Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
la Londra.
F
Cu o săptămână înaintea celebrului atac armat de
producerea ei.
%VEliANT
Redactare şi corectură: A ndreea Stănescu
Coperta: D aniel A ga
DTP: O felia C oşman
821.111-31=135.1
Editura Vellant
Str. Ocolului, nr. 20,
Sector 2, Bucureşti
www.vellant.ro
ISBN 978-973-88759-0-6
Dragă Franklin,
fâ v a
15 noiembrie 2000
Dragă Franklin,
(Ova
Dragă Franklin,
1. Ciondăneală.
2. Mai puţin timp doar pentru noi doi. (Mai degrabă fără
timp doar pentru noi doi.)
3. Alţi oameni. (Şedinţe cu părinţii. Profesori de balet.
Prietenii nesuferiţi ai copilului şi nesuferiţii părinţi ai
acestora.)
4. Transformarea într-o vacă. (Eram slabă şi aşa am pre
ferat să rămân. Cumnata mea a făcut varice umflate la pi
cioare în timpul sarcinii, care nu s-au retras niciodată, iar
imaginea gambelor ramificate în rădăcini albastre de copaci
m-a îngrozit mai mult decât puteam să spun. Aşa că nu am
spus. Sunt orgolioasă sau cândva eram, şi imul din orgoliile
mele era să pretind că nu eram.)
5. Fals altruism: să fiu forţată să iau decizii ţinând cont
de ceea ce este mai bine pentru altcineva. (Sunt o nesimţită.)
6. Reducerea călătoriilor mele. (Reţine: reducerea. Nu
sfârşitul.)
7. Plictiseală dementă. (Copiii mici îmi păreau îngrozitor
de proşti. Chiar de la început mi-am recunoscut acest lucru
mie însămi.)
8. Viaţă socială fără valoare. (Nu am avut niciodată o
conversaţie decentă în prezenţa copilului de cinci ani al unei
prietene.)
9. Degradarea socială. (Eram o antreprenoare respectată.
De îndată ce aş fi avut un copilaş în remorcă, fiecare bărbat
pe care îl ştiam — şi fiecare femeie, de asemenea, ceea ce
este deprimant — m-ar fi luat mult mai puţin în serios.)
10. Suportarea consecinţelor. (Să fii părinte înseamnă să
restitui o datorie. Dar cine vrea să plătească o datorie de care
poate să scape? Aparent, cei fără copii scapă de câteva
ticăloşii. Pe lângă aceasta, la ce bun să restitui o datorie către
partea greşită? Numai cea mai denaturată mamă ar putea
să se simtă răsplătită prin faptul că, până la urmă, şi viaţa
fiicei sale este groaznică.)
(D v a '
2 decembrie 2000
Dragă Franklin,
(ova
Dragă Franklin,
^Ova
9 decembrie 2000
Dragă Franklin,
(Dva
12 decembrie 2000
Dragă Franklin,
‘(ova
Dragă Franklin,
*(Dva,
Dragă Franklin,
i(yva
Dragă Franklin,
* în original: Now I've said my ABC, tell me what you think o f me. (n.r.)
mai exact amprenta personală a scrisului standard. înce
pând cu momentul în care a recunoscut că ştie, scrisul lui
imita fără greşeală exemplele din carte fără alte codiţe sau
floricele, T-urile erau în cruce, I-urile aveau punct şi
niciodată spaţiul gol din B-uri, O-uri sau D-uri nu a părut
atât de mare.
Vreau să spun că, oricât de docil, era totuşi exasperant,
îi puteai savura progresul remarcabil când veneai acasă, dar
eu nu am fost niciodată recompensată cu acele momente de
descoperire a unui progres neaşteptat care răsplăteşte
orele de repetiţie petrecute de un adult chinuindu-se şi
străduindu-se. E mai multă satisfacţie atunci când înveţi un
copil care refuză vădit să înveţe, decât e să hrăneşti unul
lăsând o farfurie în bucătărie. Cu bună intenţie nu-mi dădea
satisfacţie. Era hotărât să mă facă să mă simt nefolositoare
şi fără sens. Deşi poate nu am fost la fel de convinsă ca şi
tine că fiul nostru e un geniu, era — şi cred că mai e, dacă
putem spune asta despre un băiat care se cramponează de
un act de o idioţenie supremă — foarte inteligent. Dar
experienţa mea de tutore al lui Kevin era că învăţam un copil
excepţional doar la modul eufemistic care pare să atribuie un
apelativ din ce în ce mai necinstit cuvântului dobitoc.
Puteam să insist cu cât fac doi cu trei iar şi iar, până când,
odată, neclintit şi maliţios, a refuzat să zică cinci. L-am pus
jos şi am mâzgălit:
12.387
6.945
138.964
3.987.234
am tras o linie dedesubt şi am zis:
— Uite! Adună cifrele astea atunci! Iar rezultatul în-
mulţeşte-1 cu 25, dacă tot te crezi atât de deştept!
Mi-era dor de tine în timpul zilei, aşa cum îmi era dor
de viaţa mea de dinainte, atunci când eram prea ocupată ca
să-mi fie dor de tine în timpul zilei. Acum devenisem chiar
o bună cunoscătoare a istoriei Portugaliei până la ordinul
monarhiilor şi numărului de evrei ucişi în timpul Inchiziţiei,
iar acum recitam alfabetul. Chiar dacă Kevin s-ar fi dovedit
un elev silitor, pentru mine situaţia era fără îndoială o
decădere caracteristică viselor: dintr-odată mă aflu în spa
tele clasei dând un examen cu un creion rupt şi fără pan
taloni pe mine. Cu toate acestea, poate mi-aş fi însuşit acest
rol umilitor dacă nu ar fi fost umilinţa suplimentară ce dura
deja de şase ani de a trăi în rahat până la gât.
Bine — să terminăm cu asta.
A venit o zi în iulie când, în mod obişnuit, Kevin şi-a
murdărit scutecele o dată şi a fost curăţat cu tot ce trebuia —
cremă şi talc — doar ca să-şi termine golirea maţelor două
zeci de minute mai târziu. Sau cel puţin aşa mi s-a părut. Dar
de data asta s-a întrecut pe sine. Era aceeaşi după-amiază
în care, după ce am insistat să scrie o propoziţie care să
spună ceva despre viaţa lui şi nu încă o inepţie despre Sally,
a scris în caietul de exerciţii: „La grădniţă totă lumea zice
că mama mea arată foart bătână." M-am făcut roşie ca racul
şi atunci am mirosit ceva neplăcut. îl schimbasem deja de
două ori. Stătea cu picioarele încrucişate pe podea, iar eu
l-am ridicat în picioare de mijloc şi am tras de scutec ca să
m-asigur. M-am pierdut cu firea.
— Cum reuşeşti? am ţipat. Abia mănânci câte ceva, de
unde vine?
Un val de căldură mi-a străbătut trupul şi abia am re
marcat că băiatul era acum în aer cu picioarele atârnând
deasupra covorului. Părea uşor ca un fulg, ca şi cum acel
trup compact şi robust, umplut cu cantităţi nelimitate de
rahat, era în schimb îndesat cu fulgi de polistiren. Nu există
alt mod de a spune lucrul acesta. L-am aruncat până la
jumătatea camerei. A aterizat cu zgomot în marginea mesei
de schimbat din oţel inoxidabil. Capul îi era aplecat între
bător, de parcă ar fi fost interesat în sfârşit de ceva, apoi a
alunecat încet pe podea.
Dragă Franklin,
Acum ştii.
Aveam aşteptări mari când m-am grăbit către el, că e
totul în ordine, arăta nevătămat, până l-am întors şi am zărit
braţul pe care a căzut. Probabil că antebraţul lui a lovit
marginea mesei de schimbat când, pentru prima dată, după
cum ai remarcat cândva dispreţuitor, fiul nostru a învăţat
să zboare. Sângera şi ceva alb ieşea în afară... şi mi s-a făcut
rău. „îmi pare rău. îmi pare rău. îmi pare rău!" am zis în
şoaptă. Totuşi, oricât de puţine remuşcări aveam, eram
copleşită de un moment care poate pune minciuna pe seama
totalei lipse de înţelegere pentru ce s-a întâmplat joi.
Privind de departe, eram terifiată. Dar esenţa momentului
a fost extaz. Aruncându-1 pe băieţelul nostru nu-contează-
unde-ci-oriunde, m-am lăsat pradă, ca şi Violetta, scăr
pinatului acelei mâncărimi cronice, terorizante.
înainte să mă condamni fără drept de apel, te rog să
înţelegi cât de mult mi-am dat silinţa să fiu o mamă bună.
Dar să încerci să fii o mamă bună poate fi diferit de a fi o
mamă bună, la fel cum încercarea de a te simţi bine este
diferită de chiar a te simţi bine. Neavând încredere în niciun
instinct al meu din momentul în care mi-a fost pus la sân,
am urmat un regim pios de a-mi îmbrăţişa băiatul în medie
de trei ori pe zi, de a admira ce a zis sau a făcut de cel puţin
două ori sau să-i recit „te iubesc, copile" sau „ştii că tatăl tău
şi cu mine te iubim foarte mult" în mod linear, ca şi litur
ghiile de la biserică. Dar atunci când sunt urmate prea în
serios, majoritatea jurămintelor îşi pierd consistenţa. In plus,
timp de şase ani mari şi laţi, tot ce am rostit a avut o
întârziere de cinci secunde, ca la convorbirile în direct de la
radio, doar ca să mă asigur că nu voi transmite ceva obscen,
defăimător sau contrar regulamentului companiei. Vigilenţa
îşi are preţul ei. M-a transformat într-o persoană distantă,
şovăielnică şi ciudată.
Când am înălţat trupul lui Kevin m-am simţit graţioasă,
pentru că cel puţin exista o confluenţă nemijlocită între ce
am simţit şi ce am făcut. Nu e prea plăcut să recunoşti asta,
dar violenţa domestică îşi are şi ea rostul ei. Atât de crudă
şi dezlănţuită, face să dispară vălul civilizaţiei care se
interpune între noi în aceeaşi măsură în care face posibilă
existenţa umană. Poate e doar un înlocuitor palid pentru
genul de pasiune pe care-o preamărim, dar dragostea
adevărată are mai multe în comun cu ura şi furia decât cu
politeţea sau cordialitatea. Timp de două secunde m-am
simţit împlinită şi am simţit că sunt mama lui Kevin
Khatchadourian. Am simţit o apropiere faţă de el. Am
simţit că sunt eu — cea adevărată, necenzurată —- şi am
simţit că în sfârşit comunicăm.
Când mi-am trecut mâinile prin părul de pe fruntea sa
umedă, muşchii de pe faţa lui Kevin s-au încordat cu furie;
a strâns din ochi, iar gura i s-a strâmbat în ceva ce aducea
a zâmbet. N-a ţipat nici când m-am dus repede să aduc
ediţia de dimineaţă a New York Times şi i-am strecurat-o sub
braţ. în timp ce ţinea ziarul sub braţ — încă îmi aduc aminte
de titlul de lângă cotul său: „Autonomia sporită acordată
ţărilor baltice stârneşte disconfortul Moscovei" — l-am
ajutat să se ridice în picioare, în timp ce l-am întrebat dacă
îl mai doare ceva, iar el a dat din cap. Am vrut să îl iau în
braţe; a dat din nou din cap; avea să meargă singur. Amân
doi ne-am îndreptat şovăitori spre telefon. Poate că atunci
când nu m-am uitat la el şi-a şters vreo lacrimă rătăcită, dar
Kevin era hotărât să nu sufere la vedere la fel cum nu voia
nici să înveţe să numere.
Medicul nostru pediatru, doctorul Goldblatt, ni s-a ală
turat în micuţa cameră de urgenţă de la spitalul din Nyack,
unde eram sigură că toată lumea îşi va da seama ce am
făcut. Afişul cu linia verde a şerifului din New York, aflat
lângă geamul de la secretariat, părea postat acolo special
pentru fiul meu. Am vorbit mult şi nu am spus nimic; m-am
bâlbâit în faţa asistentei de la recepţie, explicându-i ce s-a
întâmplat, dar nu cum s-a întâmplat. Intre timp, controlul
de sine neobişnuit îl făcea pe Kevin să semene cu un militar;
stătea drept, cu bărbia ridicată, şi se întorcea la unghiuri
drepte. Pentru că-şi asumase responsabilitatea de a-şi spri
jini braţul cu ziarul, i-a permis doctorului Goldblatt să-i ţină
umărul cât a parcurs coridorul, dar s-a descotorosit de mâna
mea. La intrarea în cabinetul de examinare al chirurgului
ortoped, şi-a schimbat diametral atitudinea în timp ce stătea
în pragul uşii şi a comandat aspru:
— Pot să intru la medic şi singur.
— Nu vrei să intru să stau cu tine dacă o să te doară?
— Poţi să aştepţi afară, a ordonat el, dar muşchiul care
se zbătea în obrazul lui încleştat indica că deja îl durea.
— Ce băiat mare ai, Eva, a zis doctorul Goldblatt. Se pare
că ţi-ai primit ordinele deja.
Spre groaza mea, a închis uşa.
Voiam, chiar voiam să fiu acolo pentru Kevin.Voiam cu
disperare să arăt din nou că sunt un părinte în care poate
avea încredere, nu un monstru care să-l azvârle prin cameră
când îi tună ca un personaj răzbunător din Poltergeist. Dar,
într-adevăr, mi-era şi teamă că îi va spune chirurgului sau
lui Benjamin Goldblatt ce-i făcusem. Există legi pentru aşa
ceva. Puteam să fiu arestată; apoi s-ar fi scris lucruri în
fiorătoare despre mine în Rockland County Times. Puteau să
mi-1 ia pe Kevin de lângă mine aşa cum, glumind total
tâmpit, am spus că mi-aş dori. O pedeapsă minimă ar fi fost
să accept să primesc îngrozitoarele vizite lunare din partea
unui asistent social neîncrezător, trimis să verifice dacă
băiatul meu are vreo vânătaie. Oricât de mult meritam un
reproş, preferam să fierb în suc propriu la foc mic decât să
fiu expusă unei mustrări aprige din exterior.
Aşa că, în timp ce mă uitam pe geamul din cabina unde
sunt păstrate scrisorile siropoase adresate personalului de
îngrijire de către clienţi mulţumiţi, mi-am stors mintea să
găsesc variante mai blânde în esenţa lor. O, domnule doctor
doar ştiţi că băieţii exagerează. Să-l azvârl? Alerga de colo-colo,
de-a lungul coridorului, iar când am ieşit din dormitor m-am ciocnit
de el, fără să vreau... Apoi el, ah, bineînţeles că a căzut zdravăn
şi în cădere s-a lovit de suportul pentru lampă... îmi făceam rău
singură şi fiecare variantă salvatoare pe care o născoceam
suna fals. Am avut destul timp să fierb în suc propriu şi cât
am stat pe scaunul acela de metal, de un verde marin, din
sala de aşteptare. O asistentă m-a informat că fiul nostru
trebuia să fie supus unei operaţii de „curăţare a capătului
de os", o procedură pe care am fost fericită că nu o înţeleg.
Dar în momentul în care Kevin a apărut trei ore mai
târziu purtând ghipsul de un alb orbitor, doctorul Goldblatt
l-a bătut pe spate pe fiul nostru şi mi-a spus cu admiraţie
că am crescut un băiat curajos, în timp ce chirurgul orto
ped dădea detalii despre natura rupturii, pericolele de
infecţie şi importanţa păstrării ghipsului uscat şi data la
care Kevin ar trebui să revină pentru control. Ambii
medici au fost destul de drăguţi să nu menţioneze şi faptul
că personalul fusese obligat să schimbe scutecele murdare
ale fiului nostru; Kevin nu mai mirosea. Capul meu se
mişca în tăcere în sus şi în jos până când mi-am aruncat
ochii pe furiş la Kevin, care mi-a întâmpinat privirea cu o
complicitate deplină.
îi eram datoare. Ştia că-i rămăsesem datoare. Şi urma să-i
rămân datoare pentru o perioadă îndelungată.
In drum spre casă, am trăncănit („Ce a făcut mama e foarte,
foarte greşit şi mamei îi pare tare, tare rău", deşi folosind
persoana a treia acordam regretelor mele o tentă îndoielnică,
de parcă deja puneam incidentul pe seama alter-egoului
meu imaginar). Kevin nu zicea nimic. Cu o expresie detaşată,
aproape de superioritate, cu degetele de la mâna dreaptă
pusă în ghips îndesate napoleonic în cămaşă, stătea drept
pe scaunul din faţă şi urmărea luminile de pe podul
Tappan Zee pe geamul lateral cu toată măreţia unui general
victorios rănit onorabil în război, dar care nu se lasă răsfăţat
de publicul care-1 aclamă.
Eu nu mă puteam lăuda cu un astfel de avantaj. Poate
că scăpasem de poliţie şi de serviciile sociale, dar eram
condamnată să trec prin încă o probă de foc. Poate că pentru
doctorul Goldblatt reuşisem să inventez o idioţenie de genul
am intrat în Kevin, dar nu-mi puteam imagina că o să închid
ochii şi o să-ţi trântesc şi ţie o nerozie de genul acesta.
— Bună! Pe unde aţi umblat? ai strigat când am intrat în
bucătărie.
Erai cu spatele la noi când ai terminat de uns un biscuit
Ritz cu unt de arahide.
Inima-mi bubuia şi încă nu aveam nici cea mai vagă idee
ce să-ţi spun. Până atunci nu făcusem nimic cu bună ştiinţă
care să ne pună în pericol căsnicia sau familia, dar eram
sigură că dacă era ceva care să ne împingă în prăpastie, cu
siguranţă acesta era momentul.
— Isuse, Kev! ai exclamat cu gura plină de mâncare şi ai
înghiţit forţat, fără să mesteci. Ce Dumnezeu ai păţit?
Ţi-ai şters mâinile cu repeziciune şi te-ai pus în genunchi
în faţa lui Kevin. Mă furnica toată pielea de parcă cineva
dăduse drumul la tensiune, iar eu eram un gard electric.
Aveam un presentiment limpede că mai am la dispoziţie
una, maxim două secunde, după care nimic nu va mai fi la
fel, aceeaşi teamă fatidică pe care o ai când zăreşti o maşină
venind spre tine pe partea ta de drum şi e prea târziu să mai
roteşti volanul.
Dar coliziunea frontală a fost evitată în ultimul moment.
Deja obişnuit să te încrezi în ce-ţi spunea băiatul, şi nu soţia
ta, te-ai dus direct la Kevin. De data asta te-ai înşelat. Dacă
m-ai fi întrebat pe mine, jur, sau cel puţin îmi place să cred
lucrul acesta, ţi-aş fi spus adevărul, cu capul plecat.
— Mi-am rupt mâna.
— Văd. Cum?
— Am căzut.
— Unde ai căzut?
— Aveam chiloţii plini de caca. Mam' s-a dus să mai ia
şerveţele. Am căzut de pe masa de schimbat pe... peste ca
mionul meu Tonka. Mam' m-a dus la doctorul Gold butt*.
Se pricepea. Era tare, tare priceput. S-ar putea să nu
apreciezi cât de bun era. Povestea cursiv, avea povestea gata
pregătită. Toate detaliile se legau perfect; lăsase deoparte
invenţiile extravagante cu care copiii de-o vârstă cu el ar
ascunde că au vărsat paharul sau au spart oglinda. învăţase
ceea ce toţi mincinoşii notorii trebuie să stăpânească dacă
vor să facă o carieră din asta: leagă-te cât poţi de mult de
adevăr. O minciună bine construită e asamblată din bucăţi
de adevăr din care poţi face o piramidă cu aceeaşi uşurinţă
cu care ai face o platformă. Avea intr-adevăr chiloţii plini
de caca. Şi-a amintit corect că a doua oară când l-am schim
bat în acea după-amiază am terminat cutia desfăcută de şer
veţele umede. Căzuse, mai mult sau mai puţin, de pe masa
de schimbat. Camionul lui Tonka se afla intr-adevăr — am
verificat mai târziu în seara aia — pe podeaua camerei în
acel moment. Mai mult, m-am minunat că a intuit faptul că
doar căzând de la un metru nu şi-ar fi rupt mâna, trebuia
să aterizeze neajutorat pe un obiect dur, din metal. Chiar
dacă era scurtă, povestea lui era nuanţată cu ingrediente
atent alese. Folosirea termenului mam' după ce evitase ape
lativul drăgăstos timp de luni de zile a conferit povestirii
sale o tentă de drăgălăşenie şi afecţiune care masca fantastic
de bine întâmplarea reală; doctorul Goldbutt a fost un deta
liu scatologic, într-un mod jucăuş, care te-a liniştit — băia
tul tău fericit şi sănătos revenise deja la starea lui normală.
Dar poate cel mai impresionant a fost faptul că, spre deo
sebire de ce se întâmplase în camera de urgenţă, nu şi-a
Dragă Franklin,
* „Simon says" —Joc pentru copii, în care unul dintre ei este Simon,
iar ceilalţi trebuie să facă exact ce le spune Simon, de unde şi numele
jocului. (n.r.)
şcoală că tata face poze pentru Oldsmobile!" într-o seară ai
adus un exemplar din noul Atlantic Monthly, fluturând cu
mândrie reclama la Colgate care ne-a sponsorizat baia cu
marmură roz. „Uau, tată!" a exclamat Kevin. „Dacă baia
noastră e într-o reclamă la pasta de dinţi, înseamnă că
suntem celebri?" „Doar un pic", lăsai tu de la tine, şi jur că
mi te aduc aminte scoţând perla: „ca să fii cu adevărat
celebru în ţara asta, trebuie să ucizi pe cineva."
O, tu nu erai sub nicio formă cel mai mare credul;
Kevin reuşise să-şi păcălească profesorii ani de zile. încă
mai am, datorită ţie, teancuri din temele lui. Un student
amator de istorie americană, tu erai cronicarul familiei,
fotograful, cel care punea pozele în album, în timp ce eu
eram mai pricepută să privesc experienţa în sine ca pe un
suvenir. Aşa că nu ştiu foarte sigur ce m-a apucat să
păstrez dintre aparatele de gimnastică şi maşina de tăiat
ouă pe care le-am abandonat în masă când m-am mutat,
dosarele cu eseurile lui Kevin.
Am păstrat dosarele doar pentru că era scris cursiv şi
compact de tine, „Clasa întâi"? Pentru prima dată, mă gân
desc că nu. Am trecut prin două procese, dacă nu conside
răm şi evenimentele premergătoare ca fiind unul, şi am
învăţat să gândesc în termeni de probe. Ei bine, m-am obiş
nuit atât de tare cu cedarea dreptului asupra vieţii mele
altora — ziarişti, judecători, creatori de pagini de internet,
părinţi ai copiilor ucişi şi Kevin în persoană — că şi acum
ezit să împăturesc sau să deteriorez eseurile fiului meu
de teamă să nu constituie o crimă condamnabilă.
Oricum, e duminică după-amiaza şi m-am străduit să
citesc câteva. (îţi dai seama că le-aş putea vinde? Şi nu pe
nimica toată. Aparent, acestea sunt exact genul de iluzii
pentru care se licitează mii de dolari pe eBay, alături de
tablourile cu peisaje ale lui Adolph Hitler.) Modul lor ino
cent de a fi este dezarmant: imprimarea aceea grosolană, fără
caracter, hârtia fragilă şi îngălbenită. Cât de prozaic, m-am
gândit la început. Nu o să aflu nimic, decât că şi el, ca orice
alt copil cuminte, şi-a făcut tema. Dar cu cât citeam mai mult,
cu atât deveneam mai interesată, atrasă cu acea fascinaţie
nervoasă care determină pe cineva să zgândăre şi să stoarcă
un coş în formare sau un fir de păr crescut sub piele.
Am ajuns la concluzia că băiatul nostru era hotărât să se
arate colegilor săi de clasă mai puţin cu acea vioiciune
cusută cu aţă albă cu care te întâmpina când te întorceai de
la muncă, decât cu o lipsă sinistră de afecţiune. Temele lui
Kevin urmează întotdeauna cerinţa cu excesiv de multă
acurateţe; nu adaugă nimic, iar atunci când a obţinut note
mai mici a fost de obicei pentru că scrisese prea puţin. Nu
e nicio greşeală în ele. Sunt efectiv corecte. Ortografia este
exactă. In rarele ocazii în care profesorii lui notează vag şi
scurt că ar fi putut să „dea materialului o abordare mai per
sonală", nu reuşesc să evidenţieze ceva anume care lipseşte:
‘(ova,
Dragă Franklin,
k
Muzeul Atomic din Albuqueque a ciripit: „O să ne învăţaţi
să facem bombe?", în timp ce un alt băiat a primit o pe
deapsă zdravănă de la administratorul şcolii doar pentru
că-şi ducea cartea de chimie. în toată ţara copiii erau
exmatriculaţi pentru că purtau trenduri ca ale lui Kipland
Kinkel sau doar pentru că se îmbrăcau în negru. Preferata
mea era suspendarea primită de un copil de nouă ani după
un proiect şcolar despre diversitate şi cultură asiatică, în
timpul căruia a scris un răvaş cu următorul mesaj: „Vei muri
onorabil".
Deşi Kevin avea în mod obişnuit buzele sigilate când
venea vorba de ce se întâmpla la şcoală, şi-a încălcat obiceiul
ca să ne furnizeze detalii picante despre această isterie
crescândă. Relatările au avut efectul scontat: tu te temeai
mai mult pentru el; eu mă temeam mai mult de el. îi plăcea
senzaţia de a părea periculos, deşi în mod categoric consi
dera absurde precauţiile luate de şcoală. „Continuă cu
chestia asta, nu fac decât să le dea idei copiilor", a remarcat
odată şi în momentul acela era viclean.
Era o seară în apropierea finalului de an şcolar, moment
de declin al copilăriei, care pentru cei din ultimul an a avut
întotdeauna un iz de apocalipsă, chiar şi fără ajutorul lui Kip
Kinkel. După o masă de seară în nota lui obişnuită, — câteva
îmbucături în faţa frigiderului deschis — Kevin s-a relaxat
în fotoliul din sufragerie şi ne-a furnizat ultimele ştiri: toţi
elevii au fost supuşi unui „arest" în sala de clasă timp de
patru pauze la rând, timp în care poliţia a scotocit în fiecare
dulap şi a cercetat coridoarele cu câini special antrenaţi să
depisteze mirosuri.
— Ce căutau, droguri? am întrebat.
Kevin a răspuns lejer:
— Sau poezii.
— E tâmpenia asta Jonesboro-Springfield, ai zis tu. E clar
că arme căutau.
— Ce mă dă gata, a zis Kevin lungindu-şi şi scuipându-şi
vorbele de parcă erau fum de ţigară — să-mi scuzaţi
expresia — este că au trimis o înştiinţare privind procedura
pe care trebuiau să o folosească profesorii la cercetarea
elevilor. Profesoara de teatru, ratata aia de Pagorski, a
lăsat-o pe birou, iar Lenny a văzut-o — am fost impresionat,
nu ştiam că poate să citească. Oricum, a mers vorba. Toată
şcoala ştia ce urmează. Cei care aveau ceva în dulap au avut
destul timp să-şi reevalueze ascunzătoarea de rahat.
Am întrebat:
— Kevin, nu a obiectat niciun coleg de-ai tăi la chestia
asta?
— Câteva fete da, după o vreme, a zis detaşat. Nimeni
nu s-a putut duce la budă, înţelegi. Aşa că, a râs Kevin
sarcastic, Ulanov, aia cu faţă de cal, a făcut pe ea.
— S-a întâmplat ceva anume care a alarmat administra
ţia? Sau a fost doar, hm, azi e miercuri ce-ar fi să ne jucăm
cu câinii special antrenaţi?
— Probabil un pont anonim. Acum există o linie tele
fonică specială, aşa, ca să poţi să-ţi torni prietenii. Cu o
monedă de douăzeci şi cinci de cenţi aş putea să scap de
ştiinţa mediului în orice zi a săptămânii.
— Un pont anonim de la cine? am întrebat.
— Aloo! Dacă ar spune cine a fost, atunci n-ar mai fi
anonim, nu-i aşa?
— Bine, şi după tot efortul acesta au găsit ceva?
— Sigur că da, a bubuit Kevin. Grămezi de cărţi cu terme
nul de predare expirat. Nişte cartofi prăjiţi care începuseră
să pută. O poezie siropoasă, malefică, le-a dat ceva de furcă
până când s-a dovedit că sunt versurile de la Big Black: This
is Jordan, we do what we like...* a, şi încă ceva. O listă.
— Ce fel de listă?
— O listă cu cei mai cei. Nu „Formaţiile mele preferate",
ci de celălalt fel. Ştiţi voi, cu TOŢI CARE MERITĂ SĂ
MOARĂ mâzgălit în partea de sus, mare cât China.
— Isuse! te-ai ridicat în picioare. în momente din astea
nu e amuzant.
A
— De ce n-aş cunoaşte contextul? a luat o singură în
ghiţitură din pahar. Eu sunt contextul. A pus paharul pe
hiatul de bucătărie şi a plecat.
Sunt sigură: în acel moment, când a înghiţit cu greu
sorbitura aia, atunci a luat decizia.
l
Dragă Franklin,
▲
asta este lipsa de responsabilitate. Tot ce fac americanii şi
nu merge ca pe roate trebuie să fie vina altcuiva. Eu unul
îmi recunosc fapta. Nu a fost decât ideea mea.
— Ce ne poţi spune despre cazul de abuz sexual? E po
sibil să-ţi fi lăsat sechele?
— Cu siguranţă că m-a deranjat. Dar, la naiba, a adăugat
Kevin cu o privire complice, aia a fost nimica toată în com
paraţie cu ce se întâmplă aici.
(Au inserat un interviu cu Vicki Pagorski care nega de
zor. Bineînţeles că o indignare prea mică ar fi părut la fel de
incriminantă, aşa că nu avea cum să câştige. Şi cu siguranţă
trebuia să facă ceva cu părul ăla.)
— Putem vorbi puţin despre părinţii tăi, Kevin? a reluat
Marlin.
Cu mâinile după ceafă, Kevin a zis:
— Daţi-i drumul.
— Cu tatăl tău te împăcai sau aveaţi conflicte?
— Domnul Plastic? a râs zgomotos Kevin. Aş fi avut
noroc dacă ne-am fi certat şi noi un pic. Nu, totul între noi
era veselie pe linie, hot dogs şi Cheez Whiz. Un escroc în
toată regula, ştiţi? De genul „hai să mergem la Muzeul de
Istorie Naturală, Kev, au nişte pietre tari acolo!" Era un
visător din grupa mică, blocat undeva în anii '50. îmi spunea
chestii de genul „te iubeeesc, amice!", iar eu mă uitam la el
de parcă voiam să-i spun „cu cine vorbeşti, nenea?" Ce
înseamnă asta, taică-tău te iubeşte şi nu are nicio [bip] de
idee cine eşti? Pe cine iubeşte atunci? Pe vreun puşti din
Happy Days. Nu pe mine.
— Dar mama ta?
— Ce-i cu ea? s-a revoltat Kevin, deşi până atunci fusese
afabil, comunicativ.
— Păi a fost acel proces civil pentru neglijenţă paren
tală...
— Prostii, a zis Kevin categoric. Oportunism pur, sincer.
Mai mult cult al compensaţiei. N-ar lipsi mult să vezi ciu
daţii că dau în judecată guvernul că au îmbătrânit, iar copiii
că-şi duc mamele la tribunal pentru că i-au născut urâţi. Mi
se duce vederea, viaţa e naşpa, ghinion. Adevărul e că avo
caţii ştiau că mam' are posibilităţi materiale, iar vaca aia de
Woolford nu poate să facă faţă veştilor proaste.
în acel moment camera şi-a schimbat unghiul cu nouă
zeci de grade, iar obiectivul s-a apropiat pe singura deco-
raţiune din cameră care se zărea deasupra patului. Foarte
boţită pentru că fusese împăturită de multe ori ca să încapă
într-un buzunar sau într-un portmoneu, era o fotografie cu
mine. Isuse, era prim-planul de pe vasul din Amsterdam,
care a dispărut când s-a născut Celia. Eram sigură că o
făcuse bucăţi.
— Dar chiar dacă mama ta a fost absolvită din punct de
vedere legal, a continuat Marlin, poate că ţi-a acordat prea
puţină atenţie?
— Of, mai lăsaţi-o-n pace pe maică-mea. Această voce ascu
ţită, ameninţătoare, îmi era străină, dar cu siguranţă i-a fost
de folos la închisoare. Psihiatrii de aici stau toată ziua şi în
cearcă să mă facă să o învinovăţesc şi m-am cam săturat,
dacă vreţi să ştiţi adevărul.
Marlin s-a regrupat.
— Atunci ai descrie relaţia voastră ca fiind una strânsă?
— A fost peste tot în lume, ştiai asta? Abia dacă pot să
menţionez o ţară de unde să nu aibă un tricou. A pus bazele
propriei firme. Mergeţi în orice librărie de aici şi o să vedeţi
seriile ei. Ştiţi, Cotloanele străine împuţite din A Wing and a
Prayer? Obişnuiam să mă duc la Barnes and Noble la mail
doar ca să mă uit la cărţile alea. Destul de mişto.
— Deci nu crezi că în vreun fel...
— Uite, poate că şi eu sunt un ciudat, bine? Poate că şi
ea e ciudată în felul ei, deci suntem la egalitate. în afară de
asta, e o chestiune intimă, da? Mai există ideea de intimitate
în ţara asta sau trebuie să vă spun ce culoare au chiloţii mei?
Următoarea întrebare.
— Cred că a mai rămas doar o întrebare, Kevin — între
barea cea mare. De ce ai făcut asta?
Mi-am dat seama că s-a pregătit pentru întrebarea asta.
A făcut o pauză pentru dramatism, apoi a trântit picioarele
din faţă ale scaunului său din plastic de podea. Cu coatele
pe genunchi, şi-a îndepărtat privirea de la Marlin ca să se
adreseze direct la cameră.
— în ordine, iată cum stă treaba. Te trezeşti, te uiţi la
televizor, te urci în maşină şi asculţi radioul. Şi te duci la
amărâta ta de slujbă sau la amărâta ta de şcoală şi nu ai să
auzi despre asta la ştirile de la ora şase şi ghici şi de ce oare.
Nu se întâmplă nimic, de fapt. Citeşti ziarul sau, dacă îţi plac
chestiile astea, o carte care e la fel cu privitul la TV, doar că
mai plictisitor. Te uiţi la TV toată seara sau poate că ieşi ca
să vezi un film şi poate că o să primeşti un telefon ca să le
spui prietenilor la ce te-ai uitat. Şi ştiţi, a devenit atât de grav,
că am început să remarc oamenii de la TV... Dinăuntrul
televizorului... jumătate din timpul lor se uită la TV. Sau,
dacă e o poveste de dragoste într-un film — ce fac altceva
decât să se ducă lafilm? Toţi oamenii ăştia, Marlin, l-a apelat
pe reporter dând din cap. La ce se uită?
După o linişte ciudată, Marlin a completat.
— Spune-ne tu, Kevin.
— La oameni ca mine.
S-a lăsat pe spate şi şi-a pus mâinile în sân.
Marlin era probabil mulţumit cu înregistrarea şi nu era
pe punctul de a întrerupe spectacolul acum. Kevin abia se
încălzise şi avea înfăţişarea că e la început.
— Dar oamenii se uită şi la alte lucruri decât la criminali,
Kevin, a aruncat momeala Marlin.
— Rahat, a zis Kevin. Vor să vadă că se întâmplă ceva şi
am făcut un studiu: pentru cei mai mulţi înseamnă că se
întâmplă ceva când e o chestie negativă. După cum văd eu
lucrurile, lumea se împarte în privitori şi priviţi, şi e din ce
în ce mai mult public şi din ce în ce mai puţin de văzut.
Oamenii care fac ceva sunt o specie pe cale de dispariţie.
— Din contră, Kevin, a remarcat Marlin cu tristeţe, prea
mulţi tineri ca tine s-au apucat de ucis în ultimii ani.
— Norocul vostru! Aveţi nevoie de noi! Ce aţi face fără
mine, aţi filma un documentar despre cum se usucă vop
seaua? Ce fac toţi aceşti oameni — a arătat către cameră —
decât să mă privească? Nu credeţi că ar fi schimbat deja
canalul dacă tot ce aş fi făcut ar fi fost să iau un 10 la geo
metrie? Speculanţii! Eu fac treaba murdară în locul lor!
— Dar adevăratul motiv pentru care te întreb aceste
lucruri, a zis Marlin încet, este ca să ne putem da seama cum
putem evita pe viitor astfel de episoade ă la Columbine.
La auzul cuvântului Columbine, faţa lui Kevin s-a acrit.
— Aş vrea să mă înregistraţi când spun că prostănacii ăia
nu sunt nişte profesionişti. Bombele lor n-au fost bune de
nimic şi au tras în oricine. Fără standarde. Grupul meu a fost
ales pe sprânceană. înregistrările pe care tâmpiţii ăia le-au
lăsat în urmă sunt pur şi simplu jenante. M-au copiat şi e
clar că întreaga operaţiune a fost concepută ca să eclipseze
Gladstone...
Marlin a încercat cu voce joasă să impună ceva de genul
„de fapt, poliţia susţine că Klebold şi Harris îşi plănuiau
atacul de mai bine de un an", dar Kevin i-a retezat-o:
— Nimic, niciun element din circul ăla nu a mers con
form planului. A fost o ratare 100% de la un capăt la altul.
Nu-i de mirare că prăpădiţii ăia şi-au făcut felul — iar eu
consider asta laşitate. Să suporţi urmările faptelor tale face
parte din povestea asta. Dar cel mai grav e că au fost nişte
tăntălăi irecuperabili. Am citit pasaje din jurnalul plângăcios
al lui Klebold. Ştiţi care era unul dintre grupurile pe care
voia să se răzbune? Oameni care cred că pot să prezică vremea.
Nu aveau nicio idee ce fel de afirmaţie fac. A, şi fiţi atent —
la sfârşitul acelei zile importante, cei doi rataţi plănuiau
iniţial să deturneze un avion şi să intre cu el în World Trade
Center. Mai lăsaţi-mă-n pace!
— Tu, ăăă, ai menţionat că victimele tale au fost „alese
pe sprânceană", a zis Marlin, care se întreba probabil
„despre ce-i vorba?" De ce tocmai acei elevi?
— Pentru că ei au fost cei care m-au călcat pe nervi.
Vreau să zic, dacă tot planifici o operaţiune majoră ca asta,
nu ţinteşti sclifosiţii şi poponarii şi urâţii pe care nu poţi să-i
suferi? Cu asta te alegi până la urmă. Dumneata şi camera-
manul beneficiaţi de pe urma realizărilor mele şi primiţi un
salariu frumos şi reputaţie. Eu trebuie să stau închis. Tre
buia să mă aleg şi eu cu ceva.
— Mai am o întrebare, Kevin, deşi mă tem că deja ai
răspuns la ea, a zis Marlin cu o notă de tragism. Simţi vreo
remuşcare? Ştiind care-i situaţia ta acum, dacă ai putea să
dai timpul înapoi la 8 aprilie 1999, i-ai mai ucide pe oame
nii aceia?
— Aş face un singur lucru altfel. Aş plasa o săgeată direct
între ochii tâmpitului de Lukronsky, care a transformat
această grozăvie într-o maşină de baru de atunci încoace. Am
citit că o să joace în acel film realizat de Miramax! îi compăti
mesc pe actori. O să citeze replica „hai să intrăm în pielea
personajului" din Pulp Fiction şi o să-l imite pe Harvey
Keitel şi pun pariu că la Hollywood porcăriile de genul ăsta
au viaţă scurtă. Şi că tot suntem la capitolul acesta, vreau
să reclam faptul că Miramax şi toţi ceilalţi ar trebui să-mi
plătească un fel de taxă. îmi fură povestea, iar povestea asta
a necesitat multă muncă. Nu cred că e legal să o şterpeleşti
pe gratis.
— Dar e împotriva legii în acest stat ca infractorii să pro
fite de pe urma...
Din nou Kevin şi-a îndreptat privirea către cameră.
— Povestea mea e cam tot ce am realizat până acum şi
de aceea mă simt furat. Iar o poveste e cu mult mai mult
decât au cei mai mulţi. Toţi cei care mă priviţi, ascultaţi ce
am de spus pentru că eu am ceva ce voi nu aveţi: am o
intrigă. Cumpărată şi achitată. Asta vă doriţi cu toţii şi de
aceea savuraţi fiecare vorbuliţă a mea. Vreţi intriga mea.
Ştiu ce simţiţi de vreme ce, hei, şi eu simţeam la fel. Tele
vizor şi jocuri video şi filme şi ecrane de calculator... In data
de 8 aprilie 1999 am sărit în interiorul ecranului. Am trecut
în postura de afi privit. începând de atunci am ştiut ce-i cu
viaţa mea. Am creat o poveste bună. Poate că a fost cam
sângeroasă, dar recunoaşteţi, tuturor v-a plăcut la nebunie. Aţi
savurat-o. La naiba, ar fi trebuit să primesc salariu de la
guvern. Fără oameni ca mine, toată lumea din ţara asta s-ar
arunca de pe pod pentru că la TV nu-i decât o gospodină
la emisiunea Vrei să fii miliardar?, care câştigă 64.000 de
dolari pentru că şi-a adus aminte cum îl chema pe câinele
preşedintelui.
Am închis televizorul. Nu am mai putut suporta. Parcă
presimţeam că o să urmeze un alt interviu cu Thelma
Corbitt, care avea să includă neapărat un apel pentru fon
dul de burse „Dragoste pentru copiii care ştiu ce vor",
căruia i-a pus bazele în onoarea lui Denny şi la care am
contribuit mai mult decât îmi puteam permite.
E clar că această teorie insipidă despre spectatorul pasiv
din zilele noastre nu era decât o licărire în ochii lui Kevin
acum doi ani. Are destul timp la dispoziţie la Claverack şi
a scornit acest motiv fantezist cam cum deţinuţii mai vechi
realizează plăcuţe personalizate cu numărul maşinilor.
Totuşi, cu oarecare reţinere, a trebuit să recunosc că inter
pretarea lui post factum conţinea o fărâmă de adevăr. Dacă
NBC ar fi difuzat o serie neîntreruptă de documentare
despre obiceiurile de împerechere ale focilor, audienţa ar fi
scăzut. Ascultându-1 pe Kevin cum debitează, am fost
şocată fără să vreau de cât de multe exemplare din specia
noastră se hrănesc din destrăbălarea unei mâini de desfrâ
naţi, dacă nu pentru a-şi câştiga existenţa, măcar pentru a-şi
petrece timpul. Şi nu sunt doar jurnaliştii. Grupurile de
iniţiativă produc munţi de hârtie pe tema înclinaţiilor spre
suveranitate ale zonei conflictuale din Timorul de Est.
Secţiile universitare de studierea conflictelor scot pe bandă
rulantă licenţiaţi în terorismul ETA, care nu are mai mult
de 100 de reprezentanţi. Realizatorii de filme produc mili
oane de dolari din ecranizarea ravagiilor făcute de ucigaşii
în serie singuratici. Gândeşte-te numai: tribunalele, poliţia,
Garda Naţională — câte forţe guvernamentale se ocupă de
acel 1% reprezentat de rebeli? Având în vedere că una
dintre cele mai înfloritoare ramuri din Statele Unite este
construcţia de închisori şi asigurarea pazei, o trecere bruscă
a populaţiei la civilizaţie ar putea declanşa o recesiune. De
vreme ce şi eu am râvnit după o altă abordare, este oare
chiar atât de hazardant să afirm că avem nevoie de KK? Sub
această mască de fals sentimentalism, Jack Marlin părea
recunoscător. Nu era interesat de obiceiurile de împerechere
ale focilor şi era recunoscător.
în afară de asta, Franklin, reacţia mea la acel interviu este
foarte confuză. Oroarea obişnuită se amestecă cu ceva care
aduce a... mândrie. A fost lucid, sigur pe el, antrenant. Am
fost impresionată de fotografia de deasupra patului şi nu
puţin supărată că nu a distrus-o la urma urmei (cred că
întotdeauna presupun ce-i mai rău). Recunoscând în
monologul lui fragmente din propriile mele tirade la masă,
nu numai că nu sunt ofensată, ci flatată. Şi sunt şocată de-a
binelea că s-a dus măcar la Bames and Noble să arunce o
privire la munca mea, pentru care nu a arătat mare respect
în eseul despre mama lui.
Dar sunt îngrozită de remarcile lui nepoliticoase la
adresa ta, pe care sper că nu le pui la suflet. Ai încercat atât
de mult să fii un părinte atent, iubitor. Totuşi, eu te-am
avertizat că cei mici sunt neobişnuit de ageri când vine
vorba de falsitate, aşa că se înţelege de ce-şi bate joc tocmai
de efortul tău. Şi poţi să înţelegi de ce în relaţia cu tine, dintre
toţi oamenii, se simte obligat să se prezinte ca fiind o victimă.
Dragă Greer.
Administraţia Liceului Gladstone se mândreşte cu toţi
elevii săi care îşi pun talentul remarcabil în slujba comu
nităţii. Totuşi, invariabil, anumiţi elevi vin în atenţia
noastră fie pentru că s-au distins la disciplinele artistice, fie
pentru că au făcut mai mult decât erau datori pentru
realizarea unui mediu educaţional dinamic. Suntem mândri
să anunţăm premierea acestei excelenţe neobişnuite la
sfârşitul anului şcolar.
După consultarea corpului profesoral şi a celui admi
nistrativ, am întocmit o listă de nouă elevi exemplari care
par cei mai în măsură să primească noua noastră distincţie:
Tineri care promit un viitor remarcabil. Cu bucurie vă anunţ
că sunteţi unul dintre cei nouă aleşi pentru contribuţia sub
stanţială adusă în domeniul politică si conştientizare civică.
în continuarea acestui proces, cerem tuturor câştigăto
rilor premiului TCPUVR să se reunească în sala de sport joi,
8 aprilie, la ora 15:30. Avem speranţa că veţi începe să
organizaţi un program pentru adunarea de la începutul
lunii iunie, în cadrul căreia vor fi acordate premiile TCPUVR.
Vă recomandăm să faceţi o demonstraţie a talentelor dum
neavoastră excepţionale. Cei din domeniul artei îşi pot de
monstra rapid calităţile lor; ceilalţi, cu talente mai academice,
va trebui probabil să-şi pună la lucru creativitatea pentru
a găsi cea mai bună metodă de exemplificare a realizări
lor personale.
Deşi decizia noastră se bazează doar pe merite, am în
cercat să reunim criterii de rasă, etnie, religie şi orientare
sexuală pentru ca premiile TCPUVR să reflecte corespun
zător diversitatea comunităţii noastre.
In ultimul rând, vă rog insistent să nu faceţi public acest
anunţ. în cazul în care vor fi scurgeri de informaţii, este
posibil ca administraţia să fie forţată să reevalueze nomi
nalizarea dumneavoastră. Am dori foarte mult să putem
acorda un premiu fiecărui elev, pentru că fiecare e unic în
felul său, dar e foarte important să nu cauzaţi o invidie
inutilă înainte de anunţarea publică a câştigătorilor.
Primiţi felicitările mele profunde.
Cu sinceritate,
Donald Bevons
Director
Când m-am dat jos din maşină, zona era deja blocată de
ambulanţe şi maşini de poliţie. O bandă galbenă marca
perimetrul ei. Tocmai se înnopta, iar personalul medical,
copleşit de griji, era luminat de un amestec mortuar de roşu
şi albastru. Brancardă după brancardă defila în zonă —
eram înspăimântată; nu păreau să se mai termine. Totuşi,
chiar şi în mijlocul pandemoniului, un chip familiar avea să
strălucească mai puternic decât maşinile de intervenţie,
astfel că ochii mei l-au identificat pe Kevin în câteva
secunde. A fost o reacţie întârziată, clasică. Deşi poate că am
avut probleme cu fiul nostru, eram totuşi uşurată că e în
viaţă. Dar mi s-a refuzat luxul de a face uz la maximum de
instinctele materne sănătoase. La o privire, era clar că nu
merge, ci e forţat să meargă pe aleea dinspre sala de sport
de un grup de poliţişti, iar singurul motiv pentru care îşi
ţinea mâinile la spate în loc să le bălăngăne în modul său
tipic insolent era că nu avea încotro.
Am simţit că ameţesc. Pentru moment, luminile din par
care s-au împrăştiat în pete fără rost, ca şi imaginile din
spatele pleoapelor când îţi freci ochii.
— Doamnă, mă tem că va trebui să eliberaţi zona.
Era unul dintre ofiţerii care au apărut la uşa noastră
după incidentul de pe pasarelă, cel mai gras, cel mai cinic
dintre cei doi. Probabil că au de-a face cu un exces de pă
rinţi cu ochii cât cepele, ai căror netrebnici drăgălaşi provin
„dintr-o familie bună", pentru că a părut că nu-mi recu
noaşte faţa.
— Nu înţelegeţi, am zis, adăugând cea mai dificilă de
claraţie de apartenenţă pe care am făcut-o vreodată: acela e
fiul meu.
Faţa lui s-a împietrit. Aceasta era o expresie cu care aveam
să mă obişnuiesc; aceasta şi înduioşătoarea biata de tine, nu
ştiu ce să spun, care era şi mai gravă. Dar încă nu eram
deprinsă cu ea, şi când l-am întrebat ce s-a întâmplat, mi-am
dat seama după privirea de neclintit că, indiferent de ce
eram indirect responsabilă, era grav.
— Există nişte victime, doamnă, a fost tot ce era dispus
să-mi spună. Cel mai bine veniţi la secţie. Luaţi-o pe 59 până
la 303 şi ieşiţi în strada Orangeberg. Intrare în strada Pri
mărie. Asta presupunând că nu aţi mai fost acolo.
— Pot să... vorbesc cu el?
— Va trebui să luaţi legătura cu ofiţerul acela de acolo,
doamnă.
— Cu şapcă?
S-a îndepărtat rapid.
Făcându-mi loc către maşina de poliţie pe al cărei scaun
din spate am văzut cum un poliţist l-a băgat pe fiul nostru
ţinându-i o mână pe cap, am fost forţată să explic unei serii
de poliţişti, cu o oboseală din ce în ce mai mare, cine sunt.
în sfârşit am înţeles povestea din Noul Testament despre
Sfântul Petru şi motivul pentru care a fost tentat să nege de
trei ori orice asociere cu un proscris social pe care o adu
nătură de oameni s-au apucat să-l linşeze. Repudierea a fost
poate mai tentantă pentru mine decât pentru Petru, de
vreme ce, oricât s-ar fi împopoţonat, acel băiat nu era Mesia.
în sfârşit am ajuns la maşina alb-negru a secţiei Orange-
town, a cărei inscripţie cuprinzătoare de pe o parte, „în
parteneriat cu comunitatea", părea să nu mă mai includă şi
pe mine. Uitându-mă la geamul din spate, nu am putut să
văd prin el din cauza reflexiilor sclipitoare. Aşa că mi-am
făcut mâna căuş pe geam. Nu plângea şi nici nu-şi ţinea
capul atârnat. S-a întors către geam. Nu avea vreo reţinere
să mă privească în ochi.
M-am gândit să ţip „ce-ai făcut?", dar întrebarea ră
suflată ar fi fost retorică şi doar în folosul meu, o bătaie de
joc a dezavuării părinteşti. Avem să cunosc detaliile destul
de curând. Şi nu-mi puteam imagina o conversaţie care să
fie altfel decât ridicolă.
Aşa că ne-am uitat unul la altul în linişte. Kevin arăta
paşnic. încă prezenta reminiscenţe de hotărâre, dar voinţa
aluneca deja către automulţumirea paşnică, satisfăcătoare,
dată de o treabă bine făcută. Ochii lui erau straniu de lim
pezi — implacabili, aproape blânzi — şi am recunoscut
transparenţa lor din acea dimineaţa, deşi îmi părea că au
trecut zece ani de la micul dejun. Acesta era fiul înstrăinat,
băiatul care a renunţat la deghizarea lui falsă, trucată, de
genul vreau să zic şi cred în favoarea unei atitudini de fier şi
a lucidităţii unui om care are o misiune.
Era mulţumit de el, puteam să observ acest lucru. Şi asta
e tot ce aveam nevoie să ştiu.
Totuşi, acum când mă gândesc la faţa lui prin geamul
din spate, îmi aduc aminte şi de altceva. Căuta ceva. Căuta
ceva în privirea mea. A căutat acel ceva cu grijă şi cu stă
ruinţă şi apoi s-a aplecat puţin în scaun. Orice ar fi căutat,
nu a găsit, şi acest fapt părea de asemenea să-l satisfacă
într-un fel sau altul. Nu a zâmbit. Dar putea foarte bine să
facă asta.
a â i io& e
*îova