. Obrazul i se
lungeşte, gura i se deschide.

Mă strecor în lăuntrul lui Frau Hitz.

Pe dinăuntru, Frau Hitz are o mulţime de rafturi pe care stau ghemuiţi nişte poliţişti mici cu bloc-
notesuri şi creioane mici.
Ei sînt de meserie ascuţitori de creioane.
Cine îşi consumă mai repede creionul poate să urce cu un raft mai sus.
Cel mai harnic devine regele ascuţitorilor şi are voie să-şi arunce deşeurile pe capetele celorlalţi.
Lista de dorinţe ale copiilor se face tot mai lungă.
3

Sora mea a fost luată de la şcoală pe neaşteptate de Frau Schnyder.

Părinţii voştri s-au despărţit.

Tatăl tău vrea să te duci înapoi la el, i-a spus surorii mele, o să plecaţi împreună în Franţa. Îmi pare
rău, dar n-am cum împiedica acest lucru.

Mama mi-a trimis vorbă că o să mă ia în curînd.

Telefonul spune, tatăl tău l-a luat şi pe Boxi cu el. Tablourile! Banii!
Un taur de prăsilă, era în pat cu una neagră! Umblă cu limba scoasă după sînge proaspăt!

Am să te iau curînd înapoi.

Am să te iau curînd înapoi.
Am să te iau curînd înapoi.
Etc.
De cînd a plecat sora mea, îi povestesc păpuşii Anduţa povestea copilului din mămăligă.

COPILUL FIERBE ÎN MĂMĂLIGĂ PENTRU CĂ A ÎNFIPT ÎN OBRAZUL MAMEI O FOARFECĂ!

Păpuşa Anduţa e acum sora mea.

Tatăl Anduţei se numeşte Herr Finster. Dacă ar fi în ţara noastră, l-ar chema domnul Întuneric.
De cînd e sîcîită la şcoală, îi rupe braţele păpuşii. Uneori îşi pune nasturi pe pîinea cu unt şi muşcă.
Anduţa nu plînge decît dacă are dureri de măsele.
Domnişoara învăţătoare a bătut-o deunăzi pe Anduţa pentru că a făcut pipi pe jos.
Ce, ai înnebunit!? a ţipat învăţătoarea. Toţi au auzit-o şi au rîs.
Păpuşa Anduţei face de atunci mereu pipi pe jos. Mereu ia bătaie şi Anduţa ţipă: Ce, ai înnebunit!?
Tatăl Anduţei pipăie des păpuşa pe sub fustă. Atunci face ochi de peşte. Şi respiră ca apa.
Odată şi odată, Anduţa o să trebuiască să arunce păpuşa.
La şcoală sînt pedepsită să scriu de o sută de ori acelaşi lucru, pentru că nu mai vreau să învăţ
numele animalelor.
Mi-am luat un porcuşor de Guineea în pat, de aceea Frau Hitz m-a încuiat în pod.
În pod îmi fac lecţia de pedeapsă:

TATA A MURIT DE ABSENŢĂ.

MAMA TRĂIEŞTE ÎNTR-UN LEŞIN!
SORA MEA E DOAR FATA TATEI.
AM CRESCUT PUŢIN CÎTE PUŢIN.

Şi nu vreau copii.
Şi nu vreau copii.
Şi nu vreau copii.
Şi nu vreau copii.
Şi nu vreau copii.
Şi nu vreau copii.
Şi nu vreau copii.
Şi nu vreau copii.
Şi nu vreau copii.
Şi nu vreau copii.
Şi nu vreau copii.
Şi nu vreau copii.
Şi nu vreau copii.
Şi nu vreau copii.
Şi nu vreau copii.
Şi nu vreau copii.
Şi nu vreau copii.
Şi nu vreau copii.
Şi nu vreau copii.
Şi nu vreau copii.
Şi nu vreau copii.
Şi nu vreau copii.
Şi nu vreau copii.
Şi nu vreau copii.
Şi nu vreau copii.
Şi nu vreau copii.
Şi nu vreau copii.
Şi nu vreau copii.
Şi nu vreau copii.
Şi nu vreau copii.
Şi nu vreau copii.
Şi nu vreau copii.
Şi nu vreau copii.
Şi nu vreau copii.
Şi nu vreau copii.
Şi nu vreau copii.
Şi nu vreau copii.
Şi nu vreau copii.
Şi nu vreau copii.
Şi nu vreau copii.
Şi nu vreau copii.
Şi nu vreau copii.
Şi nu vreau copii.
Şi nu vreau copii.
Şi nu vreau copii.
Şi nu vreau copii.
Şi nu vreau copii.
Şi nu vreau copii.
Mai întîi am ajuns la spital.
Pe urmă a venit mama şi m-a luat înapoi.
3
1

Tatei i-au crescut spinări pe tot corpul.

Cum încep să vorbesc despre el, mamei i se întunecă privirea.

Înainte de a pleca tata, a fost scandal mare.
Mama a bătut-o pe sora mea, a căzut într-o bucată de geam şi şi-a tăiat venele.
Da, m-am culcat cu bărbatul tău! i-ar fi strigat sora mea.
Taică-tău mi-a supt sîngele şi m-a lepădat ca pe o zdreanţă! spune mama. Am fost în spital, cum aş fi
putut să te scot mai devreme de la cămin! Dar Dumnezeu nu doarme, acum l-a părăsit şi sora ta. A
făcut un copil cu un străin ca să scape de el!

NU-MI AMINTESC CUM MIROSEA MAMA MAI DEMULT.

De Crăciun sau la sărbători e foarte veselă şi gălăgioasă şi deodată se pune pe plîns sau se ia la
harţă.
Nu vorbeşte despre timpul cît am stat la cămin.

V-au dat pentru că turnau în ei pînă îşi beau minţile, spune mătuşa. Părinţii tăi credeau că aici umblă
cîinii cu covrigi în coadă!
Mătuşa ta e geloasă pentru că nu are copii, spune mama. O viaţă întreagă a trăit pe spinarea mea şi de
pe urma succesului meu! Fără mine n-ar fi pupat ea Occidentul!

La scurtă vreme de la întoarcerea mea de la cămin a plecat şi mătuşa.

S-a măritat cu un iubit tînăr, cu care s-a mutat într-o locuinţă cu animalele ei de pluş.
El făcea fotografii în pauză, la circ, şi vindea dulciuri. Acum lucrează într-un spital, iar ea într-un
hotel.
În poza de la nuntă apare şi Frau Schnyder.
Îmi trimite mereu vorbă să mă întorc, ca să merg la şcoală. Încă nu e prea tîrziu.

Şi ce-o să se întîmple cu mama?

De cînd a avut accidentul nu mai poate să-şi facă numărul.

O să facem o mare paradă, i-a spus mama directorului circului.

O adevărată senzaţie!
Am să atîrn de macaraua vaporului care merge în Africa.
Ai să chemi televiziunea, jurnaliştii, radioul! Jos vor sta artiştii.
O să cînte orchestra.
Am să fiu coborîtă din vapor pe chei şi am să port o pancardă imensă.
Jos ne urcăm cu toţii într-un camion şi circulăm prin oraş pînă la circ.
Ei, ce spui?
Pe urmă o să facem o reclamă grozavă cu elicopterul!
Singura femeie din lume care atîrnă de păr de un elicopter!
O să ajungem milionari!
La ziua stabilită, mama a fost coborîtă foarte încet cu macaraua, ca o ladă plină cu porţelan.
Jos erau artiştii, televiziunea, jurnaliştii. Orchestra cînta.
Eu stăteam sus pe vapor.
Ea a ajuns jos.

Totul a mers strună.

Cînd, deodată, şi-a schimbat planurile, i-a făcut semn omului de pe macara şi a strigat: Trage-mă sus!
Trage-mă sus!
Trage-mă sus! îl soma zîmbind.

Cînd ţi-e frică, îţi iei inima în dinţi şi zîmbeşti, spune mama.

Macaraua s-a pus din nou în mişcare.

Cînd a atins înălţimea vaporului şi urma să fie întoarsă spre interior, s-a blocat şi s-a smucit înapoi.
Mama a lăsat să-i cadă pancarta şi s-a apucat de frînghie ca să amortizeze şocul.
Tabloul se întindea sub ochii mei ca un elastic.

Macaraua se transformase într-o mînă. O zgîlţîia pe mama încoace şi încolo, cît era cerul de mare.

Nu! Nu! Stop! strigă directorul circului.

Ceafa ei! Dumnezeule, ceafa ei!

Un scurtcircuit a oprit macaraua.

Mama a rămas atîrnată în aer dincolo de marginea vaporului.
Arăta ca o piele fără conţinut.
În noaptea de dinaintea accidentului visasem că mama îmi tăiase părul.
Părul lung se îngroapă în pămînt şi te trage la morţi, a spus.
Cînd vorbea îi cădeau dinţii.

Acum tu eşti mama? m-a întrebat.

Mi-am pus ochii ei şi am privit-o.

Obrazul ei era un cadran de ceas. Arătătorul intra în pielea ei şi tăia felii subţiri.
Ce rosteşti se împlineşte, spunea sora mea mai demult. Îmi interzicea să-mi rostesc frica mea pentru
mama.
Oare accidentul nu s-ar fi întîmplat, dacă nu m-aş fi gîndit atît de mult la el?

Ăsta a fost blestemul tatălui tău, spune mama, el l-a mituit pe macaragiu!
Cum aşa, cînd nici măcar nu ştie unde sîntem?

M-am liniştit că accidentul a avut în sfîrşit loc. Acum nu mai trebuie să-mi fie frică pentru că mama
atîrnă în aer.
A trecut.
N-o să-şi mai poată face numărul niciodată.
Să fim fericiţi că nu ţi-ai rupt gîtul, spun toţi. Că mai trăieşti!
Să fim fericiţi.
Să fim fericiţi.
Să fim fericiţi.
Să fim fericiţi.
Să fim fericiţi.
Să fim fericiţi.
Să fim fericiţi.

Mama nu e fericită.
Acum bea mai mult vin alb decît înainte.
Medicamentele mă omoară, spune ea, nu le suport decît cu vin. Nu-mi mai ascult inima.
Nici găini nu mai taie. Mîncarea nu trebuie să fie atît de gustoasă ca înainte. De cînd nu mai atîrnă de
părul ei, mîncarea bună îngraşă.
Dacă aş fi ştiut ce face democraţia din noi nu aş fi plecat niciodată de acasă! spune mama. Mergem în
paradis, spunea taică-tău.
Ce paradis!
Aici cîinii sînt mai importanţi decît oamenii! Dacă le scriu rudelor că poliţa din dulap e plină de
hrană pentru cîini or să creadă că am înnebunit! Aici toţi au apă caldă la baie şi un frigider în inimă.
Dar Dumnezeu nu doarme, din lacrimile săracilor o să se facă o mare. Cînd o să ajungem în cer o să
facem baie în ea. Pe urmă o să ieşim din ea cu o piele de 24 de carate!
FAMILIA MEA S-A SPART ÎN STRĂINĂTATE CUM SE SPARGE STICLA.
2

Am 13 ani.
Mama spune că am 12 pentru că 13 aduce ghinion.
Uneori zice că am 16 sau 18.

Tata a luat şi toate filmele cu el. Trebuie să găsim pe altcineva care să facă din mine un star.
Impresarul mamei m-a trimis de mai multe ori la producători de film.
Mama îşi deşerta săculeţul cu fotografii şi povestea despre succesele noastre.
Dar pînă acum n-a ieşit nimic, încă de prima dată lucrurile au mers prost.
Producătorul de film ne întîmpina, pe mama şi pe mine, pe urmă se uita la fotografii. După aceea mă
ducea într-o cameră cu un pat mare şi aprindea cîteva reflectoare.
Mama trebuia să aştepte afară.
Imaginează-ţi că ţi-a fost călcat cîinele.
Aici, pe pat!
M-am luat cu mîinile de cap, ţipam şi mă zbăteam.
Bine! Bine! a spus el. Acum am să ies, tu te dezbraci şi pe urmă repetăm scena.
Tocmai cînd eram gata să mă dezbrac, mama s-a năpustit ţipînd în cameră, mi-a luat lucrurile şi m-a
tîrît afară.
Asta e mafia, violează copii, poliţia!
Ce e lumea? O catastrofă! Oi fi eu româncă, dar nici proastă nu sînt!
Am să spun la televizor ce ai vrut să faci cu fata mea!
I-am strigat mamei în faţă: E profesia mea! Dă-mi drumul, e profesia mea!

Oare tata o fi lucrat altfel cu FRUMOASELE ÎN PĂDURE?

Mama are un nou bărbat.

L-a cunoscut într-un hotel, unde locuia împreună cu cîinele lui, Puffi.
Spunea că ar fi fost jurnalist.
În curînd a ieşit în vileag că nu era nici jurnalist şi nu avea nici cu ce să-şi achite camera.
De atunci ni s-a alăturat.
Cîinele, însă, trebuia să-l lase pe plajă, pentru că mama se teme de cîinii mari.
În schimb, mi-a dăruit un căţeluş.
Bambi.
În hotel, Bambi face pipi în camera de baie.
Dacă accesul cîinilor e interzis, îl ascundem într-o geantă.
Doarme pe burta sau pe fundul meu, mă încălzeşte.
Bambi nu mănîncă oase, e un om ca şi noi. Îi gătesc pe primusul nostru mic orez cu carne de pui. Ca
desert primeşte o banană strivită în lapte şi biscuiţi cu unt.

Bambi e copilul meu.

I-am povestit despre cămin. Şi-a ascuţit urechile.

Bambi are personalitate. Şi el o să ajungă renumit.
Cînd plouă şi i se face frică, îi povestesc despre COPILUL DIN MĂMĂLIGĂ.
Copilul din mămăligă are un schelet de cîine, de care se tem toţi.
Cînd se uită la cineva, acela devine el însuşi un schelet.

La hotel primesc acum o cameră doar pentru mine şi Bambi.

Mi-e frică să fiu lăsată singură într-un oraş străin. N-aş şti cui să mă adresez.
N-am voie să merg singură pe stradă, iar dacă aş merge, m-aş rătăci.
Nu pot să ţin minte unde se află casele şi cum se numesc străzile, am permanent senzaţia că aci se
zidesc, aci se dărîmă.
AM SENTIMENTUL CĂ MĂ FĂRÎMIŢEZ.
Mama îl învaţă pe noul ei bărbat să facă vrăji.
Acesta îl scoate pe Bambi dintr-un cazan cu flăcări, aruncă inele în aer care formează un lanţ şi face
să-i zboare porumbei din bastonul lui de promenadă.

Vor ca numărul lor să se numească DUO MAGICO.

Avem pozele de reclamă pentru agenţie.

În camera de hotel am atîrnat un cearceaf în faţa peretelui, mama şi-a îmbrăcat unul din costumele ei,
bărbatul cel nou un smoking, iar eu am făcut pozele.

Cred că bărbatul cel nou nu are nici o profesie.

Înainte ca mamei să-i vină ideea numărului de magie, el creştea viermi pe care voia să-i vîndă
pescarilor. Portbagajul maşinii noastre era plin de lăzi putrezite, acoperite cu pămînt, pe care le
căram dintr-un oraş în altul. Ca să le udăm, le deplasam noaptea pe furiş în camera de hotel şi le
stivuiam în cadă.
Curînd însă şi-a pierdut răbdarea şi a lăsat viermii să se usuce.
Lăzile le-au descărcat într-o parcare.
Înainte de afacerea cu viermi lucrase un timp pe un şantier.
Iar mama şi cu mine ajutam un ţăran bătrîn care ne dădea în schimb cartofi, ceapă şi pepeni.
Cu banii de pe şantier, mama şi el îşi cumpărau bere, vin şi ţigări.
Şi pentru mine, în fiecare săptămînă, un roman cu poze.

Nu aveam niciodată concediu. Cînd nu jucăm şi nu facem afaceri, sîntem şomeri şi trebuie să
împrumutăm bani.

Unde e casa noastră?

Geamantanul cu serviciul de porţelan al mamei îl mai avem.
3

Mama şi bărbatul ei au vrut să-mi prezinte numărul de magie în cluburi de noapte.

Patronii cluburilor de noapte ne preferau pe ea şi pe mine.
Mama a exersat şi cu mine un număr de jonglerie. Ne-am pus costumele ei de la circ şi am dat
spectacolul. După număr, mama s-a aşezat la masa unui client şi a comandat şampanie.
Eu am fost prezentată drept sora ei mai mică.
Dar nu era voie să pună nimeni mîna pe mine, a adăugat.

Într-unul din aceste localuri m-a descoperit patroana de varieteu, PEPITA.

Acum lucrez la varieteu.

La început am dansat cu celelalte femei.

Apariţiile mele au devenit tot mai numeroase, iar Pepita m-a împins treptat în faţă.

TRUPUL – aşa sînt anunţată pe pancarte, în mărime naturală, în fiecare oraş prin care trecem.

Pe sfîrcurile mele lucesc steluţe sclipitoare alb-albastre, pe care mi le lipesc de piele cu plasture.
Port o bonetă de marinar şi salut cînd cînt.
Cînt încet, strident, şoptit, mişcîndu-mi şoldurile.
Şi arăt ca o actriţă celebră de film. Pentru că acum sînt blondă şi îmi fac între nas şi buza superioară
un grain de beauté.
Mama a semnat cu Pepita un contract pe cinci ani.
Dacă voi fi descoperită, o să plecăm mai curînd.
Pepita riscă să aibă probleme dacă ne denunţă, pentru că sînt minoră.
Pepita a vrut să apar goală pe scenă.
Dar fiindcă sînt prea mică, îmi lipesc un triunghi acoperit cu păr între coapse. La asta s-a gîndit
mama.
Arată natural. Şi eu mă simt îmbrăcată.
Mama îmi coase costumele, aşa cum făcea mai de mult pentru ea.
Numărul îl studiez împreună cu coregraful Vargas.

TELEFONUL este numărul meu cel mai bun.

Pe scenă, un pat.
Eu pe el, într-un neglijeu transparent.
Telefonul sună.
Cu mişcări feline ridic receptorul, îmi spun încet numele în telefon, parcă aş cînta, ascult.
OH!
Încet, aproape imperceptibil,
tot cu o voce cîntătoare,
mîngîindu-mi picioarele cu receptorul,
ridicîndu-mi neglijeul.
Fluierături şi strigăte în sală.
Cobor de pe pat,
vin dănţuind la rampă.
Împart poze de-ale mele.
Îmi las picioarele un pic pipăite.
Special pentru numărul ăsta Pepita a dispus să se tipărească zece mii de bilete cu poza mea.

Mama mă aşteaptă mereu în spatele scenei cu un capot.

Fata mea e încă virgină, pentru că aşa o ţin!
La AŞA strînge pumnul şi zîmbeşte. Nu scapă nici o ocazie să spună că sînt încă un copil şi că m-a
salvat de producătorul de film care a vrut să mă violeze.

De la acel incident mamei i-au crescut mai multe rînduri de piele. Fiecare rînd de piele pare să-i
aparţină altei femei.

Pe mine nu m-a atins încă nici un bărbat la locul cu pricina. Nu mă gîndesc decît la asta. Vreau să fiu
violată de doi deodată.
Mary Mistral, marele star de varieteu, îşi arată adevăraţii ei peri de pe sex, dar la mine oamenii
aplaudă şi fluieră mai mult pentru că sînt mult mai tînără.
Înaintea finalului comun, Mary Mistral îşi pune un picior pe scaun şi mama ei, şi ea călătoreşte cu
maică-sa, îi piaptănă perii de pe sex.
Mama ei îngenunchează ca în faţa Maicii Domnului şi spune: Perii fetei mele sînt capitalul nostru cel
mai de preţ. Ia uitaţi-vă cît sînt de deşi şi de lungi!

N-am să apar niciodată pe scenă complet goală, mai bine să mor de foame! le-am spus jurnaliştilor.
Chestia asta a apărut în ziar cu litere de-o şchioapă.
Dar povestea cu triunghiul nu am avut voie s-o spun.
În seara aceea, Mary Mistral s-a apucat să se tragă de perii dintre picioare şi m-a ameninţat că-mi
ciopîrţeşte obrazul la prima jignire.
Ce femeie! Are o piele ca de geamantan şi sînii îi sînt pompaţi artificial. Oricum s-ar mişca rămîn
ţepeni ca nişte calupi de brînză.
Dacă mă vor descoperi, vom invoca ameninţarea lui Mary Mistral drept motiv al desfacerii
contractului nostru.

Aproape în fiecare săptămînă apar pe scenă în alt iarmaroc, într-un cort uriaş. Uneori şi în
cinematografe vechi, în spelunci, unde dansăm pe masă, în ruine cu acoperişul prăbuşit. Odată chiar a
plouat pe scenă în timpul spectacolului.
În oraşele mari, teatrele sînt frumoase şi încălzite, şi există chiar şi toaletă.

Între două turnee locuim în capitală.

Atunci mă ocup de publicitate.
Maşini de scris.
Ciorapi.
Fuste Flamenco.
Pomezi care fac sînii tari.
Pepita e managerul meu.
Sînt bucăţica ei cea mai bună, aşa spune.
Mama e tot timpul nelipsită.
La filme o să fie la fel, spune ea, multă lumină şi puzderie de oameni care se vor ocupa de noi.

Pepita are o fetiţă şi un bărbat care mă priveşte ca unul care are ceva în gînd.
Dacă aş avea ocazia, mi-ar plăcea să-l sărut pe gură.
În capitală locuim mereu la PENSIUNEA MADRID, pe care o cunoaştem încă de pe vremea
turneelor cu circul.
În timp ce în alte hoteluri locuim ca la gară, cu geamantanele pe jumătate despachetate pe şifonier,
aici despachetăm aproape tot.

PENSIUNEA MADRID e un fel de azil pentru artiştii bătrîni. Cei mai mulţi locuiesc de ani de zile în
odăile lor. Dansatori, iluzionişti, femei scumpe.
Pensiunea e condusă de bătrîna şi uscata Dona Elvira, care face singură ordine în camere şi se
strecoară, cît e ziua de lungă, pe coridoare, cu cearceafurile albe în braţe, şi trage cu urechea pe la
uşi.
Cînd am surprins-o odată făcînd treaba asta, mi-a spus: Mă uit să nu fi murit careva. Dar nu trebuie să
te sinchiseşti de fleacurile astea. Vin destul de devreme. Şi de la sine.
Dansatorul Toni Gander umblă ziua întreagă într-un halat de mătase şi cu un fileu pe cap. Nu
părăseşte casa niciodată, pentru că are un picior ţeapăn.
În bucătărioara comună găteşte pentru el şi cele trei pisici ale lui care au voie să mănînce din aceeaşi
farfurie cu el.
În camera iluzionistului zboară porumbeii.
Mama ar fi vrut să-i cumpere pentru numărul de magie, dar sînt prea bătrîni.
O fostă femeie scumpă are un şarpe în camera ei.
Acum ăsta e bărbatul meu, spune ea.

După miezul nopţii zona din jurul PENSIUNII MADRID e ca şi moartă.

Dacă vrem să intrăm în casă, trebuie să batem din palme pînă vine uşierul. Locuieşte într-o cabină
mică şi parcă ar creşte în pămînt. Toată noaptea îl auzi cum se tîrîie de la o uşă la alta şi zornăie
legătura ruginită de chei. La fiecare pas îşi scoate picioarele din pămînt ca pe morcovi. Arată ca o
rădăcină cu un ochi alb.
În oraşul ăsta fiecare locuieşte acolo unde se potriveşte cheia, bombăne el.
Le povesteşte tuturor că şi-a apărat ţara, întinde mîna şi aşteaptă bacşiş. Bacşiş pentru pace!

PENSIUNEA MADRID este singurul loc la care ne întoarcem mereu, fie pentru că avem reprezentaţie
în oraş, fie că facem o pauză sau şomăm.
A devenit puţin şi casa mea.
Şi tata, sora şi mătuşa mea au locuit aici cînd mai eram împreună.
Mary Mistral poartă şi peste zi perucă, în creştet părul ei nu este atît de des ca jos.

De ce faţa îmbătrîneşte mai repede decît restul corpului?

Mary Mistral arată, văzută din spate, mai tînără decît văzută din faţă.
Înainte să fi apărut în ziare şi în atîtea spectacole, Mary Mistral era puţin prietenă cu mine.
De la ea am învăţat să fac ochiuri.
Mai întîi uleiul în tigaie şi pe urmă imediat ouăle înainte ca uleiul să se încingă.
Chestii aşa de simple nu găteşte mama.
Nici nu le mănîncă.
Ce am mai învăţat de la Mary Mistral cînd făceam ochiuri a fost ce trebuie să văd la un bărbat.
Trebuie să văd dacă are mult jos, spune ea.
E minunat dacă are mult jos.
Mama nu-mi spune asemenea lucruri, deşi şi ea o face. Înainte de bărbatul ei cel nou au mai fost
cîţiva care mi-au făcut cadouri.
4

Cresc înapoi.
Mama încearcă să mă fac an de an mai mică.

Spune că aş mai fi un copil care trebuie supravegheat.

Un copil! Aşa arată un copil?
Am observat cum priveşte Mary Mistral un bărbat. Îşi îngustează ochii, strînge din dinţi şi îşi tremură
buzele. În acelaşi timp îşi dă capul pe spate.
Şi eu fac aşa, dar nu-mi iese cum ar trebui.
Cînd un bărbat te priveşte lung e penibil. E chiar neruşinat. Mă miră că femeile acestor bărbaţi n-au
nimic împotrivă.
Bărbatul mamei e cult, citeşte cărţi. Nu mai cunosc pe nimeni care să citească şi cărţi.
Mereu îmi pune întrebări foarte penibile. M-a întrebat de faţă cu alţi oameni dacă ştiu cine a inventat
radioul.
Înainte de a putea să spun ceva a zis cum de nu mi-e ruşine că nu ştiu.
Toată seara n-am mai scos o vorbă.
Nici cu mama.

Mama spune că a mers opt ani la şcoală şi enumeră capitalele ţărilor.

S-ar putea să fi mers cu adevărat la şcoală, are un scris frumos.

Şi scrisorile rudelor mele sînt scrise frumos.
Mama le-a scris tuturor cîte şcoli am urmat şi că-şi bagă toţi banii în meditatorii mei. Spune că aş
vorbi şi aş scrie în şase limbi.
Nu am putut să trec de ceea ce am învăţat la Fräulein Nägeli.
Dar mama nu vrea să ştie nimic despre asta.

Cu fiecare veste din ţară e tot mai penibil. Familia mea trebuie să înţeleagă că nu simt nevoia să
răspund.
Scrie şi tu, mă bate mama la cap.
Nu pot, îi spun.
Atunci i se întunecă privirea: Cum poţi să spui aşa ceva despre limba ta maternă!? Ce-o să creadă
lumea? Că am scăpat de cizmar ca să ne meargă aici mai rău decît acasă? Că m-a lăsat bărbatul şi că
fata mea nu ştie să scrie? Asta vrei să creadă despre noi?
După asemenea ciocniri plînge ca un copil. Atunci nu am voie s-o ating, altfel se întoarce şi spune că
n-ar avea pe nimeni care să-i facă un ceai cînd o să fie bolnavă.
După ce se linişteşte spune: Limba maternă e ca sîngele în vene, curge de la sine.
Scrie, ai să vezi că merge!
Apoi bea vin alb.
Şi devine foarte veselă şi gălăgioasă, pune muzică românească şi dansează.
Şi mă sărută ţuguindu-şi buzele, de parcă ar vrea să mă sugă de tot.
Nu sînt sigură dacă familia mea aşteaptă scrisori de la mine.
Familia ne trimite reţete medicale şi liste cu ce-şi doreşte, însoţite de tălpi decupate pentru măsura de
pantofi exactă:

Vă rog să nu vă supăraţi pe noi.

Vă iubim.
Dumnezeu o să vă răsplătească pentru tot ce ne-aţi dat.
Dacă puteţi şi vreţi, vă rugăm să ne mai trimiteţi.
Fibromul meu e cît un cap de copil.
Vă urăm vouă şi prietenilor voştri de acolo tot ce e mai bun, sănătate, noroc şi împlinirea tuturor
dorinţelor!
Nu fiţi supărate.
Aici se trăieşte greu.
Medicamentele sînt scumpe.
Vă sărutăm!
Să ştii că mama mea are multe necazuri.
Te rog, nu te supăra pe noi!
Mă rog în fiecare zi la bunul Dumnezeu pentru voi.
N-ai putea să găseşti ceva de lucru acolo pentru tata?
V-am scris despre problemele mele, dar nu v-am întrebat cum vă merge vouă?
Vă sărutăm.
Suferim.
Să vă împlinească Dumnezeu toate dorinţele, să ajungeţi bogate ca să ne puteţi ajuta!
Viaţa e o grămadă de rahat.
Sînt unchiul tău Pavel, te-am cunoscut înainte de a te fi născut.
Au un suflet ca pîinea lui Dumnezeu.
Te rugăm, trimite bani ca Ana să poată merge la şcoală!
Un An Nou fericit!
Ileana vomită mereu pentru că rabdă de foame.
Îţi sărut mîna.
Cornelia nu mai poate să meargă.
După ce te-ai născut, am fost primul care te-a luat în braţe.
Doina îţi seamănă, ştie să-ţi pronunţe numele.
Te rog, nu te supăra!
Noi sîntem familia voastră.
Eu sînt bătrîna ta mătuşă, am dus-o pe mama ta desculţă în munţi, în timpul războiului.
Surorile mele nu mă cred că nu am bani! Nu le spune că o duc atît de prost. Se bucură de nenorocirea
mea!
Dragele noastre, după ce citiţi scrisoarea asta rupeţi-o!
Sînt verişoara ta Iosefina, sînt de o vîrstă cu tine şi fac totul în casă, te rog, găseşte-mi un bărbat bun
ca să mă mărit!
Vă sărutăm dulce!
Sînt unchiul Petru, ţi-am arătat lebedele în parc, îţi mai aminteşti?
Apar în două numere de magie, dar cu un iluzionist veritabil din Paris. Odată sînt într-un dulap, uşa
se închide, obrazul, mîinile şi picioarele rămîn la vedere. Pe urmă înfige cîteva săbii prin pereţii de
lemn. La sfîrşit scoate partea din mijloc a dulapului ca pe un sertar.
A doua oară Mary Mistral şi cu mine venim pe scenă şi ne culcăm într-o ladă cu roţi. Capul, mîinile
şi picioarele ne rămîn la vedere. Sîntem tăiate în două cu ferăstrăul, învîrtite pe toată scena şi
asamblate din nou.
Cînd ne înclinăm la aplauze, fiecare are picioarele celeilalte.

Bărbatul mamei trebuie să mai exerseze mult pînă cînd o să poată realiza aceste trucuri.
Mama crede că Pepita o să-l angajeze.
Deşi el nu este decît cu cîţiva ani mai mare decît mine şi eu cîştig acum banii pentru toţi trei, mă
tratează ca pe un copil.
L-am auzit spunîndu-i altui bărbat care l-a întrebat de mine că aş fi fata lui. Cred că e cam într-o
dungă! Tot timpul e pus pe aiureli şi bea atîta bere, de parcă ar trebui să irige un ogor întreg în el.
Mama lui Mary Mistral e foarte bătrînă şi zgîrcită. Şi-a cîrpit cizmele rupte cu sîrmă.
Ce-o fi făcînd cu toţi banii pe care îi cîştigă fiică-sa?
Mary Mistral nu pare a avea nici bărbat, nici copii, deşi este demult destul de bătrînă pentru asta.

Peste douăzeci de ani am să fiu şi mai tînără decât e ea azi.

Am să mor tînără.
Mary Mistral mi-a povestit despre sfîrşitul lumii.
E credincioasă, Iisus Hristos atîrnă pe oglinda ei. Înainte de spectacol îl sărută, se închină, îşi sărută
degetul şi şi-l trece peste perii de pe sex.
Că mama îşi făcea cruce înainte de apariţia ei în arena circului, mai înţeleg, dar ce-ar putea să i se
întîmple lui Mary Mistral?
Eu nu-mi fac cruce.

Mary Mistral spune că Iisus Hristos ar fi cel mai bun amant, sub duş nu trebuia decît să închidă ochii
şi să-l lase. Iisus Hristos ştie cel mai bine ce-i trebuie unei femei, spune că atunci cînd îţi ţii duşul
mai jos, vine Duhul Sfînt şi te face fericită.
5

Tipul ăla e un porc, spune mama.

Ar putea să-ţi fie tată!
Nu mai suportă să mai audă nimic despre asta.
Am auzit-o spunîndu-i bărbatului ei că eu l-am provocat pe bărbat, altfel cu siguranţă nu s-ar fi
întîmplat nimic.

Eşti ca taică-tău!

Bărbatul şi femeia au apărut pe neaşteptate la Pepita.

Au spus că sînt la fel de frumoasă ca Marilyn Monroe.
Mama mă plimba prin faţa lor ca pe o bucată de tort. Trebuia să mă învîrtesc în cerc şi să zîmbesc.
Am să fac un star de cinema din fata mea! E o frumuseţe naturală! O să se căsătorească cu Prinţul de
Monaco. Ce bărbat frumos! Dacă o vede pe fata mea îşi pierde minţile! E inteligentă, nu-i stă gîndul
decît la carte, nu bea, nu-i cu ochii după bărbaţi, nu fîţa-fîţa – nu curvăsărie! Vorbeşte dulce ca o pană
de pasăre. O să-mi facă mulţi copii şi mama o să aibă grijă de ei acolo în vilă! Nu trăiesc decît
pentru copilul meu. Dacă îmi pleacă mor! O familie românească rămîne mereu împreună. Aşa-i
frumos!
În curînd însă s-a constatat că ei nu erau decît simpli spectatori şi nu descoperitorii mei.

Femeia era însărcinată.

Cînd aveam reprezentaţie în apropierea oraşului lor veneau să ne viziteze.

Îşi aduceau şi băieţii.
Urma să ne petrecem şi Crăciunul la ei.

Bărbatul e aurar.

Mama i-a invitat pe toţi la masă, am stat la o masă mare în faţa vagonului în care locuiam.
În fotografie arătam ca o familie.
După reprezentaţie băieţii s-au dus şi s-au culcat în vagonul nostru.
Noi am plecat la dans.
Bărbatul mă trata ca pe fiica lui.
M-a luat de mînă şi m-a pus pe genunchii lui.
Nevasta lui şi mama au rîs.
Bărbatul mamei îmi arunca priviri ciudate.
Au o casă mare, frumoasă, mobile strălucitoare de lemn, un televizor color cu telecomandă, picturi în
ulei originale, pahare aurite, veselă fină de porţelan şi rafturi cu cărţi.
Mama spune că locuinţa noastră din România era mult mai frumoasă şi mai mare.
Nu-mi amintesc.
Din povestirile mamei ştiu că acolo mîzgăleam pereţii cu creioanele colorate ale surorii mele. Aveam
un telefon roşu de plastic de la care sunam lebedele.
Aveam o servitoare pe care o chema Veta şi cîinele cel mare, Mărţişor, dormeam cu el în coşul lui şi
voiam să mănînc din aceeaşi strachină.
Veta mi-a împletit un pulovăr din părul lui Mărţişor.
Unchiului Petru îi spuneam TATĂ, pentru că la el aveam voie să sparg paharele.
Nu-mi amintesc de tata.
Mătuşa mea spune că dacă nu ar fi fost ea, tata i-ar fi impus mamei să facă chiuretaj şi să mă dea
afară, fiindcă, zicea el, cum să călătoreşti încoace şi încolo cu un sugar, ba să mai şi emigrezi în
străinătate!

După naştere, mama m-a lăsat la mătuşa, în timp ce ea şi tata călătoreau împreună cu circul.

Cînd s-a întors, mamei îi spuneam TANTI, iar mătuşei, MAMĂ.

Dar m-am dezvăţat repede.

Cei doi băieţi mai mari ai bărbatului au, fiecare, cameră proprie.
Şi cărţi proprii.
Eu nu am cărţi.

Cărţile te tîmpesc, spune mama.

Da, da, Schlucki, spune bărbatul ei amuzat, nu te laşi impresionată de nimic.

Cînd le-am povestit băieţilor că noi am fost în Africa, au spus că ar fi pe alt continent.
Mama le-a replicat că ştiu asta.
Între continente sînt mările, au spus băieţii.
Mi-am amintit de observaţia lui Fräulein Nägeli.

Marea a plecat din Elveţia şi s-a aşezat între continente.

Bărbatul mă sună la PENSIUNEA MADRID, unde ne-am întors mai devreme, şi spune că mă iubeşte
şi să nu-mi fie frică.
Telefonul e pe coridor.
Îl aud mereu sunînd din camera pe care trebuie s-o împart cu mama şi cu bărbatul ei.
Mama mi-a interzis să vorbesc cu el.
Noaptea mă strecor pe coridor şi aştept să sune.
Câtă vreme mama sforăie, nu mi se poate întîmpla nimic.
Nevasta bărbatului i-a spus mamei că le-aş fi profanat căsnicia.
Ei sînt catolici.
Înainte de a pleca, a frecat plîngînd şi rugîndu-se pardoseala de piatră în genunchi ca să facă
penitenţă pentru mine şi bărbatul ei.
A început într-o după-amiază în faţa televizorului.
Mama, bărbatul ei şi femeia s-au culcat.
Băieţii şedeau în faţa noastră pe jos, bărbatul şi cu mine pe sofa.
S-a descheiat brusc la pantaloni, şi-a luat chestia în mînă şi a început să şi-o frece pînă cînd din ea a
ţîşnit o zeamă albă.
N-am îndrăznit să mă mişc.
Bărbatul mi-a pus degetul lui pe buze.
Linge, mi-a şoptit.

Într-o zi mi-a adus cadouri, o fustiţă de tenis şi pantofi de sport.

Mama a spus că nu ştiam să joc tenis şi nu rentează să mă apuc să învăţ, pentru că oricum plecăm în
curînd.
Bărbatul insistă să mă ia cu el.
Faptul că băieţii ne însoţeau a mai liniştit-o pe mama.
Totuşi, insista să vină şi bărbatul ei.
Lasă-i să plece, interveni acesta, e destul de mare să aibă singură grijă de ea.
Fata mea e încă virgină, le spuse mama ameninţător băieţilor, nu care cumva s-o scăpaţi din ochi!

Pe terenul de tenis bărbatul s-a descotorosit încă din prima zi de băieţii lui.
Pe urmă m-a întrebat dacă nu vreau să merg cu el în vestiar.
Am din cap aprobativ.
Ne-am încuiat în toaletă.
Descheie-mă la pantaloni.
I-am simţit chiloţii umflaţi şi umezi.
Ai mai făcut aşa ceva?
Am negat.
Ia-mi membrul şi fă cei vrei cu el, spuse bărbatul.
M-am uitat la chiloţii lui, dar n-am îndrăznit să pun mîna.
Poţi să-l iei şi în gură.
Pe bărbat îl cheamă Armando.
Şi mama a avut odată un bărbat pe care îl chema Armando. Era şi el căsătorit.
De ce o enervează asta la mine?
Armando al mamei mele era patronul unui club de noapte din Paris.
Acolo jucau părinţii mei şi mătuşa.
Deasupra localului avea o locuinţă mare cu culoare lungi din oglinzi ca într-un cabinet în care te
puteai reflecta din toate poziţiile. Noi locuiam într-un vagon în camping.
Tata n-o lăsa pe mama să iasă singură, de aceea mă lua regulat cu ea la Armando. Pe drum îmi
cumpăra un caiet cu Micky Maus şi dulciuri. M-a dus într-o cameră care arăta ca o sală de aşteptare
la medic. Mi-a spus zîmbind că mă pot aşeza pe sofa, pot să citesc sau să mă culc, aici e frumos, nu,
că Armando ar fi foarte bucuros că eram aici şi că aveau o scurtă discuţie despre ceva important.
Ochii îi străluceau ca nişte cepe murate.
În timp ce aşteptam îi găuream ochii lui Micky Maus, pe cel drept şi pe cel stîng.
Cînd am terminat, am început să mă plimb prin cameră în sus şi în jos.
Am mîncat toate dulciurile.
Inima îmi bătea în cap.
Afară se întunecase.
În cameră prinse să ningă.
Sofaua a îngheţat.
Pereţii au îngheţat.
Mîinile şi picioarele mele au îngheţat.
Ochii mei.
Zăpada m-a acoperit.
Băieţii au povestit acasă că au jucat singuri tenis; noi mai mult nu eram acolo.
Armando a spus că am lipsit într-adevăr cîteva momente, o dată sau de două ori, ca să le ducem
clienţilor un pacheţel din magazinul lui.

Puţin mai tîrziu au apărut toţi pe terenul de sport.

Am auzit din vestiar strigătele mamei.

Unde e fata mea? Mă omor!

6

Pe Bambi l-am omorît din neatenţie.

A fost un accident.
Mary Mistral m-a numit ASASINĂ.
Pe urmă a rîs şi a spus: Ei şi, nu era decît un cîine! Uită-l!

Bambi mi-a fost devotat şi eu l-am omorît.

Mi-a ieşit o eczemă pe faţă şi pe gît. Se întinde ca focul sub piele.

Mi-e ruşine să apar pe scenă.
Toţi se uită la asta, ba unii fac şi semne din sală şi rîd.
Mama mi-a adus un porcuşor de Guineea din piaţă.
Bambi e acum în cer şi se scaldă în marea săracilor. Cînd o să-l vedem din nou, o să fie cu totul şi cu
totul din aur, spune ea.

Eu însă nu-l dau pe Bambi!

L-am împachetat pe Bambi într-o pungă din plastic şi-l pun în congelator. Pe drum, dintr-un oraş într-
altul, îl ţin în frigider.
N-am să-l dau niciodată pe Bambi.
Nu l-am omorît pe Bambi!

Dacă mi-l vor lua pe Bambi am să strig pînă am să prefac lumea în cioburi.
COPILUL FIERBE ÎN MĂMĂLIGĂ PENTRU CĂ ARE O VOCE PLINĂ DE PIETRE.

De ce şi-a vîrît Bambi capul în deschizătura uşii?

E interzis!
E interzis să-ţi vîri capul în deschizătura uşii!
E interzis!
Interzis!
Dacă Dumnezeu ar fi Dumnezeu, ar trebui să vină acum jos sau sus şi să mă ajute să-l înviez pe
Bambi.

Îl vreau pe Bambi din nou viu!

Dacă nu stă în gheaţă, putrezeşte.

Iar dacă nu găsesc pe nimeni să-l împăieze, nu mai am voie să-l păstrez.

A fost un accident.
Pe şosea.
Bambi şi-a scos capul din maşină cînd am trîntit uşa.
Am alergat umplută de sînge la un han şi l-am pus într-o ladă cu gheaţă.
E mort, a spus cineva. Linişteşte-te, e mort!
Nu poate să fie mort, dacă opresc sîngele cu gheaţă îşi revine!
Ce s-a întîmplat? a strigat mama. Ce s-a întîmplat?
Vă rog, daţi-mi mai multă gheaţă! Am nevoie de mai multă gheaţă!
Cîinele meu aleargă pe stradă, e un schelet, nu mai are carne, pot să mă uit prin el. Toţi cei care văd
scheletul meu de cîine au voie să mă pedepsească. Să nu plîngi, spune gura, altfel o sperii pe mama.
Gurii îi e mereu foame, gură, foame, foame, gură, să le coasem! Nu-mi plac păpuşile! Picioarele mele
sînt ale alteia, umplu o cameră întreagă. Am o gaură, sîngerează. Asta nu e rău, spune aia cu păr
negru, ai făcut pe tine, spune, eu sînt mama ta. Îmi îndes pîine în gaură, nu vreau să-mi pătez chiloţii
cu sînge. CERUL ARATĂ CA O VENĂ PLESNITĂ A OCHIULUI. Nu vreau să pună mîna pe mine
comicul PIPER! Nu vreau! Eu şi picioarele mele joacă la Pepita cu el sketch-ul VĂDUVA VESELĂ,
de mîine gata cu mîncarea! Cînd pune Piper mîna pe mine în VĂDUVA VESELĂ, îmi putrezesc sînii.
De mîine gata cu mîncarea, totul miroase a plastic! Aşa nu mai merge, spune Pepita, termină cu
mîncatul, spune, termină, te faci tot mai grasă, arăţi cu totul altfel decît pe afişe, aşa nu se mai poate!
Cîinele a murit. Să pui cîinele în cutia de pantofi şi cutia în frigider. Părul cîinelui mort creşte,
năpădeşte cîinele, cutia, frigiderul, pe mine, odaia. Un înger s-a travestit în cîine, cîinele decapitat,
îngerul împăiat. Îngerul îşi arată colţii. Îngerul meu rîde cu sînge.
Trebuie să avem o viaţă bună.
Sînt recunoscătoare. Mă bucur că sînt aici.
Îmi merge bine.

La Pepita am mare succes.

La fiecare reprezentaţie apar de paisprezece ori.
În plin sezon avem şase reprezentaţii pe zi în cadrul tîrgurilor mari.
Învăţ foarte mult pentru mai tîrziu, cînd am să fiu descoperită.
Îl visez tot timpul pe Bambi.

Cade de pe balcon, plesneşte cînd ajunge pe pămînt, fuge din el.

Zahărul se numeşte Bambi şi se preschimbă la mine în gură în şerpi.
Mama îmi dăruieşte un cîine. E înfăşurat în hîrtie de ziar. Cînd vreau să-l despachetez mă muşcă de
deget. Degetul spune: De ce mă decapitezi?

Nu mai vreau să dorm.

Vreau doar să mă grăbesc.
Tot timpul vreau doar să mă grăbesc.
Mama e foarte blîndă cu mine.
Asta nu-mi place. Mă simt de parcă ar trebui mereu să-mi cer SCUZE.
Mama intră şi iese cînd vrea din mine.
Arăt ca fotografia mamei.
Arăt ca fără mine.
Eczema mea nu s-a ameliorat.
Apoi, brusc, n-am mai putut să vorbesc în mijlocul unui spectacol.

Pepita ne-a trimis la Madrid să ne refacem.

Nu mai voiam să fac poze pentru publicitate.
Atunci nu-mi mai rămînea decît să dansez iar cu celelalte femei în fundul scenei.
Mama nu a fost de acord.

Pepita ne-a concediat, deşi contractul meu nu expirase.

4
1

Mătuşa mea ne-a luat la ea.

Ne-a plătit şi avionul.
Nu aveam bani, deşi tata nu mai era demult cu noi ca să ne cheltuiască banii.

Cu banii de la Pepita i-aş fi cumpărat mamei cu dragă inimă casa noastră.

Altfel mi-am imaginat fericirea.
Frau Schnyder s-a bucurat că m-am întors.
M-a trimis imediat într-o şcoală de învăţarea limbii pentru străini.
Mama mă ducea acolo şi mă lua de acolo.
La şcoală conversam.
Cum te cheamă?
Cum mă cheamă?
Cum îl cheamă pe vecinul meu?

Pe mine mă cheamă aşa şi aşa.

După nouă luni de şcoală, Frau Schnyder m-a trimis în faţa unei comisii profesionale.
Acolo am fost examinată la cultura generală.
Mă aflam faţă în faţă cu cei din comisie, la fel de consternaţi.
Cu fiecare întrebare la care nu ştiam să răspund, deveneau mai prietenoşi şi mai îngăduitori, de parcă
aş fi fost surdo-mută.
La sfîrşitul şedinţei am fost condusă cu multă atenţie de o femeie la Frau Schnyder, în camera
alăturată.
M-a predat ca pe un pachet.
Niciodată nu mi-a fost aşa de ruşine.
Nici nu trebuie să ştii toate astea! mi-a strigat mama. Ce, ei ştiu să jongleze? Să atîrne de păr? Fac
şpagat? Dacă o ţin mult aşa îmi înnebunesc copilul! Mai bine rămîneam la Pepita!

Între mine şi mama aerul era plin de găuri.

Ai să reuşeşti, a spus Frau Schnyder.

Mi-a dăruit o carte:

LEXICONUL TINERETULUI ÎN CULORI

Rupeam în fiecare zi o filă în culori din lexiconul tineretului şi o învăţam pe de rost.

Trebuia să răscolesc tot timpul dulapurile şi sertarele mătuşii mele.
Nu am cotrobăit niciodată prin sertarele oamenilor stabili.
În dulapuri se înălţau stivele de haine ale vecinilor morţi. Totul pentru România.
Cearceafuri, prosoape, ştergare, lenjerie de corp călduroasă.
Locuinţa era plină de animale de pluş, mici de tot sau în mărime naturală, pe marginea canapelei, pe
noptiere, în pat.
Vaze aurite cu preţul pe ele.
Covor, încă un covor, încă un covor mic pe covorul mare, încă un covor.
Milieuri brodate pe braţele fotoliilor. Un afiş cu Elvis Presley pe uşă.
Farfuria-oglindă cu chipul lui Elvis pe comodă, flori de plastic, o madonă luminată electric, un
sfeşnic cu şapte braţe, o sticlă mare gonflabilă de şampanie, o femeie de fontă cu mătură, maxilarul
unui animal sălbatic.
Pe pereţi, Iisus, Maria, Matterhorn, o horă românească la ţară, mătuşa în faţa pomului de Crăciun, eu
în braţele bunicului, o diplomă pentru îngrijirea picioarelor, o folie pe abajur cu fotografia bunicii.
Mama şi cu mine lucram într-o fabrică de ciocolată.
Bărbatul mamei mele nu avea voie să lucreze. Trebuia să părăsească ţara în mod regulat şi să facă
din nou cerere de azil.
El şi mama se sfătuiau permanent cum să facem rost de bani.
Voiam să furăm ciocolată din fabrică şi s-o vindem.
Dar nu aveam voie să-i spunem mătuşii; ea şi bărbatul ei se schimbaseră foarte mult, la zece seara
trebuia să păşim prin casă pe vîrfuri ca să nu-i deranjăm pe vecini.

Mama a prelucrat o parte din costumele ei de circ şi le-a vîndut la Gogo-Girls.

Costumele mele din perioada Pepita le mai avem şi azi pe toate.
După ce te refaci, ai putea să apari din nou în spectacole, spunea mama.
Toţi sînt la picioarele tale! Ce ştiu aceste Gogo-Girls tu ştii demult!
Nu vreau altceva decît să fac film, i-am spus lui Frau Schnyder.
Ea a luat o mină îngrijorată.
Atunci trebuie să intri cel puţin la şcoala de actorie.

Altfel nu mai primim bani de la Asistenţa emigranţilor.

Frau Schnyder m-a înscris pentru examenul de admitere la şcoala de actorie.
Mama şi-a luat sacoşa cu fotografii şi a povestit în mai multe limbi şi cu gesturi largi cît de talentată
eram.
Mă simţeam ca la o paradă de circ.

Am interpretat scena patului de la Pepita şi Văduva veselă. Dar n-a trebuit să mă dezbrac. Ca să mă
familiarizez cu registrul clasic, Frau Schnyder a studiat cu mine Sfînta Johanna.
Înaintea scenelor profesorii repetau cu noi.
Toţi elevii stăteau în cerc, se mişcau ca animalele şi scoteau zgomote.
Eu am făcut şpagatul, am dansat flamenco şi am cîntat un cîntec al Raffaelei Carrà.
Apoi fiecare a trebuit să citească dintr-o carte şi să povestească cele citite cu vorbele lui.
Capul mi-l simţeam ca o uruitoare.
Abia am pronunţat un cuvînt şi tot creierul meu a dat pe dinafară.
Conducătorul a chemat fiecare elev în parte la discuţia de încheiere.
Profesorii şedeau în spatele unei mese şi erau foarte înalţi, capetele lor ajungeau la tavan.
Gura conducătorului s-a deschis. Din ea au ieşit cuvinte.
Pe urmă am mai auzit: Ne pare rău, dar aici nu sîntem la circ.
2

Înainte să-l fi văzut pe tata pentru ultima oară, făcea un film în care îl juca pe Dumnezeu.
Mama o juca pe bunica lui Dumnezeu şi eu pe îngerul lui păzitor.

Eu port rochia mea albă de dantelă, şosete albe trei sferturi şi pantofi de lac negri. Degetele de la
unghii îmi sînt roz, obrajii roşii.

ÎNGERII AU TOTDEAUNA OBRAJI ROŞII, SPUNE TATA, PENTRU CĂ STAU MULT LA AER
CURAT.

În chip de Dumnezeu, tata poartă fracul lui vechi şi negru.

Mama s-a înfăşurat cu un şal ca ţărăncile bătrîne din România şi şi-a îmbrăcat capotul ei înflorat din
stofă de draperie.
La începutul filmului apare tata în chip de director al circului într-un frac roşu.
În grădina bunicii, care locuieşte la ţară, spune el, există un pom sub care plouă mereu.
Pe urmă se vede tata în chip de Dumnezeu şezînd sub pom.

DUMNEZEU E TRIST.
CÎNTĂ UN CÎNTEC UNGURESC LA VIOARĂ!

Bunica stă la fereastră şi face cu mîna, i-a gătit lui Dumnezeu mămăligă.
Un cîntec la vioară e atît de trist, încît cîmpiile, florile şi pomii din grădină se întristează. Directorul
circului apare şi spune că gardul, fereastra, uşa şi chiar mămăliga încep să plîngă. Bunica dă din cap
şi spune o propoziţie care nu se aude, fiindcă ea e în casă.
Apoi Boxi aleargă pe cîmpie.
Are aripi de înger roz în gură şi face colăcei în faţa unui tufiş, de după care apar eu.
Îmi pun aripile şi ţopăi cu Boxi pînă la pomul de ploaie.
Ploaia curge dintr-o stropitoare.
Îngerul şi Boxi dansează pe cîntecul trist al lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu vrea să se bucure.
Directorul circului apare şi spune: Din dragoste pentru cei săraci mănîncă Dumnezeu mămăligă. El
însuşi e un străin care colindă de la o ţară la alta. E trist. Are din nou în faţă o călătorie lungă.
Bunica plînge.
Boxi se gudură, îşi strînge coada între picioare şi dă din urechi.
Îngerul păzitor saltă mai departe.

ÎNGERII PĂZITORI NU SÎNT NICIODATĂ TRIŞTI, SPUNE DIRECTORUL CIRCULUI, DE

ACEEA SÎNT AICI CA SĂ ADUCĂ BUCURIE.
În scena următoare, Dumnezeu, bunica şi îngerul păzitor stau împreună la masă şi mănîncă mămăliga
de rămas-bun.

În final bunica stă în uşă şi face cu mîna.

THE END
 Aglaja Veteranyi: salt mortal de la circ la literatură

Cu un titlu de o cruzime suprarealistă, care trimite cu gîndul la unele imagini din filmele lui Buñuel, la tablouri de Salvador Dalí sau la
manifestele literare dadaiste, Warum das Kind in der Polenta kocht (De ce fierbe copilul în mămăligă), romanul de debut al Aglajei
Veteranyi, editat la Deutsche Verlags-Anstalt din Stuttgart (DVA), scris direct în germană, sare dintr-odată în ochii presei de specialitate
şi a mass-mediei din Germania şi Elveţia. Printr-o congruenţă formală, autorii recenziilor recurg la rîndul lor la titluri neobişnuite pentru a
atrage atenţia publicului, prin cronici de dimensiuni variabile şi aprecieri diferenţiate, dar dominant pozitive, asupra cărţii tinerei scriitoare:
Un număr de scamatorie, Peste tot şi niciunde, Marea pe scaun, De păr, Acasă în străinătate, Un număr de virtuozitate şi umor
negru, Suferinţe în manej, Salvaţi copilul din mămăligă!, O copilărie model (am citat, în traducere aproximativă, titlurile recenziilor
apărute în intervalul cîtorva luni, în ziarele Die Welt, Frankfurter Allgemeine Zeitung, Süddeutsche Zeitung, Stuttgarter Zeitung,
Neue Zürcher Zeitung, Der Zürcher Oberländer sau în revista Der Spiegel…). La originea succesului unei cărţi s-ar putea afla şi
biografia „exotică“ a autorului ei. Ipoteza nu tocmai nouă şi doar parţial verificată de realitate, în şi cu anumite condiţii, a fost
reactualizată în paginile presei germane de specialitate cu prilejul apariţiei recente a unui grup de autori străini care, stabiliţi în spaţiul
germanofon, au debutat strălucit în limba noii lor patrii: un bulgar – Ilija Trojanov, înscris deja pe o traiectorie literară sigură prin mai multe
cărţi, o scriitoare originară din Ungaria, Tereza Mora şi o alta, originară din România, Aglaja Veteranyi. Toţi trei sînt laureaţii premiului
literar Adelbert von Chamisso, acordat din 1985 încoace de către Institutele Goethe unor scriitori care nu sînt originari din Germania, dar
care au ales limba germană ca mijloc de expresie literară. Spre deosebire de colegii săi de „grup“, scriitoarea născută în România în 1962
se poate prevala în mod legitim de calificativele exotic şi excentric, aplicate destinului şi romanului ei de debut… Altfel cum s-ar putea
explica, între altele, invitarea Aglajei Veteranyi la unul din cele mai savurate talk-show-uri ale televizunii germane, „Boulevard Bio“, al
cărui realizator şi protagonist este Alfred Biolek? Printre invitaţii acestui consacrat moderator figurează oameni politici, artişti, actori,
scriitori, muzicieni, pictori, vedete ale filmului de ieri şi de azi, ale teatrului, ale vieţii mondene. Audienţa largă a emisiunii a cărei invitată a
fost şi Aglaja Veteranyi nu se datorează vulgarităţii, trivialităţii instituite ca norme în prea multe talk-show-uri, ci calităţii informaţiei şi
revelaţiilor conţinute în dialogurile pe care Alfred Biolek le poartă cu fiecare dintre interlocutorii săi. Fireşte că apariţia la televiziune a
autoarei romanului De ce fierbe copilul în mămăligă a încurajat vînzarea cărţii în librării, dar la fel de adevărat este că dacă romanul nu
ar fi avut calităţi literare excepţionale, nici autoarea lui nu ar fi apărut în faţa camerelor de luat vederi şi nu ar fi umplut săli la serile de
lectură din numeroase oraşe ale Germaniei, Belgiei, Elveţiei…
La o astfel de seară de lectură, la librăria Bittner din Köln – un adevărat salon literar, printre ai cărui invitaţi s-au numărat şi
regretatul Marin Sorescu, dar şi Alexandru Vona, Oskar Pastior sau Norman Manea – am făcut cunoştinţă cu Aglaja Veteranyi. O seară
cu vînt şi ploaie afară, cu un public foarte numeros, atent şi sensibil, în interiorul librăriei ale cărei rafturi erau acoperite cu mari coli de
hîrtie pe care erau reproduse, sub forma unor citate, fragmente din textul romanului. Aglaja, care împreună cu partenerul ei, Jens Nielsen,
este şi fondatoarea grupului de teatru experimental „Die Engelmaschine“ („Maşina de fabricat îngeri“), a contextualizat dramatic, printr-
un experiment teatral, secondată pantomimic de Jens Nielsen, lectura unor pasaje ale romanului. O fizionomie senină, expresivă, o
apariţie năstruşnică, o privire directă, o inflexiune a vocii extrem de sensibilă pe parcursul lecturii făcute într-o germană impecabilă – i-au
garantat din start Aglajei Veteranyi cu mult mai mult decît succesul scontat de organizatori. Ca de obicei, lectura a fost urmată de dialogul
cu publicul în cursul căruia, cu o foarte bine mimată ingenuitate, autoarea nu a ezitat să dea răspuns şi unor întrebări mai delicate… Cea
mai naivă şi poate cea mai stînjenitoare a fost însă următoarea: cît adevăr şi cîtă ficţiune conţine romanul De ce fierbe copilul în
mămăligă? Deruta cititorului este provocată mai întîi de titlul cărţii. În pofida desemnării explicite, încă de pe copertă, a scrierii drept
roman – cartea Aglajei Veteranyi este un poem în proză, în patru secţiuni, un pseudo-„Bildungsroman“ sau, dacă vrem, chiar procesul
verbal al deconstrucţiei unor iluzii. Lumea este văzută de jos în sus, din perspectiva eului narator, ale cărui reacţii şi trăiri sînt exprimate
într-un discurs infantil, oscilînd între „gradul zero al scriiturii“ şi o exuberanţă suprarealistă a imaginilor. Copil de circ, eroina cărţii trăieşte
spaima permanentă că şi-ar putea pierde mama, „femeia cu părul de oţel“, al cărei număr de rezistenţă constă în executarea acrobaţiilor
sub cupola circului, atîrnată de păr. Pentru a-i risipi frica, sora mai mare îi povesteşte eroinei istoria copilului care fierbe în mămăligă şi
căruia mama i-a împlîntat o foarfecă în obraz. Tatăl este clovn şi, în timpul liber, cineast amator. Întreaga familie a fugit din România de
teama Securităţii, cu speranţa unei vieţi mai sigure, a îmbogăţirii, cu dorinţa de a asigura celor două fiice o carieră artistică de prestigiu, în
lumea filmului. Bovaricele aspiraţii sînt măcinate de esenţa corozivă a promiscuităţii familiale, a conflictelor dintre părinţi, a fatalei
dezrădăcinări la care sînt condamnaţi artiştii ambulanţi. Cele două surori sînt trimise de părinţi într-un internat, apoi aceştia se despart,
mama are un accident, după care pune la cale un nou program de acrobaţie, împreună cu noul ei prieten. Între timp, eroina „romanului“
ajunge la vîrsta pubertăţii, mama încearcă să o catapulteze într-un spectacol de „varieteu“, dar şi acest proiect eşuează, din pricina
inadvertenţei dintre vîrsta „minoră“ a interpretei şi caracterul licenţios, pornografic al numărului pe care fetiţa trebuia să-l interpreteze…
Reîntoarcerea fetei în Elveţia (unde familia sa se stabilise, în baza unui contract cu circul Knie) marchează punctul terminus al unei
traiectorii de-a lungul căreia se produce şi desprinderea de copilărie. Pe parcursul acestei „deveniri“ răsar sporadic imaginile nostalgiei
ţinuturilor natale. Ele au îndeobşte un sistem de referinţă olfactiv şi gustativ, acestea fiind componentele primare ale unei identităţi
pierdute, regăsite în spaţiul strîmt al rulotei, în mirosul şi gustul mîncărurilor gătite „ca acasă“.
Cuprinsul acestui pseudo-roman autobiografic – în fond consemnarea unui dureros proces de deziluzionare – include şi evocarea unor
frînturi de viaţă din România socialismului real, amintiri ale părinţilor sau relatări ale rudelor rămase „acolo“…
Prospeţimea, violenţa, cruzimea dar şi delicateţea imaginilor care alcătuiesc mozaicul narativ al scrierii de debut a Aglajei Veteranyi
au atras pe bună dreptate atenţia criticii. Autoarea a fost invitată să participe la concursul literar Ingeborg Bachmann. Ulterior, la Berlin,
a obţinut, aşa cum am semnalat, premiul literar Chamisso. Dezinvoltura cu care Aglaja Veteranyi jonglează cu cuvintele şi cu limba
germană nu este apanajul unui artificiu formal, ci rezultatul unui anumit mod de a „vedea lumea“.
Într-o stare de imponderabilitate între fictiv şi real, discursul literar al autoarei pare a se prelungi şi dincolo de paginile cărţii, în dialogul
pe care l-am avut după seara de lectură cu public.
Înregistrat pe bandă, interviul ce urmează este, după mărturisirea Aglajei Veteranyi, primul pe care l-a dat ea în limba română.
Stîngăciile de exprimare, căutarea cîte unui cuvînt potrivit în italiană, franceză sau germană, înainte de a-l afla (cu ajutor din afară) în
română, conferă, pe alocuri, un farmec hazliu replicilor tinerei scriitoare. Am avut de ales între reproducerea lor indirectă, ca răspunsuri
date întrebărilor pe care i le-am pus şi între transcrierea fidelă, pe viu, a schimbului de idei. Am optat pentru această din urmă variantă şi
dintr-un respect, nu doar strict profesional, faţă de autenticitate. Din păcate, inflexiunile de mare sensibilitate ale vocii autoarei, mimica
expresivă, gesturile care au însoţit dialogul nostru, întregind un spaţiu de comunicare pe care cuvintele nu-l puteau totdeauna umple, rămîn
situate şi poate pe alocuri pierdute, dincolo de barierele textului scris…
R.B.: Aglaja Veteranyi, în cartea pe care aţi scris-o există o intensă tematizare a identităţii, a soartei străinului într-o epocă
în care foarte mulţi sînt peste tot acasă şi, totodată, niciunde cu adevărat. În paginile romanului de debut se fac trimiteri foarte
frecvente la România. Cum aţi resimţit relaţia dintre limba germană în care v-aţi scris textul şi o sensibilitate, aş spune identitară,
străină de limba în care vă exprimaţi?
A.V.: Mama şi tatăl meu au plecat din România în 1967. Noi toţi am plecat cu circul… dar eu voiam să ne întoarcem în ţară. O parte
din rudele noastre au rămas acolo, lor nu le plăcea că am plecat, ele voiau ca noi să venim acasă sau să vină ele aici. Eu plîngeam mereu,
doream să mă întorc. Dar acuma trăiesc în „Schweiz“…
R.B.: …în Elveţia.
A.V.: Da, în Elveţia (rîde), ştiţi, e primul interviu din viaţa mea pe care-l dau în româneşte, sînt foarte emoţionată. Deci noi trăim în
Elveţia, eu scriu în germană, vorbesc germana, citesc în germană şi nu ştiu foarte bine româneşte (mă priveşte întrebător, apoi
continuă). Eu cred însă că dacă mă duc în România şi stau un pic acolo, pot să scriu şi în româneşte, nu-i aşa? Dacă scriu în germană,
ea este (caută cuvîntul)… „fremd“, este pentru mine o limbă străină, dar şi româna este o limbă străină, aceasta este problema mea
interioară. Eu cred însă că noi toţi sîntem în această lume „în străinătate“. De aceea cartea pe care am scris-o nu este o „istorie“, o
poveste despre circ sau despre România, ci o poveste despre oameni în primul rînd.
R.B.: Ideea că toţi sîntem străini în această lume a fost tratată într-un eseu de Julia Kristeva, dar dumneavoastră aţi afirmat
aici în faţa publicului că preferaţi ignoranţa, fiindcă ea deschide larg porţile talentului. Despre aceasta, mai tîrziu…. Spuneaţi
că aţi trăit şi în Spania o vreme. Experienţa aceasta şi-a lăsat amprente asupra dumneavoastră?
A.V.: Am stat în Spania nişte ani, dar noi am călătorit cu circul şi în Africa şi în „England“.
 R.B.: Anglia…
A.V.: Da, Anglia, şi în Franţa şi în America de Sud. Dar de fapt nu era important unde ne aflam, fiindcă circul era ca un ghetou, nu
aveam nici un contact cu oamenii din afară, eu nu am mers la şcoală, eram analfabetă. Şi cînd, la şaptesprezece ani, m-am dus la şcoala
de teatru, mi-am dat dintr-o dată seama că nu înţelegeam unele lucruri despre care se vorbea în jur. Se vorbea despre continente… eu
am călătorit în mai multe ţări, pe mai multe continente, am fost şi în Africa, dar nu ştiam de fapt ce înseamnă un continent. Dar am
început să învăţ. Dacă Spania era importantă pentru mine? Nu pot spune aşa ceva, fiindcă eram mult plecată şi în alte ţări. Iar acum
trăiesc în Elveţia.
R.B.:.Aţi ales Elveţia?
A.V.: Nu am ales eu „specialmente“ această ţară. Mama şi tatăl meu, cînd au plecat din România, au avut un contract cu circul
Knie. Tata era cunoscut, el făcuse contractul cu acest circ şi am avut norocul să fim imediat primiţi, să ne dea (caută din nou cuvîntul
potrivit)…
R.B.:… azil politic.
A.V.: Da, azil politic! (şi adaugă cu un zîmbet de uşurare) „Giusto“! Pentru mine era normal că dacă trebuia să mă întorc undeva,
atunci numai acolo unde aveam actele de identitate… hîrtiile. Asta este situaţia.
R.B.: Vă leagă de Elveţia doar actele de identitate sau poate mai mult, chiar limba germană pe care o vorbiţi impecabil, fără
accent, în care scrieţi, în care jucaţi teatru?
A.V.: În principiu, actele, fiindcă mai demult era clar pentru mine că mă întorc în Elveţia din acest motiv. Acum însă, trăiesc de
douăzeci de ani în această ţară, mă leagă şi timpul petrecut aici şi prietenii pe care-i am. Dar, desigur, mi-ar plăcea să plec şi în altă ţară,
nu trebuie să rămîn numai în Elveţia…
R.B.: V-aţi reîntors în România după 1989?
A.V.: (După un oftat prelung) Da, am fost de trei ori înapoi, în România… Prima dată m-am dus la Bucureşti şi am întîlnit-o pe
doamna Nora Iuga, care a tradus din textele mele, am stat de vorbă cu ea, pe urmă m-am dus la Iaşi, că mama mea e din Iaşi şi familia
mea, tot din Iaşi…
R.B.: Spuneaţi că sînteţi o autodidactă. Care este primul dumneavoastră contact cu literatura? Aţi mărturisit la talk-show-ul
„Bulevard Bio“ că atunci cînd staţi de vorbă cu prietenii de aici, ei spun că nu comunicaţi, ci pur şi simplu „povestiţi“. Credeţi
că acest har de a povesti, despre care aţi afirmat că şi mama dumneavoastră îl are, v-a fost de ajutor?
A.V.: Cred că el mă ajută. Şi tata era aşa, îi plăcea să zică lucruri care nu erau adevărate (rîde). Poveşti, istorii… Mama este şi ea
aşa. Ei îi place să zică (caută din nou cuvîntul)…cum să spun în româneşte, multe „version“ ale unei istorii…
R.B.: Mai multe variante…
A.V.: „Giusto“, asta e. Pentru mine, aşa ceva înseamnă multă inspiraţie, dar tot din cauza aceasta contactul cu mama este foarte
greu. Dacă vrei să ştii adevărul şi ai atîtea variante, nu este bine. Pentru literatură însă, este foarte bine!
R.B.: În această seară vi s-a pus aici, din public, şi întrebarea unde este limita dintre realitate şi ficţiune în cartea
dumneavoastră. Credeţi că această limită este importantă?
A.V.: Pentru mine nu este importantă. Eu nu vreau să scriu adevărul, nu scriu o carte de istorie, ci vreau doar să „erzählen“…
R.B.: Să povestesc.
A.V.: …Să povestesc. E normal să povestesc lucruri pe care le cunosc, dar cred că şi fantezia unei persoane este autobiografică.
Pot să văd lucrurile cu inima, cu ochii… şi de aceea cred că ceea ce scriu este autobiografie…
R.B.: Dar şi cultură, fiindcă, vedeţi, acum v-am prins asupra faptului. Aţi afirmat aici, în public, că vă plac suprarealiştii şi
dadaiştii, care, de altfel, s-au şi întîlnit la cafeneaua Voltaire din Zürich, cînd şi-au prezentat manifestul.
A.V.: (Rîde cu poftă) Da, îmi plac foarte mult!
R.B.: Deşi aţi trăit prea puţin în ţară, credeţi, aşa cum spun unii, că în spiritualitatea, în mentalitatea românească, există un
dat suprarealist, o înclinaţie către absurd?
A.V.: Eu cred că da. Cînd am fost acolo, la rudele mele, pentru mine lucrurile care se întîmplau erau ca la teatru. Dar aceasta este
realitatea… Mie îmi place foarte mult Eugen Ionescu şi cînd mă aflu cu familia mea, „par exemple“, este ca într-o piesă de Ionescu.
Exact aşa. Dar totul este absolut real, nu suprarealist, real! Aceasta îmi place foarte mult, îmi oferă multă inspiraţie. Dar este în aceasta
şi foarte multă durere, fiindcă umorul – umor se zice în româneşte? – vine de la suferinţă…
R.B.: Aceasta este de fapt şi condiţia clovnului, a circului. Vă simţiţi aproape de lumea filmelor lui Fellini?
 A.V.: (Faţa i se luminează dintr-odată şi răspunde cu entuziasm, din toată inima) Da! Foarte mult!
R.B.: Criticii care v-au recenzat pînă acum cartea au observat că există în text şi în subtext expresia, urmele unei
permanente frici… De unde vine această frică? Vă daţi seama de ea?
A.V.: Da, eu cred că da; unul din motive este că mama stă agăţată de păr de cupola circului şi fetiţei care vorbeşte în carte îi este tot
mereu frică să nu cadă de acolo. De aceea ea „erfinden“…
R.B.: …inventează…
A.V.: …da, inventează povestea copilului care fierbe în mămăligă, fiindcă atunci îi va fi mai puţin frică de ce i se poate întîmpla
mamei…
R.B.: Povestea cu mămăliga este prin urmare un antidot… Sînt însă foarte multe elemente de legătură între dumneavoastră şi
mama. Spuneaţi aici că doar cu mama mai vorbiţi româneşte. Ce înseamnă mama pentru dumneavoastră, dincolo de această
frică din paginile cărţii?
A.V.: Ah, îmi este foarte greu să explic. Simt faţă de ea o mare atracţie şi… (face semn cu mîna ca şi cum ar respinge pe cineva)
…
R.B.: …rezervă…
A.V.: (Aprobă, dînd din cap) Mama mea este o persoană fantastică, cu multă fantezie, absolut excentrică. Uneori este foarte greu
de suportat, plină de fantezie şi tristeţe. Ar putea scrie o carte cu materialul acesta. Are un şoc de cînd a plecat din România şi cred că
nici nu-şi dă seama că, de fapt, este „gerettet“… Aceasta este problema, integrarea ei nu s-a produs. Şi eu sînt plecată, eu m-am
integrat, dar ea… (mimează gestul cuiva care trage de hăţuri)…
R.B.: Ea trage înapoi…
A.V.: Da, ea trage înapoi.
R.B.: Mama este o figură centrală a romanului în care apar însă şi fiinţe metafizice: îngeri, Dumnezeu, o lume inefabilă. Aţi
afirmat într-un interviu publicat în presa germană că vă imaginaţi paradisul şi sub forma plăcerii de a mînca. De altfel, şi în
acest roman acordaţi alimentelor o importanţă deosebită.
A.V.: Mama mi-a făcut mereu de mîncare, mîncare românească, iar eu credeam că asta este România, asta este casa, dragostea;
mama îmi arată dragostea ei prin mîncare; sarmale, mămăligă… este ceva frumos, nu? Dar ceva care are o anumită putere asupra mea.
Cînd nu poate să vorbească, cînd plînge, mama se duce la bucătărie şi face de mîncare. Sora mamei a murit acum o jumătate de an.
Mama a mers la ea la spital cu mîncare, tanti Riţa murea şi noi toţi… mîncam. Şi pentru mine, toate lucrurile sînt împreună: mîncarea,
plînsul, bucuria, aşa a fost în familia mea, aşa am simţit eu tot mereu…
R.B.: Să ne întoarcem la literatură. În ce limbă aţi început să scrieţi?
A.V.: În germană, eram deja în Elveţia, aveam vreo şaptesprezece-optsprezece ani. Prima carte pe care am citit-o era un lexicon, un
lexicon pentru copii. Învăţam mereu cîte o pagină, „auswendig“…
R.B.: …pe de rost.
A.V.: Da, pe de rost, şi credeam că atunci cînd voi şti toată cartea pe de rost, atunci sînt inteligentă, pot vorbi cu toţi oamenii, pot să
mă separ de familia mea, de mama, de România, de tot… Aveam senzaţia că mor dacă nu mă separ de toate acestea… Primul text l-am
scris la douăzeci de ani, iar cînd mi-am scris cartea am vrut s-o intitulez Panflöte (Naiul). Dar nimeni nu a vrut s-o publice. Am trimis-o
la zece editori, pe urmă au fost şaptezeci care au spus NU! Dar eu mi-am spus că există totuşi ceva în mine care mă face să scriu şi de
aceea am scris mai departe. Primele texte au apărut acum zece ani…
R.B.: Sunteţi fondatoarea aşa-numitului grup literar Die Wortpumpe („Pompa de cuvinte“). Ce înseamnă acest grup?
A.V.: E un experiment de literatură şi teatru, din „Die Wortpumpe“ s-a ivit „Die Engelmaschine“.
R.B.: Spuneaţi că este greu să ai succes cu prima carte fiindcă pe urmă lumea aşteaptă ca şi a doua să fie la fel de bună. La
ce carte scrieţi acum?
A.V.: Pe de o parte fac teatru şi lecturi din această primă carte. Scriu şi o alta, dar nu pot să vorbesc încă despre ea. Este ca şi cum
mă duc într-o casă goală, unde încep să stau şi-mi spun: aicea pun un scaun, aicea un pat… Dar mai întîi trebuie să intru în această
casă…
R.B.: V-aţi dori ca prima casă, această primă carte care a avut aşa mare succes, să apară şi în România?
A.V.: Foarte mult, da, foarte mult!
Prezentare şi interviu de
Rodica Binder
Köln, iunie 2000
 Post-scriptum

Cînd intitulasem „Salt mortal de la circ la literatură“ cronica romanului de debut al Aglajei Veteranyi, după primirea extrem de
favorabilă a acestuia în spaţiul de limbă germană din Apus, şi transcrisesem interviul pe care autoarea mi l-a acordat la Köln, nu puteam
bănui că peste scurtă vreme această sintagmă avea să dobîndească tragice inflexiuni premonitorii.
Într-o sumbră zi de februarie a anului 2002, Aglaja Veteranyi s-a decis să întoarcă definitiv spatele acestei lumi. În aceeaşi săptămînă,
sub o zodie nefastă, alţi doi scriitori elveţieni, Franz Innerhofer şi Peter Morger, şi-au pus şi ei capăt vieţii. Dispariţia Aglajei Veteranyi nu
a trecut neobservată. Aceleaşi publicaţii care elogiaseră debutul literar al autoarei ce trecea drept marea descoperire a literaturii
elveţiene contemporane deplîngeau trecerea ei în nefiinţă.
Prestigiosul Frankfurter Allgemeine Zeitung evoca „surprinzătoarea forţă de sugestie a discursului literar al acestei autodidacte,
puterea de convingere a limbajului ei saturat de imagini poetice şi animat de o spumoasă fantezie. Variaţiile pe tema pierderii patriei, a
condiţiei de străin, a unei identităţi riscante sînt elaborate riguros din perspectiva unui copil de circ. Înălţate pe creste abrupte şi ascuţite,
textele ei sînt permanent ameninţate de prăbuşirea în kitsch. Dar Aglaja Veteranyi ştie să evite cu suveranitate aceste primejdii“.
Exigenta revistă Der Spiegel insista, consemnînd decesul tinerei autoare, asupra aceloraşi calităţi ale prozei care i-au adus Aglajei
Veteranyi numeroase premii şi distincţii literare: în 1993, Premiul special al concursului de proză scurtă din Zürich, apoi o bursă la
Colocviul Literar din Berlin în 1998, Diploma de onoare a cantonului Zürich, un an mai tîrziu. În 2000 Aglaja Veteranyi este laureata
distincţiei Kunstpreis Berlin şi, în acelaşi an, a Premiului Chamisso pentru autori imigranţi.
Revista literară elveţiană a grupului de autori „Netz“ publică în anul 2000 portretul scriitoarei, semnat de Felix Epper. Textul începe cu
observaţia că despre viaţa Aglajei Veteranyi nu se pot povesti multe, dar că fiecare întîlnire cu această hipersensibilă şi fantastă,
luminoasă fiinţă rămîne de neuitat. „Simţi, stînd de vorbă cu ea, cum spaţiul din jur se metamorfozează, se umple de cuvinte atunci cînd
Aglaja vorbeşte despre primul ei roman, despre moarte şi viaţă, despre pasiunea scrisului…“ Schiţa de portret se încheie cu citarea unei
mărturisiri făcute de autoare: „Pot scrie atîta vreme cît rămîn vulnerabilă“…
Născută în 1962 la Bucureşti, într-o familie de artişti de circ, Aglaja Veteranyi se stabileşte în cele din urmă în Elveţia unde, în 1993,
după ce urmează cursuri de actorie şi canto, întemeiază împreună cu profesorul ei, René Oberholzer, un studio de teatru experimental.
Trei ani mai tîrziu devine, împreună cu tovarăşul ei de viaţă, Jens Nielsen, fondatoarea grupului de teatru „Die Engelmaschine“.
Numeroase texte ale autoarei sînt publicate în antologii literare, în reviste şi ziare încă înainte de apariţia, în 1999, la editura DVA, a
primului ei roman, De ce fierbe copilul în mămăligă. Aglaja Veteranyi se încumetă şi reuşeşte să transpună scenic fragmente din
roman, cum de altfel s-a întîmplat şi la Köln, la librăria Bittner, unde am avut şansa de a o întîlni, de a sta de vorbă cu ea, pentru prima şi
pentru ultima oară.
Romanul De ce fierbe copilul în mămăligă, în excelenta traducere a Norei Iuga, de care autoarea s-a simţit atît de legată, este
prima scriere de anvergură a Aglajei – nu însă şi ultima. Adresîndu-mă editurii DVA, am aflat că, înainte de a ne părăsi, Aglaja Veteranyi
a terminat un al doilea roman (despre care pomenea vag şi în interviul reprodus aici). Cartea se intitulează Das Regal der letzten
Atemzüge (Raftul cu ultimele suflări1) şi este programat să apară în această toamnă, la aceeaşi editură.

Rodica Binder
Köln, mai 2002

1. La un an de la publicarea acestui post-scriptum, avea să apară la Editura Polirom, tot în traducerea Norei Iuga, şi cel de-al doilea
roman al Aglajei Veteranyi (n.red.).