ITALO CALVINO

[Străbunii noştri] 1

VICONTELE TĂIAT ÎN
DOUĂ
Il visconte dimezzato
1952
Traducere de
DESPINA MLADOVEANU

Cu o prezentare a autorului

Editura Univers
Bucureşti 1999
 PREZENTARE
CRONOLOGIE
BIBLIOGRAFIE ESENŢIALĂ
I
II
III
IV
V
VI
VII
VIII
IX
X
 PREZENTARE

PRIMA EDIŢIE a volumului Vicontele tăiat în două a

apărut la Editura Einaudi din Torino, în februarie 1952, în
colecţia „I gettoni“ condusă de Elio Vittorini. Peste mai mult
de treizeci de ani după aceea, Calvino îi răspundea unui
student, care-l întreba despre această carte, cu cuvintele
reproduse aici (Interviu cu studenţii din Pesaro, din 11 mai
1983, transcris şi publicat în „Il gusto dei contemporanei“,
Quaderno, nr. 3, Italo Calvino, Pesaro. 1987, p. 9).
Nota de jos cuprinde partea de mijloc şi cea mai
semnificativă a unei scrisori, adresată de Calvino lui Carlo
Salinari, ca răspuns la o recenzie publicată de acesta în
„l’Unità “, la 6 august 1952.
Când am început Vicontele tăiat în două, voiam mai cu
seamă să scriu o povestire distractivă, pentru propriul
meu amuzament şi, dacă era posibil, pentru al altora;
aveam în minte imaginea unui bărbat tăiat în două şi m-
am gândit că această temă – a bărbatului tăiat în două, a
bărbatului înjumătăţit – ar fi semnificativă, ar avea un
semnificat contemporan: cu toţii ne simţim, într-o oarecare
măsură, incompleţi, toţi realizăm o parte din noi înşine şi
nu alta1. Pentru a face asta, am căutat să aşez totul într-o

1  „Mă interesa problema omului contemporan (intelectualul,

pentru a fi mai exact), împărţit în două, adică incomplet,
«alienat». Dacă am ales să-mi înjumătăţesc personajul după
linia de demarcaţie «bine-rău», am făcut-o pentru că aceasta îmi
îngăduia o mai mare evidenţă a imaginilor contrapuse şi se lega
de o tradiţie literară devenită clasică (de ex. Stevenson), astfel
încât puteam să mă joc cu ele fără grijă în vreme ce aluziile
mele moraliste, să le numim astfel, se îndreptau nu atât spre
viconte, cât spre personajele care-l încadrau, adevăratele
istorisire care să se susţină, care să aibă o simetrie, un
ritm, atât ca povestire de aventuri, cât şi, în acelaşi timp,
aproape ca balet. Modalitatea de a diferenţia cele două
jumătăţi – cea rea de cea bună – mi s-a părut că ar fi
potrivită pentru a crea contrastul maxim. Era în întregime
o construcţie narativă bazată pe contraste. Prin urmare,
istorisirea se bazează pe o serie de efecte-surpriză: în locul
vicontelui întreg, se întoarce acasă un viconte pe jumătate,
plin de cruzime – aceasta am crezut că putea naşte un
maximum de surpriză; apoi, la un moment dat,
descoperirea unui viconte absolut bun, în locul celui rău.
Crea un alt efect-surpriză: faptul că aceste două jumătăţi –
cea bună şi cea rea – erau în egală măsură insuportabile
avea un efect comic şi, în acelaşi timp, semnificativ;
pentru că, uneori cei buni – persoane programatic prea
bune şi pline de bune intenţii – sunt cumplit de plicticoşi
în această situaţie, important este să concepi o povestire
care să funcţioneze şi ca tehnică narativă, cu priză la
cititor. În acelaşi timp, sunt mereu foarte atent chiar la
semnificaţii: am grijă ca povestirea să nu fie până la urmă
interpretată contrar de cum am gândit-o eu. Aşadar, chiar
dacă semnificaţiile sunt foarte importante, într-o povestire
ca aceasta, aspectul de funcţionalitate narativă, de
amuzament, să zicem, este foarte important. Eu cred că
amuzamentul este o funcţie socială, corespunde moralei

exemplificări ale tezei mele: leproşii (adică artiştii decadenţi),

doctorul şi dulgherul (ştiinţa şi tehnica separate de omenire),
acei hughenoţi văzuţi, puţin cu simpatie şi puţin ironic (care
sunt o alegorie a mea autobiografico- familială, un fel de epopee
genealogică imaginară a familiei mele). şi chiar o imagine a
întregii linii a moralismului idealist al burgheziei“. (Scrisoare
către Carlo Salinari din 7 august 1952. Publicată în: Italo
Calvino, I libri degli altri. Lettere 1947-l981. Îngrijitor de ediţie G.
Testo, Einaudi, Torino. 1991, p. 67).
mele: întotdeauna mă gândesc la cititorul care trebuie să
parcurgă toate aceste pagini, el trebuie să se distreze,
trebuie să aibă şi o compensaţie: aceasta este morala mea:
cineva a cumpărat o carte, a plătit-o cu bani, îi acordă din
timpul său, trebuie să se distreze. Nu gândesc doar eu
aşa, de pildă şi un scriitor foarte atent la conţinut, ca
Bertolt Brecht, spunea că prima funcţie socială a unei
opere teatrale este aceea de a distra. Cred că amuzamentul
este ceva serios.
 CRONOLOGIE

ACEASTĂ Cronologie o reproduce pe cea îngrijită de

Mario Barenghi şi Bruno Falcetto pentru ediţia Romanzi e
racconti (Romane şi povestiri) de Italo Calvino, apărută la
Editura Mondadori, 1991, colecţia „Meridiani“.
„Date biografice: fac parte dintre aceia ce cred, împreună
cu Croce, că la un autor importante sunt doar operele.
(Când acestea sunt importante, bineînţeles.) De aceea eu nu
dau date biografice sau le dau false sau, în orice caz, caut
cu orice ocazie să le schimb. Cereţi-mi totuşi ce vreţi să ştiți,
şi vă voi spune. Dar niciodată n-am să vă spun adevărul,
de asta puteţi fi sigură.“ (Scrisoare către Germana Pescio
Bottino. 9 iunie 1964.)

„De câte ori îmi revăd viaţa fixată ca într-un obiectiv, mă

cuprinde frica, mai cu seamă atunci când este vorba de
informaţii date de mine (...) relatând aceleaşi lucruri cu alte
cuvinte, mereu sper să depăşesc nevrotica mea relaţie cu
biografia.” (Scrisoare către Claudio Milanini. 27 iulie
1985.)

1923
Italo Calvino se naşte la 15 octombrie în Santiago de las
Vegas, lângă Havana. Tatăl său, Mario, agronom,
descendent al unei vechi familii din San Remo, se află în
Cuba, după ce petrecuse douăzeci de ani în Mexic, unde a
condus o staţiune experimentală de agricultură şi o şcoală
agricolă. Mama, Evelina Mameli, originară din Sassari
(Italia) este licenţiată în ştiinţele naturale şi lucrează ca
asistentă de botanică la Universitatea din Pavia.
„Mama era o femeie foarte severă, austeră, rigidă în
gândire, atât în privinţa lucrurilor de mai mică importantă,
cât şi în problemele mari. Şi tata era foarte auster şi
morocănos, dar severitatea lui era gălăgioasă, colerică şi
intermitentă. Ca personaj narativ, tata se potriveşte mai
curând, fie cu un bătrân din Liguria, puternic înrădăcinat în
peisajul său, fie cu un bărbat care a colindat lumea şi trăise
revoluţia mexicană din timpul lui Pancho Villa. Amândoi
părinţii mei erau personalităţi foarte puternice şi distincte (...)
Pentru un fiu, singura modalitate de a nu fi strivit (...) era să le
opună un sistem de apărare. Ceea ce implică şi pierderi: toată
învăţătura care s-ar fi putut transmite de la părinţi la copii a fost
în parte pierdută (RdM 80)

1925
Familia Calvino se întoarce în Italia. Revenirea în patrie
fusese programată din vreme, dar amânată din pricina
venirii pe lume a primului născut: în ceea ce-l priveşte,
acesta nu va reţine despre locul naşterii decât un simplu
înscris de stare civilă, spunând întotdeauna că este
originar din Liguria sau, mai exact, din San Remo.
„Am crescut într-un orăşel care, pe când eram copil, era
diferit de restul Italiei: San Remo, pe-atunci încă locuit de
englezi bătrâni, mari duci ruşi, lume excentrică şi
cosmopolită. Şi familia mea era mai curând neobişnuită, fie
pentru San Remo, fie pentru Italia de-atunci: savanţi,
adoratori ai naturii, liber-cugetători (...). Tatăl meu (...) a fost
în tinereţe anarhist kropotkinian (adept al lui Kropotkin), iar
apoi socialist reformist(...) mama mea, dintr-o familie laică,
fusese crescută în cultul datoriei civice şi al ştiinţei,
socialistă intervenţionistă în '15, dar cu o nestrămutată
credinţă pacifistă (Par 60)
Familia Calvino trăieşte între vila „La Meridiana“ şi
satul strămoşesc San Giovanni Battista. Tatăl conduce
staţiunea experimentală de floricultură „Orazio
Raimondo“, frecventată de tineri din multe ţări, chiar şi
din afara Europei. Ca urmare a falimentului Băncii
Garibaldi din San Remo, pune la dispoziţie parcul din
jurul vilei celor din cercetare şi învățământ.
„Printre membrii familiei mele, la loc de cinste se aflau
doar studiile ştiinţifice; un unchi din partea mamei era
chimist, profesor universitar, căsătorit cu o chimistă; am
avut şi alţi doi unchi chimişti căsătoriţi cu două mătuşi
chimiste (...); eu sunt oaia neagră, unicul literat din familie
(Accr 60)

1926
„Prima amintire din viaţa mea este aceea despre un
socialist ciomăgit de nişte huligani fascişti (...), o amintire ce
se referă probabil la ultima oară când fasciştii au făcut uz
de bâte, în 1926, după un atentat împotriva lui Mussolini
(...). Dar să faci ca tot ce vei vedea şi vei auzi în viaţă să
depindă de prima imagine din copilărie este o ispită
literară.“(par 60)
Părinţii săi sunt potrivnici fascismului, critica lor la
adresa regimului tinde să se transforme într-o
condamnare generală a politicii.
„Între a judeca negativ fascismul şi o angajare politică
antifascistă era o distanţă care, acum, este aproape de
neconceput.“(Par 60)

1927
Frecventează grădiniţa de copii St. George College. Se
naşte fratele său Floriano, viitor geolog de faimă
internaţională şi doctor docent la Universitatea din
Genova.

1929-l933
Frecventează Şcolile Valdesi. În ultimii ani ai cursului
primar, când obligaţia înscrierii în organizaţiile fasciste de
copii se va extinde şi la şcolile particulare, devine „balilla“
(un fel de (pionier fascist).
 „Experienţa mea din copilărie nu are nimic dramatic în
ea, trăiam comod, senin, aveam despre Iume o imagine
pestriţă, bogată în nuanţe contrastante, dar fără conştiinţa
unor conflicte îndârjite. “(Par 60)

1934
Odată trecut examenul de admitere, frecventează
gimnaziul-liceu „G.D. Cassini“. Părinţii nu le dau celor doi
copii o educaţie religioasă şi, într-o şcoală de stat, cererea
de scutire de la lecţiile de religie şi de la slujbele religioase
este cu siguranţă anticonformistă. Asta îl face uneori pe
Italo să se simtă, în unele privinţe, altfel decât ceilalţi
băieţi:
„Nu cred că asta m-a păgubit: te obişnuieşti să
perseverezi în propriile deprinderi, să fii izolat, din motive
întemeiate, să suporţi neplăcerile ce decurg din aceasta, să
găseşti linia corectă pentru a te menţine pe poziţii ce nu
sunt împărtăşite de cei mai mulţi. Dar mai ales am devenit
tolerant cu părerile celorlalţi, în special în domeniul religios.
(…) Şi în acelaşi timp, am rămas total lipsit de acel gust al
anticlericalismului atât de des întâlnit la cei crescuţi printre
preoţi“. (Par 60)

1935-l938
.. Prima plăcere adevărată a citirii unei cărţi adevărate
am încercat-o destul de târziu: împlinisem 12 sau 13 ani şi
am început cu Kipling, întâia şi (mai ales) a doua «Carte a
Junglei». Nu-mi amintesc dacă o găsisem într-o bibliotecă
şcolară sau o primisem în dar. De-atunci încolo căutam
mereu câte ceva în cărţi: să văd dacă se va mai repeta acea
plăcere a lecturii pe care o simţisem la Kipling. “(Manuscris
inedit)
În afara operelor literare, tânărul Italo citeşte cu interes
reviste umoristice („Bertoldo “, Marc’ Aurelio“. „Settebello“)
la care îl atrage „spiritul ironic sistematic“(Rep 84), atât de
departe de retorică regimului. Creează viniete şi benzi
desenate, este pasionat de filme.
„Au fost ani în care mergeam la cinematograf aproape
zilnic şi cel puţin de două ori pe zi şi erau anii dintre – să
zicem – Treizeci şi şase şi până la război, pe scurt, vremea
adolescenţei mele.“(AS 74)
Pentru generaţia din care făcea parte Calvino, acea
epocă era totuşi destinată a se termina înainte de vreme şi
în modul cel mai dramatic.
„Când am început să prind gustul tinereţii, al societăţii,
al fetelor, al cărţilor, era vara anului 1938: anul s-a încheiat
cu Chamberlain, cu Hitler şi Mussolini la München. Acea
«belle époque» a Rivierei luase sfârșit (...). O dată cu
războiul, San Remo încetează a mai fi acel punct de
întâlnire cosmopolită, cum fusese timp de un secol (a încetat
pentru totdeauna; după război a devenit o parte a periferiei
milan-torineze) şi în prim plan au reapărut caracteristicile
sale de veche localitate provincială ligurică. S-a petrecut pe
nesimţite şi o schimbare de orizonturi.“ (Par 60)

1939-l940
Poziţia lui ideologică rămâne incertă, balansând între
recuperarea polemică a unei identităţi locale irascibile,
„dialectale“şi un anarhism confuz
„Până la izbucnirea celui de-al doilea război mondial,
lumea îmi apărea ca un arc cu diferite gradaţii de moralitate
şi de obiceiuri, nu contrarii, ci aşezate una lângă cealaltă
(...). Un asemenea tablou nu impunea opţiuni categorice,
aşa cum ar părea acum.“(Par 60)
Scrie povestiri scurte, apologuri, piese de teatru – „între
16 şi 20 de ani, visam să devin dramaturg“(Pes 83) – şi
chiar poezioare de inspiraţie montaliană. „De când eram
adolescent, Montale a fost, şi continuă să fie, poetul meu
(...). Şi-apoi, sunt din Liguria, prin urmare am învăţat să-mi
citesc peisajul şi prin cărţile lui Montale“. (D’Er 79)
 1941-42
După obţinerea diplomei de absolvire a liceului
(examenele de bacalaureat fiind suspendate din pricina
războiului), se înscrie la Facultatea de Agronomie a
Universităţii din Torino, unde tatăl lui preda Agricultura
Tropicală, şi trece în primul an patru examene, însă fără a
se implica în viaţa oraşului şi în ambianţa universitară: îi
rămân străine chiar şi tulburările mereu în creştere din
rândurile grupurilor universitare fasciste (Guf). În schimb,
relaţiile personale şi mai ales prietenia cu Eugenio Scalfari
(fost coleg de liceu) îl stimulează să se intereseze de
probleme culturale şi politice, ce nu erau încă bine
definite, dar pline de viaţă.
„Puţin câte puţin, prin scrisorile şi discuţiile purtate cu
Eugenio în vara aceea, am început să observ redeşteptarea
antifascismului clandestin şi să mă orientez în privinţa
cărţilor pe care trebuia să le citesc: Huizinga, Montale,
Vittorini, Pisacane; noutăţile literare din acei ani marcau
etapele dezordonatei noastre educaţii etico-literare.“ (Par
60)

1943
În ianuarie se transferă la Facultatea de Agronomie şi
Silvicultură a Universităţii Regale din Florenţa, unde
susţine trei examene. Opţiunile sale politice se definesc
din ce în ce mai bine: la sfârşitul lui iulie toastează cu
prietenii la vestea demisiei lui Mussolini (Scalf 85). După 8
septembrie refuză să intre în armată pentru Republica din
Salò, şi câteva luni stă ascuns. Potrivit propriei mărturii,
este o perioadă de solitudine şi de lecturi intense, care au
avut un important rol în vocaţia sa de scriitor.

1944
După ce a aflat că tânărul medic comunist Felice
Cascione a murit în luptă, îl roagă pe un prieten să-l
prezinte la PCI (Partidul Comunist Italian): apoi, împreună
cu fratele său de 16 ani, intră în divizia a doua de asalt
„Garibaldi“, numită aşa de acelaşi Cascione, divizie ce
luptă în Alpii Maritimi, deveniţi vreme de douăzeci de luni
teatrul unora dintre cele mai aprige bătălii dintre partizani
şi nazifascişti. Părinţii săi, arestaţi de nemţi şi ţinuţi multă
vreme prizonieri, au dat dovadă în timpul detenţiei de o
mare tărie de caracter.
„Când am ales comunismul, nu aveam motivaţii
ideologice. Simţeam nevoia să plec de la o «tabula rasa» şi
de aceea mă proclamasem anarhist (…) Dar, mai presus de
orice, simţeam că, în acel moment, ceea ce conta era
acţiunea, iar comuniştii erau forţa cea mai activă şi mai
organizată “. (Par 60)
Experienţa luptelor de partizani va fi decisivă pentru
formarea sa ca om, înainte de formarea sa politică. Mai
mult decât orice, spiritul ce-i însufleţea pe luptătorii din
Rezistenţă i se părea exemplar: adică „o capacitate de a
învinge primejdiile şi greutăţile asaltului, un amestec de
mândrie războinică şi de autopersiflare a propriei mândrii
războinice în întruchiparea adevăratei autorităţi legale şi de
autoironie a situaţiei în care erau puşi să o realizeze, un
comportament, uneori cam fanfaron şi brutal, dar
întotdeauna animat de generozitate, dornic de a-şi asuma
orice cauză generoasă. După atâţia ani, trebuie să spun că
acest spirit, care le-a îngăduit partizanilor să înfăptuiască
lucrurile minunate pe care le-au făcut, rămâne încă, în
realitatea contrastantă a lumii, o atitudine umană fără
egal“ (GAD 62).
Perioada cât a fost partizan este, cronologic, scurtă, dar
din toate punctele de vedere, extrem de intensă. „Viaţa
mea în acest ultim an a fost un neîntrecut şir de peripeţii (...)
am trecut printr-o lungă serie de primejdii şi de lipsuri, am
cunoscut închisoarea şi fuga. Am fost de mai multe ori în
pragul morţii. Dar sunt mulţumit de tot ce am făcut, de
capitalul de experienţă acumulat, ba chiar aş fi vrut şi mai
mult“, (scrisoare către Scalfari. 6 iunie 1945).

1945
După Eliberare începe „istoria conştientă“ a ideilor lui
Calvino, care va continua să se desfăşoare şi în timpul
activităţii de militant PCI, în jurul raportului, agitat şi
personal, dintre comunism şi anarhism. Aceşti doi termeni
delimitează nu atât o perspectivă ideologică precisă, cât
mai degrabă indică două exigenţe complementare de
idealuri: „Ca adevărul vieţii să se dezvolte în toată
amploarea sa, dincolo de necrozele impuse de instituţii“ şi
„ca bogăţia lumii să nu se risipească, ci să fie organizată şi
fructificată raţional, în interesul tuturor oamenilor, de astăzi
şi de mâine.“ (Par 60)
Beneficiind de facilităţile acordate celor întorşi din
război, se înscrie din septembrie în anul al III-lea la
Facultatea de Litere din Torino, unde se mută definitiv.
„Torino (…) reprezenta pentru mine – şi pe-atunci şi era,
într-adevăr – oraşul în care mişcarea muncitorească şi cea
de idei contribuiau la formarea unui climat ce părea să
includă tot ce-i mai bun ca tradiţii, dar şi ca perspectivă a
viitorului (GAD 62)
Ca activist al Partidului Comunist Italian în provincia
Imperia, publică în mai multe periodice, printre care: „La
Voce della Democrazia“ (organ al Comitetului Naţional de
Eliberare din San Remo), „La nostra lotta“ (organ al
secţiunii din San Remo a PCI), „II Garibaldino“ (organul
Diviziei Felice Cascione).
Se împrieteneşte cu Cesare Pavese, care în următorii
ani va fi nu numai primul său cititor – „terminam o
povestire şi alergam să i-o dau s-o citească. Când a murit,
mi se părea că n-o să mai fiu în stare să scriu fără acel
cititor ideal, care-mi fusese punct de referinţă“(DeM 59) –
dar şi un exemplu de seriozitate şi de rigoare etică, după
care va încerca să-şi modeleze propriul stil şi chiar
comportamentul. Datorită lui Pavese, a trimis revistei
„Aretusa“ a lui Carlo Muscetta povestirea Angoscia,
apărută în numărul din decembrie. Tot în decembrie şi-a
început, cu articolul Liguria magra e ossuta, colaborarea la
revista „Il Politecnico“ a lui Elio Vittorini.
„Când am început să scriu, aveam puţine lecturi, în
materie de literatură eram un autodidact, a cărui «dăscălire»
trebuia să înceapă. Întreaga mea formaţie s-a desăvârşit în
timpul războiului. Citeam cărţile editurilor italiene, publicate
de «Solaria»“. (D’Er 79)

1946
Începe să activeze în preajma Editurii „Einaudi“,
vânzând cărţi în rate (Accr 60). Publică în periodice
(„Unità“, „Il Politecnico “) numeroase povestiri care,
ulterior, au fost reunite în volumul Ultimo viene il corvo.
Începând din luna mai, semnează în „Unità“ din Torino
rubrica „Gente nel Tempo“... La sfârşitul lui decembrie,
primeşte, împreună cu Marcello Venturi premiul revistei
„Unità “, din Genova, pentru povestirea Campo di mine. La
îndemnul stăruitor al lui Pavese şi al lui Giansiro Ferrata,
începe redactarea unui roman, pe care-l termină în
ultimele zile ale lui decembrie. Va fi prima lui carte. Il
sentiero dei nidi di ragno.
„Astăzi scrisul este, totuşi, cea mai mizeră şi mai
neprofitabilă dintre meserii: trăiesc într-o mansardă
îngheţată din Torino, strângând cureaua şi aşteptând
mandatele poştale de la părinţi, pe care le completez doar
cu cele câteva mii de lire săptămânale, pe care le câştig din
colaborări.“ (Scalf 89)

1947
„O dulce şi jenantă bigamie“ este singurul lux permis
într-o viaţă „într-adevăr numai de muncă şi orientată spre
propriile-mi obiective“ (Scalf 89). Printre acestea este şi
examenul de licenţă, pe care-l obţine cu o teză despre
Joseph Conrad
Între timp, Pavese prezentase la Einaudi Sentiero care,
publicat în colecţia „I coralli“, obţine un oarecare succes de
public şi primeşte Premiul Riccione.
La Einaudi, Calvino se ocupă acum de biroul de presă
şi publicitate. În atmosfera editorială torineză, însufleţită
de necontenite discuţii între cei care susţineau tendinţe
politice şi ideologice diverse, stabileşte legături de prietenie
şi de aprinse confruntări intelectuale, nu numai cu oameni
de litere (deja numiţii Pavese şi Vittorini, Natalia
Ginzburg), dar şi cu istorici (Delio Cantimori, Franco
Venturi) şi filosofi, printre care Norberto Bobbio şi Felice
Balbo.
În timpul verii participă ca delegat la Festivalul Mondial
al Tineretului de la Praga.

1948
Părăseşte „Einaudi“, pentru a lucra în redacţia torineză
a ziarului „Unità“, unde se ocupă, aproape un an, de
pagină a treia. Începe colaborarea la săptămânalul
comunist „Rinascita“, cu povestiri şi însemnări literare.

1949
În august participă la Festivalul Mondial al Tineretului
de la Budapesta; scrie o serie de articole pentru „Unità“.
Câteva luni se ocupă şi de rubrica de cronică teatrală
(Prime al Carignano). O dată cu trecerea verii, se întoarce
la „Einaudi“.
Apare culegerea sa de povestiri Ultimo viene îl corvo.
Rămâne însă inedit volumul Il Bianco Veliero, asupra
căruia Vittorini se pronunţase negativ.
 1950
1 ianuarie: angajat de „Einaudi“ ca redactor plin, se
ocupă de serviciul de presă şi conduce partea literară a
noii colecţii „Piccola Biblioteca Scientifico-Letteraria“.
După cum îşi va aminti Giulio Einaudi, „el, Vittorini şi
Pavese au creat (...) un stil în activitatea editorială italiană,
prin înfiinţarea clapetelor la copertă, pe care apăreau
prezentări ale autorului şi cărţii“.

27 august: Pavese se sinucide. Calvino este profund

surprins: „În anii cât l-am cunoscut, nu avusese crize de
sinucidere, dar prietenii mai vechi i le cunoşteau. Aveam,
aşadar, despre el o imagine total diferită. Îl credeam un om
dur, puternic, pasionat de muncă, cu o morală solidă.
Imaginea celuilalt Pavese, marcat de tentative de sinucideri,
de izbucnirile de dragoste şi de disperare, consemnate în
«Jurnal», am descoperit-o după moartea lui“. (D’Er 79) Zece
ani mai târziu, la comemorarea Pavese: essere e fare, va
face un bilanţ al moştenirii morale şi literare a acestuia. O
culegere de scrieri şi note critice despre Pavese şi opera lui
(aflată printre fişele lui Calvino) va rămâne doar în stadiul
de proiect.
Pentru editură, este un moment de cotitură: după
demisia lui Balbo, grupul de la Einaudi se va mări, în
primii ani ai lui '50, o dată cu venirea lui Giulio Bollati.
Paolo Boringhieri, Daniele Ponchiroli, Renato Solmi,
Luciano Foà şi Cesare Cases. „Cea mai mare parte a vieţii
mi-am dedicat-o cărţilor celorlalţi, nu cărţilor mele. Şi sunt
mulţumit de asta, pentru că activitatea de editor este
importantă în Italia în care trăim şi pentru că am lucrat într-
un mediu editorial devenit model pentru restul editurilor
italiene, şi asta nu-i puţin lucru.“ (D’Er 79)
Colaborează la „Cultură e realtà“, revistă fondată de
Felice Balbo împreună cu alţi exponenţi ai stângii creştine
(Fedele D’Amico, Augusto Del Noce, Mario Motta).
1951
Încheie migăloasa elaborare a unui roman de inspiraţie
realisto-socială, I giovani del Po, care va apărea doar mai
târziu în revistă (în „Officina“, între ianuarie ’57 şi aprilie
’58), ca documentare pentru un plan de cercetare
întrerupt. Vara, aproape dintr-o suflare, scrie II visconte
dimezzato.
În octombrie-noiembrie face o călătorie în Uniunea
Sovietică („din Caucaz la Leningrad“) ce durează cincizeci
de zile. Corespondenţa (Taccuino di viaggio in URSS di Italo
Calvino) publicată în „Unità“ din februarie-martie a anului
următor îi va aduce Premiul Saint-Vincent. Evitând
aprecierile ideologice generale, el surprinde din realitatea
sovietică mai cu seamă detalii ale vieţii cotidiene, de unde
transpare o imagine pozitivă şi optimistă („Aici, societatea
pare a fi o uriaşă pompă aspiratoare de vocaţii: tot ce are
fiecare mai bun, puţin sau mult, trebuie să iasă în vreun fel
la suprafaţă“), chiar dacă – în anumite aspecte – reticentă.
În timpul absenţei lui (la 25 octombrie) tatăl său moare.
După câţiva ani, îi va evoca figura în povestirea
autobiografică La strada di San Giovanni.
1952
Il visconte dimezzato, publicat în colecţia „I gettoni“ a
lui Vittorini, obţine un răsunător succes şi dă naştere
unor reacţii contradictorii printre criticii de stânga.
În luna mai iese primul număr din „Notiziario Einaudi“,
redactat de el şi al cărui director responsabil devine o dată
cu apariţia numărului 7 din acelaşi an.
Vara: împreună cu Paolo Monelli, trimis de ziarul
„Stampa“, asistă la Olimpiada de la Helsinki, scriind
pentru „Unità“ articole pline de culoare.
„Monelli era foarte miop şi eu îi spuneam: uită-te aici,
uită-te acolo. A doua zi deschideam «Stampa» şi vedeam că
scrisese tot ce îi arătasem în vreme ce eu nu fusesem în
stare să public nimic. De aceea am renunţat să devin
ziarist“ (Nasc 84).
Publică în „Botteghe Oscure“ (revistă literară din Roma,
sub conducerea lui Giorgio Bassani) povestirea La formica
argentina. Continuă colaborarea la „Unità“, cu diverse
genuri, scrieri ce pendulează între naraţiune, reportaj şi
fabulă socială (neadunate în volum); în ultimele luni ale
anului apar primele povestiri din Marcovaldo.

1953
După II Bianco Veliero şi I giovani del Po, lucrează câțiva
ani la o a treia încercare de naraţiune de largă respiraţie,
La collana della regina, „un roman realisto-social-grotesco-
gogolian“ din mediul torinez şi muncitoresc, destinat şi el
să rămână inedit
În revista „Nuovi Argomenti“ din Roma, apare
povestirea Gli avanguardisti a Mentane.
1954
Începe să scrie la săptămânalul „Il Contemporaneo“,
sub direcţia lui Romano Bilenchi, Carlo Salinari şi
Antonello Trombadori; colaborarea va dura aproape trei
ani.
Apare în colecţia „Gettoni“ L'entrata in guerra. Va
definitiva proiectul volumului Fiabe italiane, culegere şi
transcriere a 200 de poveşti populare din diferite regiuni
ale Italiei – aflate în culegeri de folclor din secolul XIX –
însoţită de o Introducere şi de note explicative. În timpul
pregătirii volumului, Calvino îl are drept colaborator pe
etnologul Giuseppe Cocchiara, inspiratorul, pentru seria
„Millenni“, al colecţiei „Clasici della fiaba“.
Colaborarea la revista „Cinema Nuovo“ începe cu o
corespondenţă de la cel de-al XV-lea Festival
cinematografic de la Veneţia, care se va prelungi câţiva ani
la rând. Se duce des la Roma unde, începând cu această
perioadă, îşi va petrece o bună parte din timp.
 1955
De la 1 ianuarie, primeşte la „Einaudi“ funcţia de şef de
serviciu, pe care o va deţine până la 30 ianuarie 1961,
dată după care va deveni consilier editorial.
În „Paragone. Letteratura“ apare Il midollo del leone,
primul dintr-o serie de eseuri incitante, menite a-i defini
propria idee de literatură faţă de principalele tendinţe
culturale ale timpului.
Printre interlocutorii cei mai pregătiţi şi autorizaţi, pe
care Calvino îi va numi hegelo-marxişti: Cesare Cases,
Renato Solmi, Franco Fortini
Leagă o relaţie ce va ţine câțiva ani cu actriţa Elsa De
Giorgi.

1956
Apare volumul Fiabe italiane. Succesul cărţii consolidează
imaginea unui Calvino „fabulist“ (pe care unii critici o
socotesc a fi în contrast cu cea a intelectualului angajat în
dispute teoretice).
Scrie libretul într-un act La panchina, pus pe muzică de
Sergio Liberovici, care va fi reprezentat în octombrie la
teatrul Donizetti din Bergamo.
Participă la dezbaterea asupra romanului Metello de
Vasco Pratolini, cu o scrisoare adresată autorului şi
publicată în „Società“. Una dintre ultimele intervenţii în
polemica sa cu o parte a criticii de stânga, apărută în
„Contemporaneo“ i-o adresează lui Pier Paolo Passolini.
Al XX-lea Congres al PCUS (Partidul Comunist al
Uniunii Sovietice) deschide o scurtă perioadă de speranţe
într-o reală transformare a lumii socialismului. „Noi,
comuniştii italieni, eram schizofrenici. Da, cred că acesta ar
fi chiar termenul exact. Cu o parte din noi eram şi voiam să
fim martori ai adevărului, răzbunători ai nedreptăţilor
suferite de cei slabi şi asupriţi, apărători ai dreptăţii,
împotriva oricărei samavolnicii. Cu cealaltă parte justificam
nedreptăţile, samavolniciile, tiraniile partidului, ale lui
Stalin, în numele Cauzei. Schizofrenici. Disociaţi. Îmi
amintesc foarte bine că, atunci când se întâmpla să plec în
călătorie în ţările socialiste, mă simţeam total stânjenit,
străin, ostil. Când însă trenul mă readucea în Italia, şi
treceam graniţa, mă întrebam ce altceva aş putea fi, aici în
Italia, dacă nu comunist? Iată de ce dezgheţul, sfârşitul
stalinismului ne lua o piatră de pe inimă: pentru că fiinţa
noastră morală, personalitatea noastră disociată putea, în
sfârşit, să se refacă, în sfârşit. Revoluţia şi adevărul urmau
să coincidă. Acesta era, în acele zile, visul şi speranţa
multora dintre noi.“ (Rep 80)
În aprinsa Dezbatere asupra culturii marxiste, ce a avut
loc din martie până în iulie în „Contemporaneo“, are o
serie de intervenţii, punând în discuţie linia culturală a
PCI: mai târziu (24 iulie), într-o şedinţă a comisiei
culturale centrale polemizează cu Alicata şi exprimă „o
moţiune de neîncredere faţă de toţi tovarăşii care în prezent
ocupă posturi de conducere în instanţele culturale ale
partidului “(cf. „L’Unità“, 13 iunie 1990). Nemulţumirea
faţă de alegerile politice ale conducerii comuniste se face
tot mai vie: la 26 octombrie, Calvino prezintă organizaţiei
de partid de la „Einaudi“, celula Giaime Pintor, un ordin
de zi prin care denunţă „inadmisibila falsificare a realităţii“
făcută de „Unità“, în legătură cu evenimentele de la
Poznan şi Budapesta, şi critică aspru incapacitatea
partidului italian de a se înnoi, în lumina tezelor celui de-
al XX-lea Congres al PCUS şi a evoluţiei în curs din ţările
din Est. Trei zile mai târziu, celula aprobă un „apel către
comunişti“ , în care se cere, printre altele, „să fie
dezaprobată public acţiunea conducerii“, şi „să ne
declarăm deschis deplina solidaritate cu mişcările
populare din Polonia şi Ungaria şi cu comuniştii care nu
au abandonat masele orientate spre o radicală reînnoire a
metodelor şi oamenilor“. În vederea unei posibile
transformări a PCI, Calvino îl are ca punct de referinţă pe
Antonio Giolitti.
1957
Publică în „Città aperta“ (periodic fondat de un grup
disident de intelectuali comunişti din Roma) povestirea-
apolog La gran bonaccia delle Antile, care pune la stâlpul
infamiei lipsa de mobilitate a PCI.
După ce Antonio Giolitti părăseşte PCI, îşi dă şi el
demisia, la 1 august, cu o impresionantă scrisoare
adresată Comitetului Federal din Torino din care făcea
parte, scrisoare publicată la 7 august în „Unità“. În afară
de explicarea motivelor dezacordului său politic şi de
confirmarea încrederii sale în perspectivele democratice ale
socialismului internaţional, el aminteşte importanţa
decisivă pe care adeziunea totală la ideologia comunistă a
avut-o în formarea sa intelectuală şi umană.
Intenţia de a nu rupe complet relaţiile cu partidul apare
şi într-o scrisoare către Paolo Spriano, din 19 august:
„Dragă Pillo, după cum ai văzut, am reuşit să-mi dau
demisia, fără o ruptură totală, şi sunt convins că voi
continua dialogul meu cu partidul (...) Deocamdată sunt
cuprins de nevoia de a face ceva, de a «milita», în vreme ce,
cât am fost în partid, nu am simţit deloc această nevoie şi
puteam trăi liniştit. Ca să vezi ce păcăleală. Nu ştiu bine ce
voi face. Pe de o parte mă gândesc că, ieşind din Partid, nu
mai suport politica şi minciunile celor de la «Unità» – aşa că
pot să-mi reiau colaborarea la «Unità» şi sunt chiar foarte
ispitit s-o fac (...). Pe de altă parte, însă, semnătura mea –
chiar dacă de-acum este în mod solemn stabilit că nu sunt
de acord cu conducerea partidului – le poate servi pentru a-i
face pe cei ce muncesc să înghită înşelătoriile unei politici
duse împotriva lor. Şi asta ar continua să-mi apese
conştiinţa. Mă aflu, aşadar, în aceeaşi situaţie ca la
început: simt nevoia, politic, să le vorbesc comuniştilor şi
muncitorilor, dar asta n-o pot face decât de la tribună pe
care nu vreau s-o acreditez. Mare porcărie“ (Spr 86)
Totuşi, această înlănţuire de evenimente îi marchează
puternic atitudinea: „Acele întâmplări m-au îndepărtat de
politică, în sensul că politica a însemnat pentru mine mult
mai puţin decât înainte. De atunci, n-am mai considerat-o o
activitate deplină şi n-am mai avut încredere în ea. Astăzi,
cred că politica înregistrează cu mare întârziere lucruri pe
care societatea le face cunoscute pe alte canale şi cred că,
deseori, politica activează abuziv şi mistifică totul“. (Rep 80)
Apare Il barone rampante, în vreme ce în fascicolul XX
din „Botteghe Oscure“ apare La speculazione edilizia.

1958
Publică în „Nuova Corrente“ La gallina di reparto,
fragment din romanul inedit La collana della regina, iar în
„Nuovi Argomenti“, La nuvola di smog. Apare marele volum
antologic Racconti, căruia i se va decerna, în anul următor,
premiul Bagutta.
Colaborează la săptămânalul „Italia domani“ şi la
revista lui Antonio Giolitti „Passato e Presente“, unde
participă o vreme la dezbaterea pentru o nouă stângă
socialistă.
O perioadă de câțiva ani întreţine relaţii cu grupul
„Cantacronache “, scriind, între ‘58 şi ‘59 texte pentru
patru cîntece de Liberovici (Canzone triste, Dove vola
l'avvoltoio, Oltre il ponte şi Il Padrone del mondo) şi pentru
unul de Fiorenzo Carpi (Sul verde fiume Po). Mai scrie şi
cuvintele unui cântec de Laura Betti, La tigre, ca şi pe cele
ale lui Turin-la-nuit pe muzică de Piero Santi.
1959
Apare Il cavaliere inesistente.
Cu numărul 3, anul VIII, încheie „Notiziario Einaudi“.
Începe să publice „Il menabò di letteratura“: „Vittorini lucra
la Mondadori din Milano, eu – la Einaudi din Torino.
Deoarece pe toată perioada de la «Gettoni», din redacţia
torineză eu eram cel care ţinea legătura cu el, Vittorini a
vrut ca numele meu să figureze alături de al lui, în calitate
de co-director la «Menabò». În realitate, revista era gândită
şi alcătuită doar de el, care stabilea sumarul pentru fiecare
număr, discuta cu prietenii invitaţi să colaboreze şi aduna
cea mai mare parte a textelor“. (Men 73)
Refuză o ofertă de colaborare la cotidianul socialist
„Avanti!“
În septembrie, la teatrul „La Fenice“ din Veneţia, va fi
pusă în scenă povestirea mimată Allez-hop, pe muzica lui
Luciano Berio. Alături de producţia narativă şi eseistică şi
de activitatea ziaristică şi editorială, Calvino menţine viu
pe parcursul carierei sale vechiul interes pentru teatru,
muzică şi spectacol în general, chiar dacă rezultatele
înregistrate sunt sporadice.
În noiembrie, graţie unei subvenţii acordate de
Fundaţia Ford, pleacă într-o călătorie în Statele Unite,
care-l duce prin principalele oraşe ale ţării. Voiajul va dura
şase luni: patru la New York, unde este profund
impresionat de oraş, ca şi de diversitatea mediilor cu care
intră în contract. Mulţi ani după aceea va spune că New
York este oraşul pe care l-a simţit al lui, mai mult decât
oricare altul. Încă înainte de corespondenţele trimise
săptămânalului „ABC“, el va scrie: ,.Iubesc New York-ul şi
iubirea-i oarbă şi mută: nu ştiu să-i combat pe cei care-l
urăsc (...) În fond, nimeni n-a înţeles vreodată de ce
Stendhal a îndrăgit atât de mult Milano. Să pun să mi se
scrie pe mormânt, sub numele meu, «newyorkezul»?“(11
iunie 1960).

1960
Adună trilogia heraldică în volumul I nostri antenati,
însoţind-o cu o importantă introducere. Apare, în
„Menabò“ nr. 2. eseul Il mare dell'ogettività.
 1961
Notorietatea lui sporeşte din ce în ce mai mult. În faţa
ofertelor care se înmulţesc, oscilează între disponibilitatea
curioasă şi exigenţa concentrării: „De câtăva vreme,
cererile de colaborări din toate părţile: de la cotidiane,
săptămânale, cinema, teatru, radio, televiziune, cereri una
mai ademenitoare decât alta ca remuneraţie şi răsunet,
sunt aşa de multe şi de presante, încât eu – împărţit între
teama de a mă risipi în treburi efemere (exemplul altor
scriitori mai versatili şi mai fecunzi îmi trezeşte pe moment
dorinţa să-i imit, dar până la urmă rămân la locul meu cu
plăcere, pentru a nu semăna cu ei) şi dorinţa de a mă
concentra, pentru a mă gândi la «carte», în ideea că doar
începând să scrii, indiferent ce, «la zi», sfârșești prin a scrie
ceva care să rămână – ajung de fapt să nu mai scriu nici
pentru ziare, nici pentru ocazii ivite din afară, nici pentru
mine însumi.“ (scrisoare către Emilio Cecchi, 3 nov.).
Printre propunerile refuzate este şi cea de la „Corriere della
sera“.
Adună cronicile şi impresiile de călătorie din Statele
Unite în volumul Un ottimista in America, pe care, însă, în
stadiu de corectură, hotărăşte să nu-l publice.
În septembrie, participă la primul marş al păcii,
Perugia-Assisi, iniţiat de Aldo Capitini.
1962
În luna aprilie, la Paris, o cunoaşte pe Esther Judith
Singer, zisă Chichita, traducătoare din Argentina care
lucrează la organisme internaţionale ca Unesco şi
International Atomic Energy Agency (activitate desfăşurată
până în 1984, în calitate de free lance). În această
perioadă, Calvino se consideră bolnav de „dromomanie“: se
deplasează necontenit între Roma (unde are un pied-à-
terre), Torino, Paris şi San Remo.
„Cei din Liguria se împart în două categorii: cei legaţi de
meleagurile natale, ca scoicile fixate de stâncă, imposibil de
dezlipit din locul lor, şi cei care au drept casă lumea
întreagă şi care, oriunde s-ar afla, se simt acasă. Dar şi cei
din a doua categorie, din care fac şi eu parte (...), se întorc
cu regularitate acasă, rămân legaţi de ţinutul lor, nu mai
puţin decât primii (Bo 60)
Începe o colaborare sporadică, ce va continua mai mulţi
ani, la cotidianul milanez „Il Giorno“.
În nr. 5 din „Menabò“, apare eseul La sfida al Labirinto,
în nr. 1 din „Questo e altro“- povestirea La strada di San
Giovanni.

1963
Este anul în care în Italia se formează mişcarea aşa-
zisă neoavangardistă: Calvino, chiar fără să-i
împărtăşească ideile, îi urmăreşte cu interes desfăşurarea.
Despre atenţia şi distanţa lui Calvino faţă de poziţiile
Grupului ‘63, vorbeşte un document semnificativ,
polemica sa cu Angelo Guglielmi ce a urmat publicării
eseului La sfida al Labirinto.
În colecţia „Libri per ragazzi“, publică culegerea
Marcovaldo ovvero Le stagioni în città. Volumul are (fapt de
care întotdeauna Calvino s-a declarat a fi mândru) 23 de
ilustraţii semnate de Sergio Tofano. Apar La giornata d'uno
scrutatore şi ediţia, în volum, a poveştilor Speculazione
edilizia.
Petrece lungi perioade de timp în Franţa.

1964
La 9 februarie, la Havana, se căsătoreşte cu Chichita
„Am întâlnit în viaţă multe femei puternice. N-aş putea trăi
fără să am alături o femeie. Sunt doar o bucată dintr-o
fiinţă bicefală şi bisexuată, care este adevăratul organism
biologic ce gândește. “(RdM 80)
Călătoria în Cuba îi oferă prilejul să viziteze locurile
natale şi casa unde au locuit părinţii săi. Printre
numeroasele întâlniri, are şi o întrevedere personală cu
Ernesto „Che“ Guevara
După trecerea verii, se stabileşte cu soţia sa la Roma,
într-un apartament din str. Monte Brianzo. Din familie
face parte şi Marcelo, fiul pe care Chichita l-a avut cu 16
ani în urmă de la fostul ei soţ. La fiecare două săptămâni
se duce la Torino, pentru şedinţele de la Einaudi şi pentru
a-şi rezolva corespondenţa
În „Menabò “nr. 7, apare eseul L'antitesi operaia care va
avea un ecou scăzut. În culegerea Una pietra sopra (1980),
Calvino îl va prezenta ca pe „o tentativă de a include, în
discursul meu (cel din eseurile anterioare, apărute în
«Menabò»), o trecere în revistă a diverselor aprecieri asupra
rolului istoric al clasei muncitoare şi, în esenţă, asupra
întregii problematici a stângii din acei ani (...), poate ultima
mea încercare de a pune în ordine elementele cele mai
diverse, pentru a alcătui un desen unitar şi armonic“.
Publică din nou, cu o prefaţă fundamentală, Il sentiero
dei nidi di ragno. În revista „Caffè“ apar patru
cosmicomicării.

1965
Se naşte la Roma fiica sa, Giovanna. „Experienţa
paternităţii, prima la cei patruzeci de ani ai mei, îmi dă un
puternic sentiment de plenitudine şi este, dincolo de orice, o
distracţie neaşteptata “(scrisoare din 24 nov. către Hans
Magnus Enzensberger).
Publică Le Cosmicomiche. Sub pseudonimul Tonio
Cavilla, îngrijeşte o ediţie prescurtată şi comentată a
volumului Barone rampante, în colecţia „Letture per la
scuola media“. Apare dipticul La nuvola di smog e La
formica argentina (editate mai întâi în Racconti).
Intervine în dezbaterea iniţiată de Pier Paolo Pasolini
asupra noului italian „tehnologic“, cu două articole
(„Rinascità“, 30 ian. Şi „Il Giorno“, 3 febr.).

1966
La 12 februarie moare Vittorini. „Este greu de asociat
ideea morţii – şi până ieri a bolii – cu figura lui Vittorini.
Imaginile negativității existenţiale – fundamentale pentru
cea mai mare parte a literaturii contemporane – nu erau ale
sale: Elio era mereu în căutarea unor noi imagini de viaţă.
Şi ştia să le suscite şi la ceilalţi.“ (Conf 66). Un an mai
târziu, într-un număr monografic din „Menabò“, dedicat
scriitorului sicilian, va publica amplul studiu intitulat:
Vittorini: progettazione e letteratura.
După dispariţia lui Vittorini, poziţia lui Calvino faţă de
actualitate se va schimba: se face simţită, aşa cum va
declara mai târziu, o anume distanţare printr-o schimbare
de ritm. „Vocaţia de șoarece de bibliotecă, căreia nu-i
dădusem curs mai înainte (...) acum a devenit
atotputernică, spre deplina mea satisfacţie, trebuie să spun.
Nu că mi-ar fi scăzut interesul pentru ceea ce se întâmpla,
dar nu mai simt imboldul de a mă afla eu însumi în mijlocul
acţiunii. Şi asta, mai ales pentru că nu mai sunt tânăr,
bineînţeles. Stendhalismul, filosofia practică a tinereţii mele,
la un moment dat a luat sfârşit. Poate că este doar un
proces al metabolismului, ceva ce vine o dată cu vârsta, am
fost multă vreme tânăr, poate că prea multă, şi dintr-o dată
am simţit că trebuia să înceapă bătrânețea, da, chiar
bătrânețea, eu sperând că, dacă începe mai devreme, voi
putea măcar s-o îndepărtez“. (Cam 73)
Distanţa pe care o luase nu era însă o închidere ursuză
către exterior. În septembrie, îi trimite unui editor englez o
contribuţie la volumul Authors take sides on Vietnam.
(„Într-o lume în care nimeni nu poate fi mulţumit de sine ori
împăcat cu propria-i conştiinţă, o lume în care nici o naţiune
sau instituţie nu poate pretinde că reprezintă o idee
universală şi nici măcar propriul adevăr particular, prezenţa
poporului din Vietnam este singura dătătoare de lumină“).

1967
În iulie se mută împreună cu familia la Paris, într-o vilă
situată în Square de Châtillon, cu intenţia de a rămâne
aici timp de cinci ani. Va locui însă până în 1980, făcând,
printre altele, dese călătorii în Italia, unde îşi petrece şi
verile.
Termină de tradus Les Fleurs bleues, de Raymond
Queneau. Multipla activitate a bizarului scriitor francez se
aseamănă din multe puncte de vedere cu personalitatea
unui Calvino matur: gustul pentru comicul ciudat şi
paradoxal (ce nu se identifică întotdeauna cu
divertismentul), interesul pentru ştiinţă şi jocul
combinatoriu, o idee artizanală a literaturii în care
convieţuiesc experimentalismul şi clasicitatea.
Din conferinţa Cibernetică e fantasmi extrage studiul
Appunti sulla narrativa come processo combinatorio, pe
care-l publică în „Nuova Corente“. În aceeaşi revistă, ca şi
în „Rendiconti“, apar La cariocinesi şi, respectiv, Il sangue,
il mare, ambele cuprinse mai apoi în volumul Ti con zero.

1968
Îşi mărturiseşte noul interes pentru semiologie, atestat
şi de participarea sa la două seminarii ale lui Barthes
despre Sarrasine de Balzac, ţinute la École des Hautes
Études de la Sorbona şi la o săptămână de studii
semiotice, la Universitatea din Urbino, distinse prin
intervenţia lui Greimas.
La Paris, îl frecventează pe Queneau, care-l prezintă
celorlalţi membri ai OULIPO (Ouvroir de littérature
potentielle – emanaţie a Colegiului de Patafizică al lui
Alfred Jarry), printre care George Perec, François Le
Lionnais, Jacques Roubaud, Paul Fournel. În rest,
contactele lui sociale şi culturale, în capitala franceză, nu
vor fi prea intense: „Pesemne că nu am talentul să stabilesc
relaţii personale cu locurile, mereu rămân un pic în aer, în
oraşe stau doar cu un picior. Masa mea de lucru este cam
ca o insulă: ar putea fi aici, ca şi în altă parte (...) atunci
când scriu, o parte din munca mea se desfășoară în
solitudine, indiferent unde, într-o casă izolată, în mijlocul
câmpiei sau pe o insulă, numai că această casă izolată, eu
o am chiar în centrul Parisului. Şi astfel, în timp ce viaţa
mea de relaţii privitoare la munca mea se desfăşoară în
Italia, aici vin doar atunci când pot sau trebuie să stau
singur.“(EP 74)
Ca şi în timpul mişcărilor de protest ale tinerilor de la
începutul anilor ’60 urmăreşte şi acum cu interes
contestaţiile studenţeşti, dar fără a le împărtăşi poziţiile şi
ideologia
„Contribuţia la amestecul de idei din aceşti ani“(Cam
73) se leagă mai cu seamă de reflecţia pe tema utopiei.
Devine astfel imperioasă intenţia de a reciti Fourier,
intenţie care, în ’71, se va concretiza prin publicarea unei
originale antologii de scrieri: „De indicele volumului mă
simt, mai ales, mândru: adevăratul meu studiu despre
Fourier acela este“. (Four 71)
Refuză Premiul Viareggio pentru Ti con zero
(„Considerând definitiv închisă epoca premiilor literare,
renunţ la premiu deoarece nu mă simt în stare să mai girez,
cu consimțământul meu, instituţii golite acum de semnificaţii
stop. Dorind să evit orice fel de ecou ziaristic, vă rog să nu-
mi anunţaţi numele printre câștigători stop. Credeţi în
prietenia mea“); va accepta, în schimb, după doi ani,
Premiul Asti, în 1972 Premiul Feltrinelli şi pe cel de la
Academia dei Lincei, apoi pe cel al oraşului Nisa, Premiul
Mondello şi altele.
La „Clubul editorilor din Milano“ publică La memoria
del mondo e altre storie cosmicomiche.
 1969
În volumul Tarrochi. Il mazzo visconteo di Bergamo e
New York de Franco Maria Ricci, apare II castello dei
destini incrociati. Pregăteşte ediţia a doua din Ultimo viene
il corvo. În revista „Caffè “, apare La decapitazione dei capi.
Pentru editorul Zanichelli îngrijeşte, în colaborare cu
Giambattista Salinar, La lettura. Antologia per la scuola
media. Capitolele Osservare şi Descrivere – în care se
propune o idee de descriere ca experienţă cognitivă,
„problemă de rezolvat“ – sunt de concepţie total calviniană.
(„A descrie înseamnă a încerca nişte aproximări ce ne duc
mereu, mereu mai aproape de ceea ce vrem să spunem şi în
acelaşi timp ne lasă tot timpul puţin nemulţumiţi, drept care
necontenit trebuie să reîncepem să observăm şi să căutăm
să exprimăm cât mai bine ceea ce am observat. “(LET 69)

1970
Apare volumul de povestiri Gli amori difficili.
Reelaborînd materialul unui ciclu de emisiuni radiofonice,
publică o culegere de fragmente din poemul ariostesc:
Orlando furioso di Ludovico Ariosto raccontato da Italo
Calvino.
În anii ‘70 îşi reia de mai multe ori preocupările pentru
basm, scriind între altele prefeţe la ediţii noi de culegeri
celebre (Lanza, Basile, Grimm, Perrault, Pitré).

1971
Conduce colecţia Editurii Einaudi „Centopagine“.
Printre autorii publicaţi se numără, în afară de clasicii
europeni îndrăgiţi de el (Stevenson, Conrad, Stendhal,
Hoffmann, un Balzac, un Tolstoi), diverşi autori minori
italieni din sec. XIX-XX. În miscelaneul Adelphiana, apare
Dall’opaco.

1972
 Publică Le città invisibili.
Împreună cu câțiva prieteni (Guido Neri, Carlo Ginzburg
şi mai ales Gianni Celati), plănuieşte, o vreme, cum ar
putea să dea viaţă unor reviste noi. Este vie îndeosebi
ambiţia să de a se adresa unui public nou, care nu s-a
gândit încă la locul pe care literatura îl poate avea în
preocupările zilnice“: de aici proiectul, niciodată realizat, al
unei „reviste de mare tiraj, pe care să o vândă la chioşcurile
de ziare, un fel de «Linus», dar nu benzi desenate, ci
romane-foileton cu multe ilustraţii şi o punere în pagină
atrăgătoare. Şi numeroase rubrici care să exemplifice
strategii narative, tipuri de personaje, moduri de lectură,
norme stilistice, funcţii poetico-antropologice, dar totul
cuprins în lecturi distractive, în concluzie, un tip de
cercetare făcută cu instrumentele popularizării “. (Cam 73)
În noiembrie participă, pentru ultima dată, la un
déjeuner dat de OULIPO, al cărui membru – membre
étranger – va deveni în februarie următor. Tot în noiembrie
este publicat, în primul număr al ediţiei italieneşti
„Playboy“, Il nome, il naso.

1973
Apare Il castello dei destini incrociati.
Răspunzând unei anchete organizate de „Nuovi
Argomenti“ despre extremism, declară: „Cred că este drept
să ai o conştiinţă extremistă a gravităţii situaţiei şi ca însăşi
această gravitate să reclame spirit analitic, simţ al realităţii,
responsabilitate a consecinţelor oricărei acţiuni, cuvânt sau
gândire – calităţi în special non extremiste prin definiţie “.
(NA 73)
Este terminată construirea vilei din Roccamare. Lângă
Castiglione della Pescaia, unde de-acum încolo Calvino îşi
va petrece toate verile. Printre prietenii mai apropiaţi.
Carlo Fruttero şi Pietro Citati.
 1974
Începe să publice la „Corriere della sera“, povestiri,
însemnări de călătorie şi o bogată serie de articole despre
realitatea politică şi socială a ţării. Colaborarea va dura
până în 1979; printre primele contribuţii, la 25 aprilie,
Ricordo di una battaglia. În acelaşi an, o altă scriere cu
caracter autobiografic. Autobiografia di uno spettatore, ce
apare ca prefaţă la Quattro film de Federico Fellini.
Scrie pentru serialul radiofonic „Le interviste imposibili
“ dialogurile Montezuma şi L'uomo di Neanderthal.

1975
La 1 august se deschide, în „Corriere della sera“, seria
de povestiri ale domnului Palomar, cu povestirea La corsa
delle giraffe.
În „Biblioteca Giovani“ de la Einaudi, reeditează La
memoria del mondo e altre storie cosmicomiche.

1976
Ţine conferinţe în mai multe universităţi din Statele
Unite. Călătoriile în Mexic şi Japonia stau la baza unui
grupaj de articole în „Corriere“. Acestea vor fi reluate în
Collezione di sabbia, cu adăugarea unor materiale inedite
(printre care şi notele privitoare la vizitarea Iranului, în
anul precedent).
La Viena primeşte „Staatpreis“ (Premiul de stat).

1977
Apare în „Paragone. Letteratura“, La poubelle agrée. Dă
la tipar La penna in prima persona (Per i disegni di Saul
Steinberg). Scrierea se încadrează ìntr-o serie de scurte
lucrări, între eseu şi povestire, inspirate din artele
figurative (într-un fel de confruntare liberă cu opere de
Fausto Melotti, Giulio Paolini, Lucio Del Pezzo, Cesare
Peverelli, Valerio Adami, Alberto Magnelli, Luigi Serafini,
Domenico Gnoli. Giorgio De Chirico, Enrico Baj,
Arakawa...).

1978
Moare mama sa, în vârstă de 92 de ani. Puţin după
aceea, vila „Meridiana“ va fi vândută.

1979
Publică romanul Se una notte d'inverno un viaggiatore.
Cu articolul Sono stato stalinista anch'io? (16-l7
decembrie) începe o colaborare susţinută la „Repubblica“,
în decursul căreia povestirile alternează cu reflecţiile
despre cărţi, expoziţii şi alte manifestări culturale, dar
articolele cu temă socială şi politică, atât de prezente la
„Corriere“, aici sunt aproape sortite să dispară (printre
excepţii, Apologo sull'onestà nel paese dei corrotti, 15
martie 1980).

1980
Se mută la Roma, în piaţa Campo Marzio, într-o casă
cu terasă, la un pas de Pantheon
Adună în volum Una pietra sopra. Discorsi di letteratura
e società („Gli stuzzi“), partea cea mai semnificativă a
intervenţiilor sale eseistice, începând din 1955 şi după
aceea.

1981
Primeşte Legiunea de onoare.
Îngrijeşte ampla culegere de scrieri de Queneau Segni,
cifre e lettere. Anul următor va pregăti volumul Piccola
guida alla piccola cosmogonia, pentru traducerea cărţii lui
Queneau Piccola cosmogonia portabile, făcută de Sergio
Solmi.
În „Il cavallo di Troia“ apare Le porte di Bagdad, acţiune
scenică pentru schiţele lui Tori Scialoja. La cererea lui
Adam Pollock (care în fiecare vară organizează la
Batignano spectacole de operă din secolele XVII şi XVIII),
compune un text cu caracter combinatoriu, pentru a
încadra neterminatul Singspiel de Mozart Zaide. Prezidează
juriul celui de-al XXIX-lea Festival internaţional al filmului
de la Veneţia, care premiază, în afară de Ani de plumb de
Margarethe von Trotta, Vise de aur de Nanni Moretti.

1982
La Teatrul Scala din Milano, va fi reprezentată La Vera
Storia, operă în două acte scrisă de Berio şi Calvino. Din
acest an datează și acţiunea muzicală Duo, primul nucleu
al viitoarei Un re in ascolto, compusă tot în colaborare cu
Berio.
În „FMR“ publică Sapore sapere.

1983
La „École des Hautes Études“, este numit pentru o lună
„directeur d'étude “. La 25 ianuarie ţine o lecţie intitulată
Science et métaphore chez Galilée, la seminarul lui Algirdas
Julien Greimas. La „New York University “(„James
Lecture“), citeşte în engleză conferinţa Lume scrisă şi lume
nescrisă.
Apare volumul Palomar.

1984
În urma crizei grave de la Einaudi, se hotărăşte să
accepte oferta editorului milanez Garzanti, la care apar:
Collezione di sabbia şi Cosmicomiche vecchie e nuove.
În aprilie face o scurtă călătorie în Argentina. În
septembrie se află la Sevilla, unde a fost invitat, împreună
cu Borges, la un congres având ca temă literatura
fantastică.
La Salzburg este reprezentat Un re în ascolto.
 1985
Traduce La canzone del polistirene de Queneau (textul
apare ca supliment gratuit la „Montedison“ de la
Scheiwiller).
Vara lucrează la un ciclu de şase conferinţe (Six Memos
for the Next Millennium) pe care ar fi trebuit să le ţină la
Universitatea Harvard („Norton Lectures “) în anul
academic 1985-l986.
6 septembrie, Castiglione della Pescaia: face o comoţie
cerebrală: va fi internat la Santa Maria della Scala din
Siena Noaptea dintre 18 şi 19 septembrie: moare în
urma unei hemoragii cerebrale.

Această cronologie a fost alcătuită de Mario Barenghi,

pentru anii 1923-l955, şi de Bruno Falcetto, pentru anii
1956-l985.
S-a recurs la următoarele abrevieri:
Accr 60 = Ritratti su misura di scrittori italiani, sub
îngrijirea lui Elio Filippo Accrocca. Sodalizio del Libro,
Veneţia. 1960.
AS 74 = Autobiografìa di uno spettatore, prefață la
Federico Fellini. Quattro Film. Einaudi. Torino. 1974: apoi
în Italo Calvino, La strada di San Giovanni. Mondadori,
Milano. 1990.
Bo 60 = Il comunista dimezzato, interviu cu Carlo Bo,
L’Europeo“, 28 august 1960.
Cam 73 = Ferdinando Camon, Il mestiere di scrittore,
conversaţii critice cu G. Bassani, I. Calvino, C. Cassola, A.
Moravia, O. Ottieri, P. P. Pasolini, V. Pratolini, R. Roversi,
P. Volponi, Garzanti. Milano. 1973.
Conf 66 = „Il Confronto“. II, 10, iulie-septembrie 1966.
D'Er 79 = Italo Calvino, interviu cu Marco d’Eramo.
„mondoperaio“, XXXII. 6. iunie 1979. Pp. 133-l38.
DeM 59 = Pavese fit il mio lettore ideale, interviu cu
Roberto de Monticelli, „Il Giorno“, 18 august 1959.
 EP 74 = Eremita a Parigi. Edizioni Pantarei. Lugano.
1974.
Four 71 = Calvino parla di Fourier. „Libri – Paese sera“.
28 mai 1971.
CAD 62 = Răspuns la ancheta La generazione degli anni
diffìcili, îngrijită de Ettore A. Albertoni, Ezio Antonini,
Renato Palmieri, Laterza, Bari, 1962.
LET 69 = Descrizioni di oggetti ìn La lettura. Antologia
per la scuola media, ediţie îngrijită de Italo Calvino şi
Giambattista Salinari, în colaborare cu Maria d'Angiolini,
Melina Insolera, Mietta Penati, Isa Violante, vol. 1.
Zanichelli. Bologna, 1969.
Men 73 = Presentazione la volumul Menabò (1959-l967).
Ediţie îngrijită de Donatella Fiaccarini Marchi, Edizioni del
Ateneo, Roma. 1973.
NA 73 = Quattro risposte sull'estremismo, „Nuovi
Argomenti“, nr. 31, ianuarie-februarie, 1973.
Nasc 84 = Sono un po' stanco di essere Calvino, interviu
cu Giulio Nascimbeni. „Corriere della sera“, 5 decembrie
1984.
Par 60 = Răspuns la chestionarul unui periodic din
Milano. „Il parodosso“. Revistă de cultură pentru tineret.
V. 23-24. Septembrie-decembrie 1960, pp. 11-l8.
Pes 83 = „Il gusto dei contemporanei“. Quaderno numero
tre. Italo Calvino. Banca Popolare Pesarese. Pesaro. 1987.
RdM 80 = Se una sera d'autunno uno scrittore, interviu
cu Ludovica Ripa di Meana, „L’Europeo“, XXXVI. 47. 17
noiembrie 1980, pp. 84-91.
Rep 80 = Quel giorno i carri armati uccisero le nostre
speranze, „La Repubblica“, 13 decembrie 1980.
Rep 84 = L'irresistibile satira di un poeta stralunato. „La
Repubblica“, 6 martie 1984.
Scalf 85 = Quando avevamo diciotto anni..., La
Repubblica“,
20 septembrie 1985.
 Scalf 89 = Autoritratto di un artista da giovane, „La
Repubblica – Mercurio“.11 martie 1989.
Spr 86 = Paolo Spriano, Le passioni di un decennio
(1946-l956), Garzanti. Milano. 1986.

Traducere de SANDA ANGHELESCU

 BIBLIOGRAFIE ESENŢIALĂ

Monografii

G. Pestio Bottino. Italo Calvino, La Nuova Italia.

Florenţa 1967 (19762)
G. Bonura. Invito alla lettura di Italo Calvino, Murisa.
Milano, 1972 (nouă ed. revăzută, idem 1985).
C. Calligaris, Italo Calvino, Murisa. Milano, 1973 (nouă
ed. revăzută, îngrijită de G.P. Bernasconi, idem 1985).
F. Bernardini Napoletano. I segni nuovi di Italo Calvino.
Da «Le Cosmicomiche» a «Le citta invisibili», Bulzoni, Roma,
1977.
S.M. Adler, Calvino. The writer aș fablemaker. José
Porùa Turanzas. Potomac, 1979.
J. Cannon. Italo Calvino: Writer and Critic, Longo.
Ravenna. 1981.
A. Frasson-Marin, Italo Calvino et l'imaginaire,
Slatkine, Genève-Paris, 1986.
A H. Carter III, Italo Calvino. Metamorphoses of
Fantasy, UMI Research Press, Ann Arbor. 1987.
G. Baroni. Italo Calvino. Introduzione e guida allo studio
dell’opera calviniana. Le Monnier, Florenţa, 1988.
G. C. Ferretti, Le capre di Bikini. Calvino giornalista e
saggista 1945-l985, editori Riuniti, Roma, 1989.
C. Benussi. Introduzione a Calvino, Laterza. Roma-Bari,
1989.
C. Milanini. L'utopia discontinuă. Saggio su Italo Calvino
Garzanti. Milano. 1990.
M. Belpoliti, Storie del visible. Lettura di Italo Calvino,
Luisè. Rimini. 1990.
E. Mondello, Italo Calvino, Studio Tesi, Pordenone,
1990.
 K. Hume, Calvino’s Fictions: Cogito and Cosmos,
Clarendon Press, Oxford. 1992.

Profiluri critice în cărţi şi reviste

G. Almansi, Il mondo binario di Italo Calvino,

„Paragone“, august 1971 (realizat, în parte, cu titlul Il
fattore Gnac, în La ragione comică, Feltrinelli, Milano,
1986).
G. Falaschi. Italo Calvino, „Belfagor“, 30 septembrie
1972.
F. Petroni. Italo Calvino: dall „impregno“ all'Arcadia
neocapitalistica, „Studi novecenteschi“, martie-iulie 1976.
P. Briganti. La vocazione combinatoria di Calvino, „Studi
e problemi di critica testuale“, aprilie 1982
M. Barenghi. Italo Calvino e i sentieri che
s’interrompono, „Quaderni piacentini“. n.s., 15, 1984.
P. V. Mengaldo, Aspetti della lingua di Calvino (1987). În
La tradizione del Novecento. Terza serie, Einaudi. Torino,
1991.
V. Spinazzola, L’io diviso di Italo Calvino (1987), în
L’offerta letteraria, Morano, Napoli, 1990.
G. Ferroni. Italo Calvino, în Storia della letteratura
italiana, vol. IV (Il Novecento), Einaudi. Torino. 1991.
J. Starobinski. Prefazione, în Italo Calvino. Romanzi e
raconti, ediţie condusă de C. Milanini şi îngrijită de M.
Barenghi şi B. Falcetto, vol. I. Mondadori, Milano, 1991.
C. Milanini. Introduzione, în Italo Calvino, Romanzi e
racconti, op. cit. vol. I şi vol. II. 1991 şi 1992.

Documente ale unor congrese şi alte volume diverse

Narratori dell’invisible. Simposio în memoria di Italo

Calvino (congresul de la Sassuolo. 21-23 februarie 1986).
sub îngrijirea lui B. Ornatavi şi M. Magri, Mucchi editore,
Modena. 1987: P. Fabbri, P. Boiront, A. Ogliari, A.
Sparzani, G. Gramigna şi alţii.

Italo Calvino la letteratura, la scienza, la città. Atti del

convegno nazionale di studi di Sanremo (28-29 noiembrie
1986), sub îngrijirea lui G. Bertone, Marietti, Genova.
1988: G. Bertone, N. Sapegno, E. Gioanola, V. Coletti, G.
Conte, P. Ferrua, M. Quaini, F. Biamonti, G. Dossena, G.
Celli, A. Oliverio, R. Pierantoni, G. Dematteis, G. Poletto, L.
Berio, G. Einaudi, E. Sanguineti, E. Scalfari, D. Cossu, G.
Napolitano, M. Biga Bestagno, S. Dian, L. Lodi, S. Perrella,
L. Surdich.

Italo Calvino. Atti del Convegno internazionale (Florenţa,

26-28 februarie 1987), sub îngrijirea lui G. Falaschi,
Garzanti, Milano. 1988: L Baldacci, G. Barberi Squarotti,
C. Bernardini, G. R. Cardona, L. Caretti, C. Cases, Ph.
Daros, D. Del Giudice, A. M. Di Nola, A. Faeti, G. Falaschi,
G. C. Ferretti, F. Fortini, M. Fusco, J.M. Gardair, E
Ghidetti, L. Malerba, P. V. Mengaldo, G. Nava, G.
Pampaloni, L. Waage Petersen, R. Pierantoni. S.
Romagnoli. A. Asor Rosa, J. Risset, G. C. Roscioni, A.
Rossi, G. Sciloni, V. Spinazzola, C. Varese.

Calvino Revisited, edited by F. Ricci, Dovehousc

Editions Inc.. Ottawa, 1989: R. Barilli, W. Weawer, J. R.
Woodhouse, J. Cannon, R. Capozzi, K. Hume, P. Perron,
W. F. Motte Jr., T. de Lauretis, W. Feinstein, G. P. Biasin,
M. Schneider, F. Ricci, A M. Jeannet.

L’ Avventura di uno spettatore. Italo Calvino e il cinema

(congresul de la San Giovanni Valdarno. 1987), sub
îngrijirea lui L. Pellizzari. Prefaţă de S. Beccastrini.
Lubrina editore. Bergamo. 1990: G. Foli, A. Costa, L.
Pellizzari, M. Canosa, G. Fink, G. Bogani, L. Clerici, F.
Maselli, C. di Carlo, L. Tornabuoni.

Numere speciale ale unor periodice

„Nuova civiltà delle macchine“. 17, 1987; G. Giorello, A.

Battistini, G. Gabbi, G. Bonura, L Valdrè, G. Bàrberi
Squarotti, R. Campagnoli (comunicări ţinute la congresul
„Scritture della ragione. Riflessioni su scienza e letteratura
a partire da Italo Calvino“, Forli. 8-l0 octombrie 1986).
„Nuova Corrente“, Italo Calvino/1, sub îngrijirea lui M.
Boselli. ianuarie-iunie 1987: B. Falcetto, C. Milanini, K.
Hume, M. Carlino, L. Gabellone, F. Muzzioli, M. Barenghi,
M. Boselli, E. Testa.
„Nuova Corrente“, Italo Calvino/2, sub îngrijirea lui M.
Boselli, iulie-dccembrie 1987: G. Celati, A. Prete, S.
Verdino, E Gioanola, V. Coletti, G. Patrizi, G. Guglielmi, G.
Gramigna, G. Terrone, R. West, G. L. Lucente, G. Almansi.
„Magazine littéraire“, februarie 1990: J.- P. Manganaro,
M. Corti, G. Bonaviri, F. Lucentini, D. Del Giudice, Ph.
Daros, G. Manganelli, M. Benabou, M. Fusco, P. C’itati, F.
Camon.

Recenzii şi studii despre Vicontele tăiat în două

E. Cecchi. Il visconte dimezzato (1952), în Di giorno in

giorno, Garzanti, Milano, 1954 (apoi în Letteratura italiana
del Novecento, ediţie îngrijită de P. Citati, vol. II,
Mondadori. Milano. 1972).

G. De Robertis, Il punto su Calvino (1952), în Altro

Novecento. Le Monnier, Florenţa, 1962.

G. Manacorda (1952), în Vent'anni di pazienza, La

Nuova Italia. Florenţa, 1972.
 G. Bàrberi Squarotti, în La narrativa italiana del
dopoguerra. Cappelli. Bologna, 1965.

J. R. Woodhouse. Italo Calvino: A Reapraisal and an

Appreciation of the Trilogy, University of Hull, Hull. 1968.

G. Pandini. Polivalenza della fiaba nel „Visconte

dimezzato“ di Italo Calvino, „Otto/Novecento“ martie-aprilie
1977.

F. Di Carlo, Come leggere „I nostri antenati“ di Italo

Calvino, Mursia, Milano. 1978.

G. Restivo. Calvino/Beckett (1986), în Le soglie del

postmoderno: „Finale di partida“ Il Mulino. Bologna, 1991.

M. Barenghi, Note e notizie. Il visconte dimezzato, în Italo

Calvino, Romanzi e racconti, vol I, Mondadori, Milano, 1991.
 I

SE PORNISE un război cu turcii. Vicontele Medardo de

Terralba, unchiul meu, călărea prin câmpia Boemiei spre
tabăra creştinilor. Îl însoţea un scutier pe nume Curzio.
Berzele zburau jos, în stoluri albe, străbătând văzduhul
opac şi încremenit.
— De ce atâtea berze? îl întrebă Medardo pe Curzio;
încotro zboară?
Unchiul meu era nou-sosit; abia atunci se înrolase ca
să le facă pe plac unor duci, vecini de-ai noştri, care luau
parte la războiul acela. Îşi făcuse rost de un cal şi de un
scutier la ultimul castel aflat în mâini creştine şi se ducea
să se înfăţişeze la cartierul imperial.
— Zboară spre câmpul de luptă, spuse scutierul
posomorât. Tot drumul au să se ţină după noi.
Vicontele Medardo aflase că prin ţinuturile acelea
zborul berzelor e semn de noroc; şi căuta să se arate
bucuros că le vede. Dar, fără voia lui, se simţea tulburat.
— De ce oare or fi atrase păsările acestea cu
picioroange pe câmpul de luptă, Curzio? întrebă el.
— Se hrănesc şi ele cu carne de om, răspunse
scutierul, de când cu foametea care a uscat pământurile şi
cu seceta care a secat fluviile. Pe unde sunt stârvuri,
berzele, flamingii şi cocorii au înlocuit corbii şi vulturii.
Unchiul meu era pe atunci în prima tinereţe: vârsta la
care sentimentele se învălmăşesc toate într-o pornire
tulbure, fără a se desluşi încă binele de rău; vârsta la care
orice nouă experienţă, fie ea macabră şi inumană, e plină
de freamăt şi de căldura dragostei de viaţă.
— Şi corbii? Şi vulturii? întrebă. Şi celelalte răpitoare?
Încotro s-au dus?
Era alb la faţă, dar ochii îi sclipeau.
 Scutierul era un oştean negricios, cu mustăţi, care nu-
şi ridica niciodată privirea.
— Tot mâncându-i întruna pe cei care-au murit de
ciumă, le-a răpus ciuma şi pe ele, şi arătă cu lancea nişte
tufe negre care, privite mai cu luare-aminte, se dovedeau a
fi făcute nu din crengi, ci din pene şi labe chircite de
răpitoare.
— Nici că se mai ştie cine-a răposat întâi, pasărea sau
omul, şi care pe care s-a năpustit să-l sfâșie, spuse Curzio.
Spre a scăpa de ciuma care extermina populaţia, familii
întregi luaseră drumul satelor, iar agonia le prinsese acolo.
În grămezile de schelete risipite pe întinsul pustiu al
câmpiei, se vedeau trupuri despuiate de bărbaţi şi femei,
sluţite de buboaie şi, lucru la început de neînţeles,
acoperite cu pene, de parcă din subţiatele lor braţe şi
ciolane ar fi crescut pene negre şi aripi. Erau hoituri de
vulturi amestecate cu rămăşiţe omeneşti.
Pe jos se vedeau, împrăştiate, tot mai multe semne ale
trecutelor bătălii. Călăreţii înaintau acum mai încet,
deoarece amândoi caii se poticneau în gunoaie şi în
mormane de pene.
— Ce-au păţit caii noştri? îl întrebă Medardo pe scutier.
— Signore, răspunse acesta, pe cai nimic nu-i supără
mai mult ca duhoarea maţelor lor.
Într-adevăr, bucata de câmpie pe care o străbăteau
acum era presărată cu stârvuri de cai, unele întinse pe
spate, cu copitele în sus, altele aplecate în jos, cu botul
înfipt în pământ.
— De ce-or fi căzut atâția cai în locul ăsta, Curzio?
întrebă Medardo.
— Calul, când simte că e spintecat, îl lămuri Curzio,
încearcă să-şi ţină măruntaiele. Unii se pun cu burta la
pământ, alţii se răsucesc pe spate ca să nu li se
bălăbănească maţele. Dar până la urmă-i culege moartea
pe toţi.
 — Care va să zică, în războiul ăsta se prăpădesc mai cu
seamă caii?
— S-ar zice că iataganele turceşti sunt făcute înadins
ca să le spintece burta dintr-o lovitură. Mai încolo o să
vedeţi trupuri de oameni. Întâi vin la rând caii, şi după ei
călăreţii. Dar uite şi tabăra.
La marginea zării se înălţau vârfurile corturilor mai
înalte, steagurile oastei imperiale, fumul.
Galopând mai departe, văzură că cei căzuți în ultima
bătălie fuseseră mai toţi căraţi şi îngropaţi. Pe câmp se
mai zărea doar câte un mădular răzleţ, îndeosebi degete.
— Mereu ne arată drumul câte un deget, spuse unchiul
meu, Medardo. Ce tâlc o fi având?
— Dumnezeu să-i ierte: cei vii le smulg morţilor
degetele ca să le ia inelele.
— Cine-i acolo? strigă o santinelă a cărei mantie se
acoperise cu mucegai şi muşchi, ca o scoarţă de copac în
bătaia vântului de miazănoapte.
— Trăiască sfânta coroană imperială! strigă Curzio.
— Şi moarte sultanului! răspunse santinela. Dar vă
rog, când sosiţi la comandament, întrebaţi-i dacă n-au de
gând să-mi trimită schimbul, că am prins rădăcini!
Acum caii o luaseră iar la picior ca să scape de
muscăria ce înconjura tabăra, bâzâind deasupra munţilor
de materii fecale.
— Excrementele de ieri ale multor viteji, observă
Curzio, se mai află pe pământ, iar ei au şi ajuns în cer, şi
îşi făcu semnul crucii.
La intrarea în tabără merseră de-a lungul unui şir de
baldachine, sub care femei cârlionțate şi dolofane, în lungi
capoate de brocart şi cu sânii goi, îi întâmpinară zbierând
şi hohotind.
— Sunt corturile târfelor, spuse Curzio. Nici o altă
oaste n-are târfe mai frumoase.
Unchiul meu călărea cu faţa întoarsă înapoi ca să le
poată privi.
— Fiţi cu băgare de seamă, signore, adăugă scutierul,
atâta sunt de spurcate şi de împuţite, că nici turcii nu s-ar
încumeta să le ia că pradă de război. Nu ajunge că mişună
pe ele gândacii, ploşniţele şi căpuşele, dar unde mai pui că
pe spinarea lor îşi fac cuib scorpionii şi guşterii.
Trecură prin faţa bateriilor taberei. Seara, artileriştii îşi
puneau la fiert raţia de apă şi mahorcă pe bronzul
mortierelor şi al tunurilor înroşite de bubuiala de peste zi.
Soseau căruţe pline cu pământ şi artileriştii îl cerneau
prin sită.
— Începe să cam lipsească praful de puşcă, explică
scutierul, dar a intrat atâta în pământul ăsta, unde s-a
purtat bătălia, că poţi scoate din el câteva încărcături.
Urmau la rând grajdurile cavaleriei, unde, printre
roiurile de muşte, veterinarii, aflaţi tot timpul la treabă,
cârpeau pieile patrupezilor cu tot soiul de cusături,
bandaje şi cataplasme din smoală fierbinte, nechezând şi
chelălăind cu toţii, până şi doctorii.
Venea apoi la rând, pe o distanţă mai mare,
cantonamentul infanteriei. Era pe la apusul soarelui şi, în
faţa fiecărui cort, oştenii îşi muiau picioarele desculţe în
lighene cu apă călduţă. Obişnuiţi cum erau să se dea pe
neaşteptate alarma, ziua şi noaptea, chiar şi la ceasul
băilor de picioare, stăteau cu coiful pe cap şi cu mâna pe
lance. În corturi mai înalte şi drapate în formă de chioşc,
ofiţerii se pudrau la subsuori şi-şi făceau vânt cu evantaie
de dantelă.
— Nu fac asta din sclifoseală, spuse Curzio, dimpotrivă:
vor să arate că în asprimea vieţii ostăşeşti se simt cu totul
la largul lor.
Vicontele de Terralba fu introdus numaidecât la
împărat. În pavilionul său ticsit de tapiserii şi trofee,
suveranul examina pe hărţi planurile unor bătălii viitoare.
Mesele erau pline cu hărţi desfăşurate; împăratul înfigea
în ele ace cu gămălie, scoţându-le dintr-o perniţă pe care i-
o întindea unul dintre mareşali. Hărţile erau în asemenea
hal încărcate cu ace, că nu se mai pricepea nimic din ele
şi, ca să te poţi lămuri cât de cât, trebuia să scoţi acele şi
să le pui pe urmă la loc. Atâta le tot scoteau şi iar le
înfigeau, încât împăratul şi mareşalii, ca să aibă mâinile
libere, ajunseseră să ţină acele între buze şi nu puteau
vorbi unii cu alţii decât mormăind.
Văzîndu-l pe tânărul care se înclina în faţa lui,
suveranul emise un mormăit interogativ şi îşi scoase iute
acele din gură.
— Un cavaler abia sosit din Italia, maiestate, îl
prezentară, vicontele de Terralba, un neam dintre cele mai
nobile din părţile Genovei.
— Să fie făcut pe loc locotenent.
Unchiul meu bătu din pinteni luând poziţie de drepţi,
în vreme ce împăratul schiţa un larg gest regal, iar hărţile
se făcură toate sul şi căzură pe jos.

În noaptea aceea, deşi ostenit, Medardo nu izbuti să

adoarmă. Se tot foia încoace şi încolo pe lângă cortul său
şi asculta apelurile santinelelor, nechezatul cailor şi
vorbele bolborosite prin somn de vreun oştean. Privea pe
cer stelele Boemiei, se gândea la noul său grad, la bătălia
de a doua zi, la îndepărtata sa patrie, la foşnetul trestiilor
pe malul nurilor, în suflet nu i se cuibărise nici urmă de
dor, de şovăială sau teamă. Pentru el lucrurile mai erau
încă întregi şi în afara oricărei îndoieli, şi tot astfel era şi el
însuşi. Dacă ar fi putut întrezări cumplita soartă care-l
aştepta, poate că ar fi socotit-o şi pe ea firească şi chiar s-
ar fi împăcat cu ea, deşi era atât de dureroasă. Îşi îndreptă
privirea spre marginea zării, unde ştia că se află tabăra
vrăjmaşului şi, cu braţele încrucişate, îşi strânse spatele
cu palmele, bucuros de a avea deopotrivă siguranţa unor
îndepărtate şi deosebite realităţi, ca şi a propriei sale
prezenţe în mijlocul lor. Simţi cum sângele acelui crâncen
război, împrăştiat pe pământ în mii de pâraie, ajunge până
la el, şi se lasă atins fără să simtă nici milă, nici mânie.
 II

BĂTĂLIA ÎNCEPU fix la zece dimineaţa. Săltat în şa,

locotenentul Medardo contempla de sus ampla înşiruire a
oştilor creştine gata de atac, întinzând obrazul spre vântul
Boemiei, ce ridica un miros de pleavă, ca dintr-o ogradă
plină de praf.
— Nu, nu întoarceţi capul înapoi, signore, exclamă
Curzio, care, având gradul de sergent, se afla lângă el. Şi,
pentru a da o îndreptăţire unor atât de categorice cuvinte,
adăugă încet: – Se spune că înainte de luptă aduce
ghinion.
De fapt, nu voia ca vicontele să-şi piardă curajul,
dându-și seama că toată oastea creştină nu depăşea şirul
acela aliniat şi că toată rezerva se mărginea abia la câteva
amărâte companii de infanterişti.
Dar unchiul meu privi în depărtare, spre norul ce se
apropia la orizont, şi-şi zise: „Care va să zică, norul acela
sunt turcii, turci de-adevăratelea, iar ăştia de lângă mine
care scuipă tutun sunt veteranii creştinităţii, şi trâmbița
asta care răsună acum înseamnă atacul, primul atac din
viaţa mea, iar vuietul şi zdruncinătura asta, bolidul care
se înfige în pământ sub privirile plictisite şi leneşe ale
veteranilor şi ale cailor e o ghiulea de tun, prima ghiulea
vrăjmaşă ce-mi iese în cale. Numai de n-ar veni ziua în
care va trebui să spun: «Iar asta e ultima!»“.
Cu sabia scoasă din teacă, se pomeni galopând pe
câmpie, privind ţintă spre stindardul imperial ce dispărea
şi reapărea prin fum, în vreme ce bubuiturile prietene se
roteau pe cer deasupra capului său, iar cele vrăjmaşe
făceau spărturi în frontul creştin şi ridicau pe neaşteptate
trâmbe de pământ. Îşi zise: „Îi voi vedea pe turci! Îi voi
vedea pe turci!“ Nimic nu place oamenilor mai mult decât
să aibă duşmani şi pe urmă să vadă dacă arată întocmai
aşa cum şi i-au închipuit.
Îi văzu pe turci. Soseau doi chiar dintr-acolo. Cu cai
împopoţonaţi, cu platoşă mică şi rotundă de piele, cu
caftan cu dungi negre şi galbene ca şofranul. Şi turban, şi
obraz pământiu, şi mustăţi, întocmai ca unul din Terralba,
poreclit „Miché turcul“. Unul dintre cei doi turci fu lovit de
moarte, iar celălalt ucise el pe cineva. Dar soseau întruna
nesfârșit de mulţi şi se pornise lupta cu arme albe. Dacă
vedeai doi turci, era ca şi cum i-ai fi văzut pe toţi. Erau
oşteni şi ei, iar toate lucrurile acelea făceau parte din
echipamentul armatei. Aveau feţe arse şi lătăreţe, că
ţăranii. Medardo, de văzut, îi văzuse; putea să se întoarcă
în Terralba noastră, la timp ca să mai apuce trecerea
prepeliţelor. Dar el făcuse legământ să meargă la război.
Drept care alerga de zor, ferindu-se de loviturile
iataganelor, până dădu de un turc scund, care mergea pe
jos, şi-l omorî. Văzând cum merge treaba, porni să caute
unul înalt, călare, şi rău făcu. Fiindcă primejdioşi erau
scunzii. Se strecurau sub cai cu iataganele acelea şi-i
spintecau.
Calul lui Medardo se opri în loc cu picioarele crăcănate.
— Ce faci? spuse vicontele.
Curzio îl ajunse din urmă şi arătă în jos:
— Ia priviţi un picuţ într-acolo. Calului i se şi
scurseseră măruntaiele pe jos. Bietul dobitoc îşi ridică
privirea spre stăpânul său, apoi lăsă capul în pământ, de
parcă ar fi vrut să-şi culeagă maţele, dar fusese numai un
gest de paradă: leşină şi îşi dădu obştescul sfârşit.
Medardo de Terralba era gata descălecat.
— Luaţi calul meu, locotenente, spuse Curzio, dar nu
izbuti să-l strunească, deoarece căzu din şa, rănit de o
săgeată turcească, şi calul o luă la fugă.
— Curzio! strigă vicontele şi se apropie de scutier, care
gemea pe jos.
 — Nu vă gândiți la mine, signore, făcu scutierul. Să
sperăm doar că la spital s-o mai găsi ceva rachiu. I se
cuvine un castronaş fiecărui rănit.
Unchiul meu Medardo se aruncă în luptă. Soarta
bătăliei era încă nelămurită. În vălmăşagul acela se părea
că izbânda avea să fie de partea creştinilor. Nu încăpea
îndoială că izbutiseră să străpungă dispozitivul turcesc şi
să împresoare câteva poziţii. Unchiul meu şi alţi câțiva
viteji îşi croiseră drum până sub bateriile inamice, pe care
turcii începuseră să le mute de colo-colo, ca să-i ţină pe
creştini sub focul lor. Doi artilerişti turci împingeau
întruna un tun pe roţi. Înceţi cum erau, bărboşi,
împopoţonaţi din creştet până-n tălpi, ai fi zis că sunt
cititori în stele. Unchiul meu spuse:
— Acuşi ajung acolo şi le fac de petrecanie.
Focos şi lipsit de experienţă, habar n-avea că de un tun
te apropii numai dintr-o parte sau pe la spate. El sări în
faţa gurii de foc, cu spada scoasă din teacă, gândind să-i
bage în sperieţi pe cei doi cititori în stele. Dar turcii îi
traseră o ghiulea drept în piept. Medardo de Terralba sări
în aer.

Către seară, când lupta se întrerupse, două căruţe

culegeau trupurile creştinilor de pe câmpul de bătaie. Una
îi culegea pe răniţi, iar cealaltă pe morţi. Prima triere se
făcea acolo, pe câmp.
— Pe ăsta îl iau eu, pe ăstălalt, îl iei tu.
Dacă la câte unul se părea că ar mai fi ceva de salvat, îl
aşezau în căruţa răniţilor; dacă era numai bucăţi-bucăţele,
mergea în căruţa morţilor, ca să aibă parte de o
înmormântare creştinească. Acela care nici a cadavru nu
mai semăna era lăsat ca hrană berzelor. În zilele acelea,
dat fiind că pierderile sporeau, se dăduse poruncă să
prisosească mai degrabă răniţii. Ca atare, rămăşiţele lui
Medardo fuseseră socotite cât un rănit şi aşezate în căruţa
respectivă
A două triere se făcea la spital. După bătălie, spitalul
de campanie arăta mai groaznic decât lupta însăşi. Pe jos
era lungul şir de tărgi cu toţi nenorociţii aceia, iar de
jur-împrejurul lor se agitau doctorii, smulgându-și din
mână foarfeci, ferăstraie, ace, mădulare amputate şi
gheme de aţă. Luau mort cu mort şi fiecărui hoit îi făceau
câte şi mai câte ca să-l readucă în viaţă. Tăiau ici, coseau
colea, tamponau rănile, răsuceau venele ca pe nişte
mănuşi şi le puneau la locul lor, mai mult cu aţă în ele
decât cu sânge, dar cârpite şi închise. Când răposa vreun
pacient, tot ce avea bun în el servea pentru a drege
mădularele altuia şi aşa mai departe. Cea mai mare
harababură era cu intestinele: o dată descolăcite nu se
mai ştia cum să fie puse la loc.
Când fu tras cearşaful, trupul vicontelui se dovedi a fi
îngrozitor de schilodit. Nu numai că-i lipseau un braţ şi un
picior, dar toată bucata de piept şi de pântece dinspre
braţul şi piciorul acela fusese smulsă, făcută praf de salva
trasă în plin. Din cap rămăseseră un ochi, o ureche, un
obraz, o jumătate de nas, o jumătate de gură, o jumătate
de falcă şi o jumătate de frunte; din cealaltă jumătate de
cap, dacă mai rămăsese ceva ca o găluşcă. Pe scurt, mai
era teafără doar o jumătate, partea dreaptă, păstrată de
altfel cum nu se poate mai bine, fără nici o zgârietură pe
ea, dacă nu socotim coşcogeamite tăietura care o
despărţise de partea stângă prefăcută în bucăţele.
Medicii: încântați cu toţii.
— Vai ce caz interesant!
Dacă nu avea să dea între timp ortul popii, puteau
încerca să-l salveze. Şi se adunară în jurul lui, în vreme ce
nenorociţii de ostaşi cu braţul străpuns de vreo săgeată se
prăpădeau de septicemie. Se apucară să coasă, să
lipească, să încleieze: cine ştie ce-au mai meşterit. Fapt
este că a doua zi, unchiul meu deschise singurul său ochi,
jumătatea de gură, îşi umflă nara şi începu să respire.
Vânjoasa fibră a neamului Terralba izbutise să reziste.
Acum era viu şi tăiat în două.
 III

CÎND UNCHIUL MEU se întoarse la Terralba, eu aveam

şapte sau opt ani. Era seară, pe întuneric, într-un
octombrie cu cer acoperit. Peste zi fuseserăm la cules de
vie şi, printre şirurile de copaci, vedeam cum se apropie pe
marea cenuşie pânzele unei corăbii pe care flutura
stindardul imperial. Pe-atunci, când se zărea vreo corabie,
oamenii spuneau:
— Ăsta e stăpânul Medardo care se întoarce acasă; nu
pentru că ardeam cu toţii de nerăbdare să se înapoieze, ci
doar spre a avea ceva de aşteptat. De data aceasta se
nimerise: siguranţa am căpătat-o seara, când un tânăr pe
nume Fiorfiero, care tescuia strugurii în vârful zăcătoarei,
strigă:
— Hei, colo jos!
Era aproape beznă şi văzurăm în fundul văii
aprinzându-se un şir de torţe pe drumul de catâri; apoi,
când şirul trecu pe pod, desluşirăm o lectică purtată cu
braţele. Nu încăpea îndoială: era vicontele, care se întorcea
de la război.
Zvonul se răspândi prin văi; în curtea castelului se
strânse lume: rude, slujitori, culegători de struguri,
păstori, oşteni. Lipsea doar tatăl lui Medardo, bătrânul
viconte Aiolfo, bunicul meu, care de multă vreme nici în
curte nu mai cobora. Ostenit de treburile lumeşti,
renunţase la prerogativele titlului, în favoarea unicului său
urmaş de neam bărbătesc, înainte ca acesta să fi plecat la
război. Acum, pasiunea sa pentru păsări, pe care le
creştea înăuntrul castelului într-o colivie mare, îl
absorbise cu totul; bătrânul îşi cărase până şi patul în
crescătoria de păsări; se închisese acolo şi nu mai ieşea
nici ziua, nici noaptea. Mâncarea i se strecură printre
gratiile coliviei o dată cu hrana pentru păsăret, iar Aiolfo
împărţea totul cu vietăţile acelea. Îşi petrecea vremea
mângâind pe spinare fazanii şi turturelele, așteptând să i
se întoarcă fiul de la război.
Nicicând nu mai văzusem atâta mulţime în curtea
castelului nostru: trecuse vremea petrecerilor şi a
războaielor între vecini, despre care auzisem numai din
povestit. Şi pentru întâia oară am băgat de seamă în ce hal
de dărăpănare erau zidurile şi turnurile, şi cât noroi se
aşternuse în curte, unde, după obiceiul nostru, puneam
caprele să pască şi umpleam troaca pentru porci. Stând şi
așteptând, vorbeau cu toţii, întrebându-se cum o fi
arătând acum vicontele Medardo la întoarcerea sa; de
multă vreme sosiseră veşti despre grelele răni pe care le
căpătase de la turci, dar nimeni nu ştia încă precis dacă e
schilod, beteag, sau doar crestat de cicatrice: iar acum,
după ce văzuseră lectica, se aşteptau la tot ce poate fi mai
rău.
Şi iată că lectica fusese pusă jos, iar în mijlocul umbrei
negre se zări sclipirea unei pupile. Voinica şi bătrâna doică
Sebastiana dădu să se apropie, dar din umbra aceea se
ridică o mână, schiţând cu asprime un gest de refuz. Apoi,
se văzu în lectică trupul zbătându-se în opinteli colţuroase
şi convulsionate şi, în faţa ochilor noştri, Medardo de
Terralba sări proptindu-se într-o cârjă. O mantie neagră
cu glugă îi cobora din creştet până la pământ; dinspre
partea dreaptă cădea înapoi descoperind pe jumătate
obrazul şi trupul sprijinit în cârjă, în timp ce pe partea
stângă totul părea ascuns şi înfăşurat în pulpanele şi
faldurile largului veşmânt.
Stătea şi ne privea; noi făcuserăm cerc în jurul său,
fără ca vreunul să scoată o vorbă; dar poate că nici nu ne
privea cu ochiul acela fix, ci voia doar să ne îndepărteze de
el. O adiere de vânt veni dinspre mare şi din vârful unui
smochin se auzi cum geme o creangă ruptă. Mantia
unchiului meu începu să fluture, iar vântul o umfla, o
întindea ca pe o pânză de corabie, şi ai fi zis că-i trece prin
trup, ba chiar că trupul acela nici măcar nu există şi că
mantia e goală pe dinăuntru precum cea a unei năluci.
Apoi, privind mai cu luare-aminte, am văzut că mantia se
lipeşte ca de un băţ de drapel, şi băţul acela era spatele,
braţul, şoldul, piciorul, tot ceea ce din el se sprijinea în
cârjă; restul nu mai exista.
Caprele îl urmăreau pe viconte cu privirea lor fixă şi
lipsită de expresie, întoarse fiecare în altă poziţie, dar
îngrămădindu-se una într-alta şi alcătuind cu spinările lor
un ciudat desen de unghiuri drepte. Mai simţitori şi mai
iuţi de picior, porcii o zbughiră la fugă, guițând şi izbindu-
se unii pe alţii cu burţile; în clipa aceea nici măcar nu ne-
am mai putut ascunde înfricoşarea.
— Fiule! strigă doica Sebastiana ridicându-și braţele.
Nefericitule!
Supărat că stârnise printre noi o asemenea tulburare,
unchiul meu înfipse vârful cârjei în pământ şi, cu o
mişcare de compas, îşi croi drum spre poarta castelului.
Dar pe treptele de la intrare se aşezaseră turceşte
purtătorii lecticii, nişte indivizi pe jumătate despuiaţi, cu
cercei de aur şi cu ţestele rase, pe care crescuseră creste şi
smocuri de păr. Se ridicară; unul, cu o coadă de păr
împletită, care părea să fie mai marele lor, zise:
— Aşteptăm să ne plăteşti, señor.
— Cât? întrebă Medardo; şi s-ar fi zis că râdea.
Omul cu coada împletită zise:
— Ştii dumneata cât costă să duci un om în lectică.
Unchiul meu scoase de la brâu o pungă şi o azvârli
zornăind la picioarele cărăuşului. Acesta abia dacă o
cântări în mână şi exclamă:
— Păi asta e cu mult mai puţin decât ne-a fost învoiala,
señor.
În vreme ce vântul îi umfla poalele mantiei, Medardo
răspunse:
— Jumătate.
Trecu pe lângă cărăuş şi, ţopăind uşurel pe singurul
său picior, sui treptele, intră pe uşa cea mare, larg
deschisă, care ducea înăuntrul castelului, împinse cu
lovituri de cârjă cele două canaturi grele, ce se închiseră
cu zgomot şi apoi, fiindcă uşiţa rămăsese deschisă, o
trânti şi pe aceasta, mistuindu-se din faţa privirilor
noastre. Dinăuntru răsunară, mai departe, când o
bufnitură de picior, când una de cârjă, mișcându-se pe
coridoare spre aripa castelului unde se aflau odăile lui, şi
de-acolo încă se mai auzea cum trântește şi zăvorăşte
uşile.
În colivia lui, lipit de gratii, îl aştepta taică-său.
Medardo nici nu trecuse să-i dea bună ziua: se încuiase
singur-singurel în încăperile lui şi nu catadicsi să se arate
sau să răspundă nici măcar doicii Sebastiana, care
rămăsese să bată timp îndelungat la uşă şi să-i plângă de
milă.
Bătrâna Sebastiana era o femeie zdravănă, cu năframă,
îmbrăcată toată în negru, pe al cărui obraz trandafiriu nu
se vedea nici o zbârcitură, în afară de cea care aproape că-
i ascundea ochii; alăptase toate odraslele neamului
Terralba, se culcase cu toţi cei mai vârstnici şi închisese
ochii tuturor morţilor. Acum umbla de colo-colo, prin
coridoare, între cei doi bărbaţi încuiaţi, şi nu ştia cum să
le vină în ajutor.
A doua zi, deoarece Medardo tot nu dădea nici un semn
de viaţă, ne apucarăm iarăşi să culegem via, dar nu mai
era pic de voie bună, iar în vie nu se mai vorbea de altceva
decât de soarta lui, nu că ne-ar fi stat cine ştie ce la inimă,
ci fiindcă era un subiect ispititor şi plin de mister. Numai
doica Sebastiana rămase la castel, pândind cu băgare de
seamă cel mai mic zgomot
Dar bătrânul Aiolfo, aproape presimţind că fiul său
avea să se întoarcă atât de trist şi de sălbăticit, dresase de
mai multă vreme una dintre vietăţile la care ţinea cel mai
mult, o codălbiţă, învățând-o să zboare spre aripa
castelului unde se aflau încăperile lui Medardo, pe atunci
pustii, şi să se strecoare prin ferestruica odăii acestuia. În
dimineaţa aceea, bătrânul îi deschise codălbiţei uşiţa
coliviei, o urmări cum zboară până la fereastra fiului său,
apoi se întoarse ca să mărunţească hrana coţofenelor şi a
piţigoilor, îngânându-le trilurile.
Puţin după aceea se auzi cum bufneşte ceva aruncat în
pânza care ţinea loc de geam. Ieşi afară şi găsi pe pervaz
codălbiţa ucisă. Bătrânul o luă în căuşul palmelor şi văzu
că avea o aripă sfărâmată, ca şi cum cineva ar fi încercat
să i-o smulgă, o lăbuţă era zdrobită, de parcă o strivise
strânsoarea a două degete, iar un ochi îi fusese scos.
Bătrânul strânse codălbiţa la piept şi izbucni în plâns.
În aceeaşi zi căzu la pat şi, dincolo de gratiile coliviei,
slugile vedeau că se simte foarte rău. Dar nu era chip să
intre cineva ca să-l îngrijească, fiindcă se încuiase pe
dinăuntru şi ascunsese cheile. În jurul patului său zburau
păsările. De când se lungise pe pat, începuseră toate să se
zburătăcească, nemaivrând să stea locului şi fâlfâind tot
timpul din aripi.
În dimineaţa următoare, doica, apropiindu-se de colivie,
văzu că vicontele Aiolfo îşi dăduse sfârşitul. Păsările se
aşezaseră toate pe patul lui, ca pe un catarg plutitor în
largul mării.
 IV

DUPĂ MOARTEA TATĂLUI SĂU, Medardo începu să

iasă din castel. Tot doica Sebastiana observase prima
lucrul acesta, găsind într-o dimineaţă uşile vraişte şi
odăile pustii. O ceată de servitori fu trimisă pe câmp spre
a da de urma vicontelui. În goana lor, slugile trecură pe
sub un păr pe care-l văzuseră, seara trecută, încărcat cu
fructe târzii, acre încă.
— Ia uitaţi-vă sus, spuse unul dintre servitori.
Se uitară la perele care atârnau sub cerul albit de
lumina zorilor şi la vederea lor se îngroziră. Perele nu mai
erau întregi, erau o grămadă de jumătăţi de pere tăiate de-
a lungul şi fiecare pară atârna încă de cotorul ei; rămăsese
din ele doar jumătatea dreaptă (sau stânga, după locul de
unde priveai, dar toate atârnau de aceeaşi parte), iar
cealaltă jumătate dispăruse. Tăiată sau poate muşcată.
— A trecut pe-aici vicontele! spuseră slugile.
Cu siguranţă că, după ce stătuse închis şi postise
atâtea zile, în noaptea acea i se făcuse foame şi se suise în
primul pom ca să mănânce pere.
Mergând mai departe, slugile văzură cum ţopăie pe un
bolovan o jumătate de broască, vie încă, în virtutea
însuşirilor ei de broască.
— Suntem pe urmele lui! și-şi continuară drumul. Se
rătăciră, căci nu observaseră printre frunze o jumătate de
pepene, şi fură nevoiţi să se întoarcă înapoi.
Şi tot aşa, trecură de pe câmp în pădure şi văzură o
ciupercă tăiată în două, o mânătarcă, apoi o alta, un
burete roşu veninos, şi pe măsură ce străbăteau pădurea,
dădeau întruna peste asemenea ciuperci ce răsăreau din
pământ cu jumătatea lor de picior, deschizînd doar
jumătate de umbrelă. Păreau tăiate fără greş, iar din
cealaltă jumătate nu se vedea nici măcar un spor. Erau
ciuperci de toate soiurile, băşica porcului, agarici; iar din
cele veninoase erau aproape tot atâtea cât şi din cele bune
de mâncat.
Ținându-se după semnele acestea, slugile ajunseră
într-o pajişte numită „a călugăriţelor“, unde, printre
buruieni, se afla o baltă. Era în zori şi, pe malul bălții,
subţiratica siluetă a lui Medardo, înfăşurată în mantia-i
neagră, se oglindea în apa pe care pluteau ciupercile albe,
galbene sau pământii. Erau jumătăţile de ciuperci pe care
le luase cu el şi care se risipiseră pe întinsul acela
străveziu. Pe apă ciupercile păreau întregi şi vicontele se
uita la ele; slujitorii se pitiseră pe celălalt mal al bălţii şi
nu cutezau să sufle o vorbă, privind şi ei ciupercile
plutitoare, până ce băgară de seamă că erau numai din
cele bune de mâncat. Dar cele veninoase? Dacă nu le
aruncase în baltă, ce-o fi făcut cu ele? Slugile porniră să
colinde pădurea. Nu avură mult de mers, fiindcă întâlniră
pe cărare un copil cu un coş; în coş se aflau toate
jumătăţile de ciuperci veninoase.
Copilul acela eram eu. Mă jucam noaptea singur pe
lângă Pajiştea Călugăriţelor, dar mă speriam eu însumi
ţâşnind deodată dintre arbori, când l-am întâlnit pe
unchiul meu care ţopăia cu piciorul său prin pajişte, sub
lumina lunii, cu un coş la braţ.
— Bună, unchiule! am strigat; era prima oară că
izbutisem să-i vorbesc astfel.
Nu păru prea bucuros de întâlnire.
— Mă duc după ciuperci, îmi explică.
— Şi-ai găsit?
— Uită-te, spuse unchiul.
Ne aşezarăm pe malul bălţii. El se apucă să aleagă
ciupercile; pe unele le aruncă în apă, pe celelalte le lăsa în
coş.
— Ţine, spuse, şi-mi întinse coşuleţul cu ciupercile
alese de el. Prăjeşte-ţi-le.
Eu tare aş fi vrut să-l întreb de ce erau în coş numai
jumătăţi de ciuperci; dar mi-am dat seama că n-ar fi o
întrebare tocmai cuviincioasă, aşa că i-am mulţumit şi mi-
am luat tălpăşiţa. Şi pe când mă duceam să mi le prăjesc,
am dat peste ceata servitorilor şi am aflat că toate erau
veninoase.
Când i-am povestit cele petrecute, doica Sebastiana mi-
a spus:
— Din Medardo s-a întors jumătatea cea rea. Cine ştie
ce-o mai fi şi cu procesul!
În ziua aceea urma să aibă loc procesul unei bande de
tâlhari prinşi în ajun de paznicii castelului. Tâlharii erau
nişte oameni de pe pământurile noastre, şi ca atare se
cuvenea să-i judece vicontele. Avu loc judecata, la care
Medardo stătea răsucit în scaun şi îşi rodea o unghie.
Apărură tâlharii în lanţuri. Căpetenia bandei era băietanul
acela pe nume Fiorfiero, care zărise primul lectica, în
vreme ce călca strugurii. Se înfăţişă şi partea vătămată, o
companie de cavaleri toscani care, în drum spre Provenza,
treceau prin pădurile noastre, când Fiorfiero şi ceata lui de
tâlhari au tăbărât pe ei şi i-au prădat. Fiorfiero spuse în
apărarea sa că acei cavaleri veniseră să facă braconaj pe
pământurile noastre, că el îi oprise şi îi dezarmase,
socotindu-i braconieri şi văzând că paznicii nu-şi făcuseră
datoria. În treacăt fie spus, atacurile tâlhăreşti erau în anii
aceia o îndeletnicire foarte răspândită, pe care legea o
trata cu blândeţe. Unde mai pui că ţinutul nostru era cât
se poate de prielnic pentru tâlhării, şi chiar câte un
membru al familiei noastre, mai ales în vremuri tulburi, se
alătura cetelor de tâlhari. Nu mai vorbesc de braconaj,
care era cel mai uşor delict ce se putea închipui.
Dar temerile doicii Sebastiana se dovediseră a fi
întemeiate. Medardo îi osândi pe Fiorfiero şi toată banda
sa la moarte prin spânzurătoare, ca fiind vinovaţi de jaf. Şi
întrucât cei jefuiţi se făcuseră la rândul lor vinovaţi de
braconaj, îi trimise şi pe ei la spânzurătoare. Şi spre a-i
pedepsi pe paznici, care nu-şi făcuseră datoria şi nu se
pricepuseră să preîntâmpine nici fărădelegile braconierilor,
nici pe cele ale tâlharilor, porunci ca şi aceştia să fie
spânzuraţi.
În totul erau vreo douăzeci de suflete. Cumplita
sentinţă ne umplu pe toţi de amărăciune şi durere, nu atât
din pricina cavalerilor toscani, pe care nimeni nu-i văzuse
vreodată până atunci, cât din pricina tâlharilor şi a
paznicilor, oameni îndeobşte îndrăgiţi. Meşterului
Pietrochiodo, şelar şi dulgher, i se dădu sarcina să
construiască spânzurătoarea; era un meseriaş destoinic şi
ager la minte, care punea suflet în tot ce făcea. Cu
nespusă îndurerare, fiindcă doi dintre osândiți erau neam
cu el, meşteri o spânzurătoare rămuroasă ca un copac, ale
cărei funii suiau toate deodată, urnite fiind de un singur
scripete; era o coşcogeamite maşinărie, şi atât de iscusit
alcătuită, că puteai spânzura cu ea în acelaşi timp chiar
mai multe persoane decât numărul osândiților, drept care
vicontele se folosi de împrejurare ca să treacă prin ştreang
şi câte zece pisici după fiecare grup de doi răufăcători.
Cadavrele uscate, dimpreună cu hoiturile pisicilor,
atârnară aşa trei zile în şir, căci la început nu se îndură
nimeni să se uite la ele. Dar curând ne dădurăm seama ce
impunătoare privelişte era, şi judecata noastră se pierdu
într-un vălmăşag de sentimente, aşa că, în cele din urmă,
când să dăm jos cadavrele şi să desfacem măreaţa
maşinărie, până şi această hotărâre o luarăm cu destulă
părere de rău.
 V

PENTRU MINE erau vremuri fericite; mereu prin pădure

cu doctorul Trelawney, căutând cochilii de vietăţi marine
pietrificate. Doctorul Trelawney era englez: se ivise pe
ţărmurile noastre în urma unui naufragiu, călare pe un
butoi cu vin de Bordeaux. Toată viaţa fusese medic pe
corăbii şi făcuse lungi şi primejdioase călătorii, printre
care şi pe acelea cu faimosul căpitan Cook, dar de văzut
nu văzuse niciodată nimic fiindcă tot timpul şi-l petrecuse
sub covertă jucând treişeptari. Naufragiat pe meleagurile
noastre, îşi obişnuise repede gâtlejul cu vinul numit
„cancarone“, cel mai aspru şi mai tulbure din câte există la
noi, şi în asemenea măsură nu se mai putea lipsi de el,
încât purta totdeauna în bandulieră o ploscă plină. Se
statornicise la Terralba şi devenise doctorul nostru, dar nu
se îngrijea de bolnavi, ci de descoperirile sale ştiinţifice
care-l purtau mereu pe drumuri – şi pe mine alături de el –
prin câmpii şi păduri, ziua şi noaptea. Mai întâi o boală a
greierilor, boală ascunsă, pe care o întâlneai doar la un
greier dintr-o mie şi care de altfel nu-i provoca suferinţă;
dar doctorul Trelawney ţinea cu orice preţ să-i îngrijească
pe toţi şi să le aplice tratamentul cuvenit. Apoi urmele
rămase din vremea când pământurile noastre erau
acoperite de mare; şi atunci umblam încărcaţi cu pietre de
râu şi cremene, despre care doctorul spunea că ar fi fost
peşti, pe vremea lor. În sfârșit, ultima sa mare pasiune:
flăcăruile rătăcitoare. Voia să descopere mijlocul de a le
prinde şi de a le pune la păstrare, şi în scopul acesta ne
petreceam nopţile pândind în cimitir şi așteptând ca
printre mormintele de pământ şi de iarbă să se aprindă
vreuna dintre acele slabe pâlpâiri, şi atunci încercam s-o
atragem spre noi, s-o întoarcem din drum şi s-o prindem,
fără să se stingă, în recipientele cu care, din când în când,
făceam experienţe; pungi, sticle, damigene ciobite, cutiuţe,
castronaşe. Doctorul Trelawney locuia în apropierea
cimitirului, într-un bordei, care servea odinioară de
locuinţă pentru gropar, în vremurile acelea de măreţie, de
războaie şi de molimi, când îţi dădea mâna să ţii un om
numai pentru această îndeletnicire. Acolo doctorul îşi
instalase laboratorul, cu sticle de toate formele, pentru a
îmbutelia flăcăruile, şi cu plase ca acelea de prins peşte,
pentru a le ţine captive; şi cu alambice şi creuzete, pe care
le scruta cu privirea de parcă acele palide flăcărui ar lua
naştere din pământul cimitirelor şi din duhoarea
cadavrelor. Dar nu era el omul care să rămână multă
vreme adâncit în studiile sale: foarte curând le lăsa baltă,
ieşea afară, şi iar porneam să urmărim împreună alte
fenomene ale naturii.
Eu eram slobod ca vântul, dat fiind că nu aveam părinţi
şi nu ţineam nici de tagma slugilor, nici de aceea a
stăpânilor. Făceam parte din familia Terralba doar în urma
unei recunoaşteri târzii, însă nu-i purtam numele şi
nimeni nu era ţinut să-mi dea educaţie. Biata maică-mea
era fiica vicontelui Aiolfo şi sora mai mare a lui Medardo,
dar pătase onoarea familiei fugind cu un braconier care
deveni pe urmă tatăl meu. Eu am văzut lumina zilei în
bordeiul braconierului, pe pământurile moi de sub
pădurice; foarte curând după aceea, tatăl meu a fost ucis
într-o încăierare, iar pe maică-mea, rămasă singură în
prăpăditul acela de bordei, a răpus-o pelagra. Atunci am
fost primit la castel, căci bunicului meu Aiolfo i se făcuse
milă de mine, şi am crescut sub îngrijirea Sebastianei,
bătrâna doică. Îmi aduc aminte că pe vremea când
Medardo mai era copil, iar eu aveam doar câțiva anişori,
mă lăsa câteodată să particip la jocurile lui, ca şi cum am
fi fost de acelaşi rang; pe urmă, o dată cu noi crescu şi
distanţa, iar eu am rămas în tagma slugilor. Acum, îmi
găsisem în doctorul Trelawney un tovarăş cum nu mai
avusesem niciodată
Doctorul avea şaizeci de ani, dar nu era mai înalt ca
mine; sub tricorn şi perucă i se vedea obrazul zbârcit ca o
castană uscată; picioarele, vârâte în cizme până la
jumătatea coapsei, păreau mai lungi, disproporţionate, ca
acelea ale unui greier, datorită şi faptului că avea pasul
foarte lung; purta un frac de culoarea turturelei, cu fireturi
roşii, peste care îşi punea, în bandulieră, plosca plină cu
vin „cancarone“.
Patima sa pentru flăcăruile rătăcitoare ne îndemna să
pornim în lungi marşuri nocturne spre cimitirele din satele
vecine, unde se puteau vedea câteodată flăcări mai
frumoase, prin culoarea şi mărimea lor, decât în cimitirul
nostru părăsit. Dar era vai de noi dacă descopereau ţăranii
această îndeletnicire a noastră: luaţi drept profanatori de
morminte, ne-am trezit fugăriţi o dată, pe o distanţă de
câteva mile, de o ceată de oameni înarmaţi cu coase şi
furci.
Nimerisem prin nişte locuri prăpăstioase şi străbătute
de torenţi; eu şi doctorul Trelawney săream cât puteam de
sus din stâncă în stâncă, dar îi auzeam pe ţărani venind
furioşi pe urmele noastre. Într-un loc numit Salto della
Ghigna2, un podeţ de bârne trecea peste o prăpastie foarte
adâncă. În loc s-o apucăm pe podeţ, eu şi doctorul
Trelawney ne-am pitit într-o scobitură de stâncă de pe
marginea prăpastiei, şi tocmai la timp, fiindcă-i şi simţeam
în ceafă pe ţărani. Nu ne-au dibuit. Zbierând: – Unde sunt
corciturile alea? s-au repezit drept pe pod. S-a auzit un
trosnet, apoi urletele oamenilor înghiţiţi de bulboana
torentului care se învolbura jos, în fundul prăpastiei.
Eu şi Trelawney am simţit că groaza de soarta care ne
aşteptase ni se preschimbă într-un simțământ de uşurare,
iar apoi din nou în groază, faţă de cumplitul sfârșit al
2 Săritura cu Bucluc.
urmăritorilor noştri. Abia de cutezam să scoatem capul şi
să ne uităm jos, în întunericul în care dispăruseră ţăranii.
Ridicând privirea, am văzut rămăşiţele podeţului:
trunchiurile mai erau încă solide, doar că fuseseră frânte
la jumătate, de parcă cineva le-ar fi tăiat cu ferăstrăul;
altfel nu era de înţeles cum de cedase lemnul acela atât de
gros, şi cum de era ruptura atât de dreaptă.
— Ştiu eu a cui mână e, zise doctorul Trelawney; dar de
altminteri pricepusem şi singur.
Într-adevăr, se auzi un tropot grăbit şi pe malul
prăpastiei apărură un cal şi un călăreţ pe jumătate
înfăşurat într-o mantie neagră. Călăreţul era vicontele
Medardo, care contempla, cu îngheţatul lui zâmbet
triunghiular, tragica izbânda a capcanei, neaşteptată
poate chiar şi pentru el: desigur, voise să ne omoare pe noi
doi; când colo ne salvase viaţa. Dârdâind amândoi de frică,
l-am văzut cum o ia la goană pe mârțoaga lui, care ţopăia
din stâncă în stâncă, de parcă ar fi fătat-o o capră.
Pe vremea aceea, unchiul meu umbla numai călare: îi
poruncise şelarului Pietrochiodo să-i meşterească o şa
anume, la care una dintre scăriţe şi-o putea lega cu o
curea, iar de cealaltă se fixa o contragreutate. De şa
atârnau o spadă şi o cârjă Aşa călărea vicontele, iar pe cap
purta o pălărie cu pene şi cu boruri largi, pe jumătate
ascunse de o aripă a mantalei veşnic fluturânde. Când îi
auzeau calul tropăind, oamenii o luau la picior mai iute
decât la apariţia lui Galateo leprosul, cărând cu ei copiii şi
dobitoacele şi temându-se de soarta semănăturilor, căci
vicontele, în răutatea lui, nu cruţa pe nimeni, şi putea
oricând săvîrşi isprăvi dintre cele mai neaşteptate şi mai
de neînţeles.
Nu fusese niciodată bolnav şi ca atare nu avusese
nevoie niciodată de îngrijirile doctorului Trelawney; dar
într-un asemenea caz, nu-mi închipui cum ar fi scos-o
doctorul la capăt, el care făcea pe dracu-n patru ca să-l
ocolească pe unchiul meu şi să nu audă nici măcar
pomenindu-se de dânsul. Când se vorbea despre viconte şi
despre cruzimea lui, doctorul Trelawney clătina din cap şi
strâmba din buze mormăind: „Oh, oh, oh!... ţţţ, ţţţ, ţţţ!“ de
parcă i s-ar fî spus ceva necuviincios. Şi, ca să schimbe
vorba, se apuca să povestească despre călătoriile
căpitanului Cook. Odată, am încercat să-l întreb cum se
explică, după părerea lui, că unchiul meu poate trăi
schilodit într-un asemenea hal, dar englezul n-a fost în
stare să-mi răspundă altceva decât: „Oh, oh, oh... ţţţ, ţţţ,
ţţţ!“ S-ar fi zis că, din punct de vedere medical, cazul
unchiului meu nu-i stârneşte doctorului nici urmă de
interes; dar eu începusem să cred că se făcuse doctor fiind
silit de familie sau urmărind vreun folos oarecare şi că de
toată ştiinţa medicală nu-i păsa nici cât negru sub unghie.
Poate că însăşi cariera lui ca medic de bord se datora
priceperii cu care juca treişeptari, pricepere pentru care
cei mai faimoşi navigatori, şi căpitanul Cook în primul
rând, și-l disputau ca partener de joc.
Într-o noapte, doctorul Trelawney pescuia cu plasa
flăcărui rătăcitoare în vechiul nostru cimitir, când se
pomeni în faţa lui cu Medardo de Terralba, care-şi adusese
calul să pască pe morminte. Doctorul era cât se poate de
încurcat şi de înfricoşat, dar vicontele se apropie de el şi-l
întreabă, stâlcind cuvintele cu jumătatea lui de gură:
— Umblaţi cumva după fluturi de noapte, doctore?
— Oh, milord, îi răspunse doctorul, cu glas stins, oh,
oh, nu tocmai fluturi, milord... Flăcărui rătăcitoare, ştiţi?
Flăcărui...
— Aha, flăcărui rătăcitoare. Şi eu m-am întrebat adesea
ce obârșie or fi având.
— Acesta este de câtva timp obiectul modestelor mele
cercetări, milord... spuse Trelawney, oarecum încurajat de
tonul acela binevoitor.
Medardo îşi schimonosi într-un zâmbet colţuroasa sa
jumătate de obraz, cu pielea întinsă ca pe o ţeastă.
— Ca om învăţat ce sunteţi, vi se cuvine tot sprijinul, îi
spuse. Păcat că cimitirul acesta, părăsit cum e, nu este
locul potrivit pentru flăcăruile rătăcitoare. Dar vă
făgăduiesc că, de mâine chiar, mă voi îngriji să vă ajut atât
cât îmi stă în puteri.
Ziua următoare era sorocită pentru împărţirea
dreptăţii, şi vicontele osândi la moarte vreo zece ţărani, pe
motiv că, după socotelile sale, nu ar fi predat toată partea
de recoltă datorată castelului. Morţii fură înmormântați în
groapă comună, şi din pământul cimitirului începură să
țâșnească din belşug, noapte de noapte, flăcărui
rătăcitoare. Doctorul Trelawney era de-a dreptul îngrozit
de acest ajutor, deşi îl găsea cât se poate de util pentru
studiile sale.

În aceste tragice împrejurări, meşterul Pietrochiodo îşi

desăvârșise mult arta cu care ridica spânzurătorile. Erau
acum adevărate capodopere de tâmplărie şi de mecanică,
şi nu numai spânzurătorile, ci şi caprele, scripeţii şi
celelalte instrumente de tortură, prin care vicontele
Medardo smulgea mărturiile acuzaţilor. Se întâmpla să mă
aflu adesea în atelierul lui Pietrochiodo, căci era o minune
să-l vezi lucrând cu atâta iscusinţă şi tragere de inimă.
Dar şelarul era veşnic cătrănit. Făurea unelte de tortură
pentru nevinovaţi. „Oare cum să fac, se gândea, să mi se
dea de construit ceva care să fie lucrat cu tot atâta grijă,
dar cu o altă întrebuinţare? Şi ce fel de noi mecanisme aş
putea face cu mai multă tragere de inimă?“ Negăsind însă
răspuns la aceste întrebări, încercă să şi le scoată din
minte, îndârjindu-se să născocească mai departe cele mai
frumoase şi mai straşnice unelte pe care era în stare să le
făurească.
— Trebuie să uiţi la ce vor sluji, îmi spunea şi mie.
Priveşte-le doar ca mecanisme. Vezi cât sunt de frumoase?
 Eu priveam toată arhitectura aceea de scânduri, funiile
care suiau şi coborau, combinaţiile de scripeţi şi de
macarale, străduindu-mă să nu mai văd deasupra lor
trupurile căznite, dar cu cât mă munceam mai mult, cu
atât mai mult eram nevoit să mă gândesc la ele şi-l
întrebam pe Pietrochiodo:
— Cum să fac?
— Dar eu cum să fac, băiete, îmi răspundea, eu cum să
mai fac?

În ciuda atâtor spaime şi dureri, acele vremuri aveau şi

partea lor plăcută. Ceasul cel mai frumos era când soarele
ajungea sus pe cer şi marea era de aur, şi găinile
cotcodăceau după ce ouaseră, iar pe cărări se auzea
cornul leprosului. Leprosul trecea în fiecare dimineaţă ca
să strângă pomenile pentru tovarăşii lui de suferinţă. Se
numea Galateo şi purta atârnat de gât un corn de
vânătoare al cărui sunet îi vestea de departe sosirea.
Auzind cornul, femeile puneau pe colţul zidului ouă sau
dovlecei, sau roşii, ba câteodată şi câte-un iepuraş jupuit;
după care fugeau să se ascundă, luându-și cu ele şi copiii,
căci nimeni nu trebuia să rămână în uliţă când trecea
leprosul: lepra se ia de la distanţă şi primejdia te păştea
chiar numai dacă- l priveai. Precedat de sunetele cornului,
Galateo venea încetişor pe cărările pustii, cu toiagul în
mână şi cu anteriul său lung şi zdrenţuit care mătura
pământul. Avea o claie lânoasă de păr galben şi un obraz
alb şi rotund, uşor zbârcit de lepră. Strângea pomenile, le
punea în coş şi, cu vocea lui mieroasă, le mulţumea
ţăranilor ascunşi în casele lor, strecurând întotdeauna o
vorbă hazlie sau răutăcioasă.
Pe vremea aceea, în ţinuturile vecine cu marea, lepra
era o molimă foarte răspândită şi aproape de noi se afla un
sat, Pratofungo, locuit numai de leproşi, cărora aveam
datoria să le dăm pomenile acelea pe care le aduna
Galateo. Când cineva de pe ţărm sau din sat se
îmbolnăvea de lepră, îşi lăsa neamurile şi prietenii şi pleca
la Pratofungo spre a-şi petrece acolo zilele care-i mai
rămâneau de trăit, așteptând să fie mistuit de boală.
Se vorbea despre marile petreceri cu care era
întâmpinat orice nou-venit: de departe, până la căderea
nopţii, se auzeau înălțându-se din casele leproşilor sunete
şi cântece.
Multe se spunea despre Pratofungo, deşi nimeni dintre
cei sănătoşi nu călcase vreodată pe-acolo; dar, după toate
zvonurile, leproşii o duceau tot într-un chef. Înainte de a
deveni azil de leproşi, satul fusese cuib de târfe, la care
trăgeau marinari de toate neamurile şi de toate credinţele;
şi se părea că femeile mai păstrau destrăbălatele apucături
din acele vremuri. Leproşii nu lucrau pământul, în afară
de o vie cu struguri tămâioși, al cărei vin îi ţinea tot anul
într-o uşoară ameţeală. Îndeletnicirea lor de căpetenie era
să cânte la nişte instrumente ciudate născocite chiar de ei,
harpe de ale căror corzi atârnau o sumedenie de clopoţei,
şi să cânte din gură în falset şi să vopsească ouă în tot
felul de culori, de parcă ar fi fost întruna Paşte. Şi astfel,
petrecându-și vremea în dulceaţa muzicii şi purtând
ghirlande de iasomie în jurul obrajilor pociţi, ajungeau să
uite lumea de care boala îi despărţise.
Nici unul dintre doctorii noştri nu catadicsise vreodată
să-i îngrijească pe leproşi, dar când s-a aciuat Trelawney
printre noi, unii sperau că avea să-şi pună ştiinţa la bătaie
spre a alunga molima de pe meleagurile noastre.
Împărtăşeam şi eu asemenea speranţe în felul meu
copilăresc: de multă vreme mă simţeam ispitit să mă
strecor până la Pratofungo şi să văd cu ochii mei cum
chefuiesc leproşii; şi dacă doctorul s-ar fi apucat să-şi
încerce leacurile pe nenorociţii aceia, poate că mi-ar fi dat
voie să-l însoţesc câteodată până în satul lor. Dar nici
pomeneală de aşa ceva: de îndată ce auzea cornul lui
Galateo, doctorul Trelawney o lua iute la picior şi nimeni
nu părea mai înfricoşat ca el de primejdia contaminării.
Am încercat în câteva rânduri să-l descos în legătură cu
boala aceea, dar m-am ales cu nişte răspunsuri
întortocheate şi în doi peri, de parcă era de ajuns cuvântul
„lepră“ ca să cadă bolnav.
La drept vorbind, nu ştiu de ce ne încăpăţânam să-l
socotim doctor. Faţă de animale, îndeosebi faţă de cele mai
mici, faţă de pietre, faţă de fenomenele naturale, se arăta
plin de interes, dar fiinţele omeneşti şi suferinţele lor îl
umpleau de scârbă şi de spaimă Sângele îl îngrozea, pe
bolnavi abia de-i atingea cu vârful degetelor, iar în faţa
cazurilor grave îşi frecă nasul cu o batistă de mătase
muiată în oţet. Ruşinos ca o fecioară, roşea în faţa unui
trup dezgolit; iar dacă se nimerea să fie o bolnavă, ţinea
ochii în pământ şi începea să se bâlbâie; cu femei se pare
că nu avusese niciodată de-a face în lungile sale călătorii
pe oceane. Din fericire, la noi, pe vremea aceea, naşterile
erau o treabă de moaşă, nu de doctor, căci altminteri cine
ştie cum s-ar fi descurcat.

Unchiului meu i se năzări să se apuce de incendii.

Noaptea te pomeneai deodată că ia foc fânul unui amărât
de ţăran, sau o stivă de lemne, sau o pădure întreagă. Şi-
atunci, oamenii stăteau până dimineaţa, trecându-și din
mâna în mână găleţile cu apă ca să stingă flăcările.
Victimele erau întotdeauna sărăntoci, care se împotriviseră
vicontelui, fie din pricina vreuneia dintre poruncile lui
mereu mai aspre şi mai nedrepte, fie din pricina birurilor
pe care le dublase. Nemulţumindu-se să dea foc avutului,
se apucă să incendieze şi casele: după cât se pare, venea
noaptea, zvârlea iască aprinsă pe acoperişuri şi apoi fugea
călare; dar nimeni nu izbutise să-l prindă vreodată asupra
faptului. Într-un rând, s-au prăpădit doi bătrâni; altădată,
un băiat a rămas cu capul ca jupuit Printre ţărani creştea
ura împotriva lui. Cei mai înverşunaţi duşmani erau
familiile de credinţă hughenotă, care locuiau în casele de
pe Col Gerbido; acolo, oamenii făceau de pază cu rândul
toată noaptea, ca să preîntâmpine incendiile.
Fără vreo pricină, se duse într-o noapte până la casele
din Pratofungo, care aveau acoperişuri de paie, şi azvârli
peste ele şomoioage cu smoală aprinse. Leproşii au
această însuşire că arsurile nu le provoacă dureri, şi dacă
flăcările i-ar fi cuprins în somn, cu siguranţă că nu s-ar
mai fi trezit. Dar călărind în galop, vicontele auzi dinspre
sat un cântec de vioară: locuitorii din Pratofungo stăteau
de veghe, văzându-și de petrecerile lor. S-au ales toţi cu
arsuri, dar fără să-i doară, şi au petrecut după pofta
inimii. Focul l-au stins la iuţeală; nici chiar casele, poate
fiindcă erau atinse de lepră şi ele, n-au prea avut de
pătimit de pe urma flăcărilor.
Răutatea lui Medardo se dezlănţui chiar şi asupra
propriului său avut: castelul. Focul ţâșni din aripa unde
locuiau slugile, printre îngrozitoarele urlete ale celor
rămaşi înăuntru, în vreme ce vicontele fu zărit călărind
peste câmpuri. Era un atentat pe care-l pusese la cale
împotriva Sebastianei, care îi fusese doică şi care îi ţinuse
loc de mamă. Cu încăpăţânata autoritate pe care femeile
înţeleg să şi-o păstreze faţă de cei pe care-i ştiu de copii,
Sebastiana nu pierdea prilejul să-l muştruluiască pentru
fiecare nouă fărădelege, chiar după ce toţi ceilalţi se
încredinţaseră că însăşi firea lui îl împingea spre o cruzime
bolnăvicioasă şi de nelecuit. Sebastiana fu scoasă
într-o stare jalnică dintre zidurile carbonizate şi trebui să
zacă multe zile la pat ca să se vindece de pe urma
arsurilor.
Într-o seară, uşa odăii în care bolea se deschise şi
vicontele se apropie de pat
— Ce-i cu petele acelea de pe obrazul dumitale, doică?
întrebă Medardo, arătând arsurile.
 — Sunt urmele păcatelor tale, fiule, îi răspunse cu
seninătate bătrână.
— Ai pielea pătată şi pocită, doică; de ce boală suferi?
— O boală care e o nimica toată, fiule, faţă de ce
te-aşteaptă pe tine în iad dacă n-ai să te căieşti.
— Ar fi bine să te faci cât mai curând sănătoasă; n-aş
vrea să se afle despre boala de care suferi...
— N-am nevoie să-mi iau bărbat ca să-mi lecuiască
trupul. Mi-ajunge că am cugetul curat. Măcar de-ai putea
spune şi tu la fel.
— Şi totuşi mirele dumitale te-aşteaptă ca să te ia cu el.
Nu ştiai?
— Nu-ţi bate joc de bătrâneţile mele, fiule, tu care eşti
beteag de tânăr.
— Nu glumesc. Stai şi ascultă, doică: îţi cântă
logodnicul sub fereastră...
Sebastiana ciuli urechile şi auzi de-afară cornul
leprosului. A doua zi, Medardo trimise după doctorul
Trelawney.
— Unei servitoare bătrâne i-au apărut pe obraz, nu se
ştie cum, nişte pete suspecte, îi spuse doctorului. Ne
temem cu toţii că e lepră. Doctore, ne încredinţăm
luminilor înţelepciunii dumitale.
Trelawney făcu o temenea, bâlbâindu-se:
— E datoria mea, milord...; oricând la ordinele domniei
voastre, milord...
Se răsuci pe călcâie, ieşi, se strecură afară din castel,
luă cu el un butoiaş cu vin „cancarone“ şi dispăru în
pădure. Nu-l mai văzu nimeni vreme de-o săptămână.
Când se întoarse, doica Sebastiana era gata expediată în
satul leproşilor.
Părăsise castelul într-o seară, cam pe la asfinţit, cu
năframă pe cap şi îmbrăcată toată în negru, purtând sub
braţ o legătură cu lucruşoarele ei. Ştia că i se pecetluise
soarta, trebuia s-o apuce spre Pratofungo. Când ieşi din
odaia în care o ţinuseră până atunci, nu era ţipenie de om
nici pe coridoare, nici pe scări. Coborî, străbătu curtea şi
ieşi pe câmp: pretutindeni pustiu: la trecerea ei, se trăgeau
cu toţii îndărăt şi se ascundeau. Auzi un corn de
vânătoare, care parcă o chema pe şoptite, cu numai două
note: înaintea ei, pe potecă, mergea Galateo, ridicând spre
cer gura instrumentului său. Doica porni încet la drum:
poteca ducea spre soare-apune; Galateo păşea destul de
departe înaintea ei, se oprea mereu de parcă voia să
contemple bondarii care zumzăiau în frunziş, îşi înălţa
cornul şi făcea să răsune un trist acord; doica privea
livezile şi malurile pe care le părăsea, simţea dincolo de
garduri prezenţa oamenilor ce se îndepărtau de ea şi
pornea iar la drum. Singură, urmându-l de la distanţă pe
Galateo, ajunse la Pratofungo şi porţile satului se
închiseră după ea, iar harfele şi viorile începură să cânte.
Doctorul Trelawney mă dezamăgise grozav. Faptul că
nu mişcase un deget pentru că bătrâna Sebastiana să nu
fie alungată la leprozerie – deşi ştia că petele ei nu erau de
lepră – mi s-a părut un semn de laşitate şi am simţit
pentru întâia oară că nu pot să-l sufăr pe doctor. Unde
mai pui că nu mă luase cu el în pădure când dăduse bir
cu fugiţii, deşi ştia cât i-aş fi fost de folositor ca vânător de
veveriţe şi căutător de zmeură. Acum nu-mi mai plăcea, ca
altădată, să umblu cu el după flăcărui rătăcitoare şi
adesea hoinăream de unul singur, căutându-mi tovarăşi
noi.
Cel mai mult mă ispiteau acum hughenoţii care locuiau
la Col Gerbido. Erau oameni fugiţi din Franţa, unde regele
poruncise ca toţi cei care împărtăşesc credinţa lor să fie
tăiaţi în bucăţele. Trecând munţii, îşi rătăciseră cărţile de
rugăciune şi odoarele sfinte şi nu mai aveau acum nici
Biblie după care să citească, nici liturghie de spus, nici
imnuri de cântat, nici rugăciuni de zis. Neîncrezători ca
toţi aceia care suferiseră prigoane şi care trăiesc printre
oameni de altă credinţă, n-au mai vrut să primească nici o
carte religioasă, nici să se lase sfătuiţi cu privire la
oficierea slujbelor. Dacă se întâmpla ca cineva să vină la ei
şi să le spună că e şi el frate hughenot, se temeau să nu
fie cumva vreun trimis deghizat al papei şi se închideau în
muţenia lor. Se apucaseră să lucreze asprele pământuri de
la Col Gerbido şi se speteau muncind, bărbaţi şi femei, din
zorii zilei şi până după asfinţit, în speranţa că harul ceresc
va pogorî asupra lor. Prea puţin ştiutori de ce va să zică
păcatul, ca să nu cadă cumva în greşeală, înmulţeau
întruna opreliştile şi ajunseseră să se uite unul la altul cu
priviri necruţătoare, pândindu-și cel mai mic gest, spre a
vedea dacă nu trădează o pornire vinovată. Aducându-și
vag aminte de disputele din sânul Bisericii lor, se fereau de
numele lui Dumnezeu şi de orice altă expresie religioasă,
de teamă să nu rostească vorbe nelegiuite. Aşa se face că
nu se călăuzeau după nici o regulă în materie de cult şi
poate că nici măcar nu cutezau să aibă păreri în probleme
de credinţă, deşi păstrau un aer de adâncă gravitate, de
parcă s-ar fi gândit întruna la ele. În schimb, rânduielile
istovitoarei lor plugării dobândiseră cu vremea aceeaşi
valoare ca şi cele zece porunci, şi tot astfel deprinderile de
cumpătare la care erau constrânşi, precum şi virtuţile
gospodăreşti ale femeilor. Alcătuiau o mare familie, cu o
droaie de nepoţi şi de nurori, lungi şi noduroşi cu toţii, şi
îşi lucrau pământul gătiţi totdeauna ca de sărbătoare, în
negru, şi încheiaţi până la ultimul nasture, bărbaţii
purtând pălării cu boruri mari lăsate în jos, iar femeile cu
scufii albe. Bărbaţii aveau bărbi lungi şi umblau mereu cu
puşca în bandulieră, dar se spunea că nici unul nu
trăsese niciodată decât în păsări, ca să nu calce poruncile
Domnului.
De pe podişul calcaros unde abia de apuca să crească
o prăpădită de viţă-de-vie sau un grâuleţ plăpând, răsuna
glasul bătrânului Ezechiel, care zbiera fără încetare cu
pumnii ridicaţi spre cer, clătinându-şi barba albă de ţap şi
rotindu-şi ochii sub pălăria ca o pâlnie:
— Ciumă şi foamete! Ciumă şi foamete!
Sau, ocărând neamurile aplecate asupra lucrului:
— Dă cu sapa aia, Giona! Smulge iarba, Susanna!
Tobia, împrăştie bălegarul!
Şi dădea o grămadă de porunci şi-i muştruluia pe toţi
cu năduful omului care ar avea de strunit o adunătură de
nătărăi şi de risipitori; şi de fiecare dată, după ce le striga
miile de treburi ce le-aveau de făcut pentru ca pământul
să nu cadă în paragină, se apuca să le facă cu mâna lui,
alungându-i pe ceilalalţi şi zbierând întruna:
— Ciumă şi foamete!
În schimb, nevastă-sa nu ridica niciodată vocea şi, spre
deosebire de ceilalţi, părea sigură de o religie a ei, secretă,
statornicită până în cele mai mici amănunte, dar despre
care nu sufla nici o vorbă nimănui. Se mulţumea să
privească ţintă, cu ochii holbaţi şi să spună din vârful
buzelor:
— Crezi oare că aşa se cuvine, soră Raşela? Crezi oare
că aşa se cuvine, frate Aron? pentru ca rarele zâmbete să
se stingă pe buzele rubedeniilor, iar chipurile lor să devină
din nou grave şi preocupate.
Am sosit într-o seară la Col Gerbido, în timp ce
hughenoții erau în rugăciune. Nu rosteau nici un cuvânt şi
nici nu stăteau îngenuncheaţi şi cu mâinile împreunate, ci
erau înşiraţi în picioare, în vie, de o parte bărbaţii şi de
cealaltă femeile, iar în fund bătrânul Ezechiel cu barba pe
piept. Priveau drept înainte, cu pumnii strânși atârnând de
braţele lungi şi noduroase şi, cu toate că păreau a fi în
reculegere, nu le scăpa nimic din ce se petrecea în jur;
Tobia întinse o mână ca să dea jos o omidă de pe o coardă
de viţă; Raşela, cu talpa ţintuită a pantofului, strivi un
melc, şi chiar Ezechiel îşi scoase deodată pălăria ca să
sperie nişte păsări ce se lăsaseră pe spicele de grâu.
 Pe urmă intonară un psalm. Nu-şi aminteau cuvintele,
ci numai melodia, şi nici pe aceea destul de bine, şi adesea
câte unul cânta fals sau se prea poate să fi cântat fals cu
toţii, dar nu se opreau niciodată şi, cum isprăveau o
strofă, se apucau de alta, dar tot fără cuvinte.
Am simţit că mă trage cineva de braţ; era micul Esau,
care-mi făcea semn să tac din gură şi să mă iau după el.
Esau era de vârsta mea; era fiul cel mai mic al bătrânului
Ezechiel; moştenise de la ai săi doar expresia aspră şi
încordată a feţei, dar cu un fond de viclenie hoţească. În
timp ce ne îndepărtam târându-ne de-a buşilea prin vie,
îmi spuse:
— Mai au de stat vreo jumătate de ceas; ce plictiseală!
Vino să-mi vezi vizuina.
Esau avea o vizuină secretă. Se ascundea acolo ca să
nu-l dibuiască ai lui şi să nu-l pună să plece cu caprele la
păscut sau să cureţe zarzavaturile de melci. Stătea şi
lenevea acolo zile întregi, în vreme ce taică-său îl căuta,
zbierând pe câmp.
Esau avea o provizie de tutun şi atârnase de perete
două pipe lungi de pământ ars. Umplu o pipă şi mi-o
întinse ca să fumez. Mă învăţă cum s-o aprind, scoțând pe
gură lungi rotocoale de fum, cu o lăcomie pe care n-o
întâlnisem niciodată la un copil. Eu fumam pentru prima
oară; mi se făcu îndată greaţă şi mă lăsai păgubaş. Ca să
prind puteri, Esau scoase o sticlă de rachiu şi îmi turnă
un păhărel, care mă făcu să tuşesc şi îmi întoarse maţele
pe dos. El îl dădu pe gât de parcă ar fi fost apă chioară.
— Ca să te îmbeţi îţi trebuie timp, îmi spuse.
— De unde ai adunat toate lucrurile astea pe care le ţii
în vizuină? l-am întrebat
Esau îşi mişcă degetele ca pentru a înhăţa ceva:
— Le-am şterpelit.
Devenise căpetenia unei bande de băieţi catolici, care
prădau satele din jur; nu se mulţumeau să scuture pomii
de fructe, ci intrau şi prin case, şi prin coteţe. Şi se
pricepeau să înjure mai vârtos şi mai des chiar decât
meşterul Pietrochiodo; cunoşteau toate înjurăturile
catolice şi hughenote şi le schimbau între ei.
— Mai săvârşesc şi multe alte păcate, mă lămuri el;
sunt martor mincinos, uit să ud fasolea, nu-i respect pe
tata şi pe mama. Seara mă întorc acasă târziu. Mi-am pus
în gând să săvârşesc toate păcatele care există pe lume;
chiar şi pe acelea de care se spune că sunt prea mic ca să
le pricep.
— Toate păcatele? i-am spus eu. Chiar şi să ucizi?
Ridică din umeri:
— Să ucid nu-mi vine încă la socoteală şi nici nu mi-ar
aduce vreun folos.
— Unchiul meu ucide şi pune să se ucidă de plăcere,
aşa se spune, i-am zis, ca să am şi eu ceva de replicat lui
Esau.
Esau trase un scuipat.
— O plăcere pentru proşti, spuse el.
Pe urmă se auzi un tunet şi afară începu să plouă.
— Or să te caute cei de-acasă, i-am spus lui Esau.
Pe mine nu mă căuta nimeni niciodată, dar vedeam că
ceilalţi copii erau totdeauna căutaţi de părinţii lor,
îndeosebi când se strica vremea, şi socoteam că e un lucru
important.
— Să aşteptăm să stea ploaia, spuse Esau: iar până
atunci hai să jucăm zaruri.
Scoase zarurile şi o ulcică cu bani. Eu bani nu aveam,
aşa că m-am pus să joc pe fluiere, pe cuţite şi pe praştii şi
le-am pierdut pe toate.
— Nu te descuraja, îmi spuse la urmă Esau; ştii, eu
trişez.
Afară tuna şi fulgera şi ploua cu găleata Văgăuna
începu să se umple de apă. Esau îşi puse la adăpost
tutunul şi celelalte lucruşoare şi zise:
 — O să toarne aşa toată noaptea; mai bine să tragem o
fugă şi să ne adăpostim acasă.
Când am ajuns la căsuţa bătrânului Ezechiel eram uzi
leoarcă şi plini cu noroi. Hughenoţii stăteau aşezaţi în
jurul mesei, la lumina unei candele, şi se munceau să-şi
aducă aminte nişte istorioare din Biblie, având grijă să le
povestească de parcă le-ar fi citit cândva, fără a fi tocmai
siguri de tâlcul şi de adevărul lor.
— Ciumă şi foamete! strigă Ezechiel, izbind cu pumnul
în masă de se stinse candela în clipa când Esau, odrasla
sa, îşi făcu apariţia pe uşă împreună cu mine.
Mie începură să-mi clănţăne dinţii. Esau dădu din
umeri. Afară, părea că toate trăsnetele şi fulgerele cerului
se descărcau peste Col Gerbido. Pe când aprindeau din
nou candela, bătrânul, cu pumnii ridicaţi, se apucase să
înşire toate păcatele odraslei sale, cele mai nelegiuite din
câte a săvârşit vreodată o făptură omenească, şi de fapt nu
cunoştea decât o părticică. Maică-sa încuviinţa, fără să
scoată o vorbă, iar toţi ceilalţi, feciori, gineri, nurori şi
nepoţi, ascultau cu bărbia în piept şi cu obrazul ascuns în
mâini. Esau muşca dintr-un măr ca şi cum predica asta
nu avea nici o legătură cu el. Eu, între trăsnetele de afară
şi glasul lui Ezechiel, tremuram ca trestia.
Muştruluiala se întrerupse odată cu întoarcerea
oamenilor de pază, cu saci pe cap în chip de glugă şi
leoarcă de ploaie. Hughenoţii stăteau de veghe cu rândul
cât era noaptea de lungă, înarmaţi cu puşti, coase şi furci,
spre a preîntâmpina perfidele incursiuni ale vicontelui,
care devenise acum duşmanul lor declarat
— Taică! Ezechiel! spuseră hughenoţii aceia. E o noapte
pentru lupi. Cu siguranţă că Şchiopul n-are să vină.
Putem rămâne în casă, taică?
— Nu se văd urme de-ale Schilodului primprejur?
întrebă Ezechiel.
— Nu, taică, doar că pute a ars de la fulgere. Nu e asta
noapte pentru Chiorul.
— Dacă-i aşa, rămâneți în casă şi primeniţi-vă hainele.
Fie ca furtuna să aducă pace Deşălatului şi nouă.
Şchiopul, Schilodul, Chiorul, Deşălatul erau câteva
dintre poreclele de care se foloseau hughenoţii vorbind de
unchiul meu; niciodată nu i-am auzit spunându-i pe
numele lui adevărat. Ţineau parcă să arate prin aceste
vorbe că sunt cumva intimi cu vicontele, că ştiu despre el
o mulţime de lucruri, că e de multă vreme duşmanul lor.
Schimbau între ei câteva cuvinte, însoţite de ocheade şi de
chicoteli;
— Ehe, Schilodul... Chiar aşa, pe Jumătate Surdul... –
de parcă tenebroasele şi nebuneştile isprăvi ale lui
Medardo ar fi fost pentru ei limpezi şi întru totul
previzibile.
Stăteau aşa la taifas, când, în plină futună, se auzi că
bate cineva cu pumnul în uşă
— Cine să fie pe vremea asta? spuse Ezechiel. Să i se
deschidă numaidecât
Deschiseră uşa; în prag era vicontele, înfipt pe unicul
său picior, înfăşurat în neagra-i mantie din care picura
apa, cu pălăria cu pene muiată de ploaie.
— Am priponit calul la voi în grajd, spuse. Găzduiţi-mă,
rogu-vă, şi pe mine. E o noapte cumplită pentru un
drumeţ.
Cu toţii îşi întoarseră privirea spre Ezechiel. Eu mă
ascunsesem sub masă, că nu cumva unchiul să descopere
că obişnuiam să vin în acea casă de duşmani.
— Aşază-te lângă foc, spuse Ezechiel. În casa asta un
oaspete e oricând binevenit.
Lângă intrare erau nişte pături, din acelea care se
aştern sub pomi la culesul măslinelor. Medardo se întinse
pe ele şi adormi.
Hughenoţii se strânseră pe întuneric în jurul lui
Ezechiel.
 — Taică, îl avem acum în mâna pe Şchiop! îi şoptiră. Se
cade oare să scape? Să-i îngăduim să săvârşească alte
nelegiuiri împotriva unor nevinovaţi? Ezechiel, n-a sosit
vremea ca Fund Tăiat să-şi primească pedeapsa ce i se
cuvine?
Bătrânul îşi ridică pumnii spre tavan.
— Ciumă şi foamete! strigă, dacă strigăt se poate numi
când cineva vorbeşte aproape fără să scoată un sunet, dar
cu toată puterea. Nicicând nu s-a întâmplat ca în casa
noastră să i se aducă vreo vătămare unui oaspete. Chiar
eu am să stau de pază ca să-i ocrotesc somnul.
Şi, cu puşca în bandulieră, se instală lângă vicontele
întins pe jos. Medardo deschise ochiul.
— Ce faci acolo, meştere Ezechiel?
— Îţi ocrotesc somnul, musafirule. Mulţi îţi poartă pică.
— Ştiu, spuse vicontele, nu dorm la castel de teamă să
nu mă omoare slugile în somn.
— Nici în casa mea nu eşti iubit, stăpâne Medardo. Dar
în noaptea asta n-ai să păţeşti nimic.
Vicontele rămase o clipă tăcut, apoi rosti:
— Ezechiel, aş vrea să trec la credinţa voastră.
Bătrânul nu-i răspunse nimic.
— Sunt înconjurat de oameni în care nu mă pot
încrede, continuă Medardo. Aş vrea să mă descotorosesc
de ei toţi şi să-i chem pe hughenoţi la castel. Dumneata,
jupâne Ezechiel, vei fi sfetnicul meu. Voi declara Terralba
teritoriu hughenot şi mă voi război cu principii catolici.
Dumneata şi cu neamurile dumitale veţi fi comandanţi.
Primeşti, Ezechiel? Ai putea să mă treci la credinţa
voastră?
Bătrânul stătea ţeapăn, cu cureaua puştii pe pieptul
său lat.
— Prea multe lucruri care ţin de credinţa noastră le-am
uitat, zise el, ca să pot îndrăzni să fac una ca asta Eu
rămân pe pământul meu, după cum îmi porunceşte
conştiinţa. Dumneata rămâi unde eşti, cu a dumitale.
Vicontele se ridică în cot:
— Ştii oare, Ezechiel, că n-am dat încă de ştire
Inchiziţiei despre ereticii pripăşiţi pe pământurile mele? Şi
că dacă aş trimite în dar episcopului capetele voastre, aş
reintra numaidecât în graţiile curiei?
— Deocamdată capetele ne mai stau pe umeri, signore,
spuse bătrânul, dar mai e ceva cu mult mai greu de
smuls.
Medardo sări în sus şi deschise uşa
— Mai bine dorm acolo, sub stejarul acela, decât în
casă de duşmani. Şi o porni ţopăind prin ploaie.
Bătrânul îi chemă pe ceilalţi:
— Fiilor, aşa a fost scris, că mai întâi o să vină
Şchiopul în ospeţie. Acum s-a dus; drumul spre casa
noastră e liber; nu vă pierdeţi cu firea, fiilor; poate că va
trece într-o zi un drumeţ mai bun.
Bărboşii hughenoţi şi femeile cu scufii lăsară cu toţii
capul în jos.
— Şi chiar dacă n-are să vină nimeni, adăugă nevasta
lui Ezechiel, noi pe locul nostru rămânem.

În clipa aceea un fulger brăzdă cerul şi tunetul făcu să

tremure olanele şi pietrele zidurilor. Tobia strigă:
— Fulgerul a căzut peste stejar. Acum arde!
Se repeziră afară cu felinare şi văzură că arborele
fusese carbonizat pe jumătate, de la vârf până la rădăcină,
în vreme ce jumătatea cealaltă era neatinsă Departe, prin
ploaie, se auzi un tropăit de cal şi, la lumină unui fulger,
zăriră silueta înfăşurată în mantie a uscăţivului cavaler.
— Tu ne-ai salvat, taică, spuseră hugenoţii. Îţi
mulţumim, Ezechiel.
Spre răsărit cerul se limpezea şi se iveau zorile.
Esau mă trase deoparte:
— Ce zici de prostănaci, îmi spuse pe şoptite; ia te uită
ce-am făcut eu în timpul ăsta – şi îmi arătă un mănunchi
de obiecte lucioase: i-am şterpelit toate cataramele de aur
de la şa pe când calul era priponit în grajd. Ce zici ce blegi
au fost că nu s-au gândit la asta?
Obiceiurile lui Esau nu-mi erau pe plac, iar cele ale
neamurilor lui mă intimidau. De aceea preferam să fiu de
capul meu şi să mă duc pe malul mării ca să prind broaşte
şi raci. Mă aflam pe un vârf de stâncă şi mă munceam să
scot un rac din ascunzătoarea lui. Când am văzut
oglindindu-se dedesubt, în apele calme, drept peste capul
meu, un tăiş de sabie şi de spaimă am căzut în mare.
— Ţine-te de asta, spuse unchiul, căci el era acela care
se apropiase pe la spate.
Voia să mă ţin de sabia Iui, şi anume de partea tăioasă.
— Nu, mă descurc şi singur, i-am răspuns, cățărându-
mă pe un vârf de stâncă, pe care un braţ de apă îl
despărţea de restul stâncăriei.
— Umbli după raci? spuse Medardo: eu după
caracatiţe, şi îmi arătă ce prinsese el.
Erau nişte caracatiţe grase, unele negricioase, altele
albe. Fuseseră retezate în două cu o lovitură de sabie, dar
îşi mişcau mai departe tentaculele.
— Uite-aşa se poate înjumătăţi orice lucru întreg,
continuă unchiul meu, lungit pe stâncă, în timp ce
mângâia acele mişcătoare jumătăţi de caracatiţă; aşa ar
putea scăpa oricine de mărginita şi neştiutoarea lui
integritate. Am fost şi eu întreg şi toate lucrurile erau
pentru mine fireşti şi tulburi, tembele ca aerul; mi se
părea că pricep totul, dar nu era decât o aparenţă. Dacă
vreodată vei deveni jumătate din ceea ce eşti, şi eu ţi-o
doresc, băiete, ai să pricepi lucruri care depăşesc
obişnuita putere de înţelegere a creierelor întregi. Vei fi
pierdut atunci jumătate din tine şi din întreaga lume, dar
jumătatea rămasă are să fie de mii de ori mai adâncă şi
mai preţioasă. Iar tu vei voi ca totul să fie înjumătăţit şi
schilodit aidoma ţie, căci frumuseţea şi înţelepciunea şi
dreptatea sălăşluiesc numai în ceea ce a fost îmbucătăţit.
— Oh, oh, ce mulţime de raci pe-aci! spusei,
prefăcîndu-mă că numai prinderea lor mă interesează, ca
să mă ţin departe de sabia unchiului.
Nu m-am mai întors la mal până nu l-am văzut
îndepărtându-se cu caracatiţele lui cu tot. Dar ecoul acelor
vorbe nu contenea să mă tulbure şi nu vedeam să existe
vreun leac împotriva furioasei sale porniri de a tăia totul în
două. Oriunde îmi îndreptam privirea, Trelawney,
Pietrochiodo, hughenoţii, leproşii, cu toţii ne aflam sub
semnul omului înjumătăţit; el era stăpânul pe care-l
slujeam şi de care nu eram în stare să ne eliberăm.
 VI

PRINS CU CHINGI de şaua săltăreţului său cal,

Medardo de Terralba suia şi cobora printre râpe
dis-de-dimineaţă, aplecându-se în vale şi scrutând cu
ochiul său de pasăre răpitoare. Astfel o zări pe păstoriţa
Pamela în mijlocul unei pajişti, dimpreună cu caprele ei.
Vicontele îşi spuse: „Iată că eu, printre puternicele mele
sentimente, nu posed nici unul care să se asemene cu
ceea ce oamenii întregi numesc dragoste. Şi dacă pentru ei
un sentiment atât de nătâng are o astfel de însemnătate,
ceea ce i-ar putea corespunde în fiinţa mea ar fi cu
siguranţă ceva minunat şi teribil“. Şi hotărî să se
îndrăgostească de Pamela, care, durdulie şi desculţă, doar
cu o simplă rochiţă trandafirie pe ea, stătea lungită în
iarbă, moţăind, vorbind cu caprele şi sorbind parfumul
florilor.
Dar cugetările pe care Medardo le formulase cu atâta
răceală nu trebuie să ne înşele cumva. La vederea Pamelei,
se simţise furnicat de o pornire tulbure, ce n-o mai
încercase de multă vreme, drept care se refugiase în acele
raţionamente cu un fel de grabă înfricoşată
La amiază, pe când se întorcea acasă, Pamela băgă de
seamă că toate margaretele de prin pajişti rămăseseră
doar cu jumătate din petalele lor, iar cealaltă jumătate
fuseseră smulse. „Vai de capul meu, îşi spuse, dintre toate
fetele din vale trebuia să mi se întâmple tocmai mie!“
Pricepuse că vicontele se amorezase de ea Culese toate
jumătăţile de margaretă, le luă cu ea acasă şi le puse între
paginile cărţii de rugăciuni.
După-amiază se duse la Pajiştea Călugăriţelor, ca să
pună raţele să ciugulească şi să se bălăcească în baltă.
Pajiştea era presărată cu flori albe de păstârnac, dar şi
acestora le fusese hărăzită soarta margaretelor, căci o
parte din corimbul fiecărei flori părea a fi fost tăiat cu
foarfecele. „Vai de capul meu, îşi spuse, tocmai pe mine
mă vrea!“ şi făcu un buchet din jumătăţile de flori de
păstârnac, ca să-l strecoare în rama oglinzii de la scrin.
Pe urmă nu se mai gândi la cele petrecute, îşi legă
cosiţa în jurul capului. Îşi scoase rochiţa şi se duse să se
scalde în heleşteu împreună cu raţele ei.
Seara, pajiştile pe unde se întorcea acasă erau pline cu
flori de păpădie. Şi Pamela văzu că florile îşi pierduseră
puful doar într-o singură parte, de parcă cineva s-ar fi
lungit la pământ ca să sufle peste ele dintr-o parte şi
numai cu jumătate de gură. Pamela culese câteva dintre
acele jumătăţi de sfere albe, suflă peste ele şi puful moale
zbură departe „Vai de mine şi de mine, îşi spuse, chiar că
mă vrea. Cum se va sfârși toată povestea asta?“
Căsuţa Pamelei era atât de mică încât, după ce băgai
caprele în pod şi raţele jos, nu mai încăpeai în ea De jur
împrejur erau albine, căci ai ei ţineau şi stupi. Iar
dedesubt era un asemenea furnicar, că era de ajuns să
vâri mâna la nimereală ca s-o scoţi afară neagră de furnici.
Aşa stând lucrurile, mama Pamelei dormea într-o claie de
fân, tatăl într-un butoi gol, iar Pamela într-un hamac
atârnat între un smochin şi un măslin.
În prag, Pamela se opri. Dăduse peste un fluture mort.
O aripă şi o jumătate de trup fuseseră strivite cu o piatră.
Pamela scoase un strigăt şi îi chemă pe taică-său şi pe
maică-sa.
— Cine a fost pe-aici? întrebă Pamela
— A trecut puţin mai înainte vicontele nostru, îi
răspunseră taică-său şi maică-sa; a spus că tocmai
fugărea un fluture care-l înţepase.
— Când s-a mai pomenit să înţepe fluturii pe careva?
spuse Pamela
— Ei, tocmai asta ne întrebăm şi noi.
 — Adevărul este, zise Pamela, că i-am căzut dragă
vicontelui şi că trebuie să ne aşteptăm la tot ce poate fi
mai rău.
— O, o, nu te mai grozăvi aşa şi nu mai umfla lucrurile,
răspunseră bătrânii, aşa cum răspund îndeobşte bătrânii,
atunci când se întâmplă să nu le răspundă cei tineri în
acelaşi fel.
A doua zi, când ajunse la pietroiul pe care obişnuia să
se aşeze când ducea caprele la păscut, Pamela scoase un
ţipăt. Nişte rămăşiţe îngrozitoare mânjiseră piatra: o
jumătate de liliac şi o jumătate de meduză: din prima
picura sânge negru, iar cealaltă era o masă vâscoasă; una
cu o aripă desfăcută, iar cealaltă cu zdrenţe moi,
gelatinoase. Păstoriţa pricepu că era un mesaj, înţelesul
fiind următorul: întâlnire astă-seară pe malul mării.
Pamela îşi luă inima în dinţi şi se duse.
La malul mării, se aşeză pe prundiş, ca să asculte
foşnetul valurilor albe. Apoi se auzi un tropăit de pietre şi
Medardo se ivi galopând pe ţărm. Se opri, se desfăcu din
chingi şi coborî din şa.
— Eu, Pamela, am hotărât să-mi fii dragă, îi spuse.
— Şi de aceea, îi răspunse ea, sărind în picioare,
chinuieşti toate fiinţele de pe lume?
— Pamela, suspină vicontele, nu avem nici o altă limbă
în care să putem vorbi. Pe lumea asta, ori de câte ori se
întâlnesc două fiinţe, se sfâșie între ele. Vino cu mine, eu
cunosc răul ăsta şi vei fi mai în siguranţă decât cu oricare
altcineva; căci eu fac rău la fel ca toţi ceilalţi; dar, spre
deosebire de ceilalţi, mâna mea nu dă greş niciodată.
— Şi ai să mă chinuieşti şi pe mine ca pe margarete şi
pe meduze?
— Nu ştiu ce voi face cu tine. Sigur însă că faptul de a
te avea îmi va da putinţa să săvârşesc lucruri care
deocamdată nici nu-mi trec prin cap. Te voi duce la castel
şi te voi ţine acolo şi nimeni altcineva nu va putea să te
vadă şi vom avea zile şi luni spre a înţelege ce anume se
cuvine să facem şi spre a născoci mereu noi şi noi feluri de
a fi împreună.
Pamela se lungise pe prundiş, iar Medardo
îngenunchease lângă ea. Gesticula în vreme ce vorbea,
plimbându-și mâna peste trupul ei, dar fără s-o atingă.
— Uite ce este: eu trebuie să ştiu din capul locului ce ai
de gând să-mi faci. Poţi foarte bine să-mi dai o probă chiar
acum şi eu o să hotărăsc dacă am să vin sau nu la castel.
Vicontele îşi apropie încet de obrazul Pamelei mâna lui
uscăţivă şi încovoiată. Mâna tremura şi nu era limpede
dacă avea s-o mângâie sau s-o zgârie. Dar nu apucase
încă s-o atingă, când îşi retrase brusc mâna şi se ridică.
— Numai la castel te vreau, spuse şi încălecă, mă duc
să pregătesc turnul în care urmează să locuieşti. Îţi mai
dau o zi de gândire, după care va trebui să te hotărăşti.
Acestea fiind zise, încălecă şi porni de-a lungul
ţărmului.
A doua zi, suindu-se ca de obicei în dud ca să culeagă
dude, Pamela auzi din frunziş vaiete şi fâlfâit de aripi. Era
cât pe-aci să cadă jos de groază. Sus pe o creangă fusese
legat de aripi un cocoş din care se înfruptau nişte viermi
graşi, albăstrui şi păroşi: un soi de gângănii păcătoase,
care-şi duc viața în pini, şi se cocoţaseră pe creastă.
Era, bineînţeles, încă unul dintre îngrozitoarele mesaje
ale vicontelui. Pamela îl tălmăci astfel: „Mâine în zori ne
vedem în pădure“.
Prefăcându-se că vrea să umple un sac cu conuri de
pin, Pamela se duse în pădure; acolo, Medardo,
sprijinindu-se în cârjă, țâșni de după un trunchi de copac.
— Ei, o întrebă, te-ai hotărât să vii la castel?
Pamela se întinsese pe acele de pin.
— M-am hotărât să nu vin, spuse ea întorcând capul.
Dacă mă vrei, pofteşte aici în pădure.
— Ai să vii la castel. Turnul în care va trebui să
locuieşti e gata pregătit şi acolo ai să fii stăpână numai tu.
— Vrei să mă ţii încuiată acolo şi pe urmă să-mi dai foc
sau să laşi să mă mănânce guzganii. Nu, nu. Ţi-am spus:
sunt a dumitale, dacă mă vrei, dar aici, pe acele acestea de
pin.
Vicontele se aşezase lângă capul ei. Ţinea în mână un
ac de pin; îl apropie de gâtul fetei şi începu să-l plimbe de
jur împrejur. Pamela simţi că i se încreţeşte pielea, dar nu
se clinti. Vedea obrazul vicontelui aplecat peste ea, îi vedea
profilul, care tot profil rămânea, chiar privit din faţă, şi
jumătatea lui de dantură, pe care o dezvelea un zâmbet
parcă tăiat cu foarfecele. Medardo strânse în pumn acul de
pin, sfărâmându-l. Se ridică:
— Închisă la castel vreau să te am, închisă la castel!
Pamela îşi dădu seama că poate să rişte, şi îşi mişcă în
aer picioarele desculţe, spunând:
— Aici în pădure, nu zic ba; dar închisă, nici moartă!
— Lasă că ştiu eu cum să te duc acolo! spuse Medardo,
punând mâna pe spinarea calului care se apropiase ca şi
cum ar fi trecut din întâmplare pe acolo.
Se săltă în şa şi o porni de zor pe potecile pădurii.
În noaptea aceea, Pamela dormi în hamacul ei atârnat
între măslin şi smochin, iar dimineaţa, ce grozăvie! se trezi
în poală cu un stârv mic şi însângerat. Era o jumătate de
veveriţă, tăiată de-a lungul, ca de obicei, dar a cărei coadă,
galben-roşcată, rămăsese neatinsă
— Vai, sărăcuţa de mine, le spuse părinţilor, vicontele
ăsta nu mă lasă să trăiesc.
Taică-său şi maică-sa îşi trecură unul altuia stârvul de
veveriţă.
— Totuşi, spuse taică-său, coada i-a lăsat-o întreagă.
Poate o fi un semn bun...
— Poate începe să se îmbuneze, îşi dădu cu părerea
maică-sa
— E drept că le taie pe toate în două, continuă taică-
său, dar faţă de ce are veveriţa mai frumos, adică faţă de
coadă, se poartă cu respect...
— Tâlcul o fi, poate, răspunse maică-sa, că are să
respecte ce ai mai bun şi mai frumos...
Pamela îşi puse mâinile în cap.
— Ce mi-e dat să aud de la voi, tăicuţă şi măicuţă! E
aici un dedesubt: a stat vicontele de vorbă cu voi...
— De vorbă nu, spuse taică-său, dar ne-a dat de ştire
că vrea să treacă pe la noi şi că are să aibă grijă de sărăcia
noastră.
— Tată, dacă vine cumva să-ţi vorbească, scoate
capacele stupilor şi pune albinele să sară pe el.
— Fata mea, poate că stăpânul Medardo e pe cale să se
facă mai bun... zise bătrâna.
— Mamă, dacă vine cumva să vă vorbească, legaţi-l pe
furnicar şi lăsaţi-l acolo.
În noaptea aceea se aprinse claia de fân în care dormea
maică-sa şi se făcu bucăţi-bucăţele butoiul în care dormea
taică-său. Dimineaţa, bătrâneii tocmai priveau amândoi
urmele prăpădului, când îşi făcu apariţia vicontele.
— Îmi pare rău că v-am speriat astă-noapte, spuse, dar
nu ştiam cum să intru în subiect. Fapt este că-mi place
fiica voastră Pamela şi aş vrea s-o duc cu mine la castel.
De aceea vă cer în mod formal s-o daţi pe mâna mea Are
să ducă altfel de viaţă, şi voi la fel.
— Vă închipuiţi ce bucurie ar fi pe noi, înălţimea
voastră! spuse bătrânul. Dar nu ştiţi ce caracter are fiică-
mea! Gândiți-vă numai, a spus să asmuţim împotriva
domniei voastre albinele din stupi...
— Gândiți-vă numai, înălţimea voastră, spuse maică-
sa, închipuiţi-vă, a spus să vă legăm pe furnicar...
Noroc că în ziua aceea Pamela se întoarse acasă
devreme. Îi găsi pe taică-său şi pe maică-sa legaţi fedeleş
şi cu căluşe la gură, unul de stupi, iar celălalt pe furnicar.
Şi noroc că albinele îl ştiau pe moş, iar furnicile aveau altă
treabă decât să stea şi s-o pişte pe babă. Aşa se face că i-a
putut salva pe amândoi.
— Acum aţi văzut ce bun s-a făcut vicontele? îi întrebă
Pamela.
Dar bătrânii puneau ceva la cale. A doua zi o legară pe
Pamela şi o încuiară în casă împreună cu dobitoacele; şi se
duseră la castel să-i spună vicontelui că, dacă o vrea, să
trimită după ea, deoarece, dinspre partea lor, sunt gata să
i-o încredinţeze.
Dar Pamela se pricepea să le vorbească dobitoacelor ei.
Raţele o dezlegară cu ciocul, iar caprele sparseră uşa cu
coarnele. Pamela îşi luă tălpăşiţa, ducând cu ea o capră şi
o raţă, animalele ei preferate, şi plecă să trăiască în
pădure. Stătea într-o peştera ştiută numai de ea şi de un
băieţel care-i aducea merinde şi veşti.
Băieţelul acela eram eu. Cu Pamela în pădure era un
trai şi-o viață. Îi aduceam fructe, brânză şi peşte prăjit, iar
de la dânsa căpătăm în schimb câteva căni cu lapte de
capră şi ouă de raţă. Când se scălda în heleşteu sau în
râu, stăteam de veghe ca nu cumva s-o vadă cineva
Prin pădure trecea câteodată unchiul meu, dar se ţinea
la distanţă, nu fără a-şi face totuşi simţită prezenţa în felul
jalnic care-i stătea în obicei. Uneori bolovanii alunecau,
lovind-o pe Pamela sau pe dobitoacele ei; altă dată
trunchiul unui pin de care voia să se sprijine stătea gata
să cadă, fiind slăbit la rădăcină cu lovituri de topor, alteori
dădea peste un izvor infectat de resturile unor animale
ucise.
Unchiul îşi făcuse obiceiul să se ducă la vânătoare cu o
praştie, pe care se învăţase s-o manevreze cu unicul său
braţ. Dar devenise încă mai întunecat şi mai uscăţiv, ca şi
cum noi dureri porniseră să roadă rămăşiţa aceea de trup.
Într-o zi, pe când doctorul Trelawney mergea pe câmp
împreună cu mine, vicontele ne ieşi înainte călare şi
aproape că dădu peste el, răsturnându-l. În timp ce calul
îşi înfipse copita drept în pieptul englezului, unchiul îi
spuse:
— Lămureşte-mă dumneata, doctore: am o senzaţie de
parcă piciorul care-mi lipseşte ar fi obosit de prea mult
mers. Ce-ar putea să însemne asta?
Trelawney se fâstâci şi se bâlbâi ca de obicei, iar
vicontele se depărtă grăbit. Dar întrebarea îl tulburase pe
doctor, care începu să cugete, cu capul în mâini. Niciodată
nu văzusem la el atâta interes pentru o problemă de
medicină umană.
 VII

LÂNGĂ PRATOFUNGO creşteau jur-împrejur tufe de

izmă şi de rozmarin, şi nu te puteai lămuri dacă e natură
sălbatică sau brazdele unei grădini pline de miresme. Eu
hoinăream pe-acolo cu pieptul copleşit de un miros
dulceag şi căutam o cale spre a ajunge la bătrâna doică
Sebastiana.
De când Sebastiana dispăruse pe cărarea ce ducea spre
satul leproşilor, îmi aminteam mai des ca înainte că sunt
orfan. Eram grozav de abătut din pricină că nu mai ştiam
nimic de soarta ei; îl întrebam de ea pe Galateo, strigând
dintr-un vârf de copac în care mă căţăram la trecerea lui;
dar Galateo nu-i putea suferi pe copii, fiindcă se întâmpla
să-i arunce din copaci șopârle vii în spinare, iar el, cu
vocea lui mieroasă şi pătrunzătoare, le răspundea atunci
cu vorbe batjocoritoare sau de neînţeles. Acum, eu eram
deopotrivă de curios să pun piciorul în Pratofungo şi s-o
regăsesc pe bătrâna doică şi de aceea umblam întruna
printre tufele acelea aromate.
Şi iată că dintr-o tufă de cimbru se ivi o făptură
înveșmântată în alb, cu pălărie de paie, care o porni spre
sat Era un lepros bătrân, iar eu, vrând să-l întreb de
doică, m-am apropiat de el atât cât să mă fac auzit şi i-am
spus, dar fără să ridic vocea:
— Ei, domnule lepros!
Dar în clipa aceea, poate trezit de vorbele mele, se ivi
chiar în preajma mea un altul, care începu să-şi
dezmorţească oasele. Avea un obraz scorţos ca o coajă
uscată şi o barbă rară, lânoasă şi albă. Scoase din
buzunar un flaut şi îmi adresă un tril, care semăna a
zeflemea. Atunci mi-am dat seama că însorita
după-amiază era plină de leproşi care stătuseră culcaţi pe
jos, ascunşi prin tufişuri, şi care acum se ridicau încetişor
în veşmintele lor de culori deschise şi o porneau către
soare-apune, spre Pratofungo, ţinând în mână
instrumente muzicale sau unelte de grădinărit şi făcând
zgomot cu ele. Eu mă trăsesem înapoi, ca să mă depărtez
de bărbosul acela, dar aproape că m-am pomenit în
spinarea unei leproase cu nasul mâncat, care se pieptăna
între frunzele unui laur şi, oricât mă sileam să sar peste
tufele acelea, nimeream întruna peste alţi leproşi şi
vedeam că paşii nu mă pot purta altundeva decât spre
Pratofungo, ale cărei acoperişuri înzorzonate cu cozi de
zmeu erau acum destul de aproape, la poalele dealului.
Leproşii mă băgau în seamă doar din când în când,
schimbând ocheade şi sunete de flaşnetă, dar mie mi se
părea că tocmai eu mă aflu în centrul acestui marş al lor
şi că mă însoţeau spre Pratofungo ca pe un animal
capturat. În sat, pereţii caselor erau vopsiţi în culoarea
liliacului, iar la o fereastră o femeie despuiată pe jumătate,
cu pete liliachii pe obraz şi pe piept, strigă în vreme ce
cânta din liră:
— S-au întors grădinarii! Şi trase de corzile lirei.
Alte femei se iviră la ferestre sau în pridvoare,
agitându-și tălăngile şi cântând:
— Bine-aţi venit, grădinarilor!
Eu căutam să calc numai prin mijlocul uliţei şi să nu
mă ating de nimeni; dar la o răspântie m-am pomenit cu o
droaie de leproşi în jurul meu, bărbaţi şi femei șezând în
pragul bordeielor, în zdrenţele lor spălăcite, prin care li se
vedeau petele şi buboaiele, şi purtând în păr flori de
păducel şi dediţei.
S-ar fi zis că leproşii dădeau un mic concert în cinstea
mea. Unii îşi aplecau viorile spre mine zăbovind mult cu
arcuşul pe corzi, alţii, de cum mă uitam la ei, orăcăiau ca
broaştele, iar alţii îmi arătau nişte păpuşi ciudate, care
suiau şi coborau pe o sfoară. Tot acest talmeş-balmeş de
gesturi şi sunete alcătuia micul lor concert, dar se auzea şi
un soi de refren pe care-l repetau mereu:
— Puişorul fără pete s-a umplut şi el de pete.
— Eu o caut pe doica mea, le-am strigat, pe bătrâna
Sebastiana: ştiţi cumva unde e?
Pufniră în râs, cu mutra lor atotştiutoare şi
răutăcioasă.
— Sebastiana! am strigat. Sebastiana! Unde eşti?
— Uite-o, băieţele, îmi spuse unul dintre leproşi, uite-o,
drăguţule, şi-mi arătă o uşă.
Uşa se deschise şi dinăuntru ieşi o femeie măslinie,
poate o arăboaică, tatuată şi pe jumătate goală, cu o coadă
de zmeu în spinare, care începu un dans dezmăţat. N-am
prea înţeles ce s-a petrecut mai departe: bărbaţi şi femei
se aruncară unii peste alţii, pornind ceea ce am aflat mai
târziu că se cheamă o orgie.
Eu mă făcusem mic de tot, când deodată bătrână
Sebastiana îşi croi drum în mijlocul lor.
— Spurcăciuni neruşinate! le spuse. Măcar un pic de
cuviinţă faţă de un suflet neprihănit.
Mă luă de mână şi mă trase după ea, în vreme ce
leproşii cântau mai departe:
— Puişorul fără pete s-a umplut şi el de pete!
Sebastiana purta o rochie de postav vioriu, de o croială
aproape călugărească; câteva pete începuseră să-i
sluţească obrazul neted. Eu mă bucuram că-mi regăsisem
doica, dar eram şi tare speriat, fiindcă mă luase de mână,
şi, fără doar şi poate, mă umpluse de lepră. Ceea ce i-am
şi spus.
— Nu te teme, mi-a răspuns Sebastiana, tatăl meu era
pirat şi bunicul pustnic. Eu ştiu toate ierburile de leac
care te apără de boli, fie de prin părţile noastre, fie
arăbeşti. Ăştia se freacă toţi cu măghiran şi cu nalbă; eu
însă îmi fac pe ascuns nişte fierturi cu limba-mielului şi
cu năsturel, şi lepră n-o să capăt câte zile-oi avea.
 — Şi petele acelea de pe faţa dumitale, doică? am
întrebat-o eu, simţind că-mi vine inima la loc, dar încă nu
convins pe de-a-ntregul.
— Sacâz. Ca să-i fac să creadă că am lepră şi eu. Vino
la mine să-ţi dau să bei o fiertură caldă de-a mea, că prin
locurile astea prevederea nu e niciodată de prisos.
M-am dus la ea acasă, un bordei aşezat cam depărtişor,
curat şi bine îngrijit; şi ne-am pus pe vorbă.
— Şi Medardo? Şi Medardo? mă tot descosea ea; şi cum
apucam să deschid gura mă întrerupea: Ah, ce păcătos!
Ah, ce pramatie! Amorezat! Ah, sărmana fată! Şi-aci, şi-aci,
nici nu vă dă prin gând ce se petrece! De-aţi şti câtă risipă
fac! Toate câte ni le rupem noi de la gură ca să i le dăm lui
Galateo, şi-aci ştii ce fac? Şi Galateo ăsta e o poamă bună,
să ştii. Un parşiv; şi nu e singurul! Şi noaptea câte drăcii
nu fac! Ba încă şi ziua! Şi muierile astea, nişte neruşinate
ce n-am pomenit! De s-ar pricepe cel puţin să cârpească şi
ele câte ceva, dar ţi-ai găsit! Nişte zăpăcite şi nişte
zdrenţăroase! A, eu le-am spus-o de Ia obraz... Şi ele, ce
crezi că au binevoit să-mi răspundă?
A doua zi, foarte bucuros de vizita la doică, m-am dus
să prind ţipari.
Am aruncat undiţa în râu, prin partea unde-i albia mai
largă şi, în aşteptarea peştelui, am aţipit. Nu ştiu cât oi fi
dormit; m-a deşteptat un zgomot. Am deschis ochii şi am
văzut o mână deasupra capului şi pe mâna aceea un
păianjen roşu şi păros. Am întors capul şi m-am pomenit
cu unchiul meu în mantia lui neagră.
Am sărit înspăimântat, dar în clipa aceea păianjenul îl
muşcă pe unchi-meu de mână, apoi se făcu nevăzut.
Unchi-meu îşi duse mâna la gură, îşi supse rana uşurel şi
îmi spuse:
— Adormiseşi şi am băgat de seamă că un păianjen
veninos îşi cobora firul din cracă aceea drept pe gâtul tău.
Am întins mâna şi uite că m-a muşcat.
 Eu n-am crezut o iotă din ce-mi spunea: de trei ori pe
puţin încercase să-mi facă de petrecanie cu asemenea
sisteme. Fapt este însă că păianjenul acela îl muşcase de
mână şi mâna i se umfla.
— Tu îmi eşti nepot, spuse Medardo.
— Da, i-am răspuns, mirându-mă întrucâtva, fiindcă
pentru întâia oară dădea de înţeles că mă recunoaşte.
— Te-am recunoscut numaidecât, îmi spuse el. Şi
adăugă: Ah, păianjene! O singură mână am şi vrei să mi-o
otrăveşti! Dar, fireşte, tot e mai bine că s-a luat de mâna
mea, decât să se fi atins de gâtul copilului ăstuia.
După câte ştiam, unchi-meu nu mai vorbise niciodată
aşa. O clipă mi-a trecut prin minte că spune adevărul şi că
poate s-a îmbunat dintr-o dată, dar m-am răzgândit pe
loc: prefăcătoria şi vicleşugurile îi stăteau în obicei. E
drept că părea foarte schimbat, nemaiavând înfăţişarea
aceea crispată și plină de cruzime, ci mai degrabă o mină
istovită şi îndurerată, poate fiindcă se temea şi suferea de
pe urma muşcăturii. Dar şi îmbrăcămintea plină de praf,
croită parcă altfel că de obicei, întărea o atare impresie:
mantia neagră era cam jerpelită şi de poalele ei se
agăţaseră frunze uscate şi coji de castane; nici haina nu
părea făcută din obişnuita catifea neagră, ci dintr-un
postav ros şi spălăcit, iar piciorul nu şi-l purta în cizma
aceea înaltă de piele, ci într-un ciorap de lână cu dungi
albastre şi albe.
Ca să-i arăt că nu mă sinchisesc de el, m-am dus să
văd dacă nu se prinsese cumva un ţipar de cârligul
undiţei. Ţipari nu erau, în schimb atârna de undiţă un
strălucitor inel de aur cu diamant. L-am tras în sus: pe
giuvaer era stema neamului Terralba. Vicontele, care nu
mă slăbea din ochi, îmi spuse:
— Nu te minuna. Trecând pe-aici am văzut un ţipar
zbătându-se în undiţă şi aşa mi s-a muiat inima că i-am
dat drumul; gândindu-mă că i-am făcut o pagubă
pescarului, am ţinut să-l despăgubesc dăruindu-i inelul,
ultimul lucru de valoare pe care-l mai am.
Eu rămăsesem cu gura căscată. Şi Medardo continuă:
— Încă nu ştiam că pescarul erai chiar tu. După aceea
te-am găsit dormind în iarbă şi plăcerea de a te vedea s-a
preschimbat deodată în frică, din pricina păianjenului,
care cobora spre tine. Ce-a urmat ştii; şi spunându-mi
toate acestea îşi privi mâhnit mâna umflată şi învineţită.
Se putea prea bine ca totul să fi fost doar un şir de
crunte amăgiri; eu însă mă gândeam ce frumos ar fi să se
fi petrecut în inima lui o asemenea neaşteptată schimbare
şi cât s-ar bucura, împreună cu mine, Sebastiana, Pamela
şi toate fiinţele care pătimeau de pe urma răutăţii sale.
— Unchiule, i-am spus lui Medardo, aşteaptă-mă aici.
Dau o fugă până la doica Sebastiana, care se pricepe la
toate ierburile de leac şi-i cer să mi-o dea pe aceea care
vindecă muşcăturile de păianjen.
— Doica Sebastiana, rosti vicontele, lungit pe jos cu
mâna pe piept. Cum o mai duce?
Neavând încredere să-i spun că Sebastiana nu se
îmbolnăvise de lepră, m-am mulţumit să-i răspund:
— Ei, aşa şi-aşa, şi am luat-o la fugă, dornic mai
presus de toate s-o întreb pe Sebastiana ce gândește
despre aceste ciudate întâmplări.
Am găsit-o pe doică în bordeiul ei. De-abia îmi trăgeam
sufletul de oboseală şi de nerăbdare, aşa că i-am spus o
poveste cam încurcată, dar bătrâna se interesa mai mult
de muşcătură decât de faptele bune ale lui Medardo.
— Un păianjen roşu, zici? Da. Da, ştiu ce fel de iarbă-i
trebuie... Un pădurar s-a pomenit odată cu braţul umflat...
Şi spui că s-a făcu om de treabă? Eh, ce vrei să zic,
totdeauna a fost băiat bun, numai că pe el trebuie să ştii
cum să-l iei... Dar unde-oi fi pus ierburile alea? Ajunge să-
i faci o compresă. Ce ţi-e şi cu Medardo ăsta... De mic a
fost un hoţoman... Iacă şi ierburile, le pusesem la păstrare
într-un săculeţ... Uite, aşa a fost el mereu: când avea
vreun necaz, venea de se plângea la doica lui... Şi zici că-i
adâncă muşcătura aia?
— I s-a umflat mâna stânga uite-aşa, i-am răspuns.
— Ah, ah, băiatule... rìse doica. Mâna stângă... Şi de
unde până unde, mă rog, mâna stângă la stăpânul
Medardo? Păi a lăsat-o acolo, în Boemia, la turcii ăia, arză-
i-ar focul, acolo şi-a lăsat toată jumătatea stânga de trup...
— Aşa e, am spuse eu, şi totuşi... el era acolo, eu aici,
şi ţinea mâna întinsă aşa... Cum se poate una ca asta?
— Nu mai ştii care-i stânga şi care-i dreapta, cum s-ar
zice? răspunse doica Şi-ai învăţat asta când aveai cinci
ani...
Nu izbuteam să mă descurc. Bineînţeles, Sebastiana
avea dreptate, şi totuşi îmi amintesc că lucrurile stăteau
de-a-ndoaselea.
— Du-i ierburile astea ca un băiat bun ce eşti, spuse
doica; iar eu o şi luai la fugă.
Am ajuns la râu cu sufletul la gură, dar unchiul meu
nu se mai afla acolo. M-am uitat de jur împrejur:
dispăruse cu mâna lui umflată şi otrăvită cu tot.
Se însera şi eu tot mă mai învârteam printre măslini.
Când deodată l-am zărit, înfăşurat în mantia-i neagră,
stând în picioare pe un mal. Sprijinit de un copac. Era
întors cu spatele şi privea spre mare. Simţeam că iar mi se
face frică şi de-abia am izbutit să-i spun cu voce stinsă:
— Unchiule, uite ierburile de leac pentru muşcătură...
Jumătatea de obraz se întoarse brusc, crispându-se într-o
fioroasă strâmbătură.
— Ce ierburi, ce muşcătură? zbieră el.
— Păi, ierburile care să te vindece... i-am răspuns.
Şi iată că din blajina lui înfăţişare de dinainte nu mai
rămăsese nici urmă, fusese ceva trecător; parcă mai
revenea din ea treptat un fel de rânjet; dar de bună seamă
că nu era decât o prefăcătorie.
 — Aha... foarte bine... pune-o în scorbura copacului
aceluia... o iau eu mai târziu... spuse.
L-am ascultat şi am vârât mâna în scorbură. Era un
cuib de viespi. Se repeziră toate la mine. Am luat-o la
goană, fugărit de roiul acela, şi m-am aruncat în râu. Am
înotat sub apă şi aşa am reuşit să scap de viespi. Scoțând
capul afară, am auzit întunecatul hohot de râs al
vicontelui care se depărta.
Iar izbutise să mă tragă pe sfoară. Şi cum destule
lucruri nu le pricepeam, m-am dus la doctorul Trelawney
ca să-i vorbesc despre ele. Englezul se afla în căsuţa lui de
gropar, la lumina unei candele, aplecat peste un tratat de
anatomie umană, fapt foarte neobişnuit.
— Doctore, l-am întrebat, s-a pomenit vreodată ca un
om muşcat de un păianjen roşu să scape teafăr?
— Păianjen roşu, zici? sări în sus doctorul. Pe cine-a
mai muşcat păianjenul roşu?
— Pe unchiul meu, vicontele, i-am răspuns, şi tocmai
când să-i aduc ierburile de leac de la doică, din bun cum
părea că devenise s-a făcut rău la loc şi n-a vrut să
primească ajutor de la mine.
— Chiar adineauri l-am îngrijit pe viconte de o
muşcătură de păianjen roşu la mână, spuse Trelawney.
— Ia zi, doctore, cum ţi s-a părut, bun sau rău?
Şi atunci doctorul mi-a istorisit cum s-au petrecut
lucrurile.
După ce-l lăsasem pe viconte lungit pe iarbă cu mâna
umflată, trecuse pe acolo doctorul Trelawney. Îl zări pe
viconte şi, ca de obicei, bâțâind de frică, încercă să se
ascundă după copaci. Dar Medardo auzindu-i paşii, se
ridică şi strigă:
— Ei, cine-i acolo?
Englezul se gândi în sinea lui: „Dacă descoperă că cel
care se ascunde sunt eu, cine ştie ce-i mai dă prin cap să-
mi facă?“ şi îşi luă tălpăşiţa ca nu cumva să fie
recunoscut. Dar se poticni de ceva şi căzu drept în râu.
Deşi trăise toată viața pe corăbii, doctorul Trelawney habar
n-are să înoate, drept care, trezindu-se în mijlocul apei,
începe să dea din mâini şi să strige după ajutor. Vicontele
îi răspunde:
— Aşteaptă-mă, şi se duce pe mal, coboară în apă
ținîndu-se cu mâna bolnavă de o rădăcină de copac ieşită
în afară, şi se întinde până ce doctorul izbuteşte să-l apuce
de picior. Deşirat şi slab cum e, îi ține loc de frânghie ca să
poată ajunge la mal.
Iată-i aşadar teferi pe amândoi, în timp ce doctorul
bolboroseşte:
— Oh, oh, milord... vă mulţumesc, zău, milord... cum
aş putea... şi-i strănută drept în obraz, fiindcă se
căptuşise cu un guturai.
— Sănătate! spuse Medardo, dar vă rog, puneţi ceva pe
dumneavoastră, şi îi puse pe spate propria lui mantie.
Doctorul se codeşte, mai stingherit ca niciodată. Iar
vicontele îi spuse: – Luaţi-o, e a dumneavoastră.
În clipa aceea, Trelawney observă că Medardo are mâna
umflată.
— Ce vietate v-a muşcat?
— Un păianjen roşu.
— Daţi-mi voie să vă îngrijesc eu, milord.
Şi-l duce în căsuţa lui de cioclu, unde-l doctoriceşte cu
tot felul de leacuri şi comprese. Între timp, vicontele stă de
vorbă cu el, plin de omenie şi bună-cuviinţă. Se despart,
făgăduindu-şi să se revadă curând şi să devină şi mai buni
prieteni.
— Doctore, i-am spus eu după ce isprăvise de povestit.
Puţin după aceea, vicontele îngrijit de dumneata a căzut
iar pradă necruţătoarei sale nebunii şi a pus ditamai roiul
de viespi să sară pe mine.
— Nu cel pe care l-am îngrijit eu, răspunse doctorul şi
clipi din ochi.
 — Ce vrei să spui, doctore?
— Ai să afli mai târziu. Dar să nu sufli nimănui o
vorbă. Şi-acum, lasă-mă să-mi continui studiile, pentru că
ne aşteaptă alte vremuri.
Şi doctorul Trelawney nu se mai sinchisi de mine; se
adânci din nou în acea neobişnuită lectură a tratatului de
anatomie umană. Fără doar şi poate că punea ceva la cale
şi, în toate zilele ce urmaseră, rămase tăcut şi preocupat.

Dar din mai multe locuri începuseră să sosească veşti

despre dubla fire a lui Medardo. Pe copiii rătăciţi în
pădure, care vedeau înfricoşaţi cum îi ajunge din urmă
jumătatea de om cu cârjă, îi aducea de mână acasă şi le
dăruia flori de smochin şi plăcinte; văduve sărmane erau
ajutate de el să care lemne; pe câinii muşcaţi de vipere îi
îngrijea, săracii se trezeau cu daruri misterioase pe
pervazul ferestrei sau în pragul casei, pomi fructiferi pe
care vântul îi smulsese din rădăcini erau înfipţi şi proptiţi
la loc, înainte că gospodarii să scoată nasul afară.
Dar apariţiile vicontelui pe jumătate înfăşurat în
mantia-i neagră vesteau totodată întâmplări dureroase:
copii răpiţi erau găsiţi după un timp prizonieri în peşteri
astupate cu bolovani; butuci şi pietroaie se prăvăleau
peste femei bătrâne; dovleci ce abia apucaseră să se coacă
erau striviţi din aceeaşi pornire răutăcioasă.
De la o vreme, vicontele ţintea cu praştia numai
rândunele; şi nu spre a le ucide, ci doar ca să le facă răni
şi să le schilodească. Dar începeau să se vadă prin văzduh
şi rândunele cu picioruşele bandajate şi proptite în
surcele, sau cu aripile lipite ori date cu ceară; era un stol
întreg de rândunele împlătoşate astfel, care zburau
prudente toate împreună, părând a fi convalescentele unui
spital păsăresc şi se spunea, oricât ar fi fost de necrezut,
că le doctoriceşte Medardo în persoană.
O dată, furtuna a surprins-o pe Pamela într-un loc
îndepărtat şi pustiu, împreună cu capra şi răţuşca ei. Ştia
că se află pe-aproape o peşteră micuţă, un fel de scobitură
în stâncă, care abia de se zărea şi se îndreptă într-acolo.
Văzu că dinăuntru ieşea o cizmă veche şi peticită şi că în
scobitura aceea se ghemuise jumătatea de trup înfăşurată
în mantia neagră. Dădu să fugă. Dar vicontele o zărise şi
ieşind în ploaia care răpăia, îi spuse:
— Adăposteşte-te aici, fetiţo, hai vino.
— Nici prin gând nu-mi trece, răspunse Pamela,
înăuntru abia de încape unul singur şi dumneata vrei să
mă turteşti.
— Nu te teme, zise vicontele. Eu rămân afară şi ai să
poţi sta liniştită la adăpost, cu capra şi cu răţuşca ta.
— Capra şi rățușca nu păţesc nimic dacă stau în ploaie.
— Ai să vezi că le punem şi pe ele la adăpost.
Pamela, care auzise povestindu-se despre curioasele
accese de bunătate ale vicontelui, îşi spuse: „Ia să
încercăm“ şi se ghemui în peşteră, înghesuind lângă ea şi
cele două dobitoace. Vicontele, care stătea în faţa lor, ţinea
mantia în chip de perdea, ca nici măcar capra şi răţuşca
să nu se ude. Pamela se uită la mâna care ţinea mantia,
rămase o clipă pe gânduri, îşi privi mâinile, le compară
între ele şi izbucni într-un hohot de râs.
— Îmi pare bine că eşti veselă, fetiţo, spuse vicontele,
dar de ce râzi, dacă-mi este îngăduit să întreb?
— Râd pentru că am ajuns să pricep ce anume i-a
smintit pe ţăranii din satul meu.
— Ce anume?
— Dumneata eşti şi bun, şi rău. Acum e totul limpede.
— De ce?
— Păi mi-am dat seama că dumneata eşti cealaltă
jumătate. Vicontele care trăieşte la castel, acela rău, e una
dintre jumătăţi. Iar dumneata eşti cealaltă jumătate,
despre care se zicea că s-a prăpădit în război, dar acum s-
a întors acasă. Şi e o jumătate bună.
 — Drăguţ din partea ta.
— Oh, aşa stau lucrurile, nu ţi-am spus-o ca să te
măgulesc.
Şi acum iată povestea lui Medardo aşa cum a aflat-o
Pamela chiar atunci. Nu era adevărat că ghiuleaua aceea
de tun îi făcuse zob restul de trup; Medardo fusese retezat
în două jumătăţi; una din ele au găsit-o culegătorii de
răniţi ai oştirii; cealaltă a rămas îngropată sub o piramidă
de rămăşiţe creştineşti şi turceşti, fără să fie luată în
seamă. În puterea nopţii au trecut pe-acolo doi sihaştri,
nu se ştie bine dacă erau dreptcredincioşi sau vrăjitori,
care, aşa cum se întâmpla cu câte unii pe timp de război,
au ajuns să trăiască pe pământurile pustii dintre cele
două tabere şi poate încercau, după cum se spune acum,
să slăvească deopotrivă şi Sfânta treime creştină, şi pe
Alah al lui Mahomed. În ciudata lor milostenie, sihaştrii
aceia, dând peste trupul înjumătăţit al lui Medardo, l-au
cărat în peştera lor şi acolo, cu balsamuri şi unsori
pregătite de ei, l-au doctoricit şi l-au salvat. De cum s-a
simţit în puteri, rănitul şi-a luat rămas-bun de la salvatorii
săi şi, şontâc-şontâc. cu cârja lui, a străbătut vreme de
luni şi ani ţinuturile creştine, ca să se întoarcă la castel,
minunându-i pe oamenii întâlniţi în cale cu faptele lui
bune.
După ce i-a istorisit Pamelei povestea lui, jumătatea de
viconte bun se arătă dornic ca şi Pamela să i-o istorisească
pe a ei. Şi Pamela s-a pus să-i explice cum Medardo cel
rău i-a tot întins curse şi cum a fugit ea de-acasă şi a
rătăcit prin pădure. Auzind povestea Pamelei, Medardo cel
bun se topi de înduioşare, împărţindu-şi mila între
prigonitele virtuţi ale păstoriţei, tristeţea fără leac a lui
Medardo cel rău şi singurătatea sărmanilor părinţi ai
Pamelei.
— Cât despre ei... spuse Pamela. Părinţii mei sunt
amândoi nişte pramatii bătrâne. Nu merită să le plângi de
milă.
— Oh, gândește-te, Pamela, ce amărâți trebuie să fie în
ceasul ăsta în vechea lor căsuţă, fără un suflet de om care
să le poarte de grijă şi să trebăluiască la câmp sau în
grajd.
— Cădea-le-ar grajdul în cap la amândoi! răspunse
Pamela. Bag de seamă că eşti cam slab de înger, căci, în
loc să te iei de piept cu cealaltă jumătate a dumitale
pentru toate blestemăţiile pe care le face, s-ar zice că ţi se
rupe inima până şi de el.
— Dar cum altfel? Eu care ştiu ce înseamnă să fii
numai jumătate de om, nu pot să nu-i plâng de milă
— Păi dumneata eşti altfel decât dânsul; tot cam ţicnit,
dar bun.
Atunci Medardo cel bun spuse:
— O, Pamela, acesta e folosul pe care ţi-l aduce faptul
de a fi înjumătăţit: că poţi pricepe pentru orice fiinţă şi
lucru de pe lume suferinţa pe care i-o stârneşte fiecăruia
şi fiecăreia propria sa neîntregire. Eu eram întreg şi nu
pricepeam, şi mă strecuram surd şi nesimţitor printre
durerile şi rănile semănate peste tot, pe care nici un om
întreg nu ajunge să şi le închipuie. Nu numai eu, Pamela,
sunt o fiinţă retezată şi ruptă în două, ci şi tu şi toţi
ceilalţi. Iată că eu acum mă simt frate, într-un fel pe care
odinioară, când eram întreg, nu-l cunoşteam, cu toate
mutilările şi lipsurile de pe lume. Dacă vei veni cu mine,
Pamela, vei învăţa să suferi pentru durerile fiecăruia şi să
le alini pe ale tale, alinându-le pe ale lor.
— Ce spui dumneata acolo e foarte frumos, răspunse
Pamela, dar eu am intrat într-o mare belea cu cealaltă
parte a dumitale, care s-a îndrăgostit de mine şi cine ştie
ce are de gând să-mi facă.
Unchiul meu lăsă să-i cadă mantia, căci furtuna
trecuse.
— Şi eu sunt îndrăgostit de tine, Pamela.
 Pamela țâșni afară din grotă:
— Ce bucurie! A ieşit curcubeul pe cer şi eu mi-am
găsit încă un iubit. E tot tăiat în două, dar are suflet bun.
Păşeau sub crengile din care mai picura ploaia, pe
poteci pline de noroi. Jumătatea de gură a vicontelui se
arcuia într-un surâs dulce, incomplet
— Şi, mă rog, ce facem acuma? întrebă Pamela
— Eu aş zice să mergem la părinţii tăi, sărăcuţii de ei,
şi să le dăm o mână de ajutor în gospodărie.
— Du-te tu dacă ai chef, spuse Pamela
— Eu am, draga mea, răspunse vicontele.
— Eu, una, rămân aici, zise Pamela şi se opri în loc cu
raţă şi capră cu tot
— A săvîrşi împreună fapte bune e singurul mijloc de a
ne iubi.
— Păcat Şi eu care credeam că sunt alte mijloace.
— Rămâi cu bine, draga mea. Am să-ţi aduc plăcinte cu
mere. Şi o luă înainte pe cărare, bocănind cu cârja
— Ce ai de zis, căpriţo? Ce ai de zis, rățuşco? făcu
Pamela, rămasă singură cu dobitoacele ei. Aşa mi-o fi
scris, să am parte numai de podoabe ca astea?
 VIII

DE CÂND AFLASE toată lumea că s-a înapoiat cealaltă

jumătate a vicontelui, pe atât de bună pe cât era prima de
rea, viaţa la Terralba se schimbase mult.
Dimineţile îl însoţeam pe doctorul Trelawney în vizitele
sale la bolnavi; pentru că, treptat, doctorul se apucase iar
de medicină, dându-și seama ce sumedenie de boli se
abătuseră peste oamenii noştri, cărora îndelungatele
lipsuri îndurate în vremea din urmă le şubreziseră
sănătatea – boli de care altădată nici nu se sinchiseau.
Mergeam pe drumuri de ţară şi vedeam semnele lăsate
de unchiul meu, care trecuse pe-acolo înaintea noastră.
Unchiul cel bun, vreau să spun, care în fiecare dimineaţă
îi vizita şi el nu numai pe bolnavi, ci şi pe săraci, pe
bătrâni, pe oricine avea nevoie de ajutor.
În livada lui Bacciccia, rodiile coapte care atârnau de
crengi erau învelite fiecare într-o cârpușoară legată de jur-
împrejur. Ceea ce ne dădea de înţeles că pe Bacciccia îl
dureau măselele. Unchiul învelise rodiile că nu cumva să
cadă din pom şi să se zdrobească, dat fiind că boala îl
împiedica pe gospodar să iasă afară şi să le culeagă; dar
semnul era totodată menit să dea de ştire doctorului
Trelawney să treacă pe la bolnav şi să aducă cleştele de
scos măsele.
Priorul Cecco ţinea în pridvor o floarea-soarelui atât de
plăpândă, că nu ajungea niciodată să înflorească. În
dimineaţa aceea am dat peste trei găini legate sub scară,
care ciuguleau întruna grăunţe şi îşi lăsau albul lor găinaţ
în ghiveciul cu floarea-soarelui. Am înţeles că Cecco
suferea de diaree. Unchiul meu legase acolo găinile ca să
îngraşe pământul din care se hrănea floarea, dar şi ca să-l
încunoştinţeze pe doctorul Trelawney de cazul acela
urgent.
Sub scara bătrânei Giromina, un şir de melci se târau
în sus spre uşă: melci dintre aceia care se mănâncă prăjiţi.
Era un dar pe care unchiul îl adusese din pădure
Girominei, dar şi în semn că boala de inimă de care
suferea biata bătrână se agravase şi că se cuvine ca
doctorul să intre la ea pe nesimţite, ca nu cumva s-o
sperie.
Medardo cel bun se folosea de toate aceste mijloace de
comunicare ca să nu-i alarmeze pe bolnavi printr-o prea
bruscă solicitare a doctorului, dar şi pentru ca Trelawney,
încă înainte de a intra la ei, să-şi facă pe loc o idee despre
ce anume e vorba şi să-şi înfrângă astfel sfiala care-l
încerca ori de câte ori trebuia să pună piciorul în casa
cuiva şi să se apropie de bolnavii despre care nu ştia ce
boală au.
Deodată, prin toată valea se dădu alarma:
— Amărâtul! Soseşte Amărâtul!
Era cealaltă jumătate a unchiului meu, care fusese
văzut călărind de-a lungul ţărmului. Fiecare fugea atunci
să se ascundă, primul fiind doctorul Trelawney, iar eu în
urma lui.
Treceam prin faţa casei Girominei şi iată că sub scară
se vedeau urme de melci striviţi, numai bale şi cochilii
făcute ţăndări.
— A şi trecut pe-aici! Păzea!
În curte la priorul Cecco, găinile fuseseră legate de
gard, ca să strice roşiile, şi acum găinaţul şi-l lăsau acolo,
pângărind bunătatea aceea de legumă.
— Păzea!
La Bacciccia, în livadă, rodiile zăceau strivite pe jos, iar
de crengi atârnau bucăţi de cârpa ruptă.
— Păzea!

Şi-aşa, printre acte caritabile şi tot felul de grozăvii, ne

duceam şi noi zilele. Cel Bun (cum i se spunea jumătăţii
stângi a unchiului meu, în contrast cu Amărâtul, cealaltă
jumătate) aproape că ajunsese să fie pus în rând cu sfinţii.
Schilozii, săracii, femeile înşelate, toţi cei care aveau vreun
necaz dădeau fuga la el. Ar fi putut să tragă foloase din
această situaţie şi să devină el viconte. El însă tot un
hoinar rămânea, umblând de colo-colo, pe jumătate
înfăşurat în zdrenţuita sa mantie neagră, proptit în cârjă,
cu ciorapul alb-albastru plin de cârpituri, împărţind binele
deopotrivă şi celui care i-l cerea, şi celui care-l gonea cu
răutate. Şi nu exista oaie cu piciorul rupt în vreo râpă,
beţivan care să scoată cuţitul la cârciuma sau nevastă
necredincioasă furişându-se noaptea la ibovnicul ei, care
să nu-l vadă ivindu-se ca picat din cer. Negru, uscăţiv şi
zâmbindu-le galeş, spre a le veni în ajutor, spre a le da
sfaturi bune şi a preîntâmpina alte nelegiuiri şi păcate.
Pamela tot în pădure stătea. Îşi meşterise un scrânciob
între doi pini, pe urmă un altul mai solid pentru capră şi
unul mai micuţ pentru răţuşcă, şi îşi omora timpul
legănându-se împreună cu dobitoacele ei. La o anumită
oră, sosea şontâc-șontâc printre pini Cel Bun, cu o
legătură în spinare. Erau boarfe de spălat şi de cârpit,
adunate de pe la cerşetorii, orfanii sau bolnavii rămaşi
singuri pe lume; o punea pe Pamela să le spele, dându-i
astfel şi ei putinţa să săvârșească fapte bune. Pamela,
căreia i se urâse de-atâta stat în pădure, clătea boarfele la
râu, iar el îi dădea o mână de ajutor. După care ea le
întindea la uscat pe frânghiile scrânciobului, iar Cel Bun,
stând pe un bolovan, îi citea din Ierusalimul eliberat3.
Pamela, că ei puţin îi păsa de aceste lecturi, stătea
lungită în iarbă cu burta la soare şi se despăduchea
(fiindcă de pe urma traiului în pădure o cam năpădiseră
micile vieţuitoare), frecându-se cu o buruiană, căscând,
aruncând pietricele în sus cu picioarele desculţe şi
3 Celebru poem de Torquato Tasso (1554-l595).
contemplându-și pulpele trandafirii şi rotunjoare, atât cât
se cuvine. Cel Bun, fără a-şi lua ochii de pe carte, declama
mai departe strofă după strofă, în dorinţa de a şlefui
purtările necioplitei copile.
Dar ea, departe de a urmări şirul versurilor şi
plictisindu-se de moarte, îşi îndemnă încet-încet căpriţa
să-l lingă pe Cel Bun pe jumătatea lui de obraz, iar pe
răţuşcă o puse să i se cocoaţe drept pe carte. Cel Bun sări
înapoi, ridicând cartea, care se închise; dar chiar în clipa
aceea Amărâtul țâşni în galop dintre copaci rotind o
ditamai sabie înspre Cel Bun. Sabia nimeri cu tăişul în
carte, retezând-o drept în două pe toată lungimea ei.
Cotorul rămase în mâna Celui Bun, iar cealaltă parte se
împrăştie prin aer în mii de pagini înjumătăţite. Amărâtul
dispăru în galop; încercase, fără doar şi poate, să taie
jumătatea de cap a Celui Bun, dar cele două dobitoace se
nimeriseră să fie acolo tocmai la momentul potrivit.
Paginile lui Tasso cu marginile albe şi cu versurile tăiate în
două au zburat aşa în voia vântului până ce s-au aşezat pe
crengile pinilor, pe iarbă şi pe apa râului. De pe o coamă
de deal, Pamela privea zborul acela alb şi spunea:
— Ce frumos!
Câteva jumătăţi de pagini au ajuns pe poteca pe care
treceam doctorul Trelawney şi cu mine. Doctorul prinse
una din zbor, o suci pe faţă şi pe dos, se munci să
desluşească versurile acelea fără cap şi fără coadă şi
clătină din cap:
— Nu se înţelege nimic... Țţţ... Țţţ...
Faima Celui Bun se răspândise printre hughenoţi,
bătrânul Ezechiel fiind văzut adesea în vârful viei galbene,
de unde privea bolovănosul drum de catâri care suia din
vale.
— Taică, îi spuse unul dintre feciorii săi, te văd privind
în vale ca şi cum ai aştepta sosirea cuiva
— Aşteptarea e în firea omului, răspunse Ezechiel, iar
omul drept aşteaptă cu încredere; nedreptul, cu teamă.
— Îl aştepţi cumva pe Şchiopul-de-celălalt-picior, taică?
— Ai auzit vorbindu-se de el?
— În vale, nici nu se vorbeşte de altceva decât de
Ciungilă-Stîngăcilă. Gândești că are să vină şi sus la noi?
— Dacă pe pământul nostru trăiesc oameni cu cugetul
curat, iar el tot un asemenea soi de om este, nu văd vreo
pricină pentru care n-ar veni.
— Drumul e anevoios pentru cine trebuie să-l suie în
cârjă.
— A mai fost pe-aici un Ologilă care-a găsit cal să urce.
Auzindu-l pe Ezechiel, ceilalţi hughenoţi se strânseră în
jurul lui, ieşind dintre araci. Şi văzând că vorbeşte pe
ocolite despre viconte, îi trecură fiorii pe toţi.
— Ezechiel, părinte al nostru, îi spuseră, când a venit
Subţiraticul în noaptea aceea şi fulgerul a trăsnit o
jumătate de stejar, ne-ai spus că poate într-o zi o să avem
ca oaspete un drumeţ mai bun.
Ezechiel încuviinţă, coborându-și barba în piept.
— Taică, ăsta de care se tot vorbeşte acuma e tot un
Deşălat ca celălalt, dar altfel decât el la trup şi la suflet:
milostiv pe cât e celălalt de hain. Să fie oare oaspetele pe
care-l prevesteau vorbele tale?
— Ar putea să fie orice drumeţ de pe orişicare drum,
răspunse Ezechiel, prin urmare şi el.
— Atunci să nădăjduim cu toţii că el e, spuseră
hughenoţii.
Nevasta lui Ezechiel făcu un pas înainte, împingând o
roabă cu coarde de viţă-de-vie şi privind drept în faţa ei.
— Noi totdeauna nădăjduim tot ce e bun, spuse, dar
chiar dacă acela care umblă șchiopătând pe dealurile
noastre e doar un biet schilod întors de la război, bun sau
rău la suflet, se cuvine să ne călăuzim zi de zi numai după
dreptate şi să ne lucrăm pământul.
— Asta aşa e, răspunseră hughenoţii. Am spus noi oare
altceva?
— Bine, dacă ne-am înţeles cu toţii, zise femeia, să
punem iar mâna pe sapă şi pe furcă.
— Ciumă şi foamete! izbucni Ezechiel. Cine v-a spus să
lăsaţi baltă săpatul?
Hughenoţii se împrăştiară printre araci ca să-şi ia
uneltele lăsate pe brazdă; dar în clipă acea Esau care,
văzând că taică-său nu-l bagă în seamă, se căţărase
într-un smochin şi mânca din fructele încă nepârguite,
începu să strige:
— Ia uitaţi-vă jos! Cine vine pe catârul acela?
Într-adevăr, un catâr suia pe colnic, purtând legat
peste samar o jumătate de om. Era Cel Bun; cumpărase
animalul acela bătrân şi plin de julituri când acesta era
dus ca să fie înecat în râu, deoarece arăta atât de
prăpădit, că nici pentru tăiere nu mai părea bun.
„Cum cântăresc cât jumătate de om, îşi spuse, catârul
ăsta bătrân o să mă poate duce în spinare. Şi având,
aşadar, pe ce să călăresc, am să pot merge să fac fapte
bune şi prin locuri mai îndepărtate.“
Iar acum, în cea dintâi călătorie, venise să-i vadă pe
hughenoţi.
Hughenoţii îl întâmpinară aliniaţi şi ţepeni, cântând un
psalm. Pe urmă bătrânul se apropie de el şi îi ură bun
venit ca frate al lor. Coborând de pe catâr, Cel Bun
răspunse ceremonios la salut, îi sărută mâna nevestei lui
Ezechiel, care stătea încruntată şi acră, îi întrebă pe toţi
de sănătate. Întinse mâna să mângâie capul ciufulit al lui
Esau, care se trase îndărăt, îi puse să-i spună povestea
prigoanelor prin care trecuseră, arătându-se înduioşat şi
plin de compătimire. Fireşte, vorbiră nu fără să stăruie
asupra neînţelegerilor de ordin religios – ca despre
urmarea unor nenorociri ce trebuie puse pe seama răutăţii
omeneşti în general. Medardo trecu peste faptul că
prigoanele veneau din partea Bisericii căreia îi aparţinea
el, iar hughenoţii, la rândul lor, nu se lansară în afirmaţii
privitoare la credinţă, temându-se de altfel ca nu care
cumva să spună ceva greşit din punct de vedere teologic.
Şi aşa sfârșiră prin a face cu toţi vagi declaraţii pioase,
dezaprobând orice act de silnicie şi orice exces. Căzuseră
cu toţii de acord, dar atmosfera era cam rece.
Pe urmă Cel Bun vizită ogoarele, îi compătimi pentru
sărăcăcioasele lor recolte şi se bucură să afle că cel puţin
aveau o recoltă bună de secară.
— Cu cât o vindeţi? îi întrebă
— Trei scuzi livra, spuse Ezechiel.
— Trei scuzi livra? Păi săracii din Terralba se sting de
foame, prieteni, şi nu apucă să-şi cumpere nici măcar un
pumn de secară! Poate nu ştiţi că jos, în vale, grindina a
prăpădit semănăturile de secară, iar voi aţi fi singurii în
stare să salvaţi o sumedenie de familii din ghearele foamei.
— Ba ştim, spuse Ezechiel, de aceea şi vindem la un
preţ bun.
— Dar gândiți-vă ce pomană v-aţi face cu nenorociţii
ăia dacă aţi lăsa din preţ la secară... Gândiți-vă cât bine ați
face...
Bătrânul Ezechiel se înfipse în faţa Celui Bun
încrucişându-şi braţele, iar hughenoţii se grăbiră să-l
imite.
— A face un bine, frăţioare, nu înseamnă a lăsa din
preţ. Cutreierând ogoarele, Cel Bun văzu hughenoţi
bătrâni, numai piele şi oase, săpând sub dogoarea
soarelui.
— Arăţi obosit, îi spuse unui bătrân care avea o barbă
atât de lungă, că aproape săpa peste ea, poate că nu te
simţi bine cu sănătatea.
— Atât cât se poate simţi de bine la şaptezeci de ani un
om care sapă zece ceasuri pe zi cu o ciorbă de napi în
burtă.
— E vărul meu Adam, spuse Ezechiel, un lucrător ce
nu s-a mai văzut.
— Păi la bătrâneţile dumitale s-ar cuveni să te
odihneşti şi să te hrăneşti ca lumea, se porni să-i spună
Cel Bun, dar Ezechiel îl trase deodată după el.
— Pe-aici frate, toţi ne câștigăm pâinea cu sudoarea
frunţii, rosti pe un ton care nu admitea vreo replică
La sosire, îndată ce coborâse de pe catâr, Cel Bun voise
să priponească animalul chiar el şi ceruse un sac cu
nutreţ pentru ca, după atâta urcuş, catârul să mai prindă
puteri. Ezechiel şi nevastă-sa schimbaseră anumite priviri,
fiindcă după socotinţa lor, unui asemenea catâr îi era de
ajuns şi un pumn de cicoare sălbatică; cum se aflau însă
în cel mai călduros moment al întâmpinării oaspetelui,
porunciseră să se aducă nutreţul. Dar pe urmă, făcându-și
iar socotelile, bătrânul Ezechiel se gândi că nu se cade ca
hodorogul acela de catâr să se înfrupte din bruma lor de
nutreţ, drept care, având grijă să nu-l audă oaspetele, îl
chemă pe Esau şi-i spuse:
— Esau, du-te încetişor la catâr, ia-i nutreţul şi dă-i
altceva.
— O fiertură pentru astmă?
— Coceni de porumb, coji de năut sau ce-ţi trece prin
cap.
Esau se duse la catâr, îi luă sacul şi se alese cu o
lovitură de copită, motiv pentru care umblă o vreme
şchiop. Spre a-şi scoate pârleala, se gândi să dosească
nutreţul rămas şi să-l vândă pe cont propriu; aşa încât
spuse că tot nutreţul l-ar fi mâncat catârul.
Soarele apunea. Cel Bun împreună cu hughenoţii se
aflau în mijlocul câmpului şi nu prea ştiau ce să-şi mai
spună
— Noi, mosafirule, am mai avea un ceas bun de lucru,
spuse nevasta lui Ezechiel.
— Atunci să nu vă mai stingheresc.
— Noroc bun, mosafirule.
 Şi Medardo cel Bun se sui din nou pe catâr.
— Un biet schilod întors de la război, spuse femeia
după plecarea lui. Şi câţi mai sunt ca el prin ţinuturile
astea! Sărmanii de ei!
— Sărmanii de ei, că bine zici, încuviinţară neamurile
toate.
— Ciumă şi foamete! zbiera bătrânul Ezechiel, umblând
pe câmp de colo până colo şi ridicând pumnii când vedea
vreun lucru făcut de mântuială sau vreo pagubă pricinuită
de secetă. Ciumă şi foamete!
 IX

DIMINEŢILE mă duceam adesea în atelierul lui

Pietrochiodo ca să mă uit la maşinăriile pe care le
construia iscusitul meşter. Pe dulgher îl chinuiau tot mai
tare spaima şi remuşcările, de când Cel Bun venise la el
într-o noapte, dojenindu-l cu privire la jalnicul ţel al
invenţiilor sale şi îndemnându-l să construiască
mecanisme pe care să le pună în mişcare bunătatea şi nu
setea de a face rău.
— Dar ce fel de maşinării s-ar cuveni să construiesc,
stăpâne Medardo? îl tot întreba Pietrochiodo.
— Stai să te lămuresc: ai putea bunăoară... şi Cel Bun
se apucă să-i descrie maşinăria pe care i-ar fi comandat-o
dacă ar fi fost viconte el şi nu cealaltă jumătate a sa,
însoţindu-şi explicaţiile cu nişte desene cam încurcate.
Lui Pietrochiodo îi păruse la început că respectiva
maşinărie ar urma să fie o orgă, şi anume o orgă
nemaipomenit de mare, ale cărei clape să scoată sunete
nespus de suave; tocmai se pregătea să caute lemnul
potrivit pentru tuburi, când o nouă conversaţie cu Cel Bun
îl zăpăci de tot, deoarece se părea că acesta ar fi vrut ca
prin tuburi să treacă nu aer, ci făină. De fapt urma să fie o
orgă, dar totodată şi o moară care să macine pentru săraci
şi eventual chiar un cuptor care să coacă lipii. Cel Bun îşi
desăvârşea zilnic ideea, mâzgălind o grămadă de hârtii cu
desenele sale, dar Pietrochiodo nu izbutea să ţină pasul cu
ele: căci această orgă-moară-cuptor trebuia totodată să
scoată apă din fântână, cruțându-i astfel pe asini de
osteneala lor şi mai trebuia să meargă pe roţi spre a sluji
mai multe sate, iar în zilele de sărbătoare să stea
suspendată în aer şi, cu nişte plase aşezate de jur
împrejur, să prindă şi fluturi.
 Drept care dulgherul începuse să se întrebe dacă nu
cumva construirea maşinilor cu scopuri caritabile depăşea
puterea omenească, în timp ce singurele în stare să
funcţioneze cu folos şi cu toată precizia erau
spânzurătorile şi instrumentele de tortură. Fapt este că, de
îndată ce Amărâtul se apucă să-i expună lui Pietrochiodo
ideea unui nou mecanism, meşterului îi şi dădea prin cap
în ce fel are s-o realizeze şi se punea pe treabă, fiece
amănunt părându-i-se perfect şi la locul lui, iar
instrumentul gata terminat, o capodoperă a minţii şi a
tehnicii.
Meşterul se frămînta: „Oare să pornească din sufletul
meu răutatea asta care mă face să reuşesc numai când fac
maşinării cumplite?“ Dar între timp născocea mai departe,
cu zel şi dibăcie, alte unelte de tortură.
Într-o zi l-am văzut meşterind un eşafod ciudat, în care
o spânzurătoare albă încadra un perete de lemn negru, iar
funia, albă şi ea, trecea prin două găuri în perete, chiar în
punctul unde se strânge laţul.
— Ce maşinărie mai e şi asta, meştere? l-am întrebat.
— O spânzurătoare care spânzură din profil, mi-a
răspuns.
— Şi pentru cine ai construit-o?
— Pentru un singur om care osândește şi este osândit.
Cu o jumătate de cap se osândește pe el însuşi la moarte,
iar cu cealaltă jumătate se leagă în laţ şi îşi dă ultima
suflare. Mie mi-ar plăcea să se încurce jumătăţile între ele.
Am priceput atunci că Amărâtul, simţind cum creşte
popularitatea jumătăţii sale bune, se hotărâse să-i facă de
petrecanie cât se poate de iute.
Într-adevăr, îşi chemă paznicii şi le spuse:
— O haimana chioară îşi face de cap cam de prea multă
vreme prin ţinuturile noastre, semănând zâzanie. Până
mâine să puneţi mâna pe intrigant şi să-l duceţi la moarte.
— Aşa vom face, Stăpâne, spuseră paznicii şi plecară.
 Saşiu cum era, Amărâtul nu băgase de seamă că-şi
făcuseră cu ochiul în vreme ce-i dădeau răspunsul.
Trebuie să ştiţi că se urzise în acele zile o conspiraţie de
palat, din care făceau parte şi paznicii. Urma ca actuala
jumătate de viconte să fie întemniţată şi ucisă, iar castelul
şi titlul să fie încredinţate celeilalte jumătăţi. Aceasta însă
nici habar n-avea. Şi noaptea, în fânăria unde îşi avea
culcuşul, se trezi înconjurat de paznici.
— Nu te teme, îi spuse căpetenia paznicilor, vicontele
ne-a trimis să te ucidem mişeleşte, numai că noi ne-am
săturat de asuprirea lui îngrozitoare şi am hotărât să-l
ucidem pe el şi să te punem în locul lui.
— Ce aud oare? Şi aţi făcut asta? Vreau să spun: l-ați
ucis pe viconte?
— Nu, dar la dimineaţă îl ucidem negreşit.
— Ah, binecuvântat fie cerul! Nu, nu vă mai mânjiți cu
sânge, că prea mult a curs până acum. Ce fel de bine ar
putea aduce o stăpânire născută dintr-o nelegiuire?
— Atunci îl închidem în turn şi tot o să trăim liniştiţi.
— Nu ridicaţi mâna asupra lui şi nici asupra altcuiva,
vă rog din suflet! Şi pe mine mă îndurerează samavolnicia
vicontelui: dar nu există alt leac decât să-i dăm o pildă
bună, purtându-ne cu cinste şi omenie.
— Atunci trebuie să te ucidem pe dumneata, signore.
— Ba nu! V-am spus că nu trebuie să ucideţi pe
nimeni.
— Păi cum e de fapt? Dacă nu-i venim de hac
vicontelui, înseamnă că trebuie să-i dăm ascultare.
— Luaţi sticluţa asta. Mai sunt câteva picături în ea,
ultimele ce mi-au mai rămas din unsoarea cu care m-au
lecuit pustnicii aceia din Boemia; mi-a fost până acum de
mare folos când se schimba vremea şi simţeam că mă
doare cicatricea mea fără sfârșit. Duceţi-o vicontelui şi
spuneţi-i doar atât: e un dar din partea cuiva care ştie ce
înseamnă să ai vinele astupate cu dopuri.
 Paznicii se duseră cu sticluţa la viconte şi vicontele îi
condamnă la spânzurătoare. Ca să-i salveze pe paznici,
ceilalţi complotişti hotărâră să se răzvrătească. Fiind nişte
nepricepuţi, dădură în vileag firele răzmeriţei, care fu
înecată în sânge. Cel Bun presără flori pe morminte şi avu
de mîngîiat văduve şi orfani.

Cineva nu se lăsa înduioşat niciodată de bunătatea

Celui Bun, şi anume bătrâna Sebastiana. Tot umblând cu
zeloasele sale îndeletniciri, Cel Bun se oprea adesea la
bordeiul doicii şi-i făcea câte o vizită, întotdeauna
cuviincios şi plin de umilinţă. Iar ea se apuca de fiecare
dată să-i țină o predică. Poate din pricina nelămuritului ei
instinct matern, poate pentru că bătrânețea începuse să-i
cam întunece minţile, doica nu prea ținea seamă de
despărţirea lui Merdardo în două bucăţi: ocăra o jumătate
pentru păcatele celeilalte, dădea uneia sfaturi pe care
numai cealaltă jumătate ar fi putut să le urmeze şi aşa
mai departe.
— Şi de ce te-ai apucat să iei cocoşul babei Bigin şi să-i
tai capul, că sărăcuţa atâta cocoş avea... Eşti băiat mare şi
te ţii de blestemăţii...
— De ce-mi spui asta mie, doică? Ştii bine că nu eu
am...
— Ei, asta-i bună! Ia să vedem cine altul putea să fie?
— Eu. Însă...
— Aha! Păi vezi?
— Dar acolo nu eu...
— Eh, dacă sunt bătrână, crezi cumva că m-am
prostit? Eu, când aud vorbindu-se de vreo ticăloşie,
numaidecât ştiu că de la tine se trage. Şi-mi zic în sinea
mea: pot să jur că aici şi-a vârât coada Medardo.
— Dar te-nşeli întruna...
— Mă înşel... Voi, ăştia tinerii, spuneţi despre noi
bătrânii că ne înşelăm... Dar voi? Tu te-ai apucat să-i dai
cârja ta în dar lui moş Isidor...
— Da, asta eu am făcut-o...
— Te mai şi fuduleşti? Păi cu ea şi-a ciomăgit muierea,
sărăcuţa...
— Îmi spusese că-l supără podagra şi nu poate umbla...
— Se prefăcea... Şi tu te-ai grăbit să-i dai cârja în dar...
Ei, uite că a rupt-o pe spinarea nevesti-sii, iar tu umbli
proptit într-o crăcană... N-ai pic de minte, asta e! Mereu ai
fost aşa! Şi când ai luat taurul lui Bernardo şi l-ai îmbătat
cu rachiu...
— Acela n-am fost eu...
— Zău, n-ai fost tu! Păi nu e om să nu spună: el e
capul răutăţilor, vicontele!

Desele vizite pe care le făcea Cel Bun la Pratofungo se

datorau nu numai ataşamentului său filial faţă de doică,
dar şi faptului că el se dedicase pe vremea aceea ajutorării
bieţilor leproşi. Imun la boală (tot, pare-se, mulţumită
misterioaselor îngrijiri primite din partea pustnicilor),
umbla prin sat informându-se despre nevoile fiecăruia şi
nelăsându-i să răsufle până nu li se devota în fel şi chip.
De multe ori, călare pe catâr, făcea naveta între Pratofungo
şi căsuţa doctorului Trelawney, cerându-i acestuia sfaturi
şi doctorii. Nu că doctorul, Doamne fereşte, şi-ar fi luat
inima în dinţi şi s-ar fi apropiat de leproşi, ci fiindcă se
părea că, avându-l pe Medardo cel Bun ca mijlocitor,
începuse să se intereseze de ei.
De fapt însă unchiul ţintea mai departe: îşi pusese în
gând să îngrijească nu numai trupurile leproşilor, ci şi
sufletele acestora. Mereu se afla printre ei, ca să-i
dăscălească şi să-şi bage nasul în treburile lor,
scandalizându-se şi ţinându-le predici. Leproşii nu-l mai
puteau răbda. La Pratofungo se isprăvise cu fericitele
vremuri ale desfrâului. Din pricina acelui slăbănog chior,
înfipt într-un singur picior, înveșmântat în negru, solemn
şi vorbindu-le ca din carte, nimeni nu-şi mai putea face
mendrele fără a fi muştruluit de faţă cu alţii, stârnind
răutate şi pizmă. Până şi de muzică li se făcuse lehamite,
tot auzind întruna că nu e altceva decât zădărnicie şi
desfrâu şi că nu porneşte din simţăminte curate, iar pe
ciudatele lor instrumente se aşternuse praful. Leproasele,
pierindu-le poftă să se mai destrăbăleze, se treziră faţă-n
faţă cu boala, şi-acum îşi petreceau serile bocind cu
disperare.
— Dintre cele două jumătăţi, mai rea e cea bună,
începuse să se spună la Pratofungo.
Admiraţia pentru Cel Bun nu pălea numai printre
leproşi.
— Noroc că ghiuleaua aceea de tun l-a tăiat doar în
două, spunea lumea; dacă l-ar fi tăiat în trei bucăţi, cine
ştie ce s-ar mai fi întâmplat.
Hughenoţii făceau acum de pază cu rândul, ca să se
ferească şi de el, dat fiindcă că nu mai avea pic de
bună-cuviinţă faţă de dânșii şi venea la orice oră să
spioneze câţi saci au în hambar şi să-i săpunească pentru
preţurile lor prea piperate, după care pleca şi dădea totul
în vileag, astfel că negustoria lor se ducea de râpă.
Aşa se scurgeau zilele la Terralba, iar sentimentele
noastre parcă se tociseră şi nu mai aveau culoare,
simţindu-ne ca pierduţi între răutate şi virtute, deopotrivă
de neomeneşti amândouă.
 X

NU S-A POMENIT noapte cu lună în care ideile perverse

să nu se cuibărească, la fel ca puii de şarpe, în sufletele
ticăloase, iar în sufletele milostive să nu apuce a înflori
crinii sacrificiului şi ai dăruirii de sine. Tot astfel rătăceau
prin râpele din Terralba cele două jumătăţi ale lui
Medardo, zbuciumându-se fiecare în felul ei.
După ce ambele jumătăţi luaseră, fiecare, câte o
hotărâre, dimineaţa porniră s-o aducă la îndeplinire.
Mama Pamelei, ducându-se să scoată apă din puţ, căzu
într-o capcană şi se scufundă în fântână. Agăţată de o
frânghie, striga:
— Ajutor! când zări prin gura puţului profilându-se pe
cer silueta Amărâtului, care-i spuse:
— Voiam doar să-ţi vorbesc. Uite ce m-am gândit: fiica
dumitale Pamela e văzută adesea în tovărăşia unei
haimanale înjumătăţite. Trebuie să-l sileşti s-o ia de
nevastă: oricum, i-a pătat cinstea, şi dacă e un gentilom,
se cuvine să dea satisfacţie. Aşa m-am gândit; să nu-mi
ceri şi alte lămuriri.
Tatăl Pamelei căra la teasc un sac cu măsline din
măslinul lui, dar sacul avea o gaură, drept care o dâră de
măsline îl urmă pe cărare. Simţind că i s-a uşurat povara,
îşi dădu jos sacul din spinare şi văzu că e aproape gol. Îl
zări şi pe Cel Bun venind din urmă: culegea măslinele una
câte una şi le punea în mantia sa.
— Veneam după dumneata să-ţi vorbesc şi am avut
norocul să-ţi salvez măslinele. Uite ce am pe inimă. De la
un timp stau şi mă gândesc că nefericirea aproapelui, pe
care eu doresc să-l ajut se trage poate tocmai din faptul că
mă aflu aici. Am să plec din Terralba. Dar numai dacă
această plecare a mea are să aducă mângâierea a două
fiinţe: fiica dumitale, care doarme într-o vizuină, deşi ar
merita un nobil destin, şi nefericita mea jumătate dreaptă,
care nu trebuie să mai rămână atât de singură. Se cuvine
ca Pamela şi vicontele să-şi lege vieţile prin căsătorie.
Pamela tocmai domesticea o veveriţă, când o întâlni pe
maică-sa, care părea să calce ca pe ace.
— Pamela, îi spuse maică-sa, e vremea ca haimanaua
aceea poreclită Cel Bun să te ia de nevastă.
— De unde şi ideea asta? întrebă Pamela.
— EI ţi-a pătat cinstea, el să se cunune cu tine. E atât
de bun la suflet că, dacă ai să i-o ceri, n-are să zică nu.
— Dar cum de ţi-ai băgat în cap una ca asta?
— Ţine-ţi gura: dacă-ai şti cine mi-a spus, n-ai mai
pune atâtea întrebări. Mi-a spus-o chiar Amărâtul,
luminăţia sa vicontele nostru!
— Dracu’ să-l ia! zise Pamela lăsând să-i cadă veveriţa
din poală, cine ştie ce cursă vrea să întindă.
Puţin după aceea, tocmai învăţa să cânte din frunză,
când îl întâlni pe taică-său, care părea să calce pe aşchii.
— Pamela, îi spuse taică-său. E timpul să-i spui da
vicontelui Amărâtul, dar să se cunune cu tine la biserică.
— Aşa ţi-a dat ţie prin cap, sau ţi-a spus cineva?
— Nu te trage inima să fii vicontesă?
— Răspunde-mi la ce te-am întrebat!
— Bine; află că o spune cineva cu cele mai curate
gânduri de pe lume: vagabondul poreclit Cel Bun.
— Aşa, că nu mai are altă treabă. Ai să vezi ce-o să-i
coc eu.

Călărindu-şi mârțoaga printre hăţişuri, Amărâtul

cugeta la vicleşugul său: dacă Pamela se cununa cu Cel
Bun, în faţa legii se chema că e nevasta lui Medardo de
Terralba, care va să zică nevasta lui. Stăpân pe acest
drept, Amărâtul urma s-o smulgă fără bătaie de cap
rivalului său, atât de supus şi puţin războinic din fire.
 Dar iată c-o întâlnește pe Pamela, care-i spune:
— Viconte, am hotărât cä, dacă vrei dumneata, ne
cununăm.
— Tu şi cu mine? întrebă vicontele.
— Eu şi cu dumneata, şi-am să viu la castel şi-am să
fiu vicontesă
Neaşteptându-se la una ca asta, Amărâtul căzu pe
gânduri: „Atunci nu mai are rost să pun la cale toată
comedia căsătorind-o cu cealaltă jumătate a mea: o iau de
nevastă şi gata povestea“.
Aşa că-i răspunse:
— Vreau.
Iar Pamela:
— Du-te de te învoieşte cu tătuca.

La puţină vreme după aceea, Pamela îl întâlni pe Cel

Bun, care era călare pe catâr.
— Medardo, îi spuse ea, mi-am dat seama că te-am
îndrăgit şi, dacă vrei să mă faci fericită, trebuie să mă ceri
de nevastă.
El, Sărăcuţul, care spre binele ei făcuse tot sacrificiul
acela, rămase cu gura căscată. „Dacă-i fericită să mă ia pe
mine de bărbat, nu se mai cade s-o mărit cu celălalt“, se
gândi, şi-i spuse:
— Draga mea, dau fuga să pregătesc toate cele cuvenite
pentru nuntă.
— Du-te, te rog, de te învoieşte cu mămuca, îi răspunse
ea.

Toată Terralba era cu susu-n jos de când aflase că

Pamela să mărită. Unii spuneau că ia de bărbat pe unul,
alţii că pe celălalt. Părinţii ei parcă făceau înadins ca să
încurce iţele. Bineînţeles, la castel se lustruia şi se
dichisea peste tot, ca pentru o mare sărbătoare. Vicontele
poruncise să i se croiască o haină neagră de catifea cu o
mare cută bufantă la mânecă şi o alta la pantalon. Şi
vagabondul îşi ţesălase prăpăditul de catâr şi-şi pusese
petice la cot şi la genunchi. Între timp, în biserică se
frecau toate sfeşnicele.
Pamela trimise vorbă că nu avea să părăsească
pădurea decât în clipa în care se va pune în mişcare alaiul
de nuntă. Eu făceam comisioanele în legătură cu trusoul.
Pamela îşi cususe o rochie cu văl şi trenă lungă, lungă, şi
îşi împletise o cununiţă şi o cingătoare din flori de
levănțică. Şi fiindcă din văl îi mai prisoseau câţiva metri,
mai cusu o rochiţă de mireasă pentru capră şi o rochiţă de
mireasă pentru răţuşcă şi alerga aşa prin pădure, urmată
de dobitoacele ei, până ce vălul se rupse de tot din pricina
crengilor, iar de trena rochiei se aninaseră toate acele de
pin şi toate cojile de castane care se veştejeau pe poteci.
Dar în noaptea din ajunul nunţii, Pamela arăta
îngândurată şi cam speriată. Stând pe o coamă golaşă de
deal, cu trena de mireasă desfăcută la picioarele ei, cu
coroniţa de levănțică pusă cam strâmb, îşi sprijinea cu
mâna bărbia şi privea oftând pădurile dimprejur.
Eu eram mereu cu dânsa, căci trebuia să fac pe pajul,
împreună cu Esau, dar acesta nu era niciodată de găsit.
— Cu care dintre ei te măriţi, Pamela? am întrebat-o.
— Nu ştiu, mi-a răspuns, chiar că nu ştiu ce are să se
mai întâmple. Va fi bine? Va fi rău?
Din pădure se auzea ba un soi de mormăit din gât, ba
un oftat. Erau cei doi peţitori tăiaţi în două, care rătăceau
cuprinşi de fiorul aşteptării prin toate ungherele şi râpele
codrului, înfăşuraţi în negrele lor mantii, unul pe calul lui
cel costeliv, celălalt pe năpârlitul de catâr, şi mugeau şi
oftau de zor, înfierbântaţi de tot ce le trecea prin cap.
Calul sărea peste şanţuri şi râpe, catârul se căţăra pe
povârnişuri şi pe coastele dealurilor, fără ca cei doi
cavaleri să se încrucişeze vreodată.
Până ce, în zori, calul strunit în galop îşi scrânti un
picior într-o prăpastie; şi Amărâtul n-a mai putut ajunge
la nuntă la vreme. Catârul în schimb mergea încet şi sigur,
iar Cel Bun ajunse în biserică la timpul potrivit, tocmai
când sosea şi mireasa cu trena ţinută de mine şi de Esau,
care mai mult se lăsa târât.
Văzând că soseşte ca mire numai Cel Bun proptit în
cârja lui, mulţimea râmase cam dezamăgită Dar cununia
se desfăşură după toate canoanele, mirii spuseseră da şi
îşi schimbară inelele, iar preotul le zise:
— Medardo de Terralba şi Pamela Marcolfi, vă declar
soţ şi soţie.
În clipa aceea, din fundul naosului se ivi, sprijinit în
cârjă, vicontele, cu haina sa nouă-nouţă şi bufantă de
catifea făcută ferfeniţă şi leoarcă de apă.
— Medardo de Terralba, spuse, sunt eu, iar Pamela e
soţia mea.
Cel Bun veni șontâc-șontâc până în faţa lui.
— Ba nu. Medardo cu care s-a cununat Pamela sunt
eu.
Amărâtul azvârli cârja şi duse mâna la spadă. Celui
Bun nu-i rămânea decât să facă la fel.
— În gardă!
Amărâtul se lansă într-o fentă. Cel Bun se retrase în
apărare, dar în clipa ce urmă se şi tăvăleau pe jos
amândoi.
Căzură de acord că nu se puteau bate ţinându-și
echilibrul într-un singur picior. Trebuiau să amâne duelul
ca să-l pregătească pe îndelete.
— Şi eu ştiţi ce-am să fac? spuse Pamela; mă duc
înapoi în pădure.
Şi îşi luă tălpăşiţa din biserică, fără paji care să-i ţină
trena. La pod îşi regăsi capra şi raţa, care stăteau şi o
aşteptau şi care porniră cu paşi mici şi repejori alături de
ea.
 Se hotărî ca duelul să aibă loc a doua zi în zori, în
Pajiştea Călugăriţelor. Meşterul Pietrochiodo născoci un fel
de picior-compas ce se fixă la cingătoarea înjumătăţiţilor,
ajutându-i să se ţină drept, să se deplaseze şi chiar să se
îndoaie înainte şi înapoi, vârful compasului fiind înfipt în
pământ spre a le asigura echilibrul. Galateo leprosul, om
de neam ales pe vremea când era sănătos, făcea pe
arbitrul; martorii Amărâtului erau părinţii Pamelei şi
căpetenia paznicilor; doi hughenoţi erau martorii Celui
Bun. Doctorul Trelawney asigura asistenţa medicală, drept
care sosi cu un coşcogeamite balot plin de feşi şi cu o
damigeană de balsam, de parcă ar fi avut de îngrijit un
regiment. Norocul meu, căci trebuind să-l ajut să care tot
acest calabalâc, am putut asista la duel.
Era o auroră verzuie; pe pajişte, cei doi spadasini
subţiratici şi negri stăteau cu săbiile în poziţie de mare
luptă. Leprosul suflă din corn: era semnalul; cerul vibra ca
o membrană întinsă, veveriţele în vizuinile lor îşi înfipseră
ghearele în pământ, coţofenele cu capul ascuns sub aripă
îşi smulseră câte o pană ţipând de durere, râma îşi înghiţi
propria coadă, vipera muşcă din ea însăşi cu propriii dinţi,
viespea îşi rupse acul de o piatră, fiecare lucru se întoarse
împotriva lui însuşi, şi chiciura fântânilor se prefăcu în
gheaţă, lichenii se preschimbară în piatră şi piatra în
licheni, frunza uscată se transformă în lut, răşina deasă şi
tare ucise necruţătoare copacii. Aşa se năpusti omul
împotriva sa, cu câte o spadă în amândouă mâinile.
O dată mai mult, Pietrochiodo făcuse o treabă de
maestru: compasurile desenară cercuri pe pajişte, iar
spadasinii se lansară în asalturi fulgerătoare, în gărzi şi
fente. Dar de atins nu ajunseră să se atingă. Cu fiecare
atac, vârful spadei părea să se îndrepte fără greş spre
mantia fluturândă a adversarului, de parcă amândoi se
încăpățânau să izbească în partea unde nu era nimic,
adică acolo unde ar fi trebuit să se afle el însuşi. Fireşte,
dacă ar fi fost nu jumătăţi de spadasini, ci spadasini
întregi, cine ştie de câte ori s-ar fi rănit unul pe altul.
Amărâtul se bătea cu o furie sălbatică şi totuşi nu izbutea
să-şi îndrepte atacurile în direcţia unde se afla cu adevărat
vrăjmaşul său. Cel Bun avea corecta îndemânare a
stângacilor, dar nu făcea decât să găurească mantia
vicontelui.
La un moment dat se aflară gardă contra gardă:
vârfurile compasurilor erau înfipte în pământ ca nişte
grape. Amărâtul se smulse brusc şi era cât pe ce să-şi
piardă echilibrul şi să cadă jos, când tocmai izbuti să
îndrepte o cumplită lovitură de spadă, nu chiar asupra
adversarului, dar pe-aproape: o lovitură paralelă cu linia
unde se întrerupea trupul Celui Bun, şi atât de aproape,
că nu s-a putut observa în primul moment dacă era mai
mult dincolo sau dincoace de ea. Dar s-a văzut apoi că sub
mantie trupul se înroşeşte de sânge din creştet până la
gleznă şi nimeni n-a mai avut vreo îndoială. Cel Bun se
prăbuşi la pământ dar, în cădere, cu o ultimă mişcare
amplă şi care aproape dacă stârnea mila, nimeri şi el cu
spada foarte aproape de adversar, de la cap la pântece,
între punctul unde trupul Amărâtului nu există şi punctul
unde începea să existe. Acum şi din trupul Amărâtului
curgea sânge, prin toată vechea şi enorma cicatrice:
loviturile de sabie ale amândurora tăiaseră din nou toate
vinele, redeschizând pe ambele feţe rana care-i despărţise.
Acum zăceau răsturnaţi pe spate şi sângele lor, care
fusese cândva unul şi acelaşi, începea să se amestece
iarăşi pe întinsul pajiştii.
Ţintuit de această îngrozitoare privelişte, nu-l luasem în
seamă pe Trelawney, când deodată numai ce-l văd pe
doctor ţopăind de bucurie pe picioarele lui de greier,
bătând din palme şi strigând cât îl ţinea gura:
— E salvat! E salvat! Lăsaţi-mă pe mine!
După o jumătate de ceas căram pe targă, spre castel,
un singur rănit. Amărâtul şi Cel Bun erau bandajaţi la un
loc: doctorul avusese grijă să suprapună măruntaiele şi
arterele ambelor jumătăţi, iar apoi, cu un kilometru de
bandaj, îi legase atât de strâns, încât rănitul părea a fi mai
curând un străvechi cadavru îmbălsămat.
Unchiul meu, care se zbătea între viaţă şi moarte, fu
vegheat ziua şi noaptea. Într-o dimineaţă, privind obrazul
acela pe care un firicel roşiatic îl străbătea de la frunte la
bărbie, alunecând pe grumaz, doica Sebastiana spuse:
— Uite, a mişcat.
Era într-adevăr o tresărire pe faţa unchiului, şi doctorul
plânse de bucurie văzând cum se transmite de la un obraz
la celălalt.
În cele din urmă, Medardo întredeschise ochii, apoi
buzele; la început arăta cam pocit: cu un ochi te privea
încruntat iar cu celălalt parcă se rugă de tine, fruntea era
pe jumătate încreţită, pe jumătate netedă, cu un colţ de
gură zâmbea şi în celălalt scrâşnea din dinţi. Pe urmă îşi
recăpătă treptat simetria.
Doctorul Trelawney spuse:
— Acum e vindecat.
Iar Pamela exclamă:
— În sfârșit, am să am un bărbat cu toate cele
trebuincioase.

Şi astfel unchiul Medardo deveni iarăşi întreg, nici rău,

nici bun, un amestec de răutate şi bunătate, cu alte
cuvinte nu deosebit în aparenţă de cum fusese înainte de
înjumătățire. Dar avea acum experienţa fiecăreia dintre
cele două jumătăţi împreunate din nou şi, ca atare,
trebuie să fi fost destul de înţelept. Avu parte de o viaţă
fericită, de copii mulţi şi de o dreaptă cârmuire. Viaţa
noastră se schimbă şi ea în bine. O dată ce vicontele
redevenise întreg, poate era de aşteptat să se deschidă o
eră de minunată fericire; dar bineînţeles că nu ajunge un
viconte întreg pentru ca lumea să devină întreagă şi ea.
Oricum, Pietrochiodo n-a mai construit spânzurători, ci
mori; iar Trelawney s-a lăsat de flăcărui rătăcitoare, ca să
se ocupe de pojar şi erizipel. Eu însă, în toată această
fervoare a întregirii, mă simţeam din ce în ce mai trist şi
mai imperfect. Câteodată cineva se socoteşte incomplet şi
de fapt nu e decât tânăr.
Ajunsesem în pragul adolescenţei şi tot mă mai
ascundeam după rădăcinile semeţilor copaci ai pădurii ca
să-mi istorisesc poveşti. Un ac de pin putea însemna
pentru mine un cavaler, sau o nobilă doamnă, sau un
măscărici; îl puneam să se mişte în faţa ochilor mei,
îmbătându-mă cu basme fără sfârșit. Apoi mă ruşinam de
toate aceste aiureli şi o luăm la fugă.
Veni şi ziua în care doctorul Trelawnev mă părăsi. Într-
o dimineaţă intră şi aruncă ancora în apele golfului nostru
o flotă de corăbii cu punţile ascunse după parapete, peste
care flutura drapelul englez. Toată Terralba ieşise pe ţărm
ca să le vadă, în afară de mine, care nu aveam habar de
nimic. Pe parapete şi pe catarge, o droaie de marinari
ţineau la vedere fructe de ananas şi broaşte ţestoase, şi
desfăşurau nişte suluri de hârtie pe care erau înscrise
maxime latineşti şi englezeşti. Pe covertă, printre ofiţerii cu
tricornuri şi peruci, căpitanul Cook scruta ţărmul cu
ocheanul şi, de cum îl zări pe doctorul Trelawney, porunci
să i se transmită prin fanioane următorul mesaj: „Vino
numaidecât la bord, doctore, avem de isprăvit partida
aceea de treişeptari“.
Doctorul îşi luă rămas-bun de la toată suflarea din
Terralba şi ne părăsi. Marinarii intonară un imn: „Oh,
Australia“, apoi doctorul fu ridicat la bord călare pe o
damigeană de vin „cancarone“. După care corăbiile
ridicară ancora.
Eu nu văzusem nimic. Eram ascuns în pădure şi-mi
spuneam poveşti. Am aflat prea târziu şi am alergat spre
ţărm strigând:
— Doctore, doctore Trelawney! Ia-mă cu dumneata! Nu
se poate să mă laşi aici, doctore!
Dar corăbiile se pierdură în zare şi eu am rămas aici, în
această lume a noastră plină de răspunderi şi de flăcărui
rătăcitoare.
(1951)