Colecţie coordonată de DENISA COMĂNESCU

COLM TÓIBÍN
THE MAGICIAN
Copyright © 2021 by Colm Tóibín
All rights reserved.

Acest e-book este protejat de legea drepturilor de autor. Reproducerea sa

integrală sau parţială, multiplicarea sa prin orice mijloace şi sub orice
formă, punerea sa la dispoziţie publică pe internet sau în reţele de
calculatoare, stocarea sa temporară sau permanentă pe diverse dispozitive
sau în sisteme care permit recuperarea informaţiei, gratuit sau în scop
comercial, precum şi alte fapte similare, fără permisiunea scrisă a editurii
reprezintă o încălcare a legislaţiei privind protecţia dreptului de autor şi se
pedepsesc conform legilor în vigoare.

© HUMANITAS FICTION, 2022, pentru prezenta versiune în limba

română (ediţia digitală)

ISBN: 978-606-097-171-9 (epub)

EDITURA HUMANITAS FICTION

Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România
tel. 021.408.83.50, fax 021.408.83.51
www.humanitas.ro

Comenzi online: www.libhumanitas.ro

Comenzi prin e-mail: vanzari@libhumanitas.ro
Comenzi telefonice: 0723.684.194
Pentru Nan Graham
 Capitolul 1
Lübeck, 1891

Mama lui a stat şi aşteptat sus, câtă vreme servitorii luau paltoanele,
fularele şi pălăriile de la toţi musafirii. Până după ce toată lumea fusese
poftită în salonul de primire, Julia Mann a rămas în camera ei. Thomas şi
fratele lui mai mare, Heinrich, şi surorile lor, Lula şi Carla, urmăreau tot ce
se întâmpla de la palierul primului etaj. Ştiau că mama lor avea să-şi facă
apariţia, cât de curând. Heinrich a simţit nevoia s-o prevină pe Carla să tacă
mâlc, altfel ar fi fost cu toţii trimişi urgent la culcare şi-ar fi ratat momentul.
Viktor, fratele lor cel mai mic, dormea deja, într-o cameră de mai sus.
Julia, cu părul strâns bine la spate cu agrafe şi legat cu o panglică
multicoloră, a ieşit din camera ei. Purta o rochie albă, iar pantofii negri,
special comandaţi de pe insula Mallorca, erau la fel de simpli precum
încălţările unei dansatoare.
Li s-a alăturat celor adunaţi, cu aerul că nu avea nici un chef, lăsând
impresia că până adineauri fusese numai ea, cu gândurile ei, într-un loc mult
mai interesant decât Lübeckul atât de festiv.
Julia îşi făcuse un obicei ca, după ce intra în salonul de primire, să se uite
de jur-împrejur, să descopere, printre musafiri, câte o persoană – un bărbat,
de obicei –, pe câte cineva care ieşea în evidenţă, cum ar fi fost Herr
Kellinghusen, care nu era nici tânăr, nici bătrân, ori Franz Cadovius, care-şi
moştenise privirea crucişă de la maică-sa, ori judecătorul August
Leverkühn, cu buzele lui subţiri şi mustaţa luată din foarfeci –, iar apoi
asupra bărbatului respectiv îşi concentra toată atenţia.
Felul ei de-a fi provenea din atmosfera de străinism şi fragilitate, care o
înconjura mereu, cu atâta farmec.1
Şi se citea gentileţea în ochii ei, care clipeau des, când îşi întreba
interlocutorul despre munca lui, despre familie şi despre ce planuri îşi
făcuse pentru vară, după care, dacă tot venise vorba de vară, voia să afle de
la el cât de confortabile erau, dacă erau, diversele hoteluri din Travemünde;
apoi, îl întreba despre marile hoteluri din locuri îndepărtate, precum
Trouville sau Collioure, sau din cine ştie ce staţiune de la ţărmul Adriaticii.
Ei, şi nu trecea mult până să pună şi o întrebare tulburătoare. Voia să afle
ce credea partenerul ei de dialog despre cutare femeie normală şi
respectabilă din grupul comun de cunoştinţe. Sugera, prin felul în care
punea întrebarea, că viaţa particulară a femeii respective ar fi constituit,
cumva, subiect de controversă şi speculaţie printre burghezii din oraş.
Tânăra Frau Stavenhitter, sau, eventual, Frau Mackenthun, sau chiar
bătrâna Fräulein – domnişoara – Distelmann. Sau vreo altă persoană, încă
şi mai obscură şi retrasă. Iar când musafirul ei, stupefiat, insista că nu avea
nimic de spus despre acea femeie, decât de bine, ba chiar că nu avea nimic
altceva de transmis în legătură cu ea decât lucrurile cele mai obişnuite,
mama lui Thomas exprima şi ea ideea că persoana care făcea obiectul
discuţiei din acel moment era, în opinia ei bine chibzuită, o fiinţă minunată,
pur şi simplu încântătoare, şi că Lübeckul era mai mult decât norocos,
având o asemenea femeie printre cetăţenii săi. Şi era ceva ce spunea ca pe o
revelaţie, care ar fi trebuit să rămână confidenţială pentru moment – ceva ce
nu i se spusese nici măcar soţului ei, senatorului.
În chiar ziua următoare, se şi ducea vestea comportamentului mamei lor
şi se afla pe cine singularizase în comentariile ei, până când Heinrich şi
Thomas aflau şi ei aceleaşi lucruri de la colegii de şcoală, de parcă totul ar
fi fost o piesă foarte modernă, proaspăt sosită de la Hamburg şi care fusese
pusă în scenă în salonul casei lor.
Serile, dacă senatorul era plecat la vreo întâlnire, sau dacă ei doi, Thomas
şi Heinrich, după ce-şi terminaseră exerciţiile de vioară şi-şi luaseră cina, se
puneau în ţinutele de culcare, mama lor le povestea despre ţara ei de
origine, Brazilia, şi le spunea că era o ţară atât de mare, încât nimeni nu ştia
precis câţi locuitori avea, sau cum arătau acei locuitori, sau ce limbi
vorbeau – că era o ţară de multe, multe ori mai vastă decât Germania, în
care nu era niciodată iarnă, nimic nu îngheţa, şi nici nu era foarte frig, o ţară
în care un singur fluviu, Amazonul, era de peste zece ori mai lung decât
Rinul şi de zece ori mai lat, cu multe râuri mai mici, care se vărsau în el, pe
care ai fi putut ajunge până în străfundurile pădurii ai cărei copaci erau mai
înalţi decât oricare alţi copaci, de oriunde în lume – iar în acele păduri
trăiau nişte oameni pe care nu i-a văzut niciodată nimeni, şi nici nu avea
cum să-i vadă vreodată cineva, pentru că-şi cunoşteau pădurile cum nimeni
altcineva nu le cunoştea, şi se puteau ascunde oricând ar fi sosit în lumea lor
vreun intrus ori cineva din afară.
— Povesteşte-ne cum era cu stelele, zicea Heinrich.
— Casa noastră, din oraşul Paraty, era chiar la malul apei, răspundea
Julia. Ba mai mult, aproape că făcea parte din apă, ca o barcă. Iar când se
lăsa noaptea, şi puteam să vedem stelele, ni se păreau atât de strălucitoare şi
de joase pe cer. Aici, în nord, stelele sunt undeva sus, şi-atât de distante…
În Brazilia, sunt la fel de vizibile noaptea cum e soarele ziua. Sunt ca nişte
sori mici fiecare, clipind, şi-atât de apropiate de noi – mai ales de aceia
dintre noi care locuiam lângă apă. Mama mea spunea că puteai, uneori, citi
o carte în camerele de la etaj, noaptea, pentru că lumina stelelor, care se
răsfrângea în apă, era foarte limpede. Şi nu puteai dormi fără să închizi bine
obloanele, ca să nu-ţi intre în cameră toată acea strălucire. Când eram eu
mică, de vârsta surorilor voastre, credeam, realmente, că peste tot în lume
era la fel. În prima mea noapte petrecută aici, la Lübeck, am fost de-a
dreptul năucită când mi-am dat seama că nu vedeam stelele. Erau acoperite
de nori.
— Povesteşte-ne despre vapor.
— E cazul să vă culcaţi.
— Spune-ne povestea cu zahărul.
— Dar ştii povestea cu zahărul, Tommy.
— Măcar o părticică din ea?
— Of… Tot marţipanul care se face la Lübeck foloseşte zahăr care
provine din Brazilia. Aşa cum Lübeckul e celebru pentru marţipan, Brazilia
e celebră pentru zahăr. Aşa că, atunci când oamenii de bine din Lübeck şi
copiii lor îşi mănâncă porţiile de marţipan, în ajunul Crăciunului, nici nu
ştiu că mănâncă, de fapt, o mică parte din Brazilia. Mănâncă zahăr adus de
peste mări numai pentru ei.
— De ce nu ne facem şi noi zahărul nostru?
— Ei, asta va trebui să-l întrebaţi pe tatăl vostru.
 Mulţi ani mai târziu, Thomas îşi punea întrebarea dacă decizia tatălui său
de a se căsători cu Julia da Silva Bruhns – despre a cărei mamă se vorbea că
i-ar fi curs prin vene sânge de indieni sud-americani –, şi nu cu fata
cuprinsă de apatie a vreunuia dintre magnaţii locali ai transportului maritim,
sau a vreuneia dintre vechile familii de comercianţi şi bancheri, nu cumva
reprezentase începutul declinului propriei familii Mann şi dovada că setea
de stranietate copioasă penetrase adânc spiritul acesteia, care până atunci nu
se arătase tentată decât de ce era îndreptăţit şi de ce cu siguranţă avea să
aducă beneficii constante.
La Lübeck, oamenii şi-o aminteau pe Julia ca pe o fetiţă care sosise cu
sora şi cu cei trei fraţi după ce mama lor murise. Fuseseră luaţi în grijă, cu
toţii, de un unchi, şi nu ştiau, când îşi făcuseră apariţia în oraş pentru prima
dată, nici o boabă de germană. Fuseseră priviţi cu suspiciune de figuri
precum bătrâna Frau Overbeck, recunoscută pentru adeziunea-i fermă la
practicile Bisericii Reformate, care zicea: „I-am văzut pe-acei copii
închinându-se, când au trecut, într-o zi, prin faţă pe la Marienkirche. Poate
c-o fi necesar să facem comerţ cu Brazilia, dar eu n-am auzit de vreun
precedent, ca un burghez din Lübeck să se căsătorească, aşa, cu o
braziliancă – nimic de felul ăsta.“
Julia, care nu avea decât şaptesprezece ani la vremea măritişului, a dat
naştere la cinci copii, care s-au purtat mereu cu toată demnitatea cerută
progeniturilor unui senator, la care s-au adăugat o mândrie şi o conştiinţă de
sine, şi ceva ce ţinea, mai degrabă, de afişare, cum Lübeckul nu mai
cunoscuse până atunci – iar Frau Overbeck şi cercul ei sperau să nu devină
vreo modă, cumva.
Dată fiindu-i decizia de a se căsători în afara uzanţelor, senatorul, care
avea unsprezece ani în plus faţă de soţia sa, era privit cu o anume teamă
plină de respect, ca şi cum ar fi început să investească în picturi italieneşti
sau în obiecte rare de majolică, pe care le-ar fi achiziţionat pentru a-şi
satisface anumite gusturi până atunci ţinute în frâu de senatorul însuşi sau
de predecesorii lui.
Duminica, înainte să plece cu toţii la biserică, tatăl îşi cerceta copiii cu
atenţie, în timp ce mama lor îi făcea să întârzie pe toţi, rămânând la etaj, în
propria garderobă, unde încerca pălării şi-şi tot schimba încălţările.
Heinrich şi Thomas aveau de dat un exemplu pozitiv, păstrând pe chip o
mină gravă, în timp ce Lula şi Carla nu aveau altceva de făcut decât să stea
liniştite.
Până când s-a născut şi Viktor, Julia nu mai era chiar atât de atentă la
stricteţile impuse de soţul ei. Îi plăcea ca fetele ei să poarte funde şi ciorapi
coloraţi, şi nu avea obiecţii ca băieţii să-şi lase părul mai lung şi să se
comporte cu ceva mai multă latitudine.
Julia se îmbrăca elegant pentru biserică, purtând adesea o singură culoare
– câte un gri, de exemplu, sau câte un bleumarin, cu ciorapii şi pantofii
potriviţi la culoare, şi având, ca unic semn de largheţe coloristică, o
eventuală panglică roşie sau galbenă la pălărie. Soţul ei era cunoscut pentru
precizia croielilor pe care i le făcea croitorul său de la Hamburg şi pentru
apariţiile vestimentare impecabile. Senatorul îşi schimba cămaşa în fiecare
zi, chiar şi de două ori pe zi, uneori, şi deţinea o vastă garderobă. Mustaţa
şi-o aranja după moda franţuzească. Pretenţios cum era, întruchipa firma
propriei familii în toată soliditatea ei, expresie a unui secol întreg de
excelenţă civică; dar, prin luxul garderobei sale, îşi exprima viziunea
potrivit căreia să fii un Mann la Lübeck însemna mai mult decât numai bani
sau forţă comercială – sugera nu numai sobrietate, dar şi un simţ al stilului
bine gândit.
Ceea ce-l îngrozea, în scurta deplasare dintre casa familiei Mann, de pe
strada Beckergrube, şi Marienkirche, era că Julia, de multe ori, saluta
diverse persoane, strigându-le pe nume, cu bună-dispoziţie şi fără nici o
reţinere, iar aşa ceva nu se mai făcuse niciodată până atunci duminica, în
toată istoria Lübeckului – convingându-le şi mai tare pe Frau Overbeck şi
pe fiica ei nemăritată că Frau Mann rămăsese, cel puţin în sufletul ei, la fel
de catolică.
— Îi place să bată la ochi şi să se prostească, iar asta e semnul clar al
oricărui catolic, zicea Frau Overbeck. Şi mai are panglica aia de la pălărie –
curată frivolitate!
La Marienkirche, în interiorul bisericii propriu-zise a Mariei, unde
familia lărgită se aduna la un loc, toată lumea observa cât de palidă era Julia
şi cât de ciudat de ademenitoare se dovedea paloarea ei în contrast cu părul
castaniu bogat şi cu ochii misterioşi, care-l ţintuiau pe predicator, dându-i
chipului ei o mină de luare în derâdere numai pe jumătate voalată, cu totul
străină de seriozitatea cu care familia soţului şi prietenii lor tratau
ceremoniile religioase.
Thomas îşi dădea seama că tatălui său nu-i plăcea deloc să audă
vorbindu-se de copilăria braziliană a soţiei lui, mai ales atunci când erau
prezente şi fetele. Tatălui, în schimb, îi plăcea când el, Thomas, îl ruga să-i
vorbească despre vechiul Lübeck şi să-i explice cum crescuse firma lor de
familie, de la începuturile ei modeste, de la Rostock. De asemenea, tatăl
părea să găsească un motiv de mulţumire în faptul că Thomas, oprindu-se la
el la birou, când se întorcea spre casă de la şcoală, stătea şi-l asculta
vorbindu-i despre vapoare, şi antrepozite, şi parteneri bancari, şi scheme de
asigurări – după care, mai târziu, îşi amintea ce i se spusese.
Chiar şi veri îndepărtaţi ajunseseră să creadă că, în timp ce Heinrich era
un visător şi un rebel, ca mama lui, şi era prins adeseori citind cărţi, tânărul
Thomas, având o conduită prevăzătoare şi gravă, era cel care avea să ducă
firma de familie în secolul următor.
Când fetele au mai crescut şi ele, toţi copiii se adunau în garderoba
mamei lor, dacă tatăl era plecat fie la club, fie la vreo întâlnire, şi acolo
Julia îşi relua poveştile despre Brazilia, vorbindu-le despre albeaţa
veşmintelor pe care oamenii le purtau acolo, despre cât de mult se spăla,
pentru ca toată lumea să arate într-un fel anume, frumos, bărbaţii la fel de
mult ca şi femeile, negrii la fel de mult ca şi albii.
— Nu era ca la Lübeck, zicea mama lor. Nimeni nu simţea nevoia să fie
solemn. Alde Frau Overbeck, care să-şi ţuguie buzele, acolo nu exista. Nu
găseai ca familia Esskuchen, veşnic în doliu. La Paraty, dacă vedeai undeva
trei persoane, una vorbea, şi celelalte două râdeau. Şi toate erau îmbrăcate
în alb.
— Râdeau de vreo glumă? voia să ştie Heinrich.
— Râdeau, şi atât. Cu asta se ocupau ele.
— Dar de ce anume râdeau?
— Dragul meu, nu ştiu. Dar asta făceau. Noaptea, parcă şi acum le mai
aud râsetele, uneori. Îmi ajung la urechi odată cu vântul.
— Putem să mergem şi noi în Brazilia? întreba Lula.
— Nu cred că tatăl vostru vrea să mergeţi în Brazilia, îi răspundea Julia.
 — Dar când vom fi mai mari? întreba Heinrich.
— Nu putem şti ce se va întâmpla după ce creştem, îi spunea mama lui.
Poate că veţi fi capabili să mergeţi oriunde, când veţi fi mari. Oriunde!
— Eu aş vrea să rămân la Lübeck, zicea Thomas.
— Tatăl tău se va bucura s-audă aşa ceva, îi dădea replica Julia.
Thomas trăia într-o lume a propriilor visuri, mai mult decât fratele său
Heinrich, mai mult decât mama şi decât surorile lui. Chiar şi discuţiile cu
tatăl său despre antrepozite nu erau decât aspecte colaterale dintr-o lume
imaginară, care adesea îl includea şi pe el însuşi în chip de zeu grec, sau de
personaj dintr-o istorioară pentru copii, sau pe femeia din tabloul în ulei
aşezat de tatăl său în casa scării, care avea o expresie a feţei înfocată,
nerăbdătoare, plină de aşteptare. Câteodată, nu era sigur dacă nu cumva el
era, de fapt, mai mare decât Heinrich, şi mai puternic, dacă nu mergea în
fiecare zi cu tatăl său la birou ca un egal, sau dacă nu era el Matilde,
slujnica mamei lui, care-i ţinea garderoba în ordine, având grijă ca pantofii
să stea laolaltă perechi-perechi, şi ca sticlele de parfum să nu se golească
niciodată, şi ca lucrurile ei secrete să rămână în sertarele corecte, unde ochii
lui scormonitori nu ajungeau.
Când îi auzea pe ceilalţi spunând că el era cel care avea să strălucească în
lumea afacerilor, când vizitatorii rămâneau impresionaţi de faptul că el ştia
când urmau să sosească diversele încărcături şi numele vapoarelor şi ale
porturilor din depărtări, aproape că se cutremura la gândul că oamenii aceia,
dacă ar fi ştiut cine era el cu adevărat, l-ar fi privit cu totul altfel. Dacă ar fi
reuşit să vadă în mintea lui şi să priceapă cât de mult îşi îngăduia noaptea,
ba chiar şi în timpul zilei, să devină femeia din tabloul de pe casa sării, cu
toate dorinţele ei aprige, sau cineva care străbătea câmpia cu o sabie sau cu
vreun cântec, toţi ar fi clătinat din capete, uimiţi de isteţimea cu care-i
păcălise, de şiretenia cu care obţinuse aprobarea tatălui său, de ce impostor,
ce şarlatan putea fi şi de cât de puţin ar fi trebuit să se încreadă oricine în el.
Heinrich, bineînţeles, îl ştia foarte bine, era destul de conştient de lumea
de vis a fratelui mai mic pentru a-şi da seama că aceea o depăşea pe a lui
însuşi ca posibilităţi şi anvergură, dar şi că – aşa cum adesea îl avertiza –,
cu cât îşi amplifica Thomas mai mult capacitatea de disimulare, cu atât
sporea pericolul să fie descoperit. Spre deosebire de fratele lui, Heinrich li
se înfăţişa celorlalţi din familie fără ascunzişuri. Pe măsură ce avansa în
adolescenţă, fascinaţia lui faţă de Heine şi Goethe, de Bourget şi
Maupassant era la fel de transparentă cum îi era indiferenţa faţă de vapoare
şi antrepozite. Acestea din urmă i se păreau plictisitoare, şi, oricât de mult
ar fi fost admonestat, nimic nu-l împiedica să-i sublinieze tatălui său că nu
voia să aibă absolut nici o legătură cu afacerile familiei.
— Te-am văzut, la masa de prânz, cum te dădeai drept un mic om de
afaceri, îi spunea lui Thomas. Cu toţii s-au lăsat păcăliţi, mai puţin eu. Când
ai de gând să le dai de înţeles că doar te prefaci?
— Nu mă prefac.
— Nu crezi nici o iotă din ce spui.
Heinrich îşi educase un fel de a se disocia cu desăvârşire de principalele
preocupări ale familiei, drept care şi tatăl său ajunsese la concluzia că era
cazul să-l lase în pace, concentrându-se, în schimb, pe corectarea unor mici
deficienţe la nivelul manierelor sau al înfăţişării la cel de-al doilea fiu al său
şi la cele două fiice. Mama lui s-a străduit să-i trezească lui Heinrich
interesul pentru muzică, dar el n-a vrut nici măcar să încerce să cânte la
pian sau la vioară.
Heinrich ar fi ajuns – aşa gândea Thomas – cu totul detaşat de familie,
dacă nu ar fi resimţit un devotament atât de intens faţă de sora lui Carla.
Zece ani erau diferenţă între el şi ea, drept care Heinrich se purta cu ea mai
degrabă ca un tată, nu ca un frate. Pe vremea când ea era bebeluş, el o purta
în braţe prin casă. Apoi, când mai crescuse, o învăţase jocuri de cărţi şi se
deda, împreună cu ea, la o variantă blândă a jocului de-a v-aţi ascunselea,
pe care numai ei doi o practicau.
Afecţiunea lui faţă de Carla îi încuraja pe alţii să-i admire blândeţea şi
consideraţia. Cu toate că avea prieteni şi activităţi băieţeşti, cu care să-şi
umple timpul, Heinrich răspundea cu tandreţe la cerinţele Carlei. Dacă Lula
se arăta geloasă pe atenţia primită de sora ei, Heinrich o includea şi pe ea,
numai că fetiţa se plictisea repede, fiindcă sora ei şi fratele mai mare păreau
să aibă un fel anume de a comunica între ei şi-a se distra unul pe altul.
— Heinrich e foarte amabil, zicea un văr. Dacă ar fi şi el ceva mai
practic, viitorul familiei ar fi asigurat.
— Să nu-l uităm pe Tommy, zicea mătuşa Elisabeth, întorcându-se către
Thomas. El va duce firma în secolul XX. Nu-i ăsta planul vostru?
Thomas îi zâmbea cât putea el de frumos, nu fără să remarce nota de
ironie din glasul ei.
Deşi se credea că recalcitranţa lui provenea de pe partea ei de familie,
Heinrich, pe măsură ce creştea, s-a plictisit din ce în ce mai tare de
poveştile mamei lui, şi nici nu părea să-i fi moştenit spiritul fragil, atracţia
faţă de raritate şi excelenţă. Curios lucru, dar, deşi tot vorbea despre poezie,
artă şi călătorii, Heinrich, cu aerul său de francheţe şi determinare, devenea,
parcă în ciuda sieşi, un adevărat şi autentic Mann. Ba chiar, când era văzut
mergând prin Lübeck, mătuşa Elisabeth observa cu plăcere cât de mult
semăna cu bunicul, Johann Siegmund Mann2, cum avea pasul apăsat, pe
care ea îl asocia cu Lübeckul vechi, precum şi tonul greoi din partea de
familie a tatălui său. Mare păcat că-i lipsea orice entuziasm în materie de
comerţ.
Era limpede, pentru Thomas, că afacerea urma să-i revină lui în
administrare, cu timpul, mai degrabă decât fratelui mai mare, Heinrich, şi că
locuinţa care le aparţinuse bunicilor săi avea să ajungă, în ultimă instanţă,
pe mâna lui. S-a gândit c-ar fi putut s-o umple cu cărţi. Parcă şi vedea cum
ar fi reamenajat camerele de sus şi cum ar fi mutat birourile în altă clădire.
Ar fi comandat cărţi de la Hamburg, aşa cum tatăl său îşi comanda hainele,
sau de şi mai departe, poate chiar din Franţa, dacă reuşea să înveţe
franţuzeşte, sau de la Londra, când ar fi ajuns la o engleză mai fluentă. Ar fi
locuit la Lübeck, aşa cum nimeni, până la el, nu mai locuise, având o
afacere pe care ar fi consolidat-o suficient, cât să nu fie altceva decât o
modalitate prin care să-şi finanţeze alte preocupări. Se gândea că i-ar fi
plăcut o soţie franţuzoaică – ar fi adăugat strălucire în viaţa lor.
Şi-o închipuia pe mama lui venind să-i viziteze în casa de pe
Mengstrasse, după ce el şi soţia lui ar fi amenajat-o, şi admirând ce şi cum
făcuseră, noul pian pe care şi-l cumpăraseră, picturile de la Paris, mobila
franţuzească.
Heinrich, după ce se mai înălţase, i-a dat de înţeles lui Thomas, pe un ton
ceva mai apăsat, că eforturile fratelui său mai mic de a se comporta ca un
Mann erau încă o afectare, o poză a cărei falsitate era tot mai vizibilă, de
vreme ce Thomas citea din ce în ce mai multă poezie, ce nu mai reuşea să-şi
menţină secret entuziasmul în materie de cultură, ce se lăsa, când şi când,
acompaniat de mama lui la pianul Bechstein din salon, el însuşi cântând la
vioară.
Timpul a trecut, şi eforturile lui Thomas de a se preface interesat de
vapoare şi comerţ s-au dovedit din ce în ce mai goale de conţinut. În
comparaţie cu Heinrich, care-şi demonstra tot mai sfidător ambiţiile,
Thomas era nervos şi evaziv, dar tot nu putea masca felul în care se
schimbase.
— De ce nu te mai opreşti la tatăl tău la birou? întreba mama lui. A
pomenit de mai multe ori că nu te mai duci pe la el.
— Trec mâine pe acolo, zicea Thomas.
Pe drumul de la şcoală spre casă, totuşi se gândea la cât de uşurat avea să
se simtă în propria casă, găsindu-şi un loc, departe de toţi ceilalţi, în care să
citească o carte sau doar să viseze cu ochii deschişi. Drept care hotăra să-şi
viziteze tatăl la birou mai spre sfârşitul acelei săptămâni.
Thomas îşi amintea de o zi, în casa de la Lübeck, în care mama lui stătea
la pian, iar el – cu vioara în mână, şi cântau, când Heinrich îşi făcuse
apariţia în cadrul uşii, fără nici un avertisment, şi se oprise, ca să-i asculte.
Deşi cântase mai departe la vioară, Thomas conştientizase prezenţa fratelui
său. Împărţiseră aceeaşi cameră mai mulţi ani, dar acum aveau camere
separate.
Heinrich, având patru ani mai mult decât el şi un ten mai deschis la
culoare, devenise un bărbat arătos. Asta observase Thomas.
Heinrich, care avea optsprezece ani pe atunci, văzuse şi el, evident, că era
studiat de fratele mai mic. Preţ de o secundă, sau două, precis remarcase
faptul că privirea lui Thomas includea şi un element de dorinţă stingheră.
Muzica, din câte îşi amintea Thomas, era lentă şi nepretenţioasă la cântat –
vreuna dintre piesele timpurii ale lui Schubert pentru pian şi vioară, sau
poate vreo transcriere a unui cântec. Mama lor îşi avea îndreptată atenţia
spre partitură, aşa încât nu fusese conştientă de felul în care se uitau cei doi
fii ai ei unul la celălalt. Thomas nu era sigur nici măcar dacă ea ştia de
prezenţa lui Heinrich în uşă. Foarte uşor, înroşindu-se tot de cât de
stingherit era de ce văzuse fratele său la el, Thomas îşi mutase privirile în
altă parte.
 După ce fratele lui plecase de acolo, Thomas încercase cu disperare să
cânte la vioară în ritm cu mama lui de la pian, de parcă nimic nu s-ar fi
întâmplat. Până la urmă, totuşi se opriseră amândoi, fiindcă el făcea prea
multe greşeli ca să mai poată continua.
Nimic de felul acesta nu se mai întâmplase vreodată. Heinrich simţise
nevoia să-i dea de înţeles lui Thomas că văzuse până în străfundurile
spiritului său. Atâta tot. Dar amintirea se păstrase: camera, lumina care
pătrundea prin fereastra înaltă, mama lui la pian, propriul sentiment de
însingurare, în timp ce stătea lângă ea şi încerca să cânte la vioară, şi
muzica – sunetele blânde pe care le produceau amândoi. Şi apoi, contactul
vizual brusc. Şi revenirea la normalitate, sau la ceva ce-ar fi putut semăna
cu normalitatea, dacă atunci ar fi pătruns în cameră cineva din exterior.
Heinrich s-a bucurat când a terminat şcoala şi şi-a găsit o slujbă la o
librărie de la Dresda. În lipsa lui, Thomas a crescut şi a devenit încă şi mai
visător. Pur şi simplu nu găsea resursele sufleteşti necesare ca să studieze
ori să-i asculte prea mult pe profesori. Undeva în fundal, ca un zgomot cu
forţă de tunet, îl bântuia ideea rău-prevestitoare că s-ar fi putut dovedi,
odată ce i-ar fi sosit şi lui vremea să se comporte ca un adult, că nu era de
nici un folos nimănui.
Ar fi întruchipat, în schimb, declinul, care s-ar fi aflat în chiar sunetele
notelor pe care le cânta, când exersa la vioară, în chiar cuvintele cărţii pe
care o ţinea deschisă, când citea.
Se ştia observat, nu numai în cercul propriei familii, ci şi la şcoală, şi la
biserică. Îi plăcea să-şi asculte mama cântând la pian şi s-o urmeze, când ea
se retrăgea în budoarul ei. Dar îi plăcea şi să fie remarcat pe stradă,
respectat ca un fiu bine-crescut al senatorului. Se îmbibase de importanţa de
sine a tatălui său, dar prezenta şi elemente ale firii artistice a mamei lui, ale
excentricităţii ei.
Unele persoane de la Lübeck erau de părere că fraţii Mann erau, de fapt,
nu doar exemplele vii ale declinului din propria familie, ci şi nişte semne
prevestitoare ale unei noi slăbiciuni a lumii însăşi, mai cu seamă într-o
Germanie de nord, care se mândrise odinioară cu masculinitatea ei.
Multe, aşadar, depindeau de frăţiorul celor doi, Viktor, care se născuse
când Heinrich avea nouăsprezece, iar Thomas, aproape cincisprezece ani.
 „Dacă primii doi băieţi s-au ataşat într-o asemenea măsură de poezie“ –
comenta mătuşa Elisabeth –, „nu putem decât spera că fratele acesta mai
mic va fi atras de registre şi bilanţuri contabile“.
Vara, când familia s-a instalat la Travemünde, pentru cele patru
săptămâni de vacanţă la ţărmul mării, orice gând legat de şcoală şi
profesori, de gramatică şi fracţii, şi de mult-detestata educaţie fizică, a fost
alungat.
În hotelul de la marginea plajei, o cabană în stil elveţian, Thomas, pe
atunci în vârstă de cincisprezece ani, s-a trezit într-o cămăruţă cochetă, cu
mobilă de modă veche, cu zgomotul făcut de un grădinar care-şi trecea
grebla peste pietriş, sub cerul albit de cât de luminos era, într-o dimineaţă
de vară, la Marea Baltică.
Împreună cu mama lui şi cu Ida Jungmann, prietena ei, îşi lua micul-
dejun ori pe balconul sălii de mese, ori sub castanul maiestuos de afară.
Dincolo de ei, se întindea pajiştea cu iarbă scurtă, care se continua cu
vegetaţia mai înaltă a ţărmului şi apoi cu plaja nisipoasă.
Tatălui său părea să-i placă să observe neajunsurile minore ale hotelului.
Credea că feţele de masă erau curăţate în prea mare grabă şi găsea vulgare
şerveţelele de hârtie; pâinea de formă ciudată şi păhăruţele metalice de ouă
erau de netolerat. Iar Julia, după ce-l asculta cum se plângea, ridica din
umeri şi-i spunea, calmă:
— Totul ţi se va părea perfect după ce ne întoarcem acasă.
Când Lula şi-a întrebat mama de ce tatăl lor îi însoţea la plajă atât de rar,
ea a zâmbit şi-a zis:
— Îi place să stea în hotel şi nu vrea să vină la plajă. De ce să-l obligăm?
Thomas şi fraţii lui mergeau cu mama lor şi cu Ida la plajă, unde se
întindeau pe şezlongurile aşezate special pentru ei de personalul hotelului.
Zumzetul conversaţiei dintre cele două femei nu se oprea decât atunci când
apărea câte cineva nou, iar ele se ridicau în capul oaselor, să vadă mai bine
cine era. După care, odată curiozitatea fiindu-le satisfăcută, o luau de la
capăt, într-un fel de şoaptă continuă şi molatecă. Nu trecea mult, şi Thomas,
în costum de îmbăiere şi îndemnat de ele două, se apropia de apă, se
strecura în ea, ferindu-se la început de răceala ei şi ţopăind la fiecare vălurel
delicat, iar apoi lăsându-se îmbrăţişat de aceeaşi apă.
 În după-amiezile interminabile, ore în şir stăteau în faţa chioşcului
orchestrei, sau, dacă nu, Ida îi citea lui Thomas pe sub copacii din spatele
hotelului, înainte să meargă şi să stea la capătul digului de protecţie, în plin
amurg, fluturându-şi batistele către vasele care treceau prin dreptul lor. Pe
urmă, venea vremea cinei, după care el se ducea, deseori, în camera mamei
lui şi asista la pregătirile ei pentru coborârea în sala de mese de pe veranda
închisă cu sticlă a hotelului, unde se aşeza la supeu alături de soţul ei, în
mijlocul unor familii nu doar de la Hamburg, ci şi din Anglia, ba chiar din
Rusia; între timp, el însuşi se pregătea de culcare.
În zilele cu ploaie, când vânturile dinspre apus făceau marea să se
retragă, îşi petrecea timpul stând la pianina din hol, care fusese bătucită
bine de toată muzica de vals cântată la ea şi din care nu reuşea să extragă
aceleaşi tonuri bogate şi jumătăţi de tonuri pe care i le oferea pianul cu
coadă de acasă, dar care avea un ton al ei simpatic, atenuat, gâlgâit, despre
care ştia prea bine că avea să-i lipsească, odată ce vacanţa s-ar fi sfârşit.
Tatăl său, în acea ultimă vară, s-a întors la Lübeck după doar câteva zile,
pretextând că avea nişte treburi urgente. Dar, când a reapărut, nu a mai
coborât cu ei, ceilalţi, la micul-dejun şi, oricât de frumoasă ar fi fost ziua, a
preferat să rămână în salon şi să citească, învelit cu o pătură, ca un invalid.
Cum nu i-a mai însoţit la nici o ieşire, au continuat să se comporte ca şi cum
el ar fi fost plecat în continuare.
Abia când şi-a căutat mama, într-o seară, şi a găsit-o, într-un târziu, în
camera tatălui său, Thomas a fost nevoit să remarce că acesta din urmă
zăcea în pat, cu privirile aţintite către tavan şi gura larg deschisă – la care,
mama i-a spus:
— Bietul de el, atât de tare l-a obosit munca. O să-i facă bine această
vacanţă.
A doua zi, Julia şi prietena ei, Ida, şi-au continuat micile obişnuinţe
zilnice de până atunci, fără să scoată o vorbă despre faptul că senatorul
fusese lăsat în camera lui, în pat. Când Thomas a vrut să afle de la mama lui
dacă nu cumva tatăl lui era bolnav, ea s-a mulţumit să-i reamintească de
operaţia minoră pe care o suferise tatăl său la vezica urinară, cu câteva luni
mai înainte.
— E şi acum în convalescenţă, i-a spus. În curând, o să dea fuga în apă.
 Curios lucru, şi-a pus problema Thomas, cât de puţin îşi amintea să-l fi
văzut pe tatăl lui vreodată înotând sau stând întins la plajă, în vacanţele de
vară anterioare. În schimb, şi-l amintea foarte bine citind ziarul pe câte un
fotoliu, pe verandă, cu o ditamai rezerva de ţigarete ruseşti pe masa de
lângă el, sau aşteptând-o pe Julia în faţa uşii de la camera ei, în timp ce ea
se plimba visătoare pe dinăuntru, în orele premergătoare cinei.
Într-o zi, pe când se întorceau de la plajă, mama lui l-a rugat să-şi viziteze
tatăl în camera lui, poate chiar să-i citească puţin, dacă se întâmpla să-i
ceară. Thomas a obiectat, comunicându-i că voia să asculte formaţia
cântând, şi atunci mama lui a insistat, spunându-i că tatăl lui îl aştepta.
În cameră, senatorul stătea în capul oaselor în pat, cu un cearşaf alb
apretat în jurul gâtului, în timp ce frizerul hotelului îl bărbierea. I-a făcut
semn din cap lui Thomas că trebuia să se aşeze pe scaunul care era cel mai
aproape de fereastră. Thomas a găsit o carte care stătea deschisă, cu
paginile întoarse în jos, şi a început s-o frunzărească. S-a gândit că era
genul de carte pe care Heinrich ar fi citit-o. A sperat că tatăl său nu avea de
gând să-l pună să-i citească din ea.
Pe urmă, a devenit absorbit în maniera lentă, complicată, în care frizerul
îi bărbierea tatăl, alternând volute ample ale briciului desfăcut cu mişcări
delicate. Odată ce a terminat o jumătate din faţă, bărbierul s-a dat înapoi, şi-
a studiat opera, după care, s-a pus pe tăiat perii mărunţi de lângă nas şi de
pe buza de sus, cu o pereche de foarfeci mici. Tatăl său, în tot acest timp,
stătea nemişcat şi se uita fix în faţă.
Apoi, bărbierul şi-a reluat lucrul, îndepărtând şi restul de spumă. Când a
terminat, a scos o sticlă de colonie şi, în timp ce clientul gemea de usturime,
i-a dat cu ea pe faţă din belşug, sfârşind cu o bătaie din palme de satisfacţie.
— Asta-i va face de ruşine pe bărbierii din Lübeck, a zis, desfăcându-i
clientului de la gât cearşaful alb şi împăturindu-l. Şi lumea se va încolona
spre Travemünde, unde se bărbiereşte cel mai bine.
Tatăl lui Thomas, apoi, s-a lăsat pe spate în pat. Avea pijamaua cu dungi
călcată perfect. Aşa, Thomas a văzut că unghiile de la picioare ale tatălui
său fuseseră tăiate cu grijă, mai puţin cea de la degetul mic al piciorului
stâng, parcă răsucită în jurul degetului. I-a părut rău că nu avea nişte
foarfeci, ca să încerce el să i-o taie cum s-ar fi cuvenit. Atunci abia şi-a dat
seama de ce idee absurdă îi venise. Nici vorbă ca tatăl să-i fi dat voie lui să-
i facă pedichiura.
Încă mai ţinea cartea în mână. Dacă n-o lăsa jos repede, se putea foarte
bine ca tatăl lui să-l vadă şi să-i ceară să citească din ea sau, dacă nu, să-l
întrebe ceva despre acea carte.
N-a trecut mult, şi tatăl său a închis ochii, părând să adoarmă. Dar
imediat şi i-a deschis iar, şi s-a uitat în gol către peretele din faţa lui.
Thomas şi-a pus problema dacă momentul ar fi fost oportun să-şi întrebe
tatăl despre vase – care urmau să ajungă în port şi care erau programate să-l
părăsească. Şi, poate, dacă tatăl său devenea mai vorbăreţ, să se intereseze
despre fluctuaţiile preţurilor la grâne. Sau să pomenească de Prusia, pentru
ca tatăl să i se poată plânge de manierele dezagreabile şi de obiceiurile
culinare necivilizate ale oficialităţilor prusace – chiar şi la bărbaţii care
pretindeau c-ar fi provenit din familii de vază.
S-a uitat iar către tatăl său şi a observat că dormea dus. Iarăşi n-a trecut
mult, şi a început să sforăie. Lui Thomas i-a trecut prin minte că putea să
pună cartea pe noptieră, de-acum. S-a ridicat de pe scaun şi s-a apropiat de
pat. De la bărbierit, faţa tatălui său devenise palidă şi mult mai netedă.
Nu ştia foarte sigur cât s-ar fi cuvenit să mai stea. Şi-ar fi dorit să vină
cineva din partea hotelului cu apă proaspătă sau prosoape noi, dar apoi s-a
gândit că asemenea lucruri fuseseră aduse deja. Nu se aştepta să vină mama
lui. Ştia că-l trimisese pe el aici, în camera tatălui, pentru ca ea să se poată
relaxa în grădinile hotelului sau să meargă înapoi pe plajă cu Ida şi surorile
lui, sau cu Viktor şi slujnica. Dacă făcea un singur pas în afara camerei, şi-a
spus, mai mult ca sigur că mama lui ar fi aflat despre pasul acela.
S-a învârtit prin cameră, pipăind cearşafurile proaspăt aduse de la
spălătorie, dar apoi, de grijă să nu-şi deranjeze tatăl, s-a îndepărtat.
Când tatăl său a scos un strigăt, la un moment dat, sunetul i s-a părut aşa
de straniu, încât, pentru o clipă, a crezut că mai era cineva în cameră. Dar
apoi tatăl a început să strige vorbe, şi lui Thomas i s-a părut cunoscută
vocea care le spunea, chiar dacă ele, în sine, erau de neînţeles. L-a văzut pe
tatăl său ridicat în capul oaselor în pat, ţinându-se cu mâna de burtă. Cu
ceva efort, a reuşit să se ridice în picioare, desculţ pe podea, numai că
imediat a căzut înapoi pe pat, de slăbit ce era.
 Prima reacţie a lui Thomas a fost să se îndepărteze de el, speriat. Dar,
dacă tatăl i s-a lăsat pe spate, gemând, cu ochii închişi, ţinându-se de burtă
în continuare, cu amândouă mâinile, a revenit mai aproape şi l-a întrebat
dacă era cazul să meargă şi s-o caute pe mama lui.
— Nimic, a zis tatăl.
— Ce? Să nu mă duc s-o aduc pe mama?
— Nimic, a repetat el, după care a deschis ochii şi s-a uitat la Thomas, cu
faţa schimonosită într-un soi de grimasă. Nu ştii nimic, a zis iar tatăl.
Thomas a ieşit pe uşă ca o săgeată. Pe scări, dându-şi seama că tocmai
coborâse un etaj în plus, a luat-o la fugă înapoi, în sus, până în holul
hotelului şi la recepţionist, care l-a chemat pe administrator. În timp ce-i
lămurea pe amândoi de ce se întâmplase, şi-au făcut apariţia mama lui şi
prietena Ida.
S-a ţinut după ei toţi până în cameră, unde a descoperit că tatăl său
dormea liniştit pe pat.
Mama lui a oftat şi, foarte calmă, şi-a cerut scuze pentru toată zarva.
Thomas a ştiut c-ar fi fost inutil să încerce să-i explice toată scena la care
fusese martor.
Tatăl său a slăbit în continuare, şi după ce s-au întors la Lübeck, dar a
mai trăit până în octombrie.
Mătuşa lui, Elisabeth, a fost auzită plângându-se că senatorul, care zăcea,
de-acum, pe patul morţii, întrerupsese vorbele sacre ale preotului, rostind el
un scurt „amin“:
— Nu s-a priceput niciodată să asculte, a zis ea, dar mă aşteptam ca
măcar pe omul bisericii să-l asculte până la capăt.
În ultimele zile de viaţă ale tatălui lor, Heinrich a părut să ştie cum să se
poarte faţă de mama lor; în schimb, Thomas nu avea habar de ce i-ar fi
putut spune. Când îl îmbrăţişa, mama îl strângea prea tare la pieptul ei, şi el
avea impresia c-ar fi lezat-o dacă ar fi făcut eforturi prea susţinute să se
elibereze din strânsoare.
Auzind-o pe mătuşa Elisabeth şoptindu-i unei verişoare ceva despre
testamentul tatălui, Thomas s-a îndepărtat cu nonşalanţă, după care s-a
strecurat mai aproape, atâta cât să audă că Juliei nu i se putea da prea multă
responsabilitate.
 — Şi băieţii! a exclamat ea. Băieţii ăia doi! S-a terminat cu familia, de-
acum. Eu cel puţin mă aştept să râdă lumea de mine pe stradă – aceeaşi
lume care întotdeauna făcea câte o plecăciune.
În timp ce ea vorbea şi vorbea, verişoara şi-a dat seama că Thomas trăgea
cu urechea şi i-a dat un cot, s-o facă atentă.
— Ia du-te şi vezi, Thomas, dacă surorile tale sunt îmbrăcate cum se
cuvine, a zis mătuşa Elisabeth. Am văzut-o pe Carla, mai devreme, încălţată
cu cei mai nepotriviţi pantofi.
La înmormântare, Julia Mann le-a zâmbit vag tuturor celor care au privit-
o cu simpatie, dar nu i-a încurajat nicicum să-i mai şi vorbească. S-a retras
într-o lume doar a ei, ţinându-şi fiicele aproape şi lăsându-i pe cei doi fii
mai mari să reprezinte familia, dacă s-ar fi dovedit necesar, stând de vorbă
cu cei care veneau să-şi exprime condoleanţele.
— Puteţi, vă rog, să-i ţineţi pe aceşti oameni departe de mine? a cerut ea.
Dacă vă întreabă ce-ar putea face, puteţi, vă rog, să-i imploraţi să nu se mai
uite la mine cu privirile alea îndurerate?
Thomas n-o mai văzuse niciodată pe mama lui chiar aşa de înstrăinată şi
de misterioasă.
A doua zi după înmormântare, aflându-se în salon, cu cei cinci copii,
Julia se uita la cumnata ei, Elisabeth, care, ajutată de Heinrich, muta
canapeaua şi unul dintre fotolii.
— Elisabeth, nu te-atinge de mobilă, i-a spus. Heinrich, pune canapeaua
la loc, unde era.
— Julia, după mine, canapeaua trebuie să stea la perete. Sunt prea multe
măsuţe în jurul ei, aşa cum este. Ai prea multă mobilă peste tot. Mama mea
spunea întotdea…
— Nu te-atinge de mobilă! a întrerupt-o Julia.
Elisabeth s-a mutat mândră lângă şemineu şi a rămas în picioare acolo,
într-o postură plină de dramatism, ca o femeie dintr-o piesă de teatru, care
tocmai fusese lezată.
Când l-a văzut pe Heinrich pregătindu-se să-şi însoţească mama la
tribunal, unde urma să fie făcut public testamentul tatălui lor, Thomas şi-a
pus întrebarea de ce el nu fusese chemat să-i însoţească. Dar mama lui
părea să fie atât de preocupată, încât a preferat să nu se plângă.
 — Am detestat întotdeauna să fiu atât de expusă, cum sunt aici. O
barbarie, nu altceva, să se citească testamentul în public! Tot Lübeckul o să
afle despre afacerile noastre. Iar tu, Heinrich, dac-ai putea s-o împiedici pe
mătuşa Elisabeth să mă ia de braţ, când vom părăsi tribunalul, ar fi foarte
frumos din partea ta. Şi, dacă o să vrea să mă ardă pe rug, în piaţa publică,
după lectura testamentului, spune-le că sunt disponibilă abia la ora trei.
Thomas era curios cine avea să conducă afacerile, de atunci înainte. Şi-a
închipuit că tatăl său desemnase câţiva bărbaţi de prestigiu ca să-i
supervizeze pe unul sau doi dintre angajaţi, care ar fi avut grijă ca lucrurile
să meargă, până când familia se hotăra ce avea să facă mai departe. La
înmormântare, se simţise ca şi cum ar fi fost observat şi desemnat drept fiul
numărul doi, pe ai cărui umeri avea să poposească o anumită măsură de
responsabilitate. S-a dus la mama lui în cameră şi s-a uitat la el însuşi în
oglinda cât un stat de om. Dacă adopta o poziţie fermă, se putea vedea
foarte bine sosind la biroul său, dimineaţa, şi dându-le instrucţiuni
subordonaţilor. Dar, când vocea uneia dintre surorile lui s-a auzit de la
parter, strigându-l, s-a îndepărtat de oglindă şi s-a simţit, pe loc, parcă mai
mic.
De acolo de sus, din capul scărilor, a stat şi ascultat, când Heinrich şi
mama lui s-au întors acasă.
— Testamentul ăla şi l-a refăcut ca să ştie o lume întreagă ce părere avea
despre noi, a zis Julia. Şi erau cu toţii acolo, toată lumea bună a Lübeckului.
De vreme ce acum nu mai pot arde pe rug vrăjitoare, scot văduvele în văzul
tuturor şi le umilesc.
Thomas a coborât în vestibul, unde l-a văzut pe Heinrich palid. Când
privirile lui le-au întâlnit pe cele ale fratelui mai mare, şi-a dat seama că se
petrecuse ceva rău şi neaşteptat.
— Du-l pe Tommy în salon şi închide uşa, i-a spus Julia lui Heinrich.
Spune-i ce belea ne-a căzut pe cap. Mi-ar plăcea să cânt la pian acum, doar
că le-aş da vecinilor motiv să mă bârfească. Aşa că, în loc de asta, o să mă
duc la mine în cameră. Nu vreau să mai aud vreodată pomenite, în prezenţa
mea, detaliile acelui testament. Dacă mătuşa ta, Elisabeth, are tupeul să
treacă pe aici, spune-i că m-a lovit brusc durerea.
După ce au închis uşa în urma lor, Heinrich şi Thomas au început să
citească de pe copia testamentului, pe care Heinrich o luase de la tribunal.
Thomas a observat că era datată cu trei luni mai înainte. Începea cu
desemnarea unui tutore, care urma să se ocupe de viitorul copiilor Mann.
Dincolo de asta, senatorul îşi exprima clar opinia foarte proastă despre ei
toţi.
„În măsura posibilităţilor“ – scrisese el acolo –, „trebuie descurajate
înclinaţiile către literatură ale fiului meu cel mare. În opinia mea, îi lipsesc
educaţia şi cunoştinţele indispensabile. Înclinaţia lui se bazează pe fantezie,
pe lipsa disciplinei şi pe nepăsarea faţă de alţi oameni, posibile rezultate ale
indiferenţei“.
Heinrich a mai citit o dată pasajul, râzând în hohote. Apoi a continuat:
— Şi-ascultă aici – e vorba şi despre tine: „Al doilea fiu al meu are o
bună orientare şi va putea să se adapteze unei ocupaţii practice. Mă aştept
ca el să devină un sprijin pentru mama lui.“ Aşa c-o să fiţi tu şi maică-ta.
Şi-o să te adaptezi! Şi cine a putut crede vreodată că tu ai o bună orientare?
Asta-i alta dintre deghizările tale.
Pe urmă, Heinrich i-a citit avertismentul tatălui lor despre firea pasională
a Lulei şi părerea lui despre Carla, care avea să fie, alături de el, de Thomas,
un element aducător de linişte în sânul familiei. Despre fratele cel mai mic,
Viktor, senatorul scrisese: „Adesea, copiii născuţi mai târziu se dezvoltă cu
precădere bine. Copilul are ochi buni.“
— Stai, că se poate şi mai rău. Fii atent aici! – şi a citit cu voce puternică,
luând o atitudine pompoasă: „Faţă de toţi copiii, soţia mea trebuie să se
arate fermă, ţinându-i pe toţi în ascultare. Dacă i se va întâmpla să aibă
îndoieli, să citească Regele Lear.“ Ştiam că tatăl meu era îngust la minte, a
comentat Heinrich, dar nu ştiam că era şi răzbunător.
Pe urmă, adoptând un ton sever şi oficial, Heinrich i-a spus lui Thomas
ce prevedea testamentul tatălui lor. Senatorul lăsase instrucţiuni ca firma de
familie să fie vândută fără întârziere, la fel şi casele. Julia urma să
moştenească totul, dar doi dintre bărbaţii cei mai băgăcioşi din viaţa publică
a Lübeckului, pe care ea îi considerase mereu nedemni de atenţia sa
deplină, fuseseră desemnaţi să ia deciziile financiare în locul ei. Doi tutori
fuseseră, de asemenea, însărcinaţi să supervizeze creşterea copiilor. În plus,
testamentul stipula că Julia urma să-i dea raportul, de patru ori pe an,
judecătorului August Leverkühn, cel cu buzele subţiri, despre cum
progresau copiii.
Data următoare când a venit în vizită, mătuşa Elisabeth nu a fost invitată
să stea jos.
— Ştiai despre testamentul soţului meu? a vrut să afle Julia de la ea.
— N-am fost consultată, i-a răspuns cumnata.
— Nu te-am întrebat asta. Ştiai despre el?
— Julia, nu de faţă cu copiii!
— E ceva ce-am vrut mereu să spun, a zis Julia. Şi pot să spun acum,
dacă m-am eliberat. Şi-am să spun de faţă cu copiii. Nu mi-ai plăcut
niciodată, Elisabeth. Păcat că mama ta nu mai trăieşte, fiindcă i-aş fi spus şi
ei acelaşi lucru.
Heinrich a dat s-o oprească, dar Julia l-a îndepărtat cu un gest al mâinii.
— Senatorul şi-a făcut un asemenea testament ca să mă umilească.
— N-ai fi putut să conduci afacerea tu însăţi, a zis mătuşa Elisabeth.
— Aş fi putut decide. Fiii mei şi cu mine am fi putut decide.
Pentru cetăţenii Lübeckului, cei tachinaţi de Julia sau despre care vorbise
din vârful limbii la petrecerile din casa soţului ei, pentru bărbaţi precum
Herr Kellinghusen şi Herr Cadovius, pentru femei precum tinerele Frau
Stavenhitter şi Frau Mackenthun, ori pentru femeile care-i urmăreau fiecare
gest cu vigilenţă şi deplângeau tot ce vedeau la ea, cum procedau, de pildă,
Frau Overbeck şi fiica ei, decizia Juliei, anunţată public la scurt timp după
citirea testamentului, de a se muta cu cei trei copii mai mici la München,
unde urma să-şi instaleze căminul stabil, pe Thomas lăsându-l în urmă, să
locuiască în pensiune la profesorul Timpe şi să-şi termine ultimul an de
şcoală, iar pe Heinrich încurajându-l să călătorească, pentru a-şi spori
şansele în lumea literară, n-ar fi putut fi primită ca o perversiune mai mare.
Dacă văduva senatorului Mann ar fi hotărât să se mute la Lüneburg sau la
Hamburg, poate că lumea bună de la Lübeck ar fi receptat acest lucru ca pe
o simplă confirmare a neseriozităţii ei, dar pe atunci, după cum ştia prea
bine Thomas, pentru acei burghezi hanseatici, Münchenul reprezenta sudul,
iar lor le displăcea – şi nu aveau încredere în – tot ce ţinea de sud.
Metropola era catolică – deci, boemă. Nu cunoştea virtuţile solide. Nici
unul dintre ei nu pusese piciorul acolo mai mult decât strictul necesar.
Atenţia Lübeckului era îndreptată asupra mamei lui Thomas, mai ales
după ce mătuşa Elisabeth le spusese multora, în taină, cât de nepoliticoasă
fusese Julia cu ea şi cum întinase până şi memoria mamei ei.
O vreme, în lumea lor, nu s-a vorbit despre nimic altceva, decât de ce
lipsă de reţinere demonstrase văduva senatorului şi cât de nesăbuite îi erau
planurile. Nu i-a trecut nimănui prin minte, nici măcar lui Heinrich, cât de
lezat se simţea Thomas de faptul că nu-i fusese lăsată lui firma familiei,
chiar dacă ar fi urmat să fie supervizată de altcineva, până când el ar fi
trecut de vârsta majoratului.
Thomas trăia, de-a dreptul şocat, cu conştiinţa faptului că fusese menit să
i se ia ceva ce el credea, în unele visuri de-ale lui, că i se cuvenea. Ştia
foarte bine: conducerea firmei propriei familii nu era decât unul dintre
multele feluri în care îşi imaginase viitorul personal, dar era mânios pe tatăl
său pentru subestimarea conţinută în decizia pe care o luase. Nu-i plăcea
deloc că tatăl său văzuse adevărul dincolo de iluzii, fără să-şi dea seama de
cât de reale i se păreau, adesea, chiar şi lui. Regreta că nu avusese
posibilitatea să-i ofere tatălui destule probe, în funcţie de care acesta din
urmă să fi lăsat un testament mai generos în privinţa lui.
În schimb, tatăl trimisese toată familia în derivă. Dacă el, senatorul, nu
avusese parte de viaţă, îşi pusese în minte să le vicieze şi alor săi vieţile.
Thomas resimţea o părere de rău persistentă şi chinuitoare la gândul că
eforturile familiei Mann din Lübeck se năruiau de-a binelea. Vremea
familiei lui trecuse.
Indiferent unde s-ar fi dus, în lumea largă, membrii familiei Mann din
Lübeck n-ar mai fi fost niciodată la fel de cunoscuţi ca pe vremea când
senatorul era în viaţă. Acest lucru nu părea să-i deranjeze nici pe Heinrich,
nici pe surorile lui, nici chiar pe mama lor – cu toţii aveau alte preocupări,
mai practice. Ştia că mătuşa lui, Elisabeth, era de aceeaşi părere, că statutul
familiei fusese fatalmente subminat, dar nu putea discuta cu ea despre aşa
ceva. Drept care, trebuia să se descurce singur cu propriile gânduri. De-
acum, familia se vedea smulsă din rădăcinile ei de la Lübeck. Oriunde s-ar
fi dus, el n-ar mai fi fost niciodată un om important.
 1. Júlia da Silva Bruhns (1851–1923), soţia comerciantului de grâne şi politicianului Thomas
Johann Heinrich Mann (1840–1891), era şi ea scriitoare, având origini germane şi braziliene.
2. Johann Siegmund Mann Jr. (1797−1863) era fiul negustorului Johann Siegmund Mann
(1761−1848), care a mutat firma familiei de la Rostock la Lübeck şi a avut şapte copii din două
căsătorii.
 Capitolul 2
Lübeck, 1892

Orchestra cânta preludiul din Lohengrin. În timp ce Thomas o asculta,

secţiunea de corzi a părut să ezite, oferind elemente din ce ar fi putut deveni
melodia, în cele din urmă. Apoi, sunetul a început să se înalţe şi să coboare
firesc, până când o singură notă, cântată tânguitor de o vioară, s-a întărit şi-
a rămas acolo; pe urmă, interpretarea s-a făcut mai sonoră, mai încărcată,
mai intensă.
Aproape că-l reconforta sunetul acela, dar apoi, când a crescut în volum,
când s-a făcut mai pătrunzător, iar fondul mai sumbru al violoncelelor s-a
făcut auzit, forţând viorile şi violele să se înalţe încă şi mai mult deasupra
celorlalte, orchestra nu i-a mai oferit decât o senzaţie a propriei lui micimi.
Într-un târziu, toate instrumentele au început să cânte, dirijorul ţinându-şi
braţele depărtate larg şi încurajându-le; după ce şi tobele au fost lovite, şi
talgerele ciocnite, Thomas a remarcat o încetinire treptată, o alunecare
înspre încheiere.
Publicul a izbucnit în aplauze; nu şi el. A stat şi s-a uitat la scenă, la
lumini şi la muzicieni – cum se pregăteau pentru simfonia lui Beethoven,
care încununa seara. Când s-a terminat concertul, Thomas n-ar fi vrut să
iasă afară, în noapte. Ar fi vrut să rămână cufundat în muzică. Şi-a pus
întrebarea dacă mai erau şi alte persoane, în publicul din jurul său, care să-i
împărtăşească sentimentele, dar nu credea să fi fost.
Doar acesta era Lübeckul, în ultimă instanţă, unde lumea nu gusta
neapărat asemenea emoţii. Cei din jur, se gândea, ar fi putut foarte uşor să
uite ori să dea la o parte amintirea muzicii pe care o ascultaseră.
I-a trecut prin minte, cum rămăsese aşezat pe scaun, că tatălui său i s-ar fi
părut importantă, în ultimele zile de viaţă, când ştia că moartea i se apropia,
ideea unui sunet din ce în ce mai puternic, mai variat, copleşitor, sugerând o
putere dincolo de cea pământeană, care deschidea o uşă către cine ştie ce
tărâm diferit, unde spiritul i-ar fi putut supravieţui şi prevala, unde şi-ar fi
putut găsi odihna, după ce îndurase moartea însăşi, în toată grozăvia ei
abruptă.
S-a gândit la trupul fără viaţă al tatălui său, etalat ca la un spectacol,
îmbrăcat în hainele lui de ceremonie, ca o parodie a unei persoane publice
adormite, pregătită a fi supusă inspecţiei publicului. Senatorul zăcea în
sicriu, rece, nemişcat, având gura închisă strâns, cu colţurile întoarse în jos,
având faţa mereu de altă culoare, după cum se schimba lumina, şi mâinile,
în schimb, golite de orice culoare. Îşi amintea cum se uitaseră oamenii la
mama lui, care se îndepărtase de sicriu cu mâna peste faţă – cu câtă
dezaprobare se uitaseră la ea.
Thomas a pornit către casa unde mama sa – în dorinţa ei de a-l vedea
concentrându-se mai mult, măcar de ochii lumii, asupra studiilor – îl plasase
în gazdă la profesorul Timpe, unul dintre dascălii şcolii. A doua zi, o dată în
plus, urma să aibă de-a face cu plictisul de la colegiul Katharineum; să
rezolve ecuaţii, să studieze gramatica şi să înveţe poezie pe de rost. De la
începutul până la sfârşitul zilei avea să pretindă, la fel ca şi ceilalţi, că toate
acelea erau întrucâtva naturale, predestinate. Îi venea mai uşor să-şi lase
mintea să colinde şi să-şi spună cât de mult îşi detesta clasa, decât să se
gândească la propria-i cameră, cea în care dormise, înainte ca mama lui, cu
Lula, Carla şi Viktor, să se fi mutat la München, şi care acum era pierdută
pentru el, pe veci. Era conştient că, numai dacă se gândea la cât de cald şi
de comod îi fusese acolo, s-ar fi întristat prea tare. Trebuia să-şi forţeze
mintea să se concentreze pe altceva.
La fete avea să se gândească. Ştia că eforturile colegilor săi de a părea
silitori nu erau, adesea, decât o metodă prin care mascau faptul că se
gândeau întruna la fete. Când făceau glume sau remarci fără noimă, acestea
erau, de cele mai multe ori, îmbibate cu timiditate, cu stinghereală sau cu
fanfaronade stângace. Dar câteodată, când îi urmărea cu privirile
înghiontindu-se pe stradă, sau mergând ori câte doi, ori câte trei, şi hlizindu-
se grosolan, zărea energiile ascunse care-i mânau.
Oricât de anoste ar fi fost lecţiile, un sentiment al aşteptării febrile plutea
în aer, pe măsură ce după-amiaza înainta, şi perspectiva ca ei toţi să fi ieşit
ca unul singur afară, în aer liber, se apropia din ce în ce mai mult. Şi chiar
dacă nici unul dintre colegii lui nu s-ar fi întâlnit cu nimeni aparte, pe
drumul spre casă al fiecăruia, tot erau excitaţi dinainte, înţelegea Thomas,
de posibilitatea de a se fi încrucişat, pe stradă, cu vreo tânără oarecare, sau
ca vreo fată să se fi arătat la fereastră, chiar când treceau ei.
Pe măsură ce se apropia, după concert, de propria destinaţie, s-a gândit la
camerele de la etaj din chiar acele case pe dinaintea cărora trecea, unde
chiar atunci vreo fată poate că se pregătea de culcare, scoţându-şi unele
dintre veşmintele de pe deasupra, înălţându-şi braţele ca să-şi dea jos vreo
bluză sau aplecându-se ca să-şi tragă în jos ce purta pe dedesubt.
A privit în sus şi-a văzut o lumină licărind la o fereastră fără perdele; s-a
întrebat oare ce scenă va fi fost în plină desfăşurare în acea cameră. A
încercat să-şi imagineze un cuplu intrând în spaţiul acela, pe bărbat
închizând uşa după ei amândoi; a zăbovit asupra imaginii femeii
dezbrăcându-se, cu lenjeria ei albă şi carnea moale. În schimb, când a venit
momentul să-şi închipuie cum s-ar fi simţit, dacă el însuşi ar fi fost acel
bărbat, a ezitat, şi gândurile i-au bătut în retragere. Şi-a dat seama că nu
avea voinţa necesară pentru a continua într-o direcţie care se dovedise atât
de grăitoare doar cu o clipă mai devreme.
A bănuit că şi colegii lui de şcoală, imaginându-şi o scenă precum aceea,
precis îşi mai pierdeau din certitudine în legătură cu ceea ce nu exista, în tot
cazul, decât în visurile lor cele mai ascunse.
Avea să aştepte până ar fi ajuns în cămăruţa lui de la capătul îndepărtat al
etajului cel mai sus al casei profesorului Timpe, ca să-şi dea frâu liber
propriilor visuri. Uneori, până să stingă lampa, începea să lucreze la o
poezie sau adăuga o nouă strofă la vreuna pe care o compusese deja. Când
se străduia să găsească metaforele potrivite pentru complicatele volute ale
dragostei, nu se gândea la fete în penumbra unor camere, nici nu evoca
mental intimităţile dintr-un cuplu.
Era un băiat în clasa lui, pe nume Armin Martens, cu care întreţinea o
altfel de intimitate. Ca şi Thomas, avea şaisprezece ani, deşi arăta mai tânăr.
Tatăl lui Armin, proprietar de moară, îl cunoscuse pe tatăl lui Thomas, chiar
dacă familia Martens nu era la fel de notabilă cum fusese a senatorului
Mann.
 Armin, când a văzut că Thomas era interesat de el, nu a părut surprins. A
început să se plimbe alături de Thomas, având grijă să nu li se alăture nici
unul dintre ceilalţi colegi de clasă. Thomas era deopotrivă impresionat şi
tulburat de capacitatea lui Armin de a-i vorbi despre suflet, despre
adevărata natură a iubirii, despre importanţa durabilă a poeziei şi muzicii,
după care să discute, cu aceeaşi uşurinţă, cu ceilalţi colegi, despre fete sau
educaţia fizică.
Armin reuşea să fie pe deplin relaxat cu oricine, a înţeles Thomas, cu
zâmbetul cald şi deschis, cu aura îmbibată de drăgălăşenie şi nevinovăţie.
Când Thomas compunea câte o poezie despre cum ar fi dorit să-şi depună
capul pe pieptul persoanei iubite, sau să umble, alături de ea, prin amurgul
tot mai sumbru, către un loc al frumuseţii, unde să fie cu desăvârşire
singuri, când pomenea de imboldul pe care-l resimţea, de a se întrepătrunde
cu sufletul persoanei pe care o iubea, figura care-i venea în minte pentru
acea persoană, obiectul dorinţei lui, era însuşi Armin Martens.
Se întreba dacă Armin avea să-i dea vreun semn sau dacă, într-una dintre
plimbările lor, ar fi îngăduit conversaţiei să se abată de la poezie şi muzică,
orientându-se către sentimentele unuia pentru celălalt.
Cu timpul, şi-a dat seama că punea prea multă speranţă în acele plimbări
– mai multă decât Armin, în tot cazul. Când se trezea din visare, ştia c-ar fi
trebuit să-şi tempereze purtarea în mod corespunzător, să-i permită lui
Armin să se distanţeze de el, dacă asta îşi dorea prietenul său. În timp ce
cugeta cu amărăciune la cât de puţine avea de aşteptat, realmente, din partea
lui Armin, eventualitatea respingerii îi făcea sângele să se înfierbânte,
provocându-i o durere ascuţită, apoi o senzaţie de cvasimulţumire.
Asemenea gânduri îi veneau la fel de trecător, ca o schimbare în felul
cum cădea lumina sau ca o răcire bruscă a temperaturii aerului. Nu reuşea
să le gestioneze prea uşor, nici să le nutrească întruna. Şi, pe măsură ce ziua
se scurgea, în toată plictiseala şi banalitatea ei, şi ele îi păleau în minte. În
sertarul pupitrului îşi păstra poemele proprii şi câteva poezii de dragoste ale
marilor maeştri germani, pe care şi le copiase pe file separate. În timpul
orelor de curs, dacă profesorul era la tablă, el scotea câte o asemenea filă şi
citea pe furiş poemul scris pe ea, câteodată aruncându-i o privire lui Armin
Martens, care stătea pe rândul din faţa lui, de partea cealaltă a culoarului
îngust dintre bănci.
Îşi punea întrebarea cum ar fi reacţionat Armin dacă el i-ar fi arătat acele
poeme, ca o modalitate de a-şi explica sentimentele.
Uneori mergeau împreună, în tăcere, Thomas bucurându-se de apropierea
dintre ei. Dacă se întâlneau cu cineva cunoscut, Armin avea un fel al lui,
ferm, dar prietenos, de a stabili că nu-şi doreau compania nimănui altcuiva
în plimbările lor.
În cele mai multe zile, mai ales la începutul unei asemenea plimbări,
Thomas îi îngăduia lui Armin să conducă el conversaţia. Observase că
interlocutorul său nu vorbea niciodată de rău despre colegii sau profesorii
lor. Viziunea lui despre lume era tolerantă şi destinsă. Dacă în discuţie
intervenea, de pildă, numele profesorului lor de matematici, Herr
Immerthal, un bărbat faţă de care Thomas era însufleţit de un dispreţ
profund, Armin se mulţumea să zâmbească.
Iar când Thomas ar fi vrut să discute despre poezie şi muzică, prietenul
său avea, de multe ori, preocupări mai lumeşti, precum lecţiile de călărie pe
care le lua sau cine ştie ce joc în care fusese implicat. Dar, odată ce Thomas
reuşea să mute discuţia către teme mai elevate, felul în care Armin aborda
noul subiect nu se schimba – vorbea despre el cu aceeaşi uşurinţă şi lipsă de
intensitate.
Naturaleţea lui Armin, constanţa lui, felul în care accepta lumea, lipsa lui
de nervozitate, aroganţă sau prefăcătorie – pentru toate acestea şi-l dorea
Thomas ca prieten al lui special.
Pe măsură ce anul se scurgea, Thomas a observat că Armin se schimba
tot mai mult – se înălţase, şi se lăţise în umeri, şi începuse chiar să se
bărbierească. Prietenul său era, de-acum, pe jumătate băiat, pe jumătate
bărbat. De aceea, sentimentele lui Thomas faţă de el au devenit şi mai
tandre. Târziu, noaptea, convins că venise, în sfârşit, momentul să-i declare
ce anume simţea pentru el, hotăra să-i arate noul său poem de iubire, în care
nu mai disimula faptul că persoana iubită de el era tocmai Armin.
În prima strofă a poemului, Thomas nota că persoana sa iubită vorbea
despre muzică la modul elocvent. În următoarea strofă, descria felul în care
vorbea persoana iubită de el despre poezie. În ultima strofă, scria că
obiectul afecţiunii lui combina frumuseţea şi a muzicii, şi a poeziei, în
vocea şi în ochii săi.
Într-o zi de iarnă, în timp ce se plimbau, îşi ţineau amândoi şepcile cu
mâna şi capetele aplecate împotriva rafalelor bruşte şi umede ale vântului,
care biciuia crengile dezgolite ale copacilor şi gemea printre ele. Cu toate că
avea noul poem în buzunarul jachetei, Thomas era conştient că i-ar fi fost
cu neputinţă să i-l arate prietenului său, oricât de hotărât ar fi fost mai
înainte că era momentul. Armin vorbea despre ce plăcere urma să-i
provoace, când ar fi ajuns acasă, coborâtul pe balustrada scărilor. Parcă ar fi
fost un copil, după tonul vocii. Lui Thomas i-a trecut prin minte că poate ar
fi fost mai bine să-şi pună pe foc poemul.
În alte zile, mai ales dacă tocmai se ţinuse vreun concert la Lübeck, sau
dacă Thomas aducea în discuţie vreunul dintre poemele de dragoste ale lui
Goethe, reacţia lui Armin putea fi şi mai serioasă, mai profundă. Când
Thomas a încercat să-i descrie ce simţise, în timp ce se cânta preludiul din
Lohengrin, Armin l-a studiat, plin de curiozitate, încuviinţând din cap, ca
să-i dea de înţeles că-i înţelegea pe de-a întregul emoţiile, aşa cum şi le
descria. Şi-au continuat drumul, iar Thomas a fost mulţumit de faptul că
erau amândoi conştienţi de puterea muzicii. Se afla în compania celui la
care visase.
A scris un poem despre cel care iubea şi persoana sa iubită, care mergeau
alături în tăcere, fiecare cu propriile gânduri, aceleaşi cu ale celuilalt, numai
vuietul vântului ţinându-i despărţiţi, numai goliciunea copacilor desfrunziţi
amintindu-le că nimic nu durează, în afară de iubirea dintre ei. În ultima
strofă, poetul îşi chema persoana iubită să trăiască alături de el pe vecie,
opunând astfel împreună rezistenţă timpului şi alunecând în eternitate.
Thomas îşi dădea seama că Armin era frecvent batjocorit de colegii de
clasă, pentru prietenia care-i lega pe ei doi. Ceilalţi credeau, despre el
însuşi, că era lipsit de calităţile bărbăteşti esenţiale, fiind prea vanitos şi
prea interesat de poezie, prea mândru de importanţa, de-acum apusă la
Lübeck, a familiei lui. Ştia şi că Armin ignora lucrurile astea, luându-le în
derâdere, şi că nu vedea nici un motiv pentru care nu l-ar fi păstrat pe el, pe
Thomas, ca prieten apropiat. Era limpede că Armin avea pentru el o
afecţiune autentică. Şi-atunci, cu siguranţă că Thomas nu l-ar fi surprins,
dacă i-ar fi arătat poemele lui sau dacă şi-ar fi făcut cunoscute sentimentele,
într-un fel oarecare.
Într-o zi, la şcoală, când profesorul stătea întors cu spatele, Armin s-a
uitat împrejur şi i-a zâmbit. Avea părul spălat proaspăt, pielea netedă şi
luminoasă, ochii sclipitori. Thomas a văzut clar cât de frumos avea să fie. I-
a trecut prin minte că Armin ar fi putut avea, faţă de el, aceleaşi sentimente
pe care le avea şi el faţă de Armin. Nu-i zâmbea nimănui la fel cum îi
zâmbea lui.
Plănuiseră o plimbare pentru a doua zi. Vântul era blând, şi soarele se
ivea cu intermitenţe, în timp ce ei se îndreptau către docuri. Armin era într-
o bună-dispoziţie de zile mari, vorbindu-i cu entuziasm lui Thomas despre o
călătorie pe care urmau s-o facă, la Hamburg, el şi tatăl lui.
Au tot mers înainte, ferindu-se de cai şi căruţe, şi de oameni care
încărcau lemne, după care s-au oprit, să vadă cum se rostogoleau câţiva
buşteni dintr-un car de mici dimensiuni, ceea ce l-a făcut pe căruţaş să se
oprească şi să-i roage pe cei din jur să-l ajute să încarce buştenii la loc în
car. Cu cât apela căruţaşul mai mult la colegii lui de muncă docheri, cu atât
mai amuzante erau injuriile pe care i le adresau aceia, într-un dialect care-i
distra şi pe Thomas, şi pe Armin.
— Mi-ar plăcea să ştiu şi eu să vorbesc aşa, ca ei, a zis Armin.
Când unul dintre bărbaţi a pus mâna să-l ajute pe căruţaş, alţi buşteni s-au
rostogolit jos din car, ceea ce l-a făcut pe Armin să devină tot mai pătruns
de scena la care privea. L-a umflat râsul, şi l-a luat pe Thomas cu un braţ pe
după umeri, apoi pe după talie. În timp ce bărbaţii munceau să aranjeze
buştenii la loc, dar nu reuşeau decât să-i dezechilibreze şi mai mult pe cei
rămaşi, provocându-le celor doi băieţi râsete hohotite, Armin l-a luat în
braţe pe Thomas.
— Asta-mi place mie la nebunie aici, la Lübeck, a zis. La Hamburg, totul
e mai ordonat, mai modern, mai guvernat de reguli. Mi-aş dori să nu plec
niciodată din Lübeck.
Lui Thomas i-a trecut prin minte, în timp ce se uitau amândoi la bărbaţii
aceia, care stivuiau buştenii în poziţii mai sigure, că s-ar fi cuvenit să
reacţioneze cumva la îmbrăţişările lui Armin. S-a întrebat dacă era cazul să
se întoarcă şi să-l îmbrăţişeze şi el, dar i s-a părut că n-ar fi avut cum face
ca un asemenea gest să pară natural.
 S-au îndreptat apoi către un grup de vechi antrepozite, cotind-o pe o
stradă lăturalnică, pe care nu circula nimeni şi nu era nici un semn de viaţă.
Armin zisese că puteau să ajungă la malul apei, luând-o pe acolo, ca să vadă
cu ochii lor ce vapoare mai sosiseră în port.
— Am ceva să-ţi arăt, a zis Thomas, şi a scos din buzunarul jachetei cele
două poeme.
I le-a întins lui Armin, care a început să le citească în linişte,
concentrându-se profund, ca şi cum unele cuvinte sau versuri l-ar fi pus în
dificultate.
— Cine a scris asta? l-a întrebat Armin, după ce a terminat de citit
poemul care compara persoana iubită cu muzica şi poezia.
— Eu, a zis Thomas.
Armin şi-a făcut de lucru cu al doilea poem, fără să ridice privirile din
foi.
— Şi pe ăsta l-ai scris tot tu? a întrebat. Thomas a dat din cap că da. Mai
ştie cineva? s-a interesat Armin.
— Nu. Le-am scris numai ca să le vezi tu. Armin a tăcut, n-a răspuns
nimic. Le-am scris pentru tine, a zis Thomas, aproape în şoaptă, gândindu-
se c-ar fi putut să întindă o mână şi să i-o pună lui Armin pe braţ, ori pe
umăr, dar s-a abţinut.
Armin s-a înroşit la faţă. Şi-a coborât privirile în pământ. Pentru o clipă,
Thomas şi-a făcut griji că Armin ar fi putut crede că intenţiile lui erau
compromiţătoare, că i-ar fi putut sugera, eventual, să se strecoare împreună,
de pildă, într-unul dintre acele antrepozite goale. Trebuia neapărat să-i dea
de înţeles că nici nu-i trecea prin minte aşa ceva. Ceea ce aştepta el din
partea lui Armin ar fi trebuit să se prezinte nu sub forma unei consumaţii
rapide, ci a unor cuvinte blânde, a unei priviri, a unui gest. Nu-şi dorea
nimic mai mult.
Şi-a dat seama, cum stătea cu privirile aţintite către Armin, că lacrimile îi
pândeau, să-l podidească. Persoana lui iubită a întors ambele foi de hârtie
pe dos, ca să verifice dacă mai era şi altceva scris pe ele. Apoi, a recitit în
diagonală cele două poeme şi-a zis:
— Nu cred că sunt ca muzica sau ca poezia. Sunt ca mine însumi. Iar una
lume zice că sunt ca tatăl meu. Cât despre cum ar fi să trăiesc veşnic alături
de un poet, nu ştiu ce să zic. Părerea mea este că voi locui în casa tatălui
meu, până când o să vină momentul să-mi cumpăr o reşedinţă a mea,
proprie. Hai să mergem să ne uităm după vapoare.
După ce i-a înapoiat lui Thomas cele două poeme, l-a şi împuns în piept,
delicat şi cu aerul că râdea de el.
— Ai grijă să nu mai dea nimeni peste poemele astea două, i-a spus.
Prietenii mei şi-au făcut deja o părere despre tine, dar mie mi s-ar duce
naibii reputaţia.
— Poemele nu înseamnă nimic pentru tine?
— Prefer vapoarele în locul poemelor, şi fetele în locul vapoarelor. Şi tu
ar trebui să faci la fel, a zis Armin, şi-a luat-o din loc.
Apoi, uitându-se în urmă şi văzând că Thomas încă mai ţinea în mână
cele două foi de hârtie, a zis râzând:
— Ascunde-le undeva, foile alea, să nu te prindă careva cu ele şi să ne
arunce în râu pe amândoi.
În ultimul său an la Katharineum, Armin Martens, la fel ca şi Thomas
Mann, s-a schimbat. Şi-a pierdut orice atitudine prietenoasă şi felul băieţos
de a fi. A devenit serios. Curând, avea să înceapă să lucreze la moara tatălui
său. Avea să aibă propriul birou. Deja purta cu el un anumit sentiment al
viitoarei sale importanţe. Fără să-şi dea seama ce destin fără sare şi piper îl
aştepta, urma să se integreze firesc, după cum prea bine vedea Thomas, în
viaţa economică a Lübeckului.
La ultimul etaj al casei profesorului Timpe, camera din faţă îi aparţinea
fiului acestuia, Willri, mai mare cu un an ca Thomas. Deşi se cunoşteau de
la şcoală, Willri îi dăduse de înţeles fără echivoc lui Thomas, încă de la
mutarea lui în locuinţa cea nouă, că nu-l interesa nicidecum să-i devină
prieten. Ceea ce-l surprinsese pe Thomas era faptul că profesorul Timpe
aproape că se mândrea cu nepăsarea lui Willri în materie de cărţi şi
învăţătură.
— Cerul liber şi maşinile îi plac, zicea profesorul. Şi poate că lumea
largă ar fi un loc mai bun, dacă i-am împărtăşi cu toţii preferinţele. Poate că
vremea cărţilor a trecut.
Nu protesta nimeni, dacă Willri se ridica de la masă, înainte ca ea să se fi
sfârşit, şi părăsea încăperea. Se făcuse mai înalt decât părintele lui – şi mai
greu, ceea ce părea să-l amuze pe profesorul Timpe.
— În curând, o să-mi spună el mie ce să fac pe-aici, prin casă. Drept care,
ce rost ar avea să-i spun eu lui acum ce să facă? Are propriile idei despre
orişice. Este un adult desăvârşit.
Şi, spunând asta, se uita la Thomas, vrând să-i sugereze că poate şi el,
Thomas, care-şi lua mesele pe îndelete, ar fi avut ceva de învăţat de la
Willri, fiul său.
Noaptea, fiindcă peretele era subţire, Thomas simţea prezenţa lui Willri
în camera de alături. Şi-l imagina pregătindu-se de culcare şi stând apoi
întins şi cald sub cuverturi. Îşi zâmbea în sinea lui, la gândul că nu avea să
scrie poezii şi despre Willri – nimeni n-ar fi scris vreodată. Dar poate că
scrisese destul poezii, pentru moment. Chiar şi aşa, gândul că Willri se afla
în camera de alături îi persista în minte şi de multe ori îl şi excita.
Într-o seară, la parterul casei, a stat şi s-a uitat cum se chinuia Willri să-şi
facă tema şi cum, la un moment dat, de frustrare, a rupt câteva pagini dintr-
un caiet. Apoi a oftat adânc, în timp ce ascuţea un creion, lăsând aşchiile de
lemn pe masă, în faţa lui. Când s-a dus, în fine, la culcare, Willri şi-a lăsat
cărţile şi creionul pe masa de lucru, cu aşchiile alături. Thomas a întins
liniştit o mână, a cules acele aşchii şi le-a depus în palma celeilalte mâini.
Willri nu le-ar fi observat lipsa în veci. Drept care, le-a găsit un loc la el în
penar şi, a doua zi, le-a depus într-un colţ al pupitrului de la şcoală.
Dimineţile, când ajungea în clasă, primul lucru era să se consoleze,
verificând că aşchiile de la creionul lui Willri mai erau acolo. Îi ofereau
ceva satisfăcător de contemplat, pe măsură ce ziua se scurgea, fiind cu atât
mai preţioase cu cât aveau secretul lor, de simptom neverosimil al unui
sentiment care-i devenea cu atât mai intens cu cât Willri îl ignora mai tare.
Într-o noapte, Willri a bătut la uşa camerei lui şi l-a rugat să vină la el în
cameră, să-l ajute cu o traducere din latină. În timp ce studia textul, aşezat
pe marginea patului, Thomas a constatat cu surprindere că Willri începuse
să se dezbrace. Stânjenit, a dat să-i propună să lase traducerea din latină
pentru a doua zi dimineaţă, dar a văzut că Willri, care stătea cu spatele
întors către el, mai avea puţin până să rămână gol-puşcă. I-a luat ceva timp
să-şi dea seama că pe Willri nu-l interesa câtuşi de puţin textul latinesc. Îl
chemase la el în cameră din alte motive.
 N-a trecut mult, şi asemenea întâlniri în camera din faţă au devenit un
ritual pentru ei doi. Mergând în vârfurile picioarelor pe podelele care
scârţâiau, Thomas deschidea uşa de la camera lui Willri, fără să mai bată.
Lampa încă mai ardea. Îl găsea pe Willri întins în patul său de o singură
persoană, îmbrăcat complet.
Într-o seară, întorcându-se acasă dintr-o vizită la mătuşa lui, Elisabeth,
aşa cum îşi făcuse obiceiul, Thomas a urcat scările, fără să facă nici cel mai
mic zgomot, păşind uşor pe trepte, una câte una. La primul palier, a
observat că lampa lui Willri încă mai ardea. S-a dus în cameră, şi-a scos
paltonul şi s-a aşezat pe marginea patului. Uneori, îl excita mai tare să
aştepte ca Willri să vină el în camera lui şi să-l caute.
A stat şi ascultat. În liniştea desăvârşită care domnea, ştia că până şi cel
mai mic zgomot ar fi fost auzit la etajul de mai jos, unde ceilalţi membri ai
familiei Timpe dormeau deja.
Willri a căutat să pară dezinvolt când a intrat în camera lui Thomas şi s-a
dus către fereastră, unde a despărţit draperiile numai cât să arunce o privire
afară. Dădea impresia că unicul motiv pentru care se afla în locul acela era
să privească fix întunecimea nopţii. Când s-a întors, pe faţa lui se putea citi
o vagă expresie de uşurare şi mulţumire. A întins o mână către Thomas şi l-
a pipăit pe faţă, preţ de-o secundă. Apoi, a zâmbit şi a rămas aşa, în
picioare, uitându-se la Thomas, care i-a întors privirea.
Când Willri i-a făcut semn, Thomas şi-a dat jos încălţările şi l-a urmat pe
proaspătul său tovarăş în camera din faţă. Willri a închis uşa după ei
amândoi şi i-a făcut semn lui Thomas în direcţia patului, ducând un deget la
buze. Thomas a traversat încăperea şi s-a întins pe pat, cu mâinile
încrucişate sub cap. Willri a început să se dezbrace, stând cu spatele la el.
Devenise un ritual, pe care-l repetau în toate nopţile, după ce restul
familiei se culca. Primul lucru, Willri îşi dădea jos haina şi o depunea pe
spătarul singurului scaun din cameră. Se comporta ca şi cum ar fi fost
singur. Îşi descheia nasturii pantalonilor şi-i dădea jos şi pe aceia,
depunându-i tot pe scaun. De pe pat, unde stătea în continuare întins,
Thomas îi studia picioarele puternice, nepăroase. Ştia deja că Willri, după
ce-şi scotea şi chiloţii, se apleca să-şi dea jos şi ciorapii. Acela era
momentul pe care se străduia să şi-l amintească mai târziu, când se întorcea
în propria lui cameră. Deocamdată, se ridica într-un cot, ca să vadă mai clar.
Odată scoşi ciorapii şi vârâţi fiecare în câte o încălţare, Willri se ridica la
loc în poziţie dreaptă şi-şi descheia nasturii de la cămaşă.
Curând, rămânea complet gol. Îşi înălţa braţele şi-şi încrucişa mâinile
după cap, imitând poziţia lui Thomas de pe pat. O vreme, nu se mişca din
acea postură, nici nu scotea vreun sunet. În tot acest timp, Thomas îi studia
cu atenţie trupul, dar ştia că nu avea voie să se ridice din pat, nici să încerce
să-l îmbrăţişeze pe Willri.
Într-o noapte, când Willri s-a postat în faţa lui, arătându-şi erecţia,
Thomas şi-a desfăcut hainele şi s-a apropiat de el. Pentru prima dată, şi-a
luat inima în dinţi şi l-a pipăit pe Willri, care l-a încurajat să se apropie şi
mai mult. Dar Thomas a rămas la fel de şocat ca şi Willri, când şi-a dat
seama că, fără nici un avertisment, ejaculase, aşa încât a pornit să scoată
nişte sunete scurte şi apăsate. În acelaşi moment, Willri i-a şoptit că trebuia
să plece imediat, să se întoarcă la el în cameră şi să stingă lampa. Şi să se
bage în pat fără întârziere.
În timp ce se strecura pe coridor, lui Thomas i-au ajuns la urechi
zgomotul unei uşi care se deschidea şi vocea tatălui lui Willri, care a strigat:
— Voi doi nu v-aţi băgat în pat? Ce se-ntâmplă acolo sus? – pe urmă, şi
nişte paşi care urcau scările.
Thomas ştia: dacă profesorul Timpe ar fi intrat în camera lui şi i-ar fi
atins lampa, şi-ar fi dat seama, după fierbinţeală, că tocmai ce fusese stinsă.
Şi, dacă i-ar fi dat la o parte cuverturile, l-ar fi găsit pe deplin îmbrăcat. Iar,
dacă s-ar fi apropiat de el destul de mult, ar fi putut ghici, după miros, cu ce
se ocupaseră Thomas şi fiul său.
Pentru moment, l-a auzit deschizând uşa lui Willri şi întrebându-şi fiul ce
era cu acele zgomote. Răspunsul nu i-a mai ajuns la urechi. Ştia foarte bine:
curând, profesorul Timpe urma să vină, să verifice şi camera lui. S-a întors
cu faţa către perete şi a rămas nemişcat, căutând să imite respiraţia cuiva
care dormea dus.
Când profesorul Timpe a deschis şi uşa de la camera lui, Thomas a
respirat cât mai regulat şi uşor, presupunând că avea să fie atent urmărit,
doar-doar dădea vreun semn că n-ar fi dormit, de fapt. Profesorul Timpe cu
siguranţă ştia că vocea care-l deşteptase din somn fusese a lui, a lui
Thomas, că el, Thomas, fusese cel care scosese nişte sunete atât de scăpate
de sub orice control.
Chiar şi după ce auzise uşa închizându-se, tot nu s-a mişcat, temându-se
ca nu cumva profesorul Timpe s-o fi închis, tocmai ca să-l ispitească pe el
să se mişte. Putea chiar să se mai afle şi atunci în cameră.
A mai aşteptat o vreme, ascultând, ca să prindă chiar şi cel mai mic
zgomot, şi abia pe urmă s-a dat jos din pat şi, foarte încet, pe întuneric, s-a
dezbrăcat de haine şi s-a îmbrăcat cu ţinuta de noapte.
De dimineaţă, s-a întrebat ce-ar fi putut avea de spus tatăl lui Willri
despre icnetele pe care le auzise în timpul nopţii. La micul-dejun însă,
profesorul Timpe a părut să aibă atenţia distrasă şi-a tăcut, preocupat de
ceva din ziar. Abia dacă şi-a ridicat privirile, când el, Thomas, a venit să se
alăture familiei aşezate la masă.
La şcoală, dacă tatăl său murise, dacă firma nu mai exista şi dacă el era
cazat într-un fel de cămin familial, nimeni nu părea să-l mai observe.
Puterea şi prestigiul pe care le luase, până atunci, ca pe moştenirea lui
firească, dispăruseră cu desăvârşire. Până la moartea tatălui său, fusese un
fel de prinţ, care profitase de confortul solid al reşedinţei lui de familie şi se
bucurase de prezenţa plină de culoare a mamei lui.
Până să-i moară tatăl, indolenţa lui Thomas la şcoală, neatenţia lui făceau
doar obiectul discuţiilor în şoaptă dintre profesori, devenind scandaloase la
sfârşitul fiecărui trimestru, când se trimiteau situaţiile şcolare. Unii
profesori făceau tot posibilul să-l scoată din starea de inerţie; alţii îl
desemnau pentru muştruluieli ieşite din comun. Cu toţii sporeau copios
presiunea fiecărei zile.
Acum, simţea o apăsare diferită. I se trăgea din faptul că era o cauză
pierdută, o persoană cu care nu merita să-ţi baţi capul. Profesorilor nu le
mai păsa dacă el înţelegea vreo formulă sau era nevoit să tragă pe furiş cu
ochiul în caietul colegului de alături. Nu-i mai cerea nimeni să recite vreun
poem pe dinafară, cu toate că, în particular, începuseră să-i placă scrierile
unor autori precum Eichendorff, Goethe şi Herder.
Ce se petrecea între el şi Willri Timpe nu era parte a vreunei legături
sufleteşti. În viitor – ştia prea bine –, ce făceau ei acolo, în camera de la
etajul cel mai de sus, n-ar mai fi însemnat mare lucru pentru Willri. Nu
numai că intimităţile lor ocazionale erau fugare şi de nepomenit, dar erau şi
ţinute sub obroc de o atitudine de indiferenţă pe care şi-o arătau în timpul
zilei. După mesele pe care le luau în casă, ori duminicile, când aveau timp
liber, Thomas şi Willri nu-şi căutau compania.
Deşi continua să scrie poezii, Thomas nu pe Willri îl avea în vedere. Dar
aşchiile de la creionul ascuţit le păstra într-un colţ al pupitrului de la şcoală,
iar când nu se putea concentra la lecţii, găsea reconfortante acele frânturi de
lemn.
Îi venea practic imposibil să nu-şi ia făţiş peste picior profesorii, chiar şi
pe cei pe care-i tolerase mai înainte. Faţă de Herr Immerthal, profesorul de
matematici, i se părea o chestiune de mândrie să se poarte insolent şi
batjocoritor. Colegii se delectau cu isteţimea remarcilor lui Thomas şi se
bucurau văzându-l pe profesor umilit. Când Herr Immerthal i s-a plâns
directorului de el, acela i-a scris mamei lui Thomas, care i-a scris, la rându-
i, fiului ei, spunându-i că, dacă tatăl i-ar mai fi trăit, şi-ar fi făcut o părere
foarte proastă despre felul în care Thomas refuza să se conformeze şi să se
aplece asupra studiilor. De vreme ce tatăl său îi numise doi tutori – pe Herr
Krafft Tesdorpf şi pe consulul Hermann Wilhelm Fehling –, care să-i
monitorizeze dezvoltarea, ea, mama lui, ar fi fost nevoită să ia legătura cu
cei doi, în cazul în care i-ar mai fi parvenit şi alte plângeri.
Thomas a descoperit că erau elevi, în clasa lui, care începeau să fie
interesaţi de poezie. Cei mai mulţi fuseseră atât de liniştiţi şi de timizi până
atunci, încât abia dacă-i remarcase. Nici unul dintre ei nu provenea din
familiile de vază ale Lübeckului.
Acum, pe măsură ce se apropiau de sfârşitul anilor de şcoală, aceşti băieţi
erau entuziasmaţi peste măsură de povestiri, poeme şi eseuri. Faptul că le
plăceau Schubert şi Brahms mai mult decât Wagner nu-l dezamăgea;
însemna că şi-l putea păstra pe Wagner numai pentru el. Toţi voiau să
contribuie la o revistă literară, pe care s-o publice chiar ei, eventual, ca să-şi
vadă propriile poezii tipărite. Fără nici un efort, numai fiindu-le editor,
Thomas le-a devenit aproape un mentor. Chiar dacă erau de aceeaşi vârstă
cu el, îl priveau admirativ. Multele lui cunoştinţe în materie de operele
poeţilor germani contau mai mult, pentru ei, decât performanţele lui
modeste de la clasă. Iar el, cu toate că-i găsea chipeşi pe unii dintre acei
băieţi, nu se simţea deloc inspirat să scrie poeme dedicate vreunuia dintre
ei.
În timp ce mulţi dintre colegii lui de clasă nu s-ar fi zis că nutreau vreo
ambiţie de a se muta cândva din Lübeck, lui Thomas i se părea evident că,
de îndată ce-ar fi terminat şcoala, urma să plece. Dacă firma fusese vândută,
nu mai avea ce să caute acolo. Se plimba prin oraş, adeseori, şi cobora până
la docuri sau trecea pe la Café Niederegger şi-şi cumpăra nişte marţipan cu
zahăr din acela brazilian, ştiind că avea să se despartă, inevitabil, de acele
străzi şi cafenele, că ele aveau să-i rămână doar în memorie. Când simţea
vântul aspru al Mării Baltice, era conştient că şi el avea să rămână, în
curând, numai de domeniul trecutului.
Cu toate că mama şi surorile îi scriau, Thomas avea sentimentul că mai
mare însemnătate avea ceea ce omiteau din scrisorile respective decât ce-i
comunicau în ele. Tonul era prea formal, în primul rând. De aceea, Thomas
îşi lua permisiunea să le răspundă fiecăreia pe acelaşi ton şi să nu le spună
mai-nimic important – în special, nimic despre cât de prost îşi făcea datoria
la şcoală. Mama, din câte ştia prea bine, primea situaţiile lui şcolare; dar tot
el a observat că ea renunţase, de la o vreme, să-i mai pomenească despre
ele.
Primul indiciu despre ce aveau de gând să facă mama şi tutorii lui în
legătură cu el, Thomas îl primise de la mătuşa Elisabeth. În timpul vizitelor
pe care i le făcea, ea îi vorbea întotdeauna prea mult despre măreţia de
odinioară a familiei, după care, lua la rând toate afronturile pe care le
suferise, în ultima vreme, din partea negustorilor, modistelor, fabricanţilor
de tot felul şi a nevestelor unor bărbaţi care-i fuseseră socialmente inferiori,
de când se ştia.
— Şi-acum, asta, îi spusese mătuşa, dând a tristeţe din cap. Acum, asta.
— Ce anume? o întrebase el.
— Încearcă să-ţi găsească o slujbă de conţopist. Auzi, conţopist! Unul
dintre fiii fratelui meu!
— Nu-mi vine a crede că-i adevărat.
— Bine, dar la şcoală eşti nul. Au renunţat să-şi mai facă speranţe în
legătură cu tine. Şi sunt oameni cărora le face plăcere să mă oprească, pe
stradă, şi să-mi spună asta. N-are nici un rost să mai stai în şcoală prea mult.
Aşa că n-a mai rămas altceva decât slujba de conţopist. Ai vreo idee mai
bună?
— Mie nu mi-a spus nimeni nimic.
— Presupun că aşteaptă până când se aranjează totul.
Când Thomas i-a trimis fratelui său câteva poeme de-ale lui, Heinrich i-a
răspuns, declarându-şi admiraţia faţă de unele dintre ele. Thomas ar fi vrut
să-i comenteze mai la obiect pe marginea versurilor sau a imaginilor
poetice. Dar era un pasaj, la finalul scrisorii, care l-a făcut să se îndrepte de
spate şi să mai citească o dată: „Aud că vei pleca de la Lübeck în curând, şi
că vei schimba pupitrul de la şcoală cu un alt pupitru, dintr-un birou. Atâta
timp cât există pământ, apă şi aer, va exista şi foc. Iar asta nu poate fi decât
o veste bună pentru tine.“
Thomas i-a răspuns la scrisoare, întrebându-l pe Heinrich ce voia să
spună, dar fratele lui nu i-a mai scris.
Într-o zi, când s-a întors de la şcoală, într-un salonaş din casa profesorului
Timpe l-a găsit pe unul dintre tutorii lui, consulul Fehling, aşteptându-l
tocmai pe el, cu o figură severă. De vreme ce consulul nu l-a salutat şi nici
nu i-a întins mâna, Thomas şi-a pus întrebarea, oripilat, dacă nu aflase
cumva, cine ştie cum, despre activităţile nocturne de la ultimul etaj al acelei
case.
— Mama dumitale a luat legătura cu noi, şi totul a fost aranjat. Cred că
tatăl dumitale ar fi fost mulţumit. Dintre profesorii dumitale, din câte am
auzit, sunt câţiva care nu-ţi vor simţi lipsa.
— Ce a fost aranjat?
— Peste câteva săptămâni, îţi vei începe lucrul la Biroul de Asigurări
contra Incendiilor Spinell, de la München. Este un post pe care mulţi tineri
şi l-ar dori.
— Şi mie de ce nu mi-a spus nimeni?
— Îţi spun eu acum. Şi nu-i nevoie să te mai întorci la clasă. În loc de
asta, poţi avea grijă ca profesorul Timpe să nu aibă nimic de reproşat, când
îţi vei părăsi camera. Şi-ai face bine să-ţi mai vizitezi o dată mătuşa, înainte
să te îndrepţi către München.
Erau cărţi şi caiete, în pupitrul de la şcoală, cu care n-ar mai fi avut ce
face. Thomas şi-a închipuit cum ar fi venit cineva şi le-ar fi luat, fără să
observe aşchiile de creion din colţ. În visurile lui, acele aşchii aveau să
rămână acolo, prefăcându-se lent în praf.
Consulul i-a făcut aranjamentele necesare pentru călătoria până la
München. De vreme ce nu auzise nici o vorbă de la mama lui despre vreo
slujbă de conţopist în domeniul asigurărilor contra incendiilor, era convins
c-ar fi putut-o convinge că o asemenea slujbă nu i s-ar fi potrivit unuia ca
el. Printre scrisorile pe care le primise de la membrii familiei, una, din
partea Lulei, îl interesase în mod aparte. În mijlocul unor informaţii mai
curând anodine, sora lui menţiona în trecere că fratele lor Heinrich primea o
alocaţie lunară satisfăcătoare din partea mamei lor.
Thomas ştia că vânzarea firmei, după moartea tatălui său, adusese o
mulţime de bani familiei, dar credea că masa propriu-zisă a capitalului era
blocată în investiţii şi că mama lui nu se putea folosi decât de dobândă. Nu-i
trecuse prin minte nici o clipă că vreo parte a banilor li se cuveneau lui
Heinrich, lui însuşi ori surorilor mai mici.
Dar Heinrich, de-acum, trăia între München şi diverse locuri din Italia. Îi
apăruse prima carte, a cărei publicare, din câte spunea Lula, fusese finanţată
de mama lor; altfel, Heinrich publica povestiri prin reviste. De vreme ce
mama fusese de acord să-l sprijine financiar, zicea Lula, Heinrich îşi dedica
tot timpul carierei literare şi căpătase, în opinia ei, o atitudine apatică, de
când locuia mai mult în Italia.
Lui Thomas i-a părut rău că nu scrisese mai mult, în corespondenţa pe
care o purtase cu mama lui, despre acea revistă a şcolii şi despre poemele pe
care le publicase în paginile ei. Ar fi trebuit să-i sublinieze propriul
devotament faţă de cariera literară şi cât de tare îi luau în serios colegii
munca pe care o făcea. Şi-atunci ar fi pregătit din timp terenul, pentru a-i
cere un stipendiu lunar, cu care să poată şi el să trăiască la fel ca Heinrich.
A pus la un loc, într-un teanc destul de gros, tot ce scrisese şi cele câteva
materiale publicate. De îndată ce ar fi ajuns la München, i le-ar fi pus în
braţe mamei lui. În timp ce Heinrich scria numai proze, el ar fi ajutat-o să
vadă că era un adevărat poet, în tradiţia unora precum Goethe şi Heine.
Spera să reuşească s-o impresioneze.
Odată sosit la München, s-a gândit, mama i-ar fi explicat, după ce restul
familiei s-ar fi dus la culcare, ce era cu slujba din asigurările contra
incendiilor şi de ce fusese luat de la şcoală. Dar, în prima seară, i-a vorbit
despre orice altceva, în afară de motivul venirii lui acolo.
A şi rămas interzis văzându-i înfăţişarea. Era îmbrăcată tot în negru, dar
ţinuta ei aparţinea unui stil vestimentar potrivit unei femei mult mai tinere.
Şi coafura ei, cu breton şi cu un sistem complicat de piepteni şi agrafe, era
una tinerească. Avea obrajii coloraţi, şi-şi dăduse pe buze cu un ruj despre
care şi-a informat fiul cu mândrie că era de import, de la Paris. Când a intrat
în camera ei, Thomas a văzut că tăblia întreagă a unei mese gemea de
produse cosmetice. Mama lui şi Lula, care crescuse şi se făcuse o
domnişoară frumoasă, vorbeau de la egal la egal despre modă şi, spre
uimirea şi mai mare a lui Thomas, discutau despre bărbaţi disponibili, care
ar fi putut veni în vizită seara, ca potenţiali peţitori pentru fie una, fie
cealaltă.
În a doua seară, când, spera Thomas, ar fi putut avea o discuţie serioasă
cu ea, mama lui şi Lula s-au întrecut în a discuta despre o petrecere
oarecare, unde ar fi putut vedea cu ochii lor etalându-se o nouă modă în
materie de lungimea rochiilor, numai că lipsiseră.
— Nu cred că va prinde, a zis mama lui.
— Dar a prins deja, i-a răspuns Lula. Noi suntem cele care am rămas în
urmă.
— Atunci, vom face rectificarea necesară.
— Cum facem asta?
— Urmând moda. E ceva ce nu am făcut niciodată, dar voi face de-acum,
dacă tu crezi că aşa trebuie. La Lübeck, eu dădeam tonul modei.
Thomas a hotărât că era cazul să iasă la o plimbare. Serile de primăvară
erau calde la München. Se bucura că Heinrich era tot în Italia, ceea ce-i
dădea lui libertatea de a explora metropola de unul singur. Străzile erau
pline de plimbăreţi – erau chiar şi oameni care stăteau afară la unele
cafenele. Şi-a găsit un loc unde putea să stea jos şi să se distreze, uitându-se
la cei care-i treceau pe dinainte.
Pe măsură ce se scurgeau zilele, descoperea că Lübeckul nu-i lipsea
deloc. Până şi în toiul verii, acolo bătea întotdeauna un vânt care avea în el
ceva tăios. Oamenii se uitau în altă parte, dacă-ţi întorceai privirile către ei.
Îşi făcuseră un obicei din a fi neapărat acasă până seara la ora şase şi de a
rămâne în casele lor, indiferent de anotimp. Se purtau întruna ca şi cum
iarna le-ar fi bătut la uşă. Păreau să fie cei mai fericiţi când se îndreptau
către biserică, unde urmau să ia parte la câte o slujbă lungă şi searbădă,
făcută să fie şi mai plictisitoare de sunetul umflat, parcă fără sfârşit, al
pieselor pentru orgă ale lui Buxtehude3. Simţea numai dispreţ faţă de
protestantismul rece al nordului şi de interesul obsedant faţă de comerţ de la
Lübeck. La München, preoţii erau nişte prezenţe la fel de comune pe străzi,
cum erau şi poliţiştii, şi puteau fi văzuţi plimbându-se de colo-colo, ca şi
cum n-ar fi avut nici o destinaţie precisă. Era un loc şi relaxat, şi antrenant –
aşa i se părea lui Thomas, care şi-a făcut planuri de a se stabili în acel oraş,
organizându-şi viaţa cum voia el, după ce ar fi stat de vorbă cu mama lui.
Cu toate că mai locuise şi altădată în apartamentul mamei lui, tot mai era
surprins când revedea mobila de la Lübeck, ba chiar şi piese din casa
bunicii, în spaţiul acela nou, mai restrâns. Pianul cu coadă al bunicii ocupa,
din camera de zi, aproape jumătate. Prezenţa meselor şi scaunelor, a
tablourilor şi candelabrelor atât de familiare la Lübeck i se părea deopotrivă
tulburătoare şi destul de comică, din moment ce nici unul dintre acele
obiecte nu părea să fie adaptat la restul decorului.
În ciuda faptului că mama lui încă îşi mai scotea în evidenţă străinismul
şi originalitatea, considerându-şi propriul apartament un fel de refugiu al
unei moştenitoare celebre şi ruinate, ea, de fapt, se simţea învinsă. Credea –
şi adeseori le spunea şi copiilor ei – că reuşita socială pe care şi-o dorise la
München atât de mult o eludase. În fiecare seară, se ţineau cine şi petreceri,
la care ea nu era invitată.
Vivacitatea o părăsise, aşa credea Thomas, şi fusese înlocuită de
melancolie şi de capacitatea de a se considera ofensată. În timp ce, pe
vremuri, la Lübeck, societatea din jurul ei, de acolo, i se părea deopotrivă
uşor amuzantă şi captivantă, acum, iată, mama lui devenise predispusă la
resentimente. Se indigna când poştaşul nu ajungea la timp, sau când un
curier îi aducea vreun colet după-amiaza, nu dimineaţa, sau când vreuna
dintre prietenele ei nu găsea cu cale s-o includă şi pe ea în grupul care o
însoţea la operă, sau când – lucru de rău augur pentru Thomas – vreunul
dintre copiii ei nu se comporta cum ar fi vrut ea.
Plimbându-se prin Schwabing, zona în care era situat şi apartamentul
mamei lui, Thomas a descoperit o lume cu care nu intrase în contact până
atunci. Bărbaţi tineri, care păreau să fie artişti sau scriitori, cutreierau
străzile plini de aplomb, vorbind în gura mare. Şi-a pus întrebarea dacă era
ceva nou şi de ce nu-i văzuse şi la precedentele lui vizite. În cafenelele
deschise recent, grupuri întregi erau angrenate în discuţii aprinse. Cu toate
că erau numai cu câţiva ani mai mari decât el, îl trimiteau cu gândul la o
altă lume. A observat şi combinaţiile stranii: dacă-şi purtau hainele
neglijent, în schimb, tunsorile puteau fi şi de modă veche. Făceau paradă,
când se salutau între ei sau când vreunul părăsea grupul, de o politeţe tipică
pentru lumea veche. Dar aveau şi un fel de a râde, fără nici o reţinere,
afişându-şi dinţii de obicei pătaţi de tutun, fără să se ruşineze. Păreau să se
amuze copios, după care, dintr-odată, să redevină serioşi. Adeseori, stăteau
lăsaţi pe spate, într-o atitudine indolentă, apoi se îndreptau şi se aplecau
brusc în faţă, înfigându-şi câte un deget în aerul cotropit de fum de ţigară,
pentru a sublinia câte o idee.
A încercat să le asculte conversaţia. Din câte a dedus, unii erau jurnalişti,
alţii critici sau, dacă nu, lucrau la universitate. Pe străzi, vedea grupuri de
câte doi sau trei, care duceau în mâini diverse mape. S-a gândit că aceia,
probabil, erau artişti şi că se îndreptau spre cutare studio sau galerie. Se
mişcau şi vorbeau de parcă nu numai oraşul, ci însuşi viitorul avea să le
aparţină pe de-a întregul, cât de curând.
După cină, în acea primă săptămână, s-a plimbat până obosea,
întorcându-se în apartament cât putea de tăcut şi sperând să nu trezească pe
nimeni. Odată ce luase hotărârea de a se întoarce acasă în fiecare seară, a
început să resimtă o mare însingurare. Stătea în cafenele de unul singur, dar
era ca şi cum ar fi fost exclus din acea lume atât de ispititoare pentru el. S-a
întrebat dacă Heinrich cunoştea pe careva, dintre toţi acei oameni. Dacă i-ar
fi văzut poemele, i-a trecut prin minte, nu l-ar fi vrut în grupurile lor. Arătau
şi păreau să fie atât de ironici, de cosmopoliţi, încât era convins că poezia
lui simplă, de dragoste, ar fi găsit-o demnă doar de batjocură. El unul n-ar fi
avut nimic de adăugat la conversaţia lor. Li s-ar fi prezentat ca fiind prea
novice, prea nevinovat – un şcolar, şi atât. Dar asta nu-l împiedica să-şi
dorească de-a dreptul cu disperare să facă parte şi el din respectivele
întruniri.
 La mese, în apartamentul mamei lui, discuţia se axa pe haine şi domni.
Dacă tatăl i-ar mai fi trăit, era convins că lucrurile spuse la masă ar fi fost
mai edificatoare, iar contribuţiile surorilor lui la discuţie ar fi fost atent
monitorizate şi controlate.
Într-o seară, când schimbul de replici despre un alt set de vizitatori părea
să atingă maxima intensitate, el n-a mai suportat şi-a zis:
— Sper să nu trebuiască să întâlnesc vreunul dintre aceşti domni. Din
câte aud, îmi sugerează nişte funcţionari de bancă.
Surorile nu s-au amuzat auzindu-i remarca. Iar mama lui a rămas cu
privirile aţintite drept în faţă.
Într-o seară, când a urcat în camera lui, a găsit pe pat o scrisoare cu
antetul firmei Spinell, care-l informa că era aşteptat să se prezinte la biroul
din München al firmei luni dimineaţa, când aveau să-i fie detaliate
îndatoririle de muncă. Mama lui probabil că i-o lăsase pe pat. Şi, cum până
la data respectivă mai erau doar cinci zile, a hotărât că trebuia neapărat să
stea de vorbă cu ea – nu mai putea lăsa lucrurile să treneze.
A doua zi după-masă, când surorile lui se duseseră la cumpărături, iar
una dintre slujnice îl dusese pe Viktor în parc, mama lui se apucase de
cântat la pian din Chopin. Thomas a luat snopul de hârtii care conţineau
toate poemele scrise de el şi câteva bucăţi în proză, a intrat în camera unde
se afla mama lui şi a stat liniştit, ascultând-o cum cânta.
După ce a terminat, mama s-a ridicat de la pian, obosită, şi-a zis:
— Îmi pare rău că nu avem un apartament mai mare, sau vreo căsuţă
frumoasă. Totul e-aşa de înghesuit aici.
— Mie-mi place la München, a zis Thomas.
Mama lui s-a întors la pian, ca şi cum nu l-ar fi auzit. În timp ce ea căuta
printre partituri, el s-a apropiat şi i-a întins poemele.
— Astea le-am scris eu, a zis, şi câteva dintre ele au fost publicate. Vreau
să-mi dedic viaţa unei cariere de scriitor.
Mama lui a frunzărit paginile din teancul de foi, şi-a zis:
— Le-am văzut pe cele mai multe dintre ele.
— Nu cred că le-ai văzut.
— Mi le-a trimis Heinrich.
— Heinrich? Mie nu mi-a spus o vorbă despre asta.
 — Poate că a făcut mai bine.
— Ce vrea să însemne asta?
— Că nu-i făcuseră o impresie prea bună.
— Mie mi-a scris că le admira pe unele dintre ele.
— Foarte frumos din partea lui. Dar mie mi-a scris cu totul altceva, şi am
scrisoarea lui pe undeva, pe aici.
— M-a încurajat din plin.
— Nu, zău?
— Pot să văd şi eu ce ţi-a scris?
— Nu cred c-ar fi oportun, plus că ai o slujbă, de-acum. Pe care o începi
de luni.
— Sunt scriitor, şi nu vreau să lucrez într-un birou.
— Pot să-ţi citesc un fragment din opiniile lui Heinrich, dacă aşa te ajut
să cobori cu picioarele pe pământ.
Şi s-a îndepărtat de pian, după care a ieşit din cameră. Când s-a întors,
avea în mână un teanc de scrisori. A luat loc pe canapea, încercând să le
găsească pe cele pe care le căuta.
— Uite! a exclamat apoi. Am aici ambele scrisori. În asta, zice despre
tine că eşti „un suflet iubitor, adolescentin, împins pe căi greşite de nişte
sentimente neţinute în frâu“. Iar în a doua scrisoare se referă la versurile
tale, spunând că sunt „nişte poetizări sentimentale, efeminate“. Mie, în
schimb, mi-au plăcut unele dintre poemele tale, aşa încât aici poate că e
prea dur spus. Şi poate că i-au plăcut, inclusiv lui, câteva dintre ele. Când
am citit ce mi-a scris, mi-am dat seama că trebuia luată o decizie în legătură
cu viitorul tău.
— Pe mine nu mă interesează vederile lui Heinrich, a zis Thomas. Nu
este el critic de poezie.
— Nu este, dar vederile lui ne arată nouă calea de urmat, a zis ea, iar
Thomas şi-a coborât privirile către covor. Aşa încât, a continuat mama lui,
am luat legătura cu Herr Spinell, care era un foarte bun şi vechi prieten al
tatălui tău, de pe vremea când avea o firmă de mare succes la Lübeck, tot în
domeniul asigurărilor contra incendiilor. Iar acum conduce una similară
aici, la München, care e foarte respectată. Este o companie mare, unde i se
oferă toate şansele cuiva care e destul de vrednic şi capabil să urce treptele
ierarhice. Nu l-am pus deloc în temă pe Herr Spinell cu performanţele tale
şcolare. Te consideră un caracter solid, aşa cum se cuvine să fii, de vreme
ce eşti fiul tatălui tău.
— Heinrich primeşte o alocaţie, a zis Thomas. Tu ai plătit pentru
publicarea primei lui cărţi.
— Heinrich s-a dedicat scrisului cu toată fiinţa lui. Şi-a câştigat o mare
admiraţie.
— Şi eu vreau să mă dedic scrisului.
— Iar eu vreau să-ţi descurajez pornirea de a scrie. Ştiu din situaţiile tale
şcolare că nu ai talentul de a te dedica nici unei ocupaţii. Poate că n-ar fi
trebuit să-ţi dezvălui opinia fratelui tău despre ceea ce ai scris, dar trebuia
să te readuc la realitate. Slujba de la firma de asigurări contra incendiilor te
va stabiliza. Şi-mi dau seama, chiar acum, că trebuie să mergem la croitor,
ca să ţi se ia măsurile pentru nişte haine potrivite, haine care să-l
impresioneze pe Herr Spinell. Ar fi trebuit să facem asta de când ai sosit.
— Nu vreau să lucrez în asigurările contra incendiilor.
— Mă tem că tutorii tăi, care încă mai deţin controlul, au luat o decizie
fermă. Eu sunt de vină pentru tot. Am fost prea lasă-mă-să-te-las, dacă mă
înţelegi. N-am ştiut ce să fac, văzând care e situaţia ta şcolară, aşa că n-am
făcut nimic. Dar apoi au primit-o şi tutorii tăi, şi nimic n-a mai depins de
mine. Le-aş fi opus rezistenţă, dacă nu ţi-aş fi citit poemele.
Şi mama lui a traversat acea cameră destul de mică şi s-a aşezat înapoi la
pian. Thomas i-a privit gâtul elegant, umerii înguşti, talia zveltă. Patruzeci
şi trei de ani – atât avea. Înainte de asta, fusese întotdeauna blândă cu el, cu
atenţia prea tare distrasă de alte lucruri ca să-l observe prea mult sau ca să
fie iritată de ce făcea el. Iar adineauri luase o atitudine oficioasă, vorbindu-i
pe un ton pe care ea însăşi îl deplângea, când îl auzea folosit de alţii.
Încerca să se pună în pielea tutorilor sau a tatălui său. Lui Thomas nu i-ar fi
luat prea mult ca s-o readucă la felul ei de a fi, dar, pe moment, nu ştia cum
ar fi putut s-o abordeze. Şi nu-i venea să creadă că Heinrich, căruia îi
mărturisise ambiţiile lui de a deveni poet, îl trădase în aşa hal, că scrisese cu
atâta sălbăticie şi cinism despre poemele lui.
Când mama lui s-a întors la Chopin, punând o energie din ce în ce mai
mare în felul cum cânta, lui Thomas i-a părut bine că nu-i vedea chipul. Şi
i-a părut încă şi mai bine că mama nu i-l vedea pe al lui, pentru că începuse
deja să se înverşuneze împotriva ei şi a fratelui mai mare.

3. Dieterich Buxtehude (1637/39 –1707), compozitor danez de muzică de orgă din perioada
barocului, care i-a fost profesor şi mentor, printre alţii, lui Johann Sebastian Bach (1685−1750).
 Capitolul 3
München, 1893

La firma Spinell, când şi-a început lucrul, a detestat fiecare zi. Munca pe
care i-au dat-o de făcut era ucigătoare. Voiau ca toate conturile dintr-un
registru să fie transferate într-un alt registru, ca să mai fie şi un al doilea
exemplar, păstrat în biroul conducerii.
L-au lăsat apoi singur, încrezători că avea să-şi facă treaba, informându-l
de unde putea lua peniţe noi pentru toc, cerneală şi hârtie sugativă. Cum
lucra la biroul supraînălţat, unii dintre funcţionarii mai bătrâni din birou,
când treceau pe dinaintea lui, îl salutau. Vederea unui tânăr de familie bună,
care învăţa meserie în domeniul asigurărilor contra incendiilor, părea să le
facă plăcere. Unul dintre aceia, Herr Huhnemann, era cel mai prietenos cu
Thomas.
— Dumneata, i-a spus, în curând vei fi promovat. Îmi dau seama de asta.
Pari un tânăr foarte competent. Suntem norocoşi să te avem aici.
Nimeni însă nu verifica vreodată cât de mult avansase. Ţinea cele două
registre deschise, având grijă să dea impresia că se concentra pe ce avea de
făcut. Se ocupa şi de transcrisul de colo-colo, dar din ce în ce mai puţin, cu
fiecare zi care trecea. Dacă ar fi scris poeme, poate că le-ar fi atras atenţia
celorlalţi asupra lui, pentru că şi-ar fi încreţit sprâncenele prea mult sau ar fi
scandat ritmurile în sinea lui, aşa încât a început să scrie o povestire. Lucra
cu calm, iar lumea închipuită pe care se străduia s-o evoce îi făcea plăcere şi
i-a creat, curând, o stare de bine, care l-a ţinut până seara, motiv pentru care
mama lui a început să creadă că era benefică, pentru fiul ei, disciplina
muncii de birou şi că Thomas avea toate şansele să-şi facă un viitor solid în
domeniul asigurărilor contra incendiilor.
Pentru el, era o satisfacţie să încalce regulile şi să-i sfideze şi pe
angajatori, şi pe tutori. Nu mai detesta în aceeaşi măsură mersul la serviciu.
Dar, în unele seri, nu mai putea suporta să stea la masă, când în apartament
era sufocant, iar orele rămase treceau atât de greu.
Ştia că mama lui dezaproba faptul că el bătea străzile Münchenului şi că
se oprea la toate cafenelele de unul singur. Dacă ar fi băut prea mult, dacă
şi-ar fi petrecut timpul cu persoane inadecvate, i s-ar fi părut şi ei mai de
înţeles.
— Dar pe cine vezi în aceste plimbări? l-a întrebat.
— Pe nimeni şi pe toată lumea.
— Heinrich întotdeauna stă cu noi, când vine aici.
— El este fiul perfect.
— Dar de ce stai pe-afară cu orele?
— Fără nici un motiv, i-a zâmbit el.
Se simţea timid şi retras în sine, incapabil să i se prezinte mamei lui cu
aceeaşi încredere în sine şi eleganţă precum Heinrich. Noaptea, îi trecea
prin minte că avea să fie descoperit la Spinell, nu peste mult timp, dacă nu
se apuca să lucreze mai rapid la transcrierea unui registru în celălalt. Dar a
continuat să scrie, desfătându-se cu gândul că avea suficientă hârtie la
îndemână şi alte ustensile, şi că, dacă s-ar fi dovedit necesar, avea la
dispoziţie chiar şi o zi întreagă să rescrie o scenă. Când povestirea i-a fost
acceptată de o revistă, s-a delectat, nespunând nimănui. Spera că, atunci
când i-ar fi fost publicată, nimeni n-ar fi băgat-o în seamă.
Herr Huhnemann avea un fel de a se uita la el cu atenţie şi de a-şi
întoarce privirile brusc în altă parte, ca şi cum ar fi fost prins încălcând cine
ştie ce regulă. Părul cenuşiu, de nuanţa oţelului, îi stătea pe cap ca o
mulţime de ţepuşe mici. Lui Thomas i se părea neliniştitor omul, dar tot el
şi-a dat seama că, dacă-i întorcea privirea şi-l silea pe Herr Huhnemann să
se uite în jos, căpăta un sentiment curios de putere. A înţeles, pe măsură ce
timpul trecea, că acele mici confruntări, simplul fapt că li se întâlneau
privirile, se constituiau într-o parte importantă a zilei pentru Herr
Huhnemann.
Într-o dimineaţă, la scurt timp după începutul zilei de lucru, Herr
Huhnemann s-a oprit lângă biroul lui Thomas.
— Toată lumea se va întreba cum stai cu măreaţa lucrare, i-a spus, pe un
ton coborât, confidenţial. Ştiu că şeful de birou va face un control cât de
curând, aşa încât am aruncat eu însumi o privire. Şi iată că dumneata,
secătură mică, ai lenevit. De fapt, mai rău de atât, nu doar ai lenevit. Am
găsit multe pagini cu scrisul dumitale de mână dedesubtul registrului
principal. Indiferent ce-ai făcut acolo, nu asta ţi-a cerut firma să faci. Dacă
doar ai fi lucrat prea încet, am fi putut înţelege – după care, şi-a frecat
mâinile între ele şi a venit mai aproape de Thomas. Poate că eu greşesc, a
zis apoi. Poate că ţi-ai făcut lucrarea, de fapt, şi ai copiat într-un alt registru,
pe care nu-l ţii pe birou. Să fie asta situaţia reală? Ce are de spus tânărul
Herr Mann în apărarea dumisale?
— Ce aveţi de gând să faceţi? l-a întrebat Thomas.
Herr Huhnemann i-a zâmbit. Pentru o clipă, Thomas a crezut că bărbatul
se gândea la vreo metodă prin care l-ar fi putut ajuta, prin care ar fi putut
vedea în indolenţa lui o conspiraţie, şi amândoi să resimtă plăcerea
complicităţii. Dar apoi şi-a văzut colegul întunecându-se la faţă şi
încordându-şi maxilarul.
— Am de gând să te reclam, băiete, i-a şoptit Herr Huhnemann. Ce-ai de
spus în această privinţă?
Thomas şi-a încrucişat mâinile la ceafă şi i-a zâmbit celuilalt, zicând:
— Ce-ar fi să faceţi asta chiar acum?
Odată ajuns acasă, Thomas a dat peste valiza fratelui său în vestibul şi l-a
găsit pe Heinrich însuşi în camera de zi, ţinându-i companie mamei lor.
— M-au trimis acasă de la serviciu, a zis când mama lui l-a întrebat de ce
nu era la firma Spinell.
— De ce, eşti bolnav?
— Nu, dar am fost descoperit. În loc să-mi fac treaba, m-am apucat de
scris povestiri. Iată o scrisoare pe care am primit-o din partea lui Albert
Langen, redactorul-şef al revistei Simplicissimus, prin care-mi acceptă cea
mai recentă povestire. Îmi pasă mai mult de opinia lui decât de tot viitorul
asigurărilor în caz de incendiu.
Heinrich i-a făcut semn că voia să vadă şi el scrisoarea.
— Albert Langen este o figură foarte respectată, a comentat, după ce o
citise. Majoritatea scriitorilor tineri, şi mulţi dintre cei mai vârstnici ar da
orice să primească o asemenea scrisoare. Dar asta nu-ţi dă ţie permisiunea
să pleci când vrei de la serviciu.
 — Ai devenit cumva tutorele meu? a vrut să ştie Thomas.
— E clar că-ţi trebuie un tutore, a zis mama lui. Cine ţi-a dat voie să vii
acasă de la serviciu?
— Nu mă mai duc acolo, i-a dat replica Thomas. Am luat hotărârea să
mai scriu şi alte povestiri, şi un roman. Dacă Heinrich merge în Italia, vreau
să merg şi eu cu el.
— Şi ce părere îşi vor face tutorii tăi despre asta?
— Vremea în care m-au avut sub controlul lor se apropie de sfârşit.
— Şi cum ai de gând să faci rost de bani?
Thomas şi-a dus mâinile la ceafă, la fel cum procedase şi cu Herr
Huhnemann, şi i-a zâmbit mamei lui:
— Am de gând să apelez la tine.
O săptămână de îmbufnări, de linguşiri, de insistenţe i-a trebuit ca să-l
aducă pe Heinrich de partea lui.
— Cum le pot eu explica tutorilor situaţia creată? a vrut să ştie mama lui.
Se poate foarte bine să le fi spus deja cineva de la firma Spinell.
— Spune-le că am tuberculoză, i-a propus Thomas.
— Nu le răspunde pur şi simplu, a plusat şi Heinrich.
— Nici unul dintre voi nu pare să priceapă că eu, dacă nu le dau raportul,
m-aş putea trezi cu propriii mei bani tăiaţi.
— Dă-o pe boală, atunci, a zis Heinrich. E bolnav. Are nevoie de aer
italian.
Însă mama lor a scuturat din cap, zicând:
— Eu nu iau boala în glumă. Părerea mea este c-ar trebui să te duci
înapoi, să-ţi ceri scuze şi să te înveţi să-ţi faci treaba.
— Înapoi nu mă mai întorc, a zis Thomas.
Ştia că mama lui ajunsese deja şi singură la concluzia că el n-avea să se
mai întoarcă la firma Spinell. Împreună cu Heinrich, a încercat să pună la
cale metoda cea mai bună prin care ar fi putut-o încuraja să-i dea şi lui o
alocaţie. Până la urmă, fiindcă apelase la mama lui şi nu obţinuse nimic de
la ea, s-a îndreptat şi spre cele două surori, spunându-le:
— Nu e bine pentru familie să fiu ţinut într-o slujbă atât de umilă.
— Şi ce vrei să faci, în loc de asta? l-a întrebat Lula.
— Vreau să scriu cărţi, la fel ca Heinrich.
 — Din câtă lume cunosc eu, nimeni nu citeşte cărţi, a comentat Lula.
— Dacă mă ajutaţi acum, vă ajut şi eu pe voi, când veţi avea cine ştie ce
problemă cu mama.
— Şi pe mine m-ajuţi? a vrut să ştie Carla.
— Vă ajut pe amândouă.
Fetele i-au spus mamei lor că le-ar fi fost de folos, în societatea mondenă
de la München, să aibă doi fraţi scriitori. Ar fi fost invitate în mai multe
locuri şi mai băgate în seamă.
Julia, până la urmă, i-a spus că soluţia cea mai bună, din punctul ei de
vedere, era ca el să meargă în Italia. Le adresase deja tutorilor o scrisoare
formală, prin care-i anunţa că totul se făcea din motive de sănătate, la
recomandarea celor mai buni medici. Adoptase un ton ferm, sugerând că
stăpânea situaţia.
— Singura mea grijă este că în Italia, din câte mi s-au spus, oamenii
umblă noaptea pe străzi. Eu personal m-am săturat de asta. Nici până în ziua
de astăzi nu-mi pot imagina ce cauţi pe străzi atâta timp. O să-l pun pe
Heinrich să-mi promită că va avea grijă să te culci devreme.
În timp ce făceau planuri despre cum aveau să călătorească spre sud,
Heinrich i-a spus cât de mult pledase el cauza lui Thomas în faţa mamei lor.
I-a povestit că-i spusese cât de multă admiraţie avea pentru poezia fratelui
său mai mic. Thomas i-a mulţumit, şi-atât.
Îi plăcea ideea că urma să călătorească alături de cineva în care nu-şi
putea pune toată încrederea. Se simţea încurajat, mai mult decât de obicei,
să nu-şi împărtăşească secretele. Puteau să discute despre literatură, chiar şi
despre politică, poate şi despre muzică, dar, cum era conştient de câtă putere
asupra lui aveau în continuare Heinrich şi mama lui, Thomas îşi propunea
să se abţină de la a-i comunica fratelui său ceva ce ar fi putut fi folosit
împotriva lui în viitor. Nu voia să mai audă vreodată de asigurările contra
incendiilor.
Au mers la Napoli mai întâi, ferindu-se de toţi germanii pe care i-au
văzut, apoi au călătorit cu poştalionul până la Palestrina, în Colinele Sabine,
la est de Roma, situată deasupra unei văi, drumurile fiind străjuite de duzi,
de pâlcuri de măslini şi de viţe de iederă, iar câmpurile cultivate, împărţite
în mici proprietăţi prin ziduri de piatră. S-au instalat în Casa Bernadini,
unde Heinrich mai locuise. Era o construcţie solidă şi severă, pe o stradă în
pantă, secundară.
Avea fiecare dormitorul său şi împărţeau o cameră de zi umbroasă, cu
podeaua de piatră, mobilată cu fotolii de răchită şi sofale tapiţate cu păr de
cal, unde le fuseseră instalate şi două birouri, la care să poată lucra separat,
ca doi pustnici sau doi funcţionari, fiecare cu spatele la celălalt.
Proprietăreasa, pe nume Nella, îşi avea camera de primire la etajul de
deasupra, bucătăria vastă fiindu-i şi cartier general. I-a informat pe cei doi
fraţi că fuseseră precedaţi de un aristocrat rus, pe care-l vizitaseră spirite
rătăcitoare.
— Mă bucur că şi-a luat şi spiritele cu el, a zis femeia. Palestrina îşi are
propriile spirite, şi nu mai avem nevoie de altele, pe deasupra, venite în
vizită.
Cât stătuseră la Napoli, Thomas aproape că nu dormise. Era foarte cald la
el în cameră, plus că senzaţiile pe care le avea în timpul zilei, plimbându-se
prin oraş, erau prea puternice. Abia când un tânăr se ţinuse după el şi fratele
lui, într-o dimineaţă, devenise şi el conştient de cât de elegant erau
îmbrăcaţi, cât de formal, de cât de mult ieşeau în evidenţă. Tânărul şuierase
ceva către ei, mai întâi în englezeşte, apoi, apropiindu-se ceva mai mult, o
dăduse pe germană. Le oferise fete. Cum cei doi fraţi îl ignoraseră şi
căutaseră să se îndepărteze de el, acela se apropiase şi mai mult, îl apucase
pe Thomas de braţ şi-i şoptise că avea de oferit fete, dar nu numai fete – şi
asta, pe un ton confidenţial, insinuant. Formula „dar nu numai fete“, cu
siguranţă o mai folosise şi altădată.
După ce reuşiseră să-şi croiască un drum şi să scape de el, Heinrich îi
dăduse un ghiont lui Thomas şi-i spusese:
— E mai bine după căderea întunericului, şi mai bine să fii singur. Nu
făcea decât să se joace cu noi. În timpul zilei, nu se întâmplă nimic –
niciodată.
Îi vorbise pe un ton detaşat Heinrich, ca un om de lume, dar Thomas nu
era sigur dacă nu cumva era numai bravadă în ce-i spunea. Se uita la
clădirile dărăpănate de pe străzile înguste şi se întreba dacă vor fi existat
camere, spaţii obscure, baricadate, măcar în unele dintre acele case unde s-
ar fi putut desfăşura întâlniri. Studiind feţele, inclusiv pe cele ale bărbaţilor
tineri, mulţi dintre ei cu un aer proaspăt şi de o minunată vitalitate, pe care
le-o dădea frumuseţea, şi-a pus întrebarea dacă ei, sau alţi tineri ca ei,
deveneau cumva disponibili când se lăsa noaptea.
Se şi vedea ieşind în oraş de unul singur, trecând fără grabă pe dinaintea
uşii lui Heinrich. Îşi închipuia străzile respective noaptea, pustietatea,
mirosul fetid, câinii vagabonzi, ecourile glasurilor din ferestre şi din uşile
deschise, poate chiar nişte siluete care ar fi stat pe la colţuri, privind cu
atenţie. Îşi imagina cum i-ar fi sugerat vreunuia dintre acei tineri ce anume
voia de la el.
— Arăţi ca un om care are ceva pe suflet, a zis Heinrich, când au ajuns
într-o piaţă vastă, cu o biserică pe una dintre laturi.
— Toate mirosurile sunt noi pentru mine, i-a răspuns Thomas. Mă
gândeam la nişte cuvinte cu care le-aş putea descrie.
Atmosfera de la Napoli îi umplea gândurile de peste zi şi-i pătrundea în
vise. Chiar şi când lucra la povestiri noi, la Palestrina, chiar şi când auzea
cum pana lui Heinrich scrâşnea pe hârtie la celălalt birou, la care scria el,
simţea cum îşi lua energia din ce s-ar fi putut petrece la Napoli, într-una din
acele seri. Îşi închipuia cum ar fi fost condus într-o cameră cu o lumină
palidă, de la cine ştie ce lampă chioară, cu nişte mobile care stăteau să cadă,
cu podeaua mascată de vreun covor decolorat. Şi apoi, cum uşa s-ar fi
deschis şi un tânăr solemn, în costum şi cravată, ar fi intrat, ar fi tras-o după
el în linişte un tânăr cu părul negru şi lucios, cu ochii întunecaţi, cu chipul
exprimându-i determinarea. Fără să scoată o vorbă, fără să-i dea câtuşi de
puţină atenţie lui Thomas, tânărul ar fi început să se dezbrace.
Căutând să-şi alunge asemenea gânduri, făcând un pact cu sine că numai
atunci când ar fi terminat măcar un episod al povestirii putea să-şi lase
mintea să hălăduiască în derivă spre momentul acela din camera cu pricina,
se punea iar pe scris, deşi era conştient că vitalitatea vag jenată pe care o
resimţea se strecura în chiar scena pe care încerca s-o compună. Când pana
lui Heinrich nu se mai auzea, el, Thomas, parcă era mânat şi mai tare de
dorinţa de a scrie, ca să nu se aştearnă liniştea cu desăvârşire în camera lor
de lucru. După ce termina scena, se ridica fără zgomot de pe scaun şi,
traversând încăperea, îşi vedea fratele mai mare vârând câteva foi de hârtie
sub un caiet, cu aerul că voia să ascundă ceva.
 Mai târziu, când Heinrich ieşea să se plimbe, Thomas ridica respectivul
caiet, şi găsea patru sau cinci file sub el, cu desene înfăţişând femei
dezbrăcate, cu sâni uriaşi. Unele aveau şi braţe, şi picioare, ba chiar şi
mâini, şi tălpile acelor picioare. În câteva dintre ele, femeia ţinea în mână o
ţigară sau câte un pahar cu o băutură în el. Dar toate aveau sânii mari, cu
sfârcurile foarte grijuliu figurate.
Cât de ciudat, se gândea, că şi unul, şi celălalt frate, în timp ce lucrau
zilnic la propriile ficţiuni, aveau alte lucruri în minte, câte ceva ce depindea,
ca să aibă un impact asupra lor, de tăria imaginaţiei fiecăruia. Se întreba
dacă şi tatăl lor, când îşi negocia înţelegerile, când mergea la bancă şi căuta
să-şi găsească parteneri pentru investiţii, nu se gândea cumva, în realitate, la
chestiuni mai personale, care-l făceau să respire mai precipitat.
Uneori, când Heinrich mergea la plimbare, Thomas parcă l-ar fi însoţit,
cu toate că-şi dădea seama că nevoia de singurătate a fratelui său era poate
chiar mai mare decât a lui, că Heinrich era, poate, mai conştient de cât de
ciudat ar fi arătat – doi fraţi tineri şi celibatari, ieşiţi să se plimbe împreună.
Proprietăreasa lor avea doi asemenea fraţi, amândoi apropiindu-se de
vârsta neputinţei, care locuiau împreună. Veneau, în unele seri, şi stăteau în
bucătărie, ori îşi făceau apariţia duminicile, după slujbă. Thomas vedea şi el
cât de bizar puteau să arate, chiar şi într-un mediu care le era familiar. Nu
erau nici căsătoriţi, nici holtei. Resimţeau câte o vagă neplăcere unul faţă de
celălalt. Unul fusese avocat şi se retrăsese din acea profesie dintr-o cauză
învăluită în mister. Celălalt frate aducea frecvent vorba despre situaţia
respectivă, dar sora lor, proprietăreasa, îl reducea imediat la tăcere, pe un
ton poruncitor. Un frate era superstiţios, dar celălalt frate, avocatul, nu era
de acord şi-l contrazicea. Când fratele superstiţios i-a informat pe Heinrich
şi pe Thomas, oarecum timid, că un bărbat avea obligaţia să-şi ducă mâna
dreaptă la testicule când vedea un preot, fratele lui, avocatul, a insistat că
nici vorbă nu putea fi c-ar fi trebuit neapărat să faci aşa ceva.
— De fapt, a zis, obligaţia este să nu cumva să faci un asemenea gest.
După cum avem obligaţia să fim raţionali – de asta ni s-a dat minte, ca să
gândim cu ea.
Thomas se întreba dacă el şi Heinrich nu erau doar o versiune mai palidă
a celorlalţi doi fraţi. Odată ce-ar fi depăşit pragul vârstei de mijloc, se
gândea, similitudinile dintre cele două perechi ar fi devenit mai făţişe. Ei
doi stăteau împreună, deocamdată – îşi făcea socoteala –, pentru că le venea
mai uşor să-i ceară bani iar şi iar mamei lor, dacă împreună formulau
cererea, condimentând-o cu anecdote despre călătoriile pe care le făceau şi
cu trimiteri serioase la tot ce lucrau.
O singură dată, în tot acel sejur italian, fraţii Mann s-au certat, când
Heinrich şi-a exprimat opinia – pe care Thomas n-o mai auzise niciodată
pusă în cuvinte – că unificarea Germaniei fusese o greşeală, care nu servise
la nimic la altceva decât să încurajeze dominaţia Prusiei.
— Au luat frâiele în mâini, a zis el. Şi totul, în numele progresului.
Pentru Thomas, unificarea Germaniei, care avusese loc în chiar anul
naşterii lui Heinrich şi cu patru ani înainte ca el însuşi să vină pe lume, era o
treabă rezolvată – gata.4 Nimeni nu-i putea contesta valoarea. Proiectul în
sine evoluase treptat şi oficializase, până la urmă, ceva ce era clar de mai
demult. Germania era o singură naţiune. Germanii vorbeau o singură limbă.
— Tu crezi că Bavaria şi Lübeckul sunt părţi ale uneia şi aceleiaşi
naţiuni? a întrebat Heinrich.
— Da, cred că da.
— Germania, dacă pot folosi cuvântul acesta, conţinea două elemente
diametral opuse. Unul era numai emoţie şi nimic altceva – tot ce ţinea de
limbă, oameni, basme, păduri, trecutul primordial. Şi era totalmente
caraghios. Iar celălalt se referea la bani, control şi putere. Se folosea de
limbajul viselor, pentru a masca lăcomia pură şi ambiţia deşănţată. Lăcomia
prusacă. Ambiţia deşănţată a prusacilor. O să sfârşească prost.
— Şi unificarea Italiei o să sfârşească prost?
— Nu, numai a Germaniei. Prusia şi-a obţinut hegemonia câştigând
războaie. Şi e controlată de militărime. Armata italiană e-o glumă. Încearcă
tu să glumeşti despre armata prusacă.
— Germania este o mare naţiune modernă.
— Vorbeşti numai prostii. De multe ori, asta faci – vorbeşti prostii. Crezi
tot ce-auzi. Eşti un tânăr poet care tânjeşte după iubirea pierdută. Dar
trăieşti într-o ţară pe care o interesează expansiunea, dominaţia. Trebuie să
înveţi să gândeşti. Nu vei fi niciodată un romancier grozav, dacă nu înveţi
să gândeşti. Tolstoi ştia să gândească. La fel şi Balzac. Mare ghinion pe
tine, că nu eşti capabil să gândeşti.
Thomas a ieşit val-vârtej din cameră. În zilele următoare, a încercat să-şi
formuleze o argumentaţie, prin care să demonstreze că Heinrich nu avea
dreptate. Pe urmă, i-a trecut prin minte că poate Heinrich îşi exersa el însuşi
o argumentaţie şi că nu voia, de fapt, să spună chiar ce spusese. Poate că nu
susţinuse toată povestea decât ca să vadă cât de convingătoare era. Oricum,
Thomas nu-l mai auzise niciodată spunând aşa ceva.
Palazzo Barberini, care domina oraşul, era o fostă şi vastă cazarmă. Fără
să-l anunţe pe Heinrich, Thomas a plecat pe furiş să viziteze mozaicul cu
Nilul, din secolul II î.e.n., despre care pomenea ghidul. A dat, la intrare,
peste o femeie care a părut surprinsă când l-a văzut apărând în faţa ei. Pe un
ton melancolic, l-a informat la ce oră se închidea clădirea. L-a îndrumat
către mozaic, pe care-l păzea un tânăr într-o livrea ponosită, care parcă s-ar
fi nimerit acolo din greşeală.
Ce l-a fascinat pe Thomas au fost, pur şi simplu, culorile serbede ale
mozaicului, care probabil că se decoloraseră în timp, la cât de mult prevalau
acum cenuşiul şi albastrul apos, la cum ajunseseră dominante nuanţele de
ardezie şi mocirlă.
Lumina, spălăcită şi ea, de deasupra Nilului l-a dus cu gândurile la
Lübeck şi la docurile din oraş, la norii fugăriţi de vânt, la tatăl care-i spunea
că avea voie, dacă dorea, să fugă de la un opritor de chei la următorul,
numai să aibă grijă să nu se împiedice de frânghii şi nici să nu se apropie de
ţărmul apei prea mult.
Pe tatăl său îl însoţea unul dintre funcţionari, cu care vorbea despre
vapoare, încărcături şi orare. Începuseră să cadă stropi de ploaie, făcându-i
pe cei doi bărbaţi să inspecteze cerul şi să-şi întoarcă palmele desfăcute spre
el, ca să-şi dea seama dacă avea, chiar aşa, de gând să se reverse asupra lor.
În acel moment, cu ochii aţintiţi asupra Nilului, s-a gândit la ceva. Parcă
a văzut în întregime romanul care-i stătuse în minte până atunci. În acea
carte, avea să se reinventeze ca unic fiu şi să facă din mama lui o fiinţă
delicată, cu pasiuni muzicale, dintr-o familie germană bogată. Pe mătuşa
Elisabeth ar fi prezentat-o ca pe o eroină schimbătoare. Eroul propriu-zis n-
ar fi fost o persoană, ci însăşi firma familiei. Şi fundalul ar fi fost atmosfera
de încredere mercantilă a Lübeckului, dar firma n-ar fi avut nici un viitor,
pentru că unicul moştenitor al familiei ar fi fost condamnat la eşec.
Aşa cum artistul care concepuse mozaicul îşi imaginase o lume lichidă,
copleşită de norii şi de lumina din apă, şi el avea să reimagineze Lübeckul.
Ar fi pus în el spiritul tatălui său şi spiritele mamei, bunicii şi mătuşii. I-ar fi
luat pe fiecare la rând şi le-ar fi schiţat declinul rezervat de soartă.
Când au ajuns înapoi la München, Thomas a început să contureze
romanul Casa Buddenbrook5. Cu toate că se întâlnea cu Heinrich în mod
regulat, i-a povestit prea puţin despre acel proiect, prezentându-i, în schimb,
povestirile pe care le scrisese şi care urmau să fie publicate într-un volum.
Dar, când a încercat să-şi concentreze atenţia exclusiv pe ce lucra, şi-a dat
seama că Münchenul, de fapt, i-o distrăgea prea tare. Se plimba prea mult,
citea prea multe ziare şi reviste literare şi rămânea treaz până mult prea
târziu. Simţea nevoia să fie într-un loc unde romanul i-ar fi luat în stăpânire
viaţa cu totul şi unde ar fi putut lupta cu tentaţia, măcar în acel stadiu
incipient, de a-i împărtăşi conţinutul cu altcineva.
S-a dus la Roma, unde chiar s-a pus pe scris. Necunoscând pe nimeni din
metropolă, se simţea liber acolo. Probabil că exista vreun loc unde se
adunau tinerii literaţi, dar el n-a încercat să-l găsească. Şi-a mutat lângă
fereastră masa din cămăruţa în care locuia. Şi-a făcut o regulă: Dacă scria o
jumătate de oră, putea să se întindă pe patul îngust pentru zece minute. Se
apuca de lucru în fiecare dimineaţă, de cum se trezea.
Lübeckul pe care şi-l amintea îi revenea în minte sub forma unor imagini
disparate, aproape fragmentare. Era ca şi cum un obiect s-ar fi spart în
bucăţi, iar memoria lui nu mai păstra decât ţăndări din fostul întreg. Când se
concentra pe fiecare scenă, crea o lume bine legată, care părea completă. Îi
dădea impresia că putea readuce la viaţă ceva ce se sfârşise. Vieţile celor
din familia Mann de la Lübeck aveau să fie uitate curând; în schimb, dacă el
reuşea să producă o carte de succes, o carte care se lungea până dincolo de
tot ce plănuise el vreodată, vieţile celor din familia Buddenbrook aveau să
conteze, pe viitor.
Când s-a întors la München, terminase deja primele capitole din roman.
De vreme ce şi Heinrich, şi Thomas fuseseră deja publicaţi, puteau
amândoi, dacă voiau, să se alăture colegilor scriitori la oricare dintre
multele cafenele literare care existau la München. Mutându-se de la o
cafenea la următoarea, erau recunoscuţi şi compania lor, căutată. Puţin câte
puţin, Thomas a descoperit că stătea tocmai la acele mese, împreună cu
tocmai acei oameni pe care-i privise de la distanţă cu doar un an mai
înainte.
Curând, şi-a găsit o slujbă cu jumătate de normă la o revistă, ceea ce i-a
oferit posibilitatea de a-şi închiria un mic apartament numai pentru el. Ori
de câte ori putea, lucra la roman până târziu în noapte. Într-una dintre acele
seri, când mai avea puţin până să împlinească douăzeci şi trei de ani şi când
romanul îi ajunsese aproape la jumătate, s-a aşezat la o masă, lângă un grup
din care făceau parte şi doi tineri necunoscuţi lui. Îi treziseră interesul
pentru că, deşi fraţi, nu păreau stingheri unul în prezenţa celuilalt. Îşi
vorbeau cu căldură, ca şi cum ar fi fost prieteni sau colegi. Paul Ehrenberg
şi fratele său, Carl, erau amândoi muzicieni – Carl studia la Köln, iar Paul,
care studia şi pictura, la München.
Thomas se amuza văzând cu câtă naturaleţe navigau amândoi printr-un
soi de limbaj poporean. La ei doi, totul era excentric. Fuseseră crescuţi la
Dresda, şi vorbeau, fiecare cu celălalt, imitând câte un bătrân burghez din
oraşul acela, sau vreun fermier din împrejurimile rurale, care venise la oraş
cu porci şi cu câte o căruţă de produse ale câmpului, să le vândă. Încerca să-
şi închipuie cum ar fi fost ca el şi Heinrich să caute să imite pe cineva de la
Lübeck – dar nu credea c-ar fi fost ceva ce să-l amuze şi pe fratele său.
După ce l-a cunoscut mai bine pe Paul, a comis greşeala de a-l prezenta
propriei familii, trezindu-se că noul său prieten nutrea gânduri de amor faţă
de Lula, sora lui, şi că mama lor ar fi vrut ca Paul să devină un musafir
obişnuit în casa ei.
Uneori, conversaţia dintre Thomas şi Paul se purta deschis, de vreme ce
conveniseră că sexualitatea masculină era ceva complex şi că putea s-o ia în
multe direcţii. Îşi recunoscuseră unul altuia, tacit, că împărtăşeau anumite
sentimente. Şi atunci, când vorbeau despre cum ar fi făcut ei bine să evite
femeile fără nici un rost, sau femeile de pe stradă, şi se declarau interesaţi
numai de doamnele de condiţie bună, Thomas înţelegea că, la doamnele de
condiţie bună fiind relativ greu de ajuns pentru ei, totul nu era decât un cod
cu care mascau altceva.
 Au început să se întâlnească numai ei doi, în cafenele pe care prietenii lor
literaţi şi artişti le frecventau mai puţin, şi se aşezau la câte o masă din
fundul acelui local, în loc să stea în plină lumină, în dreptul vitrinei. Nu se
simţeau neapărat obligaţi să-şi vorbească. Puteau foarte bine să se uite,
fiecare, undeva departe, să-şi lase gândurile nerostite să rătăcească, iar apoi
să-şi încrucişeze privirile şi să menţină contactul vizual.
Paul a fost singurul căruia Thomas i-a povestit despre roman. Totul a
început ca o glumă când i-a împărtăşit lui Paul cât de multe pagini
aşternuse, fără să aibă nici o perspectivă în privinţa finalului.
— N-o să mi-l citească nimeni, a zis. N-o să mi-l publice nimeni, în
primul rând.
— De ce nu-l mai scurtezi? a vrut să ştie Paul.
— Are nevoie de fiecare scenă. E povestea unui declin. Ca să fac în aşa
fel încât declinul să conteze, trebuie să prezint familia în deplinătatea
posibilităţilor ei.
Se străduia să nu pară prea tranşant în legătură cu propria carte, se
mulţumea să joace rolul scriitorului îngăduitor cu sine, care locuia într-o
mansardă şi scria la o carte, cu un amestec de ambiţie scăpată din frâu şi
supremă lipsă de precauţie. Înţelegea că Paul ştia cât de serios îi vorbea, dar
lui Paul eforturile lui de a readuce discuţia la cartea pe care se chinuia s-o
elaboreze i se păreau anoste.
Într-o seară, lui Thomas i-a fost limpede că Paul nu ştia cum să
reacţioneze la ultimele lui revelaţii despre carte.
— Azi, m-am sinucis în roman, a zis. Am început de aseară. O să mai
recitesc, şi poate mai schimb câte ceva, dar gata – s-a făcut. Am găsit
amănuntele într-un manual de medicină.
— Şi-o să ştie toată lumea că tu eşti?
— Da, eu sunt băiatul, Hanno, care a murit de febră tifoidă.
— Şi de ce l-ai omorât?
— Pentru că familia nu mai poate continua. El este ultimul descendent.
— N-a mai rămas nimeni?
— În afară de maică-sa, nimeni.
Paul a tăcut şi-a părut stânjenit. Thomas şi-a dat seama că mai avea puţin
şi se sătura de subiectul cărţii lui.
 — Ajunsesem să-l iubesc, a zis tot el, în continuare. Delicateţea lui, felul
cum interpreta muzica, însingurarea lui, suferinţa lui. Toate aceste trăsături
ale lui le cunoşteam, pentru că erau şi ale mele. Am simţit că deţineam un
control straniu asupra lui, şi n-am vrut să-l mai las în viaţă, ca şi cum aş fi
descoperit o manieră de a-mi controla propria moarte, mânând-o propoziţie
cu propoziţie, trăind-o ca pe ceva senzual.
— Senzual?
— Asta simţeam în timp ce scriam scena respectivă.
Ştiind cât de mult însemnau pentru Thomas întâlnirile lor, pe măsură ce
se apropia de finalul romanului, Paul a început să-l tachineze, schimbându-
şi planurile pe nepusă-masă, ori lăsând câte un bilet în cutia de poştă unde
locuia Thomas, prin care anula un rendez-vous. Paul era cel care deţinea
puterea. Câteodată, îl trăgea pe Thomas către el însuşi, după care, fără nici
un avertisment, dădea drumul frânghiei.
În ziua în care i s-a comunicat că romanul urma să-i fie publicat în două
volume, Thomas a simţit nevoia să dea de Paul, ca să-i spună. L-a căutat
acasă, mai întâi, şi i-a lăsat un bilet acolo, pe urmă altul, şi la studioul unde
lucra Paul. A trecut pe la diverse cafenele, dar era mult prea devreme. În
cele din urmă, abia după cină a reuşit să-l găsească. Era înconjurat de colegi
artişti. Când Thomas a vrut, după ce se aşezase lângă ei, să-i spună ceva,
Paul nu i-a răspuns, ci s-a pus pe râs, alături de ceilalţi, pe seama unui
profesor oarecare – unul care conferenţia despre lumină şi umbră.
— La umbră, trebuie s-amesteci gri cu maro, şi pe urmă s-adaugi puţin
albastru, a zis Paul, imitându-l pe bătrânul acela. Dar amestecul trebuie să
fie cel corect. Dacă le amesteci greşit, obţii umbra incorectă.
În timp ce discuţia îşi urma cursul, Thomas i-a atras atenţia lui Paul,
aşezat la două locuri de el, şi i-a zis:
— Mi-a fost acceptat… romanul.
Paul i-a zâmbit, cu un aer distrat, după care s-a întors către tânărul aflat
de cealaltă parte a lui. Preţ de-o oră întreagă, Thomas a căutat să-i capteze
atenţia în întregime, dar Paul s-a mulţumit să imite şi alte persoane, să
glumească pe seama colegilor. Ba chiar a imitat şi un fermier care-i vindea
un câmp altui fermier. Pur şi simplu, nu voia să-şi încrucişeze privirile cu
ale lui Thomas, care s-a decis, în cele din urmă, să plece, sperând că Paul
avea să-l urmeze. Dar s-a trezit că nu mai era nimeni altcineva pe stradă şi
s-a îndreptat de unul singur către apartamentul său.
Când i s-a publicat romanul, unora le-a fost limpede ce realizase. Dar, de
la Lübeck, a primit vorbă că nu făcuse decât să insulte oraşul. Mătuşa
Elisabeth şi-a exprimat neplăcerea faţă de carte într-un bilet concis, adresat
mamei lui Thomas: „Mă recunoaşte lumea pe stradă, şi nu ca fiind eu
însămi, ci femeia cumplită din carte. Şi totul s-a întâmplat fără permisiunea
nimănui. Dacă mama mea s-ar mai afla în viaţă, ar muri, să audă aşa ceva.
Este un căţel neascultător fiul acela al tău.“
Din partea lui Heinrich, care locuia la Berlin, Thomas nu a primit nici o
reacţie, aşa că s-a şi întrebat dacă nu cumva se rătăcise o eventuală scrisoare
de la el. Mama lui le-a arătat Casa Buddenbrook tuturor celor care-i călcau
pragul, insistând pe cât de tare îi plăcea portretul pe care i-l făcuse fiul ei:
— Sunt o fiinţă atât de muzicală în carte. Bine, sigur că eu sunt o fiinţă
muzicală, dar în această carte sunt mult mai talentată şi devotată muzicii
faţă de cum sunt în realitate. Va trebui să-mi exersez mai mult gamele, ca să
fiu la fel de bună cum e Gerda. În schimb, cred că sunt mai inteligentă decât
ea – cel puţin, aşa mi s-a spus.
Prin cafenele, unii scriitori şi pictori au comentat că ultimul lucru de care
aveau nevoie, la München, era încă un roman în două volume, despre o
familie aflată în declin. Plângându-i-se lui Paul, care declarase că-i admira
cartea, Thomas a proclamat, sus şi tare, c-ar fi fost mai lăudat de cititori
dacă ar fi scris o cărţulie de poeme scoase dintr-o minte confuză, despre
latura întunecată a sufletului său.
Surorile lui au vrut să ştie de ce fuseseră excluse.
— O să creadă lumea că nici n-am existat vreodată, i-a spus Carla.
— Eu sper să nu ne asocieze nimeni cu dezgustătorul ăla mic de Hanno, a
zis şi Lula. Mama spune că e la fel ca tine, când erai de vârsta lui.
Thomas a înţeles că, deşi cartea se baza pe familia Mann din Lübeck, mai
exista o sursă a ei, în afara persoanei lui, asupra căreia nu deţinea controlul.
Era precum ceva din domeniul magiei, ceva la care n-ar fi reuşit să mai
ajungă atât de uşor. Laudele primite l-au făcut să-şi dea seama şi de faptul
că succesul cărţii masca lui eşecul în alte privinţe.
A rămas la o atitudine secretoasă. Ba chiar, nu i-a mărturisit nicicum lui
Paul ce anume aştepta de la el. Pe măsură ce şederea lui la München se
prelungea, era din ce în ce mai convins că lucrurile aveau să se schimbe
între ei. Dacă s-ar fi întâmplat ca Paul să-l viziteze, n-ar fi durat decât o oră,
cel mult două, într-o seară dintr-acelea de iarnă, ca totul să se transforme în
altceva.
Într-o seară, cedând unui acces de nerăbdare, renunţând la toată precauţia
care de obicei îl proteja, i-a scris lui Paul, spunându-i că tânjea după cineva
care să-i accepte avansurile. După ce i-a expediat misiva, s-a simţit în
culmea fericirii, dar nu l-a ţinut mult. Când s-au întâlnit, data următoare,
Paul nu i-a pomenit nimic de scrisoare. În schimb, i-a zâmbit, l-a pipăit pe
mână, i-a vorbit despre pictură şi muzică. La sfârşitul serii, l-a îmbrăţişat şi
l-a ţinut strâns la pieptul său, şoptindu-i vorbe drăgăstoase, de parcă ar fi
fost deja iubiţi. Lui Thomas i-a trecut prin minte că se putea foarte bine să-
şi bată joc de el.
Dimineaţa, pe lumină, şi-a pus întrebarea ce voia de la Paul, de fapt.
Voia, cumva, o noapte de amor, în care să se ofere unul celuilalt? Îi repugna
gândul de a dormi alături de un alt bărbat, de a se trezi în braţele aceluia, de
a-şi atinge picioarele de ale lui.
Nu asta îşi dorea de la Paul, ci să-l vadă ivindu-se în lumina lămpii din
camera lui de lucru. Voia să-i atingă mâinile, buzele – voia să-l ajute să se
dezbrace.
Mai mult decât orice, îşi dorea să trăiască intens momentele de poftă
vorace dinaintea unei asemenea scene, cu siguranţa deplină că avea să
urmeze.
Thomas aştepta, la München, vizita lui Heinrich. La început, a rămas
ferm pe poziţii şi nu şi-a întrebat mama dacă primise vreun semn de la
fratele lui mai mare despre carte. De îndată ce a renunţat la încăpăţânare, i-a
şi părut rău.
— Am primit mai multe scrisori de la Heinrich, i-a spus mama, şi s-ar fi
zis din ele că e foarte ocupat. Nici o vorbă despre carte. Dar vine curând să
ne viziteze, şi ne va spune el direct ce opinie şi-a făcut despre ea.
Thomas a presupus că Heinrich, după ce sosise, şi toată familia cinase
împreună, în cinstea sosirii lui, aştepta să discute cu el despre roman,
profitând că restul se duseseră la culcare. Mai târziu, în salon, în timp ce
Heinrich şi Carla discutau, s-a simţit îmboldit să deschidă subiectul, dar i-a
fost imposibil să intervină, atât de intim vorbeau între ei. Până la urmă, a
plecat pe străzi, cu sentimentul uşurării că se îndepărtase de familie.
S-a resemnat cu ideea că Heinrich nu avea de gând să facă nici un
comentariu la Casa Buddenbrook. Şi totuşi, într-o duminică dimineaţa, când
a venit în vizită, ca de obicei, l-a găsit pe Heinrich singur în apartament,
fiindcă toţi ceilalţi plecaseră la biserică. După ce au discutat, o vreme,
despre obişnuinţele câtorva redacţii de reviste, au tăcut amândoi. Heinrich a
început să frunzărească o asemenea revistă.
— Mi-a trecut prin minte că nici măcar n-ai primit cartea mea, i-a spus
Thomas.
— Am citit-o, şi-o s-o mai citesc o dată. Poate c-o să discutăm despre ea,
după ce o citesc pentru a doua oară?
— Sau poate că nu?
— Schimbă totul în privinţa familiei – cum îi văd oamenii pe mama şi
tatăl nostru. Cum te văd pe tine. Lumea o să aibă impresia că ne cunoaşte pe
oriunde o să mergem.
— Ţi-ai dori ca vreuna dintre cărţile tale să facă exact asta?
— Eu cred că romanele n-ar trebui să se ocupe atât de obsesiv de viaţa
privată.
— Dar Doamna Bovary?
— O văd ca pe-o carte care schimbă moravurile, care schimbă societatea.
— Şi cartea mea?
— S-ar putea să fie tot o asemenea carte. Chiar aşa, s-ar putea. Dar
cititorii vor avea mai mult senzaţia că aruncă o privire înăuntru, în casă, pe
fereastra deschisă.
— Ar putea fi descrierea perfectă a ceea ce este un roman.
— În acest caz, ai scris o capodoperă. Nu m-ar mira să fii deja un autor
celebru.
Romanul a cunoscut şi o a doua ediţie, motiv pentru care Thomas avea
mai mulţi bani de cheltuit. Cum pe sora lui, Carla, o interesa din ce în ce
mai mult să se facă actriţă, Thomas cumpăra deseori bilete la piesele de
teatru şi la spectacolele de operă. Într-o seară, stând amândoi pe locurile din
faţă, într-o lojă de la operă, ea l-a făcut atent la o familie care tocmai sosea,
cu mare agitaţie şi animaţie, într-o lojă situată de partea cealaltă faţă de a
lor.
— Sunt copiii din acel tablou, a zis Carla. Uită-te bine la ei!
Thomas nu a înţeles ce voia să spună.
— Erau îmbrăcaţi în costume de Pierrot6 cu toţii, într-o revistă, a
continuat ea. Şi tu le-ai tăiat imaginea din revistă şi-ai prins-o cu o pioneză
pe peretele din camera ta, la Lübeck. E familia Pringsheim. Nimeni nu
poate obţine o invitaţie la ei acasă. Gustav Mahler trebuie să fii, ca să te
invite.
I-a revenit în minte o ilustraţie cu mai mulţi copii, printre care o singură
fată, reprodusă într-o revistă cu care mama lor venise acasă. Şi-a reamintit
de părul lor negru, de ochii mari şi expresivi ai fetei, de frumuseţea placidă
a fraţilor ei. Mai mult decât de orice altceva, îşi amintea de farmecul tuturor
acelor tineri, de ceva ce aducea cu aroganţa şi nonşalanţa vârstei lor, în felul
cum te priveau din acea imagine. Nimeni de la Lübeck, în afară de mama
lui, nu arătase vreodată la fel.
Fiindcă mama sa îşi exprimase de multe ori dorinţa vie, pe vremea când
şi tatăl lor mai trăia, să viziteze Münchenul şi să se bucure de moravurile
lejere, boeme, din metropolă, el decupase imaginea şi o prinsese cu o
pioneză de perete, vrând să se arate solidar cu mama lui. Acela era soiul de
oameni cu care voia să fie asociat, când ar fi fost mai mare; dar mai era
ceva: din soiul acela de oameni voia să facă parte şi el.
I-a studiat pe cei din familia Pringsheim, în timp ce se făceau comozi în
lojă. Sora şi fratele stăteau în faţă, iar părinţii – în spatele lor. Fie şi numai
asta, şi era neobişnuit. Impresia pe care o lăsa fata era de atitudine demnă,
retrasă, aproape tristă. Când fratele i-a şoptit ceva, ea n-a răspuns. Avea o
tunsoare scurtă, observabilă de la prima vedere. Mai crescuse, de când îi
fusese publicată imaginea, dar tot era o apariţie copilăroasă. Când fratele
iarăşi i-a şoptit ceva, de astă-dată şi râzând, a scuturat din cap, ca şi cum ar
fi vrut să-i dea de înţeles că nu-l găsea deloc amuzant. Când s-a întors cu
faţa către părinţi, a părut închisă în sine şi preocupată. Luminile s-au stins,
iar Thomas a şi început să aştepte primul antract, când ar fi putut s-o
studieze din nou.
— Sunt fabulos de bogaţi, i-a spus Carla. Tatăl e profesor de nu ştiu ce,
dar au şi alţi bani.
— Sunt evrei? a vrut să afle Thomas.
— Nu ştiu, a zis Carla. Dar trebuie să fie. Casa lor e ca un muzeu. Nu-i
vorbă, că niciodată n-am fost invitată înăuntru.
În lunile următoare, oriunde se cânta Wagner, familia Pringsheim era
nelipsită din public; la fel, puteau fi văzuţi la toate concertele de muzică
modernă sau experimentală. Thomas nu-şi făcea probleme că se holba la
fiică. De vreme ce se gândea că n-ar fi avut nici un motiv să facă vreodată
cunoştinţă cu ea, nu-i păsa, propriu-zis, de reacţia fetei la privirile lui fixe.
Cum tot mai mulţi oameni îi citeau cartea, i-a trecut prin minte că şi la el
s-ar fi putut uita lumea la concerte şi la piesele de teatru, în cafenele şi pe
străzi. Ba chiar, tânăra Pringsheim, aflându-se la un concert, l-a lăsat să
priceapă că se ştia observată de el, răspunzându-i cu o privire tranşantă şi
fără nici o reţinere. Thomas a văzut că şi fratele ei îl remarcase.
Într-o seară, stând cu o mână de tineri literaţi la masa cea mai apropiată
de vitrină dintr-o cafenea, s-a trezit făcând conversaţie cu un poet pe care
nu-l cunoştea prea bine. Băiatul i s-a părut fragil şi timid. Ezita înainte să
vorbească, şi trebuia să-şi mijească ochii, pentru a citi meniul.
— Am nişte prieteni care vorbesc întruna despre tine, i-a spus lui
Thomas.
— Mi-au citit cartea? s-a interesat autorul ei.
— Le place cum stai cu privirile aţintite spre ei la concerte. Ţi-au spus
Hanno, după copilul din romanul tău, care moare.
Thomas şi-a dat seama că poetul îi vorbea despre fată – fiica familiei
Pringsheim – şi fratele ei.
— Cum o cheamă?
— Katia.
— Şi pe fratele ei?
— Klaus. Sunt gemeni. Şi mai au trei fraţi mai mari.
— Fratele geamăn cu ce se ocupă?
— Cu muzica. E talentat, nu glumă. A studiat cu Mahler. Dar şi Katia la
fel – şi ea e foarte talentată.
— La muzică?
— Nu. Ea studiază ştiinţele. Tatăl ei nu e doar matematician, e şi un
wagnerian fanatic. Iar ea e foarte cultivată.
— Pot să-i cunosc şi eu?
— Katia şi fratele ei îţi admiră cartea. Şi sunt de părere că eşti mult prea
singur.
— De ce ar crede aşa ceva?
— Fiindcă şi ei te observă, la fel de mult cât îi observi şi tu. Poate chiar
mai mult. Eşti unul dintre subiectele lor de discuţie.
— E cazul să fiu mândru?
— Eu aş fi.
— Şi tu eşti unul dintre subiectele lor?
— Nu. Eu sunt un poetaş, acolo. Mătuşa mea îi vizitează în casa de pe
Arcisstrasse. Cică e mai mult decât splendidă. Aşa am aflat şi eu despre ei.
De la mătuşa mea, care e pictoriţă. Îi colecţionează lucrările.
— Crezi c-aş putea face şi eu cunoştinţă cu ei?
— Poate, dacă te invită la vreo serată de-a lor, de-acasă. Ei doi nu merg
prin cafenele.
— Când asta?
— Curând. O să aibă o serată cât de curând.
Când mergea în vizită la mama lui, Thomas dădea adeseori peste domni,
care anterior ar fi fost consideraţi nepotriviţi, făcându-se comozi în salonul
cel mic. Heinrich îşi exprimase preocuparea în privinţa reputaţiei surorilor
lui, şi Thomas îi împărtăşea îngrijorarea. În felul acesta, dezintegrarea
standardelor, în apartamentul mamei lor, li se oferea pe post de subiect de
discuţie – un subiect care le îngăduia, şi unuia, şi celuilalt, să se înfăţişeze
ca nişte oameni de lume înţelepţi, preocupaţi de aparenţe, de parcă spiritul
tatălui lor s-ar fi aciuat în spaţiul dintre ei, încurajându-i să-i omagieze pe
zeii respectabilităţii.
Printre domnii care veneau în vizită la mama lui se număra şi un bancher
pe nume Josef Löhr. Când i-a fost prezentat, Thomas a presupus că venise
ca s-o curteze pe mama lui, care devenea din ce în ce mai vagă şi mai
desprinsă de realitate. Câţiva dintre dinţi, din câte a observat fiul ei, nu-i
mai stăteau la fel de ficşi. Dacă voia să devină Frau Löhr, ar fi făcut bine să
se grăbească puţin.
A rămas surprins când s-a văzut clar că Josef Löhr venea în vizită la ei
acasă nu pentru mâna mamei lui, ci a Lulei, care era mai tânără decât el cu
aproape douăzeci de ani. Lula nu avea nimic absolut în comun cu
bancherul, care era banal şi neruşinat de burghez. Era genul de om, acest
Löhr, care – după cum îl descria Paul Ehrenberg –, dacă banii s-ar fi
revărsat din cer, i-ar fi sfătuit pe oameni să se gândească foarte bine înainte
de a-i cheltui. Lula, pe de altă parte, se dădea în vânt după cheltuitul banilor
şi se bucura de ieşirile în natură şi de râsete. Thomas se întreba despre ce ar
fi putut vorbi ea şi Löhr, în lungile nopţi de după ce s-ar fi căsătorit.
Paul a dezaprobat logodna, când a fost anunţată, pentru că-i plăcea să-i
ţină pe toţi, până şi pe mamă, înrobiţi faţă de el. Se distra, jucându-se cu ei.
Dar Heinrich, care se întorsese la Berlin, s-a declarat şi mai tare împotrivă.
I-a scris mamei lor, cerându-i pe un ton imperios ca legătura să fie oprită, şi
a insistat ca ea să-şi închidă apartamentul pentru toţi domnii, de vreme ce
nu se putea pune bază pe ea c-ar fi fost capabilă să-şi supravegheze fetele
cu cât de câtă sârguinţă. Nu-i păsa, mai zicea Heinrich, de cât de bine plasat
era bancherul. Josef Löhr, pur şi simplu, nu era potrivit pentru Lula Mann.
Precis c-ar fi plictisit-o de moarte, dacă nu cumva o sugruma cu pretenţiile.
Numai gândul că sora lui s-ar fi putut ocupa de organizarea casei unuia ca
Löhr îi făcea silă – aşa scrisese.
Mama lor i-a dat scrisoarea lui Thomas, ca s-o citească şi el.
— Crede, probabil, că bărbaţii potriviţi cresc în pomi, a zis ea.
— Eu cred că-şi iubeşte surorile.
— Aşa o fi, numai că, mare păcat, nu se poate însura el cu vreuna din ele
– ba chiar, cu amândouă.
Când i-a dat mamei scrisoarea înapoi, Thomas a remarcat la ea cât de
învinsă părea. Nu era vorba numai că-şi dăduse cu prea multe farduri şi că
părul ei avea o culoare nefirească. Era ceva şi în vocea, şi în ochii ei.
Vechea scânteiere o părăsise, şi de-acum se stinsese de tot, odată cu vestea
că fiica ei se logodise.
Erau cel puţin o sută de persoane – aşa bănuia – la cina de la familia
Pringsheim, prima la care lua şi el parte, mesele fiind risipite prin mai multe
săli de recepţie. Cele mai multe dintre camerele respective aveau plafoanele
sculptate şi pereţii acoperiţi cu tablouri şi picturi murale. Nici o suprafaţă nu
rămăsese nedecorată. Venise însoţit de tânărul poet nervos şi de mătuşa
poetului, pictoriţa, care purta o mulţime de bijuterii sclipitoare în jurul
gâtului şi în păr.
— Băieţii Pringsheim, în special Klaus şi Peter, sunt lecţii vii pentru
tinerii münchenezi, a comentat mătuşa. Sunt rafinaţi şi civilizaţi. Şi au
realizat deja o mulţime de lucruri.
Thomas ar fi vrut s-o întrebe ce anume realizaseră cei doi, dar nici nu-şi
înmânaseră bine paltoanele, că ea se şi îndepărtase de ei, lăsându-i să se
aţină prin umbre, observând scena pe de-a întregul.
De câteva ori, a reuşit să-i prindă privirea Katiei Pringsheim, dar ea, cu
toate că părea să se amuze de prezenţa lui, nu i-a dat vreun semn direct că l-
ar fi recunoscut. Odată cina terminată, şi-a rugat prietenul să-l prezinte
Katiei şi lui Klaus, care stăteau în cadrul unei uşi, implicaţi într-o
conversaţie intensă. Thomas a văzut-o pe Katia zâmbind când l-a întrerupt
pe fratele ei, punându-i un deget peste buze, ca să-l oprească din ce spunea.
Deşi trebuie să fi fost conştienţi amândoi că el şi poetul se apropiau de ei,
nu s-au întors. Acesta din urmă a întins o mână şi-a pus-o pe umărul
tânărului Klaus.
Nici nu s-a uitat bine Klaus la el, că Thomas a şi văzut cât de frumos era.
Mai că înţelegea de ce Klaus nu frecventa cafenelele. Ar fi ieşit în evidenţă,
şi toţi ceilalţi s-ar fi holbat la el. Politeţea lui, modestia tonului, eleganţa
veşmintelor – toate l-ar fi făcut să contrasteze cu grosolănia şi ponoseala pe
atunci în vogă.
Văzând-o pe Katia că-l observa în timp ce-l studiase el pe fratele ei,
Thomas şi-a mutat în întregime atenţia către ea. Şi ochii ei aveau aceeaşi
culoare profundă ca şi ochii lui Klaus; pielea ei părea şi mai netedă, privirea
ei – nestânjenită de nimic.
— Romanul dumitale e foarte apreciat în această casă, i-a spus Klaus. Ba
chiar ne-am certat cu toţii, pentru că unul dintre noi a făcut rătăcit volumul
al doilea.
Katia s-a întins, mimând lenevia. Thomas i-a văzut forţa băieţească a
trupului.
— Nu mai pomenesc numele vinovatului, a continuat Klaus.
— Fratele meu e-anost, a zis Katia.
— Noi te numim Hanno, a spus Klaus.
 — Unii dintre noi, a punctat Katia.
— Ba, cu toţii, chiar şi mama, care nu a terminat încă de citit cartea.
— Ba da, a terminat-o.
— La ora două, azi după-masă, n-o terminase încă.
— I-am spus eu cum se termina, s-a oţărât Katia.
— Sora mea le strică oamenilor cheful. Mie mi-a spus cum se termină
Valkiria7.
— Tatăl nostru ne spusese deja tuturor, şi m-am temut să nu afle că tu nu
ascultaseşi.
— Fratele nostru Heinz ne-a povestit cum se termină Biblia, nu s-a lăsat
mai prejos Klaus. Şi ne-a stricat toată plăcerea.
— Acela, de fapt, a fost Peter, a zis Katia. Oribil este. Tata ar face bine să
nu-i mai dea voie să asiste la reuniunile noastre.
— Sora mea îşi petrece viaţa sorbindu-i orice vorbă tatălui nostru, a zis
Klaus. Adevărul este că şi studiază cu el.
Thomas îşi muta privirile de la unul la celălalt. Conversaţia lor, din câte a
simţit, era modalitatea secretă prin care-şi râdeau de el sau, cel puţin, prin
care-l excludeau şi pe el, şi pe amicul său. Era convins că, odată ajuns
înapoi acasă, şi-ar fi amintit fiecare vorbă spusă de cei doi fraţi gemeni.
Când el decupase din acea revistă portretele tinerilor Pringsheim, exact asta
îşi imaginase: o lume plină de oameni eleganţi, de interioare bogat
ornamentate, unde se desfăşurau conversaţii deopotrivă inteligente şi
oarecum lipsite de noimă. Nu-l deranja faptul că ornamentaţia se dovedea,
poate, prea bogată şi că unii dintre cei prezenţi acolo se arătau prea
exuberanţi. Nu-l deranja nimic, de fapt, câtă vreme acei doi tineri îi
permiteau în continuare să-i asculte vorbind şi să-i observe din priviri.
— A, nu! a exclamat Katia. Mama este prinsă ca într-o menghină de acea
femeie al cărei soţ cântă la violă.
— De ce a fost invitată? a întrebat-o Klaus.
— Pentru că tu, sau tatăl meu, sau Mahler, sau mai ştiu eu cine, admiră
felul în care cântă soţul ei la violă.
— Tatăl meu habar n-are de violă.
— Bunica mea e de părere c-ar trebui să existe o interdicţie ca orice
femeie să se mărite, a zis Katia. Imaginaţi-vă cât de diferite ar fi încăperile
acestea, dacă lumea s-ar lua după ea.
— Bunica mea este Hedwig Dohm8, i-a spus Klaus lui Thomas, ca şi
cum i-ar fi făcut o confidenţă. O persoană foarte avansată.
Când au plecat de acolo, tânărul poet i-a spus lui Thomas că-şi întrebase
mătuşa dacă cei din familia Pringsheim erau evrei.
— Şi ce ţi-a spus? a vrut să ştie Thomas.
— C-au fost. Şi dintr-o parte, şi din cealaltă. Acum sunt protestanţi, cu
toate că par, în continuare, foarte evrei. Nişte evrei grandioşi.
— S-au convertit?
— Mătuşa mi-a zis că s-au lăsat asimilaţi.
Într-o seară, când Thomas ajunsese la intrarea clădirii în care locuia, după
ce stătuse până cam târziu într-o cafenea, cu Paul şi fratele lui, cineva l-a
ajuns din urmă în timp ce el se moşmondea să vâre cheia în broască. S-a
întors şi-a văzut un bărbat cu ochelari, înalt, slab, între două vârste. L-a
recunoscut, deşi nu chiar imediat, pe Herr Huhnemann de la firma Spinell.
— Trebuie neapărat să stau de vorbă cu dumneata, i-a spus acela, pe un
ton reţinut şi hârşâit.
Lui Thomas i-a trecut prin minte că dăduse peste el te miri ce necaz, că
fusese atacat sau, eventual, jefuit. Şi-a pus întrebarea de unde ştiuse unde
locuia el. Strada era pustie. Şi-a dat seama că nu avea de ales – trebuia să-l
invite înăuntru pe Herr Huhnemann. Ajungând însă în faţa uşii
apartamentului său, parcă a şovăit:
— Chiar trebuie să staţi de vorbă cu mine în această seară? l-a întrebat.
— Da, chiar acum, i-a răspuns Herr Huhnemann.
Înăuntru, în apartament, l-a poftit pe musafir să-şi dea jos paltonul. Odată
ce s-ar fi stabilit că nu era, cumva, rănit, Herr Huhnemann putea să plece, i-
a trecut prin minte lui Thomas. O fi avut nevoie de bani pentru vreo birjă.
— Mi-a luat ceva timp să-ţi aflu adresa, i-a spus Herr Huhnemann, după
ce s-au aşezat faţă-n faţă, în cămăruţa de zi. Dar am dat peste un prieten al
dumitale într-o cafenea şi i-am spus că era vorba de ceva urgent.
Thomas l-a privit de-a dreptul uimit. Avea părul în continuare cenuşiu ca
oţelul şi ţepos. Dar mai era ceva ce abia acum vedea, ce nu mai văzuse
niciodată, un soi de fineţe a trăsăturilor care devenea observabilă când
musafirul său de ocazie tăcea.
— Vreau să-mi cer iertare de la dumneata, i-a spus Herr Huhnemann.
Thomas a dat să spună că-i rămăsese recunoscător pentru faptul că-l
dăduse în vileag la firma Spinell, dar Herr Huhnemann l-a oprit.
— De vreme ce aveam o cheie de la intrarea în clădire, puteam să intru în
birou, când era gol. Trebuie să-ţi mărturisesc: mergeam acolo noaptea,
numai şi numai ca să pipăi locul pe care stăteai dumneata. Făceam şi mai
mult decât atât: îmi puneam obrazul pe şezutul acelui scaun. Şi-n timpul
zilei, nu-mi doream nimic altceva decât o reacţie din partea dumitale.
În mintea lui Thomas a prins contur un gând: că Paul Ehrenberg fusese
cel care-i dăduse individului adresa lui.
— Indiferent ce-aş fi făcut, indiferent de câte ori aş fi trecut prin faţa
dumitale, indiferent de câte ori ţi-aş fi căutat de vorbă, dumneata nu mă
vedeai decât ca pe un funcţionar dintre mulţii din acel birou. Şi-atunci, când
am remarcat că nu copiaseşi acel registru în celălalt, m-am răzbunat pe
dumneata. Vreau neapărat să-ţi cer iertare. Nu mai pot să dorm, dacă nu mă
ştiu iertat.
— Aveţi iertarea mea, i-a spus Thomas.
— Atâta tot?
Herr Huhnemann s-a ridicat în picioare.
Thomas a presupus că urma să plece şi s-a ridicat şi el. Herr Huhnemann
însă a venit încet înspre el şi l-a sărutat. La început, şi-a lipit doar buzele de
ale lui Thomas, dar apoi, şi-a împins şi limba în gura lui Thomas, în timp
ce-şi vâra mâinile pe sub cămaşa lui, după care, cu ceva mai multă hotărâre,
şi le-a coborât puţin mai jos. Avea respiraţia dulce. Înainte să mai facă orice
altceva, i-a dat lui Thomas timp să reacţioneze într-un fel sau altul.
Ce a urmat între ei a părut firesc, de parcă nici o altă combinaţie de
gesturi n-ar fi fost posibilă. Herr Huhnemann, evident, avea mai multă
experienţă decât el, motiv pentru care-l putea şi ghida, şi încuraja. Gol fiind,
părea tandru şi vulnerabil, aproape blând. În comparaţie cu severitatea lui
din timpul zilei, aşa ceva era de-a dreptul curios. Când i-a venit să
ejaculeze, a început să zvâcnească surprinzător, ca un om dintr-odată
posedat de cine ştie ce demon.
Abia după ce Huhnemann a plecat, s-a gândit şi Thomas că parcă nu asta
voise, de fapt – ce i se întâmplase mai devreme. Musafirul nepoftit reuşise
cumva să-l momească într-acolo. Acţionase treptat şi cu măiestrie. Abia
după ce s-a îmbrăcat, a resimţit acea repulsie profundă, care ar fi trebuit să-i
dea de ştire, îndată ce Huhnemann îşi dovedise intenţiile fără echivoc.
Şi-a luat paltonul pe el. Strada era la fel de pustie. Huhnemann se făcuse
nevăzut în noapte. Indiferent de ce s-ar mai fi întâmplat în viitor, şi-a spus
Thomas ferm, individul acela nu mai călca niciodată la el în apartament.
Dacă s-ar mai fi prezentat vreodată la uşa lui, Thomas era hotărât să-i spună
clar: Ce se petrecuse între ei nu avea să se mai repete niciodată.
A găsit o cafenea liniştită, care stătea deschisă până târziu, şi s-a pus la o
masă mai din spate. Şi-a comandat o cafea. Cel mai tare îl deranja propria
lui reacţie. Să fie sărutat şi pipăit, asta îşi dorise, chiar şi de unul ca
Huhnemann, în care văzuse înainte doar un bărbat de vârstă mijlocie, mereu
aferat, a cărui atenţie continuă îl iritase – un băgăreţ şi-atât, care-l dăduse în
vileag la fosta slujbă.
Cum se face că simţise până şi o fărâmă de dorinţă în prezenţa lui? Oare,
pe măsură ce-ar fi îmbătrânit, avea să aştepte nopţile ca Huhnemann sau
vreun altul ca el să se apropie pe furiş de locuinţa sa, doar-doar găsea
lumina de la el din salon aprinsă? Ar fi fost nevoit să se uite cum se îmbrăca
la loc vizitatorul de ocazie, de-acum grăbit, nevrând nici măcar o clipă să se
uite în ochii lui?
Sau avea să întâlnească alte versiuni ale lui Paul, care l-ar fi tachinat şi i-
ar fi umplut visele? Ar fi fost oare cunoscut la München, sau în vreun alt
oraş în care s-ar fi stabilit, drept un bărbat căruia noaptea i se puteau face
vizite discrete?
S-a ridicat să plătească, sigur pe ce urma să facă. Certitudinea i-a rămas
neclintită şi în timp ce mergea spre casă, iar a doua zi dimineaţă, când s-a
trezit, parcă i se făcuse şi mai solidă. Avea de gând s-o ceară de nevastă pe
Katia Pringsheim. Dacă ea îl refuza, el o mai cerea o dată. După ce i se
fixase în minte visul de a se căsători cu ea, s-a simţit cuprins de un soi de
mulţumire nouă pentru el.
În perioada următoare, liniile frontului au fost cu grijă amplasate, în
chestiunea dacă era cazul ca domnişoara Pringsheim să accepte cererea lui
în căsătorie. Bunica ei s-a opus vehement ideii, în timp ce mama ei s-a
declarat încântată de cât de bine se potriveau. Tatăl Katiei s-a gândit că,
dacă era vorba ca fiica lui să se mărite vreodată cu cineva, măcar să-şi fi
ales un profesor, nu un scriitor.
Mama lui Thomas, la rândul ei, o considera pe Katia răsfăţată de familia
ei atât de avută. Şi-ar fi dorit ca Thomas, fiul ei, să se lege de vreo fată mai
drăgălaşă, mai puţin înclinată să-şi dea aere. Heinrich i-a scris lui Thomas
din Italia, unde se afla în acel moment, numai pe teme literare, pe când
surorile lor s-au declarat fericite s-o aibă pe Katia drept cumnată.
Stând alături de gemenii Katia şi Klaus, Thomas şi-a dat seama de ce abis
larg îi despărţea pe ei de el. Ei nu ştiau ce însemna pierderea. Nu fuseseră
niciodată dezrădăcinaţi de nicăieri. Din frageda lor copilărie, se presupusese
că erau talentaţi; fuseseră încurajaţi să-şi dezvolte acele talente, indiferent în
ce direcţie i-ar fi condus. Dacă vreun membru al familiei şi-ar fi dorit să
devină clovn, toţi ceilalţi membri i-ar fi înmânat cu mândrie nasul fals şi l-
ar fi trimis la circ. Dar nici unul dintre ei nu voia să devină clovn. Aveau cu
toţii aplecare spre muzică şi spre ştiinţe. Fiecare dintre ei excela într-un
domeniu oarecare. Şi fiecare dintre ei avea să moştenească o avere. Tatăl
Katiei, chiar dacă se comporta ca un matematician distrat, era capabil să
administreze toptanul de bani, şi ditamai proprietăţile, şi acţiunile pe care le
moştenise de la tatăl său. Îi declarase lui Thomas, clar şi răspicat, de mai
multe ori, că singura lui fiică era, după el, cea mai deşteaptă dintre toţi
copiii lui. Ar fi putut, dacă era pregătită să facă anumite sacrificii, să devină
o savantă de mare distincţie.
Familia Pringsheim considera de la sine înţeles un anumit nivel de
cunoaştere în materie de literatură, muzică şi pictură. De câteva ori,
Thomas, când se lansa într-o discuţie prelungită despre câte un scriitor sau
vreo carte, îi zărea pe Katia şi Klaus aruncându-şi priviri furişe. Li se părea,
probabil, îşi spunea în gând, că el încerca să-şi etaleze cunoştinţele – ceea
ce ei, în familia Pringsheim, nu făceau niciodată. Nu aveau timp de
profunzimi.
Când Thomas i-a cerut Katiei pentru prima oară, într-o scrisoare, să se
mărite cu el, fata i-a răspuns, tot în scris, că era foarte fericită şi aşa. Se
bucura de studiile pe care le făcea, de compania propriei familii şi de timpul
petrecut practicând ciclismul şi jucând tenis. Avea doar douăzeci şi unu de
ani, cu opt mai puţini decât el. Nu-şi dorea un soţ, şi nici să se implice în
administrarea sferei casnice.
Ori de câte ori o vedea, se simţea expus. Ea vorbea puţin, de cele mai
multe ori, şi-şi lăsa fratele să discute cu Thomas. Klaus refuza, pur şi
simplu, să fie serios. Mai mult decât atât, de la bun început, Klaus înţelesese
ce efect era capabil să aibă asupra lui Thomas, cum îi putea face ochii să se
întoarcă de la sora lui înspre el. Jocul în care Klaus îl atrăgea pe Thomas
părea să fie amuzant pentru Katia.
Scrisul ei de mână era unul aproape copilăresc, iar stilul ei epistolar,
simplu şi la obiect. Thomas şi-a dat seama că singura modalitate prin care i-
ar fi putut menţine trează atenţia era să-i scrie misive lungi şi complexe, de
genul celor pe care i le adresa lui Heinrich. Cum n-ar fi ajuns nicăieri
străduindu-se să fie sofisticat sau elegant fără efort, ca fraţii Katiei, nici nu
mai încerca. În schimb, avea s-o ia mai în serios decât îşi propusese
vreodată cineva, scriindu-i de-o manieră deosebit de gravă. Un risc era ca
scrisorile lui s-o plictisească pe Katia. Dar cealaltă posibilitate era ca ea,
fiind progenitura unei familii care, dincolo de tot spiritul, de toată ironia pe
care le afişau, se purtau cu respect faţă de artişti, ar fi văzut în el un
romancier stăpân pe propriile-i gânduri, şi nu pe fiul nervos şi cu asupra de
măsură entuziast al unui negustor din Lübeck.
Într-o seară, stând într-o cafenea, l-a văzut intrând pe Paul Ehrenberg. Nu
mai ţinuseră legătura de ceva timp.
— Am auzit că ţi-ai găsit o prinţesă şi te străduieşti s-o trezeşti din somn,
a zis Paul, făcându-l să-i zâmbească. Mariajul nu e pentru tine, a continuat
apoi. Credeam că ştii asta.
Thomas i-a făcut semn să vorbească mai încet, dar Paul a insistat:
— Oricine din jurul acestei mese ştie că mariajul nu e pentru tine.
Oricine îţi urmează privirile, ştie încotro ţi le îndrepţi.
— Ce-ţi mai face lucrul? a vrut să ştie Thomas.
Paul a ridicat din umeri, ignorându-i întrebarea.
— E tânără, prinţesa ta. Şi bogată.
Thomas nu i-a mai răspuns nimic.
Paul a mai aşteptat o săptămână până să se prezinte fără să anunţe la uşa
locuinţei lui Thomas. Ploua, şi el avea hainele ude leoarcă. Thomas i-a găsit
un prosop cu care să se şteargă pe cap şi un umeraş pe care să-şi atârne
paltonul. Se gândea că Paul venise, probabil, să discute cu el despre Julia,
care-şi anunţase intenţia de a se muta de la München în Bavaria rurală.
— Sper s-o sfătuieşti nici să nu se gândească măcar la o asemenea
mutare, a zis Thomas.
— I-am spus deja că nu ştiu ce-ar putea face la ţară, în Bavaria. Cei mai
mulţi oameni ar da orice să nu trăiască în locurile alea.
— Crede că fratele meu mai mic s-ar descurca mai bine într-o şcoală de
la ţară.
Thomas se întreba cât aveau s-o mai ţină cu asemenea discuţii. S-a dus la
cele două ferestre şi-a tras în jos transperantele. S-a gândit să-l întrebe pe
Paul dacă pentru asta venise, dar a preferat să se abţină.
— Ce voiai să zici? l-a întrebat Paul.
— Nimic.
— Nu cred că faci bine, dacă te-nsori, a zis Paul.
— Ei, atunci, o să te surprind, i-a dat replica Thomas.

4. E vorba de unificarea principatelor germane într-un Reich – Imperiu –, avându-l drept kaiser,
termen derivat de la numele Cezar, pe Wilhelm I, regele Prusiei din 1861 până la moartea sa, în 1888,
şi împărat al Germaniei unificate din 1871 până în 1888.
5. Romanul a fost publicat în 1901, cu titlul original complet: Buddenbrooks. Verfall einer Familie
(Casa Buddenbrook. Decăderea unei familii).
6. Personaj tipic din spectacolele de pantomimă şi commedia dell’arte, prezentate la Paris, la
sfârşitul secolului al XVII-lea, de Comédie Italienne.
7. Die Walküre (germ.) este a doua dintre cele patru drame muzicale din care se compune opera
Der Ring des Nibelungen (Inelul Nibelungului, 1870) a compozitorului german Richard Wagner
(1813−1883).
8. Marianne Adelaide Hedwig Dohm (n. Schlesinger, 1831−1919), scriitoare germană şi una
dintre primele teoreticiene ale feminismului.
 Capitolul 4
München, 1905

Odată anunţată logodna, familia Pringsheim a oferit o cină pentru Julia

Mann, fiica ei Lula şi ginerele ei, Josef Löhr. Era prima cină formală din
casa lor la care participa Thomas. Când a intrat în salonul cel mare, Löhr a
exclamat:
— Se poate spune că tot ce-i aici a costat ceva bani!
Katia s-a întors către Thomas şi i-a zâmbit, ca şi cum ar fi vrut să-i
sugereze că banalitatea cumnatului său era fără leac. El regreta că nu era de
faţă şi Carla, plecată în turneu cu o piesă – abilităţile ei de actriţă ar fi fost
de folos, cât de cât, în acea companie.
Au fost primiţi de părinţii Katiei cu căldură şi sinceritate. Într-o
atmosferă de mare fast, mama ei a supervizat servirea băuturilor, iar tatăl şi-
a îndreptat remarcile pe marginea ştirilor zilei către Löhr, care i-a răspuns
corespunzător. Când au fost chemaţi în sufragerie, mama lui Thomas nu mai
era de faţă – vizitatul casei o dusese până în cea mai îndepărtată dintre
camerele de primire, unde fiul ei a găsit-o studiind ţesătura cu care erau
tapiţate un set de scaune. A încurajat-o să-l urmeze până în sufragerie. Cât
s-a servit mâncarea, ea a rămas tăcută, încercând să joace rolul văduvei
modeste şi rafinate – cel puţin, aşa i s-a părut lui Thomas.
Câte o floare de orhidee, într-o vază mică de sticlă, trona în faţa fiecărui
tacâm de pe masă. Paharele şi tacâmurile erau vechi, i s-a părut lui Thomas,
dar nu ştia sigur cât de vechi erau. Candelabrele arătau moderne. De jur-
împrejurul lor, pe pereţi erau atârnate picturi moderne. Dacă ar fi fost la
Lübeck, din câte remarca Thomas, mama lui ar fi fost obişnuita unei
asemenea case, invitată în mod regulat. Ar fi fost capabilă să discute liber
cu tatăl Katiei despre vecinii şi colegii lui. L-ar fi tachinat, pe un ton
familiar, despre talentele lui decorative şi gustul în materie de artă. Ar fi
descoperit că avea prieteni comuni cu soţia lui.
Acolo însă, la familia Pringsheim în casă, Julia Mann era în afara
propriei zone de profunzime. Alfred Pringsheim nu era vreun comerciant.
Nu deţinea magazine sau depozite şi nu exporta nimic. Era un simplu
profesor de matematici, cu mulţi bani moşteniţi de la tatăl său, care
investise în cărbuni şi căi ferate. Cu toate că era capabil să aibă grijă de
bani, câţi avea, îi făcea plăcere să declare că nu ştia nimic, dar absolut
nimic, despre cum se câştigau banii. După care se declara nu foarte sigur de
cum se cer cheltuiţi banii. Construise acea casă pentru că avea nevoie de un
adăpost deasupra capului şi cumpărase tablourile pentru că el şi soţia lui le
admirau.
— Unde vă ţineţi banii, la ce bancă, dacă-mi daţi voie să vă întreb? l-a
întrebat totuşi Löhr.
— Ei, întotdeauna spun că de familia mea eu însumi am grijă, i-a răspuns
Alfred, iar de mine au grijă cei din familia Bethmann.
— Bine gândit, i-a răspuns la răspuns Löhr. Firmă veche, bună,
evreiască.
— Asta n-are nici o legătură, a zis Alfred. Mi-aş ţine banii şi la Catolicii
Bavarezi, dacă mi s-ar părea că se pricep să-i păstorească.
— Mă rog, dacă vreodată vă gândiţi să vă alegeţi alţi bancheri, v-aş putea
face cunoştinţă cu cei mai buni dintre cei mai buni. Adică nişte bancheri de
investiţii, care sunt mereu cu ochii-n patru, ca să ştie dincotro bate vântul.
Katia s-a uitat la Thomas, cu o privire plină de ironie.
— Omul care se gândeşte prea mult la bani este sărac el însuşi, a zis
Alfred. Asta-i deviza mea – şi a sorbit o gură de vin, a încuviinţat din cap,
după care, a sorbit încă o gură de vin şi-a zis: Mă întreb dacă va veni o
vreme în care nu vor mai fi bănci – nici una –, în care nu vor mai fi nici
măcar banii înşişi.
Löhr s-a uitat la el cu o privire tăioasă.
— Până atunci, a continuat Pringsheim, în fiecare dimineaţă, mă trece un
vag fior, când mă trezesc şi descopăr că învelitoarea mea de pat e făcută din
mătase. Curios, pentru cineva căruia nu-i pasă de bani!
Thomas a observat că mama lui îşi rotea privirile peste cameră, studiind
picturile şi sculpturile, apoi mutându-şi atenţia către plafonul sculptat,
lăsându-şi capul pe spate, ca să vadă modelele complicate dintre grinzile de
lemn.
Deşi Hedwig Pringsheim, mama Katiei, avea grijă ca toată lumea să aibă
în faţă suficientă mâncare şi băutură, făcându-i semn soţului ei, de câteva
ori, să-i mai lase şi pe alţii să spună ceva, ea nu contribuia câtuşi de puţin la
conversaţie. Tăcerea ei părea, mai degrabă, o tehnică dibace a propriei
afirmări.
Seara părea mai relaxată, pentru că fratele Katiei, Klaus Pringsheim, era
plecat la Viena, drept care ea nu avea pe nimeni căruia să-i împărtăşească
motivele sale de amuzament. În schimb, un alt frate, Peter, student la Fizică,
extrem de cuviincios, participa la masa festivă ca un tânăr destinat carierei
militare. Când figura lui se înfăţişa relaxată, lui Thomas i se părea şi mai
frumos decât era Klaus, cu pielea obrazului mai netedă, cu părul mai lucios,
cu buzele mai pline.
Auzind-o pe Katia cum încerca să intre în discuţie cu sora lui, lămurind-o
cât de mult iubea familia ei muzica lui Wagner, plus, în ultimii ani, pe a lui
Mahler, Thomas a resimţit încă şi mai acut diferenţa dintre familia lui şi cea
cu care se pregătea să se înrudească.
— Şi nu ne place aproape nimeni în afara lor, a zis Katia. Mama s-ar zice
că e şi mai fermă în opiniile ei decât e tata.
— Îi place Mahler şi dumneaei? a întrebat-o Lula.
— Ea şi Gustav Mahler sunt prieteni vechi, a zis Katia, după care a
zâmbit cu inocenţă, adăugând: El întotdeauna spune că Viena i s-ar părea
perfectă, cu condiţia să se mute acolo şi mama mea. O admiră enorm. Dar
mama nu poate locui la Viena, pentru că tatăl meu lucrează aici.
— Dar tatăl tău nu se supără, când îl aude spunând aşa ceva?
— Din fericire, tatăl meu nu ascultă niciodată pe nimeni. Ascultă muzică.
Poate că-i ajunge atât. Aşa că nu ştie ce vorbeşte Mahler. Se gândeşte la
matematică, în cea mai mare parte a timpului. Există unele teoreme numite
după el.
Thomas şi-a dat seama că Lula nu ştia ce este o teoremă.
— Trebuie să fie minunat să locuieşti într-o casă atât de frumoasă, a
comentat sora lui.
— Tommy zice că şi familia voastră avea o casă frumoasă la Lübeck, i-a
răspuns Katia.
— Dar nu aşa de frumoasă cum e asta!
— Cred că sunt case şi mai bune la München, a zis Katia. Dar noi o avem
pe asta – ce putem face?
— Să vă bucuraţi de ea, presupun, a fost de părere Lula.
— Da, bine, eu mă pregătesc de măritiş cu fratele tău, aşa că n-o să mă
mai bucur de ea prea mult.
De câteva ori, în săptămânile dinaintea căsătoriei, Thomas a reuşit s-o
sărute pe Katia, dar fratele ei geamăn parcă plutea întruna deasupra lor, aşa
că nu s-a simţit prea confortabil, iar Katia însăşi avea un fel al ei de a-i
sugera că era bine să practice discreţia, dându-i, totodată, de înţeles foarte
clar că ea găsea ridicole restricţiile impuse ei, ca fată.
Klaus, când revenea în cameră, după ce-i lăsase împreună pentru scurt
timp, le zâmbea insinuant. Adeseori, se ducea glonţ la sora lui şi-o gâdila,
făcând-o să se agite şi să chicotească. Thomas şi-ar fi dorit să-l vadă pe
Klaus dedicându-şi timpul mai degrabă muzicii lui şi, eventual, să-i lase lui
Peter locul său, fiindcă ar fi reprezentat familia cu mai multă decenţă.
Katia îşi petrecea mult timp în camera ei, pregătindu-se pentru câte o
ieşire, iar Klaus îi ţinea companie lui Thomas, cu care discuta despre artă şi
muzică de o manieră indolentă, relaxată – sau, dacă nu, îi punea întrebări
despre viaţa lui.
— N-am fost niciodată la Lübeck, i-a spus într-o zi, câtă vreme Katia
încă nu coborâse de la etaj. Şi nimeni dintre cunoscuţii mei n-a fost
vreodată până la Hamburg, darmite până la Lübeck. Trebuie să ţi se pară
straniu la München. Eu mă simt liber aici. Mai liber decât la Berlin, sau la
Frankfurt, sau nici nu mai zic la Viena. La München, de exemplu, dacă vrei
să te săruţi cu vreun băiat, nu se supără nimeni. Îţi închipui, măcar, ce
scandal ai putea stârni cu aşa ceva într-un oraş ca Lübeckul?
Thomas i-a zâmbit vag, prefăcându-se că nici nu auzise prea bine ce-i
spusese Klaus. Dacă fratele Katiei insista, şi-a făcut socoteala că avea să
deschidă el un alt subiect şi să facă în aşa fel încât să nu mai revină la cel
dinainte – niciodată.
— Sigur că totul ar depinde, până la urmă, de băiatul respectiv – dacă el
vrea, de fapt, să fie sărutat de tine, a continuat Klaus. Cred că majoritatea
băieţilor îşi doresc.
— Mahler câştigă bine? a vrut să afle Thomas, ştiind că tot ce ţinea de
Mahler se dovedea mult prea ispititor pentru Klaus.
— Duce o viaţă foarte confortabilă, i-a răspuns acesta din urmă. Dar îşi
face griji pentru orice. Asta-i firea lui. În toiul unei simfonii măreţe, el îşi
face griji pentru cele câteva note pe care le-a scris pentru nu ştiu ce amărât
de cântăreţ la piculină, care stă ascuns undeva la spate.
— Şi soţia lui Mahler?
— E fascinată de el. S-a îndrăgostit de faima lui. Se poartă ca şi cum
soţul ei ar fi singurul bărbat de pe lume. E frumoasă. Pe mine mă-ncântă.
— Cine te încântă? a vrut să ştie Katia, care a intrat chiar atunci în
cameră.
— Tu mă-ncânţi, sora mea geamănă, dublura mea, bucuria vieţii mele. Tu
şi numai tu.
Katia şi-a prefăcut mâinile în gheare, numai bune să-i zgârie lui faţa, şi a
scos un răget sonor, de fiară.
— Cine a formulat regula că gemenii nu se pot căsători între ei? a
întrebat Klaus, pe un ton care făcea ca întrebarea să pară serioasă.
Cercetându-i pe cei doi fraţi, cu unul fiind pe punctul de a se căsători,
Thomas a înţeles că niciodată nu avea să fie inclus pe de-a întregul în mica
lor lume, creată de ei numai pentru ei.
Nici el, nici Katia nu s-au plâns când Alfred Pringsheim şi-a luat asupra
lui să le mobileze lor apartamentul, fără să-i consulte. Era situat la etajul trei
al unei clădiri de pe strada Franz Joseph, şi avea şapte camere şi două
toalete cu apă curentă, plus vedere către parcul din jurul Palatului Prinţul
Leopold. Alfred le-a instalat şi telefon şi un pian cu coadă scurtă.
Lui Thomas nu i-a trecut prin minte că socrul său avea să decidă şi
asupra felului cum era decorată viitoarea lui cameră de lucru. De vreme ce
se gândise că acela era un domeniu privat, a rămas foarte surprins când a
descoperit că-i fusese ales deja un birou şi confecţionate rafturi de cărţi, pe
care Alfred însuşi le proiectase. I-a mulţumit socrului cu asupra de măsură,
bucurându-se numai la gândul că Alfred nu-i bănuia determinarea de a nu
mai fi niciodată îndatorat familiei Pringsheim şi de a nu mai sta niciodată la
masa lor mai mult decât era strict necesar.
 Mama lui a rămas oripilată aflând că nunta nu era programată să se
desfăşoare într-o biserică.
— Ce sunt aceşti oameni? a vrut să ştie. Dacă sunt evrei, de ce nu dau
cărţile pe faţă şi nu spun asta sus şi tare?
— Familia mamei Katiei a trecut la protestantism.
— Şi taică-su?
— El nu are nici o religie.
— Nici prea mult respect faţă de căsătorie nu are, cred eu. Mi-a spus
cumnatul tău că tatăl şi-a primit – auzi! – amanta, o actriţă, în salonul din
propria lor casă. La căsătoria voastră, sper să fim scutiţi de prezenţa ei.
Masa de după cununia civilă i s-a părut lui Thomas o treabă fără cap şi
fără coadă, aşa că ar fi fost cu mult îmbunătăţită dacă de faţă s-ar fi aflat şi
o actriţă. Rudele Katiei nu-şi puteau ascunde părerea de rău pentru plecarea
singurei fiice de lângă ele. Klaus îi dădea prea multă atenţie Juliei, mama
lui, se gândea Thomas, oferindu-i posibilitatea să-şi expună resentimentele
şi amintirile despre marile întâmplări de la Lübeck. Arunca întruna priviri
spre Katia, ca să-i înregistreze reacţiile amuzate faţă de proaspăta ei soacră.
Singur Viktor, fratele mai mic al lui Thomas, acum în vârstă de paisprezece
ani, părea să se bucure de ziua respectivă.
Katia şi Thomas au plecat la Zürich cu trenul. Familia Pringsheim le
rezervase cel mai frumos apartament de la hotelul Baur-au-Lac. În
sufragerie, îmbrăcându-se pentru cină, Thomas a devenit conştient de ce
imagine ofereau amândoi, celebrul scriitor, care nu împlinise încă treizeci
de ani, şi mai tânăra lui mireasă dintr-o familie bogată, una dintre puţinele
femei înscrise vreodată la Universitatea din München, cu felul ei de a fi,
sigură pe sine şi de un umor sardonic, îmbrăcată cu haine scumpe, dar
subestimate.
Cât a durat masa, el şi-a imaginat-o pe Katia goală, cu pielea ei albă,
buzele ei pline, sânii ei mici, coapsele ei tari. În timp ce ea vorbea, cu vocea
sa joasă, el şi-a dat seama c-ar fi putut uşor trece drept băiat.
În acea noapte, s-a excitat de cum a venit Katia mai aproape de el. Nu-i
venea să creadă că avea voie s-o atingă, să-şi pună mâinile pe trupul ei unde
şi cât dorea. Ea l-a sărutat cu limba, deschizându-şi gura larg. Era
neînfricată. Dar, când respiraţia ei a început să se audă cu mai multă
intensitate, iar el şi-a dat seama ce aştepta ea să-i facă, a devenit ezitant,
aproape înfricoşat. Dar a continuat s-o exploreze, a îndemnat-o să se
întoarcă pe-o parte, ca să poată asta întins cu faţa la ea, cu sfârcurile ei
atingându-i pieptul, cu mâinile pe fesele ei, cu limba în gura ei.
Thomas era intrigat de felul de a vorbi al Katiei, de cum reacţiona soţia
lui faţă de cărţile pe care le citea, de muzica pe care o asculta şi de galeriile
pe care le vizitau. În conversaţie, avea o ştiinţă de a găsi centrul însuşi al
argumentaţiei şi de a urma o logică pe care tot ea o stabilise de la bun
început. Opiniile n-o interesau. Mai curând, era preocupată de forma unei
discuţii şi de premisa de la care se trăgeau concluziile.
Katia îşi punea mintea la lucru în privinţa unor chestiuni mărunte, cum ar
fi dacă se cuvenea să stea cărţi de artă pe masa joasă din principalul salon al
apartamentului, sau dacă era nevoie de vreo lampă suplimentară, căutând
motive pro sau contra uneia sau alteia dintre posibilităţi. În acelaşi spirit, îi
cerceta lui Thomas contractele şi conturile bancare, ajungând să ştie tot ce
era de ştiut despre situaţia lui financiară. A început să-i administreze
afacerile în aşa fel încât părea să nu depună nici un efort.
Katia se deosebea de mama şi de surorile lui în toate modurile
imaginabile. Thomas îşi dorea ca Heinrich să se întoarcă din Italia şi s-o
cunoască şi el, fiindcă era singurul căruia putea să-i împărtăşească
fascinaţia lui faţă de ceea ce credea el că reprezenta evreitatea ei. De câteva
ori, când a încercat s-o încurajeze să-i vorbească despre moştenirea ei
culturală, Katia l-a descurajat ea pe el, spunându-i răspicat că nu discuta
despre aşa ceva.
— Până şi în cele mai aprige controverse pe care le-am avut în familie,
niciodată n-am pomenit despre asta, i-a spus. Ascultă-mă, te rog, e ceva ce
nu ne interesează. Părinţilor mei le plac muzica, tablourile, cărţile, şi să fie
într-o companie inteligentă şi spirituală – ca şi fraţilor mei, ca şi mie. Asta
nu se poate reduce la o religie pe care nici măcar n-o practicăm. Ar fi
absurd să gândeşti aşa.
După ce trecuseră câteva luni de la căsătoria lor, Thomas şi Katia s-au
dus la Berlin, să stea cu Else Rosenberg, mătuşa Katiei, şi cu soţul ei. Lui
Thomas i-a plăcut la nebunie casa lor grandioasă din cartierul Tiergarten9 şi
s-a simţit flatat de cât de bine cunoşteau soţii Rosenberg romanul său, Casa
Buddenbrook. Ce l-a surprins a fost nonşalanţa şi naturaleţea cu care
discutau despre faptul că erau evrei – şi cu câtă destindere îi asculta Katia,
ori de câte ori pomeneau de acest lucru. Soţii Rosenberg nu mergeau la
sinagogă, din câte i s-a dat de înţeles lui Thomas, şi nici măcar nu respectau
zilele sfinte; în schimb, vorbeau despre ei înşişi, adeseori în glumă şi pe un
ton autodepreciativ, ca fiind „nişte evrei, acolo, şi ei“. Păreau să se amuze
când spuneau aşa.
La fel ca familia Pringsheim, şi soţii Rosenberg se dădeau în vânt după
Wagner. Într-o seară, după cină, stând ei cu toţii în salonul cel mare, unchiul
Katiei a găsit partitura pentru muzica de pian dintr-o parte a Valkiriei. Else
l-a rugat să fie atât de amabil şi să găsească scena între Brünnhilde,
Siegmund şi Sieglinde, el a căutat şi-a găsit amplasamentul precis, a studiat
o vreme, apoi a zis că era un pasaj prea dificil pentru el şi nu-l putea cânta.
În schimb, a început să fredoneze versurile Brünnhildei pe o voce înaltă, de
tenor, după care, coborându-şi vocea la un registru de mai jos, a trecut la
versurile lui Siegmund, când o întreabă pe Brünnhilde: Oare sora lui
geamănă, femeia pe care o iubeşte, poate veni cu ei doi în Valhalla?
De câteva ori s-a bâlbâit, dar ştia cuvintele pe dinafară. Într-un târziu, s-a
oprit şi-a lăsat partitura deoparte.
— E ceva mai frumos decât această muzică? s-a întrebat. Îi fac un mare
deserviciu încercând s-o cânt.
— E măreaţă iubirea celor doi, a zis şi soţia lui. Întotdeauna îmi dau
lacrimile când mă gândesc la ei.
Pentru o clipă, Thomas s-a întrebat ce părere ar fi avut părinţii lui,
închipuindu-şi ce-ar fi zis ei dacă ar fi auzit povestea gemenilor, frate şi
soră, care se trezesc îndrăgostiţi până la disperare unul de celălalt. Ştiind că
Julia şi senatorul asistaseră la spectacole cu acele opere s-a întrebat care ar
fi fost reacţia tatălui său faţă de povestea de iubire dintre un frate şi o soră.
Soţii Rosenberg şi Katia discutau despre diverşii cântăreţi care
interpretaseră acele roluri wagneriene. Ascultându-i, Thomas avea impresia
că el venise de undeva din străfundurile provinciilor germane în vizită la o
familie cosmopolită. Nu era în stare să identifice nici unul dintre cântăreţii
despre care vorbeau ceilalţi trei.
 Şi-a mutat privirile spre tapetul-goblen al pereţilor, uitându-se la culorile
lui spălăcite. La început, nu a reuşit să discearnă formele, dar apoi a
deosebit contururile – era Narcis, care se holba la suprafaţa râului,
savurându-şi propria reflexie în apă. În timp ce conversaţia se desfăşura în
jurul său, Thomas şi-a închipuit ce-ar fi putut scoate el dintr-o povestire cu
doi fraţi gemeni, care se vedeau despărţiţi, de voie, de nevoie, pentru că
unul dintre ei urma să se căsătorească. Ar fi fost ca şi cum Narcis era
despărţit de chipul său reflectat în apă.
Le putea spune chiar aşa, Siegmund şi Sieglinde, însă plasându-i în
lumea contemporană lui. Când el şi Katia s-au întors la München, Thomas a
început să vadă mai clar povestirea şi-a înţeles de îndată ce primejdii
ascundea. Voia să-şi plaseze acţiunea povestirii în casa familiei Rosenberg,
sau în vreo altă reşedinţă opulentă berlineză, cum era şi a lor, numai că
familia care s-ar fi aşezat în jurul mesei ar fi fost a Katiei. Nechematul venit
s-o ia de nevastă pe Sieglinde ar fi fost o versiune a lui însuşi, a lui Thomas.
Ca personaj, însă el n-ar fi fost scriitor, ci, mai degrabă, un soi de oficial
guvernamental, un tip insipid, care nu avea ce căuta în mijlocul familiei
încântătoare a Sieglindei.
Şi-a intitulat povestirea Sângele Wälsungilor10. Îl provoca faptul că
scrisese cea mai mare parte din ea câtă vreme Katia se afla în camera de
alături. Uneori, dacă simţea nevoia să se concentreze, se închidea în camera
de lucru, dar, de cele mai multe ori, lăsa uşa deschisă. Îi făcea plăcere s-o
audă pe Katia mişcându-se prin apartament, în timp ce el compunea o
variantă a ei ficţională, sub chipul unei fete care se ţinea de mâini cu fratele
ei geamăn, practic tot timpul. Erau foarte asemănători unul cu celălalt, din
câte scria el acolo: aveau acelaşi nas vag lăsat în jos, aceleaşi buze pline,
aceiaşi pomeţi ai obrajilor proeminenţi – şi ochii la fel, negri, dar sclipitori.
Dublul său avea să se numească Beckerath – un tip scund, cu o bărbuţă
ascuţită şi cu tenul gălbejit. Cu maniere de pedant. Înainte să înceapă
fiecare propoziţie, trăgea brusc aer pe gură, obicei pe care Thomas îl
preluase de la Josef Löhr.
Frau Aarenhold, a scris, mama celor doi gemeni, era măruntă şi
îmbătrânită prematur. Vorbea în dialect. Soţul ei făcuse bani din exploatarea
cărbunelui. Era limpede, în povestire, că Beckerath, bărbatul care venise la
familia respectivă, ca să se însoare cu fiica geamănă, era protestant; soţii
Aarenhold, în schimb, erau evrei.
La prânzul din centrul povestirii, Beckerath era făcut de membrii familiei
să se simtă din ce în ce mai jenat. Când Siegmund, fiul, vorbea dispreţuitor
despre o cunoştinţă care nu ştia să facă diferenţa între hainele de toată ziua
şi un smoching, Beckerath îşi dădea seama, spre marea lui ruşine, că nici el
nu ştia s-o facă.
Pe urmă, discuţia trecând la domeniul artei, se simţea şi mai puţin sigur
pe el.
În timp ce toţi presărau zahăr peste feliile de ananas, acelaşi Siegmund
anunţa că el şi sora lui voiau să-i ceară permisiunea lui Beckerath să meargă
la o reprezentaţie cu Valkiria, în aceeaşi seară. Acesta din urmă se declara
de acord şi-i asigura că şi el era liber, aşa încât putea să ia parte alături de ei,
dar nu – gemenii doreau să fie singuri pentru o ultimă dată, înaintea
căsătoriei Sieglindei.
În povestire, după spectacolul de operă, Siegmund, ştiind că nu era
nimeni în casă, mergea direct la el în cameră, convins că sora avea să-l
urmeze. Când intra şi ea în cameră, el îi spunea că, de vreme ce fiecare
semăna cu celălalt aşa de mult, experienţele ei cu viitorul soţ aveau să fie şi
ale lui. Fata îi săruta băiatului pleoapele închise, iar el o săruta pe gât. Îşi
sărutau mâinile unul celuilalt. Se pierdeau într-un torent de mângâieri, care
se transformau într-un tumult de pasiune.
Ultimele pagini ale povestirii Thomas le-a scris în mare grabă, ştiind că,
dacă se oprea să se gândească, şi-ar fi făcut griji în privinţa Katiei şi a
rudelor ei. Nu-i spusese la ce anume scria şi, când a terminat şi ultima frază,
a lăsat povestirea deoparte, fără să se mai uite la ea timp de câteva zile.
Conştient fiind că soţilor Pringsheim nu le plăcea deloc să fie categorisiţi,
era convins c-ar fi dezaprobat maniera făţişă în care erau descrişi, toată
familia, ca fiind evrei.
Până la urmă, după ce a făcut câteva corecţii, i-a dat-o şi Katiei s-o
citească, iar ea l-a surprins cu felul absolut calm în care a reacţionat:
— Mi-a plăcut, a zis. Apreciez foarte mult cum scrii despre muzică.
— Dar subiectul?
— Lui Wagner i-a servit din plin. Cine se poate plânge, dacă-l foloseşti şi
tu?
Şi i-a zâmbit. Cu siguranţă remarcase conexiunile dintre familia
Aarenhold şi propriile ei rude! s-a gândit el. Dar nu i-a spus nimic din care
Thomas să fi putut deduce că pricepuse măcar.
După câteva zile, în schimb, i-a spus că-i informase pe mama sa şi pe
Klaus că el scrisese o nouă povestire, iar ei îl rugaseră să-i viziteze acasă şi
să le-o citească după cină.
Thomas şi-a pus întrebarea dacă nu era cumva modalitatea prin care
Katia îl avertiza, sau dacă nu spera ca el, pus în faţa perspectivei de a le citi
povestirea cu glas tare mamei şi fratelui ei, să renunţe s-o mai publice. Dar,
de vreme ce plănuia s-o trimită unei reviste, era chiar mai bine să le-o
citească lor mai întâi.
În timp ce Thomas arunca o ultimă privire peste pagini în salonul casei
de pe Arcisstrasse, Klaus şi Katia, care nu fuseseră în cameră până atunci, i
s-au alăturat, luându-şi două scaune şi aşezându-se unul lângă altul. Mama
lor stătea separat.
Thomas şi-a dres glasul, a sorbit o gură de apă şi-a început să citească. Pe
Klaus, cu toată vorbăria lui despre sărutatul băieţilor, îl simţea ca fiind un
suflet nevinovat. Ei bine, avea să nu mai fie chiar atât de inocent, după ce
lectura s-ar fi terminat, şi-a spus în gând, cu un vag sentiment de satisfacţie.
În schimb, anticipa că mama celor doi fraţi avea să iasă în fuga mare din
cameră, dezgustată şi zbierând, strigându-şi soţul, sau slujnica, sau propria
mamă.
Cum toţi trei cunoşteau subiectul Valkiriei, ascultătorii scoteau sunete de
mulţumire ori de câte ori auzeau pomenite numele celor doi gemeni din
povestire, şi alte sunete aprobatoare când au înţeles că personajele urmau să
asiste la un spectacol cu tocmai acea operă.
Focul a pârâit, servitorii au intrat în cameră şi-au ieşit, iar Thomas şi-a
nuanţat lectura la pasajele care i-ar fi putut stânjeni publicul oricât de puţin.
Cu toată hotărârea lui dinainte, nu a fost suficient de brav, odată ajuns la
părţile cele mai susceptibile de a le deranja pe gazde. A lăsat deoparte
câteva pasaje şi-a trecut rapid prin scena de la sfârşit, în care gemenii se
împreunau fericiţi, sărind peste unele fraze, ici şi colo. Când a terminat, era
convins că nu remarcaseră semnificaţia propriu-zisă a povestirii.
 — E minunată şi foarte frumos a fost citită, a comentat mama Katiei.
— Ce-ai făcut, l-ai învăţat cum e cu opera? s-a întors Klaus şi-a întrebat-
o pe sora lui.
N-a trecut mult, şi Thomas a trimis povestirea Sângele Wälsungilor la
revista Die neue Rundschau11, care s-a declarat imediat de acord să i-o
includă în numărul din ianuarie următor. După care a şi uitat de ea, pentru
că se apropia sorocul pentru Katia, care urma să nască primul lor copil.
Pe Thomas nu-l pregătise nimeni pentru noaptea lungă şi agonizantă pe
care a trăit-o Katia, în timp ce năştea. Când, în sfârşit, copilul a venit pe
lume, s-a simţit şi el uşurat, dar a ştiut că soţia lui fusese marcată într-un fel
anume. S-a gândit că acea nouă experienţă, pe care tocmai o câştigase, avea
să rămână vie în mintea ei.
Fetiţă a fost şi urmau să-i spună Erika. Thomas şi-ar fi dorit un băiat, dar
i-a scris lui Heinrich că, dacă vedea şi el cum creştea o fată, poate s-ar mai
fi apropiat de „sexul celălalt“, despre care trebuia să recunoască – ştia prea
puţin, chiar aşa, căsătorit fiind.
În primele luni de viaţă ale fiicei sale, Thomas şi-a văzut de multe ori
socrii, care erau topiţi după copilă, ceea ce a fost suficient pentru el ca să
decidă să-şi retragă povestirea despre cei doi gemeni, cu toate că şpaltul
pentru ea fusese pregătit, ca nu cumva să-i ofenseze simplul fapt de a o
vedea publicată. N-a scăpat însă de griji, pentru că s-a întâlnit cu un
redactor tânăr, căruia îi fusese arătată acea proză şi care l-a informat, cu
sufletul la gură, că şi alţii o văzuseră.
— Cât de curajos e, ne-am gândit, să scrie o povestire cu gemeni, când el
însuşi e căsătorit c-o geamănă! i-a spus literatul. Am un prieten care se
întreba dacă aveţi multă imaginaţie, sau v-aţi căsătorit cu cineva din cea mai
stranie familie müncheneză.
Într-o după-masă, când s-a întors cu copilul de acasă de la părinţii ei,
Katia l-a informat că tatăl ei era de-a dreptul furios şi pretindea să stea de
vorbă cu Thomas imediat.
Nu mai fusese niciodată în camera de lucru a socrului său. Rafturile de pe
o parte a încăperii conţineau volume de artă de la podea până în tavan, iar
pe partea cealaltă erau volume legate în piele. Şi la unele, şi la celelalte se
ajungea cu scări. Peretele din spatele biroului propriu-zis era plin cu piese
de majolică italiană. În timp ce Thomas cerceta din priviri acele vase
pictate, socrul său l-a întrebat ce fusese în mintea lui, când scrisese
povestirea cu pricina.
— Umblă tot felul de zvonuri despre conţinutul ei. Mi se pare
dezgustător.
— A fost retrasă de la publicare, i-a răspuns Thomas.
— Prea puţin contează. Sunt oameni care au văzut-o, chiar şi aşa. Dacă
ştiam că ai asemenea vederi, nu te-am fi primit să pui piciorul în această
casă.
— Ce vederi?
— Antisemite.
— N-am deloc vederi antisemite.
— Nici nu ne pasă dacă le ai sau nu le ai. În schimb, ne pasă că-n viaţa
noastră privată a dat buzna cineva care pozează în ginere!
— Dar nu pozez.
— Eşti un exemplar dintr-o formă de viaţă inferioară. Klaus are să-ţi
tragă un pumn, de îndată ce dai ochii cu el.
Pentru o clipă, Thomas a fost cât pe-aci să-l întrebe pe Alfred cum era cu
amanta lui.
— Ce asigurări îmi dai că textul ăla jignitor nu va fi publicat niciodată, în
nici o gazetă mizerabilă? a pretins Alfred Pringsheim să afle.
Thomas l-a ţintuit cu privirile şi-a ridicat din umeri.
Socrul şi-a însoţit ginerele până în salon, unde au aflat că fetiţa fusese
lăsată în grija unei slujnice, iar Katia venise şi ea la părinţii ei. Au găsit-o în
picioare lângă fratele ei, care stătea lângă fotoliul pe care se aşezase mama
lor. Katia s-a uitat la Thomas, cu ochii sclipindu-i, şi-a zis:
— Lui Klaus îi pare destul de rău că povestirea ta nu se mai publică. Ar fi
căpătat şi el o reputaţie de pe urma ei. Zice că n-a mai fost niciodată
renumit. Nu-i aşa, geamănuţul meu scump? Toată lumea s-ar fi apucat să se
uite la tine strâmb.
Klaus a început s-o gâdile.
— Din câte înţeleg, vrei să-mi tragi un pumn? a vrut să afle Thomas de la
el.
 — Am zis şi eu aşa, ca să-i fiu pe plac lui tata.
— Bietul tata, s-a băgat în vorbă şi Frau Pringsheim. Dă vina pe mine, că
nu i-am spus ce povestire oribilă era, după ce ne-ai citit-o. I-am explicat că
eu n-am fost atentă decât la ritmul prozei – parcă era poezie. Nu pot să spun
că ştiu despre ce era vorba-n ea. Mie, de fapt, mi s-a părut chiar dulce.
— Eu am ascultat fiecare vorbă, a zis Klaus. Şi chiar era dulce. Cât de
multă imaginaţie poţi să ai! Sau poate că nu eşti altceva decât un bun
ascultător?
Alfred, care se oprise şi ascultase din cadrul uşii, deznădăjduit, a luat
cuvântul pe un ton sever:
— Sfatul meu, a zis, arătând cu degetul spre Thomas, e să te ţii de
subiecte istorice sau, dacă nu, să scrii despre viaţa negustorească de la
Lübeck.
Spusese „viaţa negustorească de la Lübeck“ de parcă s-ar fi referit la cea
mai josnică activitate din cine ştie ce regiune îndepărtată.
Cel mai frecvent vizitator al apartamentului soţilor Mann era Klaus
Pringsheim, care-şi punea problema dacă era neapărat nevoie ca micuţa
Erika să doarmă după-masa.
— Cu siguranţă că singurul scop în viaţă al unui copil-fetiţă este să-l
amuze pe bietul ei unchi, a zis el, într-o zi. Şi asta, ori de câte ori vine s-o
viziteze.
— Las-o în pace să doarmă, i-a spus Katia.
— Soţul tău are de gând să mai scrie şi alte povestiri despre noi? a
întrebat Klaus, de parcă Thomas nu şi-ar fi făcut chiar atunci apariţia în
cameră.
Thomas a văzut-o pe Katia ezitând, pentru o clipă. De când se născuse
Erika, mama ei se făcuse aproape serioasă. Klaus încerca s-o atragă alături
de el, pe tărâmul frivolităţii.
— Poate chiar o carte întreagă? nu s-a lăsat Klaus. Ca să devenim cu toţii
mai cunoscuţi.
— Soţul meu are lucruri mai utile de făcut, i-a tăiat avântul Katia.
Klaus şi-a încrucişat braţele peste piept, s-a lăsat mai pe spate în fotoliu
şi a început s-o studieze.
— Ce-a făcut prinţesa mea, s-a întristat? a vrut să ştie. Asta i-au făcut
mariajul şi naşterea?
Thomas şi-a pus întrebarea dacă avea cum să intervină în discuţia lor şi
să schimbe subiectul.
— De fapt, a zis tot Klaus, eu am venit aici numai ca să mă joc cu fetiţa.
— Nici măcar nu sunt sigură că Erika te place, i-a trântit Katia.
— Şi de ce nu, mă rog?
— Fiindcă vrea ca bărbaţii ei să fie mai puţin şugubeţi. Cred că admiră
gravitatea.
— Îl place pe taică-su? a întrebat Klaus. El stă bine la capitolul gravitate.
— Exact aşa, îl place pe taică-su, a zis Thomas.
— Şi este iubiţica lui? a plusat Klaus, la care Thomas a considerat că era
momentul să se întoarcă la el în camera de lucru.
Mama lui Thomas a lăsat Münchenul şi s-a stabilit la Polling, un sat de la
sud-vest de metropolă. Soţii Schweighart, pe care Josef Löhr îi cunoştea
dinaintea căsătoriei dintre el şi Lula, erau proprietarii unei ferme de la
marginea satului respectiv şi locuiau într-una dintre clădirile unei vechi
mănăstiri benedictine. Max şi Katharina Schweighart închiriau camere
oaspeţilor care veneau vara în vizită. Katharina îi îndrăgise tare mult pe
Julia şi Viktor, când veniseră să stea de vorbă cu ea, şi fusese de acord să le
închirieze, pe terenul mănăstirii, o casă pe care o puteau folosi tot anul,
promiţând şi să-i facă Juliei cunoştinţă cu ce notabilităţi locuiau prin
apropiere şi spunându-i că aerul de la Polling şi atmosfera socială calmă de
acolo aveau să se dovedească mai potrivite pentru temperamentul ei şi al
fiului ei decât cele de la München.
Satul nu era deranjat de nimic – trenurile care se îndreptau spre sud, cele
mai multe dintre ele nici măcar nu opreau în halta Polling. Thomas, când a
venit pentru prima oară în vizită la mama lui, a fost luat deoparte de
Katharina, care i-a spus:
— Nu sunt sigură c-am înţeles foarte bine cu ce vă ocupaţi. Pe Herr Löhr
şi pe Lula îi cunosc. Am întâlnit-o şi pe Clara odată, care e-actriţă. Dar am
unele dubii în privinţa dumneavoastră şi-a fratelui mai mare. Sunteţi
amândoi scriitori? Din asta vă câştigaţi existenţa şi unul, şi altul?
— Într-adevăr, aşa este, a spus Thomas.
Katharina i-a zâmbit mulţumită.
 — Faptul că doi fraţi pot fi scriitori deodată e ceva nou pentru mine.
Adeseori, vara, ne vin aici pictori să locuiască, dar eu mă-ntreb dacă
oamenii aceia sunt implicaţi de-adevăratelea în lucrurile serioase ale vieţii –
şi s-a oprit, pentru o clipă. Nu mă refer la bani, a zis apoi, sau la felul în
care-şi câştigă existenţa. Mă refer la partea sumbră a vieţii, la greutăţile şi
necazurile ei. Scriitorii înţeleg asta, cred eu, şi înţelegerea este poate cel mai
important lucru în viaţă. Remarcabilă familie trebuie să fie aceea care
produce doi scriitori deodată.
Vorbea despre latura sumbră a vieţii de parcă prezenţa ei ar fi fost la fel
de normală, precum anotimpurile anului sau ceasurile zilei.
Pentru casa cea modestă de pe terenul mănăstirii, mama lui şi-a adus
mobila şi covoarele cele mai bune de la München, şi câteva dintre piesele
de mobilier care proveneau de la Lübeck. Thomas a rămas de-a dreptul
uimit, văzându-le pe toate în acele noi amplasamente; parcă ar fi fost nişte
fantome, nişte semne că lumea cea veche nu le uitase.
N-a trecut mult, şi mama lui a început să se simtă acasă la Polling. Îşi
pregătea singură prânzul, dar îi făcea plăcere, seara, dacă era servită de
Katharina sau de fiica ei, la fel cum Viktor era mulţumit să-şi petreacă
timpul pe câmpuri, în compania lu Max Schweighart şi-a fiului său.
Curând, Julia a început să şi primească musafiri în acea casă. Revenise la
vechea ei atitudine din vremurile de la Lübeck şi-i trata pe oamenii cei mai
obişnuiţi ca şi cum ar fi aparţinut unei lumi exotice oarecare. Dacă venea
cineva cu bicicleta, ea îi cerea voie respectivului să-i cerceteze vehiculul pe
două roţi şi se minuna de cât de practic putea fi. Cunoscută la Polling drept
Frau Senator, mama lui Thomas a început să înflorească iar, în satul acela.
Naşterea celui de-al doilea copil al lui Thomas, numit Klaus, a fost
urmată, după alţi trei ani, de venirea pe lume a lui Golo. Cum cei doi copii
mai mari se făcuseră nu doar mai gălăgioşi, dar şi mai pretenţioşi, iar Golo
căpătase obiceiul de a răcni cât putea de tare, Thomas găsea mângâiere şi
relaxare în călătoriile pe care le făcea la Polling, să-şi vadă mama.
Dar clădirea în sine, magaziile şi hambarele, pomii fructiferi, ţarcurile
animalelor, stupii de albine – toată acea senzaţie de gospodărire netulburată
îl interesa cel mai mult şi-i crea dorinţa de a cunoaşte mai bine Bavaria, ca
să poată, într-un viitor oarecare, să-şi plaseze un roman într-unul dintre
satele ei.
Îi plăcea să facă plimbări pe terenul adiacent şi pe coridoarele boltite şi
pustii de la etaj, din clădirea vechii mănăstiri. Îşi făcuse o rutină din asta.
Era o cameră la etaj care precis fusese chilia vreunui călugăr, se gândea el.
Avea o ferestruică pe care se vedea un ulm, iar crengile acelui copac,
legănându-se întruna, zvârleau nenumărate umbre peste pereţii parcă
posomorâţi. Lui Thomas îi plăcea să închidă uşa încăperii, savurând liniştea
şi lumina schimbătoare dinăuntru, bucurându-se la gândul că acela fusese
cândva un loc de rugăciune şi meditaţie, de uitare de sine, unde un suflet
însingurat se refugiase de lume. Jos, la parter, era o sală vastă, boltită şi ea,
zisă Camera Stareţului, în care-i plăcea să se aşeze şi să citească.
Lua prânzul cu mama lui şi discutau împreună despre ce se mai
întâmplase în ziua respectivă, inclusiv despre grijile pe care ea şi le făcea în
privinţa Carlei, pentru că primea din ce în ce mai puţine roluri în care să
joace, sau roluri care nu se ridicau nici pe departe la nivelul ambiţiilor ei
deloc de neglijat.
— Carla nu-i actriţă, zicea Julia. N-a fost niciodată, şi nici n-o să fie
vreodată. Numai încearcă să-i spui asta! Când Lula i-a spus verde-n faţă că
nu ştie să joace, Carla n-a mai vorbit cu propria ei soră. Heinrich,
bineînţeles, o încurajează, dar ea depinde mult prea mult de sprijinul pe care
i-l dă el. Cred c-ar face mai bine să-şi găsească un soţ şi să ducă şi ea o
existenţă normală, casnică. Numai că întâlneşte doar actori, şi un actor nici
vorbă să fie ce i-ar trebui ei.
Thomas îşi amintea c-o văzuse pe Carla într-o comedie oarecare, minoră,
într-un teatru prăpădit de la Düsseldorf. Pe scenă, ea poza într-o eroină
tragică, inclusiv în scenele în care se chema că replicile ei ar fi trebuit să fie
amuzante. La cină, după acea piesă, observase că sora lui nu-şi putea regăsi
calmul şi-l tot întreba ce părere îşi făcuse despre cum interpretase ea rolul.
După câteva pahare, a început să semene cu mama lor.
Carla, practic, nu vorbea despre viaţa şi copiii lui Thomas. Când el îi
spusese ceva de copii, ea schimbase repede subiectul. Mai târziu, când
ajunseseră la subiectul căsătoriei, Carla îi spusese că Lula era mai mult
decât nefericită în căsnicie, deşi avea nişte fete minunate. Îţi poţi imagina, îl
întrebase, cum i-o fi măritată cu Josef Löhr, să doarmă cu el în acelaşi pat,
în fiecare noapte? Thomas nu avusese cum să-i răspundă altfel decât că nu-
şi putea imagina – şi izbucniseră amândoi în râs.
Despre Carla, Thomas a aflat că avea un logodnic, un anume Arthur
Gibo, dintr-o scrisoare trimisă de Heinrich. Logodnicul era un industriaş din
Mülhausen. Omul nu avea nimic de-a face cu teatrul şi aştepta de la ea să
renunţe la cariera de actriţă şi să se dedice vieţii de familie. Carlei, în
schimb, îi plăcea ideea că Mülhausen ăsta vorbea franţuzeşte şi-i spusese
mamei lor că-şi dorea din plin să aibă copii vorbitori de limbă franceză.
— Cum a rămas cu celebra ei viaţă boemă? a vrut să afle Thomas.
— La anul împlineşte treizeci de ani, a comentat mama lui.
— Arthur a văzut-o pe scenă?
— Am fost atât de uşurată, când mi-a dat vestea, i-a spus ea, că nu i-am
pus nici o întrebare şi-am instruit-o pe Lula să n-o întrebe nici ea nimic. Dar
am înţeles că familia Gibo ar prefera ca Arthur să ia de soţie pe cineva care
să nu aibă experienţa scenei.
Când Thomas a întâlnit-o pe Carla, tot la Polling, i s-a părut că arăta
îmbătrânită. L-au iritat întrebările ei obsesive despre Heinrich şi când urma
să vină în vizită. Ştia şi el tot atât de puţin despre ce intenţii avea Heinrich,
cât ştia şi ea. Când i-a povestit despre Katia că era însărcinată cu al patrulea
copil, Carla s-a uitat la el, cu privirea ei capricioasă, şi-a zis:
— V-ajung atâţia, mă gândesc.
El a ridicat din umeri.
— Sunt sigură că-i fericită Katia. Şi norocoasă. Dintre noi toţi, tu eşti cel
mai statornic.
Thomas a întrebat-o ce voia să spună.
— Ştiu că-ţi imaginezi, a continuat ea, că Heinrich e mai puternic decât
tine, dar nu este. Sau crezi că Lula e mai stabilă ca tine, dar nu este. Şi eu?
Îmi doresc două lucruri, şi alea sunt diametral opuse. Îmi doresc faimă pe
scenă, cu toate călătoriile şi toată distracţia. Şi-mi doresc o familie, cu toată
liniştea ei. Nu pot avea şi una, şi cealaltă. În schimb, tu nu-ţi doreşti decât
ce ai. Eşti unic printre noi, în această privinţă.
Thomas n-o mai auzise niciodată pe Carla vorbind aşa, lăsând la o parte
nonşalanţa ei tipică pentru ceva mai serios şi spus fără echivoc. S-a întrebat
dacă o asemenea schimbare avea de-a face cu noul ei destin, proaspăt
întâlnit, de femeie măritată.
La prânz, mama lor a vorbit cu entuziasm despre ce planuri îşi făcuse în
privinţa căsătoriei Carlei:
— Ştiu că Polling nu este un loc elegant şi că drumul până aici le-ar
putea părea lung soţilor Gibo, dar frumos ar fi să li se spună că mama
miresei îşi doreşte foarte mult ca nunta să aibă loc la biserica minunată din
sat, iar petrecerea de după aceea – în Camera Stareţului. Nici nu-mi vine în
minte un loc mai plăcut pentru o cununie. Şi fetiţele Löhr, şi micuţa Erika
pot fi domnişoare de onoare, sau cele care să poarte florile.
Thomas a văzut-o pe Carla încruntându-se.
— Şi n-o să ştiu ce e mila faţă de Heinrich, dacă nu vine şi el. Ţi-a fost
aproape ca un tată, scumpa de tine, de când a murit senatorul. Toate micile
tale probleme şi secrete le împărtăşeai cu el. Eu n-am ştiut niciodată ce
gândeai. Ţii minte c-aveai un craniu pe masa de toaletă? Cum să ţină o fată
aşa ceva! Numai Heinrich te înţelegea. Trebuie să-i scriem cu toţii fratelui
tău, să-i spunem că-l aşteptăm în ziua nunţii.
În acea vară, după ce s-a născut şi Monika, Thomas, Katia şi copiii s-au
mutat pentru tot sezonul în casa pe care şi-o construiseră la Bad Tölz, pe
malul Isarului, o destinaţie foarte apreciată de locuitorii Münchenului, în
timpul verii. Lui Thomas îi plăcea cum se schimba cerul brusc, aruncând
lumini de tot felul în casă; copiii mai mici se bucurau să aibă prieteni cu
care puteau alerga, sub privirile atente ale unei guvernante.
Într-o zi, când vara era în toi, Katia şi Thomas avuseseră musafiri la
prânz, şi, preţ de câteva ceasuri, grădina fusese plină de gălăgia făcută de
copii. Adulţii mâncaseră pe terasă, bând şi nişte vin alb, pe care Thomas îl
avea pus deoparte. După ce plecaseră musafirii, slujnica îi dusese pe cei trei
copii mai mari jos, la malul apei, în timp ce Katia mersese la Monika, pe
atunci în vârstă de nici două luni, să aibă grijă de ea.
Thomas cocheta cu gândul de a face o siestă, când telefonul a început să
sune. Era pastorul de la Polling.
— Trebuie să vă pregătesc pentru veşti proaste, i-a spus.
— S-a întâmplat ceva cu mama?
— Nu.
— Atunci despre ce-i vorba?
 — Aveţi pe cineva-n casă, cu dumneavoastră?
— Puteţi să-mi spuneţi care e vestea proastă?
— A murit sora dumneavoastră.
— Care soră?
— Actriţa.
— Unde a murit?
— Aici, la Polling. Adineauri. Chiar în această după-masă.
— Cum a murit?
— Nu mi se cuvine mie să vă spun.
— Vreun accident?
— Nu.
— Mama mea-i acolo?
— Nu este într-o stare în care să poată vorbi.
— Vreţi să-i spuneţi dumneavoastră că vin de îndată ce pot?
După ce a pus telefonul jos, Thomas a mers la bucătărie. Ţinea minte că
una dintre sticlele de vin fusese băută numai pe jumătate şi trebuia să i se
pună la loc dopul. I l-a înfundat pe gât în jos, cu aerul că făcea un gest
deliberat. Apoi, a băut nişte apă şi-a rămas aşa, uitându-se fix la obiectele
din bucătărie, ca şi cum vreunul dintre ele i-ar fi putut oferi un indiciu de ce
sentiment se cuvenea să aibă.
Şi-a pus întrebarea dacă putea să-i lase, pur şi simplu, Katiei un bilet, în
care să-i spună că plecase la Polling, să-şi vadă mama. Dar aşa ceva n-ar fi
fost suficient. Ar fi trebuit să-i scrie Katiei că sora lui murise, adică nişte
cuvinte pe care nu se simţea în stare să le aştearnă pe hârtie, într-o scrisoare.
După care, şi-a dat seama că soţia lui se afla chiar acolo, în casă, în
camerele de la etaj.
Katia l-a convins că era mai bine să aştepte până a doua zi dimineaţă, ca
să plece cu automobilul până la Polling.
Nu era încă ora prânzului când a ajuns. A găsit-o pe mama lui în salonul
cu tavanul înălţat al soţilor Schweighart şi pe Katharina tocmai încercând s-
o consoleze.
— Trupul i-a fost luat, a zis Julia. Ne-au întrebat dacă vrem s-o mai
vedem o dată, înainte să fie sigilat coşciugul, dar eu am zis că nu vrem. Are
umflături pe toată faţa.
 — De ce umflături? a întrebat el.
— De la cianură, i-a răspuns mama lui. A luat cianură. O avea la ea.
În orele următoare, Thomas a descoperit ce se aflase, cât de cât. Sora lui
avusese o aventură cu un doctor, care venea pe unde avea ea spectacole şi
stătea în acelaşi hotel. Bărbatul era însurat şi-i spunea nevestei lui că-şi
vizita pacienţii care se mutaseră în alte oraşe. Individul suferea de o gelozie
intensă şi complet iraţională, din câte-i spusese Carla mamei lor. Aflând că
ea se logodise, îi ceruse ca totuşi să aibă şi pe mai departe relaţii cu el. O
ameninţase că urma să-i scrie lui Arthur Gibo şi familiei lui, dacă ea refuza,
şi să-i pună la curent cu faptul că ea nu era o femeie care să-şi merite locul
într-o familie, măritată cu un bărbat respectabil. Carla cedase, dar doctorul,
după ce profitase de ea pe de-a întregul, oricum le scrisese logodnicului şi
familiei lui.
Carla îi scrisese şi ea lui Heinrich în Italia, rugându-l să intervină, să le
comunice părinţilor lui Gibo că scrisoarea doctorului nu era decât un toptan
de minciuni.
Dar, până să apuce Heinrich să facă vreun gest, Arthur Gibo venise la
Polling după Carla, care se refugiase la mama ei. Undeva prin grădină,
obligată de el să-i spună adevărul, ea îi povestise totul. El se pusese în
genunchi şi-o implorase ca niciodată să nu-şi mai dea întâlnire cu doctorul –
cel puţin, aşa-i el spusese Juliei, după câteva zile. Şi Carla se declarase de
acord. Însă nici nu plecase el bine, că ea trecuse ca o furtună pe lângă
maică-sa şi se dusese în camera ei. După câteva secunde, mama ei o auzise
strigând, apoi un zgomot de gâlgâială – Carla încerca să-şi potolească
arsura din gâtlej cu apă. Mama ei încercase uşa, dar era încuiată.
Alergase atunci afară din casă, în căutarea soţilor Schweighart. Max
venise repede şi, nereuşind să descuie uşa, o spărsese. O găsiseră pe Carla
zăcând pe un şezlong şi având pete închise la culoare pe mâini şi pe faţă.
Era deja moartă.
Thomas i-a scris lui Heinrich, ştiind că mama lor precis îi spusese deja că
sora lui Carla murise: „În prezenţa mamei, sunt capabil să rămân placid. În
schimb, când sunt singur, abia mă pot stăpâni. Măcar dacă ar fi apelat la
noi, poate c-am fi ajutat-o. Am încercat să stau de vorbă cu Lula, dar e de
necontrolat.“
 La câteva zile după înmormântarea Carlei, Thomas i-a luat cu el pe
mama lui şi pe fratele lui Viktor la Bad Tölz.
Heinrich nu venise la funeralii. Când a venit, până la urmă, s-a întâlnit cu
Thomas la München, şi împreună au mers până la Polling. Heinrich voia să
stea o vreme în camera în care-şi luase viaţa Carla, sora lui.
S-au apropiat de camera care fusese a ei. Unele lucruri nu mai erau acolo
– fuseseră luate, imediat după ce murise. Nu mai era nici urmă de paharul
pe care şi-l umpluse cu apă, ca să îşi domolească arsura. La fel, nici urmă
de haine sau de bijuterii. Fusese făcut şi patul. Pe măsuţa-noptieră trona un
exemplar din Zadarnicele chinuri ale dragostei de Shakespeare. Precis
Carla plănuia să capete vreun rol într-o viitoare punere în scenă a piesei, şi-
a spus Thomas. A observat că valiza ei rămăsese într-un colţ al camerei. Şi,
când Heinrich a deschis garderobul, hainele Carlei tot acolo erau, atârnate
în ordine.
Era ca şi cum ar fi putut intra în orice moment în propria ei cameră, gata
să-şi întrebe fraţii ce căutau acolo.
— Şezlongul a fost adus de la Lübeck, a zis Heinrich, trecându-şi o mână
în sus şi-n jos pe ţesătura cu dungi, decolorată – dar Thomas nu şi-l
amintea. Uite-aici a zăcut, a continuat Heinrich, de parcă vorbea de unul
singur.
Când l-a întrebat dacă el o auzise pe Carla strigând, înainte să-şi dea
sufletul, Thomas a trebuit să-i lămurească lui Heinrich că el nu fusese la
Polling în ziua în care murise Carla, ci la Bad Tölz. Credea că măcar atâta
lucru Heinrich ştia. Ba chiar, era convins că-i mai spusese tot el, în acea
dimineaţă.
— Ştiu. Dar ai auzit-o pe Carla strigând?
— Cum aş fi putut s-o aud?
— Eu am auzit-o. Exact în momentul în care a înghiţit cianura. Ieşisem
să mă plimb. M-am oprit şi m-am uitat de jur-împrejur. O voce mi-a răsunat
în minte, clară, şi era vocea ei. Suferea cumplit. Mă striga întruna pe nume.
Am stat şi-am ascultat-o până când n-a mai strigat. Am ştiut, chiar în clipa
aceea, că e moartă. Am aşteptat să primesc vestea. Nu mi s-a mai întâmplat
niciodată ceva de felul ăsta. Ştii cât de mult îmi displace să vorbesc de
spirite sau de morţi. Dar asta mi s-a întâmplat. Să n-ai nici un dubiu că aşa
s-a întâmplat – şi-a străbătut camera până la uşă, pe care a închis-o, apoi a
zis iar: Să n-ai nici un dubiu că aşa s-a întâmplat. Şi s-a uitat parcă în gol
spre fratele lui, rămânând acolo, în picioare şi tăcut, până când Thomas l-a
lăsat singur şi-a coborât la parter.

9. „Grădina Zoologică“ (germ.), cartier al Berlinului, construit în jurul celui mai mare parc
intravilan, care adăposteşte chiar grădina zoologică a metropolei.
10. Titlul original german este Wälsungenblut. Scrisă în 1905, povestirea i-a fost publicată
autorului abia în 1921, din cauza controverselor iscate în jurul ei încă dinaintea publicării.
11. Noua panoramă (germ.), revistă literară germană trimestrială, înfiinţată în 1890 de editura
berlineză Fischer.
 Capitolul 5
Veneţia, 1911

Thomas stătea singur pe un loc de la culoar, în mijlocul sălii de la

München, în care Gustav Mahler ajunsese, cu instrumentiştii orchestrei, la
un pasaj calm, obţinând o linişte desăvârşită în sală şi ridicând amândouă
mâinile în aer, ca şi cum ar fi vrut să menţină şi să controleze acea tăcere.
Mai târziu, avea să-i spună lui Thomas, pe care-l invitase pe post de martor
la repetiţiile finale, că, dacă putea obţine o asemenea tăcere fix înaintea
primei note, în rest putea face orice. Numai că i se întâmpla rar să ajungă la
ea. Mereu se auzea câte un zgomot întâmplător sau instrumentiştii înşişi nu
erau capabili să-şi ţină respiraţia, atâta cât ar fi vrut el să stea fără ca nici
măcar să răsufle. Nu le cerea el, pur şi simplu, să tacă, zicea Mahler, ci voia
nişte momente în care nu se întâmpla efectiv nimic, ci rămânea un gol
absolut.
Deşi comanda podiumul pe deplin, compozitorul se purta chiar blând. Ce
căuta el să obţină – aşa îi sugerau mişcările –, nu putea fi obţinut cu o
gesticulaţie amplă. În schimb, reuşea să ridice muzica din nimic, făcându-i
pe instrumentişti să fie atenţi la ce urma pentru fiecare dintre ei, încă
dinainte să înceapă să cânte. Mahler, aşa cum îl urmărea şi-l înţelegea
Thomas, părea să încerce să reducă intensitatea muzicii, arătând spre fiecare
instrumentist luat individual şi semnalându-i s-o lase mai moale. După care
îşi desfăcea larg braţele, de parcă ar fi tras muzica spre el, toată deodată. Le
comunica muzicienilor că trebuia să cânte cu atâta blândeţe câtă le
îngăduiau instrumentele.
Îi pusese iar şi iar să execute măsurile introductive, mişcându-şi bagheta
în aşa fel, încât să marcheze momentul precis, în care trebuia să înceapă cu
toţii. Voia un singur sunet, şi acela bine ţintit.
Era ca şi cum, se gândea Thomas, ar fi început un capitol, pe urmă ar fi
şters propoziţii, ar fi luat-o de la capăt, adăugând cuvinte şi expresii,
scoţând altele, perfecţionând totul treptat, încât, fie zi, fie noapte, indiferent
dacă se simţea obosit sau dădea pe dinafară de energie, nu mai avea, pur şi
simplu, nimic de făcut la text.
I se spusese cât de superstiţios putea fi Mahler şi cât de obsedat de
moarte; nu voia să-i reamintească nimeni că era cea de-a opta simfonie a lui
şi că avea să fie urmată de a noua.
Cu acea simfonie, din câte şi-a dat seama Thomas, ajungea la o coliziune
între ceva bombastic şi ceva subtil. Era un semn al celebrităţii şi puterii lui
Mahler, care era capabil să stăpânească o asemenea orchestră şi un cor atât
de mare şi de variat. Era ceva misterios şi nedecis în muzica respectivă, o
strădanie după un anumit efect, apoi o melodie care parcă iradia o delicateţe
solitară, uneori tristă şi experimentală, ilustrând un talent plin de tact, sigur
pe sine.
La cina de după spectacol Mahler nu a părut epuizat. Zvonurile cu privire
la sănătatea lui din ce în ce mai proastă erau exagerate, din câte s-ar fi zis.
Avea un fel anume de a sta pleoştit pe scaun, uitându-se de jur-împrejur
stingher. Apoi, se îndrepta brusc, dacă mai venea câte cineva să se alăture
grupului său. Parcă se lumina la faţă de bucurie. Toată lumea se întorcea să-
l privească. Thomas vedea la el un soi de asalt erotic, o tărie mai degrabă
fizică decât spirituală. Când Alma şi-a făcut apariţia, în sfârşit – nu li se
adusese cina, tocmai fiindcă ea întârzia –, Thomas a remarcat că pe
compozitor părea să-l intrige propria nevastă. S-a gândit că era, probabil, un
joc la care conveniseră amândoi, ca ea să-şi ignore soţul, sărutându-i şi
îmbrăţişându-i pe unii membri mai puţin importanţi ai anturajului, în timp
ce marele compozitor îi păstra locul disponibil şi-o aştepta, de parcă toată
seara, ba chiar compunerea unei simfonii atât de lungi şi de complicate nu
aveau alt scop decât să pregătească momentul în care Alma s-ar fi aşezat
alături de el.
Nu mult după acel eveniment, Klaus a informat-o pe Katia că Mahler,
într-adevăr, nu mai avea mult de trăit. Inima-i slăbea. De câteva ori, avusese
noroc, dar norocul nu avea cum să mai dureze. Mahler lucra febril pentru
cea de-a noua simfonie a lui, şi se putea foarte bine să nu apuce s-o termine.
Pe Thomas îl fascina faptul că Mahler mai era încă în viaţă, încă mai
scria, îşi imagina sunetele cărora notaţia lui avea să le dea naştere, lucrând,
cu toate că ştia foarte bine că devotamentul său neclintit faţă de muzică nu
mai avea mult până să dispară în neant. Dintr-un moment în altul, se putea
să scrie ultima notă din viaţa lui. Momentul respectiv nu era determinat de
spiritul compozitorului, ci, pur şi simplu, de bătăile inimii lui.
Când a venit în vizită, Heinrich le-a spus celorlalţi că moartea Carlei încă
îl mai obseda. Îşi amintea ce se întâmplase cu sora lui, de cum se trezea
dimineaţa, iar noaptea, când se ducea la culcare, încă îi mai bântuia prin
minte. Spiritul Carlei fusese atât de liber, încât nici măcar în moarte nu-şi
găsea liniştea. Heinrich mersese la Polling, să-şi vadă mama, care simţea şi
ea prezenţa fiicei în spaţiile obscure ale casei din sat.
În timp ce Heinrich îşi exprima deschis durerea, Thomas şi-a dat seama
că el însuşi se cufundase în scris după ce sora îi murise. Uneori, izbutea
chiar să se convingă de unul singur că sinuciderea ei nici măcar nu se
petrecuse. Aproape că-l invidia pe Heinrich pentru cum era gata oricând să
vorbească despre Carla, să puncteze ce însemna moartea ei pentru el.
Heinrich era mai uşor de ascultat când vorbea despre familie decât atunci
când vorbea despre întâmplările curente. Devenise accentuat de stângist şi
de internaţionalist în vederi. Ziarele prezentau relatări ale tensiunilor din ce
în ce mai extinse dintre Germania şi Rusia, Franţa şi Marea Britanie. Dacă
Thomas credea că restul ţărilor, din motive ticăloase, forţau Germania să-şi
amplifice cheltuielile militare, Heinrich vedea în asta un exemplu al
expansionismului prusac. Părea să urmeze un set de principii, aplicându-le
zilnic, la toate ştirile. Pe Thomas îl plictiseau discuţiile politice cu fratele
lui.
Dar nu-l mai văzuse niciodată pe Heinrich suferind aşa de mult, cum se
vedea cu ochiul liber că suferea, de când cu suiciderea Carlei. Fratele lui
mai mare lăsa pauze lungi între cuvinte, adeseori începând câte o frază şi
nemaiducând-o până la capăt.
Katia a spus că i-ar fi făcut mare plăcere ca ea şi soţul ei să-l însoţească
pe Heinrich la întoarcerea la Roma, iar Thomas a fost de acord că era cazul
să petreacă mai multe săptămâni cu fratele lui în Italia, ca să încerce să-l
consoleze prin simplul fapt că-i ţineau companie. Puteau lăsa copiii la
München, în grija unei guvernante şi a câtorva servitori, mama Katiei
vizitându-i cât mai des. Dar lui Thomas, în loc de Roma sau Napoli, i-ar fi
plăcut să meargă pe ţărmul Adriaticii. Chiar şi numai rostindu-i numele –
Adriatica –, în mintea lui se năşteau imaginile unui soare cu lumină blândă,
ale unei mări cu apa caldă, mai ales dacă se gândea la ele în timpul unui
anumit turneu de conferinţe, când îngheţa de frig pe la Köln şi Frankfurt,
sau în alte oraş din apropierea lor, ceea ce devenise un eveniment anual
pentru el.
În luna mai, au închiriat camere la un hotel de pe insula Brioni, în largul
coastelor Istriei, şi au luat un tren de noapte de la München până la Trieste,
iar de acolo, un tren local. Lui Thomas îi plăceau manierele pline de
formalism ale personalului acelui hotel, mobila greoaie, de modă veche,
sentimentul tradiţiei şi al ceremoniei, chiar şi pe plaja mică şi plină de
pietre. Mâncarea se gătea în stil german, iar ospătarii vorbeau limba
germană cu o fluenţă acceptabilă.
Toţi trei au căpătat însă o antipatie pronunţată faţă de o arhiducesă care
stătea la hotel, cu tot anturajul ei. Când intra în sala de mese, de la toţi
ceilalţi oaspeţi se aştepta să se ridice în picioare şi să nu se aşeze la loc până
când arhiducesa nu se făcea pe de-a întregul comodă. Şi nimeni nu avea
voie să părăsească sala de mese până nu ieşea ea. Şi la plecarea ei, la fel,
toată lumea trebuia să se ridice de pe scaune.
— Păi de ce? zicea Katia, râzând. Noi suntem şi mai importanţi decât ea.
— Eu am de gând să rămân aşezat, insista Heinrich.
Prezenţa femeii respective i-a făcut să se simtă ei mai bine, fiecare în
compania celorlalţi doi. Când Heinrich formula cine ştie ce opinie proaspătă
despre nevoia ca prusacii să se dezbare de anxietăţile lor iraţionale, puteau
foarte bine s-o ia la disecat şi pe arhiducesă, şi felul slugarnic în care se
apropia de masa ei şeful restaurantului şi-i lua comanda, retrăgându-se cu
spatele, cu o grijă exagerată, urmând să-i ducă el însuşi comanda la
bucătărie.
— Mi-ar plăcea s-o văd în apă, a zis Katia. Pe cei mari şi tari apa-i
stropeşte într-un fel care nu-i avantajează deloc.
— Aşa se sfârşesc imperiile, a comentat Heinrich, cu câte o hoaşcă
bătrână şi nebună, tratată servil într-un hotel de provincie. Totul o să
dispară.
 Atmosfera deprimantă de pe insulă şi autosuficienţa cu care se înfăţişa de
fiecare dată arhiducesa i-au făcut, până la urmă, să-şi dorească să plece de
pe coasta dalmată. Au descoperit că, de la Pola, pleca un vapor care să-i
ducă Veneţia, peste Adriatica. Thomas a rezervat camere la Grand Hôtel des
Bains, de pe Lido12.
În ziua dinaintea plecării le-a sosit vestea morţii lui Mahler. Toate ziarele,
de fapt, o anunţau pe primele pagini.
— Klaus, fratele meu, era îndrăgostit de el, a comentat Katia. La fel ca
mulţi prieteni de-ai lui.
— Ce vrei să zici, că…? a întrebat-o Heinrich.
— Exact asta vreau să zic. Deşi sunt convinsă că nu s-a întâmplat nimic,
niciodată. Oricum, Alma stătea de pază, în orice moment.
— Am întâlnit-o pe Alma o singură dată, a zis Heinrich. Dacă mă-
nsuram cu ea, şi eu muream până acum.
— Ţin minte cum îl ignora pe Mahler, a zis şi Thomas, iar asta lui părea
să-i facă plăcere.
— Toţi tinerii aceia îl iubeau, şi-a urmat Katia ideea. Klaus şi prietenii lui
făceau pariuri – care dintre ei reuşea să-l sărute primul.
— Să-l sărute pe Mahler? a ţinut să verifice Thomas.
— Tatăl meu, în schimb, cred că-l preferă pe Bruckner, a zis Katia. Dar îi
plac piesele lui Mahler. Şi una dintre simfonii, deşi nu pot să-mi imaginez
care anume.
— Nu se poate să fie cea pe care am ascultat-o şi eu, a zis Heinrich,
pentru că era prea lungă – dura din aprilie până după Anul Nou. Cât am stat
s-o ascult, mi-a crescut o barbă lungă.
— La noi în casă, Mahler a fost foarte iubit, a zis Katia. Simplul fapt de a
rosti numele lui Mahler îi dădea o satisfacţie ciudată fratelui meu. În orice
alt sens, el e perfect normal.
— Fratele tău… Klaus, adică? Normal? a vrut să verifice Thomas.
Thomas nu mai sosise niciodată la Veneţia de pe mare. Din momentul în
care a zărit contururile oraşului, a ştiut că, de astă-dată, avea să scrie despre
locurile acelea. În acelaşi moment, i-a venit ideea ce consolare ar fi fost
pentru el să-l poată readuce la viaţă pe Mahler într-o povestire. Şi l-a
imaginat acolo, chiar în locul unde se afla el însuşi, schimbându-şi poziţia
pe vapor, ca să aibă o vedere mai bună.
Thomas ştia cum l-ar fi reprezentat pe Mahler: de o înălţime sub medie,
cu capul arătându-i parcă prea mare pentru făptura lui mai degrabă delicată.
Cu părul pieptănat lins pe spate. Cu o frunte înaltă, ridată, noduroasă, şi-o
privire mereu gata să se întoarcă spre fiinţa proprie dinăuntru.
Aşa cum îl vedea Thomas în mintea lui, personajul din povestire ar fi fost
mai curând scriitor decât compozitor, şi autor al unor cărţi pe care Thomas
se gândise că le-ar fi putut scrie – de pildă, un volum avându-l în prim-plan
pe Frederick cel Mare13, o figură celebră în propria-i ţară, care acum şi-ar fi
dorit să ia un respiro de la toate muncile lui, ba chiar şi de la faima care-l
însoţea peste tot.
— Te gândeşti la ceva? l-a întrebat Katia.
— Da, dar nu sunt foarte sigur la ce anume.
Odată motoarele vasului oprite, gondolele au dat fuga în prelungirea lui,
scările au fost coborâte pentru debarcare, oficialităţile vamale au venit la
bord, iar lumea de pe vas a început să coboare la ţărm. Când s-au aşezat
într-una dintre gondole, Thomas i-a remarcat stilul sobru, ceremonial, de
parcă ar fi fost proiectată să transporte sicrie, nu oameni vii, pe canalele
veneţiene.
Apoi, când au ajuns în holul hotelului, Thomas şi-a dat seama cât era de
bine să se afle într-un loc liber de arhiducesa de mai înainte. Camerele lor
dădeau înspre mare şi plajă; atunci era punctul culminant al fluxului care
trimitea valuri joase, prelungi, să bată ritmic şi surd nisipul.
La cină, s-au trezit că ajunseseră într-o lume cosmopolită. Un grup de
americani reţinuţi şi politicoşi stăteau la masa cea mai apropiată de a lor, iar
în afară de ei, mai erau câteva englezoaice, o familie de ruşi, câţiva germani
şi polonezi.
A văzut-o pe mama poloneză, care era cu fiicele ei, spunându-i
ospătarului să revină fiindcă mai era un membru al familiei lor pe care-l
aşteptau. Pe urmă, toate femeile acelea i-au făcut semn unui băiat, care
tocmai apăruse printre uşile duble de la intrare, să vină să stea jos cât mai
repede – întârziase.
Băiatul a traversat sala de mese calm şi cu stăpânire de sine. Era blond,
cu cârlionţi care-i ajungeau până aproape de umeri, şi purta un costum de
marinar englez. Cu pas hotărât s-a îndreptat către masa familiei, înclinându-
se aproape ceremonios către mama şi surorile lui, după care a luat loc pe un
scaun aflat exact în raza vizuală a lui Thomas.
Şi Katia îl remarcase pe băiat, dar Heinrich nu, i s-a părut lui Thomas.
— Aş dori să văd Piaţa San Marco, a zis Heinrich. Cine nu vrea? Pe
urmă, Frari14 şi poate chiar San Rocco15, pentru tablourile lui Tintoretto – şi
mai este o cămăruţă stranie, ca un fel de mic magazin, unde este expus
Carpaccio16. Asta-i tot ce vreau să văd. În restul timpului, vreau să înot, să
nu mă gândesc la nimic, doar să privesc marea şi cerul.
Thomas a remarcat albeaţa pielii băiatului, albastrul ochilor lui, felul cum
stătea locului. Când i se adresa mama lui, dădea politicos din cap. I-a vorbit
ospătarului cu seriozitate şi bună-cuviinţă. Nu numai frumuseţea chipului îl
afecta pe Thomas la el în acele momente, ci felul în care se abţinea,
rămânând tăcut, fără să pară bosumflat, stând alături de familia lui, dar
ţinându-se deoparte de ea. Thomas i-a studiat calmul, siguranţa de sine.
Când băiatul şi-a încrucişat privirile cu ale lui, Thomas şi le-a lăsat în jos,
hotărât să se preocupe de planurile pentru a doua zi şi să nu se mai
gândească la băiatul de la masa vecină.
Când au trecut la trabucuri, pe verandă, cei doi fraţi au fost la un pas de o
nouă ceartă în privinţa Germaniei, când Heinrich a început să laude
manierele italieneşti şi franţuzeşti şi să omagieze civilizaţia pe care o scotea
în evidenţă viaţa curentă în acele ţări, cât de mult le păsa oamenilor de
acolo de frumuseţe şi plăcere.
— Pâine germană, cină germană, a zis Heinrich, dispreţuitor. Maniere
germane – în Germania, nu are nimeni maniere!
— Da, totul este uşurinţă superficială aici, i-a dat replica Thomas, dar nu
există profunzime, nu există tradiţia unei gândiri serioase, nu omagiază
nimeni sobrietatea.
— Nici măcar Dante?
— Cine-l citeşte aici pe Dante? Noi ne citim, în Germania, marii scriitori.
Ascultăm ce muzică au scris marii noştri compozitori. Aici, îi au pe Verdi,
Rossini, Donizetti. Prea mult sentimentalism uşor. Italia şi Franţa sunt bune
pentru câte o vacanţă scurtă şi însorită. Aici, nu există un sol, o viziune
asupra vieţii în toată complexitatea ei. Superficialitatea este rezumată
perfect de zâmbetul unui vânzător de îngheţată. Oamenii detestă Germania,
pentru că înseamnă ceva.
Dimineaţa, văzând cerul albastru, s-au hotărât să beneficieze din plin de
facilităţile puse la dispoziţia lor pe plaja hotelului. Thomas şi-a luat un caiet
de însemnări şi un roman pe care se gândea că l-ar fi putut citi. Katia şi-a
luat şi ea o carte. Angajaţii i-au instalat comod sub o umbrelă mare de
soare, punându-le şi o masă cu un scaun, pentru ca Thomas, eventual, să
scrie.
Îl văzuse iar pe băiat la micul-dejun; şi atunci ajunsese mai târziu decât
restul familiei, de parcă ar fi fost un privilegiu pe care şi-l rezerva. Mersese
cu aceeaşi graţie ca şi în seara dinainte, mişcându-se dezinvolt de-a latul
sălii de mese. Cu atât mai mult îl fermeca băiatul acela cu cât ştia că nu
avea nici o şansă de a sta de vorbă cu el. Tot ce putea face era să-l
privească.
În prima oră, cât a scris, nici băiatul, nici rudele lui nu se vedeau pe
nicăieri. Când el, în cele din urmă, şi-a făcut apariţia, era cu pieptul
dezgolit, şi-şi anunţa prezenţa unui grup de alţi băieţi, care se jucau pe o
dună de nisip. Aceia l-au strigat pe nume – două silabe, dar Thomas nu a
reuşit să le distingă.
Tinerii s-au pus pe făcut o legătură între două asemenea dune de nisip, cu
o scândură veche. Thomas l-a privit pe băiat cum o căra şi apoi, cu ajutorul
unui alt băiat, mai mare şi mai solid, cum o aşeza la locul ei. Pe urmă, cei
doi, după ce şi-au inspectat munca bine făcută, au plecat, fiecare ţinându-l
pe celălalt cu braţul pe după talie.
Un vânzător ambulant a venit să le ofere căpşuni, dar Katia l-a trimis la
plimbare, spunându-i:
— Nici măcar spălate nu sunt!
Thomas renunţase la scris şi-şi deschisese romanul, să citească.
Presupunea că băiatul plecase într-o escapadă oarecare cu prietenul său şi
nu l-ar mai fi revăzut până la masa de prânz.
I-au căzut ochii în lumina lăptoasă care venea dinspre mare, apoi s-a
trezit şi-a mai citit puţin; a mai aţipit o dată, până când i-a spus Katia:
— S-a întors.
 Îi vorbise destul de încet, aşa i s-a părut, ca să n-o audă Heinrich. S-a
ridicat în capul oaselor şi s-a uitat la ea, dar Katia nu-l băga în seamă – era
cufundată în propria carte. În schimb, avea dreptate. Băiatul era în apă,
care-i ajungea până la genunchi, dar a început să înainteze mai spre larg. A
înotat până când mama lui şi o altă femeie, probabil guvernanta, i-au strigat
să vină înapoi la ţărm. Thomas l-a zărit ieşind, cu apa şiroindu-i din
cârlionţi. De ce-l studia mai intens, de aceea Katia se cufunda mai tare în
lectură. Când ar fi rămas în doi, mai târziu, n-ar fi discutat câtuşi de puţin
despre asta, era convins, pentru că nu era nimic de spus. Faptul de a şti că
nu trebuia să-şi ascundă interesul faţă de scena care tocmai se derula îi
dădea un mai mare sentiment de relaxare, aşa încât şi-a mutat scaunul, ca
să-l poată vedea pe băiat cum se ştergea, sub atenta supraveghere a mamei
şi a guvernantei.
Chiar dacă vremea se menţinea suficient de plăcută pentru a merge la
plajă, Heinrich i-a convins pe Thomas şi Katia să-l însoţească, a doua zi
dimineaţa, la vizitat de biserici şi galerii de pictură. De îndată ce barca s-a
desprins de micul ponton de ancorare, Thomas a început să regrete decizia
de a veni. Lăsa în urmă viaţa de pe plajă, care se dovedise atât de bogată în
ziua precedentă.
Când s-au apropiat de piazza, Veneţia li s-a înfăţişat în forma ei cea mai
bună. Vântul călduţ sirocco îl învăluia; s-a lăsat pe spate şi a închis ochii.
Urmau să-şi petreacă dimineaţa uitându-se la tablouri, poate şi să ia prânzul,
apoi să se întoarcă pe insula Lido, când soarele se mai înmuia, după-amiază.
Thomas şi Katia şi-au zâmbit unul celuilalt când Heinrich a dat într-un
extaz paroxistic la Frari, văzând-o pe Fecioara înălţându-se la cer, a lui
Tiţian. Nici unui romancier n-ar fi trebuit să-i placă tabloul respectiv, şi-a
zis Thomas. Imaginea din centrul său, cu toate culorile ei somptuoase, era
mult prea nepământeană, prea puţin probabilă. După ce a studiat-o câtva
timp, şi-a îndreptat atenţia către figurile şocate ale personajelor din registrul
cel mai de jos al picturii, ancorate în viaţa obişnuită, care erau martori siliţi
ai scenei respective, aşa cum era şi el.
În timp ce se îndreptau pe jos înapoi către Canal Grande, Thomas ştia că
Heinrich avea să se simtă inspirat să facă vreo afirmaţie grandilocventă în
legătură cu Europa, sau cu istoria sau religia. El unul nu avea dispoziţia
necesară pentru aşa ceva, dar nici nu voia să tulbure acea relaţie cordială cu
fratele său, de care se bucura încă de dimineaţă.
— Îţi închipui cum va fi fost să trăieşti pe vremea Răstignirii? l-a întrebat
Heinrich, la care Thomas l-a privit cu un aer grav, de parcă abia atunci ar fi
cugetat pentru prima dată la chestiunea în sine. Impresia mea este că nimic
altceva nu se va mai întâmpla în lume, a continuat Heinrich, ridicându-şi
vocea, pentru a se face auzit printre sunetele unei dimineţi agitate, pe
străduţele acelea înguste. Adică, vreau să spun, vor mai fi războaie locale, şi
ameninţări de războaie, şi apoi tratate şi acorduri. Şi se va face comerţ.
Vasele vor fi din ce în ce mai mari şi mai rapide. Drumurile vor fi mai bune.
Se vor tăia mai multe tuneluri prin munţi şi se vor construi poduri mai
zdravene. Dar cataclisme nu vor mai fi, şi nici vizite de-ale zeilor.
Eternitatea va fi una burgheză.
Thomas i-a zâmbit şi-a dat din cap a încuviinţare, iar Katia le-a spus
amândurora că-i plăceau şi Tiţian, şi Tintoretto, cu toate că scria în ghid că
Tiţian şi Tintoretto nu se plăcuseră deloc unul pe celălalt.
Au pătruns în spaţiul acela întunecat să privească tablourile lui
Carpaccio, şi lui Thomas i-a plăcut acolo, pentru că nu-l vedea nimeni, şi n-
ar fi ştiut nimeni ce reacţie are în faţa picturilor. S-a îndepărtat puţin de
Katia şi de Heinrich. Îl surprindea şi pe el cât de brusc şi de precis căpăta
contur în mintea lui figura lui Mahler. Pentru o clipă, a cochetat cu ideea că
el însuşi ar fi putut fi Mahler acolo, în acea galerie abia luminată. Ce idee
stranie şi fantezistă: să-l viseze pe Mahler prezent, mutându-se de la un
tablou la următorul, savurându-le scenele.
Pe vaporul care-i adusese acolo de la Pola îşi imaginase o povestire în
care Mahler urma să figureze, dar protagonistul ar fi fost un bărbat
însingurat, mai degrabă decât un soţ şi tată. Thomas cochetase cu
posibilitatea de a reduce toate marile idei, pe care le trăise şi despre care
scrisese protagonistul său, la una singură – la o singură experienţă, o
singură dezamăgire. Era ca şi cum ar fi putut lua ce propovăduise Heinrich
adineauri pe stradă şi să pună la încercare acele lucruri, confruntându-le cu
vreo emoţie presantă şi întunecată. Dar numai atunci, acolo, făcuse legătura
între acea idee şi experienţa pe care el însuşi o trăise pe plajă şi în sala de
mese a hotelului.
 Personajul său, fie Mahler, fie Heinrich, fie chiar el însuşi, venise la
Veneţia şi se confruntase acolo cu frumuseţea, fusese animat de dorinţă. Se
gândea ca obiectul dorinţei să fie vreo fetişcană, dar tot el şi-a spus,
imediat, c-ar fi lucrat pe terenul unui lucru firesc şi lipsit de dramatism, cu
atât mai mult dacă ar fi făcut-o pe fată ceva mai mare ca vârstă. Nu, s-a
hotărât până la urmă, trebuia să fie vorba de un băiat. Şi povestirea trebuia
să sugereze că dorinţa era de natură sexuală, dar şi că avea să rămână,
bineînţeles, de la distanţă şi cu neputinţă de concretizat. Privirea bărbatului
mai în vârstă avea să fie cu atât mai fioroasă cu cât nimic nu se putea
întâmpla, propriu-zis. Întâlnirea urma să-i schimbe viaţa cu asupra de
măsură personajului, fiindcă era trecătoare şi nu putea duce nicăieri. N-ar fi
putut, sub nici o formă, să devină o relaţie în plan social, sau familial, sau
măcar acceptată de lumea din jur. Ar fi spulberat porţile unui suflet care se
considerase cândva inexpugnabil.
Când Heinrich s-a dus la bancă să schimbe bani, funcţionarul de la ghişeu
l-a prevenit să nici nu-i treacă prin minte s-o ia înspre sud, aşa cum plănuise
el, pentru că la Napoli existau suspiciuni de holeră. De îndată ce s-au spus
aceste vorbe, Thomas a ştiut că avea să le introducă în povestirea lui.
Suspiciunile de holeră ar fi fost chiar la Veneţia, şi pe insula Lido, clienţii
hotelului împuţinându-se uşor-uşor. Avea să amestece dorinţa bărbatului
mai în vârstă cu un sentiment anume al maladiei, al decăderii.
De dimineaţă, la micul-dejun, masa familiei poloneze a rămas goală, aşa
cum fusese şi în seara precedentă. Când a prins un moment mai calm,
Thomas l-a întrebat pe unul dintre tinerii de la recepţie dacă familia de
polonezi plecase. Acela i-a spus că nu, polonezii mai erau încă oaspeţii
hotelului.
La masa de prânz, mama şi fetele au sosit în sala de mese. Katia şi
Heinrich discutau ceva ce el citise în ziarul de dimineaţă, în timp ce
Thomas îşi ţinea privirile aţintite asupra uşii de la intrare. De mai multe ori
s-a deschis, dar nu apărea decât vreun ospătar. Apoi, în sfârşit, s-a ivit şi
băiatul mult-aşteptat, purtând acelaşi costum de marinar; a traversat sala,
fără să aibă vreo atitudine apologetică, s-a oprit înainte să stea jos, şi-a
întors privirile spre Thomas preţ de-o secundă scurtă, zâmbindu-i vag, după
care şi-a îndreptat pe de-a întregul atenţia la meniul de pe care şi-a
comandat prânzul.
Pe plajă, în acea după-amiază, Thomas şi-a revizuit în minte povestirea
pe care plănuia s-o scrie. De vreme ce lui Heinrich i se rătăciseră bagajele,
avea să introducă şi asta în povestire, de unde şi motivul pentru care
protagonistul îşi amâna plecarea, deşi motivul real era să poată petrece mai
mult timp în acelaşi mic univers în care se afla şi băiatul. S-a gândit la
căpşunile oferite mai devreme – şi acel moment putea fi vârât cumva în
povestire.
Emoţia pe care o resimţea personajul său la vederea unei asemenea
perfecţiuni fizice avea să se tocească pe măsura trecerii zilelor. Aschenbach
– aşa s-ar fi numit protagonistul – îl vedea întruna pe băiat, chiar şi în
Piazza San Marco, când traversa laguna. Observând că familia îşi luase
obiceiul de a sosi mai devreme la micul-dejun, ca să poată profita şi să
petreacă pe plajă mai mult timp, a început şi el să coboare încă şi mai
repede la masă, căutând să le-o ia înainte la ieşitul pe plajă.
Aschenbach, cel din povestire, era singur; fusese căsătorit o dată şi
rămăsese văduv încă de tânăr; avea o fiică de care însă nu era deloc
apropiat. Respectivul Aschenbach imaginat de Thomas era lipsit de simţul
umorului, aşa cum te-ai fi aşteptat de la un scriitor. Ironia şi-o păstra pentru
momentele în care filozofa sau cocheta cu istoria – nu-i îngăduia să se
îndrepte spre interiorul său. Şi nu avea mijloace de apărare împotriva unei
viziuni de copleşitoare frumuseţe care-i trecea pe dinainte în fiecare
dimineaţă, într-un costum de baie alb cu albastru, sub soarele strălucitor al
Adriaticii. Îl captiva până şi silueta băiatului, profilată pe fundalul
orizontului. Vorbirea lui, într-o limbă străină din care el nu pricepea o iotă,
îl excita, în schimb. Cel mai mult aştepta momentele de tihnă, în care, de
pildă, băiatul stătea drept la ţărmul apei, singur, la depărtare de familie, cu
mâinile încrucişate la ceafă, visând cu ochii deschişi, aţintiţi către spaţiul
albastru infinit.
Când el, Katia şi Heinrich se pregăteau să plece, fiindcă li se spusese că
riscul de holeră ajunsese şi la Veneţia, Thomas avea deja povestirea schiţată
în minte. Ştia că, dacă i-ar fi vorbit soţiei lui despre ea, Katia l-ar fi privit cu
ironie, sugerându-i că se folosea de preocuparea lui faţă de o povestire pe
post de alibi pentru ceea ce gândea în realitate.
 Aşteptând-o în holul hotelului, a încercat să-şi aducă aminte când îşi
dăduse el seama de cât de bine îl cunoştea ea. Simţea că se întâmplase
atunci, la chiar prima lor întâlnire, în casa părinţilor ei, când Katia şi fratele
ei, Klaus, îi vorbiseră mai întâi. Era ca şi cum s-ar fi folosit de Klaus ca de
o momeală, ca de o nadă. Îl văzuse pe bărbatul care avea să-i devină soţ
privindu-l pe fratele ei.
Thomas o urmărise din priviri şi pe Katia, dar în asta nu era nimic
neobişnuit. La petrecerea cu pricina, s-a gândit, lăsase garda jos doar preţ de
câteva momente, sub privirile provocatoare ale Katiei şi ale fratelui ei – şi
poate că repetase acest lucru şi cu alte ocazii. Ciudat era faptul că pe ea
părea s-o deranjeze atât de puţin.
În decursul anilor de căsnicie, sub atenta ei supraveghere, ajunseseră la
un fel de aranjament. Totul începuse întâmplător, uşurel, când observase
Katia că un vin anume, un Riesling de pe Domeniul Weinbach17, avea darul
să-l anime pe Thomas, care devenea vorbăreţ şi atent. După vin, îi făcea
plăcere să bea câte un coniac, poate chiar două. Pe urmă, urându-i noapte
bună, Katia urca la etaj, convinsă fiind că Thomas avea să se ivească la uşa
ei cât de curând.
Printre acordurile lor tacite se număra şi o clauză care spunea că, aşa cum
el n-ar fi întreprins nimic din ce le-ar fi putut pune în primejdie fericirea lor
ca familie, şi ea, Katia, la fel, se angaja să recunoască natura dorinţelor lui
fără să plângă, să observe cu toleranţă şi umor figurile asupra cărora îi
poposeau lui privirile cel mai adesea şi era dispusă, ori de câte ori acest
lucru se cuvenea, să-l aprecieze pe Thomas în toate ipostazele lui, oricât de
diferite ar fi fost.
După ce a terminat de scris povestirea, i-a dat-o Katiei s-o citească. După
câteva zile de aşteptat o reacţie din partea ei, s-a văzut nevoit s-o întrebe
dacă o citise.
— Mă rog, i-a răspuns ea, văd c-ai prins bine toată treaba. Era ca şi cum
aş fi fost acolo, numai că eu eram, de fapt, în mintea ta.
— Crezi că se va găsi cine să obiecteze împotriva ei?
— Tu eşti cel mai respectabil bărbat pe care l-a cunoscut vreodată cineva.
Dar povestirea va schimba unele lucruri. Va schimba felul în care vede
lumea Veneţia. Şi presupun că va schimba felul în care te vede lumea pe
tine.
— Crezi c-ar trebui s-o ţin în aşteptare?
— Nu cred c-ai scris-o ca s-o ţii în aşteptare.
După ce povestirea i-a fost publicată, în două numere succesive ale unei
reviste literare şi apoi în volum, impresia lui Thomas a fost că inamicii lui
ar fi găsit în ea un pretext ca să i se ridice împotrivă. Se temea de apariţia
unor articole care ar fi sugerat că autorul părea să ştie foarte multe despre
subiectul povestirii lui, poate chiar mai mult decât ar fi fost sănătos, mai
ales pentru tatăl a patru copii.
De fapt, criticii au citit relaţia dintre artist şi băiatul din povestire ca
semnificând cum se prezintă atracţia morţii şi farmecul seducător al
frumuseţii atemporale, într-o epocă a înstrăinării. Singura obiecţie viguroasă
a venit din partea unui unchi prin alianţă al Katiei, consilierul privat
Friedberg, un celebru profesor de drept canonic de la Leipzig, care, ultragiat
de povestire şi nevăzând-o câtuşi de puţin la nivel metaforic, i-a scris tatălui
Katiei: „Ce mai povestire! Şi încă din partea unui bărbat însurat şi familist!“
Bunica soţiei lui, în schimb, care trecuse, de-acum, de optzeci de ani, a
lăudat povestirea într-un ziar berlinez şi i-a scris Katiei că, în sfârşit, îşi
depăşise toate obiecţiile anterioare legate de soţul ei. În loc să mai fie rigidă
şi neprietenoasă, acum era de părere că Thomas Mann reprezenta noua
Germanie, cea la care sperase toată viaţa ei.
Înainte să fie publicată cartea, o chestiune de rău augur s-a ivit, care le-a
dat de gândit lui Thomas şi soţiei lui: un mai vechi punct de tuberculoză îi
reapăruse Katiei pe unul din plămâni. Au luat împreună decizia ca ea să
meargă la Davos, în Elveţia, să se trateze.
Straniu a fost, pentru Thomas, cât de puţin păreau Erika şi Klaus, pe
atunci în vârstă de şase, respectiv de cinci ani, să-i ducă dorul mamei lor,
odată ce Katia s-a mutat la sanatoriu. Elise, guvernanta care a preluat
controlul asupra copiilor din acel moment, era strictă şi-şi îndeplinea cu
sârguinţă îndatoririle, dar de multe ori era nevoită să se concentreze asupra
celor doi mai mici, ale căror nevoi se dovedeau mai stringente. Curând,
Erika şi Klaus şi-au conceput o serie de reguli foarte laxe pentru ei înşişi,
printre care o reprezentaţie de teatru în fiecare seară, înainte să meargă la
culcare, amândoi arborând nişte costume prosteşti şi făcând suficientă
gălăgie cât să-i tulbure liniştea tatălui lor, care citea lângă focul din
şemineu, într-una dintre camerele de la parter.
În absenţa Katiei, Thomas a instalat-o pe mama lui la Bad Tölz, în lunile
de vară. Julia nu avea experienţă deloc în a trata cu nişte copii turbulenţi.
Propriii copii fuseseră precoci la vremea lor, dar ascultători întotdeauna şi
uşor de ţinut sub control. Erika şi Klaus, pe de altă parte, vedeau în
excentricitatea bunicii un alt motiv pentru care ei doi se puteau comporta,
ba chiar trebuiau să se comporte, după bunul plac. Pretindeau că erau prea
mari pentru a mai fi ţinuţi în grădina casei, alături de Golo şi Monika. Îşi
aveau prietenii lor, şi obişnuinţele căpătate. Mama lor, insistau amândoi, le
dădea voie întotdeauna să meargă la râu cu ceilalţi copii de aceeaşi vârstă,
atâta timp cât erau supravegheaţi de guvernanta prietenilor cu pricina.
Când s-a văzut chemat de mama lui să aplaneze conflictele, Thomas i-a
certat pe fiica şi fiul său mai mari, dar s-a trezit apoi că Erika l-a luat
deoparte şi i-a explicat că ea şi fratele ei nu fuseseră niciodată ţinuţi închişi
în asemenea hal şi l-a îndemnat să stea de vorbă cu bunica lor şi să le
pledeze cauza libertăţii.
Golo şi-a făurit repede, şi el, o lume numai a lui. Nu încerca să se ţină
după coada fraţilor mai mari, care oricum nu l-ar fi primit bucuroşi alături
de ei. Nu se dădea pe lângă bunica lui sau ce altă autoritate-surogat avea
grijă de el, în absenţa mamei. Tatălui abia dacă-i arunca o privire. Dacă se
afla într-o cameră, îşi găsea un colţ şi stătea de unul singur acolo. În
grădină, se adăpostea sub un copac. Thomas efectiv se minuna, văzându-l
atât de stăpân pe sine.
Monika, deocamdată, era foarte mică. Întotdeauna fusese un copil dificil
– plângea noaptea şi nu-i convenea mai nimic. Dacă Thomas îşi lua mesele
cu cei trei mai mari, faţă de Erika şi Klaus insistând să vină la timp, să stea
drepţi pe scaune, să spună „te rog“ şi „mulţumesc“ şi să nu ceară să se
ridice de la masă până când nu era evident că se terminase, cu Monika nu
ştia niciodată prea bine ce avea de făcut. La Bad Tölz, o lăsa exclusiv în
grija mamei lui. Ori de câte ori trecea prin dreptul camerei în care se afla
fetiţa, o auzea plângând.
Katia, mai ales la început, îi scria de la Davos în fiecare zi. Scrisorile ei
erau vesele şi amuzante, cu detalii despre colegii de sanatoriu şi regimul de
viaţă de acolo. Thomas îi răspundea, căutând să se gândească la povestioare
nostime despre copii. Îi venea uşor să prezinte activităţile primilor doi în
aşa fel încât să pară fascinante, oferindu-i mamei lor semne despre cât de
inteligenţi şi originali erau – ba chiar şi despre obiceiurile lui Golo putea să
glumească. Însă îi venea greu să-şi dea seama ce să spună despre Monika.
Oricât de lungi şi de amănunţite s-ar fi dovedit a fi scrisorile fiecăruia
dintre ei, şi-a dat seama repede că-i lipsea Katia, după ce plecase. Până să
plece, nu era conştient de cât de tare se apropiaseră unul de altul. Ba chiar i
se părea că nu-şi vorbeau suficient de mult. Îşi luau mesele împreună şi
făceau câte o plimbare după-amiaza. Dar soţia lui nu intra la el în camera de
lucru, cât îl vedea lucrând. Iar în ultimii ani, de când Thomas avea un somn
mai uşor, el şi ea dormeau în camere separate. Acum însă evenimentele de
peste zi, lucruri dintre cele mai obişnuite, i se păreau fără profunzime ori
substanţă dacă nu le putea discuta cu ea.
Când s-au întors de la Bad Tölz la München, la începutul anului şcolar,
Thomas era conştient că şederea Katiei la sanatoriu se putea prelungi cu
destulă uşurinţă. În mai multe scrisori, i-a subliniat că toţi abia aşteptau s-o
vadă înapoi. Ştia ce credeau mama şi bunica ei despre Katia: că făcuse prea
repede atât de mulţi copii şi că-i reveniseră prea multe responsabilităţi în
privinţa gospodăriei şi a treburilor financiare ale soţului ei. După cele dintâi
aluzii că-l considerau pe el de blamat pentru boala ei, Thomas a început să
evite cu grijă subiectul a ce anume i-o provocase. De vreme ce mama şi
bunica ei nu se oferiseră, spre deosebire de mama lui, să-l ajute cu îngrijirea
copiilor, nu vedea motivul pentru care s-ar fi îngrijit el de starea de spirit a
celor două femei.
Katia îi scria cât de mult şi-ar fi dorit s-o viziteze. Thomas îşi făcuse o
listă de lucruri pe care voia să i le spună, dar, în timp ce adăuga istorioare
despre copii, mărunţişuri pe care le ziseseră ori făcuseră, îşi dădea seama,
chiar şi el, că toţi patru evoluaseră în moduri pe care cu greu le-ar fi putut
schimba cineva. Cei doi mai mari deveniseră motiv de reclamaţii şi de la
şcoală, şi de la părinţii prietenilor pe care şi-i făcuseră. Lui Golo, dacă
încerca să-i spună cineva ceva, i se tulbura echilibrul straniu, orientat spre
sinea lui. Şi Monika… indiferent de ce făceau cu toţii ca s-o consoleze, tot
supărată rămânea.
Thomas ştia cât de dur şi de alarmant puteau să sune toate într-o
scrisoare. Katia le-ar fi primit mai uşor, dacă i se livrau într-o conversaţie
mai lungă. Ar fi fost o uşurare, s-a gândit, când i-a lăsat, în sfârşit, pe copii
şi-a plecat la Davos. Devenise cel care le impunea reguli, care încerca să le
impună propria lui ordine. În ultimele câteva săptămâni, aşa i se părea, cei
trei copii mai mari ajunseseră să nu-l mai placă. Îl evitau, de câte ori se
putea, şi adeseori tăceau la mese, oricât de înfocat s-ar fi străduit el să-i
îndemne să vorbească.
I-a trasat sarcină mamei lui să le comunice că el urma să plece pentru trei
săptămâni. În ziua stabilită, a părăsit locuinţa înainte să se crape de ziuă şi a
luat un tren foarte matinal până la Rorschach, de unde a luat un altul, mai
mic şi local, spre Landquart, în munţii Alpi. De acolo, s-a urcat în trenul cu
ecartament îngust, al cărui urcuş abrupt şi perseverent făcea să pară că nu se
mai sfârşea niciodată. Şinele păreau strânse între pereţii de stâncă. Nici nu
ajunsese acel trenuleţ la destinaţie, că Thomas căpătase deja impresia că
rămăseseră undeva, departe în urmă, problemele cu care se confruntase în
privinţa copiilor.
Nu era vorba numai de faptul că parcursese un drum lung de la München
până acolo, dar în acea zi de pornit la drum, de aşteptat prin gări şi de reluat
călătoria de mai multe ori, parcă Münchenul însuşi rămăsese undeva
departe, în urmă. Simţea că devenise una cu acea lume de munţi, pe care
Katia urma s-o domine, fiind ea însăşi dominată de propria maladie.
Katia l-a întâmpinat la gară.
— E plăcut să ai cu cine vorbi din nou, i-a spus ea, în timp ce se
îndreptau către sanatoriu.
Thomas urma să capete o cameră numai a lui, departe de a ei, şi să
mănânce în sala de mese a sanatoriului, alături de ea şi de ceilalţi pacienţi.
Katia îi scrisese despre mulţi dintre acei alţi pacienţi. În prima jumătate
de oră petrecută la Davos, a şi întâlnit-o pe femeia din Spania, care se fâţâia
de colo-colo, strigând: Tous des dé18, referindu-se la cei doi fii ai ei, care
sufereau amândoi de tuberculoză. La fel de repede l-a întâlnit şi pe bărbatul
obsedat de bomboanele de ciocolată, care ameninţa fără încetare că uite-
acum îşi zbura creierii.
 El şi Katia şi-au vorbit întruna, în primele zile petrecute împreună. Ea l-a
informat pe Thomas că mai mulţi pacienţi muriseră, numai de când îi dura
ei sejurul acolo, ceea ce omisese, cum-necum, să-i pomenească în scrisori.
L-a surprins tonul detaşat pe care-i vorbea despre morţi. Curând, şi-a dat
seama că şi el îi spunea ei, despre copii, unele detalii pe care-şi propusese,
la plecare, să nu i le dezvăluie.
— Vrei să spui că nimic nu s-a schimbat? l-a întrebat Katia.
— Cum adică, nu s-a schimbat?
— Şi înainte să plec eu, toţi patru erau aşa cum îi descrii tu. Primii doi,
puşi pe teatralisme şi greu de stăpânit, Golo – însingurat, şi tăcut, parcă
nepăsându-i decât de el, iar Monika… în fine, bebeluş. N-a păţit nimeni nici
un accident?
— Nu.
— Păi, atunci, singurul lucru nou care s-a întâmplat este că tu ai început
să-i bagi în seamă.
Camera lui era veselă şi odihnitoare, cu o mobilă practică, de culoare
albă. Podeaua era fără cusur de curată. Uşa de la balcon stătea mereu
deschisă, oferind vederea câtorva lumini din vale.
La cină, de ei doi s-a apropiat un doctor, care se amuza fiindcă îl auzise
pe Thomas declarând, şi anume cu insistenţă, că el însuşi era perfect sănătos
– că venise acolo doar ca să-şi viziteze soţia.
— Ce să vezi! a exclamat doctorul. Niciodată n-am întâlnit un om perfect
sănătos.
Katia, pe urmă, i-a făcut în linişte portretul fiecărei persoane care intra în
sala de mese. A indicat cu degetul cele două mese la care stăteau ruşi.
— Una este masa cea bună rusească. Rezervată persoanelor sus-puse din
acea naţiune. Cealaltă este pentru oameni care nu sunt doriţi la masa cea
bună. Presupun că nu rămâne să se numească decât masa rusească rea.
L-a prevenit că singurul cuplu căsătorit din toată sala de mese, în afară de
ei doi, stătea la masa rusească rea, dar Thomas nu i-a băgat în seamă nici pe
respectivii soţi, nici statutul lor nedorit, până când l-a trezit din somn, în
toiul nopţii, sunetul unui râs înăbuşit. Pereţii dintre camerele individuale se
dovedeau a fi subţiri, din câte a priceput pe propria piele. Nu era nevoie să
ştie limba rusă ca să-şi dea seama de ce se întâmpla. Pe măsură ce sunetele
scoase de acei ruşi deveneau tot mai neruşinat de carnale, şi-a închipuit că
avea să se încrucişeze cu cei doi în zilele următoare. Cu siguranţă că şi-ar fi
dat seama că el avea ştiinţă de ţipetele lor amoroase, când i-ar fi fost
prezentaţi. Dar în acel moment, nu părea plauzibil să le fi păsat câtuşi de
puţin.
Când a venit Katia să-l conducă la micul-dejun, el a preferat să nu-i
pomenească ce auzise în timpul nopţii. Şi totuşi, în ciuda hotărârii de mai
înainte, a început să-i descrie în detaliu, de parcă ar fi fost cine ştie ce
informaţie urgentă.
Ceea ce vedea Thomas era faptul că sanatoriul o închidea pe Katia ca
într-un ţarc. O interesau lumea din afară, poveştile despre copiii ei, relatările
lui despre mama şi soacra ei, dar de fiecare dată se însufleţea cel mai tare
când ajungeau cu discuţia la Davosul însuşi. Chiar dacă vorbeau mai mult
ca niciodată unul cu celălalt, iar el nu avea o cameră de lucru, în care să se
retragă, totuşi o simţea îndepărtată. De câteva ori, când a evocat
posibilitatea întoarcerii ei la München, Katia s-a manifestat aproape
visătoare, comunicându-i că problemele ei de plămâni încă nu trecuseră. De
aceea, pentru moment, nu se punea problema să plece de la Davos.
Aceea şi era marea schimbare pe care o suferise, îşi spunea Thomas.
După o zi sau două, a remarcat că şi el se lăsa în voia rutinei. Ca şi soţia lui,
nu avea nici un fel de griji imediate. Să-i observe pe ceilalţi pacienţi, să afle
despre ei – lucrurile astea începuseră să-l intereseze atât de mult, încât părea
obsedat. Cu toate că-şi adusese cărţi cu el, i se părea că era mult prea obosit
seara, ca să mai citească. În orele de odihnă de peste zi, o carte era ultimul
lucru căruia-i simţea nevoia. Prefera să se odihnească, să stea întins şi să
cugete la ce aflase până atunci despre sanatoriu.
Îi plăcea ora de odihnă de după-masa, fiindcă ştia că avea s-o revadă pe
Katia curând, şi amândoi să se cufunde în schimbul de opinii despre ce
simţiseră în timpul scurt care trecuse, de când îşi vorbiseră ultima dată.
I-a spus Katiei că ştiuse dintotdeauna că timpul trece mai greu în locurile
cu care nu eşti familiarizat.
— Dar acum, când privesc în urmă, am senzaţia că sunt aici de cine mai
ştie când şi c-a trecut o veşnicie de când am ajuns.
Doctorul de gardă se oprea de fiecare dată când îi vedea pe Thomas şi pe
Katia pe coridor. Le-a dat de înţeles că, deşi îi citise lui Thomas cărţile,
asupra Katiei se îndrepta, în primul rând, atenţia lui. Şi totuşi, într-o zi, după
ce i-a dat asigurări că se gândea mereu la cazul ei, doctorul s-a întors către
Thomas, l-a tras puţin mai încolo, unde era mai bună lumina, şi s-a uitat cu
atenţie la zonele albe din ochii lui.
— Aţi fost cumva consultat de vreunul dintre doctori? l-a întrebat.
— Nu sunt pacient aici, i-a răspuns Thomas.
— Poate c-ar fi înţelept să vă folosiţi timpul petrecut aici într-un mod
fructuos, a zis doctorul, apoi a plecat, aruncându-i o privire suspicioasă lui
Thomas.
Pe urmă, i-a făcut o programare la clinică, dar nu i-a dat motive să se
alarmeze, doar i-a trimis două infirmiere la el în cameră, în timpul odihnei
de dimineaţă. Instrucţiunile lor, din câte i-au spus lui Thomas, erau să-l
aducă la clinică. Iar când el a obiectat că trebuia să-i comunice soţiei unde
se ducea i-au spus că odihna doamnei Mann nu putea fi tulburată.
La clinică, doctorul i-a cerut să-şi dea jos totul până la brâu – haină,
cămaşă, maiou. S-a simţit expus şi mai bătrân decât îl arăta vârsta. Pe urmă,
a fost lăsat să aştepte o vreme, după care doctorul a revenit şi, fără să scoată
o vorbă, a început să-i examineze spatele lui Thomas, dându-i cu pumnul şi
ascultând sunetul rezultat, apăsându-l uşor cu palma cealaltă peste şale. A
revenit de mai multe ori la câteva puncte, unul chiar sub clavicula stângă,
iar celălalt, puţin mai jos faţă de primul.
Şi-a chemat un coleg, şi amândoi l-au pus pe Thomas când să respire
profund, când să tuşească. Au început să-i plimbe un stetoscop în sus şi-n
jos pe spinare, ascultând presiunile dinăuntru. După cât de încet şi de
concentrat îl examinau, Thomas şi-a dat seama că la urmă, când ar fi
terminat, aveau să-i spună multe.
— Exact cum am crezut, a zis unul dintre doctori.
Lui Thomas îi părea rău că nu se mai putea întoarce la el în cameră şi să
le spună celor două infirmiere că era prea ocupat ca să vină cu ele.
— Mă tem că nu sunteţi un simplu vizitator aici, a zis celălalt. Am bănuit
de cum aţi venit. S-ar putea dovedi c-a fost un noroc pentru dumneavoastră
să veniţi până la noi, aici.
Thomas a întins mâna după cămaşă. Voia să-şi acopere goliciunea.
 — Aveţi o problemă la unul dintre plămâni. Dacă nu primiţi tratament
acum, vă asigur că vă veţi întoarce aici peste câteva luni.
— Ce fel de tratament?
— Acelaşi pe care-l primesc şi ceilalţi pacienţi ai noştri. Numai că
durează.
— Cât anume?
— Ei, asta întreabă toţi, dar nu trece mult, şi se plictisesc să tot întrebe,
fiindcă îşi dau seama cât de greu este să dai un răspuns la o asemenea
întrebare.
— Sunteţi convins de diagnosticul pus? Nu e prea mare coincidenţa că l-
am primit aici, şi nu în altă parte?
— Aerul de aici, de sus, a zis doctorul mai în vârstă dintre cei doi, e bun
pentru combaterea bolii. Dar e la fel de bun pentru a face boala să se
manifeste. Obligă o maladie latentă să iasă la suprafaţă. Acuma, trebuie să
mergeţi la culcare. Curând, vă facem şi-o fotografie pe dinăuntru.
Ideea radiografiei a fost cea care l-a smuls din visarea cu ochii deschişi,
pe care i-o provocase Davosul. Într-o dimineaţă, i s-a spus că după-amiază
urma să fie dus în laboratorul aflat la subsol. Când a întrebat-o pe Katia ce
era cu asta, ea l-a asigurat că nu era nimic special, doar o modalitate, pentru
doctori, de a-şi face o imagine mai clară în privinţa pieptului şi-a plămânilor
lui.
Într-o cămăruţă, cât aştepta, i s-a alăturat un suedez înalt. În spaţiul acela
înghesuit, şi-a dat seama că-i acorda suedezului mai multă atenţie decât
oricui altcuiva, de când sosise acolo. Se gândea la razele X, care penetrau
pielea omului, găsind zone înăuntrul său, pe care nimeni, vreodată, nu avea
să le mai vadă sau atinge. Unul dintre tehnicieni a ieşit din camera de
testare şi le-a spus amândurora să se dezbrace până la brâu, motiv de
stânjeneală pentru Thomas, care a dat să întrebe dacă nu se putea dezbrăca
până la brâu mai târziu, după ce vecinul suedez ar fi mers în sala de
radiografiere – dar, ezitând, s-a conformat.
Până când şi-a scos Thomas cămaşa, suedezul, care se întorsese cu
spatele spre el, îşi dăduse jos şi maioul. În lumina chioară, pielea lui părea
netedă şi aurie – avea muşchii spatelui dezvoltaţi, nu glumă. Lui Thomas i-a
trecut prin minte, în acele câteva secunde, c-ar fi fost foarte normal, într-un
spaţiu atât de restrâns, ca el să se frece de colegul de analize – să-şi lase
palma, ca din întâmplare, să poposească pe spatele gol al suedezului. Până
să apuce să-şi alunge din minte o asemenea idee, suedezul s-a întors şi, fără
nici o reţinere, i-a prins lui Thomas bicepsul braţului drept între degetul său
mare şi cel arătător, ca să-i măsoare puterea. I-a zâmbit, ca un băiat mare ce
era, după care a ridicat din umeri şi i-a făcut semn către propriile-i braţe, şi
singur şi-a dat două pălmuţe uşoare peste burtă, vrând să lase de înţeles că
se cam îngrăşase.
În cealaltă încăpere, interioară, doctorul stătea în faţa unui dulap. După
ce ochii lui, puţin câte puţin, s-au adaptat luminii din acea cameră obscură,
Thomas a văzut o cutie ca un aparat de fotografiat, cocoţată pe un suport pe
roţi, iar de-a lungul pereţilor, întinse plăci de sticlă fotografice. A distins şi
vase de sticlă, şi comutatoare, şi nişte cadrane înalte, pe suporţi verticali.
Putea foarte bine, s-a gândit, să fie studioul unui fotograf, o cameră
obscură, atelierul unui inventator sau laboratorul cine-ştie-cărui vrăjitor.
La un moment dat, şi-a făcut apariţia un al treilea doctor, mai în vârstă
decât primii doi.
— Nu puteţi, voi doi, să menţineţi la minimum strigătele de durere? a
întrebat. Toţi cei de faţă au izbucnit în râs: Vreţi să vedeţi câte ceva din
produsele muncii noastre artizanale? a continuat nou-venitul, şi a apăsat cu
degetul pe un comutator.
Brusc, s-au iluminat o serie de plăci, care au dezvăluit porţiuni de trupuri
omeneşti fantomatice – mâini, picioare, genunchi, coapse, braţe, pelvisuri,
toate spectrale şi înceţoşate. Aparatul de radiografiere dăduse la o parte
carnea şi muşchii, trecuse prin ţesuturile moi şi se concentrase pe interior,
pe cum ar fi arătat acele trupuri, odată ce carnea de pe ele ar fi început să se
descompună. În timp ce-şi ţinea respiraţia şi-şi lăsa privirile să baleieze
părţile dinăuntru ale cine ştie cui, pe lângă care probabil că trecea în mod
regulat pe acele coridoare, Thomas a devenit conştient, dintr-odată, că se
rezema de suedezul cel voinic, umărul său ajungându-i aceluia la nivelul
părţii de sus a braţului.
Doctorul a stabilit că suedezul avea să intre primul. A fost pus să stea în
poziţie şezând, cu faţa spre aparatul de fotografiat, cu pieptul presat de o
placă de metal, cu picioarele desfăcute larg. Asistentul i-a împins umerii în
faţă şi i-a masat spatele cu mai multe mişcări de frământare. I-a spus că
trebuia să tragă aer adânc în piept şi să-l ţină acolo. Pe urmă, a fost apăsat
comutatorul necesar. Suedezul, din câte a reuşit să vadă Thomas, îşi ţinea
ochii închişi. Cadranele au început să şuiere, să producă o lumină
albăstruie, şi mai multe scântei au pârâit de-a lungul peretelui. O lumină
roşie a clipit, după care totul a redevenit calm.
Îi venise rândul şi lui Thomas.
— Luaţi în braţe panoul, i-a spus doctorul. Imaginaţi-vă că este o altă
persoană, cineva de care vă place. Şi apăsaţi-vă pieptul de acea persoană
diferită, după ce trageţi aer adânc pe nas.
După ce s-a terminat, doctorul i-a îndemnat pe amândoi să aştepte. Aveau
să vadă, în curând, ce imagine capturase aparatul. Mai întâi, urmau să se
uite la suedez.
În imaginea pieptului acela voinic, ţinută înspre lumină, Thomas a văzut
sternul contopit cu şira spinării, care dădeau o singură coloană sumbră şi
sinistră. Pe urmă, privirile i-au fost atrase de ceva lipit de stern, care semăna
cu un săculeţ.
— Vedeţi inima? i-a întrebat doctorul pe amândoi.
Când a venit vremea să se uite şi la propria imagine, lui Thomas i s-a
părut că trăgea cu ochiul în sanctuarul interior al unui loc sfânt. Când s-a
luminat ecranul, i-a venit în minte, preţ de-o clipă, trupul tatălui său, din
care nu mai rămăsese decât un schelet în cimitirul de la Lübeck. După care
şi-a văzut şi propriul trup, aşa cum avea să arate în mormânt. Şi-a pus
întrebarea dacă, printre toate acele plăci fotografice, aveau şi vreo imagine
de-a Katiei, care ar fi făcut-o cu atât mai preţioasă în ochii lui, cu cât ar fi
putut vedea cum avea să arate şi ea, trecută la cele veşnice.
I-a străfulgerat prin minte cum ar fi fost aşa ceva într-o carte, cu cât
dramatism ar fi putut descrie un romancier, pentru prima oară, o radiografie,
cu toată acea lumină spectrală, cu sunetele nelalocul lor, apoi rezultatul – o
imagine care, până atunci, n-ar mai fi fost împărtăşită cu nimeni. Fusese
ademenit de Davos, din câte înţelegea, ca prin magie. De cum s-ar fi
eliberat din atmosfera de acolo, ştia clar că s-ar fi pus din nou pe scris. Îşi
dorea să se întoarcă în camera lui de lucru, de-acum pregătit să protesteze,
dacă vreunul dintre copii scotea vreun sunet. A stat să-l asculte respectuos
pe doctor, care i-a spus că radiografia confirmase ceea ce ei suspectaseră de
la bun început. Suferea de tuberculoză şi avea nevoie de tratament. El a dat
politicos şi sfios din cap, sugerând că era gata să se pună la dispoziţia
doctorilor. Numai că, în mintea lui, se urcase deja în trenul care să-l coboare
de pe munte, pe şinele înguste croite prin Alpi.
Discuţiile purtate cu doctorul de familie de la München l-au eliberat de
vrăjile care-i controlaseră cu stricteţe şi visele, şi orele de trezie de la
Davos.
— Ce vă propun eu, a zis acel doctor, este să rămâneţi la câmpie. Dacă
începeţi cumva să scuipaţi sânge, faceţi în aşa fel încât să veniţi la mine
imediat. Am sentimentul totuşi că va mai trece un timp, şi nu puţin, până să
ne revedem. Şi spuneţi-i soţiei dumneavoastră, dacă vrea să vă asculte, că
statul aşa, departe de familie, o va îmbolnăvi şi mai tare decât este acum.
Thomas a revenit la cerinţele lui ca Erika şi Klaus, cei doi copii mai mari,
să stea drepţi pe scaune, la mese, şi să nu se ridice să plece până nu-şi
goleau farfuriile. Uneori, la cererile pe care i le adresa Erika, făcea glume
cu ei şi le arăta diverse trucuri de magie, ceea ce nu mai făcuse de la
plecarea Katiei. Unul dintre acele trucuri presupunea ca el să pretindă că n-
o vedea pe Erika, deşi ea stătea pe un scaun, şi să insiste că era, de fapt, o
pernă pusă acolo, ca să stea confortabil cine s-ar fi aşezat. Asta îi făcea pe
Klaus şi Erika însăşi să se strice de râs; Golo, în schimb, îşi acoperea faţa cu
mâinile. Cum cei doi mai mari dintre copii îi cereau să reia gluma iar şi iar,
Thomas regreta că nu era de faţă şi Katia, care să decidă când era cazul ca
jocul să se încheie.
Atunci s-a pus el pe conceput romanul Muntele vrăjit19. Protagonistul
avea să fie cu cincisprezece ani mai tânăr decât el, şi de fel din Hamburg, cu
mintea unui om de ştiinţă şi cu inocenţa unuia ca el. Avea să călătorească la
Davos, numai ca să-şi viziteze un prieten care se trata la sanatoriul de acolo,
unde ar fi observat că timpul îşi pierdea semnificaţia de îndată ce pătrundea
în rutina stabilită de autorităţile locului. Aveau să-l tulbure noutăţile
respective, până când s-ar fi obişnuit cu ele.
Zilele ordonate din acel Davos imaginar înlocuiau zilele amorfe din zona
de câmpie. Declinul treptat al pacienţilor ilustra un soi de maladie morală,
care-şi croia drum, insidios, în viaţa de la câmpie. Dar era prea simplu aşa.
Trebuia să lase viaţa însăşi, nu vreo teorie oarecare despre viaţă, să deţină
controlul în cartea lui. Trebuie să creeze scene pline de şansă şi de
excentricitate. Avea să exploreze persistenţa vicleană a eroticului.
Tot visând la viitoarea lui carte, şi-a dat seama că la München se întâmpla
ceva nou. Când veneau jurnaliştii la el în vizită, îi puneau întrebări despre
politică, mai puţin despre cărţi. Îi vorbeau despre Balcani şi despre Marile
Puteri, aşteptându-se ca el să formuleze anumite vederi despre rolul
Germaniei în Europa şi despre ce ar fi însemnat dezintegrarea Imperiului
Otoman. Îşi dorea, uneori, să fi asistat şi Katia, şi Heinrich, la eforturile lui
de a lăsa impresia că se gândise îndelung şi serios la toate acele chestiuni
politice. Dar a constatat şi că-i plăcea să joace rolul unui romancier care
supraveghea cu stricteţe o lume aflată în schimbare. Uşor-uşor, a început să
dea mai multă atenţie ziarelor, care vorbeau despre cum sporea militarismul
german şi cum trebuia să fie kaiserul vigilent, pentru că avea duşmani în
fiecare ţară dimprejurul propriei ţări.
Thomas i-a scris Katiei despre viitorul său roman, dar ea nu a reacţionat
la veste. În schimb, i-a scris şi ea lui că murise cineva de la masa rusească
rea şi că, în toiul nopţii, cadavrul fusese îndepărtat pe ascuns din sanatoriu.
Deşi a întrebat-o de mai multe ori cât credea că avea să mai stea la
Davos, nu a primit nici un răspuns de la ea. Din cât şi cum îşi dădea el
seama, soţia lui mai era încă vrăjită de viaţa de acolo. Vizita lui, faptul că se
alăturase şi el întregii rutine, în loc s-o trezească la realitate, îi consolidase
încă şi mai mult iluzia.
Ca să rupă acea vrajă, i-a scris anunţând-o că erau nevoiţi să-şi
construiască o casă la München. El se apucase deja să caute amplasamente
şi să se gândească la planuri. Ţinea minte cum se implicase Katia până şi în
cele mai mici amănunte ale casei pe care şi-o construiseră la Bad Tölz.
Constructorul îi spusese chiar, în glumă, că arhitectul ea era. De multe ori,
Katia se trezea noaptea, ca să mai facă vreo ajustare a planurilor.
Thomas i-a scris mai multe scrisori despre felul de casă la care se gândise
el, schiţându-i şi un plan, pe care-şi amplasase propria cameră de lucru şi
pusese bucătăria la subsol. Spera s-o trezească, în acest fel, din torpoarea
care o cuprinsese. Îşi închipuia totuşi că avea să dureze ceva timp, şi că era
nevoie de mai multe amănunte privitoare la construcţie ca s-o şi
ademenească să se întoarcă la ei toţi. A rămas surprins, după ce Katia îi
scrisese o serie de scrisori anodine, când a primit încă una de la ea, scurtă,
în care-i spunea că, de vreme ce doctorii o înştiinţaseră că nu mai avea cum
să beneficieze în continuare de şederea ei la munte, rezulta că urma să li se
alăture din nou, cât de curând.
Nu ştia dacă să le spună copiilor numaidecât sau era mai bine să-i lase să
guste surpriza întoarcerii mamei lor acasă. Pe măsură ce-o aştepta înapoi,
şi-a dat seama că nu mai era mult şi Katia le-ar fi umplut iar existenţele cu
prezenţa ei, ca şi cum n-ar fi fost niciodată plecată dintre ei. În schimb, el
însuşi, în imaginaţie, avea să-şi conceapă existenţa în chiar locul pe care
soţia lui se pregătea să-l părăsească.

12. Una din cele două insule (fiecare în lungime de 11 km) care închid laguna veneţiană, cealaltă
fiind Pellestrina.
13. Friedrich der Grösse (1712−1786), de fapt, Friedrich II, rege în Prusia (1740−1772) şi rege al
Prusiei (1772−1786), supranumit Der alte Fritz („Bătrânul Fritz“).
14. Biserica Santa Maria Gloriosa dei Frari, a ordinului franciscan al Fraţilor (Frari) Minori,
care datează din secolul al XIII-lea.
15. Biserica romano-catolică dedicată sfântului Rocco (sau Rochus, sec. al XIV-lea), care datează
din secolele XV−XVI.
16. Vittore Carpaccio (1465−1525), pictor italian din şcoala veneţiană.
17. Weinbach (textual, „Pârâu de vin“) este un domeniu viticol din Alsacia, înfiinţat de călugării
capucini în 1612.
18. Textual, „Toţi cu d“ (în fr., în orig.). E vorba de aşa-numita formă „diseminată“ a tuberculozei,
zisă şi tuberculoză militară.
19. Der Zauberberg, roman publicat în 1924, la care Mann a început să scrie însă din 1912.
 Capitolul 6
München, 1914

Klaus Pringsheim stătea la pian, avându-i de-o parte şi de cealaltă pe

micuţa Erika, în vârstă de nouă ani, şi pe Klaus Mann, cu un an mai mic
decât ea. Katia stătea pe o canapea, îmbrăcată cu o rochie de brocart negru.
Monika descoperise o lingură şi, în ciuda rugăminţilor stăruitoare ale
tuturor, dădea cu ea într-o tigaie pe care o adusese de la bucătărie. Golo
urmărea întreaga scenă cu o vagă neplăcere.
— Klaus, a zis unchiul şi tizul copilului, când Erika face acorduri, tu nu
te lua după ea, ci păstrează melodia. Cântă cu voce tare, dacă simţi nevoia.
Piesa cu pricina era una de music-hall.
În prezenţa fratelui ei, Katia încă mai era capabilă să se schimbe într-o
clipă. De când se întorsese de la Davos, îşi canalizase toată energia în a se
îngriji de nevoile copiilor şi-a superviza construcţia de pe un loc de casă pe
care-l cumpăraseră pe Poschingerstrasse, în apropiere de râu. Seara, când se
lăsa liniştea peste locuinţă, Thomas o găsea, de cele mai multe ori, aşezată
la masa din sufragerie, revăzând planurile. Dar, de îndată ce venea în vizită
fratele ei geamăn, Katia se transforma la loc în fetişcana care-l ademenise
pe soţul ei de acum, la o petrecere dată în casa părinţilor. Ea şi Klaus îşi
reluau vechile poze sardonice. Îi dădeau lui Thomas impresia că-şi râdeau
de el.
— Ceea ce ne dorim, a zis Klaus, întorcându-se către Thomas, este un
München independent, care să ia partea Franţei împotriva prusacilor. Ăla
chiar c-ar fi un război care să merite câştigat!
— Şi tu, scumpule, ai lupta într-un asemenea război? a vrut să ştie Katia.
— În timpul zilei, aş fi cel mai de temut soldat, i-a replicat Klaus. Iar
serile, aş fi la mare căutare, să le ofer trupelor o muzică emoţionantă – şi-a
început să cânte primele măsuri din Marseieza.
 — Vezi c-avem vecini, şi vremurile sunt încordate, a zis Thomas.
— Unii dintre vecinii noştri tânjesc după un război, a zis Katia.
Erika şi fratele ei, Klaus cel mic, au început să cânte:
Îl urâm pe Ivan-rusul, că trage pârţuri puturoase,
îi urâm şi pe franţuji, că sunt aşa nişte vicleni,
şi englejii îi urâm, că au inimile atât de reci.
Hunii vor lupta cu ei toţi până-i omoară –
morţi, morţi, morţi, până când mor toţi,
mărşăluind în jurul camerei, cu Monika ţinându-se după ei şi bătând cu
lingura în tigaie. Până la urmă, li s-a alăturat şi Golo, mărşăluind solemn şi
el.
— De unde au învăţat asta? a vrut să ştie Thomas.
— Cântece din astea sunt cu miile, i-a răspuns cumnatul său. Ai face bine
să mai ieşi în lume.
— Lui Tommy îi place să vină lumea la el, a comentat Katia.
— Aşteaptă până când Marienplatz o să fie redenumită Place de Marie, a
zis Klaus. Atunci o să auzi cântecele astea. Sau când o fi rebotezată pe
ruseşte, cine ştie cum.
Thomas a observat că unii servitori se adunaseră pe casa scării. I-a părut
rău că el şi Katia nu-i dăduseră alt nume fiului lor mai mare – să nu-l fi
chemat Klaus. Un singur Klaus era suficient. Spera doar ca viitorul adult
Klaus Mann să-şi ia ca model pe altcineva decât pe unchiul după mamă.
În ianuarie, s-au mutat în casa cea nouă. O vreme, dintr-o superstiţie,
Thomas evitase până şi să treacă pe dinaintea şantierului. Iar când fusese
consultat de Katia în privinţa detaliilor, îi răspunsese că tot ce-şi dorea el
era să capete o cameră de lucru numai a lui, în care să aibă linişte, şi un
balcon, dacă nu două, de la care să poată contempla lumea.
— Mi-ar plăcea să am şi o baie a mea, dar n-o să pornesc la război pentru
atâta lucru.
— Trebuie să-l ţinem la distanţă pe tatăl meu până e gata. El ar porni la
război pentru cea mai măruntă piesă de mobilier.
— O să vreau rafturile de cărţi de la Lübeck, nu pe cele proiectate de
tatăl tău, şi poate o uşă de ieşire în grădină direct din camera de lucru, ca să
pot să dispar.
— Ţi-am arătat-o doar. E-n planuri.
El a zâmbit şi şi-a ridicat mâinile, într-un gest care mima neajutorarea,
zicând:
— Tot ce-am văzut, când mi-ai arătat planurile, a fost câţi bani o să
înghită.
— Ştii că tata… s-a grăbit să înceapă Katia, dar el i-a replicat brusc:
— Prefer să-i împrumut de la bancă, oricât va costa.
Era prea impunătoare casa lor. Lui Thomas i se părea că era casa cutărui
bogătaş, care călătorise în Olanda şi-n Anglia şi se inspirase din stilurile de
acolo, nesfiindu-se câtuşi de puţin să-şi etaleze opulenţa într-un mod atât de
făţiş. Era conştient că se simţea şi mândru de a fi proprietarul unei
asemenea case, şi îngrijorat de cum s-ar fi putut simţi ceilalţi, de pildă
Heinrich. Mai mult decât atât, se temea să nu le dea copiilor sentimentul
izolării. Chiar dacă şi-ar fi găsit prieteni prin apropiere, tot ar fi fost copiii
unor părinţi pentru care bogăţia se înţelegea de la sine. Iar el nu voia să-şi
vadă copiii adoptând o asemenea poziţie faţă de privilegii. Atâta doar că nu
prea mai avea ce face de-acum. A fost foarte atent să nu i se plângă
vreodată Katiei, care jubila, tot arătându-le casa rudelor ei.
— Uite la ce grandoare te-a dus micul scriitoraş, a zis Klaus către sora
lui, dar făcându-i cu ochiul, conspirativ, lui Thomas. De la ceţurile din
Lübeck la tot luxul ăsta sclipitor. Nici nu-mi spune la cât se ridică ipoteca!
Nici un scriitor n-are atât bănet pe mână.
Când au mers la Bad Tölz, Thomas şi-a dorit cu fervoare să nu aducă
nimeni vorba despre posibilitatea unui război. Odată ce ieşeau din marele
oraş, era convins, gata cu glumitul pe marginea patriotismului. La
München, el unul nu mai frecventase cafenelele de când se căsătorise, aşa
că nu mai avea de unde să afle bârfele politice. În timp ce Anglia, în opinia
lui, îşi dorea o Germanie cu mai puţină putere şi încredere în sine, pur şi
simplu nu-şi imagina cum s-ar fi alăturat Franţa şi Rusia unui război din
care Anglia, care nu-şi pierduse apetitul pentru prăzile din colonii, ar fi scos
cele mai multe beneficii.
Pe drumul spre Bad Tölz, au făcut mai multe opriri pentru gustări, dar n-
au aflat nici o veste. Au ajuns la destinaţie după-amiază spre seară şi s-au
luat cu făcutul de ordine în casă, drept care nu au mai apucat să meargă la
plimbare. Totuşi, le-au dat voie copiilor mai mari să plece în căutarea
prietenilor, însoţiţi de o slujnică, instrucţiunea strictă fiind că trebuia
neapărat să se întoarcă până la şapte.
Thomas era în camera lui de lucru şi-şi aranja cărţile, când Erika şi Klaus
au dat buzna în fugă:
— Au împuşcat un arhiduce! Au împuşcat un arhiduce!
Iniţial, Thomas a crezut că era primul vers din cine ştie ce alt cântec de-al
lor. Luase hotărârea ca, încă de la începutul acelei vacanţe, să nu-şi lase cei
doi copii mai mari să atragă iarăşi atenţia numai asupra lor.
S-a bucurat s-o ştie pe Katia la etaj când l-a smucit de braţ pe Klaus şi-a
făcut un semn ameninţător în direcţia Erikăi, zicând:
— Nu mai vreau s-aud cântece! Gata cu cântecele!
— Unchiul Klaus ne-a spus că putem să cântăm ce vrem noi, l-a contrat
Erika.
— Nu e Klaus tatăl vostru!
— Şi, oricum, nu era nici un cântec, a insistat fetiţa. Era de-adevăratelea.
— Au împuşcat un arhiduce, a repetat Klaus. Tu eşti ultimul care află.
— Ce arhiduce? a vrut să ştie Thomas.
— Cine vorbeşte de-un arhiduce? a întrebat şi Katia, făcându-şi apariţia.
— L-au împuşcat, a zis iarăşi Erika.
— Şi e mort de tot, a completat-o Klaus. Cum zicea şi cântecul: Morţi,
morţi, morţi, până când mor toţi!
A doua zi dimineaţa, nu se găsea nici un ziar. Thomas a făcut comandă la
Hans Gähler, vânzătorul de presă local, să-i ţină la dispoziţie câteva dintre
cotidianele germane, în fiecare zi, în următoarele două luni. Gähler s-a
lăudat, de îndată ce familia Mann şi-a început şederea de vară în localitate,
înşirând cărţile lui Thomas la el în vitrină.
L-a şi însoţit pe stradă, uitându-se înainte şi înapoi, bănuitor, de parcă
vreo armată străină s-ar fi putut materializa în orice moment.
— Cel care l-a asasinat pe arhiducele Franz Ferdinand nu era doar un
sârb oarecare, i-a spus Gähler lui Thomas, pe un ton lent şi chibzuit. Era un
sârb naţionalist, ceea ce înseamnă că era în solda ruşilor. Iar dacă asta s-a
făcut la ordin rusesc, atunci englezii precis îşi băgaseră şi ei nasul în toată
povestea. Iar francezii sunt mult prea slabi şi prea nătărăi, ca să fie în stare
să oprească ei aşa ceva.
Thomas şi-a pus întrebarea dacă tot ce-i spunea Gähler citise prin ziare,
sau era ceva ce auzise de la vreunul dintre clienţii lui.
În fiecare dimineaţă, când venea să-şi ia în primire ziarele, constata că
omul amesteca opinii despre care citise cu doar câteva ceasuri înainte cu
propriile lui prejudecăţi.
— Un război scurt şi tare, asta-i singura soluţie. Ar trebui să ne ducem
după franţuji ca după un hoţ care te-atacă noaptea. Şi singura cale de a-i
bate pe englezi este să le distrugem navele. Din câte-nţeleg, noi am lucrat
de zor la o nouă torpilă. Ei bine, torpila noastră cea nouă îi va face pe
duşmani să tremure.
Thomas îi zâmbea, gândindu-se cum ar fi fost ca Erika şi Klaus ai lui să
cânte vreunul dintre cântecele lor pe post de acompaniament la prevestirile
sumbre ale lui Gähler.
Cu cât studia mai multe ziare, cu atât mai limpede era pentru Thomas că
Anglia, Franţa şi Rusia se pregăteau de război. El unul se simţea mândru că
Germania îşi sporise producţia militară. Acela era, după el, mesajul potrivit
care să le fie transmis duşmanilor.
— Eu nu cred că Germania îşi doreşte un război de-adevăratelea, i-a spus
lui Gähler, într-o dimineaţă. Cred, în schimb, că englezii şi ruşii trăiesc cu
impresia că, dacă nu fac un efort mare acum, ca să ne zdrobească definitiv,
nu se vor mai putea măsura cu noi niciodată.
— Ba e dorinţă de război din plin pe-aici, i-a întors vorba Gähler.
Oamenii sunt gata-n orice moment.
Acasă, Thomas nu-i povestea Katiei despre discuţiile lui cu Gähler, ştiind
că ea nu voia să audă vorbindu-se de război în casă.
Fiindcă la München li se construia o nouă baie, în absenţa lor, Thomas a
fost nevoit să se întoarcă în oraş, ca să-i plătească pe constructori. Era
singur în casa de pe Poschingerstrasse, când s-a declarat mobilizarea
împotriva ruşilor.
Şeful echipei, când a venit să-şi primească banii, i-a făcut semn lui
Thomas către muncitorii din baie:
 — Asta-i ultima zi când mai suntem aici, i-a spus. Lucrăm de zor, ca să
terminăm până diseară. De săptămâna viitoare, lumea o s-arate altfel.
— Sunteţi convins? l-a întrebat Thomas.
— Păi săptămâna viitoare o să fim în uniforme, toţi. Azi facem băi,
mâine mergem să-i învăţăm pe franţuji bunele maniere. Mie-mi pare rău de
ei, de franţuji, că sunt o naţiune ca vai mama ei, dar, dacă văd mutră de
rusnac la München, v-asigur că-i trag o lecţie, de-o s-o ţină minte. Ar face
bine rusnacii să nu se-arate pe-aici!
În acea seară, Thomas a luat cina devreme şi s-a dus apoi în camera lui
de lucru. Şi-a dat seama că fiecare cuvânt, din fiecare carte de pe toate acele
rafturi, era german. Spre deosebire de Heinrich, el unul nu învăţase deloc
franceza sau italiana. Ştia să citească o engleză mai simplă, dar avea o
capacitate rudimentară de a şi vorbi în acea limbă străină. A luat de pe
rafturi cărţi de poezie, pe care le deţinea încă de la Lübeck, ale unor poeţi
precum Goethe, Heine, Hölderlin, Platen sau Novalis. A pus teanc volumele
acelea subţiri direct pe podea, lângă fotoliul său, fiind conştient că se putea
foarte bine să fie ultima seară în care şi-ar mai fi putut permite luxul
respectiv. A căutat în ele poeme simple ca structură şi melancolice ca ton,
poeme despre iubire, despre peisaj, despre singurătate. Îi plăceau rima
sonoră a cuvintelor germane şi sentimentul minunat de plenitudine, de
perfecţiune, pe care i-l creau.
N-ar fi fost greu ca tot ce era în jurul lui să fie distrus. Cu toată forţa ei
militară, Germania i se părea fragilă. Luase fiinţă ca atare numai datorită
limbii comune – adică limbii pe care o avea în comun cu poemele acelea. În
muzica ei, în poezia ei, tezaurizase lucruri care ţineau de spirit. Fusese gata
să exploreze ceea ce era sumbru, dificil şi dureros în viaţă. Iar acum,
Germania era înconjurată, izolată şi vulnerabilă în faţa unor ţări cu care nu
avea, practic, nimic în comun.
S-a dus în salon şi-a căutat printre discuri. Gramofonul îi crea satisfacţie
numai atunci când asculta la el muzică pe care o auzise deja interpretată pe
viu. Îşi amintea, din primii lui ani de căsnicie, că fusese dus de clanul
Pringsheim să-l vadă pe Leo Slezak20 în Lohengrin21. A găsit una dintre
ariile din operă, In fernem Land – „Pe tărâmul îndepărtat“ –, cântată de
Slezak. Ţinea minte că socrul său aplaudase atât de tare, după ce terminase
de cântat Slezak, la opera din München, încât spectatorii din jur se uitaseră
urât la el.
Dorinţa mistuitoare din acel glas l-a făcut să se gândească la ceea ce s-ar
fi putut pierde cu atâta uşurinţă, plus o năzuinţă către lumină sau
cunoaştere, din tot ce scrisese Wagner, ceva empiric şi nesigur, dar şi
concentrat, care se cufunda în spirit.
Şi-a lăsat capul în jos. Războiul, care ameninţa de-acum înainte, nu era
provocat de vreo neînţelegere. Nu era ca şi cum reprezentanţii tuturor
părţilor implicate s-ar fi putut reuni, ca să găsească, treptat, o bază comună.
Celelalte ţări detestau Germania şi voiau s-o ştie învinsă. Iar ea, Germania,
devenise puternică nu numai prin forţele ei militare şi prin industria ei, ci şi
prin simţul ei tot mai profund al propriului suflet, al intensităţii sobre a
cercetării de sine. A stat şi a ascultat finalul ariei şi-a înţeles că nimeni din
afara Germaniei nu şi-ar fi putut da seama vreodată ce însemna să te afli în
acea cameră, în acel moment, şi câtă forţă şi mângâiere le dădea celor aflaţi
sub vraja ei.
S-a gândit, preţ de-o clipă, că i-ar fi plăcut să-şi mai pună aria o dată, dar
s-a răzgândit imediat, a luat discul de pe placa gramofonului şi l-a pus bine.
Era ceva ce avea să-şi amintească în zilele negre care se profilau la orizont.
A doua zi dimineaţă, când s-a dus în centrul oraşului, oameni care-i
citiseră cărţile s-au apropiat de el şi i-au strâns mâna, ca şi cum Thomas ar
fi fost, într-un fel sau altul, unul dintre conducătorii lor. Începuseră deja să
mărşăluiască pe străzi bărbaţi în uniforme. Într-o cafenea, când au intrat
câţiva soldaţi, Thomas a remarcat că erau atât de tineri şi de proaspeţi, atât
de politicoşi cu personalul. Se mişcau cu demnitate şi cu tact, având grijă să
nu-l deranjeze din lectura ziarului.
A încercat să scrie ceva despre ce-ar fi putut însemna războiul pentru
Germania, dar, pe măsură ce trecea după-amiaza, era tot mai conştient că
trebuia să se ducă înapoi la Bad Tölz. A găsit-o pe Katia evident abătută
faţă de simpla perspectivă a războiului. La cină, ea l-a întrebat despre
constructori şi despre baia cea nouă. El nu i-a povestit despre seara
petrecută în solitudine, cu poezie şi muzică, nici că începuse lucrul la un
eseu despre război.
De dimineaţă, l-a găsit pe Gähler postat în uşa prăvăliei lui şi având un
aer belicos.
— V-am păstrat ziarele, pe toate! Germania declară azi război. Măcar
atâta lucru e clar. Şi un moment de mândrie pentru naţiunea noastră.
Cu atâta certitudine în glas vorbea, că Thomas a dat înapoi din faţa lui.
Gähler a continuat:
— E corect să fiţi nervos. Războiul nu poate fi luat uşor, deşi mai sunt
unii care par să creadă că da – şi s-a uitat la el cu o mină acuzatoare, ceea ce
l-a trimis pe Thomas cu gândul la cine ştie ce de prin cărţile lui ce l-ar fi
putut ofensa pe distribuitorul de presă, care a vrut să ştie: Greşesc, oare,
dacă presupun că sunteţi fratele unui anume Heinrich Mann?
Thomas a dat din cap că da, era, la care, Gähler a intrat în prăvălie şi s-a
întors cu numărul din urmă cu două zile al unui ziar de stânga berlinez.
— Aşa ceva o să trebuiască să fie cenzurat, i-a spus lui Thomas.
Articolul semnat de Heinrich începea cu afirmaţia că nu există victorie
într-un război. Nu există decât pierderi – numai morţi şi răniţi. Pe urmă,
deplângea cheltuielile militare tot mai mari din Germania şi lipsa de
cheltuieli pentru lucruri care ar fi putut ameliora vieţile oamenilor. Iar în
final, afirma despre kaiser că, dacă nu era în stare să se abţină de a porni la
război, atunci s-ar fi cuvenit ca poporul german să-şi facă ordine în
priorităţi.
— Asta-i răzvrătire, a zis Gähler. Un cuţit înfipt în spate. Ar trebui
arestat.
— Fratele meu are vederi internaţionaliste, a zis Thomas.
— E un duşman al poporului.
— Da, poate c-ar fi mai bine să păstreze tăcerea până după ce se câştigă
războiul.
Gähler l-a ţintuit cu privirile, ca să fie sigur că Thomas nu vorbea în
derâdere.
— Şi eu am avut un frate, şi tot ce-i aici trebuia să fie al lui, a zis în cele
din urmă, arătând către prăvălioara din spatele lui, de parcă ar fi vorbit
despre o moşie de la ţară. Iar eu ar fi trebuit să lucrez la o fermă de porci.
Dar el s-a hotărât brusc să plece în America. Nimeni n-a ştiut de ce. Ne-a
trimis doar o carte poştală – nimic altceva. De-asta sunt eu aici. Cu toţii
avem fraţi.
 Aproape firesc a părut ca Thomas însuşi să fie declarat inapt pentru
serviciul militar activ, la fel şi Heinrich22, ba chiar şi Gähler. În schimb,
fratele lui Thomas, Viktor, la cei douăzeci şi patru de ani ai lui, a fost
recrutat, la fel ca şi Heinz, fratele Katiei.
La Bad Tölz, Thomas a descoperit că Gähler colportase unele remarci pe
care le făcuse el în sprijinul războiului. Într-o zi, în timp ce el şi Katia se
plimbau pe strada principală, un grup de bărbaţi de vârstă mijlocie, trecând
pe lângă ei, l-au salutat. Unul s-a îndreptat spre el şi i-a spus că, în acele
vremuri de criză, Germania simţea nevoia unor scriitori ca el. Auzind aceste
vorbe, ceilalţi au aplaudat.
— Ce-a vrut să spună? l-a întrebat Katia.
— Cred c-a vrut să spună că se bucura că eu nu sunt Heinrich.
Când el şi Katia s-au întors de la Bad Tölz la München, ca să ia parte la
căsătoria lui Viktor, care nu voia să plece neînsurat pe front, au găsit, în
marele oraş, o anumită uşurătate plutind în aer, un fel de bucurie. În tren,
care era ticsit, soldaţii se ridicau imediat, dacă stătuseră jos până atunci, de
îndată ce apărea un civil. Mulţi civili, printre care şi Thomas, insistau că nu
– soldaţii erau cei care ar fi trebuit să stea jos. Unul dintre acei soldaţi s-a
urcat în picioare pe banchetă şi a vorbit către vagonul întreg:
— Suntem în serviciul Germaniei. Asta înseamnă uniformele noastre.
Vrem să stăm în picioare, nu jos, ca să ne arătăm hotărârea de a servi
Germania.
Ceilalţi bărbaţi în uniforme au scandat ovaţii, civilii mulţumindu-se cu
aplauzele. Thomas a simţit că-i dădeau lacrimile.
La ceremonia restrânsă de cununie, mama lui l-a informat pe Thomas că
Heinrich îşi găsise o actriţă cehoaică şi se pregătea şi el de însurătoare.
— Se numeşte Mimi. Foarte frumos nume, după mine. Thomas nu i-a
răspuns nimic, aşa că mama lui a continuat: N-am citit articolul ăla pe care
l-a scris, dar vecinii mei l-au citit. E momentul să strângem rândurile cu
toţii. Eu sunt foarte mândră de Viktor.
Lula şi soţul ei au băut prea mult. Löhr i-a spus Katiei să-l sfătuiască pe
tatăl ei să investească în obligaţiuni de război.
— Ar fi o metodă numai bună de a pune capăt, odată pentru totdeauna,
oricăror bănuieli că n-ar sprijini războiul.
 — De ce să fie bănuit că nu sprijină războiul? a vrut să ştie Katia.
— Păi nu-i evreu? Sau nu era taică-su evreu?
Katia s-a transformat într-o expertă a pieţei negre. Şi-a constituit o reţea
întreagă de furnizori şi a căpătat o profundă cunoaştere a tot ce se putea
găsi. Pretindea c-ar şti cum evoluează războiul după cum creşterea preţului
ouălor, dar apoi teoria ei s-a văzut infirmată, când nu s-au mai găsit ouă de
cumpărat pe nicăieri, nici măcar la preţuri exorbitante.
Erikăi şi lui Klaus li s-au dat dispoziţii clare şi stricte să nu mai cânte nici
un fel de cântece şi să nu facă vreun comentariu despre război, nici măcar în
spaţiul privat al casei.
— Băieţeii neascultători sunt expediaţi pe front una-două, a zis Thomas.
— Chiar aşa, l-a secondat Katia.
Distanţa dintre camera de lucru a lui Thomas şi spaţiile de locuit ale casei
parcă devenise mai lungă, i se părea lui, în acele prime luni de război. Nu le
mai dădea voie copiilor nici pe coridorul care ducea până acolo. Iar Klaus
Pringsheim venea mai des în vizită. Cânta la pian, îi distra pe copii şi făcea
o conversaţie uşurică, dar întotdeauna, cum-necum, tot reuşea să strecoare
vreo formulă înţepătoare pe marginea fie a efortului de război, fie a
discursului ţinut de vreun comandant militar. Thomas avea grijă să nu se
aventureze niciodată în controverse cu el. N-a trecut mult şi, chiar dacă-l
ştia pe cumnatul său prin casă, nici nu mai venea să-i ţină companie.
În camera lui de lucru, Thomas avea privilegiul să se întoarcă la cărţile
pe care le iubea. În confuzia creată de război însă, nu mai putea lucra la
romanul despre sanatoriu. Se lupta, în schimb, cu articolul despre
semnificaţia războiului pentru Germania şi cultura ei. Îşi dorea uneori să fi
ştiut mai multe, fiindcă nu citise filozofie politică şi avea o cunoaştere doar
de suprafaţă când venea vorba de filozofia germană.
De când se căsătorise, rămăsese în cercul propriei familii, evitând să
întâlnească alţi scriitori şi să ia parte la reuniunile literare. Katia stătea
mereu cu ochii în patru la oricine ar fi căutat să-i câştige prietenia soţului ei
şi-l trata pe respectivul cu suspiciune. Nimic nu-i afecta starea de spirit mai
tare lui Thomas decât să vină vreun alt scriitor la el, ca să discute cum şi ce
se putea face pentru a-l ajuta în carieră.
De câteva ori, pe parcursul anului de dinainte de război, fusese abordat
de scriitorul Ernst Bertram. Thomas se gândise că motivul va fi fost
Moartea la Veneţia. Poate că Bertram, care era homosexual, vedea în el
vreun spirit înrudit. Pe urmă, se gândise că Bertram urmărea să progreseze
în carieră. Dar se dovedise, până la urmă, că Bertram era interesat de
Germania şi de filozofie. Citise foarte mult şi-şi formase nişte opinii foarte
puternice. Nu voia nimic altceva de la Thomas decât să-i acorde atenţie.
Referinţele lui Bertram, în discuţiile pe marginea evenimentelor curente,
erau impresionante. Rareori făcea vreo afirmaţie fără să-l citeze pe
Nietzsche; era în stare să facă trimitere la Bismarck23 şi Metternich24 la fel
de mult ca la Platon şi Machiavelli. Era foarte precis când menţiona vreo
sursă; aproape că reuşea să spună şi numărul paginii de pe care citise un
rând anume.
Katia nu se arătase deloc entuziasmată, văzându-l pe Bertram.
— E foarte interesat de tine, îi spusese lui Thomas. Mai mult decât e
nevoie. Uneori, parcă ar fi un câine mare de tot, care aşteaptă să-l aprobi, cu
limba scoasă şi atârnându-i. Alteori, mi se pare că plănuieşte să te ia cu el şi
să fugă.
— Unde anume?
— În Valhalla, îi trântise ea.
— Ştie o mulţime de lucruri.
— Da, şi să fie politicos ştie, după care îşi fereşte privirile. Numai de
mine şi le fereşte. Cred că-l interesează prietenia masculină. Prea e totul
germanic la el!
— Şi e ceva rău în asta?
— Păi cred şi eu!
Încetul cu încetul, Bertram devenise un vizitator obişnuit al casei lor,
ajungând să-i cunoască şi pe copii, şi pe servitori. Era singurul care avea
voie să intre în camera de lucru a lui Thomas, dacă se întâmpla să vină în
vizită dimineaţa.
Bertram vorbea despre destinul Germaniei, despre ce rădăcini adânci
avea cultura în pământul ţării, despre felul în care muzica germană exprima
şi înălţa spiritul german. Treptat, în loc să converseze pe marginea operei
lui Nietzsche, despre care Bertram scria un tratat, începuseră să discute
despre caracterul singular al Germaniei, despre cum tocmai tăria ei culturală
îi determina pe vecini s-o izoleze. Războiul era singura soluţie a problemei
respective, după Bertram. După ce l-ar fi câştigat, Germania şi-ar fi putut
exercita influenţa peste tot în Europa.
Thomas era de acord că operele lui Wagner şi scrierile lui Nietzsche, cu
tot entuziasmul şi cu sentimentul lor de năzuinţă, erau manifestări ale
spiritului german, un spirit cu atât mai palpabil şi viguros cu cât era mai
dezechilibrat, iraţional şi dezbinat de vrajbele interne. Când Bertram îi
răspunsese, insistând că niciodată credinţa germană în suflet, antipatia
naţională faţă de manierele afectate nu s-ar fi mulţumit cu simpla
democraţie, Thomas încuviinţase din cap, neştiind cum altfel să reacţioneze.
Bertram nu făcea nici un secret din faptul că avea un partener de viaţă
bărbat; reuşise chiar să dea de înţeles că-şi împărţea patul cu acela. Uneori,
când vorbea, Thomas începea să se întrebe cum putea să arate gol omul
acela diform. Însemna că se trezea dimineaţa lângă un alt bărbat. Îşi
imagina picioarele lor slabe şi păroase îmbârligate, buzele lor sărutându-se.
Îl fascina imaginea, dar îl făcea să se şi scuture tot de silă – nu i-ar fi făcut
cine ştie ce plăcere să doarmă alături de unul ca Ernst Bertram.
I-a trecut prin minte c-ar fi putut scrie o carte – una scurtă – despre
Germania şi război. Treptat, volumul pe care-l proiecta s-a lungit şi a
devenit mai ambiţios. Deşi întotdeauna o cooptase pe Katia în scrierea
romanelor şi a povestirilor lui, citindu-i cu voce tare fragmente din ele,
după ce le termina, despre acea carte politică n-ar fi putut să discute cu soţia
lui la fel de uşor, şi cu atât mai puţin să-i citească din ea.
— Îţi închipui cum ar fi să fie Klaus şi Golo destul de mari, încât să
meargă la război, şi noi să stăm aici, în fiecare zi, aşteptând vreo veste din
partea lor? i-a spus Katia, la un moment dat. Şi totul, pentru o idee oarecare.
Când li s-a născut al cincilea copil, Elisabeth, lui Thomas i s-a părut
firesc să-i ceară lui Ernst Bertram să-i fie naş fetiţei. La vremea respectivă,
era singurul prieten care-i mai rămăsese.
Tot urmărind evoluţia războiului şi publicând mai multe articole în care
susţinea lupta germanilor, se simţea reconfortat de faptul că era şi el parte a
unei mişcări la care aderaseră muncitori şi afacerişti, oameni din toate
colţurile Germaniei. Cum ar fi putut persista în a scrie la un roman, când
toate valorile importante pentru el se vedeau ameninţate, şi de cine? – de
nişte ţări precum Rusia, un stat poliţienesc, numai pe jumătate civilizat, şi
Franţa, care încă se mai hrănea din visurile otrăvite ale acelei revoluţii a ei
din secolul XVIII?
A scris: războiul avea să cureţe toată Europa de corupţie. Germania se
comporta belicos din pricina moralităţii ei, şi nu din vanitate, sau fiindcă ar
fi urmărit gloria, sau din spirit imperialist. Germania urma să iasă, din acel
război, mai liberă şi mai bună decât fusese până la el. În schimb, avertiza
Thomas, dacă ar fi fost înfrântă Germania, Europa n-ar mai fi cunoscut
pacea sau liniştea. Numai o victorie a Germaniei, în opinia lui, avea să-i
garanteze pacea Europei.
Odată publicat articolul respectiv, i-a făcut plăcere să primească, de la
soldaţii de pe front, scrisori în care-i spuneau cât de inspiraţi fuseseră de
cuvintele lui. Apoi, încurajat şi de Bertram, a tras tare să termine cartea pe
care o plănuise. Urma să se cheme Reflecţiile unui apolitic25.
Înainte de război, Thomas fusese de părere că internaţionalismul fratelui
său venea ca rezultat al faptului că Heinrich trăise prea mult în Italia şi
Franţa. Când însă pierderile Germaniei începuseră să se înmulţească, a
presupus că până şi fratele lui avea să nu mai privească la fel de nonşalant
orice ameninţare la adresa Germaniei şi să renunţe la toate aerele
cosmopolite pe care şi le dădea.
Când a mers la Polling, să-şi viziteze mama, Thomas a descoperit că
Julia îi scrisese lui Heinrich, cerându-i să înceteze de a se mai pronunţa
împotriva patriei sale. Războiul, din câte vedea, îi aprinsese mamei lui o
nouă lumină în priviri. Mergea prin sat şi oprea pe oricine îi ieşea înainte ca
să discute despre cum evolua situaţia pentru Germania. Ba chiar striga
sloganuri patriotice.
— Toată lumea vrea să ştie ce mai face fiul meu. Şi mă întreabă despre
Viktor, bietul băiat. Înainte, nu era vorba decât de Heinrich şi de Thomas.
Iar acum, el este soldatul în familie. Merg să mă plimb de două ori pe zi, de
trei ori, chiar şi mai mult. Şi toată lumea cu care mă întâlnesc îmi spune să
fiu tare. Deci, asta fac, mă ţin tare.
La sfârşitul lui 1915, Heinrich a publicat un eseu în care-l invoca pe Zola
drept romancierul care, în timpul afacerii Dreyfus26, încercase din răsputeri
să-şi avertizeze conaţionalii despre o nedreptate în curs de a fi comisă. Era
clar că se compara pe sine cu scriitorul francez.
Dar nu argumentaţia lui Heinrich l-a ofensat pe Thomas, ci a doua frază
din articol: „Un creator nu ajunge la statutul de bărbat decât relativ târziu în
viaţă – cei care par să se comporte firesc şi să ştie totul despre lume la
douăzeci de ani sunt meniţi să se ofilească repede.“
I-a dat şi Katiei să citească articolul.
— Ăsta-i un atac la persoana mea. Eu am ajuns la celebritate când aveam
douăzeci şi ceva de ani. La mine se referă.
— Dar tu nu te-ai ofilit.
Se şi temea să afirme că nici măcar Moartea la Veneţia nu se bucurase de
aceeaşi faimă ca prima lui carte, iar Heinrich îşi râdea de el tocmai pentru
asta.
Când a sosit Bertram, s-a simţit şi Thomas mai liber să tune şi să fulgere
contra fratelui său:
— Nu m-a iertat niciodată pentru celebritatea la care am ajuns, datorită
acelei prime cărţi, nici pentru că m-am însurat cu o femeie bogată, nici
pentru că mi-am construit o familie, în timp ce el s-a încurcat într-o serie
întreagă de relaţii eşuate şi nu s-a căsătorit decât acum, recent.
— E şi el ca toţi aşa-numiţii socialişti, a comentat Bertram. Plin de
amărăciune.
Într-o după-amiază, spre seară, când a mers în vizită la mama lui, la
Polling, lumina începuse deja să scadă. Thomas a găsit-o stând în
semiîntuneric, în salon.
— Cine este? a vrut să ştie Julia.
— Tommy sunt, i-a răspuns.
Nici nu a închis bine uşa după el, că mama lui a şi sărit să-i spună:
— A, Tommy, tu eşti? Să ştii că sunt de acord cu tine că e ca un mic
general, acolo, care ţine frâiele războiului. Curând o să fie-n stare să dea
buzna peste belgieni cu goarna-n mână! Cum de s-a făcut aşa de belicos? I-
am spus nevestii ăleia a lui c-ar face bine să se liniştească. Şi ea n-a făcut
altceva decât să se uite la mine! Tu ştii că mie nu mi-a fost niciodată la
suflet Katia Pringsheim. De departe o prefer pe Mimi a ta.
— Mamă, chiar Tommy sunt! i-a spus Thomas.
 Ea s-a întors şi l-a privit mai bine:
— A, da, tu eşti! a zis.
Întors la München, când i-a povestit Lulei ce păţise, ea nu s-a putut
abţine să râdă:
— Maică-ta vă iubeşte pe-amândoi. Cu Heinrich, o face pe Rosa
Luxemburg27. Iar cu tine, e pe post de Hindenburg28. Cu mine, vorbeşte
numai de pernuţe de ace şi cuverturi de creton.
În timp ce Katia izbutise, cumva, să întreţină o relaţie cu Mimi, noua
soţie a lui Heinrich Mann, făcând schimb de mesaje şi cadouri, cei doi fraţi
şi-au întors reciproc spatele. Thomas a remarcat, cu dezgust, că articolul
referitor la Zola îi câştigase lui Heinrich sprijinitori, îl transformase într-un
curajos intelectual public, aşa-zicând, unul dintre puţinii destul de curajoşi
încât să spună adevărul despre război.
Majoritatea cărţilor mai de tinereţe ale lui Heinrich nu se mai
retipăriseră.29 Şi, oricum, nici una dintre ele nu se vânduse vreodată în prea
multe exemplare. Acum, o ediţie în zece volume a scrierilor lui Heinrich
Mann, fiecare volum apărând şi în varianta mai ieftină, broşată, fusese
etalată în vitrinele librăriilor. Opoziţia lui Heinrich faţă de război îl scosese
dintr-o cvasiobscuritate şi-i adusese celebritatea literară.
Chiar şi când Mimi a dat naştere unei fetiţe, Thomas nu a reluat legătura
cu fratele său. Auzise că apartamentul lui Heinrich de pe Leopoldstrasse
devenise un fel de refugiu al celor interesaţi de pacifism şi de noile idei
politice. De cealaltă parte a râului Isar, viaţa socială a lui Thomas era
limitată la vizitele lui Ernst Bertram. Încă nu se simţea capabil să scrie
ficţiune. Cartea lui despre război căpătase un ton din ce în ce mai chinuit,
cu multe amendamente şi corecturi succesive.
Încetul cu încetul, a înţeles toată lumea că diferenţele dintre cei doi fraţi,
de-acum vădit politice, deveniseră şi înverşunate. Dacă Heinrich căpătase
adepţi printre tinerii activişti cu vederi de stânga, Thomas devenise obiectul
unor critici frecvente, chiar şi în rândurile celor care-i fuseseră cititori avizi.
De vreme ce o mare parte a opiniilor nu treceau de cenzură, era şi greu să
scrii pe faţă în privinţa războiului. Publicându-şi însă vederile despre cei doi
fraţi Mann, scriitorii şi gazetarii descoperiseră posibilitatea să-şi afirme clar
şi cu putere, chiar dacă indirect, poziţiile privitoare la război.
Când erau numai ei doi, Thomas şi Katia lăsau războiul în afara discuţiei,
dar, de îndată ce se aflau în compania părinţilor şi a fraţilor ei, Katia făcea
remarci piezişe, prin care-i dădea lui Thomas de înţeles că Germania, în
opinia ei, avea să piardă războiul şi că ea una, în tot cazul, nu se simţea
câtuşi de puţin loială cauzei germane. Vorbea cu sinceritate, dar şi cu o
nuanţă de uşurătate şi nonşalanţă în glas care-l împiedica pe el să discute cu
ea în contradictoriu.
— E de datoria noastră să iubim Germania, dar la fel e de datoria noastră
să citim şi Faust de Goethe, părţile întâi şi a doua, zicea Katia. Şi toată asta
e prea multă datorie pentru mine. Îmi iubesc soţul şi copiii. Îmi iubesc
familia – şi asta îmi consumă toată energia. Presupun că şi face din mine un
om foarte rău şi că tot restul lumii ar face bine să mă evite.
Nu numai acasă la familia Pringsheim devenise Thomas tăcut, ci şi în
propria casă, la masa lui. Copiii, mai ales Klaus, erau turbulenţi şi gălăgioşi.
Spre deosebire de anii dinainte de război, când Thomas venea la masă
bucuros de cât lucrase de dimineaţă, sigur pe ce făcea, gata să se dedea la
glume şi să le dea ghes copiilor, acum îi venea greu să se aşeze la masă, fără
să insiste ca fiul său Klaus, în vârstă de zece ani, să se comporte aşa cum i
se cuvenea unui băiat de vârsta lui, ori să decidă că următorul fiu al său,
Golo, nu mai primea desert o săptămână întreagă, dacă nu-i răspundea
Katiei când îi spunea ceva.
Şi totuşi, de multe ori, eforturile lui de-a o face pe strictul nu-şi atingeau
scopurile. Încă mai făcea trucuri la masă şi, în plus, câştigase un costum de
vrăjitor la o petrecere la care participase împreună cu Erika şi Klaus. După
câteva zile, venise în camera băiatului, care tocmai avusese un coşmar cu
un bărbat care-şi ducea propriul cap la subţioară. Thomas îi spusese
copilului să nu se uite la bărbatul respectiv, ci să-i spună, pe un ton hotărât,
că tatăl lui, care era un celebru magician, zisese aşa: Că unul ca el n-avea ce
căuta în camera unui copil şi să-i fie ruşine că intrase acolo. Thomas îl
pusese pe Klaus, de mai multe ori, să repete acele vorbe.
A doua zi dimineaţă, la micul-dejun, Klaus i-a spus Katiei că tatăl lui
avea puteri magice şi că ştia cuvintele potrivite prin care să poată fi
alungată o fantomă.
 — Tata e magician, a zis băiatul.
— Tata-i Magiciaa-aanul! a repetat Erika.
Deşi totul pornise de la o glumă, sau ca o metodă prin care să se mai
înveselească atmosfera de la masă, noua poreclă a tatălui lor a prins. Erika îi
îndemna pe toţi vizitatorii să-i strige tatăl după acest nume inedit.
În timp ce războiul avansa, Thomas urmărea conştiincios articolele lui
Heinrich. Din câte vedea, fratele lui nu scria prea frecvent despre conflictul
propriu-zis. În schimb, îşi făcea cunoscute vederile despre al Doilea
Imperiu30 francez, lăsându-le cititorilor suficient frâu liber cât să priceapă
conexiunile dintre Franţa de odinioară şi Germania din prezent. Dar, pe
măsură ce mişcarea împotriva războiului se întărea, Thomas a observat că
fratele lui devenea şi el din ce în ce mai brav – de pildă, Heinrich fusese de
acord să ia parte la o reuniune a socialiştilor antirăzboi la München, unde
insistase că războiul nu oferea nici un motiv de jubilare, nu civiliza pe
nimeni, nu curăţa societatea de rele, nu ameliora câtuşi de puţin adevărul şi
dreptatea, nu-i făcea deloc pe oameni mai înfrăţiţi.
Thomas a cântărit fiecare frază din relatarea prezentată în ziar,
considerând că la el se referea cuvântul acela, „înfrăţiţi“. Era convins că
oricine ar fi citit despre ce spusese acolo Heinrich ar fi putut recunoaşte că
totul nu fusese decât un alt capitol al duşmăniei dintre ei doi.
Când s-a terminat războiul, conversaţiile de la masa familiei Mann se
învârteau în jurul căutărilor neîntrerupte ale Katiei după ce se mai găsea de
pus pe acea masă şi al grijilor pe care şi le făcea în privinţa părinţilor ei.
— Din cine ştie ce motiv, a zis ea într-o zi, ouă sunt din plin, dar nu
reuşesc să găsesc făină. Şi singura legumă proaspătă care se găseşte e
spanacul.
— Şi nouă nu ne place deloc spanacul, a intervenit Erika.
— Şi nu putem suferi ouăle şi făina, s-a grăbit s-o completeze Klaus.
Celălalt Klaus, Pringsheim, le-a explicat, venind în vizită pe
Poschingerstrasse, că încerca să pună bazele unei orchestre formate din
soldaţi întorşi din război.
— Am exersat cu câţiva dintre ei. Sunt muzicieni talentaţi. Dar acum,
celor mai mulţi le tremură mâinile şi au plămânii făcuţi praf. Nu ştiu cum o
să trăiască. Mă gândeam c-au avut noroc să supravieţuiască, dar acum nu
mai cred.
Pe urmă, i-a prevenit pe Thomas şi Katia să fie foarte atenţi pe străzi.
— Un grup de tineri s-a postat la colţul străzii noastre, în urmă cu două
zile. Erau îmbrăcaţi în ţărani şi aveau cu ei o căruţă de mere. Când l-au
văzut pe tatăl meu venind spre casă de la universitate, unul dintre ei a
zvârlit un măr în direcţia lui şi l-a nimerit în tâmplă.
Erika s-a pus pe râs, întrebând:
— Şi ce-a făcut, a mâncat mărul?
— Nu. Mama l-a aruncat la gunoi, şi-a telefonat la poliţie, pe urmă. Între
timp, ieşind eu în stradă, am descoperit că nu erau deloc ţărani cei care
zvârleau cu mere, ci socialişti, care aleseseră acea metodă prin care să arate
că ei fac ce şi cum vor.
— Au aruncat cu mere şi în tine? a vrut să afle Thomas.
— Nu ştiau cine sunt, dar voi aţi face bine s-aveţi grijă, i-a spus Klaus
Pringsheim. Şi n-o să primiţi nici un ajutor din partea poliţiei, care i-a spus
mamei să-şi facă rost de pază privată, dacă-şi face griji în privinţa propriei
siguranţe. Şi am înţeles de la unul dintre colegii mei muzicieni că toţi
aruncătorii ăştia de mere o să fie, în curând, foarte bine înarmaţi şi n-o să
mai simtă nevoia s-arunce doar cu mere.
— Dacă se înarmează, o să fie puşi la punct, a zis Thomas.
— Nu are cine să-i pună la punct, l-a contrazis Klaus. Ar putea pune
stăpânire pe oraş în orice moment. Ăsta-i un rezultat al pierderii războiului
– că poliţia nu mai e bună de nimic.
— Noi vrem să terminăm odată cu povestea războiului, a zis Katia.
Individul ăla, Ernst Bertram, a trecut pe aici, acum câteva zile. Avea o
privire parcă însetată de sânge. L-am trimis la plimbare de la uşă, nu l-am
lăsat să intre.
Zicând asta, şi-a rotit privirile peste masă, provocator. Thomas tocmai se
întreba de ce Bertram nu mai luase legătura cu el şi se gândea să încerce să-
l contacteze prin telefon sau, dacă nu, să-i scrie.
Şi-a pus în minte să-i reproşeze Katiei, după ce se termina masa, dar ea s-
a dus la culcare devreme, aşa încât el s-a trezit că rămăsese de unul singur
în camera lui de lucru şi s-a uitat peste rafturile cu cărţi după vreuna care l-
ar fi putut consola.
Războiul fusese pierdut. Propria lui carte era gata şi avea să apară într-o
Germanie schimbată. Dacă în urmă cu numai şase luni încă mai exista un
sentiment patriotic, şi chiar o fervoare naţională, acum nu se mai vorbea
decât de numărul răniţilor şi al morţilor. Ziarele nu relatau decât despre ce
se raţionaliza şi ce se mai găsea de cumpărat. Kaiserul abdicase31, dar
nimeni nu ştia cine sau ce avea să vină în locul său. Germania era, de-acum,
republică32, dar asta nu putea fi decât o glumă, în opinia lui Thomas.
Nu era o noapte potrivită poeziei. Nici să se uite peste vreuna dintre
cărţile de filozofie, cu care se ocupase în ultima vreme, nu avea dispoziţie.
Nu era momentul pentru nici o vorbă scrisă de vreun german. Dacă Bertram
ar fi venit să-l viziteze, Thomas l-ar fi întrebat ce rost mai avusese războiul,
de vreme ce fusese pierdut cu atâta uşurinţă. Şi-ar fi vrut să ştie şi el de ce
mai putea fi mândră Germania, de atunci înainte.
Pe de altă parte, presupunând că Heinrich i-ar fi făcut o vizită, l-ar fi
întrebat dacă şi Germania urma să trăiască, de atunci înainte, precum alte
ţări – sub controlul puterilor victorioase. Ce-ar mai fi însemnat să scrii în
limba germană, să lucrezi într-un birou cu pereţii tapetaţi de marile cărţi
germane, să stai serile şi să asculţi muzică germană la gramofon?
S-a gândit la tinerii costumaţi în ţărani, care azvârleau cu mere către
burghezii bogaţi. Până aici se ajunsese? La parodie, la inutilitate, la
stupizenie? La doar atâta lucru se reducea proiectul grandios care fusese
Germania?
Erika şi Klaus dovedeau interes în continuare faţă de ştirile fiecărei zile.
Când s-au ţinut primele alegeri de după război, au fost încântaţi de ideea că
femeile votau şi ele pentru prima dată, văzând în asta un alt prilej de a se
comporta, în general, nerespectuos faţă de adulţii din jurul lor, în timpul
mesei. Când a venit Julia în vizită, de la Polling, Erika i-a spus că, din câte
auzise ea, toate femeile căsătorite urmau să fie obligate să voteze la fel ca
soţii lor.
— Eventual să promită că votează la fel, scumpa mea, i-a spus mama ei,
numai că votul e secret. Cu excepţia bunicii mele, care a făcut deja cunoscut
cum va vota.
 — Tu cum o să votezi? a întrebat-o Klaus cel mic pe propria bunică.
— Înţelept, aşa o să votez, i-a răspuns Julia.
— Şi Magicianul? a insistat Klaus.
Iar Thomas a râs, pentru prima dată după luni întregi.
— Eu am să votez la fel ca mama voastră, care la fel o să voteze –
înţelept.
— Şi care va fi rezultatul? a vrut să afle Klaus de la tatăl său.
Dar, când să apuce să-i răspundă Thomas, Katia l-a întrerupt şi-a zis:
— Germania va deveni o democraţie.
— Şi cu socialiştii, cum rămâne? a întrebat Klaus.
— O să fie şi ei parte a democraţiei, l-a informat Katia, pe un ton ferm.
— Herr Bertram e socialist? a insistat Klaus.
— Nu este, nu, i-a răspuns mama lui.
— Eu sunt socialist, a zis Klaus. La fel şi Erika.
— Treceţi, atunci, pe baricade amândoi, a răspuns Thomas. E loc destul
pentru toţi.
— Sunt mult prea mici ca să li se vorbească de baricade, a intervenit
Julia.
— Golo e bolşevic, a zis Klaus.
— Ba nu sunt! a zbierat Golo.
— Klaus, a zis Thomas, ori stai drept pe scaun, ori pleci de la masă.
— Ştii, a schimbat vorba Julia, mie nu mi-a plăcut niciodată kaiserul ăsta.
Cei noi o să-mi placă mai mult, sunt sigură, numai să nu înceapă să-mi
spună că toţi oamenii sunt egali. Am învăţat prea puţin în viaţă, dar am
încredere în atâta cât ştiu despre inferioritatea multora, inclusiv a unor
oameni care au despre ei înşişi o părere foarte bună.
— Clasa muncitoare, ea o să preia puterea, s-a pronunţat Klaus.
— Cine ţi-a spus aşa ceva? l-a întrebat bunica lui.
— Unchiul nostru, Klaus.
— Sunt convinsă că e mai mult decât prost informat, i-a dat replica Julia.
— Magicianul e de acord, a zis Erika.
— Erika, mai taci! i-a strigat maică-sa.
— Cauza cui o susţii? l-a întrebat Julia pe Thomas. E foarte greu de ştiut.
Întâlnesc oameni care mă-ntreabă.
 — Eu sunt de partea Germaniei, a zis Thomas. A Germaniei întregi – şi
s-a uitat spre Katia, pe care a văzut-o cum scutura din cap.
Thomas concepuse Reflecţiile unui apolitic ca pe o intervenţie într-o
dezbatere. Până când i s-au publicat, dezbaterea trecuse mai departe. Dacă
unele recenzii au fost de-a dreptul dezagreabile, puţini s-au deranjat să
explice mai în amănunt de ce le displăcuse cartea. Noul roman al lui
Heinrich, în schimb, a fost aclamat.
Sufrageria familiei se transformase într-un câmp de bătălie, de îndată ce
Erika şi Klaus descoperiseră că părinţii lor nu vedeau cu aceiaşi ochi
evoluţiile politice. Fata îşi făcuse un obicei din a lua legătura cu Klaus
Pringsheim prin telefon, ca să afle ce mai era nou, şi cobora la bucătărie,
când venea câte un furnizor să livreze ceva, ca să se intereseze de ce se mai
întâmpla pe străzile din München.
— Când copilăream eu la Lübeck, le-a spus Thomas, o fată de
treisprezece ani şi fratele ei de doisprezece păstrau tăcerea, până când li se
adresa cineva.
— Suntem în secolul XX, i-a întors vorba Klaus.
— Şi-aici, la München, o să fie revoluţie, a întărit Erika.
Într-o seară, în timp ce Thomas era în camera lui de lucru, a intrat Katia,
să-l întrebe dacă-şi amintea de un tânăr scriitor pe nume Kurt Eisner.
— E prieten cu Heinrich, i-a răspuns Thomas. Unul dintre tipii care erau
mereu arestaţi, pentru că distribuiau manifeste prost imprimate, care incitau
la răzvrătire.
— La bucătărie, se vorbeşte că individul ăsta e pe cale să pornească o
revoluţie, a zis Katia.
— De ce, a scris ceva?
— Nu, a preluat controlul asupra oraşului.
În decurs de câteva zile, servitorii au încetat să mai vină la lucru, iar
Katia s-a trezit că-i era cu neputinţă să mai facă rost de orice de mâncare, de
pe piaţa neagră. Erikăi şi lui Klaus li s-a interzis cu desăvârşire să se
apropie măcar de telefon, dar tot reuşeau, cumva, să afle zvonurile şi
speculaţiile.
— E ceva în stil sovietic, a zis Erika.
— Ştii tu ce înseamnă asta? s-a întors Thomas către ea şi-a întrebat-o.
 — Că-i împuşcă pe bogătaşi, a răspuns Klaus în locul surorii lui.
— O să-i scoată afară din case, a completat Golo.
— De unde aţi auzit voi toate astea?
— Ştie toată lumea, i-a trântit Erika.
Pe Thomas l-a şocat să afle, despre Kurt Eisner, că fusese împuşcat
mortal de un extremist de dreapta. Senzaţia lui a fost că Heinrich înfrunta
un pericol rostind elogiul funebru, la înmormântare.
Katia s-a dumirit că chauffeur-ul, Karl, deţinea informaţiile cele mai
precise, de obicei. Într-o dimineaţă, a intrat în camera de lucru a lui Thomas
cu două nume notate pe o hârtiuţă.
— Ăştia doi au preluat puterea, i-a spus. Ei conduc totul acum. Dar nu se
ocupă şi de aprovizionare, pentru că eu nu pot să fac rost de făină, şi nu se
găseşte lapte. Femeia de la care luam laptele a fost avertizată.
— Arată-mi numele, i-a spus Thomas. Apoi a izbucnit în râs, văzând ce
nume îşi notase ea, ca să nu le uite: ale lui Ernst Toller şi Erich Mühsam.
Sunt poeţi, a continuat el. Stau prin cafenele.
— Sunt membri ai Consiliului Central, a zis Katia. Dacă vrei orice, la ei
trebuie să te duci.
Mai târziu, în aceeaşi zi, a venit în vizită Klaus Pringsheim.
— A trebuit s-o iau pe o rută ocolitoare, le-a spus Katiei şi lui Thomas,
pentru că sunt poeţi care au înălţat blocade şi au nişte figuri înfricoşătoare,
ca de sălbăticiuni.
— Mai bine rămâneai acasă, l-a sfătuit sora lui.
— Acasă a devenit insuportabil. Tata s-a trezit ameninţat. I s-a explicat că
va trebui, până la urmă, să-şi predea casa şi tablourile, dar că deocamdată
nu vor de la el decât numerele conturilor din Elveţia.
— Sper c-a refuzat, a zis Thomas.
— E-n stare de şoc. Mama l-a recunoscut pe unul dintre băieţii respectivi
şi-a urlat la el, de ăla s-a şi speriat. Cică e dintr-o familie de intelectuali. L-a
poftit să plece şi l-a prevenit că vor exista repercusiuni, în caz contrar.
— Şi el ce-a făcut? a întrebat Katia.
— A îndreptat un pistol către ea şi i-a spus că s-a săturat de prostiile ei.
Atunci m-am strecurat eu afară. Am încercat să arăt ca un servitor. Mă
gândeam că mai aveam puţin până să fim şi noi împuşcaţi en masse33, ca
Romanovii. Am fi devenit o altă cause célèbre34.
De când începuseră să circule veşti despre cum avea loc o revoluţie la
München, Thomas nu se mai aventurase afară din casă. Dar apoi,
descoperind că amândoi părinţii Katiei îşi croiseră drumul până la uşa lui
fără probleme, şi-a pus problema cât de reală era, cu adevărat, acea
revoluţie. Bucuria resimţită de socrul său când îşi auzea propria voce fusese
mult amplificată de răzmeriţa cu pricina.
— Ăştia propovăduiesc egalitatea între oameni, ceea ce înseamnă că
urăsc pe oricine care nu-i ca ei înşişi, a zis Alfred Pringsheim. Şi ceea ce
vor este să locuim cu toţii într-o singură cameră şi să nu avem altă ocupaţie
decât să ne servim servitorii. Ei bine, noi nu vrem aşa ceva, şi nici servitorii
noştri nu vor.
— Mă rog, cei mai mulţi dintre ei nu vor, l-a întrerupt fiul său, Klaus.
— Eu cred c-am face bine, cu toţii, să vorbim ceva mai încet, a zis Katia.
— Lucrurile-astea o să devină realitate cât de curând, a continuat tatăl ei.
Dar, înainte să fiu redus la tăcere, pot să v-atrag atenţia la ministrul aşa-zis
de finanţe din noul, bravul, ilegitimul guvern al Bavariei? Individul a
proclamat sus şi tare că el nu crede în bani. Vrea să fie aboliţi banii – toţi!
Iar doctorul Lipp, care se ocupă de afacerile externe, este un ţăcănit cu acte-
n regulă. Cred c-ar trebui să ne tremure şi ghetele-n picioare, numai la
gândul c-au ajuns asemenea oameni să conducă un oraş ca Münchenul. Sunt
indignat c-această liotă de paraziţi n-au fost arestaţi şi băgaţi în temniţă.
Slavă Domnului că mai există Elveţia – fiţi atenţi la ce vă spun. Duceţi-mă
acolo – acum!
— Poate c-ar fi bine să ne ţinem indignarea la păstrare, a comentat fiica
lui.
— Chiar aşa, s-a grăbit s-o completeze Thomas. E posibil să avem nevoie
de ea, nu peste mult timp.
Când a venit şi Erika în salon, bunicii s-au ridicat s-o îmbrăţişeze, dar ea
s-a tras înapoi.
— Mi s-a spus că e-n vigoare o interdicţie de circulaţie şi că veţi fi
arestaţi, dacă nu plecaţi chiar acum.
Soţii Pringsheim au părut uimiţi de tonul solemn adoptat de nepoata lor.
Erika se uita la ei de parcă ar fi avut un control oarecare asupra destinului
lor. Thomas a văzut că până şi Klaus, unchiul ei, rămăsese fără grai.
Lui Thomas i-a luat ceva timp să accepte că exista, într-adevăr, o nouă
guvernare la München, care şi funcţiona, formată din poeţi, visători şi
prieteni de-ai lui Heinrich. Ce-l mai reconforta era vestea că nici o revoltă
echivalentă nu se petrecuse în alte oraşe mari germane, care să şi aibă
succes. Însemna că armata, eventual, ar fi putut înăbuşi o asemenea
răzmeriţă, văzând în asta o metodă prin care şi-ar mai fi putut repara, cât de
cât, onoarea şifonată în război.
Era convins, uneori, că tot ce aveau de făcut era să aştepte. Bavaria era
deopotrivă catolică şi conservatoare. N-ar fi acceptat în linişte, la cârma ei,
o grupare de atei învederaţi. Mai credea, în plus, că, deşi Germania pierduse
războiul, nu-şi pierduse cu totul şi putinţa de a organiza un atac strategic,
bine chibzuit, împotriva oricui punea mâna pe putere în acel interludiu
straniu, de-a dreptul şocant, care venise în siajul războiului. Pe de altă parte,
nu era imposibil ca militarii să fi fost la modul fatal demoralizaţi de
înfrângere.
Îşi dorea ca statul să întreprindă ceva, până nu apucau poeţii şi prietenii
lor să-şi dea seama că riscau să fie ori executaţi, ori condamnaţi la sentinţe
grele cu închisoarea. De vreme ce toţi acei aşa-zişi lideri ai revoluţiei încă
mai erau văzuţi în absurditatea lor de persoane precum socrul său, batjocura
la adresa lor era susceptibilă să-i facă foarte periculoşi, în viziunea lui
Thomas, dacă simţeau, cumva, nevoia urgentă de-a fi luaţi în serios.
În cele din urmă, când ameninţarea unui atac propriu-zis al trupelor
statului a devenit palpabilă, rebelii au luat ostatici din rândurile familiilor de
prim-plan, din clasa medie superioară. Fiindcă Thomas vânduse casa de
vacanţă de la Bad Tölz, familia Mann s-a văzut nevoită să rămână în
reşedinţa de pe Poschingerstrasse, iar el a renunţat la plimbările de după-
masă şi-a căutat să nu iasă în evidenţă sub nici o formă.
Katia, după cum ştia, vorbise cu Erika şi Klaus, şi-i prevenise ca nu
cumva să discute cu servitorii, nici să-i telefoneze unchiului lor, nici să
răspândească zvonuri, indiferent de care anume. De vreme ce şcolile
fuseseră închise, urmau să-şi facă lecţiile sub atenta supraveghere a mamei
lor.
 Sub o formă sau alta, copiii aflaseră că bărbaţii precum tatăl lor erau
arestaţi, iar case ca a lor jefuite. Deşi celor doi mai mari li se făcuse frică să
mai fie neascultători pe faţă, Golo, pe care Katia nici nu se gândise măcar
să-l instruiască, se fâţâia prin casă, răcnind în gura mare:
— O să ne-mpuşte pe to-oţi!
Trebuia să fi existat, printre noii conducători, se gândea Thomas, vreunul
care să fi ştiut despre neînţelegerile dintre el şi fratele lui. Avea mare noroc
dacă se găsise careva să-i citească lui cartea, fiindcă inşi înarmaţi cutreierau
străzile oraşului, în căutarea celor care susţinuseră de bună-voie clasa
conducătoare, cu vorba sau cu fapta.
Când trupele erau pregătite, în sfârşit, să pătrundă în oraş, ca să pună
capăt revoluţiei, Karl, chauffeur-ul, a venit cu zvonul că insurgenţii
trecuseră la execuţii sumare printre cei pe care-i luaseră ostatici. Cum
familia Mann şi servitorii lor nu se apropiau de ferestre, Thomas îşi
petrecea cât mai mult timp cu putinţă în camera lui de lucru. Dacă revoluţia
ieşea învingătoare, atunci predicţiile socrului său ar fi devenit realitate, iar
ei toţi s-ar fi văzut obligaţi să ia ce puteau din tot avutul şi să-şi croiască
drum spre frontiera elveţiană. Şi ar fi fost norocoşi, dacă ajungeau până
acolo şi scăpau.
Îi venea să dea cu pumnul în masă de furie, numai gândindu-se la cât de
puţin i-ar fi păsat de Germania, realmente, dacă s-ar fi întâmplat ca ţara lui
să devină un focar de necredinţă, răzvrătire şi haos. Îşi dădea seama şi
singur că mai mult îi păsa de propria persoană şi de proprietăţile lui.
Răzmeriţa de pe străzi îl redusese la statutul unui burghez mărunt; până
atunci, nu făcuse altceva decât să se bucure de privilegii.
Nici unul dintre vecinii lui nu mai trecea pe la el, după cum nici el nu-i
mai vizita pe cei din apropiere. Ajunsese un om fără ţară. Germania lui
parcă ar fi fost un personaj dintr-un roman, care stârnea prea multe pasiuni
şi de care se cuvenea să se dezbare. Parcă se şi vedea târât afară din propria
casă de nişte poetaşi înarmaţi, miopi, ofticoşi, cu atât mai hotărâţi şi mai
sălbatici cu cât le era mai mare interesul în frumos. Îl stăpânea convingerea
că erau pline celulele puşcăriilor, în acele zile, şi că umblau alandala o
mulţime de tineri înflăcăraţi, lăsaţi să le facă prizonierilor ce voiau. Nu mai
era mult până ar fi început să-i scoată pe unii afară, în stradă, şi chiar să-i
împuşte. Se înfiora la gândul c-ar fi putut ajunge în captivitate şi să fie trezit
în zori de numele strigate în gura mare, ale celor pe care-i aştepta plutonul
de execuţie.
Orice gând care-i trecuse în ultimii ani prin minte nu mai însemna mai
nimic în lumina sentimentului de pieire iminentă, care-l încerca în prezent.
El, care vizualizase finalul războiului ca fiind reprezentat de o maximă
energie imaginativă şi de stabilitate socială, ajunsese acum să nu mai poată
dormi, atât de îngrijorat era de soarta proprie şi de a familiei lui.
Răzmeriţa s-a sfârşit încet, zgomotul împuşcăturilor făcându-i pe toţi să
tremure de frică, mai puţin pe Golo, care bătea din palme de bucurie, când
le auzea trosnind. Karl, chauffeur-ul, i-a spus Katiei că Thomas ar fi făcut
bine să se ascundă pe undeva prin pod, fiindcă revoluţionarii erau în stare
de orice, de-acum, dacă se apropia momentul când ar fi fost bătuţi. În
schimb, Thomas a rămas în camera lui de lucru – tot acolo îşi lua şi mesele
– şi-a rugat-o pe Katia să stea cu el cât putea ea de mult.
Singura consolare a lui Thomas, în urma Revoluţiei de la München, a
fost micuţa Elisabeth, care tocmai învăţa să meargă de-a buşilea. O lua cu el
în biroul său în fiecare dimineaţă, de îndată ce se termina micul-dejun.
Acolo, stătea cu privirile pe ea şi-o studia, în timp ce copila se uita de jur-
împrejurul camerei, cu căutătura ei placidă, însă denotând inteligenţă, şi,
după ce stabilea că nu exista nimic, printre toate acele cărţi şi mobile grele,
care ar fi putut-o distra, lua poziţia necesară şi o pornea spre uşa închisă,
de-a buşilea. Abia după tot ritualul, Elisabeth dădea un semn că ştia de
prezenţa tatălui ei în aceeaşi cameră, fiindcă îşi întorcea capul spre Thomas
şi-i dădea de înţeles că trebuia să-i deschidă uşa, ca să poată ea să pornească
spre locurile unde bănuia că sora şi fraţii ei produceau ceva ce aducea cu
distracţia.
La scurt timp după ce revoluţia fusese înăbuşită, acasă la familia Mann a
venit în vizită un tânăr poet, palid şi tras la faţă, care a zis că fusese trimis
de Heinrich. Fiind chemat de unul dintre servitori în vestibul, Thomas nu şi-
a invitat vizitatorul nici în camera de zi, nici în camera lui de lucru.
— Nu putea să vină Heinrich personal? a întrebat.
Tânărul a făcut un gest de impacienţă şi-a zis:
— Avem nevoie de ajutor. Sunt prieten cu Ernst Toller, care v-admiră şi
pe dumneavoastră, v-admiră şi cărţile. Ernst e-n pericol să fie executat. Am
fost trimis la dumneavoastră să vă rog să semnaţi o petiţie în favoarea lui,
prin care să cereţi ca sentinţa să-i fie comutată.
— Cine v-a trimis?
— Fratele dumneavoastră mi-a spus c-aş face bine să vin aici. Dar şi
Ernst Toller întreabă dacă sunteţi de acord să semnaţi.
Auzind-o pe Katia cum cobora scările, Thomas a întors capul către ea.
— Tânărul aici de faţă e prieten cu Heinrich, i-a spus.
— Atunci, ar trebui să-l invităm înăuntru, a fost de părere soţia lui.
Dar tânărul a refuzat să se aşeze. A zis:
— Dat fiind cine sunteţi, aveţi influenţă.
— Eu n-am sprijinit revoluţia, l-a informat gazda.
Celălalt a zâmbit:
— Cred că suntem conştienţi de asta.
Îi replicase pe un ton aproape sarcastic, de unde a rezultat un moment de
tensiune. Thomas a simţit că vizitatorul era pe punctul de a-i întoarce
spatele şi a ieşi din casă, dar se răzgândise în ultima clipă.
— Figuraţi pe lista celor care urmau să fie arestaţi, a zis. Eram acolo, în
cameră, când s-a dat citire listei. Şi doi dintre conducătorii noştri au insistat
ca numele dumneavoastră să fie şters de pe listă. Unul a fost Erich Mühsam,
celălalt – Ernst Toller. Toller chiar a vorbit cu elocvenţă despre virtuţile
dumneavoastră.
Lui Thomas, aproape că i-a venit să zâmbească, auzind că el ar fi avut
„virtuţi“, şi-a dat să întrebe care vor fi fost acelea. În schimb, a zis:
— Amabil din partea lui.
— A fost un gest de curaj pe care l-a făcut Ernst. Mai erau şi alţii, în acea
încăpere, şi mulţi n-au fost de acord cu el. Dar el a stat ferm pe poziţie,
împotriva tuturor. Vă pot asigura de asta. Şi vă pot asigura şi de faptul că
numele fratelui dumneavoastră a fost evocat.
— În ce fel?
— Într-un fel care v-a salvat.
Ceea ce l-a surprins pe Thomas, după ce se declarase de acord să scrie
acea scrisoare, a fost cât de bine cunoştea protocoalele tânărul respectiv,
cum se cerea formulată scrisoarea şi cui trebuia să-i fie adresată. I-a spus şi
că trebuia făcută o copie de pe ea, dar a sugerat că apelul la clemenţă nu
trebuia făcut public, pentru moment. Dacă Ernst Toller mai avea nevoie de
ajutor, el avea să revină.
Într-o după-amiază, pregătit să iasă la plimbare, ca de obicei, Thomas n-a
reuşit să dea de Katia nici în casă, nici în grădină. Până la urmă, auzind
strigăte de sus, de la etaj, i-a găsit pe Klaus şi Erika.
— Unde e mama voastră? i-a întrebat.
— S-a dus în vizită la Mimi, i-a răspuns Klaus.
— Care Mimi?
— Nu-i decât o singură Mimi, i-a replicat Erika. Eu am răspuns la
telefon. Şi, de îndată ce-a lăsat receptorul jos, mama şi-a pus pălăria şi
paltonul şi s-a dus în vizită la Mimi.
Erika pronunţa numele Mimi de parcă ar fi fost inventat ca s-o distreze pe
ea.
Când s-a întors, Katia s-a dus glonţ la camera de lucru a lui Thomas. A
deschis uşa, cu pălăria şi paltonul încă pe ea, şi-a zis:
— Acum, eu am nevoie să scrii un bilet. Pot să-ţi spun ce să scrii în el
sau îl compui tu însuţi. Trebuie să însoţească nişte flori, care-i vor fi trimise
din partea ta fratelui tău, care e-n spital. Nu mai este în pericol, dar a avut
peritonită, şi toţi au crezut că nu avea şanse de supravieţuire. Mimi e şi-
acum disperată. Florile şi biletul din partea ta vor veni ca o mare surpriză.
Şi i-a întins lui Thomas un stilou.
— Am şi eu stilou, a zis el. Bine, un bilet scriu, dar nu va fi o apologie.
De cum au fost expediate biletul şi florile, Heinrich, cu toată starea lui
încă fragilă, a dat de înţeles că-i făcuseră mare plăcere, când le primise.
Când s-a întors Heinrich acasă de la spital, Mimi i-a scris Katiei că soţul
ei s-ar fi bucurat foarte tare dacă fratele lui ar fi venit să-l viziteze.
Thomas, aşadar, s-a dus la Heinrich acasă, pe Leopoldstrasse, cu un
buchet de flori pentru Mimi şi un volum din poeziile lui Rilke, pentru soţul
ei. Uşa de la intrarea în apartament i-a fost deschisă de Mimi, care a profitat
de ocazie şi s-a prezentat:
— Sunt o admiratoare, i-a spus lui Thomas. Aşa că era momentul să ne şi
cunoaştem.
Avea părul aranjat în cine ştie cum se numea stilul acela, foarte în vogă,
şi un accent mai curând franţuzesc decât ceh. Tonul pe care i-a vorbit lui
Thomas era cu vino-ncoace, dar discret şi elegant. Era toată numai prezenţă,
numai şarm, în timp ce-l escorta pe musafir înspre salon, unde avea să-şi
întâlnească fratele.
— Am adus un prieten vechi, a zis.
Apartamentul era decorat de o manieră care scotea în evidenţă faptul că
era foarte înghesuit. Covoare turceşti. Tapet roşu. Tablouri peste tot, chiar şi
rezemate de rafturile pline cu cărţi; iar pe multele măsuţe şi birouaşe tronau
statuete şi vaze de forme bizare. Draperiile bleumarin erau din mătase
aspră.
În mijlocul acelui amalgam de forme şi culori, pe un mal de perne cu
învelitori care păreau arabice, trona Heinrich, îmbrăcat cu costum, cravată
şi-o cămaşă albă, cu aerul că era nouă-nouţă. Avea pantofi italieneşti, i s-a
părut lui Thomas. Oricând putea trece drept un om de afaceri sau vreun
politician conservator.
Mimi a venit curând cu cafeaua. Ceştile erau dintr-un porţelan delicat.
Cafetiera, în schimb, era una modernă. Mimi şi-a rotit privirile peste scena
cu cei doi fraţi şi a zâmbit la modul ştiutor şi satisfăcut, după care a părăsit
încăperea, care era despărţită de camera de lucru printr-un fel de draperie
făcută din şiraguri de mărgele de sticlă, care atârnau de sus până jos, în
cadrul acelei treceri.
Katia şi soţul ei căzuseră de acord că, fie şi provocat de Heinrich,
Thomas nu s-ar fi aventurat să discute politică. Dar Heinrich, din câte a
văzut fratele lui, îşi dezvoltase un şarm oţelit, de patrician. I-a spus lui
Thomas că-i părea rău că nu se căsătorise cu mulţi ani mai înainte, că nimic
nu se compara cu viaţa de familist. I se luminaseră ochii de râs, în timp ce
vorbea.
Pe urmă, au discutat despre sănătatea şubredă a mamei lor şi despre
scăderea veniturilor ei, ca urmare a inflaţiei. Şi-au pus întrebarea cât de
mult mai putea supravieţui. Pe un ton mult mai puţin grav, s-au minunat
amândoi de fratele lor, Viktor, care trecuse prin război neatins, şi cât de
obişnuit era ca om, cât de obtuz şi de nefamiliarizat cu cărţile.
— Măcar să fi fost noi cu toţii ca Viktor! a exclamat Heinrich. Lui nu i s-
a întunecat mintea de atâtea cărţi.
 În timp ce conversau şi-şi sorbeau cafelele, o fetiţă şi-a făcut apariţia în
cameră. S-a dovedit a fi timidă şi stingheră, când a văzut acel străin, fiindcă
s-a îndreptat fără o vorbă către tatăl ei, înfundându-şi faţa în poala lui. Când
şi-a ridicat privirile, în cele din urmă, Thomas i-a făcut mica şmecherie cu
degetele, pe care o făcuse de-a lungul anilor, şi-o răsfăcuse, la el acasă,
lăsând să pară că degetul mare îi dispăruse. Fetiţa şi-a înfundat iar
mutrişoara în poala tatălui ei.
— Ţi-o prezint pe Goschi, a zis Heinrich.
Mama fetiţei a venit şi ea lângă ei toţi şi-a îndemnat-o pe Goschi să-i
ureze bun-venit unchiului ei. Când copila s-a ridicat şi s-a uitat ţintă la el,
Thomas a văzut, în ochii ei negri şi în maxilarul pătrăţos, două generaţii din
familia lui dinspre tată. Mătuşa, bunica, tatăl lui – toţi parcă se adunaseră
laolaltă într-un singur chip. S-a întors către Heinrich.
— Ştiu, i-a luat-o înainte fratele lui.
— Este o prinţesă hanseatică, a zis Mimi. Nu-i aşa că asta eşti, iubito?
Goschi a scuturat din cap că nu.
— Cum ai făcut să ţi se întoarcă degetul mare la restul mâinii? a vrut să
afle de la Thomas.
— Prin magie, a zis el. Sunt magician.
— Poţi să mai faci o dată? l-a întrebat fetiţa.
Thomas a anunţat-o pe soţia lui că simţea nevoia să-l revadă pe Ernst
Bertram, fiindcă trecuse prea mult timp de când nu se mai întâlniseră.
— A fost o greşeală să-i cerem lui s-o năşească pe Elisabeth, i-a răspuns
Katia. Dacă întreabă de ea, cel mai bine ar fi să-i spunem că e la bunici.
De îndată ce se instalaseră amândoi în camera de lucru, Thomas l-a
informat pe Bertram că luase legătura cu fratele său, asigurându-l că nu-şi
făcea iluzii în privinţa fragilităţii şi-a dificultăţii de a repune pe picioare
orice relaţie cu Heinrich. Propriile-i vederi nu se schimbaseră, Bertram
putea să stea liniştit, dar ajunsese din ce în ce mai mult să creadă în ideea
umanităţii şi să exploreze ce-ar fi putut însemna ea în lumea reală, adică
într-o Germanie înfrântă.
S-a simţit iritat când Bertram a reacţionat la vorbele lui printr-o tăcere ca
de gheaţă.
— Trăim într-o Germanie înfrântă, a zis tot el. Vechile concepţii nu mai
ţin.
— Pare numai să fie o înfrângere, a comentat Bertram. De fapt, e doar
primul pas către victorie.
— Ba este o înfrângere şi-atât, a zis Thomas. Mergeţi la gară şi uitaţi-vă
la toţi bărbaţii răniţi, care-şi caută un adăpost acolo. La cei fără un picior, la
cei orbi, la cei care şi-au pierdut uzul raţiunii. Întrebaţi-i pe ei ce-a fost:
victorie, sau înfrângere?
— Vorbiţi de parcă aţi fi fratele dumneavoastră, i-a trântit Bertram.
Când rămăsese Katia însărcinată iar, în anul precedent, mama ei o
sfătuise că cel mai bine ar fi fost să avorteze şi se pusese pe făcut pregătirile
în acest sens. Poziţia oficială a clanului Pringsheim era că fiica lor era sleită
de puteri, pentru că se îngrijea de casă, avea de-a face cu nişte copii
turbulenţi şi trebuia să păstorească şi un soţ care se ferecase într-un vis
aiurit despre Germania, în timp ce scria la o carte imposibil de citit.
Katia şi Thomas merseseră la cabinetul doctorului, pentru a discuta
despre avort. El remarcase cu cât calm punea soţia lui întrebări amănunţite
în privinţa procedurii. După ce-şi făcuse programare, în timp ce părăseau
clădirea, Katia îl înştiinţase, la fel de liniştită:
— Eu am de gând să păstrez acest copil.
Thomas îi oferise braţul, şi ea şi-l strecurase pe al ei pe sub al lui, apoi se
îndreptaseră către automobil, fără să mai scoată vreo altă vorbă nici unul.
Naşterea s-a dovedit una dificilă. Câteva săptămâni i s-a cerut Katiei să
rămână în pat, după venirea pe lume a lui Michael. Având grijă de copii în
această perioadă, Thomas a observat că şi Erika, şi Klaus, în absenţa mamei
lor, începuseră să se îmbrace altfel şi-şi dădeau aere de adulţi. Erika, din
câte văzuse el, avea deja sânii în formare, iar lui Klaus i se înăsprise vocea.
Când a întrebat-o pe Katia dacă şi ea zărise lucrurile acelea, soţia lui a râs şi
i-a spus că da, văzuse deja, de câteva luni bune.
Toată familia, la fel ca şi servitorii, făceau tot posibilul s-o încurajeze pe
Elisabeth, acum în vârstă de un an, să vină cu tatăl ei în vizită la mama sa,
ca să-şi vadă frăţiorul nou-născut. Dar ea, de îndată ce-a văzut bebeluşul în
pat cu mama ei, s-a dat înapoi şi-a cerut să fie dusă de acolo. Data
următoare, când Thomas a încercat s-o ducă în camera Katiei, Elisabeth a
scuturat din cap şi, ajunsă în capul scărilor, a făcut semn imperios cu
mânuţa că voia să coboare la nivelul de mai jos.
Erika şi Klaus, când fuseseră mici, se bucuraseră să fie unul în compania
celuilalt. Şi Golo, după ce învăţase să citească, o găsea pe Monika, o lua cu
el într-o parte mai liniştită a casei, şi acolo îi citea. Elisabeth, în schimb, a
decis că Michael trebuia ignorat. Când el plângea, ea făcea un tărăboi
întreg, de parcă i-ar fi stricat ziua cu totul. Mergea să-l caute pe Golo, pe
care-i venea cel mai uşor să-l manipuleze, şi-l punea să se ţină după ea şi s-
o protejeze de frăţiorul ei mai mic. În primii ani de viaţă ai lui Michael, din
câte a reuşit să reconstituie Thomas, Elisabeth nu s-a uitat nici măcar o dată
la el, dacă putea să evite acest lucru. În timp ce Katia şi mama ei, până şi
Erika, erau de părere că în asta constau primele semne ale unui caracter
negativ, Thomas găsea că determinarea pe care o demonstra Elisabeth era
incompatibilă cu un bebeluş impresionant şi fascinant.
Odată ce deprinsese mersul, Elisabeth îşi făcea din proprie iniţiativă
apariţia în camera de lucru a lui Thomas, dimineaţa. Nici nu apuca să
deschidă bine uşa, că şi ducea un deget la buze, ca să-i dea de înţeles fără
echivoc tatălui ei că ea una, ca şi el, de fapt, simţea nevoia unei tăceri
desăvârşite. Iar după ce a învăţat să şi vorbească, restul familiei se folosea
de ea, pentru a-i transmite lui mesaje.
Klaus şi Erika deveniseră majori într-o epocă de război, şi apoi de
revoluţie, şi nu erau în stare să vorbească prea mult despre nimic altceva în
afară de politică. Se repezeau să pună mâna pe ziare, înaintea tatălui lor.
Amândurora le plăcea în continuare să exacerbeze diferenţele de vederi
dintre părinţii lor în privinţa viitorului Germaniei.
— Ce-i rău în legătură cu democraţia? s-a interesat Klaus, într-o bună zi.
— Nimic, a zis Katia.
— Nu ne dorim sisteme impuse din afară, a zis Thomas. Germanii să
decidă ce vor germanii.
— Adică eşti împotriva democraţiei? a întrebat Erika.
— Nu, cred în umanitate, i-a răspuns el.
— În asta credem cu toţii, a zis Klaus. Dar şi-n democraţie credem. Eu
cred. Erika, şi ea crede. Prietenii noştri cred, mama mea crede, unchiul
Klaus crede, unchiul Heinrich crede.
— De unde ştii că şi unchiul tău Heinrich crede în democraţie?
 — Toată lumea ştie atâta lucru, s-a băgat în vorbă Golo.
— Democraţia se va impune, a zis Thomas. Şi speranţa mea este să se
impună din credinţa germanilor în umanitate. Şi sunt convins că asta-i şi
părerea fratelui meu.
Katia s-a uitat la el şi-a încuviinţat din cap.
Câteva luni mai târziu, Katia, în timp ce-şi făceau plimbarea, i-a
reamintit ce zisese despre democraţie mai demult.
— Cititorii tăi ar vrea să-ţi cunoască vederile despre o eventuală
republică germană, i-a spus.
— O să trebuiască să-mi aştepte romanul, până să mai audă vreo vorbă
de la mine. Ultimul meu efort de a intra în comunicare cu ei nu a fost bine
primit chiar de toţi.
— Eu cred c-ai face bine să scrii un eseu, un articol, să ţii o conferinţă.
Nu-i nevoie să spui că te-ai răzgândit, ci numai că sprijinul tău acordat unei
republici germane vine ca o continuare directă a propriilor tale gânduri, pe
măsură ce avansăm în vremurile contemporane. Poţi să spui că nimeni nu
are opinii fixe, mai ales nu acum, şi că ale tale au fost întotdeauna dinamice.
— Dinamice?
— În fine, ăsta-i un cuvânt pe care l-ai putea folosi. Ai putea vorbi şi
despre umanitatea germană, şi despre credinţa ta în ea, care ţi-a fost
întotdeauna, în gândire, un element fundamental.
Thomas a dat din cap afirmativ şi s-a gândit că putea, într-adevăr, să
găsească o modalitate de a face aşa cum îi sugera Katia. Şi-a zâmbit în sinea
lui, convins că ea n-ar mai fi adus niciodată vorba de asta, ştiind că ideea ei
prevalase deja. S-au întors şi-au luat-o înapoi spre casă, mergând încet şi
simţindu-se uşuraţi că la München se aşternuse liniştea la loc.

20. Leo Slezak (1873−1946) a fost un tenor şi actor de origine moravă.

21. Operă în trei acte, pe muzică şi versuri de Richard Wagner, jucată pentru prima oară în 1850.
22. În 1914, Thomas Mann avea treizeci şi nouă de ani, iar Heinrich, fratele său, patruzeci şi trei.
Katia, soţia lui Thomas, şi fratele ei geamăn, Klaus Pringsheim, aveau treizeci şi unu de ani.
23. Otto, prinţ de Bismarck (1815−1898), primul cancelar al Reichului german, din 1871 până în
1890.
24. Klemens, prinţ de Metternich-Winneburg (1773–1859), cancelar al Imperiului Austriac din
1821 până în 1848.
25. Titlul original: Betrachtungen eines Unpolitischen, eseu publicat în 1918.
 26. Scandal juridic şi politic iscat în jurul căpitanului francez de artilerie Alfred Dreyfus (1859–
1935), condamnat în 1894 sub acuzaţia de trădare în folosul Germaniei. A fost achitat şi reabilitat
abia în 1906, după mai multe procese cu soluţii nedrepte şi accente antisemite. În 1898, romancierul
Émile Zola (1840−1902) a publicat o scrisoare deschisă, intitulată J’Accuse…! („Acuz… !“), în care
acuza justiţia franceză coruptă.
27. Rosa Luxemburg (n. Rozalia Luksenburg, 1871−1919), economistă şi activistă germană cu
vederi marxist-leniniste, născută pe teritoriu polonez, într-o familie de evrei naturalizaţi germani.
28. Paul von Beneckendorff und von Hindenburg (1847−1934), general şi om de stat german, şef
al Marelui Stat-Major al Armatei Imperiale germane în cursul Primului Război Mondial, ulterior
preşedinte al Germaniei republicane (1925–1934).
29. La începutul secolului XX, mai ales în Europa, exista obiceiul de a tipări cărţile în tiraje
succesive destul de mici, în funcţie de cererea pieţei, fără ca prelungirile de tiraj să reprezinte o a
doua sau a treia ediţie. În schimb, în Statele Unite, prima carte într-un milion de exemplare deodată s-
a tipărit la Chicago, în anii 1890.
30. Denumire dată regimului de inspiraţie bonapartistă, imperial, de sub domnia lui Napoleon III
(1852−1870), precedat de a Doua Republică şi urmat de a Treia Republică franceze.
31. Wilhelm II (Friedrich Wilhelm Viktor Albert, 1859−1941), ultimul împărat al Germaniei şi
rege al Prusiei, a domnit din 1888 până în 1918. A plecat în exil în Ţările de Jos, cu trenul.
32. Republica de la Weimar s-a constituit în ziua abdicării kaiserului (9 noiembrie 1918) şi a
funcţionat până în 1933, la venirea la putere a naziştilor. Titulatura oficială a statului german a rămas
cea de Reich (Imperiu) până la capitularea din 1945.
33. În masă (în fr., în orig.).
34. Cauză celebră (sau caz celebru – în fr., în orig.). Cuvântul cause are sensul de caz juridic în
franţuzeşte, de dosar la tribunal.
 Capitolul 7
München, 1922

— Vreau să formulez o regulă nouă! a zis Erika, privindu-şi părinţii a

provocare.
— Vreuna pe care ai putea s-o respecţi chiar şi tu? a vrut să ştie mama ei.
— Accept regula, i-a răspuns Erika indirect, precum că fiecare trebuie să
se spele pe mâini, şi anume înainte să vină la masă, Monika în mod special,
care de multe ori umblă cu mâinile murdare.
— Ba n-am mâinile murdare! a protestat Monika.
— Şi, de asemenea, sunt de părere c-ar trebui să venim la masă la timp,
Golo în mod special, care e mult prea ocupat să citească şi uită să mănânce.
Golo a ridicat din umeri.
— Vreau însă o regulă nouă, a continuat Erika, precum că fiecare dintre
cei care stau la masă poate să întrerupă din ce spune pe oricine altcineva, şi
că nimeni nu are dreptul de a termina ce spune. Dacă nu sunt de acord cu ce
spui, vreau să te pot întrerupe. Şi, dacă spui ceva plictisitor, vreau să te pot
opri să mai vorbeşti.
— Noi avem dreptul să te întrerupem pe tine? a întrebat-o Katia. Sau vrei
să fii tu excepţia, ca de obicei?
— Noua mea regulă se aplică oricui.
— Chiar şi Magicianului? a întrebat Monika.
— Mai ales Magicianului, a intervenit Klaus.
Uneori, cei doi copii ai lui mai mari îl intrigau pe Thomas. Parcă se
comportau mai nestăpânit decât fraţii lor mai mici. Alteori, în schimb,
vorbeau cu seriozitate şi pătrundere despre cărţi şi politică. Păreau să fi citit,
nu glumă, din literatura germană, franceză şi engleză. Se cufundaseră în
toate romanele cele mai recente, Klaus afişându-se constant cu scrieri de-ale
lui André Gide şi romane de E.M. Forster. Thomas îşi punea întrebarea însă
când anume se aşezau şi chiar citeau cărţile pe care pretindeau că le-ar fi
admirat în aşa măsură, de vreme ce-şi dedicau timpul liber, atâta cât aveau,
din câte vedea el, întâlnirilor cu cercurile în care socializau, îmbrăcându-se
pentru ieşirile în oraş sau plănuind evenimente teatrale complicate cu
prietenii lor, printre care un anume Ricki Hallgarten, un tânăr frumos şi
strălucit de inteligent, care locuia în vecinătate, şi Pamela Wedekind, fiica
unui dramaturg în vogă35.
Deşi adesea îl iritau chirăielile celor doi copii ai săi şi ale prietenilor cu
care se întâlneau, sosirile şi plecările lor zgomotoase, Thomas era
deopotrivă impresionat de ei. Ricki Hallgarten sugera că prea puţin din
literatura germană se ridica la standardele lui foarte severe. Avea un fel de a
da la o parte corpuri întregi de scrieri, ceea ce pe Klaus îl făcea să-i soarbă
fiecare cuvânt. Insista, de pildă, că mai bune erau comediile lui
Shakespeare, şi nu tragediile lui. Când Thomas l-a întrebat, gândindu-se că
vorbea ca să se dea mare, la care dintre comedii se gândea, tânărul i le-a
numit:
— A douăsprezecea noapte şi Visul unei nopţi de vară. Îmi place forma
lor, modelul pe care-l formează, a zis. Dar, dintre toate piesele, cel mai mult
îmi place Poveste de iarnă, cu toate că nu-i o comedie, propriu-zis, şi c-aş
tăia din ea partea din mijloc, cea cu toţi păstorii.
Thomas nu era convins că el unul citise piesa. Numai că Ricki Hallgarten
nu a remarcat, fiind prea ocupat să facă distincţie între piesele greceşti care-
i plăceau şi cele pe care le admira, dar nu-i plăceau, de fapt. În timp ce
vorbea, îi amintea lui Thomas de fratele Katiei, Klaus Pringsheim, când era
de aceeaşi vârstă şi, la fel, dădea pe dinafară de opinii despre cultură. Arăta
şi la fel de bine, doar că era brunet.
Fiindcă Erika şi Klaus Mann nu reuşeau să se adapteze disciplinei de la
nici o şcoală obişnuită şi făceau întruna obiectul unor plângeri, Katia l-a
convins pe soţul ei să le îngăduie să meargă la un centru educaţional ceva
mai liberal în vederi. Odată instalaţi acolo, Erika şi Klaus n-au ţinut câtuşi
de puţin secrete libertăţile de care se bucurau, până când a trebuit să fie
formulat un edict, cum că nu aveau voie să discute în amănunt despre viaţa
lor nerestricţionată, când se aflau la masă, de faţă cu fraţii şi surorile lor mai
mici, sau dacă erau de faţă mătuşa Lula sau bunicii lor.
 Thomas a fost indignat aflând cum, în timpul unei scurte vizite pe care
le-o făcuse, Klaus Pringsheim îşi încurajase nepoata să i se confeseze, şi
Erika îi spusese că, la şcoala unde era înscrisă, avea în mod regulat poveşti
amoroase cu alte fete, iar Klaus, fratele ei, cu alţi băieţi.
— Nepoata şi nepotul meu, i-a spus fratele Katiei lui Thomas, au
progresat mult faţă de strămoşii lor de la Lübeck – pronunţând numele
oraşului de parcă ar fi vorbit despre cine ştie ce pocitanie de-a naturii. Cu
lipsa lor de inhibiţii, şi la cât de bine arată, ceea ce e clar c-au moştenit de la
mama lor, sunt convins că vor ajunge foarte bine văzuţi, când vor mai
creşte.
— Eu sper să nu crească prea curând, a zis Thomas. Şi am fost de părere,
întotdeauna, că aspectul lor atât de plăcut e ceva ce-au moştenit de la
părinţii lor amândoi.
— Adică vrei să spui că seamănă cu tine?
— Ar fi aşa o mare surpriză?
— Sunt convins că mai au multe surprize de arătat, dacă e-adevărat ce-
am auzit despre ei, a zis Klaus Pringsheim.
Pe Thomas l-a distrat să-i spună Katiei că i se părea că fratele ei, cu toate
pretenţiile lui de tot felul, avea o proastă influenţă asupra celor doi copii ai
lor mai mari.
— Eu mă gândeam că s-ar putea să fie, de fapt, invers, i-a răspuns Katia.
Erika, deşi a protestat de multe ori, şi-a luat Abitur36-ul, dar fratele ei
Klaus a refuzat orice implicare în alte studii. Când mama lui l-a întrebat
cum avea de gând să trăiască, fără vreo calificare formalizată, el i-a râs în
faţă:
— Sunt artist, i-a spus fiul ei.
Thomas a întrebat-o pe Katia cum de ieşiseră asemenea creaturi dintr-o
familie atât de aşezată, cum aveau ei doi.
— Bunica mea era cea mai emancipată femeie din tot Berlinul, i-a
răspuns Katia. Şi mama ta… cu greu ar putea fi descrisă ca fiind rezervată.
Erika, în schimb, a fost aşa cum este din ziua în care s-a născut. L-a tras pe
Klaus după ea. L-a modelat după chipul şi asemănarea ei. Şi noi n-am făcut
nimic să oprim asta. N-am făcut nimic altceva. Sau poate ne-am prefăcut
numai c-am fi fost rezervaţi.
 Lula nu le-a spus lui Thomas şi Katiei că Josef Löhr era pe moarte. Venea
la ei acasă de parcă nimic neobişnuit nu s-ar fi întâmplat. Se împrietenise cu
Monika, în vârstă de unsprezece ani atunci, pe care şi-o făcuse confidentă.
— Este singura dintre copiii voştri cu care pot sta de vorbă, le-a spus.
Ceilalţi sunt prea mari şi tari. Şi-i spun Monikăi lucruri pe care nu le-aş
destăinui nimănui altcuiva, iar ea îmi povesteşte secretele ei.
— Sper că nu-i spui prea multe, a zis Thomas.
— Mai multe decât ţi-aş spune ţie, l-a informat Lula.
Heinrich a venit şi le-a spus că Löhr nu mai avea mult de trăit.
— E plină casa de femei ciudate. Mimi zice că sunt dependente de
morfină. Cu siguranţă se poartă mai mult decât straniu.
Pentru înmormântare, Lula şi-a luat-o drept model pe mama ei, Julia,
după moartea tatălui ei, senatorul. Adoptase, din câte a observat fratele ei, o
aură ca dintr-o altă lume, zâmbind vag, abia vorbind, având faţa dată cu o
pudră care o făcea să arate palidă. Mergând în urma coşciugului, purta un
văl negru şi-şi ţinea lângă ea cele trei fete, dar nu vorbea cu ele. Arăta de
parcă i-ar fi pozat vreunui pictor sau fotograf.
Când Thomas şi Katia, Heinrich şi Mimi s-au apropiat de ea, lângă
mormânt, a dat din cap către ei ca şi cum n-ar fi fost întru totul sigură de
cine erau, de fapt.
Pe urmă, în timp ce Katia şi Mimi se alăturaseră fiicelor Lulei, Thomas şi
Heinrich au rămas ceva mai în urmă.
— Mi-a spus, a zis Heinrich, că banii lăsaţi de Löhr pentru ea nu
valorează aproape nimic.
Thomas trăia, de-acum – cel puţin aşa i se părea –, în trei Germanii.
Prima era cea nouă, în care locuiau fiica şi fiul său mai mari. Era o ţară
dezordonată şi nerespectuoasă, menită să tulbure liniştea oamenilor, care-şi
ducea existenţa ca şi cum lumea întreagă ar fi trebuit reinventată, iar legile
– abrogate şi reformulate.
Şi a doua Germanie tot nouă era, formată dintr-o masă de oameni între
două vârste, care-şi petreceau serile de iarnă citind romane şi cărţi de
poezie; aceştia umpleau sălile de întrunire şi teatrele ca să-l asculte pe el
conferenţiind sau citindu-le din scrierile lui.
În siajul imediat al războiului, trăise cu impresia că el era un fel de paria
pentru mulţi dintre germanii educaţi. Eseurile şi articolele pe care le
publicase fuseseră în consonanţă cu opinia cea mai răspândită de la
începutul războiului, dar deveniseră primejdioase şi învechite pe la
jumătatea lui. Când se sfârşise conflictul, nu mai voia nimeni să audă nimic
din ce aveau de spus oamenii ca el.
Încetul cu încetul însă, ceea ce scrisese despre Germania şi război fusese
dat uitării de memoria publică şi înlocuit cu povestirile şi romanele lui, pe
care germanii au început să le citească în număr mare. Opera lui era văzută
ca reprezentând libertatea – el dramatiza schimbarea. Moartea la Veneţia
era considerată o carte modernă, despre o sexualitate complexă. Casa
Buddenbrook – un roman despre declinul unei vechi Germanii mercantile.
Felul în care prezentase Thomas femeile, în acea primă carte, îi sporise
popularitatea printre femeile cititoare din Germania.
Lui Thomas îi plăcea să primească invitaţii, pe care i le arăta Katiei, apoi
îşi consulta jurnalul privat şi se apuca de făcut aranjamentele necesare. Se
bucura să fie întâmpinat la coborârea din tren sau, dacă nu, să i se trimită o
maşină. Se declara satisfăcut când lua cina cu primarul, sau cu lideri ai
societăţii civile, sau cu editorii şi redactorii literari ai editurilor, înaintea
câte unui eveniment. Se delecta când era tratat cu deferenţă. Ce-i drept,
aprecia şi banii care i se plăteau.
A învăţat din experienţă proprie că publicul nu obosea uşor. Putea să
citească şi câte un ceas întreg, şi pentru oameni tot nu era prea mult. La
sugestia Katiei, făcea introduceri lungi, savurând liniştea impusă, care se
lăsa peste sală, de îndată ce el începea să vorbească. Dacă nu putea fi auzit
foarte uşor, Katia îi făcea câte un semn, iar el ştia că trebuia să ridice vocea.
Uneori, i se părea că ţinea o slujbă religioasă, el însuşi fiind preotul, iar
povestirea sau capitolul pe care le citea ţinând locul textului sacru.
Ca întotdeauna, în public se aflau şi bărbaţi tineri, pe care-i observa. Unii
veniseră cu părinţii lor literari; alţii, adesea mai în vârstă, fuseseră stârniţi
de Moartea la Veneţia. De îndată ce-şi ocupa locul la pupitru, îşi arunca
privirile peste primele rânduri, şi întotdeauna găsea măcar unul. Se uita la el
mai întâi fix, pe urmă lung, îşi muta privirile în altă parte, apoi şi le întorcea
către acela cu mai multă intensitate, până când tânărul ajungea la concluzia
inevitabilă că era tratat ca unul care ar fi avut ceva special. Când se încheia
lectura, Thomas îl căuta iar cu privirile pe cel pe care-l observase până
atunci direct, dar, adesea, obiectul atenţiei lui se făcuse deja nevăzut în
noapte. Uneori însă, câte unul se apropia de el timid, politicos, cu câte o
carte în mână, şi stăteau de vorbă amândoi preţ de câteva momente, până
când Thomas era solicitat să-şi îndrepte atenţia către mulţimea care aştepta
să-l cunoască.
A treia Germanie, pentru el, era cea de la Polling, satul în care locuia
mama lui. Acolo, nimic nu se schimbase. Cu toate că erau tineri de-ai
locului, care luptaseră în război, că mulţi dintre ei fuseseră omorâţi sau
răniţi, după ce războiul se terminase, viaţa îşi reluase cursul, ca şi cum
nimic important nu s-ar fi întâmplat. Aceleaşi maşinării erau scoase pe
câmpuri la vremea recoltării. În aceleaşi hambare se depozitau grânele şi
fânul. Aceeaşi hrană se punea pe masă. Rugăciunile rostite în biserici erau
aceleaşi. Catolicii rămâneau fideli credinţei lor, la fel ca şi protestanţii. Până
la München părea să fie tot atât de mult de mers ca dintotdeauna. Orarele
trenurilor nu se schimbau nici ele.
Max şi Katharina Schweighart, de la care închiriase mama lui spaţiul de
locuit, mai înaintaseră în vârstă, dar felul lor de a fi rămăsese intact.
Preocuparea ei în legătură cu starea sănătăţii Juliei Katharina i-a comunicat-
o lui Thomas pe un ton deopotrivă blând şi plin de tact. Până şi copiii
Schweighart vorbeau cu accentul tipic satului şi moşteniseră inteligenţa şi
agerimea părinţilor.
Când venea de lângă Erika şi Klaus la Polling era ca şi cum ar fi trecut
dintr-un loc al haosului, unde nimic nu era statornic, într-o Germanie care i
se părea lui Thomas atemporală şi sigură.
Dar nimic nu era nici atemporal, nici sigur. În timp ce Lula şi mama lui
se plângeau că veniturile lor ajunseseră, treptat, să nu mai valoreze nimic,
vedea şi el că inflaţia era pusă pe seama învingătorilor din război, fiindcă
introduseseră un set de taxe care sugrumau, practic, exporturile germane.
Ca toţi germanii, Thomas deplângea respectivele taxe, pe care le considera
vindicative. Dar i-a luat ceva timp ca să înţeleagă faptul că inflaţia nu
numai că provoca mizerie, dar şi aţâţa resentimente care nu puteau fi uşor
potolite.
De vreme ce veniturile lui Thomas din vânzarea cărţilor sale în
străinătate începuseră să crească năvalnic, odată cu sporul valoric al
dolarului american, el şi Katia îşi puteau permite fără probleme să le
plătească lefurile servitorilor, să-i întreţină pe Klaus şi Erika şi să le ajute pe
mama şi sora lui. Îşi puteau permite să ţină două automobile şi un
chauffeur.
Bogăţia le-a fost remarcată foarte curând. Într-o zi, după ce trecuseră pe
la ei pe acasă mai mulţi vizitatori, Thomas a întrebat-o pe Katia cine erau.
— Oameni care vând lucruri, oameni care au aflat că noi avem bani, i-a
răspuns ea. Vând tablouri, instrumente muzicale, haine de blană. Ultima
femeie care a sunat la uşă avea o statuie despre care credea că e de valoare.
N-am ştiut ce să-i spun.
De câteva ori, întorcându-se de la Polling sau de la vreun eveniment
public, Thomas a văzut demonstraţii pe străzi şi-a citit în ziare că aveau loc
tulburări, de astă-dată provocate de grupări anticomuniste. El însă lucra în
fiecare zi la romanul pe care-l abandonase înainte de război şi era mulţumit
de stabilitatea de la München, de sentimentul că lucrurile se potoliseră.
Acele demonstraţii nu-i spuneau nimic – nu le dădea nici o atenţie.
Mama lui Thomas a venit să stea pe Poschingerstrasse şi se întâlnea cu
Lula în fiecare zi, până când fiica ei s-a săturat de ea:
— Repetă întruna acelaşi lucru, şi mai are impresia şi că eu sunt Carla –
sau numai se preface, ca să mă enerveze. Cred că i-ar fi benefică o
întoarcere la ea acasă, la Polling.
Mama lui trebuie să fi ştiut, se gândea Thomas, când îi întindea nişte
bancnote, cât să-i acopere cheltuielile, că hârtiile respective nu mai valorau
nimic.
— Sunt prea bătrână, zicea, ca să mai ştiu ce şi cât valorează. Cred că mi-
am pierdut abilitatea de a socoti – s-adun şi să scad. Aşa că sunt foarte
norocoasă că vă am pe tine şi pe Katia, care să faceţi în locul meu
socotelile. Lula nu e bună de nimic, iar Heinrich mi-a ţinut un discurs
interminabil când i-am arătat bancnotele. Parc-ar fi tatăl vostru, când îl
ascult, uneori.
La Polling, îşi plătea chiria şi avea o menajeră angajată, care se îngrijea
să fie cald în casă şi mâncare suficientă. Dar Thomas nu găsea o metodă
prin care să cumpere haine pentru mama lui. Purta papuci, zicea ea, pentru
c-o dureau picioarele, dar Thomas ştia că, de fapt, nu-şi putea permite să-şi
cumpere pantofi. Când îi propunea Katia să meargă împreună la
cumpărături, Julia se prefăcea obosită.
Uneori, din câte vedea Thomas, mama lui realmente era obosită. După
masa de prânz, de multe ori se întâmpla să-şi găsească vreun loc în salon şi
să aţipească. La fel ca şi Lula, şi ea se apropiase cel mai mult de Monika şi
spunea despre ea că era singura ei nepoată care scăpase din vechiul Lübeck.
— De ce am scăpat din vechiul Lübeck? a întrebat fata.
— Vrea să spună că ai maniere bune, i-a spus Thomas.
— Spre deosebire de Erika?
— Da, i-a spus şi mama ei. Spre deosebire de Erika.
N-a trecut mult, după ce bunica Julia s-a întors la Polling, şi au primit
vestea că nu se mai ridica din pat.
Katharina Schweighart îl aştepta pe Thomas, când s-a dus acolo, să vadă
ce se întâmplase.
— Nu cred să aibă ceva, propriu-zis, i-a spus, dar sunt asemenea cazuri
în toate satele de pe-aici, mai ales la femeile care trăiesc din economii. Anul
trecut a început. Nu se mai dau jos din pat şi nu mai vor să mănânce nimic –
aşteaptă să moară. Cred că asta face şi mama dumitale.
— Dar este bine îngrijită, a zis Thomas.
— Nu se poate obişnui cu ideea că nu mai are nici un ban. Cu toţii o
iubim aici. Toată lumea e gata s-o ajute. Dar iată c-a rămas fără bani. Şi
nimeni care a fost învăţat cu bani nu poate trăi cu gândul ăsta. Aşa e lumea
făcută.
— A văzut-o vreun doctor?
— A văzut-o, dar nu-i poate face nimic. Iar ea l-a plătit cu o bancnotă din
cele vechi.
Julia, cum-necum, a trecut prin cea mai mare parte a iernii, mâncând
numai supă şi pâine uscată. În unele zile, voia să le vadă pe Carla şi Lula,
iar în altele îşi striga fiii. Când Thomas şi-a petrecut o noapte la căpătâiul
patului ei, crezând că nu mai apuca ziua următoare, mama lui a crezut că el
era cineva din Brazilia.
— Tatăl tău sunt? a întrebat-o el – dar ea dat din cap că nu. Cineva de
care-ţi aminteşti? Ea s-a uitat lung la el şi-a început să bolborosească nişte
vorbe, despre care Thomas a crezut că sunt în portugheză. A întrebat-o: Ai
iubit Brazilia?
— Asta da. Chiar am iubit-o, i-a răspuns mama lui.
După o săptămână, încă mai trăia. Părea mai slabă. Când l-a văzut, a
cerut să fie ajutată să se ridice în capul oaselor. Fiindcă Heinrich şi Viktor
se aflau la parter, el a întrebat-o dacă voia să-i vadă şi pe ei, dar mama lui a
scuturat din cap. I-a căutat lui privirile, ca şi cum ar fi fost derutată. El i-a
spus cine era.
— Ştiu cine eşti, a şoptit Julia.
Thomas i-a luat mâna într-a lui, dar ea şi-a retras-o încet. De câteva ori, a
încercat să spună ceva, dar vorbele nu mai voiau să i se facă auzite. A
căscat, apoi a închis ochii. Când s-a ivit în uşă, Katharina i-a spus mamei lui
Thomas cât de bine arăta şi cum avea să revină la vechea ei personalitate
cât de curând, ba chiar să se plimbe prin sat. Julia Mann i-a mulţumit cu un
zâmbet ofilit.
Când au ieşit din cameră, Katharina i-a spus lui Thomas că mama lui nu
mai apuca lumina zilei următoare.
— De unde ştiţi?
— Le-am îngrijit şi pe mama, şi pe bunica mea. Se va stinge în timpul
nopţii. Aşa, pe nesimţite.
Thomas, Heinrich, Lula şi Viktor au rămas lângă patul mamei lor, Julia,
care de multe ori le-a dat de înţeles că voia să bea apă. Katharina şi fiica ei
au venit să schimbe aşternuturile şi s-o facă să se simtă mai confortabil.
Odată ce-a trecut de miezul nopţii, Julia şi-a închis ochii. A început să
respire profund şi hârşâit, apoi a revenit la normal.
— Oare ne-aude? a vrut să ştie Thomas de la Katharina.
— S-ar putea s-audă până în ultimul moment. Cine poate şti?
La lumina lumânării, chipul ei părea viu. Îşi mişca buzele, deschidea şi
iar închidea ochii. Când oricare dintre ei încerca s-o ţină de mână, ea le
dădea clar de înţeles că asta nu voia. O oră s-a scurs, apoi încă una.
— Uneori, e cel mai greu lucru de făcut, a zis Katharina.
— Ce anume?
— Să mori.
Thomas şedea lângă patul ei, când moartea, în fine, a venit s-o ia. Nu mai
asistase niciodată la o schimbare atât de bruscă. Într-o clipă, mama lui era
vie; în clipa următoare, devenise nimeni. Thomas nici nu ştia că lucrurile
puteau evolua chiar atât de rapid şi decisiv.
Singura dintre copiii lui Thomas care a venit la înmormântarea bunicii ei
a fost Erika.
— Nu te-am văzut niciodată plângând, i-a spus lui Thomas.
— O să încetez, cât de curând, să mai plâng, i-a răspuns el.
Şi Heinrich plângea, la fel şi Viktor, numai Lula, mai palidă ca oricând,
se uita în gol înaintea ei, cu figura perfect nemişcată. Numai când a venit
vremea să stea cu toţii în picioare, în biserică, a văzut şi Thomas cât de
sleită de puteri şi de slăbită era. Fiicele ei au fost nevoite s-o ajute să
meargă în urma coşciugului.
După ce a murit mama lui, Thomas n-a mai putut face nimic altceva
decât să scrie. Când i-a propus Katia să meargă în Italia cu toată familia, el
a zis că mergea oriunde, numai să termine întâi Muntele vrăjit.
Până atunci, a susţinut câteva lecturi publice şi conferinţe în oraşele
apropiate. Îi dădeau energie apariţiile în public. I se păreau fructuoase orele
dinaintea unei lecturi şi cele de după ea – momente în care-i veneau alte şi
alte idei de noi scene care aveau să-i însufleţească romanul.
I-a povestit Erikăi despre carte, dar soţiei lui s-a ferit cu grijă să-i
pomenească prea mult despre ea. Katia ştia că era vorba despre un sanatoriu
de la Davos, dar atât şi nimic mai mult. A scris câteva episoade cu gândul
numai la Katia. O vedea, ca într-un vis, fiind singura lui cititoare şi
conştient, el însuşi, că erau multe lucruri în carte, ştiute numai de ei doi,
inclusiv scene şi personaje pe care le adaptase după scrisorile de la ea.
Câteodată, recitind pagini pe care le scrisese, îşi făcea griji că nici un alt
cititor, în afară de Katia, n-ar fi ştiut să aprecieze ce făcea el acolo. Îl
preocupau, de asemenea, cantitatea detaliilor, numărul mare de personaje,
interminabilele pledoarii pe teme de filozofie şi despre viitorul omenirii.
Mai mult ca orice însă, nu ştia dacă planul său de a dramatiza scurgerea
timpului, a trecerii lui tot mai lente, ca şi cum timpul însuşi ar fi fost un
personaj, avea să însemne ceva pentru viitorii cititori ai cărţii lui. Îşi
zâmbea sieşi la gândul că era o carte izvorâtă din cele mai personale obsesii
şi că s-ar fi potrivit cel mai bine în domeniul vieţii private.
 Când Muntele vrăjit a fost gata bătut la maşină şi pregătit să plece,
Thomas i-a spus Katiei că primise un pachet. Ea s-a declarat surprinsă, iar
el i-a oferit o cutie care avea înăuntru paginile cărţii.
A studiat-o de câte ori s-au aşezat să mănânce, dar ea nu făcea decât să-i
zâmbească enigmatic, şi iar îi zâmbea când se ridica de la masă, pretextând
că era foarte ocupată şi că se ducea numaidecât înapoi la treburile ei.
Golo dezvoltase o curiozitate insaţiabilă în privinţa părinţilor şi a fraţilor
lui mai mari. Când s-ar fi zis că nu ştia nimeni pe unde umblau Erika şi
Klaus, informaţia se găsea întotdeauna la Golo.
Thomas îl găsea deseori dând târcoale pe dinaintea camerei lui de lucru.
Într-o zi, l-a pândit pe tatăl său şi l-a întrebat dacă ştia ce anume citea mama
lui.
— De ce întrebi?
— Fiindcă râde întruna. Din câte am înţeles, citeşte noua ta carte, numai
că tu nu scrii niciodată cărţi amuzante.
— Unii le găsesc amuzante.
— Nu, cred c-ai fost indus în eroare, mai ales în această privinţă, i-a
răspuns Golo, încreţindu-şi fruntea ca un profesor.
Fiindcă el şi Katia s-au dus la plimbare în acea după-masă, Thomas ar fi
vrut ca ea să-i ofere vreo părere despre cartea lui, dar Katia nu i-a vorbit
decât de chestiunile obişnuite, care-i preocupau pe amândoi, precum starea
financiară a Lulei şi comicăriile Erikăi şi ale lui Klaus.
Când ea şi-a făcut apariţia la uşa camerei lui de lucru, într-o dimineaţă,
ducând o tavă cu cafea şi fursecuri, Thomas a ştiut că terminase de citit
cartea.
— Am de spus o mulţime de lucruri, a început Katia. Mi-a plăcut foarte
mult că m-ai transformat în bărbat în carte, şi încă într-unul atât de scump.
Dar ăsta-i cel mai mărunt lucru. Mai important mi s-a părut c-ai schimbat
absolut totul pentru noi.
— Cu această carte?
— Seriozitatea ţi-a venit acum în prim-plan. E plină cartea de seriozitate.
Va fi citită de oricare german căruia îi pasă de cărţi, şi va fi citită peste tot în
lume.
— Nu e cartea noastră privată?
 — E şi asta. Dar de asta nu-i pasă nimănui, în afară de mine. Ani întregi
ţi-au trebuit ca să reuşeşti să realizezi acest lucru. Şi acum este momentul
potrivit s-o citească toată lumea. E o carte care şi-a nimerit momentul.
În săptămânile următoare, au trecut împreună prin tot volumul, Katia
propunându-i schimbări şi ştersături, dar petrecându-şi cea mai mare parte a
timpului cu alegerea unor pasaje pe care le admira, citind porţiuni şi
minunându-se în faţa detaliilor.
— Felul în care manevrezi timpul, şi pe urmă cât de lentă devine cartea!
Şi când pun să cânte Rugăciunea lui Valentin37 la gramofon, iar personajul
care sunt eu se întoarce în cameră – se-ntoarce din morţi! Şi-apoi masa cea
bună rusească şi masa rusească rea!
— Ce faceţi aici, tu şi mama? i-a întrebat Golo.
— Citim romanul meu.
— Romanul cel amuzant, vrei să zici?
Editorii s-au temut de lungimea cărţii, dar apoi au hotărât să facă din ea
virtutea numărul unu a romanului. Editori străini au achiziţionat drepturile
de traducere, în scurt timp. După câteva luni de la publicare, când Thomas
şi Katia mergeau la operă sau la teatru, lumea venea la ei şi lăuda cartea.
Invitaţiile au început să sosească din toată Germania, Thomas era poftit să
ofere lecturi cu public din ea. O revistă i-a invitat pe cititori să indice
pasajul lor preferat.
Iar apoi, un zvon a venit din Suedia: că Muntele vrăjit era luat foarte tare
în serios de Academie, adică de grupul care decidea cui şi pentru ce i se
decerna Premiul Nobel pentru Literatură.
Când au împlinit optsprezece, respectiv şaptesprezece ani, Erika şi Klaus
au plecat la Berlin, unde ea s-a apucat de actorie, în timp ce el compunea
eseuri şi povestiri. Curând, a început să se scrie copios despre ei doi în
presă, şi-au devenit celebri pentru cât de flamboianţi erau. Se vorbea despre
ei ca despre vocile unei noi generaţii, dar şi ca fiind copiii lui Thomas
Mann. Profitau de numele tatălui lor, dar îşi doreau – cel puţin aşa le-au
spus reporterilor – să creeze o distanţă între lumea patriarhului familiei şi
lumea lor; cereau să fie recunoscuţi pentru propriile realizări.
— Păcat că nu sunt şi plătiţi pentru aceste realizări proprii ale lor, a
comentat Katia, Dacă mai citesc vreun interviu cu Erika, să ştii că divulg în
presă toate scrisorile ei abjecte, în care se milogeşte de bani.
Din ce în ce mai multe glume se făceau pe seama încrederii în sine şi-a
tinereţii celor doi copii mai mari ai familiei Mann. O caricatură îl înfăţişa pe
tânărul Klaus, care-i spunea tatălui său: „Am înţeles, tata, că fiul unui geniu
nu e niciodată şi el un geniu. Asta înseamnă că tu nu poţi fi un geniu!“ Iar
Bertolt Brecht, care nu-l agrea pe Thomas, a scris: „Lumea întreagă îl
cunoaşte pe Klaus Mann, fiul lui Thomas Mann. Chiar aşa, cine-i Thomas
Mann ăsta?“
Katia şi Thomas nu reuşeau, câteodată, să priceapă nimic din confuzia
stârnită de cei doi copii ai lor mai mari. Cam tot atunci când s-a răspândit
despre Klaus zvonul că s-ar fi logodit cu Pamela Wedekind, mama lui a
aflat că Erika însăşi ar fi fost îndrăgostită de aceeaşi Pamela.
— Poate c-o împart, a propus Thomas.
— N-am auzit vreodată ca Erika să-mpartă ceva, i-a trântit Katia.
Klaus, care scrisese un roman despre un personaj homosexual, a scris
apoi o piesă despre patru tineri, doi băieţi şi două fete, îndrăgostişi unii de
alţii, care trăiau împreună fără convenţii de nici un fel. De vreme ce era un
obicei al familiei să se facă o lectură cu voce tare după cină, cu toţii au fost
de acord că şi Klaus, aflat în vizită, îşi putea împărtăşi scrierile cu ai săi,
inclusiv cu mătuşa Lula.
După ce şi-a terminat Klaus de citit piesa, mătuşa Lula şi-a exprimat
obiecţia sus şi tare: nu era de acord cu acea relaţie sexuală explicită dintre
cele două fete.
— Este absolut nesănătoasă, a zis ea. Şi sper ca piesa ta să rămână
obscură. Thomas şi Heinrich au scris nişte cărţi aşa frumoase, iar acum
aceşti copii, care ar trebui să fie la şcoală, scriu ce le trece prin cap. Încerc
să m-asigur că fetele mele nu vor vedea niciodată aşa ceva.
— Războiul s-a terminat, Lula, i-a spus Thomas.
— Da, bine, nu-mi place pacea.
Vederile Lulei nu erau şi ale bine-cunoscutului actor Gustaf Gründgens,
vedeta Companiei de Teatru – Kammerspiele – din Hamburg, care s-a oferit
să joace un rol din piesa lui Klaus, propunând ca rolul masculin alternativ
să fie jucat de Klaus însuşi, iar pe cele două tinere să le întruchipeze Pamela
Wedekind şi Erika Mann.
Gründgens a provocat perplexitate în casa familiei Mann. Până şi Golo a
început să se distreze, văzând sub câte forme diferite se prezentau stările
afective ale actorului hamburghez. Într-o zi, printr-o scrisoare de la Klaus,
care nu-şi ţinea câtuşi de puţin secrete înclinaţiile sexuale, a sosit vestea că
el şi Gründgens erau îndrăgostiţi unul de celălalt. La scurt timp după aceea,
şi Erika le-a scris părinţilor că urma să se mărite cu acelaşi Gründgens.
Când a venit în vizită acasă, la şi mai scurt timp după scrisoarea Erikăi, spre
uimirea părinţilor lui şi chiar a lui Golo, Klaus li s-a confesat că, deşi sora
lui era logodită cu Gründgens, de fapt, o iubea în continuare pe Pamela
Wedekind, iar el, deşi era îndrăgostit de Gründgens, era şi logodit în
continuare cu Pamela.
— Asta face toată lumea, înainte să se căsătorească? a vrut să afle Golo.
— Nici vorbă, i-a răspuns mama lui. Numai Erika şi Klaus.
Pe măsură ce piesa lui Klaus îşi urma turneul prin Germania, veştile
despre complicatele relaţii dintre cei patru actori se răspândeau printre
gazetari, aceia sugerând, în articolele lor, că lucrarea teatrală se baza chiar
pe vieţile celor care o jucau.
— Avem în plan o premieră de gală chiar la München, a zis Erika. Şi
avem nevoie să fiţi cu toţii acolo. De asta depinde succesul nostru.
— Nici cu zece cai nu mă las târât în aşa ceva, i-a răspuns Thomas.
Îndeletnicirile voastre pot fi relatate în ziare cu toată fervoarea de pe lume,
dar eu voi rămâne în camera mea de lucru şi mă voi duce la culcare mai
devreme, în seara cu pricina.
Thomas şi Katia înţelegeau că nu puteau face nimic pentru a-şi opri
copiii, pe Klaus şi Erika, să se îndrăgostească, să se logodească şi să joace
în piese. În cea mai mare parte, găseau incitante purtările celor doi; în
schimb, îl displăceau din ce în ce mai tare pe Gründgens şi-ar fi vrut să-i
poată comunica Erikăi faptul că-l dezaprobau.
Gründgens, când a fost adus de Erika în vizită la părinţii ei, nu s-a putut
abţine să spună cât de multe ştia despre ei – era la curent cu toate
amănuntele rupturii dintre Thomas şi Heinrich din timpul războiului şi a
făcut aluzie la venitul în dolari americani al familiei Mann. Era primul
străin care încerca să pătrundă în cercul de aur pe care-l creaseră Erika şi
Klaus. Thomas şi Katia, care o cunoşteau pe Pamela Wedekind de când era
mică şi erau vecini cu părinţii lui Ricki Hallgarten, despre Gustaf
Gründgens nu ştiau nimic.
— Am văzut un bărbat ca el odată, într-un tren de la München la Berlin,
a zis Katia. Era tot numai zâmbete, nici n-ar fi putut să fie mai scump de-
atât, dar, când a venit controlorul, s-a dovedit că nu avea bilet.
Când a venit la ei în vizită, Lula, îmbujorată şi surescitată, apoi dintr-
odată furioasă, le-a mai povestit şi altele despre comportamentul scandalos
de care dădeau dovadă Erika şi Klaus.
— Am citit un interviu cu Erika. Se pare că nu respectă câtuşi de puţin
autoritatea. Exact aşa s-a exprimat în interviu.
Într-o după-masă, Klaus Pringsheim stătea şi-şi bea cafeaua, cu un aer
apatic, alături de Thomas şi de Katia, sora lui, când şi-a făcut apariţia Lula.
Văzând cum o evalua cumnatul său din priviri pe Lula, Thomas şi-a dorit ca
ei doi să poată fi ţinuţi departe unul de celălalt.
— E o bucurie şi simplul fapt de a fi în viaţă, a comentat Klaus. Îl ai pe
kaiser într-un an şi-n anul următor – un fel de primul venit, primul servit.
Asta se numeşte istorie.
— Nu aşa se numeşte, a zis Lula. Este o ruşine că oameni din familii
bune se afişează ca nişte clovni prin toată Germania.
— Erika şi Klaus? a întrebat, pe un ton mirat, Klaus Pringsheim. Din
familii bune?
— Mă rog, familia noastră, cel puţin, e foarte respectabilă, a zis Lula.
— Slavă Domnului, a noastră nu este, i-a replicat Klaus. Aşa încât,
probabil că miezul problemei constă într-o nepotrivire de caractere.
— Klaus glumeşte, înclin să cred, a gândit cu voce tare Katia.
Lula se înroşise toată la faţă şi l-a întrebat pe Klaus:
— Ce anume faci, mai exact, ca să-ţi câştigi existenţa?
— Studiez muzica. Uneori, mai dirijez orchestre. Ca să-mi câştig
existenţa, nu fac nimic anume.
— Ar trebui să-ţi fie ruşine de tine însuţi!
— Ruşinea s-a terminat, i-a spus Klaus. Ieşi pe stradă noaptea, la
München şi la Berlin, şi nu mai găseşti ruşine pe nicăieri. O fi abdicat şi ea,
odată cu kaiserul. De-atunci, este o sărbătoare continuă a neruşinării.
 — Asta va însemna sfârşitul Germaniei, a zis Lula, din ce în ce mai
agitată.
— Şi n-ar fi bine să fie aşa? nu s-a lăsat mai prejos Klaus.
Lula şi-a anunţat plecarea. Dintr-odată, părea obosită, aproape debilă. A
rămas, o vreme, cu privirile aţintite în faţă. Pentru o clipă, s-ar fi zis că
urma să adoarmă, la cum stătea. Thomas a condus-o până la uşă, mai mult
susţinând-o.
Când s-a întors în cameră, Klaus Pringsheim l-a întrebat dacă Lula era
îngrijită de cineva.
— Ce vrei să spui? a vrut să ştie Thomas.
— Mi se pare că sora ta e ca o femeie care se bucură de beneficiile
morfinei.
— Termină cu prostiile, a intervenit Katia.
Curând, Erika s-a îmbrăcat cu costum şi cravată şi-a început să umble
aşa. Ea şi fratele ei Klaus chiar semănau între ei – cel puţin aşa i se părea lui
Thomas. Vorbeau adeseori în acelaşi timp, încercând să spună amândoi
acelaşi lucru şi dându-i clar a înţelege lui Gründgens, dacă era şi el de faţă,
că era un intrus în lumea lor, de fapt, că nu le-ar fi priceput niciodată
trimiterile absconse, glumele îmbârligate sau rezistenţa faţă de orice fel de
cod moral. Vorbeau pe nişte tonuri, se gândea Thomas, care într-adins
excludeau pe oricine din afară. De ce-şi propunea Erika totuşi să se mărite
cu el – ăsta era un mister căruia Thomas şi Katia nu reuşeau să-i dea de
capăt.
— Poate ar fi mai bine pentru ea să nu se mărite cu nimeni, a zis mama
ei.
Thomas a fost ispitit să-i răspundă că era păcat că Erika nu se putea
mărita cu Klaus – cu propriul frate mai mic. Ar fi fost una dintre metodele
de a-l ţine în frâu pe Klaus. La început, el unul nu a crezut că fiica lui avea
să meargă până la capăt cu proiectul de a se mărita cu Gründgens, nici
măcar atunci când vorbea despre asta ca fiind o sarcină pe care trebuia s-o
îndeplinească – nu foarte apăsătoare, cam ca un spectacol suplimentar,
adăugat în program la cererea publicului. Dar apoi a sosit o invitaţie cu o
dată stabilită pentru ceremonie.
Thomas şi Katia s-au pus în mişcare şi au făcut ce era de făcut, ca să ia
parte la cununie. Thomas nu s-a putut abţine să nu se comporte mai formal
şi mai solemn, în mijlocul acelor tineri care se dădeau peste cap să fie cât
mai jucăuşi cu putinţă şi nătângi, dându-le femeilor nume de bărbaţi şi
bărbaţilor nume de femei şi făcând glume la limita indecenţei. Când l-a
împuns Katia cu cotul, l-a observat şi el pe Klaus, care-şi ţinea închişi ochii
şi-ar fi putut foarte bine să şi adoarmă dacă nu venea la el o tânără
îmbrăcată mult prea elegant şi nu-l invita la dans. Aceeaşi tânără, ceva mai
târziu, a venit lângă Thomas şi Katia şi i-a pus la curent cu faptul că Pamela
Wedekind nu era de faţă, din motiv de gelozie.
— Luna de miere o să şi-o petreacă la un hotel de pe malul lacului
Konstanz, unde au fost Erika şi Pamela recent, la un sfârşit de săptămână
amoros, de-a dreptul divin, a zis fata. Gründgens a fost atât de gelos, încât i-
a sfâşiat Erikăi în bucăţi mici rochia pe care o avea pregătită pentru nuntă.
Dar ea nu s-a supărat deloc. Dimpotrivă, a râs, pentru că nici nu-i plăcea
rochia respectivă – şi-asta n-a făcut decât să înrăutăţească lucrurile şi mai
mult. În hotelul cu luna de miere, Pamela s-a dat drept bărbat, spunându-şi
Herr Wedekind, şi-acuma, cu toţii credem că Erika se gândeşte să semneze
în registru ca Herr Mann, dacă-i dă voie Gründgens, care uneori e-n stare să
fie foarte anost.
Erika şi-a început viaţa împreună cu proaspătul ei soţ; Klaus a rămas în
casa familiei, la München. Era extenuat în timpul zilei, dar apoi, când se
ajungea la cină, începea să umple atmosfera cu tot felul de idei şi planuri,
vorbindu-i câteodată, observa Thomas, unei Erika invizibile. Colaborarea în
teatru cu Gründgens, din câte spunea, îi deprimase pe ceilalţi trei. În viaţa
de toate zilele, Gründgens era un bătut în cap – citise foarte puţine cărţi. Nu
avea nici o curiozitate, nici o scânteiere. În schimb, când urca pe scenă, era
capabil de orice. În timp ce el, Klaus, Erika şi Pamela erau nerăbdători să se
termine spectacolul, ca să poată lua cina împreună, Gründgens parcă se
micşora după ce se stingeau luminile rampei. La cină, redevenea un
oarecare. Dacă rămâneau în oraş până mai târziu, putea fi realmente mai
mult decât plicticos. Dar pe scenă se transforma, parcă prin magie. Era ceva
nefiresc la mijloc, aproape alarmant, zicea Klaus.
Ascultându-l vorbind, lui Thomas i-a devenit clar că scrisul era un proces
anost pentru fiul său Klaus, în comparaţie cu entuziasmul pe care-l punea în
alte lucruri pe care le făcea. Îi plăceau cu prisosinţă ieşirile în oraş,
petrecerile, să cunoască oameni noi, să călătorească. Nu simţea vreo
chemare firească spre locul acela dur şi ascuns, de unde un subiect era scos
la lumină, printr-un proces asemănător cu alchimia. La el, scrisul era ceva
făcut în grabă. Deşi avea talent, Klaus nu era un artist, în opinia lui Thomas,
care se întreba cum avea să trăiască fiul său când ar fi mai fi adunat nişte
ani, ce avea să facă în viaţă.
Klaus şi-a prevenit părinţii că mariajul dintre sora lui Erika şi Gründgens
fusese un dezastru de la bun început. Luase cina cu ei la Berlin, a zis Klaus,
şi Gründgens le arătase o copertă de revistă, cu o fotografie în care apăreau
Klaus, Erika şi Pamela Wedekind. Le reamintise că în fotografie, când
fusese făcută, apărea şi el, Gründgens, numai că un redactor oarecare, pe
care lipsa lui de celebritate îl făcuse indiferent, profitase, pur şi simplu, şi-l
scosese din poză. În mod clar, zisese, nu era destul de important; ceilalţi
trei, de fapt, erau marii actori, el nu conta. Pe urmă, insistase: poate că ei
trei erau copiii răsfăţaţi ai unor taţi literari celebri, iar el nu era.
Toată seara trecuse, zicea Klaus, ascultându-l pe Gründgens cum se văita.
Încă de atunci, Erika era deja sătulă de el. Îi ceruse fratelui ei să-l roage pe
tatăl lor să intervină pe lângă direcţiile diverselor teatre în favoarea
bărbatului ei. Dar Gründgens nu-şi mai dorea să fie doar actor, a zis Klaus –
voia să-şi facă propriul teatru, al cărui şef să fie.
— Când o să vină acasă, le-a spus părinţilor, Erika o să aibă impresia că
şi-a bătut joc de ea însăşi măritându-se cu individul. O să trebuiască s-avem
cu toţii grijă de ea.
Thomas urmărea ştirile despre Adolf Hitler fără prea mult interes. La
München, fuseseră dintotdeauna excentrici şi fanatici de tot felul. Prea puţin
conta dacă se declarau de stânga sau de dreapta. Lumea vorbea despre
Hitler când era la închisoare şi când se făceau speculaţii despre cum avea să
fie pus în libertate şi, pe urmă, expulzat în Austria.38 În alegerile din
decembrie 1924, partidul său a câştigat numai trei la sută din voturi la nivel
naţional.
Thomas vedea sfârşitul a ceva în faptul că Germania fusese înfrântă în
război. Fiindcă el însuşi exprimase opinii despre specificitatea sufletului
german, simţea că era de datoria lui acum să-şi elimine asemenea expresii
din lexicon şi din minte. Cu cât petrecuse mai mult timp la scrierea
romanului, cu atât căpătase mai mult certitudinea că trebuia să devină ironic
şi speculativ în privinţa propriei moşteniri.
Când au venit la cină Heinrich şi Mimi, Thomas era conştient că fratele
lui urma să-l declare pe Hitler o ameninţare în perspectivă. O fotografie
care-l înfăţişa pe Hitler ţinând un discurs în faţa unei mulţimi apărea din ce
în ce mai regulat în multe ziare.
— Mutra lui are ceva ofensiv, a zis Thomas.
— Ca toată persoana lui, a completat Mimi.
— Banii nu mai sunt bani, a comentat Heinrich. Şi asta-i de neimaginat
pentru cei mai mulţi oameni. Oricine e-n stare să blameze la întâmplare,
numai să aibă o voce stridentă, îşi găseşte ascultători.
— Dar nimeni nu-l ascultă pe Hitler, a zis Thomas. Aşa-zisul puci39
orchestrat de el a fost un dezastru. E doar un demagog ratat.
— Katia, ce părere ai despre el? a vrut să ştie Mimi.
— Aş vrea să ne lase-n pace individul ăsta, Hitler, i-a răspuns Katia. E
destul de rea Bavaria şi fără el. Nici nu-mi pot imagina cum ar fi Bavaria cu
el cu tot.
Mimi a venit cu vestea că ştia precis, de-acum, că Lula se trata cu
morfină.
— Încă mai face parte din cercul acela de femei, şi ceea ce le uneşte e
tocmai drogul. Au grijă una de alta şi să nu li se termine vreodată rezervele.
Am o prietenă a cărei soră a făcut şi ea parte din grup.
Data următoare când a venit în vizită, Lula parcă avea o peliculă peste
ochi şi dădea întruna din cap. O vreme, a bălmăjit vorbele, dar apoi,
tresărind, a părut să devină conştientă unde se afla şi să vorbească repede şi
animat.
Când era însoţită de fetele ei, avea grijă ca ele să dea la fel de multă
atenţie politeţurilor sociale, cum le dădea şi ea. Dacă o vedea pe vreuna
dintre fete stând într-o poziţie care i se părea ei mai puţin formală decât ar fi
trebuit, imediat îi făcea observaţie. Şi era foarte strictă în legătură cu ce
trebuia făcut la sosire şi la plecare, cerându-le celorlalţi să-i urmeze
modelul şi să folosească aceleaşi formule tradiţionale de salut pe care le
folosea ea, şi să-şi dea tot atâtea sărutări.
Într-o zi, când a fost invitată la prânz, i-a criticat lui Golo, de parcă ar fi
fost o maică stareţă, modul dezordonat în care ţinea cuţitul şi furculiţa.
Oricât de măruntă ar fi fost încălcarea felului în care s-ar fi cuvenit făcute
lucrurile, ea scutura din cap a tristeţe sau ridica vocea şi deplângea
coborârea generală a standardelor.
— Poţi da vina pe război, zicea, sau pe inflaţie, dar eu le găsesc vină
oamenilor înşişi. Oamenii sunt cei care au maniere greşite. Iar uneori,
părinţii sunt chiar mai răi decât copiii.
— Adică părinţii mei? a verificat Golo.
— Iată un exemplu de noua grosolănie de care vorbesc.
Când exista posibilitatea, oricât de mică ar fi fost, ca Erika şi Klaus Mann
să fie de faţă, Lula îi anunţa pe toţi că le interzisese fetelor ei să vină în casa
de pe Poschingerstrasse, ca nu cumva să se lase influenţate de lipsa de
seriozitate socială a verilor lor.
— Erika nici nu are calităţi feminine, zicea. Cum o să trăiască? Arată ca
un bărbat.
— Aşa vrea ea să arate, îi răspundea Katia.
— Este un foarte prost exemplu pentru surorile ei, pentru verişoarele ei,
pentru femeile tinere în general.
Fiindcă frecventa multe niveluri ale societăţii müncheneze, Heinrich
fusese informat că Lula, chiar şi înaintea morţii soţului ei, Löhr, avusese
aventuri amoroase cu bărbaţi însuraţi. Fusese chiar zărită făcând o scenă în
faţa intrării unui cunoscut bloc de apartamente. La început, lui Thomas i se
păruse firesc să se răspândească asemenea bârfe în jurul surorii a doi
scriitori celebri, care mai era şi văduvă. Se gândea că oamenii din jurul ei
nu se puteau simţi mulţumiţi fără să spună, fără să ştie nimic despre Lula. În
locurile unde se întâlneau Münchenul literar şi contraponderea lui mai
respectabilă, una ca sora lor Lula nu trecea neobservată, şi asta nu atât din
cauza opiniilor ei, cât a faptului că era din ce în ce mai evident că i se
terminau banii.
Heinrich le-a spus lui Thomas şi Katiei că ştia cu certitudine că sora lor
avea un amant care o înşela. Omul era căsătorit, dar se afişa prin locuri
publice în compania unor femei care nu erau nici soţia lui, nici Lula.
— Nevesti-sii a încetat de mult să-i mai pese, a zis Heinrich, dar pentru
Lula este o umilinţă făţişă.
La scurt timp după aceea, tot Heinrich le-a povestit că Lula fusese văzută
urmărindu-l pe bărbatul respectiv pe stradă, sau intrând în cafenele şi
restaurante, ca să verifice dacă nu cumva l-ar fi găsit la vreuna dintre mese,
apoi aşezându-se de una singură şi într-o stare deznădăjduită, pomenindu-i
numele şi ţinând-o una şi bună că-l aştepta să apară.
Şi, într-o bună zi, s-a răspândit vestea că Lula îşi luase viaţa. Când a venit
Heinrich la ei acasă şi le-a spus lui Thomas şi soţiei lui, Katia şi Golo s-au
dus imediat să le consoleze pe fiicele Lulei, dar Heinrich şi fratele lui au
rămas în urmă, refugiindu-se în camera de lucru a lui Thomas.
Heinrich i-a reamintit fratelui său de nopţile în care mama lor le povestea
despre copilăria ei, petrecută în Brazilia.
— Poţi să-ţi imaginezi că, într-una din acele nopţi, intra cineva în cameră
şi le spunea celor două surori ale noastre cum aveau să moară? a zis
Thomas.
— Când s-a prăpădit Carla, i-a răspuns Heinrich, o parte din mine a
urmat-o. Şi-acum, Lula. Nu mai e mult şi ne ducem cu toţii.
În 1927 şi 1928, s-au adunat jurnaliştii în faţa casei lui Thomas, în zilele
când urma să fie anunţat laureatul Premiului Nobel pentru Literatură. În
primul an, Katia îi pusese pe servitori să-i trateze cu ceai şi cu prăjituri, dar
în anul următor, a închis obloanele şi-a cerut ca toată lumea să folosească
intrarea din spate a casei.
— Mi s-a părut c-am zărit o vagă urmă de bucurie anul trecut, a zis ea,
când s-a răspândit vestea că nu câştigaseşi.
În 1929, amândoi se gândeau cu groază la posibilitatea ca premiul să i se
decerneze totuşi lui Thomas. De vreme ce şomajul trecuse iar de trei
milioane de inşi, iar numele lui Hitler era, practic, pe buzele tuturor, cu mii
de oameni asistând la mitingurile lui de la München, ultimul lucru pe care
şi-l doreau era să devină ei câştigătorii cu tam-tam ai unei mari sume de
bani, după cum n-ar fi vrut nici să atragă, asupra lor înşişi, şi mai multă
atenţie, decât cea pe le-o datorau Erikăi şi lui Klaus, ale căror invective
împotriva lui Hitler şi acoliţilor lui sporeau direct proporţional cu
popularitatea din ce în ce mai mare a celui din urmă.
Thomas nu-i credea, propriu-zis, pe Klaus şi Erika, nici măcar pe fratele
său, Heinrich, când îşi exprimau îngrijorarea în legătură cu Hitler şi
declarau sus şi tare că-i detestau pe toţi cei care-l urmau. Fratele lui şi cei
doi copii mai mari – aşa i se părea – simţeau nevoia unui duşman din
Germania însăşi, împotriva căruia să tune şi să fulgere. Dimineaţa, când
citea ziarul, adeseori îşi dădea seama că trecea grăbit peste ştirile cu Hitler,
al cărui partid îşi proclama triumful în alegerile statale şi districtuale, după
ce câştigase doar câteva procente din voturi.
Golo, în schimb, se apucase şi-şi alcătuise un dosar cu tăieturi din ziare
despre Hitler şi SA40-ul său. După mitingul de la Nürnberg, din august
192941, a făcut rost de toate ziarele, dintre care unele estimau că numărul
participanţilor se ridicase la patruzeci de mii, altele – la o sută de mii. A pus
toate fragmentele tăiate din acele ziare pe masă, la cină, invitându-şi tatăl să
se uite la ele.
— E-n creştere toată treaba, i-a spus, şi e disciplinată. În acelaşi timp,
luptă-n alegeri şi au la dispoziţie o armată semioficială.
— Nu au sprijin, a zis Thomas.
— Ba nu-i adevărat. Pot să-ţi arăt în fiecare zi ce sprijin au. Şi nu se-
ntâmplă în secret, ci pe faţă.
Thomas şi Katia făcuseră un pact: să nu pomenească de Premiul Nobel şi
să reducă la tăcere pe oricine aborda subiectul. Dar, în noaptea dinainte să
fie făcut anunţul, Thomas a rămas treaz, gândindu-se la cât de mult îşi dorea
premiul şi cât de mult vedea ca fiind un defect al propriului caracter acea
dorinţă. N-ar fi trebuit să şi-l dorească, şi-a spus în gând; poate că i-ar fi
adus cititori, numai că i-ar fi adus şi necazuri.
De dimineaţă, telefonul a sunat, iar Thomas a stat şi aşteptat să apară
Katia sau Golo. Văzând că nu veneau, şi-a zâmbit sieşi, gândindu-se la cât
de sigur fusese că premiul avea să-i revină. Când a venit Katia la uşa
biroului său cu o tavă cu cafele pentru amândoi, Thomas a presupus că era
pregătită să-l consoleze. Ea n-a zis nimic, până nu a închis uşa, după care s-
a aşezat.
— Telefonul o să înceapă să sune peste vreo două minute, i-a spus, şi
jurnaliştii o să se înfiinţeze la uşa noastră. M-am gândit să stăm puţin
liniştiţi până atunci. Altă şansă n-o să mai avem, pentru cine ştie cât timp.
Thomas avea deja programate conferinţe în Renania; s-au adăugat o serie
de alte evenimente, printre care un dineu de celebrare la München şi o
ceremonie la Universitatea din Bonn. Mulţimea care a umplut sala era
formată din aceiaşi oameni care veniseră să-i asculte conferinţele încă de pe
vremea războiului, numai că atmosfera de acum din săli vibra de
sentimentul aşteptării, de parcă el, Thomas Mann, şi-ar fi putut elibera
publicul de teama şi deznădejdea în care erau cufundaţi oamenii.
În introducerile sale, nu vorbea despre nimic politic, dar simpla lui
prezenţă, ca un german care se ridica deasupra zarvei şi scria cărţi admirate
peste tot în lume, făcea ca evenimentele respective să fie resimţite ca nişte
reuniuni clandestine ale opoziţiei, în care sufletul nepătat al Germaniei
reuşea să-şi găsească refugiu.
În ziarele de orientare liberală, i-a spus Golo, premiul Nobel era văzut ca
o recunoaştere nu numai a scrierilor lui, ci şi a ideii că Thomas Mann
reprezenta viaţa însăşi a minţii, în ţara sa. Celebrările veneau să respingă,
scria unul dintre ziare, forţele întunericului, care-i ameninţau lui pământul
natal.
Când acelaşi Golo i-a pus în faţă şi ziarul Illustrierter Beobachter, care
era controlat de Hitler, Thomas a citit o variantă mai incendiară a ceva ce
ştia deja. Nobelul făcea din el o ţintă şi mai clară a naziştilor. Însăşi cultura
pe care el o reprezentase, de la război până atunci – burgheză, cosmopolită,
echilibrată, nepătimaşă –, era exact cea pe care ei îşi propuneau mai mult s-
o distrugă. Tonul folosit de el, în proza pe care o scria – ponderat,
ceremonios, civilizat –, era tocmai opusul tonului folosit de ei.
Printre luptele pe care le dădeau se număra şi una pentru hegemonie
culturală. Un poem liric scris de un evreu sau de un poet de stânga putea să-
i ofenseze la fel de mult ca o firmă evreiască prosperă. Celebritatea unui
romancier putea să le stea în cale tot atât cât o ţară străină duşmană sau ca
un bancher evreu. Nu numai că voiau să ţină sub control străzile şi clădirile
guvernamentale, băncile şi afacerile, dar voiau să recreeze Germania
viitorului. Dacă nu reuşeau să ceară socoteală poemului liric sau romanului,
atunci viitorul culturii germane risca să le scape foarte uşor printre degete –
şi viitorul îi preocupa la fel de mult ca şi prezentul.
 Aceste concluzii îl bântuiau cu cea mai mare forţă, când stătea de unul
singur, serile, în liniştea camerei lui de lucru de la München. Că naziştii ar
fi putut să preia puterea vreodată nu-i trecea prin minte nici o clipă. Erau
zile în care nu făceau decât să te bată la cap, reprezentând o anumită
vulgaritate, care penetra fiecare aspect al vieţii. Ospătarii nu mai erau la fel
de politicoşi în restaurante, cum fuseseră până atunci. Personalul
bibliotecilor pe care le prefera Thomas nu mai era la fel de îndatoritor.
Katia se plângea încă şi mai tare că nu reuşea să găsească ajutoare potrivite
în gospodărie. Până şi poşta devenise mai lentă – era convins.
Dar astea nu erau decât nişte iritări minore. Thomas nu se gândea prea
mult la bătăuşii în uniforme de pe străzi, fiindcă el petrecea prea puţin timp
pe străzi. Prezenţa naziştilor în orice structură politică germană din viitor
nici nu merita discutată. La fel cum apăruseră de nicăieri, aşa credea,
curând aveau să dispară, ca şi cum n-ar fi fost. El era de părere că lupta
urma să se dea între socialism şi social-democraţie.
Cu câţiva ani mai înainte, când începuse Golo să se intereseze de
filozofia politică, tatălui său îi făcuse plăcere să dezbată cu el cum s-ar fi
putut reconcilia cele două. Acum, discuţiile dintre el şi Golo se învârteau
numai în jurul diferenţelor dintre nazişti şi fasciştii italieni, al felului lent,
dar insidios, în care naţional-socialismul se strecurase până în centrul
imaginaţiei publice, fără să fi câştigat nici o cursă electorală, sau înmuindu-
şi tonul, ca să câştige mai mult sprijin popular. Când a încercat să-l facă pe
Golo să se intereseze de socialism şi social-democraţie, băiatul a ridicat din
umeri şi-a zis:
— Numai fiindcă Heinrich, Erika şi Klaus cred că Hitler este o
ameninţare pentru noi toţi nu înseamnă că nu-i şi adevărat.
— N-am zis niciodată că n-ar fi adevărat.
— Mă bucur s-aud asta.
Erika şi Klaus, din câte vedea Thomas, îşi adunau energia din
vulgaritatea şi depravarea celor care le erau duşmani. Călătoriseră amândoi
în Statele Unite, unde fuseseră întâmpinaţi de o hoardă curioasă de
jurnalişti, care voiau să le ia interviuri. Fuseseră găzduiţi de Ricki
Hallgarten, prietenul lor, care locuia la New York şi care i-a introdus în
plăcerile metropolei – unele nu le puteau fi dezvăluite nici dragilor ei
părinţi, după cum le scrisese fiica lor, într-o scrisoare. Traversaseră America
pe calea ferată şi-şi duseseră aventura mai departe, într-o călătorie în jurul
lumii, vizitând Japonia, Coreea şi Rusia şi scriind o carte împreună despre
ce trăiseră în cursul periplului – o carte care se încheia cu întoarcerea lor
posomorâtă acasă, într-un peisaj prusac, în lumina palidă a dimineţii, când
se văzuseră nevoiţi să înceteze să mai râdă, sub ochii vigilenţi ai poliţiei, şi
să-şi ia viaţa iarăşi în serios.
De fapt, nu fuseseră întâmpinaţi de poliţie la sosire, din câte îşi amintea
Thomas, ci de părinţii şi de fraţii lor. Nu se întorseseră la Berlin, ci la
München. În prima lor zi acasă, mai că redeveniseră copii. Cu toate că, de
obicei, trebuia să le reamintească, ori tatăl, ori mama lor, să se
autocenzureze la masa comună a familiei, de astă-dată orice povesteau
despre aventurile lor din lumea largă era doar o suită de escapade inocente,
ca şi cum ar fi fost un cuplu de fraţi dintr-un basm, evadaţi într-o lume unde
o mulţime de străini amabili aveau grijă de ei şi care scăpau de orice
nenorocire prin câte o şansă incredibilă.
Curând însă dispăruseră iar ca să redevină adulţi. Când s-a întors din
America, Ricki Hallgarten a ilustrat o carte pentru copii scrisă de Erika,
după care, din câte i-a spus Katia lui Thomas, el şi Klaus, fiul lor, au
devenit amanţi. Klaus publica, de-acum, câte o carte sau două de ficţiune în
fiecare an. Erika devenise celebră în toată Germania pentru articolele ei,
altminteri scurte, despre ce însemna să fii o femeie de tip nou. Adora să fie
fotografiată şofând o maşină, să-şi fluture părul tăiat scurt şi să exprime
opinii despre sex şi politică, deopotrivă combative şi controversate. Ea şi
Ricki luaseră parte la o cursă de maşini de zece zile, pe care o câştigaseră,
iar Erika scrisese relatări de prin locurile unde poposiseră.
La fel cum Thomas şi Katia îşi trăiau vârsta de mijloc târzie şi senină,
Erika şi Klaus găseau tot mai mult entuziasm în viaţă. Plănuiau să
întreprindă o călătorie cu două maşini din Germania până în Persia, însoţiţi
de Ricki şi de Annemarie Schwarzenbach, o prietenă de-a Erikăi.
Pentru Thomas, trecerea de la o stare de automulţumire la una de şoc a
fost rapidă. În anul de după ce i s-a decernat Premiul Nobel, naziştii au
câştigat şase milioane şi jumătate de voturi, faţă de cele opt sute de mii
primite cu doar doi ani mai devreme, dar sprijinul de care se bucurau,
credea Thomas, putea să se risipească la fel de repede cum se coalizase.
Găunoşenia promisiunilor naţional-socialiste, în opinia lui, nu avea cum să
le scape oamenilor. Dacă fiul său Golo ar fi încetat să-i mai tot pună sub nas
articole rău-prevestitoare din gazete obscure, ar fi putut să-şi vadă în linişte
şi pace de treaba lui.
După câteva luni însă, transformarea care avusese loc în Germania, în
timp ce el era ocupat să scrie şi să călătorească, pentru a ţine conferinţe, i s-
a înfăţişat înaintea ochilor ca o imagine imposibil de uitat. Fusese de acord
să ţină o conferinţă la Berlin, la Beethovensaal, intitulată „Un apel la
raţiune“. În sine, titlul nu ar fi reprezentat o provocare în nici un alt
moment, dar atunci era. Thomas şi-a pregătit cu grijă ce avea să spună,
enervându-se pe măsură ce scria şi din ce în ce mai convins că erau vorbe
care se cereau spuse.
Încă mai credea că se adresa Germaniei mijlocii, dintre cele trei pe care şi
le definise. Se aştepta ca Sala Beethoven să fie ticsită de oameni preocupaţi,
care-şi petreceau serile de iarnă citind cărţi. Presupunea că şi ei aveau de
deplângă, la fel ca şi el, faptul că se întorcea spatele unor principii care
făceau ca societatea să fie una civilizată şi pe care le definea ca fiind
„libertatea, egalitatea, educaţia, optimismul şi încrederea în progres“. Îşi
închipuia că şi publicul său dispreţuia ceea ce el numea „giganticul val de
barbarism excentric şi de lătrat primitiv, populist, ca de bâlci“, şi că s-ar fi
arătat de acord cu el că naţional-socialismul venea cu „o politică a
grotescului, suprasaturată de paroxisme de masă recurente, de scandări ca
din parcul de distracţii, de strigăte de aleluia şi de repetări ale unor
sloganuri monotone, asemănătoare unor mantre, până când toată lumea
începe să spumege la gură“. Îşi îndemna publicul să-i sprijine pe social-
democraţi, ca fiind cel mai raţional şi mai progresist partid al spectrului
politic german.
Sala era plină, şi reacţia ei, când a început să vorbească Thomas, a fost
una de apreciere. El s-a bucurat, ştiind că Erika şi Klaus, la fel şi Katia,
făceau parte din acel public. Şi totuşi, când a descris acea stare de spirit din
Germania, care ar fi putut să devină „o ameninţare pentru lumea întreagă“,
adăugând că nazismul era „un colos cu picioare de lut“42, un bărbat din sală
s-a ridicat în picioare şi a cerut să i se îngăduie să vorbească.
 Thomas nu mai fusese întrerupt niciodată. N-a ştiut prea bine ce avea de
făcut. A ezitat, dar apoi, făcându-i semn acelui bărbat, l-a încurajat să ia
cuvântul.
Zbierând suficient de tare încât să se facă auzit peste tot în sală, individul
respectiv l-a făcut pe Thomas mincinos şi duşman al poporului. Din public,
au răsunat murmure dezaprobatoare. Thomas avea textul scris, aşa încât s-a
simţit uşurat. Era hotărât să nu cedeze. Ştia că urma să se ajungă la nişte
sentimente la care spectatorii care-i admirau lui scrierile ar fi consimţit,
ceea ce i-ar fi sporit şi mai tare furia omului care-l întrerupsese.
Şi-a dat seama însă că peste tot prin sală erau contestatari, pregătiţi să-i
strige insulte şi să-l huiduie cu prima ocazie. Se vedea clar că erau bine
organizaţi şi că veniseră ca să-l împiedice să vorbească. Au şi început să
strige, ca să-l oblige să se oprească. Mai mulţi dintre ei au plecat de la
locurile lor şi au înaintat către podium, în timp ce grosul publicului stătea şi
tăcea. Întrerupătorii fuseseră strategic plasaţi. Cu toţii erau tineri. Ceea ce
observa Thomas, de fiecare dată când îşi ridica ochii de pe textul
conferinţei, era prezenţa lor belicoasă din sală.
În timp ce vorbea în continuare, a primit un bilet, prin care era somat să-
şi reducă discursul, ca să termine până când tensiunea nu sporea şi mai tare.
S-a decis că nu putea face aşa ceva. Nu era vorba numai că o asemenea
retragere ar fi fost interpretată de toţi ca o ruşinoasă capitulare, dar nu-şi
imagina cum ar fi putut el şi Katia, şi ceilalţi să plece, dacă le-ar fi dat
protestatarilor impresia că se temea de ei.
A continuat să atace ideologia nazistă şi mai vehement, în timp ce
întreruperile se înmulţeau tot mai tare în toată sala şi deveneau tot mai
înfierbântate. În locul unor indivizi care strigau insulte, grupuri întregi s-au
pus pe cântat şi pe înjurat. Când a terminat, la urmă de tot, abia dacă se mai
auzea ce spunea el.
Dar atunci, deşi terminase, i s-a părut şi lui evident că nu i-ar fi fost deloc
uşor să iasă de acolo în siguranţă. A văzut-o pe Katia făcându-i semn s-o ia
spre latura sălii, unde i-a găsit pe dirijorul Bruno Walter şi pe soţia lui.
Aceştia doi, cunoscând reţeaua complicată de scări şi coridoare din clădire,
i-au condus cu grijă pe Thomas şi Katia până în clădirea vecină, în
apropierea căreia îşi parcase Walter automobilul.
 Thomas a înţeles că niciodată n-ar mai fi putut vorbi în public, în
Germania, câtă vreme naziştii erau în ascensiune, de teamă că situaţia s-ar fi
putut repeta. Plus că nimeni dintre cei care ar fi vrut să-l asculte vorbind nu
s-ar mai fi simţit în siguranţă luând parte la vreo conferinţă de-a lui. S-a
declarat de acord ca textul conferinţei să-i fie publicat şi s-a bucurat aflând
că urma să-i apară în trei gazete diferite, dar asta nu mai conta. Fusese deja
însemnat cu fierul roşu. Când Golo s-a oferit să-i arate relatările despre
conferinţa lui din ziarul naţional-socialist, a refuzat să le citească – ştia ce-
ar fi putut spune despre el.
A continuat să scrie, dar îşi dădea seama că avea să fie observat dacă s-ar
fi aventurat pe străzile Münchenului. Când îşi făceau plimbarea de-a lungul
Isarului, şi el, şi Katia umblau prudenţi. Sarcina de a-i combate pe nazişti i
se părea una meritorie, şi credea că ei aveau să piardă, până la urmă. Vedea
şi el că inflaţia destabilizase ţara, şi se aştepta la multe pendulări de la o
facţiune la alta, de la o ideologie la alta, înainte ca stabilitatea să se
reinstaureze. Dar acea seară de la Berlin îl îngrijorase, mai tare ca orice, în
privinţa faptului că renumele său literar, oricât de proeminent ar fi fost, nu-l
plasa în vreo poziţie de neatacat. N-ar mai fi fost lăsat să-şi spună părerile
când credea el de cuviinţă. Germania lui, cea căreia i se adresa în
conferinţe, îşi pierduse locul de la centru.
Erika şi Klaus parcă erau stârniţi de pericolul care-i înconjura să vină cu
mereu alte şi alte răbufniri de elocvenţă. Dacă huiduielile de la Berlin îl
făcuseră pe tatăl lor să nu-şi mai dorească să ia parte la nici un eveniment
public, ei doi deveneau cu atât mai bravi cu cât ameninţarea nazistă sporea
în intensitate.
Klaus a scris o a doua piesă pentru patru actori, doi bărbaţi şi două femei,
dar pe un ton mai sumbru de astă-dată, mai rău-prevestitor; miza părea să
fie mai mare în ea decât iubirea ca un joc al plăcerilor. Acum, tinerele
personaje se luptau pentru vieţile lor. Pentru ele, drogurile nu mai ofereau
evadare, ci sugerau pierzanie. Iubirea se dovedea o încercare complicată de
a-l poseda pe celălalt, iar moartea – un soi de eliberare.
Klaus, Erika şi Ricki Hallgarten şi-au făcut mai departe pregătirile pentru
călătoria lor în Persia. Thomas şi Katia începuseră să-l placă pe Ricki, care
le vorbea cu aceeaşi uşurinţă binedispusă cu care le vorbea şi celor doi copii
ai lor mai mari. Klaus, în prezenţa lui Ricki, devenea mai serios, mai puţin
înclinat să formuleze opinii extreme, care l-ar fi putut irita pe tatăl său.
În lunile acelea totuşi formulau cu toţii opinii extreme despre naţional-
socialişti. La mese, Thomas făcea faţă unor invective aprinse. Chiar şi aşa,
era surprins de tonul pe care-l denunţa Ricki pe Hitler:
— Totul e pierdut! Sunt condamnaţi! Toţi cei de-aici. O să distrugă totul.
Cărţi, tablouri, totul. Nimeni nu e-n siguranţă – după care, le-a oferit o
imitaţie paroxistică a uneia dintre declamaţiile lui Hitler, care începeau şi nu
se mai terminau. Nu vedeţi ce se-ntâmplă? i-a întrebat apoi pe toţi cei de la
masă.
În ziua dinaintea plecării pe care şi-o plănuiseră, toţi patru, Erika, Ricki,
Klaus şi Annemarie Schwarzenbach, s-au dus la o firmă de jurnale de ştiri
bavareză, ca să facă un filmuleţ despre călătoria lor. În faţa camerelor,
Klaus şi Erika s-au aşezat în maşină, iar ceilalţi doi s-au prefăcut că reparau
cine ştie ce stricăciune imaginară. Au râs atât de tare când Ricki l-a propus
pe Klaus în scena în care aveau de reparat o pană de cauciuc, încât filmarea
nu a mai putut continua.
Hotărâseră ca, după ce ar mai fi petrecut o ultimă seară cu familiile, să
pornească la drum în după-masa următoare, la ora trei. Dar a doua zi, la
prânz, au primit vestea că Ricki se împuşcase în inimă, după ce se dusese la
Utting, pe malul lacului Ammer, unde ţinea un mic apartament. Lăsase un
bilet adresat poliţiei locale, în care dădea numele şi numărul de telefon ale
Katiei, sugerând ca poliţia să ia legătura cu Frau Mann, pentru ca ea să le
dea vestea părinţilor lui.
În acea seară, Erika şi Klaus au stat la masă fără să scoată o vorbă. De
câtva timp, fuseseră amândoi într-o stare de exaltare. Klaus îşi făcuse griji
că voiajul avea să pună presiune pe relaţia şi aşa delicată dintre el şi
amantul său, însă Ricki reuşise, făcând amor cu el, să-i liniştească
aprehensiunile într-un fel nou, care-i excitase pe amândoi, a lămurit-o Erika
pe maică-sa. Klaus urma să plece într-o călătorie cu cei doi oameni pe care-i
iubea cel mai mult pe lume. În zilele premergătoare, nu putuse să stea
locului. Ori de câte ori o văzuse Thomas, Erika era cu harta rutei lor în faţă
şi cu un teanc de ghiduri şi dicţionare. Dădea comenzi unei camere
altminteri goale. Formulase deja titlurile articolelor pe care avea să le
publice şi-şi făcea planuri pentru o carte, pe care cvartetul de călători aveau
s-o scrie împreună.
Când au intrat în apartamentul în care murise Ricki, au văzut că tot
peretele de deasupra patului era împroşcat cu sânge. Când a dat cu ochii de
cadavru şi de sânge, Erika s-a pus pe urlat. Încă mai urla când a scos-o
Klaus de acolo şi-a dus-o acasă.
Katia l-a găsit pe Thomas în camera lui de lucru.
— Nu ştiu de ce a dat Ricki poliţiei numele meu. Nici nu mi s-a deschis
bine uşa în faţă, c-am ştiut că venisem acolo să le distrug vieţile soţilor
Hallgarten. Şi Erika trebuie să se oprească din zbierat. Trebuie neapărat să
ieşi din biroul ăsta al tău şi să-i spui să-nceteze!
În zilele următoare, Thomas a încercat să le vorbească Erikăi şi lui Klaus
despre morţile celor două surori ale lui, despre cât de şocante şi de
inexplicabile fuseseră şi sinuciderile lor, dar ei au părut incapabili să
priceapă. Nu puteau face legătura între moartea lui Ricki şi nici o altă
moarte. Nici când Thomas a intrat în amănunte, spunându-le unde se afla şi
ce şi cum simţise când muriseră Carla şi Lula, nici unul dintre ei nu-i
dăduse atenţie. S-ar fi zis că propriile lor vieţi veneau cu o asemenea
strălucire, cu aşa o bogăţie şi-o vivacitate, încât nici o altă viaţă nu se putea
măsura cu ale lor. Plus că Ricki nu putea fi comparat cu mătuşile lor, de
care nimeni nu auzise vreodată.
— Nu-nţelegi, i-a spus Erika, iar şi iar. Nu pricepi şi pace.

35. E vorba de Benjamin Franklin Wedekind (1864−1918).

36. Examen care se dă la finalul studiilor secundare în Germania, echivalentul bacalaureatului din
alte ţări. Termenul provine din latinescul abiturus, „cel care va pleca“.
37. Fragment din opera Faust (1859) de Charles-François Gounod (1818− 1893).
38. Hitler s-a născut în Imperiul Austro-Ungar şi abia în 1913 s-a mutat în Germania, la vârsta de
douăzeci şi patru de ani.
39. Tentativă de lovitură de stat din 1923, zisă şi „Puciul de la berărie“: în jur de trei mii de
susţinători ai lui Hitler, cu ajutorul generalului Erich Luddendorff, au luat cu asalt Berăria Centrală
din München, unde Hitler a declarat începutul revoluţiei naţionale şi formarea unui nou guvern. A
doua zi, puciştii au fost dispersaţi de poliţie.
40. Abrevierea denumirii Sturmabteilung („Detaşamentul Furtunii“), braţul înarmat, paramilitar,
al partidului nazist, din anii 1920 şi 1930, cu ajutorul căruia Hitler a câştigat puterea.
41. Partidul nazist al lui Hitler a organizat mai multe mitinguri foarte ample în anii 1923, 1927,
1929 şi apoi anual, din 1933 până în 1938, în oraşul bavarez Nürnberg.
 42. Aluzie la pasajul din Cartea lui Daniel (2:33), în care profetul interpretează un vis al regelui,
despre o statuie de dimensiuni colosale, cu capul de aur şi trupul din alte metale, dar cu picioarele
făcute din lut, referindu-se la regatul său cu fundamentele slabe, care avea să se prăbuşească.
 Capitolul 8
Lugano, 1933

Când a obţinut Hitler puterea, în martie 193343, Thomas şi Katia se aflau

la Arosa, în Elveţia. Reacţia lor primă, instinctivă, a fost să se întoarcă la
München cât mai repede cu putinţă, ca să fie siguri că nu le era jefuită casa.
Dacă trebuia, puteau face aranjamentele necesare ca s-o închirieze, sau
chiar s-o vândă şi să-şi mute lucrurile, în linişte, în Elveţia.
Când s-a răspândit vestea că deja se făceau arestări în masă şi că oamenii
erau atacaţi pe străzi, au telefonat înnebuniţi acasă, pe Poschingerstrasse,
unde rămăseseră Erika şi Klaus, alături de Golo, dar, indiferent care dintre
ei răspunsese la telefon, a pus imediat receptorul înapoi în furcă. Lui
Thomas nu i-a trecut prin minte că era un semn, până când a sunat iar Katia,
care a stat şi a ascultat cu atenţie, apoi a tras concluzia: Copiii lor încercau
să le transmită să nu mai telefoneze, fiindcă era periculos.
Thomas a insistat să mai sune o dată. În fine, le-a răspuns Erika brusc şi
le-a spus că vremea de la München era foarte rea, iar casa era în mare
dezordine, pentru că se afla în plină curăţenie de primăvară. Cu toate că
părea foarte puţin probabil să fie chiar aşa, Thomas tot nu a priceput
mesajul pe care i-l transmitea fiica lui. Până la urmă, pe fir a intervenit
Klaus, care le-a spus verde-n faţă:
— Staţi acolo, în Elveţia. Nu sunteţi în siguranţă aici.
Erika şi Klaus au plecat şi ei din München, de îndată ce au putut. Numai
Golo a rămas în casă. Thomas şi Katia erau intrigaţi de faptul că scrisorile
de la el aveau un iz de normalitate, ca şi cum ascensiunea noului regim n-ar
mai fi fost o ştire. Le-a spus că, din câte auzise el, Erika fusese arestată şi ar
fi fost deţinută în lagărul de concentrare de la Dachau; apoi că ştia de-acum
că nu era nimic adevărat. Le-a mai spus că se întâlnise cu Viktor, unchiul
său, care-i spusese cât de mulţumit era că fusese promovat, în cadrul băncii
unde lucra. Îşi punea întrebarea dacă unchiul Viktor nu cumva îi luase
postul unui coleg evreu.
Katia s-a ocupat să găsească, pentru ea şi Thomas, o casă de închiriat la
Lugano, unde li s-au alăturat Monika şi Elisabeth. Michael se afla în
Elveţia, la o şcoală cu internat. Curând, a venit să stea cu ei şi Erika: fuma
încă şi mai mult ca de obicei, bea mult nopţile şi se trezea prima dimineaţa,
ca să dea fuga după ziare. De vocea ei răsuna toată casa; era mai mult ca o
rudă trimisă acolo să-i muştruluiască, şi nu ca fiica lor cea mare, devenită,
ca şi ei, o refugiată. Fiindcă îi cunoştea după nume pe toţi guvernatorii
regionali din Germania, chiar şi pe cei mai mărunţi, Erika le-a putut explica
modificările impuse cu forţa, şi fără milă, peste tot. Restul dimineţii şi-l
petrecea scriindu-le prietenilor şi aliaţilor din toată lumea. Dădea şi o
mulţime de telefoane. Zvonul că fusese încarcerată la Dachau îl răspândea
chiar ea, cu satisfacţie, tuturor. Ameninţa să sfideze noile autorităţi,
mergând cu automobilul înapoi la München, ca să salveze manuscrisele
cărţilor tatălui ei, dar, la insistenţele mamei, s-a lăsat convinsă că nu merita
să se lanseze într-o misiune atât de primejdioasă. Mai târziu însă, Thomas a
prins-o – şi s-a amuzat – descriindu-şi călătoria respectivă, ca şi cum ar fi
făcut-o cu adevărat, povestind cum păcălise ea gărzile naziste de la frontieră
şi cum se întorsese cu un teanc de hârtii preţioase, ascunse în maşină, sub
scaunul şoferului.
Mai puţin amuzat a fost, auzind cum susţinea Erika, în gura mare, că
familia ei trebuia să se obişnuiască, şi anume repede, cu ideea că nu aveau
să se mai întoarcă niciodată la casa lor din München, că aveau s-o piardă, la
fel cum ar fi fost obligaţi să abandoneze toţi banii pe care-i aveau în băncile
germane. Vorbea de parcă ar fi învăţat pe dinafară toate aceste lucruri şi
acum le recita, ca să-şi forţeze tatăl şi mama să accepte o realitate pe care
ei, altminteri, încercau s-o evite.
Erika voia ca tatăl ei să facă o afirmaţie publică, prin care să rupă orice
legătură între el şi Germania, pentru totdeauna. Când o conferinţă pe care o
ţinuse despre Wagner a fost denunţată de o lungă listă de figuri eminente ale
lumii muzicale şi culturale bavareze, inclusiv de Richard Strauss şi de Hans
Pfitzner, care-i fusese prieten, Thomas a considerat că era mai prudent să nu
replice în nici un fel. A presupus că noul regim făcuse presiuni asupra lor.
Erika, în schimb, a susţinut că tatăl ei trebuia să se folosească de acel prilej
pentru a-şi declara dezgustul faţă de noua guvernare. Că trebuia să apeleze
la compatrioţii lui, să i se opună lui Hitler pe orice cale. Când a formulat, în
sfârşit, o declaraţie, preluată de presa elveţiană, Thomas a făcut în aşa fel
încât Erika să n-o vadă înainte ca el să le-o trimită ziarelor. De aceea, nici n-
a fost surprins când i-a spus Katia că propria lui fiică găsea tonul acelei
declaraţii linguşitor şi fără şira spinării.
La începutul Războiului cel Mare, Thomas ştia clar din cine era format
publicul său german. Chiar şi când ţinuse acea conferinţă la Berlin, fusese
convins că se adresa unor oameni care-i împărtăşeau vederile despre
libertate şi democraţie şi despre ce însemna să fii german. Acei oameni
acum tăceau. Nu mai exista nici un forum în care li s-ar fi putut adresa.
Dacă-l denunţa pe Hitler din refugiul său elveţian, ar fi fost el însuşi
denunţat. Cărţile i-ar fi fost îndepărtate din librării şi biblioteci. Nu i s-ar
mai fi dat voie să vorbească niciodată, nicăieri în Germania.
Erau cunoscute vederile lui în privinţa naziştilor. I se părea fără noimă să
şi le repete, în timp ce Golo şi părinţii Katiei se aflau mai departe în
Germania, în timp ce el însuşi încă mai avea o casă la München şi bani în
băncile germane. Mai mult decât atât, nu era totuna să-i atace pe naţional-
socialişti, când nu reprezentau decât o mişcare periferică, un fel de
hămăială, şi să-i atace acum, când formaseră guvernul german şi-şi căutau
legitimitatea în ochii restului lumii.
Cu fiecare scrisoare pe care o primeau de la Golo, îşi făceau alte şi alte
griji în legătură cu siguranţa fiului lor. Dar el nu părea deloc înfricoşat; ba
chiar le scria, de parcă tot Münchenul ar fi fost un soi de teatru sau de
spectacol despre care îi revenea lui sarcina să scrie câte o recenzie. Unele
dintre veştile lui erau triste, mai ales când povestea despre vizitele făcute
bunicilor lui, care locuiau în continuare în casa lor cea frumoasă, dar se
temeau din ce în ce mai tare pentru propriul viitor. Bunicul lui, scria Golo,
zicea întruna că: „A trebuit să trăim s-o vedem şi pe-asta!“ Din punctul de
vedere al noilor autorităţi, cei din familia Pringsheim erau evrei. Peter,
fratele Katiei, fusese dat afară din postul de la Universitatea berlineză
Humboldt, şi, la fel ca şi ceilalţi fraţi ai săi, plănuia să părăsească Germania.
Şi de la tatăl ei a primit Katia o scrisoare, trimisă din om în om, în care-i
spunea să nu cumva să le scrie ori să le telefoneze părinţilor. Unul dintre
pasaje i l-a arătat şi lui Thomas:
„Nu sunt niciodată sigur, micuţa mea, dacă toată lumea ştie că tu, fiica
mea, eşti mama Erikăi şi a lui Klaus Mann şi soţia lui Thomas Mann. Mai
demult, aşa ceva era un titlu de glorie la München. Acum, când eşti plecată
în exil, îmi dau seama că soţul şi copiii tăi vor fi nevoiţi să vorbească
împotriva noii ordini, şi înţeleg asta. Numai că existenţele noastre vor avea
de suferit. Am încercat întotdeauna să fim germani loiali. Am iubit muzica
lui Wagner şi am făcut totul ca să-l sprijin, inclusiv punând umărul la
crearea casei de la Bayreuth44. Unica rază de speranţă ne vine, în toată
această beznă, de la Winifred Wagner45, ceea ce e chiar de mirare, ea fiind o
susţinătoare febrilă a individului al cărui nume nu-l voi pomeni. În tot
cazul, ne-a spus că ne va ajuta, ceea ce nu ştiu ce-ar putea însemna.“
Thomas a observat că Elisabeth, în timp ce le citea din scrisoare, nu le-o
arăta şi celorlalţi. La mese, Katia o lăsa pe Erika să vorbească numai ea. Se
retrăgea în camera ei, în fiecare seară, de îndată ce putea, şi a părut uşurată
când Erika s-a hotărât, în sfârşit, să plece în Franţa, ca să-i fie alături lui
Klaus.
Michael, care avea paisprezece ani, a venit să locuiască împreună cu ei,
la Lugano. Thomas ţinea minte cu câtă reticenţă mersese băiatul la lecţiile
de vioară la München, şi cum refuzase profesorul de pian să-l mai
primească la cursuri pentru că reacţiona cu aroganţă la orice era învăţat. În
schimb, la şcoala cu internat dăduse peste un profesor italian de violă şi
vioară pe care nu şi-l antagonizase.
— Dar cu ce anume era diferit de toţi ceilalţi profesori ai tăi? l-a întrebat
Katia.
— Este italian, şi toţi ceilalţi profesori râdeau de el, a zis Michael.
— Şi asta ţi-a plăcut la el?
— Tatăl şi fratele lui sunt închişi. Dacă se întoarce în Italia, o să fie şi el
arestat. Plus că nimeni, propriu-zis, nu are nevoie de un profesor de vioară.
Aşa că arăta foarte abătut.
Michael îşi petrecea mai multe ore pe zi exersând, mai ales la violă, şi se
făcuseră aranjamentele necesare pentru ca profesorul lui să vină la Lugano
două zile pe săptămână, ca să lucreze cu el.
Când i-a spus Thomas că muzica lui suna bine, băiatul s-a uitat urât la el
şi-a zis:
— Mi-a spus profesorul că am talent, asta-i tot.
— Şi ce vrei mai mult de-atât? l-a întrebat maică-sa.
— Geniu vreau, i-a răspuns fiul.
Michael a fost cel care i-a sugerat lui Thomas c-ar fi putut lua lecţii de
engleză de la profesorul său de violă.
— Vorbeşte o engleză perfectă. Şi nu i-ar strica nici banii.
— Este italian, şi nu vreau să vorbesc englezeşte ca un italian.
— Dar să vorbeşti englezeşte ca un german vrei? l-a întrebat Michael,
arţăgos.
Thomas a fost de acord să ia lecţii şi-a promis că avea să încerce să
citească o carte simplă în limba engleză.
Într-una dintre scrisori, Golo a descris un prânz pe care-l luase la
München cu Ernst Bertram, care insistase că, deşi era trup şi suflet în
favoarea libertăţii, n-o vedea posibilă decât pentru germanii buni. Iar când
Golo îi spusese că tatăl lui risca să nu se mai întoarcă niciodată în
Germania, Bertram îi răspunsese: „De ce nu? E şi el german, la urma urmei,
şi trăim într-o ţară liberă.“ Apoi, adăuga băiatul, Bertram invocase nişte
scuze pentru faptul că nu se dusese la Lugano, să-l viziteze pe Thomas. Nu
era singur în acea perioadă, se justificase, apoi sugerase că se făceau
presiuni asupra lui, ca să nu mai întreţină prietenia cu Mann-bătrânul.
Golo mai spunea că dăduse o petrecere în casă, o cină festivă, astfel încât
să poată fi consumate sticlele cele mai bune din pivniţa de vinuri a tatălui
său. În rest, el împacheta cărţile, încetul cu încetul, şi sorta hârtiile.
De fiecare dată când auzea veşti de felul acesta, care sugerau că se putea
să nu-şi mai vadă niciodată vechea lui casă, Thomas aproape că rămânea
surprins. Încă mai citea relatările zilnice din ziare, în speranţa că puterea
naziştilor s-ar fi risipit, că Hitler însuşi ar fi fost asasinat sau cine ştie ce
revoltă ar fi avut loc în rândurile armatei, împotriva liderilor nazişti.
La început, când la Berlin fuseseră arse cărţile care nu erau pe placul
naziştilor, se simţise uşurat aflând că ale lui nu se număraseră printre ele.
Dar, când s-a întors Erika, i-a dat ea asigurări că toţi autorii germani
importanţi, inclusiv Heinrich şi fratele ei, Klaus, şi Bertolt Brecht, şi
Hermann Hesse, avuseseră cărţi arse în focul ăla. Nu era deloc un semn
distinctiv, a insistat ea, să fii exclus din aşa ceva. Thomas a observat-o pe
Katia cum încuviinţa din cap, în tăcere. Când le-a scris Golo, ca să le
comunice că Ernst Bertram, deşi susţinuse fără echivoc arderea cărţilor,
avusese grijă să nu fie incluse şi ale lui Thomas printre cele arse, Katia i-a
citit scrisoarea prima, după care i-a dat-o şi soţului ei, iar ea a părăsit
încăperea.
Câteodată, când se trezea în toiul nopţii, Thomas îşi dădea seama că se
păcălise de unul singur, crezând că avusese vreodată, realmente, cea mai
vagă influenţă în Germania. Nimic din ce spusese el în viaţă nu schimbase
lucrurile câtuşi de puţin. Dar asta nu-i împiedica pe tot felul de indivizi să-i
monitorizeze afirmaţiile; erau mulţi, în actualul regim, cărora le păsa de ce
credea lumea largă despre ei.
S-a dovedit că lui Golo nu-i fusese greu să încarce mobilă, tablouri şi
cărţi din casa de la München şi să le transporte în Elveţia, pretextând că le
vindea. Reuşise, de asemenea, să retragă sume mari de bani din contul
bancar al tatălui său. Deşi erau manuscrise şi scrisori, inclusiv toate
scrisorile pe care i le trimisese Katia de la Davos, pe care şi le-ar fi dorit
scoase din Germania, cele mai importante hârtii, după cum ştia prea bine
Thomas, erau jurnalele lui. Se aflau într-un seif din camera lui de lucru de
pe Poschingerstrasse. Niciodată nu le văzuse nimeni. Katia ştia că existau,
cel puţin el aşa presupunea, şi probabil că-şi dădea seama, din faptul că
întotdeauna stătuseră sub cheie, că în ele se menţionau lucruri personale.
Totuşi, nici nu i-ar fi trecut prin minte că, presărate printre banalităţile de pe
acele pagini, precum vremea şi pe unde ţinuse Thomas conferinţe, se găseau
referiri la visurile lui intime şi la viaţa lui erotică.
Trebuia neapărat să scoată acele jurnale din München. Trebuia să-şi facă
un plan despre cum să fie deschis acel seif, iar jurnalele să-i fie trimise, fără
să fie şi citite. Casa putea fi percheziţionată de autorităţi în orice moment.
Seiful din biroul său ar fi devenit, mai mult ca sigur, un obiect de mare
interes.
Visurile lui în materie de sex îşi croiseră drum în povestiri şi romane, dar
în ficţiune, ele puteau fi uşor interpretate ca fiind nişte jocuri literare. Cum
era tatăl a şase copii, nu-l acuzase nimeni, vreodată, de perversiuni în viaţa
privată. Publicate, în schimb, acele jurnale ar fi arătat clar cine era şi la ce
visa marele Thomas Mann. Ar fi demonstrat că tonul său distant, livresc,
rigiditatea lui ca persoană, faptul că era interesat să primească onoruri şi să i
se dea atenţie – toate erau numai o mască, menită să-i ascundă nişte dorinţe
sexuale josnice. În timp ce alţi scriitori, printre care şi Ernst Bertram, şi
poetul Stefan George, îşi făcuseră cunoscută homosexualitatea în faţa lumii
întregi, el îşi ascunsese înclinaţiile sexuale într-un jurnal, încuiat, la rândul
său, într-un seif. Dacă i-ar fi fost expuse, credea el, s-ar fi trezit cu atât mai
dispreţuit cu cât se arătase şi duplicitar.
Katia se împăcase cu ideea – cel puţin, aşa i se părea lui Thomas – c-ar fi
putut să piardă casa şi să rămână într-un exil prelungit, dar nu accepta şi că
soţul ei ar fi putut cădea în dizgraţie.
— Cât de ciudat este, zicea ea, că suntem evrei, de-acum. Părinţii mei
nici n-au călcat vreodată prin apropierea vreunei sinagogi. Şi mă gândeam
la copii, că sunt Mann şi-atât, dar uite că sunt evrei acum, pentru că mama
lor, pasămite, ar fi evreică.
Îşi făcea griji pentru Golo, stătuse deja prea mult la München. Era
îngrijorată şi pentru cum ar fi putut Erika şi Klaus, care de-acum se
apropiau de treizeci de ani, să-şi câştige existenţa într-o Germanie închisă
pentru unii ca ei. Habar nu avea ea, se gândea Thomas, că mai era şi un alt
pericol. Era vorba de ceva ce nu-i putea spune, fără să-i dezvăluie şi ce
conţineau, de fapt, jurnalele lui. Ar fi rămas uimită de cât de bătut în cap
fusese el să-i ofere hazardului un asemenea atu.
Dintre toţi copiii lui, se gândea Thomas, Golo se pricepuse cel mai bine,
încă din fragedă copilărie, să păstreze un secret. La masă, îi plăcea să
observe cu atenţie şi să nu dezvăluie nimic. Thomas era perfect încrezător
că, dacă i-ar fi trimis cheia de la seif, rugându-l să scoată din el carnetele
acoperite cu o muşama, fără să le citească, să le pună într-o valiză şi să i le
trimită lui la Lugano, prin serviciul de coletărie, Golo ar fi procedat chiar
aşa cum ar fi fost rugat de tatăl său.
Când Golo i-a transmis că exact aşa făcuse, pe Thomas l-a cuprins un
sentiment de uşurare. Tot ce mai avea el de făcut acum era să aştepte să-i
parvină coletul.
 Treptat, la München, lucrurile deveneau din ce în ce mai dificile pentru
Golo. Băncile refuzau să-i mai permită să retragă orice sumă de bani. I se
părea că era urmărit şi că putea fi reţinut în orice moment. Nu fusese în
stare să împiedice confiscarea celor două automobile ale familiei de către
autorităţi, iar când veniseră să le confişte, înţelesese că chauffeur-ul, Karl,
fusese cel care-l turnase naziştilor că-şi făcea planuri să plece în Elveţia,
conducând el însuşi una dintre maşini.
Când îl acuzase de turnătorie, Karl devenise arogant şi începuse să se
fâţâie prin toată casa, împărţind ameninţări în dreapta şi-n stânga,
bucătăresei şi slujitoarelor, că putea pune oricând să fie arestate. De vreme
ce Golo se afla nu departe şi-l auzea, era clar că voia să priceapă şi el că
putea fi arestat, ca şi ele.
Când a sosit la Lugano, Golo şi-a informat părinţii de toată povestea,
după care, le-a spus nonşalant:
— Şi i-am dat pe mână lui Karl acea valiză, pe care mi-a promis c-o duce
la poştă în locul meu. Dumnezeu ştie ce-o fi făcut cu ea. Le-o fi predat-o
naziştilor!
Când a ieşit Katia din cameră şi au rămas numai ei doi, Thomas l-a
întrebat pe Golo dacă valiza pe care i-o încredinţase lui Karl era cea în care
băgase şi jurnalele lui.
— S-a oferit s-o ducă. M-am gândit că el atrăgea mai puţin atenţia. Mă
simţeam urmărit. Mi s-a părut cea mai bună soluţie. Puteam s-aştept şi s-o
aduc eu acum, dar m-am gândit c-o voiai mai repede.
— Ţi-a venit înapoi cu vreo chitanţă sau cu vreo hârtie oarecare, cum c-o
pusese la poştă?
— Nu.
Preţ de-o clipă, Golo s-a uitat stânjenit la tatăl său, iar Thomas şi-a dat
seama că fiul avea o idee despre ce conţineau acele jurnale. S-a întrebat
dacă nu cumva le frunzărise, poate chiar citise câteva pasaje din ele. Dacă
da, probabil dedusese imediat de ce erau ţinute în seif şi de ce trebuiau
trimise urgent la Lugano acele hârtii, şi nu altele.
Cum stăteau acolo, tată şi fiu, pe două fotolii aşezate faţă-n faţă, erau mai
aproape decât stătuse Thomas vreodată de fiul său. Faptul c-ar fi fost, poate,
cel mai bine să nu vorbească nici unul despre asta îl făcea pe Golo să se
simtă mai confortabil. Spre deosebire de cei doi fraţi ai lui mai mari, el avea
capacitatea să se intereseze de o minte alta decât a lui însuşi. Acum, îşi
imagina Thomas, Golo intuia ce anume îl preocupa intens pe tatăl său. La
urma urmei, trăise şi el acolo, în casă, şi observase în tăcere, de-a lungul
atât de multor ani.
Ceea ce i s-ar fi părut straniu, se gândea Thomas, oricui ar fi citit acele
jurnale, cine ştie unde şi cum, era cât de îndepărtată fusese familia lui de
vieţile obişnuite ale germanilor. În timp ce concetăţenii lui câştigau nişte
bancnote care nu mai aveau nici o valoare, el câştiga dolari americani. Îşi
petrecuse tot acel timp trăind într-un lux pe care-l considerase de la sine
înţeles. În politică, devenise mai liberal, mai aplecat spre internaţionalism,
dar în felul propriu-zis de a trăi, parcă fusese un insular.
La început, în anii 1920, nu-i plăcuseră naziştii, pentru că aveau ceva ce i
se părea josnic; în cel mai rău caz, îşi spunea el pe atunci, aveau să rămână
ca un spin în coasta unei Germanii care se lupta pentru existenţa ei. Îşi
imagina că unii dintre ei ar fi ajuns acum să-i citească lui jurnalele pagină
cu pagină, iritaţi de cât era de absorbit de sine autorul lor, iar apoi, ajungând
la nişte pagini care i-ar fi făcut să se aşeze mai bine pe scaune. În loc să-i
urmărească la nesfârşit zilele fără noimă, ar fi dat peste scene şi fraze pe
care şi le-ar fi însemnat şi notat, cu ochii brusc înfierbântaţi.
Era conştient: cei doi copii ai lui mai mari nu puteau fi la fel de afectaţi
cum ar fi fost el însuşi. Statutul lor în lume depindea de felul în care
respingeau făţiş categoriile sexuale uşurele. Orice strădanie de a le submina
reputaţia s-ar fi văzut respinsă de râsetele lor nepăsătoare şi de cele ale
prietenilor din anturajul lor. În schimb, nimeni nu s-ar fi amuzat dacă unele
pasaje din jurnalele lui ar fi fost publicate.
Dimineaţa, când se trezea, Thomas îşi imagina că aceea era ziua în care-i
sosea, poate, valiza. Nu era sigur dacă i-ar fi fost livrată de camionul poştal
sau de vreun alt vehicul oficial. De îndată ce se îmbrăca, se şi punea pe
urmărit, de la fereastra camerei de sus. De la parter, fiindcă surogatul său de
cameră de lucru dădea spre partea din faţă a casei, putea sta cu ochii pe
oricine venea sau pleca. Îl observa pe poştaş, când se arăta la uşa lui, dar nu
aducea decât scrisori şi pachete mici.
Casa fiind cufundată în tăcere, Thomas credea c-ar fi auzit camionul dacă
venea să-i livreze valiza. Ciulea urechea pe fereastră afară, după sunetul
vreunui motor. Câtă vreme valiza nu-i parvenea, era conştient de pericolul
care-l păştea, de a fi făcut de ruşine. Cu cât citea mai mult despre nazişti, cu
atât le înţelegea mai bine talentul în materie de publicitate. Goebbels, de
exemplu, dacă ar fi pus mâna pe jurnalele lui Thomas, ar fi înţeles imediat
ce comoară îi picase în poală. Ar fi selectat amănuntele cele mai picante şi
le-ar fi transformat în ştiri difuzate peste tot în lume. Ar fi transformat
renumele lui Thomas Mann, de mare scriitor german, într-o poreclă
sinonimă cu scandalul.
Cum descoperise un librar la Zürich, Thomas i-a comandat aceluia şi
orice carte despre viaţa lui Oscar Wilde, pe lângă lista de cărţi pe care dorea
să le cumpere pentru mica lui bibliotecă provizorie. Chiar dacă nu se temea
c-ar fi putut ajunge la închisoare în urma vreunei dări în vileag, aşa cum
păţise Wilde, şi cu toate că ştia că viaţa lui Wilde fusese una desfrânată, aşa
cum a lui însuşi nu fusese, ceea ce-l interesa era trecerea de la statutul de
scriitor celebru la cel de figură publică dezonorată. Ce uşor şi ce repede i se
întâmplase lui Wilde, şi cât de tare se grăbise publicul să-l acuze!46
Iar şi iar, şi-a revizuit în minte ce conţineau jurnalele. O parte din
conţinutul personal nu conta. Scrisese acolo, din câte ţinea minte, despre
iubirea lui tandră faţă de Elisabeth, sentimente care i s-ar fi potrivit oricărui
tată. Nimeni, nici măcar nazistul cel mai răuvoitor, n-ar fi putut obiecta
câtuşi de puţin faţă de tonul pe care-l adopta când scria despre fetiţa lui
Elisabeth. Ceea ce-l făcea să se cutremure, în schimb, era ce scrisese, tot
aşa, din câte-şi amintea, despre Klaus. Când era foarte tânăr, fiul său cel
mare i se păruse cu asupra de măsură de frumos. Odată, intrând în camera
pe care Klaus o împărţea cu Golo, îl găsise gol-puşcă pe cel mai mare dintre
fraţi. Imaginea îi rămăsese în minte, drept care, îşi notase în jurnal cât de
curios de atrăgător i se păruse propriul fiu.
Îşi făcea socoteala că mai scrisese, probabil, în jurnal, de câteva ori,
despre farmecul trupesc al lui Klaus şi despre cum se simţea el însuşi
excitat când îşi vedea fiul doar în costum de baie.
Îşi imagina că nu puteau fi mulţi taţii care aveau sentimente faţă de fiii
lor cum avea el. Era convins că nu se putea să fie chiar singurul, dar şi
conştient că puţini dintre ceilalţi taţi – poate foarte puţini – care-şi găseau
propriii băieţi atrăgători din punct de vedere sexual fuseseră atât de proşti,
încât să-şi noteze ce şi cum simţeau. Nici el nu spusese nimănui,
bineînţeles, şi era convins că nici Klaus, nici vreun alt membru al familiei
nu avea nici cea mai vagă idee despre ce-i trecea lui prin minte.
Şi totuşi, era ceva ce-şi notase acolo, în jurnal. Iar acum, pe undeva prin
Germania, se putea foarte bine ca paginile respective să fi fost cercetate
îndeaproape de nişte oameni care aveau toate motivele să vrea să-i distrugă
lui reputaţia.
Când se auzea telefonul sunând în casă, Thomas îşi făcea griji că s-ar fi
putut să fie cineva care să-i spună că fragmente din jurnalele lui fuseseră
publicate în cine ştie ce ziar. Se fâţâia pe stradă, în sus şi-n jos, prin faţa
casei, sperând să-i ajungă la urechi reverberaţiile unui motor, care ar fi putut
aparţine unui camion, care poate că-i aducea lui valiza. Presupunând că ar fi
căzut în mâinile naziştilor, se întreba dacă putea, oare, să nege că erau
jurnalele lui şi să insiste că erau, de fapt, o făcătură isteaţă. Dar ştia şi el că
prea erau amănunţite, prea conţineau multe informaţii din viaţa de zi cu zi
pe care nimeni nu le-ar fi putut născoci.
Plus că mai erau acolo şi relatări ale unor momente pe care el unul şi le
amintea ca fiind foarte preţioase, dar pe care nu le-ar fi putut împărtăşi
nimănui. Priviri fugare aruncate unor tineri care veniseră să-i asculte
conferinţele sau pe care-i zărise la câte un concert. Priviri care uneori i se
întorceau şi pe urmă căpătau câte o intensitate inconfundabilă. Deşi
recunoaşterea pe care o primea în public îi făcea plăcere, deşi aprecia faptul
că reuşea să atragă un public foarte variat, nu reţinea, întotdeauna, decât
asemenea contacte întâmplătoare, tăcute şi furişate. I se părea de
neconceput să nu fi menţionat în jurnal mesajul transmis de acea energie
secretă, conţinută într-o singură privire. Voia ca un lucru atât de fugar să
devină concret. Şi singura manieră de a obţine aşa ceva care-i venea în
minte era să-şi noteze momentul. Oare ar fi trebuit să-i dea voie să treacă şi,
poate, să i se şteargă de tot din amintire, când făcea parte din povestea
însăşi a vieţii lui?
Partea din jurnal care-l îngrijora cel mai tare însă era cea în care descria
ce sentimente îi produsese un băiat pe nume Klaus Heuser, pe care-l
întâlnise cu şase ani mai înainte, în vara lui 1927, când el şi Katia
merseseră, cu cei trei copii ai lor mai mici, la Kampen, pe insula Sylt din
Marea Nordului.
În prima zi, când afară bătea vântul cu putere, şi nu putea nimeni să iasă
pe plajă, Thomas privea din balcon, aşezat pe un fotoliu, cum se fugăreau
norii albi încolo şi încoace pe cer. Ar fi vrut să citească, dar, indiferent de
cât de apăsătoare se dovedea vremea, îl trăgea somnul în jos prea tare.
Katia, care cumpărase nişte pelerine de ploaie, închiriase biciclete şi plecase
cu copiii la pedalat.
Thomas coborâse în holul hotelului, observând cât de tare pălise lumina
de afară, deşi după-amiaza nu se sfârşise încă. Se gândise cât de diferit ar fi
fost dacă ar fi mers în Sicilia, sau chiar la Veneţia. Sau cât de tare s-ar fi
emoţionat să fi mers la Travemünde.
Din vestibulul de la intrarea hotelului zărise o bătrână care se lupta cu
vântul. Într-o mână, ducea o sacoşă de cumpărături; în cealaltă, avea un
baston. Brusc, venise o rafală care-i zburase pălăria de pe cap. Thomas
fusese gata să se repeadă afară, ca să i-o recupereze, când văzuse un băiat
înalt, subţire, cu părul blond, care mersese până atunci în urma femeii, cum
se răsucise pe călcâie şi fugise ca să-i prindă pălăria din zbor.
Nu auzea ce-i spunea băiatul bătrânei, dar trebuie să fi fost ceva simpatic,
de vreme ce ea izbucnise în râs şi-i strigase nişte vorbe, probabil de
mulţumire. Băiatul reacţionase, oferindu-se, probabil, să-i ducă sacoşa de
cumpărături, însă femeia îl refuzase. Vestimentaţia lui şi aerul încrezător
sugerau că nu era de pe insulă. Când trecuse pe dinaintea lui Thomas, ca să
intre în hol, îi zâmbise.
În prima seară, când se terminase cina, un bărbat se apropiase de masa lor
şi le spusese că era profesor de arte la Lübeck şi că admira Casa
Buddenbrook, un roman despre care avea senzaţia că-i scotea oraşul din
provincialitate. Se numea Hallen. Fiindcă avea obiceiul să bea câte ceva, în
fiecare seară, cu profesorul Heuser, şi el artist, dar din Düsseldorf, se
întreba dacă autorul acelei cărţi ar fi vrut să vină la masa lor, în acea seară
sau în oricare altă seară –, şi arătase cu degetul către o masă de la care un
alt bărbat le făcuse cu mâna, salutându-i. Acela era profesorul Heuser,
dedusese Thomas. Alături de el, urmărind cu interes ce se întâmpla, se afla
băiatul pe care-l văzuse mai devreme şi care, în mod evident, era fiul
bărbatului acela. Thomas dăduse din cap către profesor, după care atenţia
lui se îndreptase către băiat, care-i întorsese privirea, uitându-se fix la el.
Când se ridicaseră în picioare cu toţii, lui Thomas i se păruse că băiatul
avea în jur de şaptesprezece, poate optsprezece ani. Îi spusese ceva tatălui
său, apoi îşi condusese mama, o femeie înaltă, cu trăsături frumoase, care
părăsise încăperea.
Stând ei cu nişte băuturi în faţă, în acea seară, în holul hotelului, pentru
Thomas fusese clar: cei doi profesori de arte deciseseră să nu-i pună
întrebări despre cărţile lui, ci să discute, în schimb, despre artişti pe care-i
cunoşteau, dar ale căror nume erau noi pentru el. Vorbiseră cu desfătare
despre cluburi de noapte şi despre scene de pe străzi lăturalnice din oraşele
Germaniei, care deveneau subiecte meritorii ale pictorilor.
„Mutra unui milionar într-o epocă de inflaţie“, zisese profesorul Heuser.
„Ce portret grozav ar fi.“
„Sau a vreunui filozof care încă n-a început să-şi scrie cartea“, propusese
celălalt profesor, cel de la Lübeck.
„Poate c-a scris deja Eu sunt, şi nu e foarte sigur de cum ar trebui să
continue.“
Fiind aşezat cu spatele către uşă, Thomas nu-l văzuse intrând pe Heuser-
fiul. Ce observase, înainte de toate, fusese zâmbetul drăgăstos al tatălui,
care i-l prezentase pe fiul său.
„Fiul meu a citit Casa Buddenbrook, Muntele vrăjit şi Moartea la
Veneţia. Vă puteţi imagina cum se simte, întâlnindu-şi autorul preferat în
acelaşi hotel în care stă şi el?“
„Sunt convins că autorul are şi altceva mai bun de făcut decât să-şi
imagineze ce sentimente am eu“, zisese tânărul Klaus, care mai întâi îşi
rotunjise buzele ca să arate că se amuza, după care zâmbise larg.
„Şi dumitale îţi povestesc domnii despre tablouri?“ întrebase Thomas.
„De obicei, asta facem serile“, îi răspunsese tatăl. „Suntem oribil de
plictisitori.“
Până la masa de prânz de a doua zi, Elisabeth se şi împrietenise cu Klaus
Heuser.
„Mi-a spus – zisese ea în şoaptă – că este un om aici, pe insulă, care ştie
întotdeauna când o să se schimbe vremea. Şi omul acela zice că nu mai e
mult şi-o să vină o vreme înăbuşitoare.“
„De unde-l cunoaşte acest Klaus pe omul respectiv?“ întrebase mama ei.
„Mergea cu bicicleta – îi răspunsese Elisabeth –, şi s-a întâlnit cu el.“
„Dar tu cum te-ai întâlnit cu Klaus?“ o întrebase şi Thomas.
„Când mi-a căzut lanţul de la bicicletă, a venit el şi mi l-a pus la loc.“
„Se vede clar că e foarte îndatoritor“, conchisese Thomas.
„Şi ne ştie numele tuturor“, completase Monika.
„De unde?“ se interesase Katia.
„E prieten cu cel de la recepţie şi ne-a verificat numele trecute în
registru“, îi răspunsese Monika.
După-amiază, cât se aventuraseră ceilalţi, o dată în plus, pe biciclete, cu
toate că vremea se strica vizibil, Thomas rămăsese pe balcon, în picioare,
uitându-se cum se spărgeau valurile înalte, cum se împrăştiau crestele lor
albe, înspumate. Bătuse cineva la uşă, iar el se gândise că precis era un
membru al personalului, aşa încât strigase: „Intră!“, dar nu intrase nimeni.
Bătaia în uşă se repetase, drept care se dusese el însuşi să deschidă şi
dăduse peste Klaus Heuser.
„Îmi cer scuze dacă vă deranjez. Fiica dumneavoastră mi-a spus că
lucraţi numai dimineţile, aşa c-am sperat că nu scrieţi şi-acum.“
Reuşea să fie politicos, fără să pară timid. Avea un ton oarecum ironic,
care-i reamintise lui Thomas cum i se adresa propriul fiu, Klaus, mamei lui.
Îl invitase pe tânăr în cameră şi, văzându-l cum se duce glonţ către
fereastră, nu ştiuse dacă era cazul să lase uşa deschisă ori s-o închidă. Klaus
Heuser, fără să se întoarcă spre el, se pusese pe admirat priveliştea, şi atunci
Thomas închisese uşa, nemaizicând nimic.
„Am venit fiindcă tatăl meu, entuziast cum a fost aseară, v-a spus că eu
am citit Muntele vrăjit. M-am simţit foarte stânjenit, fiindcă nu i-am citit
decât începutul. În schimb, am citit Casa Buddenbrook şi Moartea la
Veneţia, şi le-am admirat pe amândouă foarte mult.“
Părea încrezător, dar apoi, după ce terminase ce avea de spus, brusc se
înroşise la faţă.
„Muntele vrăjit chiar este o carte foarte lungă“, zisese Thomas. „Mă-
ntreb şi eu, adesea, dacă realmente o citeşte cineva de la un cap la celălalt.“
„Îmi place la nebunie începutul, partea în care Hans îşi cunoaşte vărul.“
 O rafală de vânt făcuse cercevelele ferestrelor să vibreze, şi Thomas
profitase de moment, ca să vină lângă el, să privească afară.
„Vremea e pe cale să se schimbe“, zisese Klaus. „Am întâlnit un bărbat
care e considerat expertul de pe insulă. Are artrită, şi e-n stare să prezică
vremea după cât de tare-l dor încheieturile.“
„Şi dumneata studiezi arta?“ îl întrebase Thomas.
„Nu. Eu studiez comerţul. Nu am talent pentru artă“ – şi băiatul se uitase
de jur-împrejur prin cameră. „Aici e locul unde scrieţi?“ întrebase.
„Dimineţile, cum zici dumneata.“
„Şi după-amiezile?“
„Citesc sau, dacă vremea se îmbunătăţeşte, merg la plajă.“
„De-acum trebuie să plec. Nu e cazul să vă deranjez. Mâine va fi prima zi
cu soare. Poate vă revăd la plajă.“
Curând, se dovedise că informatorul suferind de artrită al lui Klaus
Heuser avusese dreptate. Zilele se încălziseră, iar vântul se potolise.
Dimineţile parcă erau nişte urme de cenuşiu printre norii albi de peste mare,
dar, până la amiază, cerul era numai albastru. Thomas, de îndată ce ieşea pe
plajă, simţea nevoia să se adăpostească sub una dintre umbrelele mari. În
timp ce el citea ori scruta marea, Katia nu avea ce face şi-l ajuta pe Michael
să ridice castele de nisip sau îl însoţea până la ţărmul apei. Pe Monika şi
Elisabeth, le dusese Klaus Heuser pe o altă plajă, ceva mai jos în lungul
coastei.
„Promitem să fim atenţi“, zisese când îşi făcuse apariţia.
Elisabeth ceruse ca băiatul să stea la masă cu ei, la prânz. Klaus îi
spusese că i-ar fi simţit lipsa mama lui, şi atunci ea încercase, cumva, să
aranjeze lucrurile în aşa fel, încât familia ei să-şi înceapă masa de prânz mai
târziu decât ceilalţi clienţi ai hotelului, pentru ca el să poată mânca mai întâi
cu părinţii lui, şi apoi să vină alături de familia Mann.
Klaus Heuser îşi făcuse un obicei din a-l vizita pe Thomas la amiază,
după ce se termina dimineaţa lui de lucru.
„Tatăl meu şi profesorul Hallen discutau despre cărţile dumneavoastră. Şi
ziceau c-aţi scris o povestire despre un profesor şi familia lui.“
Pe Thomas îl amuzase onestitatea din tonul tânărului Klaus.
„Se intitulează Dezordine şi suferinţă timpurie47“, îi spusese. „Şi, într-
adevăr, tatăl de acolo chiar este profesor.“
„Ca şi tatăl meu. Numai că tatălui meu i-ar fi greu să devină personaj de
povestire.“
„De ce?“
„Pentru că prea se vede pe sine ca fiind un personaj dintr-o povestire. Ar
fi prea evident. E ca un artist într-o povestire despre un artist. De-aceea şi
pictează numai autoportrete.“
„Pe dumneata nu te-a pictat niciodată?“
„M-a desenat când eram foarte mic. Dar acum nu vreau să mă picteze. Şi
oricum, cât nu se pictează pe el însuşi, preferă să picteze acrobaţi de la circ
şi oameni care-şi fac veacul pe-afară până târziu.“
Tânărul Heuser repeta în fiecare zi că nu voia să stea mai mult decât era
binevenit, mergând la fereastră adeseori, ca să privească aleea care ducea
spre plajă. Îi făcea plăcere să examineze scrisul de mână al lui Thomas, într-
un carnet de însemnări de pe masa de lucru, urmărind câte un paragraf sau
vreo frază mai lungă şi citind-o cu voce tare. Dacă se aşeza, pentru masa de
prânz, alături de familia Mann, sau dacă numai venea la masa lor, după ce şi
el, şi ei îşi terminaseră prânzul, niciodată nu făcea vreo aluzie la discuţiile
pe care le purtaseră el şi Thomas, ba mai mult, nici măcar nu menţiona în
vreun fel că-l vizitase pe Thomas în camera lui de lucru. În schimb, atenţia
lui era îndreptată exclusiv către Monika şi Elisabeth.
„Văd că tânărul Klaus a făcut o cucerire“, zisese Thomas.
„A făcut multe cuceriri băiatul ăsta“, îi răspunsese Katia. „A câştigat de
partea lui toată sala de mese, poate chiar cea mai mare parte a populaţiei de
pe insulă. Excepţie face numai bietul Michael, care nu-i dă nici o atenţie. Şi
poate eu.“
„Nu-ţi place?“
„Îmi place oricine o poate face fericită pe Monika.“
Într-o seară, după ce profesorul Hallen se dusese la culcare mai devreme,
Thomas şi celălalt profesor, Heuser, mai stătuseră să bea ceva împreună,
aşa, noaptea-târziu.
„Văd că l-aţi cucerit pe fiul meu“, îi spusese acela.
Pe Thomas îl surprinsese că interlocutorul i se adresa cu aceeaşi expresie
pe care el însuşi o folosise mai devreme, în ziua respectivă.
 „E foarte inteligent, şi aproape un om în toată firea, la vârsta lui“,
răspunsese Thomas. „Şi mai e ceva: se joacă atât de bine cu fetele noastre.“
„Toată lumea l-a plăcut pe Klaus, dintotdeauna“ – zisese profesorul –, „şi
l-a dorit cooptat în toate jocurile“.
Se uitase la Thomas şi-i zâmbise, iar el nu văzuse nici urmă de batjocură
sau dezaprobare în acel zâmbet. Heuser-tatăl părea foarte relaxat, ca un om
care se bucura de o seară liniştită.
„Nu vi se pare curios“ – continuase apoi – „că, oricât de bine am picta
feţele, ne chinuim când ajungem la pictatul mâinilor? Dac-ar veni acum
Diavolul şi m-ar întreba ce mi-aş dori în schimbul eternităţii petrecute sub
domnia lui, l-aş ruga să-mi dea voie să pictez mâini – mâini pe care nimeni,
vreodată, nici măcar nu le-ar observa, mâini perfecte. Oare şi romancierii au
vreo problemă similară cu cea pe care o avem noi, pictorii: problema cu
mâinile?“
„Uneori îţi vine greu să scrii despre iubire“, îi răspunsese Thomas.
„A, da, ăsta-i motivul pentru care nu pot eu să-mi pictez nici soţia, nici
copilul. Ce culori aţi folosi?“
Într-o după-masă, pe plajă, după ce Michael aţipise, adăpostit de umbrelă,
Katia îl întrerupsese pe Thomas din lectură, zicând:
„Elisabeth insistă să-l invităm pe Klaus Heuser la München. Azi-
dimineaţă, după micul-dejun, s-a dus şi-a vorbit cu mama lui. A luat-o şi pe
Monika, să-i ţină spatele. Măcar cu tine s-a consultat în această privinţă?“
„Sub nici o formă“, zisese el.
„Nici cu mine. E căpoasă rău de tot. Monika, din câte am văzut, îşi făcea
griji că nu ne spuseseră nouă mai întâi. Dar nu şi Elisabeth a ta. Ea nu-şi
face nici o problemă.“
„Băiatul ce-a făcut, a primit invitaţia?“
„El stătea foarte aproape, cum face adeseori, şi deţinea controlul
absolut.“
În aceeaşi seară, după cină, mama lui Klaus Heuser îi abordase pe
Thomas şi pe Katia, spunându-le:
„Fiicele dumneavoastră sunt cele mai fermecătoare copile cu putinţă“.
„Fiul dumneavoastră le-a fost un companion minunat“, îi întorsese
complimentul Katia.
 „Toţi trei au venit la mine şi mi-au cerut să-i permit băiatului să vină în
vizită la dumneavoastră, la München. Dar eu i-am spus lui că nimic din ce
se întâmplă în vacanţe nu durează până iarna.“
Thomas o văzuse pe soţia lui întunecându-se la faţă, la simpla sugestie că
fiicele ei ar fi fost, cine ştie cum şi de ce, uşuratice.
„Fiul dumneavoastră ar fi mai mult decât binevenit la München“, îi
replicase Katia celeilalte femei.
„Mai bine discut problema cu soţul meu“, zisese doamna Heuser. „Klaus
are timp liber, ce-i drept, dar nu mi-ar plăcea deloc să am senzaţia că v-a
impus prezenţa lui.“
„Nu ni s-a impus deloc“, îi spusese Katia.
Monika şi Elisabeth promiseseră că se ocupau ele de Klaus Heuser, dacă
venea să locuiască la ele acasă.
„Avem loc berechet“, argumentase Elisabeth.
„Totul va fi perfect“, insistase şi Monika. „Vă rugăm, daţi-i voie să
vină!“
„Dar nu e foarte normal ca un băiat să locuiască alături de două fete“,
zisese Katia.
„Eu am şaptesprezece ani“, îi replicase Monika. „Pe Erika şi pe Klaus,
când erau de aceeaşi vârstă, i-aţi lăsat să plece împreună la Berlin. Tot ce ne
dorim e să stea cineva simpatic la noi.“
Se luase repede hotărârea: Klaus Heuser urma să vină la München în
toamnă. Deşi ascultase cu atenţie, ca să afle cât avea Klaus de gând să
rămână la ei, Thomas observase că problema nici măcar nu fusese
pomenită.
Într-o zi, la sfârşitul mesei de prânz, Thomas le auzise pe Monika şi
Elisabeth şuşotind şi cerându-i mamei lor ceva, nu înţelesese ce anume. În
schimb, o văzuse pe Katia dând din cap că nu, pe măsură ce Monika insista.
„De ce vorbeaţi în şoaptă?“ o întrebase apoi pe mama fetelor.
„Vor să rămână Klaus şi după ce pleacă părinţii lui, peste două zile.“
„Dar nu părinţii lui decid aşa ceva? Sau măcar Klaus personal?“
„Klaus vrea să rămână. Părinţii lui au fost de acord. Numai că spun că, de
vreme ce va fi responsabilitatea noastră, şi noi trebuie să fim de acord.“
„Eu sunt de acord“, intervenise Monika. „Şi Elisabeth, la fel.“
 „Păi, atunci, nu e totul hotărât?“ întrebase Thomas, ironic.
„Dacă spuneţi voi, cu toţii…“, nu mai găsise nimic de zis Katia.
Thomas descoperise că-i pria rutina pe care şi-o stabilise. Lucra în fiecare
dimineaţă şi era mulţumit de felul cum avansa. La mese, îi plăcea să le
urmărească pe fetele lui cum reacţionau la tot ce zicea sau făcea Klaus
Heuser, iar după-masa, pe plajă, Michael, care atunci avea opt ani, odată ce
rămânea singur cu părinţii, era mult mai calm şi mai înţelegător faţă de cum
se arăta de obicei. Se obişnuise cu apa şi voia ca tatăl şi mama lui să-l ţină
de câte o mână, de-o parte şi de cealaltă, şi să-l ridice deasupra valurilor
care se spărgeau, Thomas, deşi îi purtase în cârcă pe Klaus şi Golo, nu se
jucase niciodată cu ei cum se jucase atunci cu Michael, care schelălăia de
bucurie, în fiecare zi, când îl vedea pe tatăl său făcându-şi apariţia pe plajă,
după masa de prânz.
În ziua în care plecaseră părinţii lui, după ce-i însoţise până la feribot,
Klaus revenise la hotel şi-i bătuse la uşă lui Thomas, care se gândea că
trebuia să fie straniu să ai şaptesprezece ani şi să fii lăsat în urmă de propriii
tăi părinţi, într-un hotel oarecare. Lui şi Katiei le revenea sarcina, de atunci
înainte, să le ţină locul profesorului şi soţiei sale, care lipseau. Ţinea minte
că propriul fiu, tot Klaus, când avea şaptesprezece ani, trăia nesupravegheat
şi nu făcea nici un secret din avantajele pe care i le oferea lipsa de
supraveghere din partea părinţilor săi. Dar băiatul acela, mai-tânărul Klaus,
nu era deloc interesat, precum Klaus Mann, de idei sau de treburile curente.
Nu-şi dorea să scrie proză, nici să urce pe scenă. Îi vorbea lui Thomas şi-i
punea întrebări, ca de la egal la egal. Iar Thomas presupunea că şi pe
Monika şi Elisabeth le trata în acelaşi fel – probabil că numai tonul şi-l
ajusta.
„Deloc nu mă simt altfel acum, după ce părinţii mei au plecat“, zisese.
„Eram la fel de liber şi când erau aici. Tatăl meu, pentru c-a fost în război,
detestă ordinele. Aşa că nu ordonă nimănui nimic. Părinţii mei nu mi-au
spus niciodată, de când mă ştiu, ce să fac.“
„Eu încerc să le spun copiilor mei ce să facă, dar nu mă bagă în seamă“,
îi răspunsese Thomas. „Mai ales cei doi mai mari.“
„Klaus şi Erika“, subliniase Klaus Heuser.
„Cum de le ştii numele?“ se mirase Thomas.
 „I-au văzut părinţii mei pe scenă, la Düsseldorf, în acea piesă cu patru
tineri, şi mi-au povestit şi mie despre ei. Dar toată lumea ştie cine sunt.“
Klaus tocmai se uita la un paragraf scris de Thomas. Cât urmărea el
rândul cu degetul, Thomas venise lângă el. Arătându-i un cuvânt pe care-l
tăiase cu o linie, băiatul, de frustrare, pusese mâna pe mâna lui Thomas, ca
să i-o dea la o parte şi să vadă cu ochii lui cuvântul şters de pe rândul cu
pricina.
Într-o clipă, Thomas şi simţise căldura mâinii lui Klaus pe încheieturile
propriilor degete. Rămăsese nemişcat şi nu scosese o vorbă, ca să-i îngăduie
tânărului să-i pipăie mâna câteva secunde în plus, faţă de cât ar fi fost
realmente necesar.
Nici unul, nici altul nu ziseseră nimic. Thomas devenise conştient că de
el depindea să preia iniţiativa, să se întoarcă şi să-l îmbrăţişeze pe Klaus.
Dar înţelesese imediat cât de puţin probabil era ca o asemenea iniţiativă să
fie şi bine primită. Tânărul venise în camera lui de lucru, mai mult ca sigur,
cu toată inocenţa. Era obişnuit să stea printre adulţi şi să fie tratat ca fiind
egalul lor. Dar, după ce de curând se jucase şi ţopăise pe plajă cu Monika şi
Elisabeth, probabil că ultimul lucru la care se aştepta era să fie îmbrăţişat de
tatăl fetelor, un bărbat care avea de trei ori vârsta lui.
Thomas încercase din răsputeri să se gândească la ceva ce-ar fi putut
spune ca să mai risipească tensiunea din cameră, tensiune pe care şi Klaus
precis că o resimţea. Băiatul se uitase la el, după care îşi coborâse privirile
către podea. Se înroşise la faţă, părând încă şi mai tânăr decât anii pe care-i
avea. Thomas ar fi dat orice, în momentul respectiv, să-l vadă ieşit odată din
camera lui. Era convins că fie Katia, fie copiii puteau sosi în orice moment,
sau că putea să bată brusc la uşă cineva din personalul hotelului. Şi dacă
pleca, îi trecuse prin minte, Klaus tot s-ar fi putut ciocni de Katia pe coridor.
„Vă deranjează venirea meu la München?“ îl întrebase tânărul.
„Nu. Şi fetele mele sunt de-a dreptul extaziate, în perspectiva sosirii
dumitale.“
„Sper să nu vă deranjez programul zilnic. Monika zice că nimeni nu are
voie nici măcar să vorbească prin apropierea camerei dumneavoastră de
lucru.“
„Exagerează“, îl asigurase Thomas.
 „Sper să ajung să citesc tot ce scrieţi“, îi spusese Klaus. „Dar acum
trebuie să vă las în pace“ – şi-şi dusese un deget la buze, vrând să sugereze
că era ceva de taină în ce făcea el.
Apoi, traversase camera şi se strecurase pe uşă afară, trăgând-o cu cât
mai mare discreţie după el.
Când venise la München, în toamna următoare, Klaus Heuser făcuse în
aşa fel, încât să nu stea niciodată în calea nimănui. Dacă nu i se cerea
compania, putea fi găsit de unul singur, într-una dintre camerele de primire,
citind câte o carte. Dacă Monika era liberă, îşi petrecea timpul cu ea. La fel
şi cu Elisabeth. Curând, începuse şi Golo să-i dea mai multă atenţie:
adeseori puteau fi văzuţi amândoi prinşi în discuţii aprinse.
Klaus Mann, când venise în vizită, îşi exprimase făţiş admiraţia pentru
mai-tânărul Klaus, făcându-i avansuri fără perdea şi declarând că ei doi
aveau foarte multe în comun. Thomas, în schimb, observa cum Klaus
Heuser se menţinea la distanţă de tizul său.
Odată ce Thomas şi Katia se întorceau de la plimbarea lor cotidiană de
după-masă, şi după ce el îşi făcea siesta, era, de obicei, vizitat în camera lui
de lucru de Klaus Heuser, care-l asculta cu atenţie povestindu-i ce scrisese
în dimineaţa respectivă. Invariabil, voia să-i vadă scrisul de mână lui
Thomas şi devenise de-a dreptul fascinat de ştersături. Ori de câte ori
Thomas îi arăta câte un cuvânt, băiatul repeta ce şi cum făcuse iniţial în
camera de hotel: îşi punea propria mână peste mâna lui Thomas, şi-o lăsa
puţin să adaste acolo, după care îi dădea mâna la o parte lui Thomas, ca să
poată vedea cu ochii lui cuvântul şters.
Erika sosise şi ea, insistând că atât de tare se bucura să fie din nou acasă,
încât nu s-ar mai fi plâns nici dacă era obligată să meargă zilnic la plimbare
cu Monika şi să-i asculte surorii ei toate necazurile.
„Monika nu are necazuri“, îi spusese fratele ei Klaus. „Nimeni din
această casă nu are necazuri. Până şi Golo zâmbeşte. Iar Magicianul a
început să poarte cravate în culori vii. Toate i se datorează îngeraşului din
Düsseldorf, pe care l-au descoperit cu toţii pe acea insulă din Marea
Nordului, l-au împachetat bine şi l-au expediat proaspăt la uşa noastră.
Locuieşte la mansardă. Şi mama-l iubeşte. Michael e singurul care se uită
urât, când îl vede apărând.“
 „Şi pot fi eu sigură că sentimentele tale în legătură cu acest băiat sunt…
pur şi simplu, indescriptibile?“
„Da, cred că mi-ai rezumat bine sentimentele“, îi spusese fratele ei.
La cină, Erika îl ignorase pe Klaus Heuser, discutând numai despre
diversele spectacole de teatru la care asistase, şi evocând necesitatea unui
cabaret antinazist, care să atragă mulţimile.
„Eu ar trebui să-l fac“ – zisese –, „dar mai întâi vreau să plec într-un
turneu prin lumea întreagă. Vreau să văd fiecare loc, înainte ca tot ce
înseamnă civilizaţie să se scufunde!“.
„Erika, eşti aşa un exemplu minunat pentru cei mai tineri decât tine“ – îi
spusese mama ei –, „încât mă gândesc să punem să ţi se picteze un portret,
pe care să-l atârnăm la intrare“.
„Tatăl lui Klaus Heuser ţi l-ar putea face“, intervenise Monika,
provocându-i un zâmbet sfios lui Klaus.
„A, deci tu eşti băiatul de aur“, zisese Erika, şi se întorsese către el. „Vai,
dar nici nu te remarcasem! Ia uitaţi-l ce băiat de aur este!“
„Da, exact asta sunt“, îi replicase Klaus, ridicându-şi privirile şi uitându-
se fix la ea, ca şi cum ar fi fost gata s-o înfrunte dacă şi ea continua să-l
provoace.
Lui Thomas i se păruse că arăta mai frumos ca niciodată.
Într-una dintre vizitele lui de după-masa, Klaus Heuser îl întrebase pe
Thomas despre viaţa lui din tinereţe. În timp ce tânărul asculta cu mare
atenţie, Thomas îi povestise despre moartea tatălui său. Pe urmă, despre anii
de ranchiună dintre el şi fratele lui, Heinrich. Când fusese întrebat de Klaus
despre mama lui, Thomas nu-i putuse răspunde, pentru că-l copleşiseră
emoţiile. Se ridicase şi se dusese înspre rafturile cu cărţi, şi rămăsese acolo,
cu spatele întors musafirului. Stând şi aşteptând aşa, era conştient că
interlocutorul său, Klaus, trebuia să se hotărască dacă să se apropie sau nu.
Thomas era decis nici să nu se întoarcă, nici să nu vorbească. Ba chiar îşi
ţinuse respiraţia, ca să poată auzi paşii lui Klaus, în eventualitatea c-ar fi
traversat încăperea.
Îl simţise mişcându-se, după care probabil că se oprise. Şi-l imaginase pe
Klaus întrebându-se ce avea de făcut. Dacă el ar fi tuşit, se gândise, dacă ar
fi scos fie şi cea mai mică şoaptă, chiar şi dacă şi-ar fi mutat greutatea de pe
un picior pe celălalt, l-ar fi scutit pe Klaus de nevoia de a-şi asuma un risc.
Mai târziu, îşi pusese întrebarea dacă nu cumva era manipulat, aşa cum
Paul Ehrenberg îl manipulase odată, dar acum era sigur că tânărul Klaus
Heuser nu se juca, pur şi simplu, cu el. Presupunea că băiatul se simţea, mai
degrabă, intimidat şi nu avea habar că un scriitor deja bătrân îşi petrecea
zilele gândindu-se la el – şi nopţile, de fapt. Credea că Heuser-fiul nu era
nici pe departe conştient că o privire drăgăstoasă de-a lui, sau o simplă
atingere a mâinii unuia de a celuilalt, sau până şi sunetul vocii lui îl excitau
pe Thomas în feluri despre care nu crezuse că l-ar mai fi putut mişca
vreodată ceva.
Erika venise cu propunerea să-l invite pe Klaus Pringsheim, unchiul ei, la
cină, ca să poată fi celebrată prezenţa celor trei Klauşi deodată în casa
familiei. Totul fusese luat ca o glumă, până când Monika şi Elisabeth
adoptaseră ideea şi făcuseră aranjamentele necesare, pentru câteva zile după
aceea.
Când sosise Klaus Pringsheim, Katia îi ceruse fratelui ei să se aşeze la
masă lângă ea. Erika, la rându-i, insistase ca ea să stea lângă fratele ei,
Klaus Mann, iar Monika şi Elisabeth îl voiseră pe Klaus Heuser aşezat între
ele. Thomas remarcase, zâmbind, că el, Golo şi Michael nu-şi exprimaseră
nici o preferinţă, dar nimeni nu păruse, în schimb, să dorească în mod
special să stea lângă vreunul dintre ei trei.
Pe măsură ce se adusese mâncarea şi discuţiile deveniseră tot mai
însufleţite, el fusese lăsat în afara conversaţiei. Monika şi Elisabeth erau
iritate, din câte observa, de câtă atenţie îi dădeau Erika şi Klaus Mann, fraţii
lor, lui Klaus Heuser, punându-i tot felul de întrebări, spunându-i glume,
tachinându-l. În tot acel timp, Katia şi fratele ei, Klaus Pringsheim,
vorbiseră între ei în şoaptă. Fiecare se amuza de ce-i spunea celălalt, Katia
scuturând a mirare din cap la câte ceva ce-i şoptea Klaus. Apoi, discuţia
dintre ei putea deveni şi serioasă, fratele ascultând concentrat câte ceva ce-i
şoptea Katia, sora lui.
Urmărindu-i, Thomas văzuse cum ficţiunea lui prindea viaţă. Klaus şi
Katia se întorseseră în decorul imaginat de el, pentru ei, în Sângele
Wälsungilor – erau gemenii înrobiţi unul de prezenţa celuilalt. Iar el era
intrusul anost, devenit magician, care dăduse, cum-necum, substanţă acelei
familii a lui, altminteri amorfe.
Privirile lui se întâlniseră cu ale lui Klaus Heuser, şi Thomas înţelesese că
se schimbase el însuşi, se transformase în Gustav von Aschenbach, din
Moartea la Veneţia, şi Klaus – în băiatul pe care-l remarcase cu atâta
intensitate pe plajă.
Tot ce putea face Thomas era să fie atent. Dacă se ridica de la masă,
nimeni, în afară de Klaus Heuser, nu l-ar fi văzut plecând. Golo şi Michael,
până şi ei, purtau o discuţie aprinsă. Mutându-şi privirile de la un chip la
următorul, observase că, deşi se prefăcea c-o asculta pe Monika, fiica lui,
Klaus Heuser îl menţinea pe el, de fapt, sub o atentă supraveghere. Cum
oricine altcineva era în aşa măsură de preocupat, se folosise de şansa oferită
pentru a se uita fix şi făţiş la tânărul Heuser. Deşi o asculta pe Monika, pe
urmă şi pe Elisabeth, după care, mai răspundea la ceva ce-l întrebase Klaus
Mann între timp, uneori îşi ridica privirile către Thomas şi-i dădea de
înţeles, pe tăcute, că era întru totul atent la el, că orice altceva se petrecea la
masă nu făcea decât să-i împovăreze conştiinţa.
Toţi cei din casă ştiau că Thomas nu putea fi deranjat dimineţile; în
schimb, exista înţelegerea că regula nu se aplica şi după-amiezilor. Chiar şi
aşa, nu se apropia nimeni de camera lui de lucru, câtă vreme Klaus Heuser
se afla împreună cu el.
De obicei, vorbeau despre ce mai citise Klaus, iar Thomas îi arăta
musafirului său cum şi în ce măsură avansase cu lucrul. Klaus îi vorbea
despre atelierul tatălui său, şi despre călătoriile părinţilor lui în Italia, şi
despre ce prieteni avea pictorul, majoritatea tot artişti.
La un moment dat, în cursul acelor conversaţii, Thomas îşi făcuse un
obicei din a se ridica şi a se duce către una dintre biblioteci. Nu scotea nici
o carte şi nici nu-şi schimba poziţia. Tot ce făcea era să aştepte, până-l
auzea pe Klaus apropiindu-se.
Într-o după-masă din a doua săptămână de când stătea la ei în casă, Klaus
îi spusese că tocmai avusese o discuţie cu Katia.
„A fost curios“, îi spusese tânărul. „Totul a început cu dumneaei
spunându-mi că trebuie neapărat să rămân aici cât vreau eu. N-am ştiut prea
bine ce să-i răspund, aşa că i-am mulţumit, şi atât. Am dat să-i spun că nu
am nici un motiv urgent să plec înapoi acasă, dar dumneaei a repetat că sunt
absolut binevenit să stau. Cred că este o persoană foarte subtilă.“
„Ce vrei să spui?“
„Că, până la finalul discuţiei, fără să-mi dau seama foarte bine cum şi de
ce se întâmplase aşa ceva, căzuserăm de acord că urma să plec la sfârşitul
săptămânii.“
Thomas înghiţise în sec. Rămăseseră tăcuţi amândoi o vreme, până când
el rupsese tăcerea:
„Vrei să vin eu la Düsseldorf, ca să te revăd?“
„Vreau.“
Thomas, atunci, se ridicase şi se dusese către una dintre biblioteci. Până
să aibă el timp să se liniştească şi să asculte paşii sau respiraţia lui Klaus,
băiatul se repezise de-a latul încăperii, îl apucase brusc pe Thomas de
amândouă mâinile şi-l răsucise pe călcâie în aşa fel, încât se treziseră faţă-n
faţă unul cu altul şi începuseră să se sărute.
Când venise vremea plecării pentru Erika şi Klaus, avusese loc o ultimă
cină cu familia şi cu Klaus Heuser. Klaus Mann stătuse la masă lângă mai-
tânărul musafir. Thomas îi urmărise din priviri cum îşi făceau planuri să se
revadă la Düsseldorf, când fiul său ar fi mers în vizită. Se hotărâse, de
curând, că şi Erika urma să meargă, şi că toţi trei ar fi putut merge împreună
la Berlin. Când se văzuse clar că Monika şi Elisabeth se simţeau lăsate
deoparte în toate acele aranjamente, Klaus Heuser se întorsese cu spatele
către celălalt Klaus şi Erika, şi vorbise numai cu cele două surori mai mici,
tot restul acelei seri.
Thomas îşi notase în jurnal despre Klaus Heuser, descriind punctul
culminant al timpului petrecut împreună cu el, în cele mai mici detalii. Nu
văzuse nici un pericol în a face aşa ceva. Pericolul ar fi constat în a nu-şi
nota respectivele detalii, în a le îngădui să i se şteargă din memorie.
Într-o zi din săptămâna de după ce plecase Klaus, în timp ce Thomas şi
soţia lui îşi făceau plimbarea printre frunzele de toamnă de pe malul râului,
Katia îi vorbise despre musafirul de mai înainte:
„Mă gândesc la ce viaţă protejată ducem“, îi spusese. „Mi-a făcut plăcere
să am şase copii, fiindcă mă gândeam pe atunci că urmau să-şi ţină
companie unul altuia. Dar mă întreb, adesea, dacă nu înseamnă că suntem
noi mai închişi în lumea noastră, mai puţin deschişi către lumea din afară.
Tânărul Klaus ne-a mai luminat vieţile, inclusiv mie. Toţi copiii noştri, cu
excepţia lui Golo, nu se gândesc decât la ei, şi poate că la fel facem şi noi,
dar Klaus a părut să-i aibă în vedere pe toţi. E remarcabil un asemenea dar.“
Thomas o ascultase cu atenţie, încercând să discearnă vreo urmă de
ironie, dar nu descoperise nici una.
„Fratele tău ce părere şi-a făcut despre el?“ o întrebase.
„Al treilea Klaus? Fratele meu nu mă remarcă decât pe mine“, îi replicase
ea.
„Monika l-a iubit pe Klaus Heuser.“
„Cu toţii l-am iubit. Norocul nostru că ne-am dus la Sylt, şi nu în altă
parte. Fiindcă atunci nu ne mai întâlneam cu el.“
În jurnal, din câte ţinea minte, nu-şi notase numai ce se întâmplase
propriu-zis între el şi Klaus Heuser. Îşi notase, în fiecare zi, ce vise şi visuri
avusese, ce însemna pentru el să-l primească pe băiat în camera lui de lucru,
la ce se gândea când se trezea, dimineţile, ştiindu-l pe Klaus în pat, într-una
dintre camerele de la etaj. Iar acum, în cine ştie ce birou, se gândea, nişte
bărbaţi în uniforme poate că-şi dădeau coate unul altuia şi rânjeau, citindu-i
meditaţiile despre ce relaţie se înfiripase între el şi un bărbat mai tânăr decât
cei doi băieţi ai lui mai mari. Îşi imagina momentul în care acei bărbaţi în
uniforme le-ar fi predat superiorilor acele pagini din jurnalul său. Printre
acei superiori s-ar fi găsit vreunul, precis, care să ştie cum se putea folosi de
jurnalul căpătat. Parcă se şi vedea mergând pe străzile din Lugano cu Katia,
cu ţinuta lui obişnuită, plină de trufie, şi descoperind că oamenii ieşeau în
pragurile prăvăliilor, ca să caşte gura la el, care tocmai trecea pe acolo.
Când Thomas, Katia şi Golo s-au întâlnit cu Heins, avocatul familiei,
care venise de la München special în Elveţia pentru acea întrevedere,
principala lor preocupare era legată de faptul că naziştii le-ar fi putut
confisca reşedinţa de pe Poschingerstrasse. Au căzut de acord ca Heins,
avocatul, să facă tot ce putea pentru a împiedica un asemenea curs al
evenimentelor, şi să ia orice hârtii putea lua din camera de lucru a lui
Thomas de acolo, inclusiv scrisori şi manuscrise ale romanelor, pe care să le
păstreze în propriul birou.
În cele din urmă, Thomas a ridicat problema valizei cu documente. După
ce l-a chestionat amănunţit pe Golo în privinţa rolului pe care-l jucase
chauffeur-ul, Heins i-a spus lui Thomas că urma să întreprindă cercetări.
Într-o dimineaţă, la o săptămână după aceea, telefonul a sunat. Era Heins.
— Am valiza în posesia mea. Este aici, la mine. Cum doriţi să procedez
cu ea?
— Cum aţi obţinut-o?
— N-a fost greu. Sunt unele lucruri, la München, care funcţionează la fel
ca întotdeauna. Oficialităţile sunt şi-acum oficialităţi. Tot ce-am făcut a fost
să mă plâng la poştă în legătură cu întârzierea. Când cei de-acolo au găsit
valiza, brusc au devenit mai mult decât penitenţi şi n-au reuşit să-mi explice
de ce nu fusese trimisă până atunci.
— Acum poate fi expediată?
— Puteţi fi liniştit c-o veţi primi, dacă nu vreţi cumva să păstrez eu şi ce
este-n ea, lângă restul documentelor din biroul meu.
— Nu, nu vreau. Sunt acolo note pentru un roman la care lucrez.
Tot aşteptând s-o primească odată, blestemata de valiză, se gândea cu
jind la cum ar fi recitit ce scrisese despre Klaus Heuser.
Şi apoi, într-o noapte, când ar fi fost singur în acea casă închiriată, ar fi
pus pe foc paginile incriminatorii, plus, eventual, şi altele. Ştia că avusese
mare noroc prin faptul că-i fuseseră totuşi livrate jurnalele. Se gândea, în
acel prim an al exilului său, dacă s-ar mai fi întâmplat vreodată să aibă
nevoie de tot atâta noroc.

43. Adolf Hitler a fost desemnat cancelar al Reichului german de preşedintele Paul von
Hindenburg, la 30 ianuarie 1933. Dar puterea absolută, de Führer („Conducător“), a căpătat-o în
martie 1933, după adoptarea „Legii de Împuternicire“, prin care putea să emită legi fără ca ele să mai
fie dezbătute în parlament.
44. E vorba de muzeul memorial dedicat compozitorului la Bayreuth, amplasat în fosta sa
reşedinţă din oraşul bavarez.
45. Winifred Marjorie Wagner (n. Williams, 1897−1980) a fost soţia englezoaică a fiului Siegfried
al compozitorului german Richard Wagner, patroana Festivalului Wagner de la Bayreuth din 1930,
când a rămas văduvă, până la finalul războiului, în 1945. A fost prietenă şi susţinătoare a lui Adolf
Hitler, cu care a întreţinut o corespondenţă constantă.
46. Poetul şi dramaturgul irlandez Oscar Wilde (1854−1900) a fost demascat ca homosexual,
închis, şi a trebuit să plece în exil. Abia în 1967 homosexualitatea a devenit legală în Anglia şi Ţara
Galilor, în Scoţia în 1980, iar în Irlanda de Nord, în 1982, cu condiţia ca relaţiile dintre doi bărbaţi să
fie consensuale, iar cei doi parteneri să fi împlinit douăzeci şi unu de ani.
47. Titlul original al nuvelei, publicată în 1925, este Unordnung und frühes Leid.
 Capitolul 9
Küsnacht, 1934

Nimic nu-l pregătise pe Thomas pentru fuga din propria ţară. Eşuase în a
descifra semnele. Înţelesese greşit Germania, locul însuşi care s-ar fi
cuvenit să fie înscris în sufletul său. Ideea că, dacă ar mai fi călcat pe la
München, avea să fie curând luat cu forţa din casa lui şi dus într-un loc de
unde nu s-ar mai întors poate niciodată i se părea o întâmplare dintr-un vis.
În fiecare dimineaţă, la micul-dejun, când îşi citeau ziarele, câte unul
dintre ei le împărtăşea celorlalţi o ştire despre vreo fărădelege comisă de
nazişti recent, vreo arestare sau confiscare de bunuri, vreo ameninţare la
pacea Europei, vreo pretenţie nelalocul ei împotriva populaţiei evreieşti, sau
împotriva scriitorilor şi artiştilor, sau împotriva comuniştilor – şi cu toţii fie
oftau adânc, fie deveneau brusc tăcuţi. În anumite zile, citind câte o
asemenea ştire, Katia comenta că mai rău de atât nici nu se putea, în schimb
Erika imediat o corecta, fiindcă tocmai dăduse peste altceva, şi mai
scandalos.
La început, sărăcia şi lipsurile profesorului său italian de engleză i se
păruseră atât de vizibile lui Thomas, încât îl împiedicau să se concentreze
asupra lecţiilor. Studiul gramaticii, cu nesfârşitele repetiţii pe care le
presupunea, i se părea la fel de plictisitor. Profesorul ochelarist, evident
iritat, care făcuse o traducere în englezeşte a Infernului dantesc, s-a oferit
să-l conducă pe Thomas prin poem vers cu vers, punându-l să-şi noteze
toate cuvintele noi şi să le reţină sensurile până la următoarea lecţie. Când
Thomas a comentat, la cină, că-l studia pe Dante în limba lui originală,
engleza, Erika şi Michael s-au repezit în acelaşi timp să-l corecteze.
— Eu sunt cel cu Premiul Nobel pentru Literatură, le-a întors vorba
Thomas. Ştiu în ce limbă a scris Dante!
Katia s-a decis că voia să ia parte şi ea la cursuri – dar era mai degrabă
profesoară decât elevă, i s-a părut lui Thomas. Ea studiase deja o carte de
gramatică engleză, şi a cerut să fie luată încet şi trecută metodic prin reguli,
începând cu timpul prezent. În fiecare dimineaţă, îi înmâna lui Thomas o
listă cu douăzeci de cuvinte în limba engleză, faţă în faţă cu echivalentele
lor germane, şi-i spunea că trebuia să le înveţe până seara. La lecţie, încerca
să fie mai bună decât profesorul, adeseori lăsându-se cuprinsă de disperare
şi dând-o pe germană, limbă pe care italianul n-o vorbea.
După câteva luni, Katia l-a descoperit pe un tânăr poet englez, care locuia
în apropiere, şi l-a invitat să facă împreună cursuri de conversaţie, fără
gramatică, anunţând că ea una se simţea mai confortabil la timpul trecut şi
că i-ar fi plăcut să discute pe teme de istorie:
— Istoria-i toată la timpul trecut, a zis, şi asta ne va fi de folos. El era. Ea
era. Ei erau. Era. Erau.
Stând acolo, în siguranţa dată de distanţă, Thomas era conştient că avea
să fie nevoit, la un moment dat, să denunţe cele ce se întâmplau în
Germania. Dar deocamdată, în ciuda presiunilor la care era supus, nu voia
să-i pună pe părinţii Katiei în şi mai mare primejdie, nici să-şi vadă cărţile
scoase de pe rafturi. Plus că editorul său, Gottfried Bermann, rămăsese în
Germania. Dacă nu mai putea să distribuie acolo cărţile lui Thomas,
Bermann ar fi dat faliment, şi tot efortul depus de el pentru a păstra în
circulaţie scrierile autorului său predilect n-ar mai fi folosit la nimic, l-ar fi
pus doar într-o postură şi mai precară decât cea în care era deja. Ignorând
argumentele contrare ale Katiei şi Erikăi, Thomas încă mai credea că Hitler
avea să fie dat la o parte de propriii generali, sau că vreo masivă răzvrătire
împotriva lui avea să se coalizeze. În fiecare dimineaţă deschidea ziarele
sperând să găsească în ele vreo ştire cum că puterea naziştilor începea să
scapete.
Când a văzut că paşapoartele, şi al lui, şi al Katiei, mai aveau puţin până
să expire, a făcut toate diligenţele pentru a le reînnoi, dar eforturile lui au
fost iniţial respinse de autorităţile germane, ulterior de-a dreptul ignorate.
Fusese o prostie, acum îşi dădea seama, să creadă că elveţienii ar fi luat
atitudine şi le-ar fi oferit cetăţenia, lui şi întregii familii. Înţelegea şi el că
ţara care-l primise era, în egală măsură, fortăreaţă şi sanctuar. Până la urmă,
Elveţia îi oferea permisiunea provizorie de rezidenţă şi documentele, tot
provizorii, cu care putea călători.
Ziarele helvete îl numeau deja Führer – „conducător“ – pe Hitler, fără
nici o ironie. Thomas a început să-şi piardă speranţa că regimul din
Germania s-ar putea prăbuşi. Îşi dădea seama că naziştii nu erau ca poeţii
revoluţiei müncheneze. Erau luptători de stradă, care puseseră mâna pe
putere, dar nu scăpaseră din mână străzile. Reuşeau să fie şi la guvernare, şi
în opoziţie, concomitent. Pedalau pe ideea duşmanilor, inclusiv a
duşmanilor dinăuntru. Nu se temeau de publicitatea negativă – ba chiar îşi
doreau, de fapt, ca tot ce era mai rău în acţiunile lor să devină cunoscut pe
scară largă, scopul fiind acela de a răspândi frica, inclusiv în rândurile celor
care le dovedeau loialitate.
La început, fusese atât de surprins când se trezise dezrădăcinat din casa
impunătoare pe care şi-o construise la München, cu aerul ei de soliditate şi
permanenţă, încât i se păruse că nu trebuia decât să-şi găsească un loc sigur
şi să rămână acolo. Dar, după ce-şi obţinuse documentele elveţiene, fusese
cuprins de nelinişte, ca şi cum Lugano fusese pentru el doar o primă oprire,
un refugiu vremelnic. Îl speria depărtarea de casă. Erau zile în care se
gândea la câte o carte, şi parcă şi vedea unde anume ar fi găsit-o, în camera
lui de lucru. Faptul că nu putea s-o ia de pe raft şi s-o deschidă îi provoca
tristeţe, iar uneori, chiar şi o stare de panică. Pe de altă parte, stând în
Elveţia şi ascultând acel dialect german amuzant în care vorbeau localnicii,
informându-se din ziarele de acolo, căpăta un sentiment de uşurare şi
senzaţia că pornise într-o aventură.
Iată motivul pentru care decizia de a se muta în sudul Franţei a părut să fi
fost luată pe baza unui capriciu. Odată ce au luat-o însă, nici Thomas, nici
Katia nu au încercat să justifice schimbarea prin cine ştie ce listă de
argumente. Nici nu existase vreun argument. Chiar zâmbea, gândindu-se că,
de vreme ce avuseseră senzaţia că se cuvenea să întreprindă ceva,
hotărâseră să facă taman asta. Cui îl întreba, Thomas îi răspundea că, în
opinia lui, s-ar fi simţit mai confortabil în sudul Franţei, unde ajunseseră o
mulţime de alţi exilaţi germani. Familia Mann a mers întâi la Bandol, apoi,
urmând exemplul altor scriitori, şi-a continuat călătoria până la Sanary-sur-
Mer, unde a închiriat o casă mare de tot.
La Lugano şi Arosa, Thomas avusese acces la ziare germane. La Sanary,
totul era numai zvon, şi existau nenumărate facţiuni şi feude. Majoritatea
exilaţilor germani mergeau la cafenele zilnic, dis de dimineaţă. Evreii, din
câte vedea, se interesau de soarta populaţiei evreieşti rămase în Germania şi
se aflau sub o ameninţare din ce în ce mai intensă, pe măsură ce treceau
zilele, ba chiar şi orele fiecărei zile. Social-democraţii erau foarte ocupaţi
să-i deteste pe comunişti, care, la rându-le, îi urau pe social-democraţi.
Bertolt Brecht i se părea un mare încurcă-lume, fiindcă se muta de la o
cafenea la cealaltă şi semăna discordia. Îl uimea faptul că şi Ernst Toller îşi
făcuse apariţia la Sanary, şi lumea îl asculta, ca şi cum opinia lui ar fi
contat. Şi alţii veneau şi plecau, inclusiv Heinrich, care-şi avea reşedinţa la
Nisa şi o rubrică permanentă, în limba franceză, la o gazetă locală, în care îl
critica dur pe Hitler şi regimul condus de el.
Îi venea uşor să-şi urmeze rutina zilnică de dimineaţă, dar după-amiaza
Thomas era tentat să se plimbe prin centrul orăşelului, să verifice, la
chioşcul de ziare, ce ziare străine mai sosiseră şi să bea o cafea târzie la una
dintre cafenele. Se simţea foarte bine la câte o masă evreiască sau la vreuna
social-democrată; în schimb, avea tendinţa de a evita masa comunistă.
Într-o asemenea după-masă, cum stătea el singur, şi-a dat seama că era
urmărit îndeaproape de mai mulţi tineri din apropiere, care vorbeau între ei
germana. Unul s-a ridicat, a venit la el şi l-a poftit să li se alăture; atunci a
zâmbit, s-a ridicat şi el şi i-a salutat pe tineri, pe fiecare în parte. Sosirea lui,
din câte a remarcat, le-a provocat suspiciuni câtorva membri cu feţe
prelungi ai grupului. Indiferent de ce vor fi discutat ei până atunci,
apropierea lui Thomas pusese capăt acelei conversaţii. A observat că tânărul
care-l invitase la masa lor era pe punctul de a spune ceva, dar a şovăit.
— Sunteţi poet? l-a întrebat, în schimb, Thomas.
— Nu. Mai scriu câte un vers uneori, poate două, după care, le şterg. Nu
păstrez nici măcar hârtia.
— Şi-atunci, cu ce vă ocupaţi? a vrut să ştie Thomas, dar şi-a dat seama
că întrebarea lui suna, mai curând, a critică.
— Îmi plâng de milă, i-a răspuns tânărul.
Unul dintre ceilalţi a început să râdă şi-a zis:
— Germania nu-i place, dar Franţa o detestă şi mai tare.
— Mai aveţi casa cea mare de la München? l-a întrebat unul dintre cei cu
feţele prelungi.
— Cred că-mi va fi confiscată, i-a răspuns Thomas.
— Eu primisem sarcina să stau cu ochii pe dumneavoastră, în timpul
Revoluţiei de la München.
Thomas l-a privit mirat.
— Nu fiţi atât de surprins, a continuat acela. Pe-atunci, aveam
şaisprezece ani şi-o figură nevinovată. V-am urmărit venirile şi plecările şi-
am raportat unde trebuia.
— De ce asta?
— Pentru că scriaţi toate acele cărţi, a zis un altul şi-a pufnit în râs.
— Puteaţi să fiţi împuşcat, a zis cel dinainte.
— Ar fi fost o minune pentru reputaţia mea, i-a dat replica Thomas.
— Toller a fost cel care s-a opus.
— Asta ştiam, a zis Thomas.
— Iar acum, el n-are nici un ban, iar dumneavoastră şi familia locuiţi
într-o ditamai casa. Într-o bună zi, o să se schimbe toate astea.
— Sub regimul lui Hitler, vreţi să spuneţi? a zis Thomas.
— Ştiţi foarte bine ce vreau să spun, i-a întors vorba tânărul.
Thomas a jurat să evite cafenelele cu desăvârşire, dar nu putea refuza
orice invitaţie pe care o primea din partea confraţilor emigraţi. I se părea
curios că până şi cei mai înverşunaţi politic dintre ei deveneau brusc mai
animaţi când aduceau vorba despre durerea proprie, cum ar fi fost pierderea
bunurilor sau problemele de viză. Când îi studia mai atent, îi vedea ca pe un
grup de oameni deja înfrânţi, care sufereau de tot felul de rele, autentice sau
imaginare, şi care aşteptau veşti sau bani, în timp ce vestimentaţia le
devenea din ce în ce mai ponosită.
În parte, motivul pentru care prefera să-i evite pe ceilalţi era că vedea în
ei ceea ce el însuşi devenea, încetul cu încetul. Ca şi ei, aştepta fiecare nouă
zi pentru veşti, fiind conştient că vreun titlu din cutare ziar sau vreun articol
din el ar fi putut decide cât de profund avea să doarmă el şi cât de sumbru
avea să viseze.
Toţi ceilalţi denunţaseră, într-un fel sau altul, regimul din Germania.
Numai el nu făcuse aşa ceva. Ştia că, sub conducerea lui Brecht, stăteau cu
ochii pe el, cel mai cunoscut dintre ei toţi. El şi Katia îşi propuneau să fie
foarte atenţi, ori de câte ori ieşeau să se plimbe seara pe esplanadă, să nu
poarte cumva haine care le-ar fi putut părea celorlalţi noi sau prea scumpe.
Într-o seară, la finalul unei cine pentru emigraţi, la care participase de
unul singur, Katiei lipsindu-i dispoziţia necesară, s-a trezit faţă-n faţă cu
Ernst Toller.
Thomas nu înţelesese niciodată cum de reuşise tânărul acela neformat să
devină liderul unei revoluţii, ajungând să se fie numit preşedinte al
Republicii Sovietice Bavareze, fie şi numai pentru şase zile. Habar nu avea
ce anume îl împinsese pe unul ca Ernst Toller să vrea să răstoarne o
metropolă ca Münchenul cu josul în sus.
Când Toller i-a strâns mâna, entuziast şi nervos totodată, şi l-a întrebat
dacă avea timp de o cafea sau de ceva de băut, lui Thomas i-a trecut prin
minte că poetul avea nevoie de bani. Avea nişte bani la el, şi s-a gândit că i-
ar fi putut oferi lui Toller suma respectivă, de îndată ce s-ar fi aşezat
amândoi, şi, eventual, să-i sugereze că, dacă datora bani la hotel, acea notă
de plată i-ar fi putut-o achita el.
Însă Toller, în loc să aducă vorba de bani, l-a întrebat ce părere avea de
activitatea lui Klaus, fiul său, în direcţia dinamizării opoziţiei antihitleriste
din afara Germaniei.
— Ne face pe noi, toţi ceilalţi, să ne ruşinăm, a zis Toller.
Thomas i-a spus că nu mai ţinuse legătura cu fiul său de la o vreme.
— E strălucit, a zis Toller. Lucrează neobosit. Poate că nu-şi va câştiga
recunoaşterea decât în viitor.
Thomas era obişnuit să audă asemenea remarci despre Heinrich, dar era
pentru prima oară când auzea pe cineva care să vorbească în felul acela
despre Klaus.
— Există un motiv pentru care am vrut să vă întâlnesc singur, a zis
Toller, şi mai nervos decât înainte. Thomas şi-a pus întrebarea dacă urma,
cumva, să-i ceară vreo sumă foarte mare de bani, dar el a continuat: Erich
Mühsam a fost reţinut de nazişti. L-au arestat chiar după focul din
Reichstag48. Ştiu sigur că l-au şi torturat. El nu e ca noi, ceilalţi. După cum
ştiţi, e dramaturg şi poet, dar este şi un anarhist de modă veche. Nici nu se
gândeşte să-şi facă sieşi vreun favor la închisoare.
Thomas şi-a adus aminte că Mühsam se numărase şi el printre
conducătorii neverosimili ai revoluţiei müncheneze.
— Vreţi să spuneţi că are de gând să rămână tare pe poziţii?
— Da.
Cât li s-au adus băuturile, au tăcut.
— A vorbit întotdeauna despre dumneavoastră în termeni dintre cei mai
calzi, a zis Toller, într-un târziu. Pot să vă întreb dacă-l puteţi ajuta?
— În ce fel?
— Sunteţi cel mai puternic german în viaţă.
— Nu acum.
— Dar precis mai aveţi prieteni şi colaboratori, nu?
— Printre nazişti?
— Printre cei care mai au influenţă.
— Dac-aş avea, credeţi c-aş fi aici?
— Vă rog, pentru că sunt disperat. Nu pot să dorm noaptea, gândindu-mă
la el. Trebuie să existe cineva cu care să puteţi lua legătura.
— Nu am prieteni printre nazişti, i-a spus Thomas.
Atunci Toller, abătut, a zis:
— În cazul ăsta, e terminat.49 Nu mă pot gândi la nimic altceva.
Mergând spre casă, Thomas şi-a pus întrebarea dacă emigraţii îşi
imaginau, realmente, că el avea destulă influenţă încât să aranjeze ca unui
om să i se dea drumul din închisoare. Lui Toller, nu-i venise aşa, de nicăieri,
ideea să-i adreseze lui respectiva rugăminte. Se gândise la ea, probabil,
dinainte. Singurul nazist pe care Thomas îl cunoştea era Ernst Bertram, şi-şi
putea imagina ce figură surprinsă ar fi făcut acela, presupunând c-ar fi
primit o misivă de la Thomas Mann, prin care i se cerea să-şi exercite
influenţa pentru a obţine ca un anarhist implicat în Revoluţia de la München
să fie eliberat din închisoare.
Chiar dacă nu putea face nimic, propria-i neputinţă îl făcea să se simtă
stingherit. Stând singur acolo, în camera lui de lucru, i-a trecut prin minte c-
ar fi putut stârni vreun interes oarecare în privinţa lui Mühsam în lumea din
exterior, eventual în America, dar cu asta n-ar fi făcut decât să-şi
înrăutăţească propria situaţie. Poate c-ar fi fost mai bine să nu întreprindă
nimic. Până s-a dus la culcare, ajunsese la concluzia că asta şi trebuia să
facă – nimic. Dar nu ştia dacă motivele lui erau pure sau nu, dacă decisese
că nu trebuia să acţioneze ca să nu-şi provoace singur necazuri sau din
motive mai nobile.
Din ce în ce mai mulţi scriitori şi artişti germani şi familiile lor părăseau
ţara, inclusiv noua iubită a lui Heinrich, Nelly Kröger. Heinrich şi Mimi se
despărţiseră cu câţiva ani mai înainte. Mimi şi Goschi locuiau acum la
Praga. Heinrich îi scria frecvent lui Thomas despre cât de vinovat era că le
părăsise şi cât de îngrijorat de soarta lor. Nu le putea invita să-l viziteze la
Nisa, pentru că abia se descurca el singur cu banii. Când ar fi sosit Nelly, i-
ar fi fost şi mai greu.
Heinrich îi trimitea lui Thomas şi tăieturi din ziarele franceze, în care
subliniase diferite pasaje. Thomas şi Katia şi-au propus iniţial să-i întoarcă
serviciul, dar apoi le-a ieşit din minte – s-au luat cu altele. Thomas a decis
că avea să-i scrie fratelui său în fiecare sâmbătă, chiar dacă nu avea să-i dea
nici o veste. I-ar fi putut povesti ce romane şi ce poezii mai citea, deşi era
conştient că pe Heinrich îl interesau mai mult evoluţiile politice.
Când a venit de la Nisa, ca să stea cu ei, Heinrich a rămas uluit văzând
cât de mulţi exilaţi trăiau la Sanary. De obicei, se trezea devreme şi se ducea
în centru, ca să ia ziarele şi să vadă cine mai era prin cafenele. Până coborau
Thomas şi Katia la micul-dejun, Heinrich era deja înarmat cu toate veştile
proaspete. Dacă Thomas credea că majoritatea germanilor de la Sanary,
printre care Brecht, Walter Benjamin şi Stefan Zweig, se întâlneau numai ca
să poată mârâi într-o companie cu afinităţi de gândire, Heinrich spunea că
discuta cu ei despre artă şi politică.
— Indiferent cine ar fi la putere în Germania, oamenii ăştia se vor simţi
marginalizaţi, a zis Thomas.
— Ar trebui să petreci mai mult timp alături de ei, a zis Heinrich. Sunt
oameni care văd până dincolo de război, ba chiar până dincolo de pace. Se
întâlnesc şi discută idei. Din asta vor ieşi cărţi importante.
— Vor să facă o lume nouă, i-a răspuns Thomas. Iar mie zău că-mi plăcea
mai mult cea veche. Aşa că nu ştiu cu ce le-aş putea fi de folos.
Heinrich a mai turnat nişte cafea şi s-a rezemat de speteaza scaunului.
Seara, luau esplanada la picior şi-l depuneau pe Heinrich la vreuna dintre
cafenele, Thomas şi Katia răsuflând uşuraţi că puteau merge acasă fără el.
Când era cu Heinrich, Thomas îl asculta, îi zâmbea şi avea grijă, dacă se
găseau, cumva, într-un restaurant, să achite el nota de plată. Se interesa de
Mimi şi de Goschi, apoi şi de Nelly Kröger.
Au căzut de acord ca, după ce se muta şi ea la Nisa, Heinrich şi Nelly să
vină în vizită la Sanary şi să stea la unul dintre hotelurile mici de acolo.
Thomas şi Katia urmau să-i ducă la o cină festivă, care să marcheze sosirea
ei.
În holul hotelului, când au mers la întâlnirea cu ei, Thomas a văzut o
femeie tânără, blondă, aşezată alături de fratele lui. Preţ de câteva secunde,
a crezut că era vreo persoană de la hotel sau de la bar. A observat cât de
formală a devenit Katia când Nelly s-a ridicat în picioare, a început să
aplaude şi a scos un strigăt de bucurie, făcându-i pe cei din jur să se uite
lung la ea:
— Vai, o cină mare şi frumoasă, cu şampanie, şi pe urmă cu vin, cu supă,
şi pe urmă cu homar – sau comandăm raţă? Ce crezi, o fi având raţă,
micuţul meu răţoi? – şi i-a mângâiat o ureche lui Heinrich.
— Pentru tine, o să aibă orice, i-a răspuns Heinrich.
Nelly şi-a îndreptat privirile spre Katia, în timp ce mergeau cu toţii la
restaurant, şi-a zis:
— Când e cald, mi-e frig, şi când e frig, mi-e cald. Nu ştiu ce spune asta,
oare, despre mine? Sper să nu fiu frigidă acum, după o călătorie atât de
lungă. Dar se spune că trepidaţia unui tren are un dar fantastic să te-
nfierbânte.
Katia s-a uitat în zare, cu o atitudine distantă.
La masă, când Heinrich a vrut să-l informeze pe Thomas despre ceva ce
tocmai citise într-un ziar de după-amiază, Nelly a intervenit şi l-a întrerupt:
— Fără politică şi fără discuţii despre cărţi, a zis.
— Despre ce vreţi să vorbim? a cerut să afle Thomas. Dumneavoastră
sunteţi musafira.
— Ei, despre mâncare şi iubire! a exclamat ea. Ce altceva mai există?
Poate banii, poate şansele noastre, ale doamnelor, să ne facem rost de haine
de blană, până nu vine iarna. Şi de căciuli de blană, şi de ciorapi de mătase.
Era o masă lungă în restaurant, ocupată de un grup de francezi cumpătaţi,
între două vârste. Stăteau de vorbă între ei, în linişte, şi au părut surprinşi
când Nelly, care comandase coniac la sfârşitul mesei, a cerut ca seara să nu
se încheie până când ea nu apuca să toasteze pentru Franţa şi toţi francezii.
De vreme ce a toastat în limba germană, Thomas a remarcat că nu fusese
prea tare apreciată de cei de la masa lungă. Ea, în schimb, a persistat, chiar
şi după ce Heinrich i-a sugerat că mai bine stătea jos, chelnerii învârtindu-se
prin jurul ei cu figuri preocupate.
— Pentru Franţa, beau pentru Franţa, s-a încăpăţânat Nelly. Voi nu vreţi
să beţi pentru Franţa?
Când, în sfârşit, s-a aşezat înapoi pe scaun, şi-a întors atenţia către
Heinrich şi i-a spus:
— Dragule, vreau să-mi petrec noaptea în oraş. Mi-ar plăcea să-ncep cu
un bar şic şi să-nchei cu vreo speluncă din port. Mergem?
— De-asta mi-a fost dor să te revăd, a zis Heinrich.
— Katia, s-a întors Nelly către ea, ştii care sunt cele mai bune localuri în
care să-ţi petreci cu-adevărat o noapte în oraş?
— Nu mi-am petrecut niciodată cu-adevărat o noapte în oraş, i-a trântit
Katia.
— Păi atunci trebuie să vii cu noi. Poţi să-l laşi acasă pe Bismarck. Sunt
convinsă că mai are vreo carte de scris.
Din ce veneau mai mulţi emigranţi la Sanary, dintr-aceea păreau să le fie
localnicilor mai antipatici. Lui Thomas nu-i plăcea să fie arătat cu degetul
ca fiind german când se plimba pe străzi, nici Katia nu se bucura deloc să
intre pe uşa vreunui magazin, şi cei dinăuntru să se uite urât la ea, de îndată
ce i se vădea naţionalitatea. Elisabeth şi Michael, în vârstă de şaisprezece,
respectiv cincisprezece ani, ar fi preferat să trăiască undeva unde limba
vorbită de ei să nu-i singularizeze.
Thomas a decis că urmau să se întoarcă toţi în Elveţia, unde Elisabeth şi
Michael ar fi putut merge la o şcoală de limbă germană, la începutul
trimestrului următor. Sperau ca Monika, pe care o deprimase şederea la
Sanary, să-şi găsească, în Elveţia, ceva util de făcut.
De cum au ajuns, Katia s-a pus pe căutat un alt profesor de limbă
engleză, care să continue munca italianului.
— Da, ştiu cum e cu Dante, i-a spus ea lui Thomas, cu mijlocul drumului
şi cu pădurea întunecată50, şi-aşa mai departe, dar asta n-o să m-ajute să
cumpăr morcovi de la prăvălie, nici să chem instalatorul şi să-i spun că-mi
curge o ţeavă. O să trebuiască să-nvăţăm să vorbim ca lumea engleza
americană.
Când a primit cel dintâi număr al unei reviste literare intitulate Die
Sammlung – Colecţia –, pe care o edita Klaus la Amsterdam, unde şi locuia,
Thomas şi-a văzut numele trecut în lista viitorilor colaboratori. Cu toate că
nu-şi dăduse acordul, propriu-zis, ca numele să-i fie publicat, îşi imagina că
fusese de acord, la un moment dat, să scrie ceva pentru acea revistă. Dar nu-
i spusese nimeni, iar Klaus cu atât mai puţin, că linia urmată avea să fie aşa
de stridentă politic. Atât Heinrich, într-un articol, cât şi Klaus, în editorial,
atacau vehement regimul nazist. Klaus cel puţin afirma că, deşi publicaţia
nu era una de orientare politică, avea totuşi o misiune politică lipsită de
orice echivoc.
Thomas nu făcuse nimic, până atunci, după conferinţa pe care o ţinuse la
Berlin, în 1930, care să provoace autorităţile. În Franţa şi în Elveţia, în acei
primi ani de exil, avusese mare grijă să nu dea interviuri. Din ce înţelesese
de la Bermann, editorul lui, reticenţa îi fusese remarcată de autorităţi.
Naziştii poate c-ar fi fost înclinaţi să-i confişte bunurile şi să refuze să-i
reînnoiască paşaportul şi pe-ale membrilor familiei lui; în schimb, cărţile îi
rămăseseră în vânzare.
Stătea şi se gândea că, într-o bună zi din viitorul apropiat, cărţile lui
aveau să fie retrase din Germania, şi o asemenea idee îl oripila. Şi-a
reamintit de Casa Buddenbrook şi de Muntele vrăjit, cele două titluri pentru
care era cunoscut cel mai bine; şi-a dat seama c-ar fi fost nişte cărţi mult
mai slabe, de mai puţină intensitate, dacă ar fi ştiut, pe vremea când le scria,
că era posibil ca nici unui german să nu i se mai îngăduie să le citească. Păi,
când scria la ele, nu era nevoit să le vadă ca pe nişte intervenţii imaginare în
viaţa publică tensionată a propriei lui ţări. Asemenea gânduri pretenţioase
nu erau necesare. Între cuvintele scrise de Thomas şi cititorul german
existau nişte relaţii calme şi fireşti. Îşi dădea seama şi el că avea să vină o
vreme în care acele relaţii ar fi fost spulberate, dar voia s-o amâne cât mai
mult cu putinţă.
Iar acum, Klaus, publicându-i numele ca viitor colaborator la revista lui,
îl târa în păienjenişul nemulţumirii emigraţilor, expunându-l unei
multitudini de riscuri.
— Da, i-a spus Katia, sunt de acord c-a fost o eroare de judecată din
partea lui. Poate c-ar fi făcut mai bine să publice vreun capitol din romanul
la care scrie Heinrich, în loc de un atac la adresa lui Hitler. Şi editorialul e
prea strident, ai dreptate, cu toate că nimeni n-ar putea să-l combată. Plus c-
ar fi fost preferabil să nu mai pomenească numele viitorilor lui colaboratori.
— A căutat cu tot dinadinsul să mă includă în panteonul lui de disidenţi,
a zis Thomas.
— Klaus e un cap înfierbântat şi nu ţine cont de nimeni şi nimic, l-a
susţinut Katia, dar nu e necinstit şi nici viclean. Îţi propun să-i scrii o
scrisoare amabilă, dar în care să-i pui în vedere clar că aşa ceva nu trebuie
să se repete.
Poate că lucrurile ar fi rămas în acel stadiu, şi-a spus Thomas, dacă o
revistă de comerţ din Germania n-ar fi publicat un avertisment adresat
librarilor de către Biroul de Promovare a Scrisului German să nu
comercializeze revista lui Klaus. Când Bermann a luat legătura cu el,
îngrijorat de acest anunţ, şi i-a spus că asocierea cu acea publicaţie de
scandal ar fi putut provoca retragerea din circulaţie a cărţilor lui, Thomas,
fără să se consulte cu Katia, le-a telegrafiat celor de la revista de comerţ şi
le-a comunicat că primul număr al publicaţiei Die Sammlung avea un
caracter incompatibil cu scopurile ei iniţiale.
Telegrama lui a fost atacată şi ea în ziarele de limbă germană de la Praga
şi Viena. Ştia, pentru că-i spusese Golo, cât de supărat era Klaus şi cum o
sunase pe mama lui cu taxă inversă, în toiul nopţii, ca să-i spună că viaţa lui
era distrusă, pentru că nici măcar tatăl lui nu avea pic de respect faţă de ce
făcea el. Lui Klaus nu-i venea să creadă că propriul tată îl trădase într-un
asemenea hal, zicea Golo.
— Ori de câte ori îi convine, îi place să se folosească de numele meu, a
zis Thomas. Şi n-are nici o problemă să mă şi compromită, în acelaşi timp.
— Dacă-l denunţă pe Hitler, nu se poate spune că te compromite, a
comentat Golo.
— Deciziile despre când şi cum îl denunţ eu pe Hitler le iau numai eu,
nimeni altcineva.
Golo s-a ridicat şi a ieşit din cameră.
 Curând, a intrat Katia.
— Nu mai trimiţi telegrame, pe viitor, fără să te consulţi şi cu mine, i-a
spus pe un ton sec. Dar mi-a fost de mare ajutor c-ai trimis-o.
— Nu văd cum…
— A, ba da, mi-a fost, pentru că mi-a oferit ocazia să-i spun lui Klaus că
taică-su e la fel de cap înfierbântat ca şi el. A părut să-i facă plăcere să
audă.
Thomas, acum, se aştepta la o avalanşă de critici din partea Erikăi şi era
gata s-o întrebe dacă nu era dispusă, cumva, să-l scutească de o mare parte
din ele. Aveau treabă, el şi Katia, să se mute într-o vilă cu parter şi două
etaje de la Küsnacht, de pe malul lacului din apropiere de Zürich. Când a
venit şi Erika să stea la ei, s-a dus împreună cu maică-sa la cumpărat de
mobilă nouă şi a supervizat primirea de cărţi şi tablouri, pe care izbutiseră
să le recupereze de la München. Toate aceste activităţi păreau s-o preocupe
mai mult, pentru moment, decât suferinţa fratelui ei, rămas la Amsterdam.
După ce primise autorizaţia, din partea oficialităţilor elveţiene, să repună
în scenă Râşniţa de piper, spectacolul de cabaret antinazist pe care-l
produsese în Germania, înainte să plece, a început să rescrie cântecele, ca să
le conecteze la evenimentele curente. Stătea la telefon de dimineaţa până
seara, făcând rezervări şi angajând alţi şi alţi interpreţi.
— Vreau să-i fac să mă urască, zicea, pe măsură ce se apropia data
premierei.
— Păi nici n-o să-ţi fie greu, i-a spus Monika.
— Vreau să mă urască elveţienii, dar tot să stea până la finalul
spectacolului. Vreau să ştie naziştii că fac şi-acum ce făceam. Şi, dac-ar
face toată lumea ce fac eu, Hitler s-ar trezi curând că ne zugrăveşte holurile
pe bani mai puţini decât preţul pieţei.
— Dacă n-ar fi Hitler, ce-ai face? a vrut să ştie Golo.
— Eu nu gândesc aşa, cu dacă şi cu parcă, i-a întors-o Erika.
— Păi adineauri ai zis „dac-ar face toată lumea ce fac eu“, a subliniat
Golo.
— Sunt prea ocupată, Golo, ca să mai fiu consecventă. Am prea multe de
făcut.
Râşniţa de piper s-a jucat cu săli arhipline. Lui Thomas i s-a părut
amuzant ce i-a povestit Katia: când spectacolul a plecat în turneu, Erika şi o
prietenă de-a ei au călătorit la clasa întâi şi au stat la cele mai bune hoteluri,
în timp ce restul distribuţiei călătorea la clasa a doua şi stătea la unele cu
mai puţine pretenţii.
— N-a fost niciodată vreo socialistă, a comentat el. Chiar şi când era
mică, tot în piaţa liberă credea.
La Amsterdam, Erika l-a întâlnit pe Klaus, care fusese declarat oficial de
Goebbels apatrid, ceea ce i-a dat lui Thomas de gândit că propria lui poziţie
de semiapatrid nu avea cum să mai dureze prea mult. I-a trecut prin minte
să solicite cetăţenia cehă, aşa cum procedase Heinrich. Thomas făcuse
cunoştinţă cu Edvard Beneš, ministrul ceh de externe, la o conferinţă, iar
acela îi comunicase că o eventuală cerere în acest sens din partea lui ar fi
fost primită cu bucurie. Cum şi ei paşaportul german i se apropia de data
expirării, Erika le-a explicat părinţilor, la întoarcere, că-i venise ideea să dea
o lovitură de imagine şi să-şi caute un soţ străin:
— Din momentul în care l-am văzut pe un anume Christopher
Isherwood51, a zis, am ştiut că e omul meu. E pirpiriu, englez, scriitor şi
homosexual, toate la un loc. L-am ademenit într-un colţ, la un bar oarecare
din Amsterdam, care-i place lui Klaus foarte mult, şi-am trecut imediat la
subiect. Am presupus că va spune da şi gata. În schimb, Isherwood a spus
nu, şi-am rămas oripilată. I-a invocat pe iubitul lui, pe maică-sa, pe
amândoi, nu ştiu, ca fiind impedimente. După care s-a oferit să-şi caute el
un prieten care este şi mai cunoscut decât el, şi mai englez, şi mai
homosexual. Îl cheamă Auden52. Iar acel Auden s-a declarat încântat să se-
nsoare cu mine. Aşa că mi-am pus costumul cel mai bun şi-am zburat cu
avionul până-n Anglia, şi el a fost aşa un scump, chiar dacă destul de greu
de înţeles. Iar acum, nu numai că sunt căsătorită, dar sunt şi englezoaică,
aşa că toată lumea să facă bine să-mi dea şi mai multă atenţie, de-aici
înainte.
— O să-l vedem şi noi pe soţul tău? a vrut să ştie Katia.
— Nu sunt foarte convinsă că poate creşte şi într-un alt sol decât cel
englezesc, i-a răspuns Erika.
După ce ea şi-a informat părinţii despre cât de încântat fusese
Christopher Isherwood să treacă drept „codoş“ pentru serviciile pe care i le
adusese, Thomas şi Katia şi-au avertizat următoarea fiică, pe Monika, de
faptul că şi ea se pregătea să devină apatridă, şi atunci ar fi avut nevoie, ca
şi sora ei, să-şi facă rost de un soţ de soi englezesc.
— Nu se spală, s-a băgat în vorbă Elisabeth. Limba engleză nici nu are
vreun cuvânt pentru săpun.
— O să trebuiască să te măriţi cu Isherwood, i-a spus Michael. Dacă te
vrea. Uite că n-a vrut-o pe Erika.
— Ba tânjea după mine, l-a contrazis Erika. Numai că nu existau
condiţiile necesare.
— Magicianul are de gând să ne facă pe toţi cehi, a zis Monika.
— Eu cred c-aş prefera să fiu daneză, a opinat Elisabeth.
— Sau braziliană, ca bunica noastră, a completat-o Monika.
— Dacă unchiul Heinrich reuşeşte ce-şi propune, o să fim cu toţii ruşi, a
zis Michael.
— De ce nu putem fi elveţieni? a întrebat Monika.
— Pentru că elveţienii nu-şi dau cetăţenia chiar oricui, a zis Thomas. De
fapt, n-o mai dau nimănui, şi-n orice caz, nu tuturor germanilor care fug de
Hitler.
— Asta suntem? a vrut să verifice Michael.
— Trezeşte-te, băiete, i-a spus Erika. Hitler se uită chiar acum, în timp ce
vorbim noi, la dosarul tău. Şi ce vede? Un tânăr dezagreabil, plin de coşuri,
bosumflat – şi-a făcut o grimasă teatrală, întinzându-şi braţele spre Michael,
ca şi cum ar fi vrut să-l atace, apoi l-a fugărit în jurul mesei.
S-au străduit să facă în aşa fel încât acea casă închiriată din Küsnacht, de
la malul lacului, să li se pară a lor. Nu era vorba numai de sfeşnicele pe care
le-au amplasat pe masa din sufragerie şi care proveneau din casa bunicilor
de la Lübeck, sau de cele o sută patruzeci şi trei de volume ale ediţiei
Weimarer Sophienausgabe53 a scrierilor lui Goethe, care se aflau pe
rafturile bibliotecii. Mai degrabă, era vorba de talentul Katiei de a crea
colţuri intime, confortabile, şi apoi spaţii mai vaste, impresionante. Făcuse
acelaşi lucru pe oriunde locuiseră, şi la Sanary, la fel ca şi la München.
Thomas a început să viseze la celelalte case prin care mai locuise. În
fiecare dintre ele era el, cel de acum. Prin cine ştie ce aranjament misterios,
i se îngăduise, cumva, să se întoarcă în timp câte puţin şi să hălăduiască
prin camerele de-acum pustii. La Lübeck a văzut unde se găsise pianul,
unde se aflase, pe vremuri, masa de toaletă a mamei lui, cum fusese luat de
pe casa scării portretul în ulei reprezentând o femeie, care lăsase în urmă o
pată pe tapet, de forma ramei.
S-a plimbat şi prin casa bunicii lui de pe Mengstrasse, ştiind sigur că
avea să fie a lui, într-o bună zi.
Dar în cealaltă casă, cea de pe Poschingerstrasse de la München, în care
pătrundea într-un alt vis pe care-l avea frecvent, nu mai era nimeni în
camere, şi nici mobile, nici cărţi, nici tablouri. Se întorsese acolo ca să caute
ceva ce lăsase în urma lui. Era vital să recupereze acel ceva. Era noapte şi
trebuia să-şi găsească drumul pe bâjbâite. Devenea din ce în ce mai
tulburat, fiindcă nu-şi amintea ce anume trebuia să ia cu el de acolo. Iar
când începea să se îngrijoreze c-ar fi putut fi descoperit în acel spaţiu, auzea
tropăituri de paşi pe scări, şi ţipete, şi era prins şi arestat, şi luat pe sus, şi
scos din casă, şi urcat într-un vehicul militar, care-şi croia drum în mare
viteză pe străzile din München.
În 1935, când Universitatea Harvard le-a decernat, lui şi lui Einstein,
doctorate onorifice, Thomas a presupus că soţia lui ar fi fost prea îngrijorată
de soarta părinţilor ei de la München, ca să fie de acord să călătorească atât
de departe. În zilele în care tatăl Katiei era hotărât să împacheteze ce puteau
lua cu ei şi să plece, mama ei se arăta nehotărâtă. Iar în zilele în care mama
ei o suna, voia să-i spună, de fapt, că tatăl ei se răzgândise. Cum ei nu aveau
nici o afacere evreiască, nu li se dădea ordin să închidă prăvălia. Nu, erau
cetăţeni particulari, zicea mama Katiei, şi Winifred Wagner îi asigura în
continuare că aveau să fie protejaţi. Plus că nu le plăcuse niciodată Elveţia,
zicea. De ce şi-ar fi dorit cineva să meargă în Elveţia?
Şi totuşi, în ciuda grijilor pe care şi le făcea, legate de părinţii ei, Katia
însăşi a insistat ca el să accepte doctoratul.
— În asemenea vremuri, avem nevoie de aliaţi, zicea. Şi m-ar ajuta să
dorm dacă ştiu că Harvardul e de partea noastră.
Vaporul s-a dovedit mai confortabil decât se aştepta el, şi călătoria – mai
liniştită. S-a distrat urmărind filme americane în mica sală de cinema şi s-a
ferit de ceilalţi pasageri.
 Alfred Knopf, editorul său american, a făcut un imens tămbălău când
vaporul a tras la doc, cerând ca jurnaliştilor să li se îngăduie să urce la bord,
spre surprinderea celorlalţi pasageri, şi să-l intervieveze pe marele om, şi ca
Thomas şi Katia să aibă parte de un tratament preferenţial din partea
oficialităţilor.
La evenimentul de la Harvard au luat parte şase mii de oameni. Einstein a
părut încântat că scriitorul primea, din câte auzea el, mai multe ovaţii decât
omul de ştiinţă.
— Aşa şi trebuie să fie, a zis. Dacă n-ar fi aşa, s-ar crea haos.
Thomas şi-a pus întrebarea la ce se referea, dar atenţia lui era prea
distrasă de admiratorii care doreau cărţi cu autograf ca să se mai gândească
şi la asta. La masa de prânz şi după aceea, la băuturile dinaintea cinei, a
remarcat că Einstein se străduia s-o facă pe Katia să râdă.
— E mai amuzant decât Charlie Chaplin, a comentat Katia. Mă şi
temeam că n-o să vrea să vorbească decât despre ştiinţă. Tatăl meu are o
teorie despre teoria lui, dar mă tem c-am uitat ce spunea despre ea. N-o să
mă ierte niciodată.
— Cine?
— Tata. Zicea că lucrurile ar sta diferit dacă Einstein l-ar asculta şi pe el.
Thomas a dat să spună că era tipic pentru cei din familia Pringsheim, dar
n-a vrut să ştirbească din suavitatea momentului.
Li s-au făcut multe invitaţii de a sta în diverse case impunătoare, înşirate
de-a lungul drumului de la Boston la New York, dar toate planurile s-au
schimbat, inevitabil, când au primit invitaţia de a veni să cineze la Casa
Albă. De vreme ce urma să-l întâlnească pe Roosevelt, Thomas a fost
nevoit să se decidă ce viziune asupra Germaniei să-i împărtăşească
preşedintelui. S-a gândit că l-ar fi putut influenţa cel mai mult, eventual,
dacă-i vorbea despre situaţia evreilor din Germania şi că mulţi evrei nu
aveau de ales, ci erau nevoiţi să-şi caute refugiu prin alte părţi. Se întreba
dacă America mai putea deveni un loc sigur pentru ei. Dar trebuia să fie
foarte atent să nu-i creeze preşedintelui impresia că reprezenta, el însuşi,
vreun grup anume sau că venise acolo să ducă muncă de convingere cu el
sau, mai ştii?, să-l ia tare.
Într-o zi, la New York, a răspuns Katia la telefonul care sunase în camera
lor. Era cineva de la ziarul The Washington Post, care l-a cerut pe soţul ei.
Thomas ştia că ambasada germană îi supraveghea toate mişcările. În
puţinele interviuri pe care le dăduse vorbise cât mai parcimonios cu putinţă,
insistând că venise acolo să vorbească numai despre literatură. Nu voia să
fie prins cu garda jos, aşa încât a scuturat din cap, când i-a întins Katia
receptorul.
— Mă tem că nu dă nici un interviu, a zis ea la telefon în limba engleză,
cât de bine s-a priceput.
Thomas a văzut-o încreţindu-şi fruntea, iar apoi răspunzându-i în
germană persoanei cu care vorbea. Nu mai contenea să-şi ceară scuze.
— E proprietara de la The Washington Post, i-a spus Katia lui Thomas,
punând o mână peste receptor. Zice c-a tot încercat să ia legătura cu tine. Se
numeşte Agnes Meyer54. Vorbeşte germană.
Thomas şi-a adus aminte că la Harvard primise un bilet de la cineva cu
acel nume, dar nu răspunsese nimănui.
— Ce să fac? a vrut să ştie Katia.
— Ce vrea?
Până să-i spună să nu facă aşa ceva, Katia o şi întrebase pe femeia de la
telefon ce voia. De unde se afla, Thomas a auzit-o pe Agnes Meyer
zbierând.
— Ori pun telefonul jos, ori vorbeşti cu ea, l-a pus Katia să aleagă, iarăşi
ţinând o mână peste receptor.
Când a dus Thomas receptorul la ureche, femeia de la celălalt capăt al
firului încă-i mai striga insulte Katiei, pe care o confundase cu vreo
secretară.
— Aţi vorbit cu soţia mea, i-a spus Thomas.
Mai întâi, s-a lăsat o linişte apăsătoare, apoi Agnes Meyer i-a urat bun-
venit în Statele Unite şi s-a grăbit să pretindă că invitarea lui la Casa Albă
fusese ideea ei.
— Trebuie să cunoască planul intermediar, a zis ea. Deocamdată, îi vede
numai pe nazişti, care nu-i plac, şi pe nemulţumiţi, care-i plac şi mai puţin.
L-am asigurat că dumneavoastră îi veţi prezenta o viziune proaspătă asupra
întregii poveşti. Suntem atât de tare defăimaţi la Washington.
— Noi… cine?
 — Germanii.
— Pe bună dreptate, probabil, a zis Thomas.
— Nu aşa ceva îşi doreşte să audă preşedintele, i-a replicat ea, pe un ton
care lui nu i-a plăcut.
— Cine sunteţi? a întrebat-o.
— Sunt Agnes Meyer, soţia lui Eugene Meyer, proprietarul ziarului The
Washington Post.
— Şi care-i motivul pentru mă sunaţi?
— Nu-mi vorbiţi în felul acesta, i-a spus ea.
— Poate vreţi să-mi răspundeţi la întrebare?
— V-am telefonat ca să vă spun c-ar trebui să ne întâlnim la Washington,
unde sunt acum. Nu voi lua parte la cină, pentru că aceea va fi o întâlnire
particulară. V-am telefonat pentru că sunt două lucruri pe care trebuie să le
ştiţi. Unu: că Roosevelt va sta la putere foarte multă vreme.55 Doi: că eu vă
voi fi de un mare folos.
— Mulţumesc.
— După ce văd ce program aveţi, voi adăuga o întâlnire cu mine, la
locuinţa noastră din Piaţa Crescent. Şi aceea va fi o întâlnire particulară.
Acum trebuie să vă las. Vă mulţumesc pentru timpul acordat şi vă rog să-i
transmiteţi doamnei, soţiei dumneavoastră, complimentele mele.
Casa Albă era mai mică decât şi-o imaginase Thomas. Intrarea
secundară, spre care au fost îndreptaţi, nu avea nimic impunător. Într-unul
dintre saloane, unde tapetul i s-a părut prea colorat, iar perdelele – cam ca
nişte cortine de la teatru, au dat peste doamna Roosevelt şi alţi câţiva
oaspeţi. Toţi s-au grăbit să-i întrebe, pe el şi pe Katia, cum fusese călătoria
şi ce planuri aveau la întoarcerea în Europa.
Thomas şi-a încercat priceperea în materie de limbă engleză, dar s-a
simţit mult mai bine când un translator i-a venit în ajutor.
În sala în care avea loc cina, li s-a alăturat şi preşedintele, adus cu fotoliul
rulant de un asistent. Purta o haină de cină din catifea şi a părut că-i făcea
plăcere să-i întâlnească.
— Europenii mă găsesc ciudat, le-a spus, fiindcă sunt şi preşedinte, şi
prim-ministru.56 Dar fără nici o rea-intenţie.
 În timpul unei cine absolut obişnuite, preşedintele nu a pus întrebări, în
schimb a făcut multe comentarii ambigue. A fost la fel de amuzat ca şi soţia
lui, aflând că soţii Mann fuseseră sunaţi de Agnes Meyer.
— Când o vezi în persoană, e fioroasă, a zis. Când o auzi la telefon însă,
parc-ar fi o cântăreaţă de operă.
— Şi noi a trebuit să asistăm la o întreagă operă, de curând, a zis doamna
Roosevelt. Preşedintele este şi acum bântuit de groaza provocată de acel
episod.
Când s-a terminat cina, s-au dus cu toţii să vadă un film, după care
preşedintele, invocând chestiuni urgente, s-a scuzat, şi a fost luat de acolo în
acelaşi fotoliu rulant. Soţia lui i-a condus pe Thomas şi Katia, să le arate
Biroul Oval.
Thomas presupusese că urma să aibă loc, la un moment dat, o discuţie
unu-la-unu între el şi preşedinte, în timpul căreia să poată discuta despre
Germania; dar, evident, nu asta îşi dorea domnul Roosevelt.
A doua zi, Agnes Meyer i-a dat asigurări că exact acela era felul în care
soţii Roosevelt se arătau prietenoşi.
— Fac asta pentru foarte puţină lume, a zis ea. Cu cât vorbesc mai puţin
şi cu cât e mâncarea mai banală, cu atât mai mult le place de musafiri. Iar
faptul că nu au invitat pe nimeni altcineva cât de cât important e un semn că
au încredere în dumneavoastră. Să ştiţi că eu le-am spus că sunteţi persoane
de încredere. Prima Doamnă a vrut să vă ia măsura, dacă se poate spune
aşa, iar din câte am înţeles, chiar i-a plăcut faptul că sunteţi foarte rezervaţi.
Cei de la Harvard v-au găsit pedanţi, dar soţii Roosevelt sunt mai receptivi.
Vedeţi, amândoi au apreciat-o pe soţia dumneavoastră, ceea ce înseamnă
foarte mult pentru ei. Înainte de orice, sunt familişti.
Thomas n-a ştiut ce i-ar fi putut răspunde, aşa încât Agnes a continuat:
— În orice moment puteţi să-mi daţi un semn, şi eu vă voi deschide uşile
în America. Cei de la Knopf cunosc numai o felie a New Yorkului. Nu ştiu
altceva decât cărţile lor. N-au vreo influenţă reală. Dacă nu-mi daţi
dumneavoastră nici un semn, eu voi şti când e momentul potrivit, şi vă dau
eu semnul respectiv.
— Un semn de ce anume?
— Că trebuie să vă stabiliţi în America. Până atunci, trebuie să
întreprindeţi ceva urgent, ca să stăpâniţi limba engleză ca lumea.
Thomas a revenit din Statele Unite, şi tot nu făcuse nici o declaraţie
publică împotriva regimului nazist. Erika, văzând cât de fermă era decizia
tatălui ei de a nu-i îngreuna viaţa inutil editorului său german, Bermann,
denunţând politica lui Hitler, i-a scris o scrisoare în care-i sugera că era
momentul să-şi clarifice poziţia şi-i sublinia cât de puţin îi păsa ei de
Bermann.
— Nu înţelege cât de precară e poziţia părinţilor tăi acolo, i-a spus
Thomas Katiei.
— Avându-i pe Klaus, Erika şi Heinrich în plin avânt, i-a răspuns Katia,
orice rău se putea face a fost făcut deja. O luare de poziţie a ta nici n-ar mai
conta pentru ai mei. Oricum, e momentul să plece din Germania.
— Pentru Erika, în schimb, se pare c-ar conta să iau poziţie.
— Ar conta pentru noi toţi.
Când Thomas a făcut publică o declaraţie de sprijin pentru Bermann,
aflat sub tirul emigraţilor, pentru că-şi ducea mai departe activitatea de
editor pe teritoriul german, Erika i-a scris pe un ton de furie ţinută sub
control:
„Probabil că vei fi foarte supărat pe mine pentru scrisoarea de faţă. Sunt
pregătită pentru asta şi conştientă de ce fac. Vremurile prietenoase de acum
sunt predestinate să-i despartă pe oameni. Relaţiile dintre tine, pe de-o
parte, şi domnul Bermann şi editura lui, pe de altă parte, sunt indestructibile
– pari să fii gata să sacrifici totul pentru ele. În acest caz, dacă socoteşti un
sacrificiu faptul că eu, încet, dar sigur, voi fi pierdută pentru tine, să nu-ţi
pese. Pentru mine, e ceva trist şi cumplit.“
Când i-a dat şi Katiei să citească scrisoarea, Thomas a presupus că soţia
lui ar fi avut multe de spus despre cum fiica lor Erika, din ziua în care
venise pe lume, încercase, în nenumărate moduri, să le controleze vieţile.
Dar ea n-a zis nimic.
Thomas era conştient că delimitarea de el, cu care-l ameninţa Erika,
putea foarte bine să devină cunoscută de toată lumea. Îi spusese Alfred
Knopf şi că, pentru publicul cititor din Statele Unite, ajunsese cel mai
semnificativ scriitor german în viaţă, care se afla în exil tocmai fiindcă i se
opunea lui Hitler. Nu i-ar fi fost uşor să justifice, în ochii acelui public, de
ce păstra tăcerea.
Până atunci, se considerase un ins excepţional, motiv pentru care nu voia
să li se alăture disidenţilor. Dar, înainte de orice, îi fusese frică. Era ceva ce
Katia înţelegea, dar nu şi Erika, nu Klaus, nici măcar Heinrich. Ei nu
înţelegeau timiditatea. Pentru ei, limpezimea era numai una. Dar acelea,
credea Thomas, erau vremuri de limpezime numai pentru minoritatea celor
bravi; pentru toţi ceilalţi, erau vremuri de confuzie. Iar el se număra printre
ceilalţi, într-un fel care nu-i dădea câtuşi de puţin sentimentul mândriei, de
astă-dată. Se înfăţişa lumii ca un om cu principii, dar nu era, de fapt, decât
un om slab – îşi dădea şi el seama.
După ce a primit o telegramă şi de la Klaus, care turna gaz peste focul
aprins de Erika, Thomas a plecat să se plimbe de unul singur pe malul
lacului. Atât de tipic era, pentru Klaus, ca de fiecare dată să aştepte până
după ce se pronunţa Erika! Era tentat să le scrie amândurora şi să le
propună, de vreme ce tot erau atât de ascuţiţi la minte, să facă socoteala câţi
bani primiseră de la el numai de când se aflau în exil.
Ceea ce-l irita însă, mai mult decât orice, era conştiinţa faptului că Erika
şi Klaus aveau dreptate.
Lucra zilnic la următorul volum al romanului său fluviu bazat pe istoria
lui Iosif din Vechiul Testament; încă mai simţea că o asemenea carte avea
să-şi găsească plaja de cititori, chiar dacă vacarmul belicos devenea din ce
în ce mai ascuţit în Germania. Însă, de cum s-ar fi pronunţat împotriva
regimului, şi-ar fi pierdut cititorii germani. Cuvintele aşternute de el pe
hârtie ar fi rămas literă moartă. Acele cuvinte ar fi depins de traducători. Iar
el, ca individ, ar fi ajuns pentru totdeauna pe lista neagră a naziştilor;
părinţii Katiei ar fi fost şi mai tare vânaţi de regim. Şi totuşi, în timp ce se
întorcea spre casă, şi-a spus, în sinea lui, că asta li se întâmpla tuturor
celorlalţi scriitori şi multor altor oameni.
Îi fusese loial editorului său; căutase, totodată, să-şi păstreze cititorii
germani. Se eschivase şi amânase. Încercase nici să nu se gândească măcar
la ce avea de făcut. Trăia cu groaza faptului că Germania era deja pierdută
pentru el. Dacă vorbea răspicat, nu-i mai rămânea de ales.
 Bineînţeles că l-ar fi denunţat pe Hitler! Dar să facă asta la cerinţa
expresă a fiicei lui, cu toată familia stând cu ochii aţintiţi spre el – aşa ceva
îi dădea sentimentul neputinţei. Măcar dacă Erika l-ar fi lăsat în pace, ca să
poată acţiona.
Katia s-a aşezat şi i-a scris Erikăi, declarându-se întristată de tonul ei; a
fost atentă să nu se delimiteze de Thomas, punând accentul pe cât de
afectaţi fuseseră ei amândoi de faptul că Erika îi scrisese tatălui ei într-un
asemenea mod. Şi Thomas i-a scris fiicei lui o scrisoare blândă,
împăciuitoare, după câteva zile, în care-i spunea că avea să vină şi ziua în
care el să se pronunţe clar şi răspicat. Amândouă scrisorile părinţilor n-au
făcut decât s-o exaspereze şi mai tare pe Erika.
După alte câteva zile, dimineaţa, Thomas privea, de la fereastra camerei
lui de lucru, cum primea Katia corespondenţa, pe aleea din faţa casei. Când
a văzut-o încruntându-se, după ce desfăcuse o scrisoare şi-o citise chiar
acolo, a ştiut că Erika le scrisese iar. L-a surprins faptul că soţia lui nu a
venit imediat să-i arate şi lui scrisoarea, în camera de lucru. La masa de
prânz au discutat evenimentele zilei, fără să se refere nicicum la Erika. Mai
târziu abia, când el a venit s-o caute pe Katia şi s-o întrebe dacă voia să-l
însoţească în plimbarea lui de după-masă, ea s-a hotărât să-i arate nu numai
scrisoarea plină de sarcasm, dar şi ciorna unei declaraţii pe care i-o
pregătise ea însăşi, cu scrisul ei de mână demodat, pentru ca el s-o facă
publică – o declaraţie prin care-i denunţa pe nazişti.
— V-aţi întors cu toţii împotriva mea, nu? a întrebat-o.
— Nu-i nici o grabă, a zis ea. Şi ceea ce am scris eu aici e numai o schiţă.
Sunt convinsă c-ai s-o scrii mai bine cu mâna ta. Şi nu-i nimic în textul ăsta
ce să nu gândeşti.
— Erika decide pentru mine? a vrut el să ştie.
— Nu, eu, i-a întors ea vorba.
— Eşti de acord cu scrisoarea ei?
— Nu mă interesează scrisoarea ei. Am citit-o azi-dimineaţă, în
diagonală. Am şi uitat ce scria în ea.
Declaraţia lui Thomas, publicată după câteva zile în Neue Zürcher
Zeitung, deşi în principiu denunţa regimul nazist, nu era deloc tăioasă. O
scrisese în timp ce Katia îi privea peste umăr.
 La început, declaraţia lui practic nu a fost băgată în seamă. Numai
Heinrich i-a trimis o scrisoare afectuoasă fratelui său, felicitându-l pentru
poziţia pe care o adoptase, dar altfel nimeni nu a luat legătura cu el, şi nici
nu a fost ameninţat în vreun fel de regim. Naziştii aveau lucruri mai
importante de făcut, a presupus Thomas. O singură consecinţă reală a
generat scrisoarea lui adresată ziarului, şi anume că Universitatea din Bonn
i-a revocat doctoratul onorific.
De ce cugeta mai mult la vestea primită, de aceea i se contura mai clar în
minte ideea să scrie o scrisoare mai lungă şi mai însufleţită, pe care s-o
poată relua ziarele din lumea întreagă. Dacă Erika putea fi mânioasă, atunci
avea să-i arate el cum se prezenta cu adevărat mânia. Dacă ea se putea
dovedi elocventă, el avea s-o depăşească în elocinţă. Nu i-a spus Katiei ce
anume pregătea. Era ceva ce avea să facă de unul singur.
Cititorii se plânseseră adesea de lungimea frazelor lui Thomas, de
preţiozitatea stilului în care scria. De astă-dată, era hotărât să recurgă la un
stil şi mai solemn. Avea să le vorbească naziştilor folosindu-se de toate
sistemele pe care le stăpânea prea bine; li s-ar fi adresat dintr-o postură de
superioritate germană, punând la bătaie tonuri de care uzaseră scriitorii cu
mult înainte ca la ei, la nazişti, să se fi gândit măcar cineva. Avea să-i
potopească, de-a dreptul, cu fraze şi subfraze pe cei priviţi cu teamă şi
aversiune glacială de oricine credea în libertate şi în progres. I-ar fi întrebat,
ca şi cum ar fi fost îndreptăţit să primească răspuns, în ce fel putea fi descris
cu acurateţe statul la care acei conducători autointitulaţi reduseseră
Germania în mai puţin de patru ani. I-ar fi întrebat, ca şi cum nici un
răspuns n-ar fi putut vreodată să fie suficient de bun, cum putea un scriitor,
învăţat să aibă răspunderea cuvântului, să păstreze tăcerea în faţa
pericolului înfricoşător cu care se confrunta un continent întreg, din cauza
unui asemenea regim distrugător de suflete.
Şi ar fi subliniat, ştiind că scrisoarea lui avea să fie citită şi la Paris,
Londra şi Washington, că exista un singur motiv, pentru care era înăbuşită şi
lichidată orice urmă de opoziţie: ca poporul german să fie pregătit de
război.
Era profund conştient, chiar în timp ce lucra, că o asemenea reacţie venea
prea târziu şi că însuşi tonul ei, atât de semeţ şi de sigur pe el, părea să
izvorască dintr-o pană care-l denunţase pe Hitler de nenumărate ori.
Thomas îşi dădea seama că era foarte bruscă trecerea lui de la tăcere la
strigăt, numai că simplul fapt de a fi scris acele fraze îi sporea încrederea în
sine, şi recitirea întregului text i-a creat un sentiment de uşurare. S-ar fi
cuvenit să scrie textul acela încă din seara venirii lui Hitler la putere.
Scrisoarea de răspuns a lui Heinrich, la prima declaraţie a fratelui său,
fusese politicoasă, dar şi blândă. Cea de acum avea un ton de un entuziasm
exacerbat, subliniind cum spusese Thomas tot ce era de spus, dintr-o
singură mişcare de învăluire şi cu maxim efect. Îl asigura că lumea largă nu
pierduse nimic din cauza tăcerii lui îndelungate, pentru că-şi spusese acum,
iată, ultimul cuvânt.
Erika i-a scris Katiei, ca să se declare încântată. Acum, da, Magicianul
pusese lucrurile la punct, îi spunea. Şi Klaus a scris, lăudând provocarea
orgolioasă a tatălui său la adresa naziştilor.
— Ar putea fi util, a zis Katia, să-i scrii lui Klaus.
— Şi ce să-i spun? a vrut să ştie Thomas.
— Ei, sunt convinsă c-ai să ştii ce să-i spui. Poate c-ar fi bine să-i scrii că
eşti nerăbdător să-i citeşti următoarea carte. Erika zice că scrie la o versiune
modernă a poveştii lui Faust.
Vizita în Statele Unite îi făcuse conştienţi, pe Thomas şi pe Katia, de cât
de mult mai aveau de lucrat până să ajungă să vorbească fluent limba
engleză. Katia găsise o femeie care o ajuta să traducă propoziţii şi expresii
din germană în engleză, pe care apoi le învăţa pe dinafară. Ştia fiecare timp,
de-acum, şi regulile toate, şi învăţase cinci sute de cuvinte, dar tot nu avea
încredere să vorbească. Poetul englez făcea conversaţie cu ei câte un ceas în
fiecare zi, după care, notându-şi erorile pe care le comiseseră, făcea şi câte
o oră de gramatică.
— Did ăsta, „făcea“, o să mă dea gata, zicea Thomas. Poţi să spui he did
do, „el a făcut să facă“, al cărui antonim este he didn’t do, „el n-a făcut să
facă“.57 Nu-i de mirare că englezii sunt atât de belicoşi.
— Ce mai zici atunci de does, „face“? a întrebat Katia.
— N-ar trebui să fie do? i-a întors el întrebarea.
— Ei, şi-aşa, şi-aşa. Şi mai sunt verbele cu prepoziţie, a zis Katia. Există
şi o carte cu ele, pe care am comandat-o.
Thomas a remarcat că tot mai puţine persoane se plimbau pe malul
lacului. Dacă naziştii ar fi vrut cu adevărat să-l repatrieze, nu le-ar fi fost
atât de greu să-l răpească din acel mediu pastoral silvestru. Odată ce-i
trecuse prin minte aşa ceva, l-a şi preocupat din ce în ce mai mult. Era
foarte poroasă graniţa dintre Elveţia şi Germania. N-ar fi fost mare lucru să-
l târască până la maşina cu care ar fi venit, să-i dea brânci în portbagaj şi să-
l injecteze cu cine ştie ce ser care să-l adoarmă. Întrebându-se dacă era
cazul să-i împărtăşească şi Katiei acele temeri ale lui, s-a gândit că şi ea îşi
pusese, cu siguranţă, aceeaşi problemă. Trebuiau să se gândească mult mai
serios, amândoi, să accepte invitaţiile pe care le primiseră din America.
Într-o după-amiază, spre seară, apropiindu-se de casă, au zărit un bărbat
care stătea în picioare, lângă un automobil care aproape că le tăia lor calea.
Thomas i-a făcut semn Katiei că mai bine făceau cale întoarsă şi-a zis:
— Nu-mi face o impresie bună individul ăla.
— Eu aşa mă simt ori de câte ori vine cineva să ne aducă ceva, chiar şi
când sună poştaşul, a zis Katia.
S-au întors acasă pe o rută mai ocolitoare. Când au ajuns chiar în faţă, au
văzut că bărbatul respectiv dispăruse.
A doua zi dimineaţă, Katia s-a ivit în cadrul uşii de la camera lui de lucru
şi-a zis:
— Iar stă-n faţa casei cel de ieri.
Thomas a mers la una dintre ferestrele de la etaj, de unde a tras cu ochiul
afară. Era un bărbat de vreo treizeci de ani. Stătea relaxat, cu mâinile în
buzunare, chiar la capătul aleii care ducea la casa lor.
— Dacă telefonăm la poliţie, a zis Katia, ne va fi greu să găsim ce să le
spunem poliţiştilor. Şi nu vom face altceva decât să atragem atenţia spre
noi.
Dacă ar fi fost acolo Erika, i-a trecut lui Thomas prin minte, ea s-ar fi
priceput să-l gonească pe acel nechemat, oricine va fi fost el.
După masa de prânz, s-a hotărât să iasă şi să vadă cine era, Katia
urmărind scena de la fereastră, pregătită să sune la poliţie, dacă i se părea
necesar.
Când l-a întrebat cine era şi ce voia, bărbatul şi-a scos mâinile din
buzunare şi i-a zâmbit lui Thomas.
— Am ordin să nu vă deranjez, aşa că m-am gândit să aştept până intraţi
sau ieşeaţi din casă.
— Cine sunteţi?
— Sunt prieten cu Ernst Toller. Ne-am întâlnit odată, într-o cafenea de la
Sanary. Sunt un coleg al celui care v-a spus că mai demult vă supraveghea
locuinţa. Dar acum Toller m-a trimis.
— Şi ce doreşte?
Bărbatul a părut surprins de tonul pe care i se vorbea. Thomas i-a zâmbit,
ca să-i mai risipească tensiunea.
— M-a rugat să vă transmit un mesaj.
— Doriţi să intraţi?
Înăuntru, în casă, omul i s-a prezentat Katiei, spunându-i c-o văzuse în
urmă cu un an, pe o stradă din Sanary.
— Sunteţi unul dintre exilaţii de acolo? a întrebat ea.
— Da, se poate spune şi asta despre mine, i-a răspuns el. Am fost
comunist, am fost chiar şi anarhist, dar acum sunt un exilat, şi-atât.
— Păreţi cam tânăr ca să fi fost atâtea lucruri, i-a spus Katia.
— Am fost unul dintre subalternii lui Toller în Revoluţia de la München,
dar n-am ajuns la închisoare. Am lucrat pentru el, cât a fost închis.
— Probabil că eraţi copil pe vremea revoluţiei, a zis Katia.
— Eram, ce-i drept.
În camera de lucru, după ce li s-au adus cafele, pe chipul bărbatului s-a
ivit o suferinţă pe care n-o arătase mai devreme. Thomas se uita la el şi se
amuza la gândul că tânărul din faţa lui, cu toată gentileţea de la început,
fusese odată revoluţionar. Poate că şi Lenin, s-a gândit, arătase mai demult
ca el.
— Trebuie să vă spun cum a murit Erich Mühsam, i-a spus musafirul
brusc. Asta m-a trimis Ernst Toller să fac. Din câte am înţeles, i-aţi trimis
bani văduvei lui Erich, după moartea lui. Noi, ceilalţi, am pus, de-acum, cap
la cap toate detaliile şi ştim ce şi cum s-a întâmplat.
— Era din Lübeck, a zis Thomas. Ca şi mine. Politica lui n-o admiram,
dar am fost oripilat, când am auzit că a murit.
— Trebuie neapărat să ştiţi şi cum a murit, să ştiţi faptele, pentru că
acelaşi lucru care i s-a întâmplat lui li se întâmplă acum şi multor altora,
comuniştilor şi anarhiştilor, dar şi evreilor. Tuturor celor pe care naziştii pun
ochii. Oamenii sunt închişi în lagăre. Mühsam a trecut prin trei lagăre
diferite. Aproape în continuu a fost sub tortură. Avem dovezi clare când
spunem asta. S-a spus că Hitler îl detesta, din cauza implicării lui Mühsam
în Revoluţia de la München. Dar puteau să-l acuze de asta. Puteau chiar să-l
execute pentru asta. Ori, ei n-au făcut nici una, nici alta. M-a rugat Ernst
Toller să vă informez că procedura e răspândită larg, de-acum, această nouă
formă de brutalitate. În lagărele astea, gardienii se comportă oricum fără
nici o reţinere, dar în cazul lui Mühsam, parcă ar fi existat un plan. I-au rupt
dinţii, şi poate că asta s-a întâmplat sub impulsul unui moment. Dar i-au şi
ştampilat o zvastică pe creştetul capului cu un fier înroşit în foc, iar aşa ceva
nu se poate să nu fi fost plănuit. L-au silit să-şi sape groapa de unul singur,
după care s-au prefăcut că-l execută. Până la urmă, l-au poftit să se spânzure
într-o latrină, iar, dacă el a refuzat, l-au omorât şi i-au târât cadavrul de
picioare peste platoul unde se făceau defilările, până i s-a făcut praf capul,
apoi ei l-au atârnat în latrina respectivă, ca şi cum s-ar fi spânzurat el acolo.
Avem şi martori pentru toate astea. Cât a fost Erich încarcerat, avem probe
c-a fost bătut efectiv zilnic. Totul s-a întâmplat într-un interval de un an şi
jumătate.
— De ce-aţi venit să-mi spuneţi mie toate aceste lucruri? a vrut să ştie
Thomas.
— Fiindcă Toller crede că nu înţelegeţi ce se întâmplă. V-a mai vorbit şi
înainte despre Erich. Dar nu l-a putut salva nimeni. Iar acum, sunt şi alţii.
— Şi ce-aş putea face eu?
— Să fiţi foarte atent. Aşa ceva nu seamănă cu nimic din ce-a mai văzut
vreodată oricare dintre noi. Toţi care am fost implicaţi în povestea de la
München suntem pe vreo listă oarecare.
— Eu n-am sprijinit Revoluţia de la München.
— Ştiu. Eram de faţă când Mühsam şi Toller ne-au împiedicat pe noi, toţi
ceilalţi, să vă arestăm şi să vă luăm casa. Iar Mühsam a zis că era nevoie de
dumneavoastră în lumea cea nouă, pe care ne pregăteam s-o facem. Acum
însă nu va mai exista nici o lume nouă, poate doar cea creată în lagărele de
concentrare.
 Când s-a ridicat în picioare, Thomas a văzut la el o postură aproape
militărească.
— Unde vă duceţi acum? l-a întrebat pe tânăr.
— Toller plănuieşte să meargă în America, iar eu îl voi urma, dacă pot.
Crede că putem fi mai în siguranţă acolo – sau îşi închipuie, uneori.
Disperarea e mare. Orice ar fi, va trebui să plecăm cu toţii. Nici un loc nu e
sigur pentru nici unul dintre noi. Şi asta-i valabil şi pentru dumneavoastră.
Thomas l-a condus până la uşă, unde a rămas şi s-a uitat la tânărul acela
care mergea pe alee.
— Cine era? l-a întrebat Katia.
— L-a trimis Ernst Toller, să stea de vorbă cu mine, i-a răspuns Thomas.
E cineva din trecut sau poate-i din viitor. Nu ştiu.

48. Reichstagul, parlamentul Germaniei interbelice, a fost incendiat pe 27 februarie 1933 de un

olandez cu vederi de stânga. Hitler, proaspăt desemnat cancelar al Reichului german, i-a acuzat pe
comunişti de distrugerea clădirii şi a obţinut suspendarea libertăţilor civile printr-un decret al
preşedintelui Von Hindenburg.
49. Erich Mühsam, scriitor şi anarhist de origine evreiască, a şi fost omorât în bătaie în acelaşi an,
1934, de cei care-l făcuseră prizonier şi care i-au spânzurat cadavrul într-o latrină.
50. Aluzie la prima terţină din Prologul la Divina Comedie – Infernul; aici, în traducerea lui
George Coşbuc, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 67: „Pe când e omu-n miezul vieţii lui, m-aflam într-o
pădure-ntunecată, căci dreapta mea cărare mi-o pierdui.“
51. Christopher William Bradshaw Isherwood (1904−1986), scriitor, dramaturg şi scenarist anglo-
american, care a locuit mulţi ani la Berlin şi a scris un ciclu de proze berlineze.
52. W.[ystan] H.[ugh] Auden (1907−1973), poet anglo-american. A fost căsătorit cu Erika Mann
timp de treizeci şi patru de ani, din 1935 până în 1969, la moartea ei.
53. E vorba de ediţia operelor lui Goethe, publicată la Weimar, între 1887 şi 1919, sub patronajul
marii ducese Sophie von Sachsen.
54. Agnes Elisabeth Ernst Meyer (1887–1970), jurnalistă şi activistă pentru drepturile civile, soţia
finanţistului şi filantropului Eugene Isaac Meyer (1875–1959), patronul cotidianului The Washington
Post.
55. Franklin Delano Roosevelt (1882−1945) a fost al treizeci şi doilea preşedinte al Statelor Unite
ale Americii, şi singurul care a avut patru mandate succesive.
56. Conform Constituţiei americane, preşedintele este, totodată, şeful guvernului. De aceea,
miniştrii se numesc „secretari“.
57. Expresia he did do, în care auxiliarul did nu are decât un rol de întărire, se traduce, de fapt,
prin „el chiar a făcut“; forma ei negativă, he didn’t do, se traduce, simplu, prin „el nu a făcut“.
 Capitolul 10
New Jersey, 1938

Pe bancheta din spate a maşinii cu care plecau de la New York, soţia lui
părea tăcută şi distantă. Când şoferul oprea la semafoare, Thomas o auzea
pe Katia înăbuşindu-şi câte un suspin. Probabil că-i stătea pe suflet, s-a
gândit, aşa cum îi stătea şi lui, că, deşi mergeau acasă, de-acum destinaţia
lor era o casă închiriată, la Princeton.
Camera lui de lucru de acolo, chiar dacă-şi adusese cărţile şi biroul cel
vechi, din casa de la München, plus câteva obiecte care fuseseră martore ale
fostei lui existenţe, era doar o replică palidă a camerei lui de lucru autentice.
Dimineţile, când scria, era capabil să joace propriul său rol – să scrie, ca şi
cum n-ar fi plecat niciodată din Germania. De vreme ce-şi luase cu el şi
limba, şi dispoziţia mentală, putea să scrie, teoretic, oriunde. În afara
camerei lui de lucru însă, era o ţară străină. America nu-i aparţinea nici lui,
nici Katiei; îmbătrâniseră prea tare ca să mai poată face o asemenea
schimbare. În loc să se adapteze la nou, în loc să înveţe să aprecieze
virtuţile ţării celei noi, şi el, şi ea trăiau într-o epocă a rătăcirii.
Măcar erau în siguranţă, se gândea Thomas, şi-ar fi trebuit să se arate
recunoscători, fie şi pentru asta. I-ar fi fost însă mai uşor să respire, după ce
toţi copiii lui, şi Heinrich, şi părinţii Katiei ar fi scăpat şi ei de orice
primejdie.
S-a tras mai aproape de Katia, pentru o clipă. Ea l-a strâns de mână, ca
să-l asigure că totul era în regulă, dar pe urmă şi-a tras înapoi mâna şi s-a
cuprins cu braţele, ca şi cum i-ar fi fost frig.
Noaptea era întunecoasă, iar circulaţia, slabă. Thomas, la început, n-a
văzut nimic, în afară de farurile sporadice ale câtorva maşini care veneau
din sensul opus. Era obosit. Îl epuizase cina din seara precedentă. Ţinuse un
discurs în englezeşte, pe marginea catastrofei care se prefigura, şi fusese
ascultat respectuos, dar el singur simţise că tonul, pe alocuri, îl trăda. Nu era
vorba numai de fluenţa care-i lipsea, ci, mai degrabă, felul său de a vorbi îi
mascase nesiguranţele mult prea vizibil.
În fiecare după-masă, tânăra soţie a unui student de la cursurile
postuniversitare ale Facultăţii de Germană de la Universitatea Princeton
venea şi le dădea meditaţii de engleză, timp de două ore, lui şi Katiei.
Serile, amândoi reluau ce învăţaseră, încercând să adauge zilnic douăzeci de
cuvinte la vocabularul englezesc pe care-l stăpâneau. Citeau poveşti pentru
copii în englezeşte, pe care Katia le considera mai instructive pentru ei
decât Dante, cu Infernul lui.
Thomas a închis ochii, crezând c-ar fi putut aţipi.
Când s-a trezit, a văzut luminile unor case de pe un versant de colină. Să
fi fost vreun sat sau poate vreun orăşel. A încercat să-şi imagineze
interioarele acelor case, vieţile americanilor care trăiau între pereţii lor,
cuvintele pe care le schimbau între ei, ce gânduri le treceau prin minte. În
locul unor oameni însă, vedea numai nişte goluri antiseptice, unde tăcerea
nu era tulburată decât de bâzâitul instalaţiilor electrice. Pur şi simplu, nu
ştia cum trăiau acolo oamenii, ce gânduri aveau, ce făceau nopţile.
Dacă ar fi fost în Germania, în locurile acelea s-ar fi văzut o biserică,
vreo piaţă, nişte străzi înguste şi alte străzi, care fuseseră lărgite. Case cu
ferestre la poduri. Ar fi existat în ele bucătării cu plite vechi de gătit şi sobe
de teracotă în saloane. Şi cărţi în unele case, şi sentimentul că acele cărţi
însemnau ceva, cum însemnaseră legendele şi cântecele, poemele şi piesele
de teatru. Poate chiar şi romanele.
Trecutul ar fi fost evocat de numele date străzilor, sau de numele
familiilor, şi continuitatea – de sunetul catifelat al clopotelor, aşa cum
făceau ele de secole, marcând trecerea timpului cu fiecare sfert de oră.
Thomas ar fi dat orice ca maşina să poată face o curbă şi să pătrundă pe
tăcute într-o asemenea piaţă, într-un spaţiu îmbogăţit de găselniţa lui
Gutenberg, sau de scrierile lui Martin Luther, sau de imaginile pictate de
Dürer. Îmbogăţit de o mie de ani de negoţ, o stabilitate uneori întreruptă de
molime sau războaie, de tropăitul cailor unor cavalerişti sau de bubuitul
tunurilor, până când a venit vremea tratatelor, şi pacea s-a văzut
reinstaurată.
 Aproape că s-ar fi simţit mulţumit dacă drumul cu maşina s-ar fi
prelungit până dimineaţa, dacă el şi Katia s-ar fi lăsat purtaţi în linişte prin
toată America şi n-ar mai fi trebuit să se confrunte cu nefamiliarul şi
fragilitatea peste care aveau să dea la sosirea la Princeton, unde casa lor –
lui aşa i se părea, cel puţin – ar fi putut fi pusă la pământ cu tot atâta
uşurinţă cum fusese ridicată, în ciuda opulenţei de suprafaţă.
Pe urmă, i-a trecut prin minte – şi gândul i-a dat fiori – că spaţiul acela
nou şi străin, în care trăiau, era, de fapt, nevinovat, în acelaşi sens în care
aerul din satele Germaniei acum era otrăvit. S-a cutremurat la gândul a ce-i
aştepta, drept care şi-a dorit invers, ca să sfârşească odată călătoria până la
Princeton şi să poată trece prin încăperile puternic luminate ale noii sale
reşedinţe, până în camera lui de lucru, în care s-ar fi simţit în siguranţă,
protejat şi reconfortat, apoi să iasă de acolo şi să ia o cină liniştită cu Katia
şi Elisabeth, care-i aşteptase acasă.
În viaţa pe care o cunoscuse Thomas odinioară, foarte aşezată, asemenea
pendulări ale stării lui de spirit ar fi fost ceva neobişnuit. Dar acum aşa îi
funcţiona mintea, chiar şi pe timpul zilei, dar noaptea cel mai des.
A văzut lumini ale altor case pe o colină situată mai departe şi în faţă, şi-
a simţit nevoia să întrebe despre ele.
— Scuzaţi-mă, l-a întrebat pe şofer, aplecându-se în faţă, cum se numeşte
locul acesta, unde suntem acum?
— New Jersey, domnule, i-a răspuns omul, pe un ton sec. New Jersey.
Aşa-i spune, da – şi-a tăcut o vreme, după care a zis iar: NEW JERSEY,
rostind cuvintele de parcă ar fi făcut un anunţ important.
Thomas a simţit-o pe Katia icnind uşor. S-a întors şi a văzut-o cum
încerca să se abţină, să nu râdă. Întrebarea lui şi reacţia şoferului urmau să
se constituie într-o poveste, pe care ar fi spus-o Katia pentru Elisabeth când
ar fi ajuns amândoi acasă, iar fata l-ar fi pus pe tatăl ei să formuleze iar
întrebarea, pentru ca mama ei să repete ce zisese şi cum zisese şoferul,
imitându-l cât ar fi putut ea de bine. Pe urmă, probabil că Elisabeth ori
Katia însăşi i-ar fi scris Erikăi, care urma să ajungă la New York în curând,
cu tot cu fratele ei Klaus. Şi Erika s-ar fi apucat să repete povestea pe la
diverse cine din oraş, oricui ar fi ascultat-o, ca pe un exemplu tipic de
comportament al tatălui ei, Magicianul derutat, incapabil să găsească tonul
adecvat în America, în ciuda eforturilor lui constante.
New Jersey. Da, exact acolo erau.
Un singur lucru îl mai consola pe Thomas: că nu era şi Monika tot acolo,
cu ei; era în Italia, unde plănuia să se mărite cu un istoric de artă ungur.
Monika, ori de câte ori afla vreo anecdotă care-l punea pe tatăl ei într-o
lumină comică, o repeta realmente ad nauseam. În ultimă instanţă, Katia se
vedea nevoită s-o repeadă. Singura persoană care putea să exercite vreun
control eficient asupra Monikăi era sora ei mai mică, Elisabeth, cea calmă,
răbdătoare, grijulie, a cărei inteligenţă părea să cuprindă totul, fiica lui care
era gata să se ia de piept cu lumea întreagă, în termenii ei măsuraţi.
Elisabeth îi amintea de lumea veche. Era însoţită de o aură care se
conturase de-a lungul a trei generaţii care o precedaseră. Thomas era
nerăbdător s-o revadă pe Elisabeth acum, când automobilul se apropia de
Princeton.
I-a revenit în minte că urmau să fie vizitaţi curând, la Princeton, de Klaus
şi Erika. Klaus avea un fel propriu de a sugera că-i păsa mai mult de
politică decât oricui altcuiva din jurul lui, inclusiv lui Thomas. Se înflăcăra
tot, adesea cu ajutorul cine ştie cărei substanţe ilegale, şi începea să
vorbească necontrolat despre câte o ştire, despre încă vreun gest de cruzime
comis în Germania ori în Italia, pentru ca mai apoi să se întrebe, retoric,
desigur, cum de mai puteau romancierii să scrie povestiri în asemenea
vremuri. Oare nu erau conştienţi de tragedia care tocmai se desfăşura? Cum
ar mai fi putut conta nişte romane? Klaus făcea enunţuri de felul acesta,
chiar şi de faţă cu musafiri, oameni eminenţi de la Princeton, care apoi le
repetau şi altora – cum altfel?
Când au ajuns pe strada principală de la Princeton, Thomas a decis că nu
mai avea de gând să invite musafiri la cină pe durata următoarei vizite a lui
Klaus. Fiul său avea să fie nevoit să-şi împărtăşească vederile asupra
treburilor curente şi naturii periferice a prozei de ficţiune doar în cercul
restrâns al propriei familii.
Trebuia să-i comunice asta şi Katiei, dar să-şi aleagă momentul potrivit în
care să-i spună, pentru ca ea să nu se simtă lezată de cât de iritant şi
exasperant îl găsea el pe cel mai mare dintre fiii săi, care întâmplător era şi
preferatul mamei.
 Elisabeth pusese o masă mică într-un colţ din salon. Le-a spus părinţilor
că-i dăduse drumul mai devreme bucătăresei şi le pregătise ea însăşi o cină
rece, cu brânzeturi şi mezeluri, cu o salată şi cu castraveţi şi cepe murate.
— Sper să nu v-aşteptaţi la vreo cină grozavă. Dacă da, înseamnă c-am
comis o greşeală.
— Draga mea, tu ştii întotdeauna ce vrem, i-a spus Thomas, care a
sărutat-o pe frunte şi s-a lăsat ajutat de ea să-şi dea jos paltonul şi fularul.
— Cel puţin aici e cald, a comentat Katia, foindu-se prin vestibul. O să-
mi ia ceva timp acum să mă organizez.
— După ce mă spăl pe mâini, poate îmi ţii tu companie la un pahar de
vin, până termină mama ta ce are de făcut? a zis Thomas în şoaptă, ca să-l
audă numai Elisabeth.
— Vinul e deja desfăcut, i-a întors ea şoapta.
— V-aud pe amândoi, a zis Katia, izbucnind în râs. Pe măsură ce
îmbătrânesc, mi se pare, fără glumă, că aud mai bine şoaptele decât
strigătele. Aşa că beţi ce vreţi, voi doi, şi vin şi eu, de îndată ce termin ce
am de făcut.
Thomas şi fiica lui s-au aşezat pe canapea, iar ea l-a întrebat amănunţit
despre cum fusese călătoria la New York. Era gata să se amuze la cel mai
mărunt lucru.
După cină, în timp ce Katia îi mai turna vin, Thomas a remarcat cum
schimbau priviri complice, ea şi Elisabeth, şi-a simţit că între ele plutea
ceva ca o încordare, ca o stinghereală. Pentru o clipă, i-a trecut prin minte c-
ar fi putut fi vorba de vreo veste legată de Golo, sau de Monika, sau de
Michael, poate chiar şi de Klaus şi Erika.
Şi-a ridicat iar privirile şi a văzut-o pe Katia dând a încuviinţare din cap
către Elisabeth. Erau prinse în cine ştie ce comunicare tainică, din câte s-ar
fi zis.
A sorbit din paharul de vin şi s-a lăsat pe spate în fotoliu.
— Îmi spuneţi şi mie despre ce e vorba? le-a întrebat.
— Planul era să te duci la tine, în camera de lucru, şi eu să te chem, când
eram pregătite să-ţi dăm vestea, i-a spus Elisabeth. Dar mama mea pare să fi
uitat cum ne înţeleseserăm.
— Cred că tatăl tău nu se mai duce la el, în camera de lucru, astă-seară, a
zis Katia. Că se duce direct la culcare.
— Şi, deci, care era vestea? s-a interesat iar Thomas.
— Mă rog, Elisabeth are veşti.
Dacă veştile o priveau numai pe Elisabeth, şi-a spus Thomas, nu avea
cum să fie ceva însemnat, de care să se îngrijoreze.
— Veşti care o privesc pe copila mea preferată? a întrebat.
Când Elisabeth şi-a ridicat privirile şi s-a uitat la maică-sa ca un drăcuşor,
a fost, pentru o clipă, ca şi cum sora lui Carla, care murise demult, ar fi stat
chiar atunci la masă, alături de ei.
— Poate că mă lămureşte mama ta, i-a spus Thomas, mimând severitatea,
dacă tu nu vrei.
— Elisabeth are de gând să se mărite, a zis, într-adevăr, Katia.
— Şi cine-i fericitul? a vrut să ştie Thomas. Rectorul universităţii
Princeton? Sau preşedintele Roosevelt?
— Din câte ştiu, amândoi sunt deja căsătoriţi, a zis Elisabeth, pe un ton
devenit brusc demn, aproape trist.
Şi-a dus o mână la gură şi a rămas cu privirile aţintite în depărtare. S-ar fi
zis că avea mai mult decât cei douăzeci de ani ai ei.
Thomas a încercat să-şi amintească dacă venise vreun tânăr în vizită la ei
acasă, dar nu i-a venit în minte altceva decât faptul că Elisabeth cunoscuse,
în casa unui coleg, nişte studenţi de la Princeton, care nu-i apreciaseră
sfiala, şi nici ea lor sentimentul că li se cuvenea totul. Un tânăr o întrebase
dacă ar fi fost în siguranţă, el şi familia lui, în Germania, unde plănuiseră să
meargă peste vară, ca turişti. Când ea îi răspunsese c-ar fi fost în deplină
siguranţă, cu condiţia ca el şi familia lui să nu fi fost evrei, băiatul
exclamase: „Ei, pe naiba, cum să fim evrei?“ Atmosfera nu se ameliorase
deloc după ce Elisabeth mersese şi mai departe şi-l întrebase dacă el şi
familia lui erau, întâmplător, comunişti. După ce el negase şi asta la fel de
vehement, ea îl asigurase că el şi familia lui puteau să petreacă o vacanţă
foarte plăcută în Germania, dacă aveau grijă să nu se apropie cumva de
locurile unde oamenii erau târâţi afară din casele lor şi bătuţi în mijlocul
străzii de nişte haidamaci în uniforme.
Elisabeth insista că spusese cu calm toate lucrurile acelea, dar nu avea
cum să nu fie de acord că discuţia dintre ea şi tânărul cu pricina fusese,
probabil, motivul pentru care seara se sfârşise mai devreme. Nu mai primise
alte invitaţii de a-şi petrece timpul împreună cu studenţii de la Princeton.
Dacă nici Katia, nici Elisabeth n-au mai spus nimic şi dacă amândouă
stăteau la masă cu nişte figuri grave, Thomas şi-a întrebat fiica dacă se
răzgândise cumva şi se îndrăgostise de tânărul acela, care dorea să viziteze
Germania cu familia lui cu tot, de băiatul cu „ei, pe naiba“.
— Se mărită cu Borgese, a trântit Katia.
Thomas şi-a privit soţia drept în ochi şi a înţeles imediat că nu glumea.
Giuseppe Borgese, un profesor de limbi romanice de la Chicago şi un
antifascist de frunte, venise recent la ei în vizită să discute politică, după ce-
i vizitase şi când familia Mann abia se mutase la Princeton.
— Cu Borgese? Dar unde l-a întâlnit ea?
— Unde l-am cunoscut cu toţii. Aici.
— N-a fost aici decât de două ori.
— Şi ea l-a întâlnit numai de două ori.
— „Ea“ stă cu voi doi la masă, dacă nu vă supăraţi, a intervenit Elisabeth.
— S-a întâmplat cu multă repeziciune, i-a spus Thomas fiicei sale.
— Şi cu multă decenţă, i-a replicat ea.
— A cui a fost ideea?
— Cred că asta-i o problemă personală.
— De asta s-a întors aici Borgese, ca să te vadă pe tine?
— Sunt convinsă c-a fost şi ăsta unul dintre motive – şi Elisabeth a
zâmbit reţinută, parcă râzându-şi de sine.
— Şi eu care credeam c-a venit să mă vadă pe mine!
— A reuşit, cum-necum, să ne vadă pe amândoi, a comentat Elisabeth.
Thomas a dat să spună că Giuseppe Borgese, deşi era ceva mai tânăr
decât el însuşi, arăta mult mai bătrân, dar apoi s-a răzgândit şi a zis, în
schimb:
— Credeam că s-a dedicat literaturii întru totul şi cauzei antifascismului.
— Aşa şi este.
— Poate că nu chiar atât de neclintit, cum i-ar fi plăcut să credem cu toţii.
— Sunt logodită cu el. Dacă neclintire cauţi, fii sigur că eu sunt cea care
posedă exact această calitate.
Elisabeth, care ştia să aibă un ton acerb, dar şi-l ascundea frecvent sub
aerul ei rezervat, acum şi-l pusese la bătaie într-o clipă.
— I-ai şi scris? a vrut să ştie Thomas.
— Purtăm o corespondenţă regulată.
— Aşa, deci: Erika s-a măritat cu Auden, şi tu te măriţi cu Borgese.
— Da, exact aşa, i-a răspuns Elisabeth. Şi Monika o să se mărite cu
ungurul ei, şi Michael, care e şi mai tânăr decât mine, o să se însoare cu
Gret. Asta fac oamenii de multe ori, cresc şi se căsătoresc.
— Tu ai douăzeci de ani, şi el… câţi are?
— Cincizeci şi şase, s-a băgat în vorbă Katia.
— Numai cu şapte ani mai tânăr decât bietul şi bătrânul tău tată, a
punctat el.
— Ai să faci pe toată lumea fericită, i-a întors vorba Elisabeth, dacă
refuzi să joci rolul bietului tată bătrân şi îmbufnat.
— Nu la asta mă gândeam, a zis Thomas, căruia, pentru o clipă, a fost cât
pe-aci să-i dea lacrimile.
— Dar atunci, la ce?
— Îmi făceam griji c-am să te pierd. Mă gândeam numai la mine şi la
mama ta. Cum n-o să mai avem cu cine să vorbim.
— Mai aveţi cinci copii.
— Asta şi voiam să spun. Tu eşti cea…
Ar fi vrut să-i spună că ea era cea care avea un asemenea bun-simţ, şi-
atâta umor, şi-atât de bine ştia să se distanţeze sarcastic de lucruri, încât el
îşi imaginase că ea nu şi-ar fi găsit niciodată perechea şi-ar fi rămas cu ei
doi, până la capătul vieţilor amândurora.
— Mama şi eu am decis că tu te vei comporta ireproşabil când va mai
veni logodnicul meu în vizită, i-a spus Elisabeth.
Thomas aproape c-a izbucnit în râs:
— V-a luat mult, şi uneia, şi celeilalte, să decideţi asta?
— Ne-am plimbat până la strada Witherspoon şi înapoi, cât erai tu ocupat
cu scrisul.
— Chiar ai de gând să te măriţi cu el? a vrut să verifice Thomas.
— Da, şi chiar aici, la Princeton, la capela universităţii, şi destul de
curând.
— Îmi pare rău că mama mea nu mai trăieşte, a zis el.
 — Mama ta?
— Îi plăceau la nebunie nunţile. Orice nuntă. Cred că altă plăcere nici n-a
avut, măritându-se cu tatăl meu.
Elisabeth s-a prefăcut că nici nu auzise ultima lui remarcă, şi-a zis:
— L-am întrebat pe Borgese dacă-l deranjează cumva să vină în vizită
acum. Iar el mi-a răspuns, curios lucru, că nu-l deranjează cu nimic.
— Atunci, e simplu. Totul e stabilit.
— N-am hotărât încă data.
— Cine mai ştie?
— Michael ştie, a zis Katia. Lui i-am scris, iar Klaus şi Erika o să afle,
când vin aici. Pe urmă, îi anunţăm în scris şi pe Golo şi Monika.
— Spune-mi ceva, s-a întors Thomas către Elisabeth: Borgese a mai fost
căsătorit? Sau asta va fi prima incursiune, pentru el, pe tărâmul sacru al
matrimoniului?
— Nu simt vreo nuanţă de sarcasm în tonul tău, a zis Elisabeth, arcuindu-
şi sprâncenele. Deşi vreo fiinţă mai simplă decât mine ar simţi. Şi asta-mi
place. Dar Giuseppe mă va întreba dacă m-ai felicitat când ţi-am dat vestea
cea bună. Şi-i voi spune că da. Pentru că nu i-am spus nimic, până acum,
care să nu fie adevărat, şi-atunci…
— Te rog să primeşti, scumpa mea copilă, cele mai însufleţite felicitări
ale mele.
— Şi ale mele, a intervenit Katia.
— Voi două aţi plănuit asta, le-a spus Thomas. Adică să-mi spuneţi şi
mie abia acum.
— Bineînţeles c-am plănuit, a zis Katia. Doar aveai destule lucruri la care
să te gândeşti la New York.
— Şi ăsta-i momentul, de obicei, a completat Elisabeth, când te ridici de
la masă, cu o privire preocupată, şi te duci în camera ta de lucru.
— Bine, scumpa mea, i-a răspuns Thomas.
— Aşa, deci. Acum eu strâng masa, şi mai întoarcem subiectul pe toate
feţele de dimineaţă.
— Ce mai nou soi de fiică devii, acum că te-ai logodit, a zis Thomas,
zâmbind. Şi eu care credeam că Erika e cea care o face întruna pe şefa.
— De ce? Avem, fiecare, momentele noastre de glorie. Sunt sigură că
Monika o să le aibă şi ea pe-ale ei, când o s-o vedem.
— Speram să mă aperi tu de toate, a zis Thomas, şi-a oftat.
— Ăsta să fi fost scopul meu în viaţă? s-a întrebat Elisabeth retoric,
îndepărtându-se de masă şi părăsind camera, până să apuce tatăl ei să
răspundă.
— Ce nesuferită poate fi! a zis Thomas, după ce a fost sigur că fiica lui
nu-l mai auzea.
— Când am ieşit la plimbare cu ei amândoi, Borgese abia dacă a scos o
vorbă, i-a răspuns Katia.
— Ăsta-i un semn, de multe ori.
— N-a dat nici un semn. A mormăit doar câte ceva şi s-a plâns de frig.
— Fie şi ăsta-i un semn, de multe ori.
Katia a zâmbit şi-a zis:
— Am de gând să mă uit urât la el, chiar şi numai fugar, când mai vine să
ne vadă.
— Pe mine mă va găsi în biroul meu, dacă vrea să mă vadă, a zis
Thomas, ridicându-se.
— A fost greu şi pentru Elisabeth, a zis Katia. Ne-am mutat de-atâtea ori.
Toţi acei ani i-a pierdut şi ea.
— Nu s-ar fi măritat acum cu un bătrân dacă lucrurile ar fi stat altfel, şi
noi am fi rămas la München, i-a răspuns Thomas. Şi-ar fi găsit pe cineva de
vârsta ei.
Zicând asta, spera s-o audă pe Katia punându-i la îndoială descrierea lui
Borgese ca fiind bătrân, dar ea s-a mulţumit cu vorbele lui, ca şi cum ar fi
fost o exprimare melancolică a unui fapt.
— Nu putem face nimic, nu? a întrebat-o el.
— Nimic.
În timp ce el se pregătea să se culce, Katia s-a ivit în pragul uşii camerei
lui.
— E ceva ce nu ţi-am spus, a zis ea.
— Mai e şi altceva?
— Nu. Despre Elisabeth. Eu chiar cred că va fi mulţumită în viitoarea ei
nouă stare.
 — Poate c-ar fi trebuit să-i spunem cât de caldă i-ar fi primirea,
presupunând că se răzgândeşte, în orice moment, şi se întoarce la noi.
— Nu se întoarce, a zis Katia. Thomas i-a zâmbit şi-a oftat. Ce mai
voiam să-ţi spun e c-am primit o scrisoare de la Klaus, i-a spus ea.
— De unde?
— Cred c-a trimis-o înainte să se îmbarce. E de-a dreptul confuz în ea.
Chiar şi scrisul de mână e destul de greu de desluşit, uneori. Probabil c-a
scris-o în grabă. Dar tot m-a făcut să mă îngrijorez.
— Când eram de vârsta lui, scriam patru ore dimineaţa, pe urmă luam
câte un prânz uşor, şi după-masa mă duceam să mă plimb.
— Şi-a pierdut ţara.
— Cu toţii ne-am pierdut ţara.
— Trebuie s-avem grijă, când ajunge.
— A scris şi Erika?
— Nu, ea doar a trimis bezele.
— O să aibă ea grijă de el.
Katia şi-a închis gura şi încordat maxilarul. Era o grimasă deprinsă, după
cum ştia şi Thomas, de la tatăl ei. A repetat:
— O să trebuiască s-avem grijă cu el, când ajunge.
Apoi l-a sărutat cu blândeţe pe Thomas, i-a urat noapte bună şi s-a dus
înapoi în camera ei.
De dimineaţă, după micul-dejun, au repetat împreună verbele cu
prepoziţie din limba engleză. Katia şi le notase pe fiecare pe câte o bucată
de hârtie, cu câte o propoziţie-mostră pe partea cealaltă a hârtiei, în care se
putea folosi verbul respectiv.
— Put up with – a se înţelege cu, a zis ea.
— Nu mă pot înţelege cu Agnes Meyer.
— Put on – a pune pe.
— Îmi voi pune pe mine paltonul cel nou.
— Go over – a revedea, a reciti.
— Îmi voi reciti noul roman încă o dată.
— Get over – a trece peste.
— Nu pot să trec peste vestea că Elisabeth se mărită cu Borgese.
— Give up – a renunţa.
 — Am să renunţ, până la urmă, fiind amabil cu orişicine de la Princeton.
— Renunţ să fiu, nu fiind.
— Eşti sigură?
De vreme ce Thomas avea programare să se prezinte la un birou din
Princeton, care se ocupa de vize şi de străini, Katia îi desenase o hartă, ca să
poată localiza mai uşor clădirea. Se oferise chiar să meargă şi ea cu el, dar
Thomas o asigurase că se descurca mult mai bine, în asemenea chestiuni, de
unul singur. Trăia cu impresia că un scriitor german care ar fi venit
împreună cu soţia, şi unul, şi celălalt vorbind limba engleză cu un accent
greoi, ar fi fost primit cu mai puţină căldură decât un scriitor care se
prezenta singur – acelaşi scriitor căruia, cu numai un deceniu în urmă, i se
decernase Premiul Nobel pentru Literatură. Mai mult decât atât, văzând
eforturile vitejeşti ale Katiei de a pricepe reglementările, autorităţile din
Princeton riscau să-i antipatizeze pe amândoi; în schimb, se încuraja de
unul singur că l-ar fi simpatizat mai mult pe el, care era complet ignorant în
materie.
Deşi era convins că urmase instrucţiunile Katiei, s-a trezit că ajunsese
taman în mijlocul campusului universitar şi că mergea spre strada Nassau
când ar fi trebuit, de fapt – acum îşi dădea seama –, să se fi îndreptat în
direcţia opusă. Era clar că avea să întârzie la întâlnire. A rugat un student
să-l îndrume, iar acela i-a spus că trebuia s-o ia pe o alee în pantă, care l-ar
fi dus prin apropierea sălii de sport a universităţii şi pe lângă bazinul de
înot.
Auzind, printr-o fereastră deschisă, un strigăt brusc şi apoi un răcnet de
plăcere, ca un ecou, când cineva tocmai plonjase în apă, şi-a amintit că-i
spusese Klaus odată că studenţii, de fapt, înotau goi în acel bazin. Iar acum,
când se grăbea ca să ajungă mai repede, şi-a imaginat scena, cu toţi acei
tineri adunaţi în grupuri, fiecare încordându-şi spatele, ridicându-şi braţele,
desfăcându-şi picioarele când se pregătea să plonjeze. Şi pe ceilalţi,
extrăgându-se din apă şi etalându-şi toţi muşchii coapselor şi ai feselor.
Nu s-ar fi cuvenit ca un bătrân profesor german să fie văzut printre ei,
nici chiar să se gândească prea mult la toată scena. Trecând mai departe
însă, parcă s-a şi văzut în apă, după ce trăsese un pleoscăit zdravăn,
răsucindu-se cu faţa în sus şi dând cu privirile peste un grup de studenţi
proaspăt despuiaţi, care s-ar fi pregătit să sară şi ei.
În camera lui de lucru, avea tabloul Izvorul58 de Hofmann, atârnat pe
celălalt perete, la care se uita când stătea la birou. Reuşise, cum-necum, să-l
recupereze din casa de la München şi-l luase cu el în Elveţia şi apoi în
America. Înfăţişa trei tineri goi pe nişte stânci, doi dintre ei aplecaţi, în aşa
fel încât li se vedea toată forţa şi rotunjimea părţii de jos a trupurilor,
frumuseţea şi subţirimea picioarelor, ceea ce-i dădea energie dimineţile,
încă şi mai multă decât îi dădea cafeaua, şi-i furniza un stimul în plus, când
se străduia să-şi acopere foile cu propoziţii.
Dacă întâlnirea legată de viză i s-ar fi părut enervantă, şi-a spus în sinea
lui, putea să-şi evoce în minte imaginea din acel tablou, care l-ar fi consolat,
iar apoi, dacă nici asta nu era suficient, şi i-ar fi închipuit pe acei studenţi
prin dreptul cărora tocmai trecea – nişte americani tineri şi înalţi, complet
îmbrăcaţi –, cum ar fi apărut ei goi prin uşa vestiarului, în spaţiul închis al
bazinului de înot.
A găsit biroul de vize şi-a intrat. Nu era nimeni la recepţie. După o
vreme, s-a aşezat. Când a venit, până la urmă, cineva – o femeie –, s-a uitat
la el preţ de-o clipă, după care a dat un telefon. Când a terminat de vorbit la
telefon, s-a ridicat şi el şi s-a apropiat de biroul ei.
— Am o întâlnire cu doamna Finley, a zis Thomas.
— Pentru ce oră?
— Mă tem c-am întârziat vreo cincisprezece minute. Am rătăcit drumul.
— Să verific dacă mai e disponibilă.
Şi l-a lăsat aşa, stând în picioare la biroul ei, cât a intrat ea pe o altă uşă,
dinăuntru. Când s-a întors, l-a condus într-o altă zonă de aşteptare şi i-a
făcut semn să ia loc.
Thomas a stat şi s-a uitat cum veneau şi plecau diverse persoane, fără ca
vreuna dintre ele să-i dea nici cea mai mică atenţie, până când s-a ivit o
femeie între două vârste cu un dosar în mână, care i-a strigat numele cu
voce tare, deşi era singurul care aştepta în anticameră. După ce el s-a
prezentat, i-a făcut semn s-o urmeze într-un birou, iar acolo s-a uitat prin
dosar. Pe urmă, fără să scoată o vorbă, s-a ridicat şi-a ieşit din cameră,
lăsându-l iarăşi singur.
Prin uşa deschisă, o vedea pe această din urmă femeie, despre care a
presupus că era doamna Finley, discutând cu o altă colegă. Şi-a pus
întrebarea dacă n-ar fi trebuit să-l însoţească totuşi Katia. Pentru că soţia lui
s-ar fi priceput să-i spună acelei cucoane, Finley, că mai bine îşi vedea de
treaba ei decât să stea de palavre. El, în schimb, tot ce putea face era să se
uite undeva în zare şi să verifice, din când în când, că doamna Finley era tot
acolo şi că tot râdea şi clevetea.
Pentru o clipă, s-a gândit că putea foarte bine să se ridice, să iasă pe uşă,
să se ducă înapoi acasă, neobservat de nimeni, şi să aştepte acolo, până când
autorităţile de la Princeton ar fi făcut ceva – să vadă şi el ce anume. Dar, de
vreme ce i se telefonase acasă de la biroul rectorului universităţii, de mai
multe ori, ca să i se spună – insistent – că trebuia să rezolve cumva
problema vizei, fiindcă altfel nu mai putea fi plătit, şi însăşi poziţia lui în
Statele Unite ar fi fost periclitată, sigur că o asemenea reacţie s-ar fi dovedit
pripită şi, pur şi simplu, capricioasă. N-avea ce face – trebuia să aştepte
până când acea doamnă Finley s-ar fi bucurat destul de propria dimineaţă.
Într-un târziu, s-a întors şi a luat loc la biroul din faţa lui. A deschis brusc
dosarul şi-a început să-l frunzărească.
— Nu, nu, a zis. N-are nici un sens. Mie-mi scrie aici că sunteţi cetăţean
german, dar, când mă uit la detaliile din paşaportul dumneavoastră, văd că
sunteţi cetăţean ceh. Problema este că ambele formulare dumneavoastră le-
aţi semnat, iar asta poate avea implicaţii grave de ordin legal. Va trebui să
vă trimit acest dosar la un alt departament.
— Am paşaport ceh, a zis Thomas.
— Aşa scrie şi-aici.
— Dar m-am născut în Germania.
— Nu v-a întrebat nimeni unde v-aţi născut. Numai cetăţenia
dumneavoastră contează.
— Mi-am pierdut cetăţenia germană.
— Avem atât de multă lume, a zis ea, luând iarăşi la puricat dosarul, care
vine aici din ţările-alea, şi nu mă lovesc decât de încurcături. El a privit-o
glacial. Da, şi mai e şi soţia dumneavoastră, a continuat femeia, uitaţi aici,
care a creat aceeaşi încurcătură. Presupun că şi ea are cetăţenie cehă.
— Ca şi mine,…
— Ştiu, l-a întrerupt doamna Finley. Nu-i nevoie să-mi explicaţi treaba
cu germanii. Şi nu sunt sigură ce reglementări există pentru cetăţenii cehi.
Am o scrisoare aici, în care scrie că şi dumneavoastră, şi soţia sunteţi
germani – şi a scos o scrisoare din dosar.
— Aşa cum v-am spus, am fost germani, până…
— Până n-aţi mai fost, a zis femeia. El s-a ridicat în picioare. Va trebui să
programăm o altă întâlnire. Aşa, deci, veţi locui la aceeaşi adresă?
— Da.
— Acelaşi număr de telefon?
— Da.
— Nu ştiu cât de mult va dura. Faceţi în aşa fel încât să nu vă schimbaţi
nici adresa, nici numărul de telefon. S-ar putea să vrem să vă revedem, dar
să fiţi anunţat cu foarte puţin timp înainte.
El a încercat să pară distant şi mândru, dar şi trist şi ofensat, aşteptând ca
ea să-l anunţe că era liber să plece.
— Pe viitor, sunteţi ceh, i-a spus tot femeia. Ceh. Ceh. Ceh. Şi soţia
dumneavoastră, la fel. Nu mai scrieţi pe nicăieri cuvântul german. Cel mai
bun lucru probabil c-ar fi s-o luaţi de la zero şi să puneţi la coş, pur şi
simplu, formularele-astea. Ia staţi să văd dacă mai avem formulare
necompletate – şi iar a ieşit din cameră.
Thomas şi-a dat seama că fierbea de furie.
— Nu, bineînţeles că nu mai avem, a zis ea, când s-a întors. Bineînţeles
că nu mai avem! Va trebui să depun o cerere să ni se mai aducă. Aşa, deci,
rămân în legătură cu dumneavoastră. Dar trebuie să vă previn că, dacă mai
completaţi formularele greşit încă o dată, şi dacă le mai şi semnaţi, veţi avea
o problemă foarte gravă. Cei de la Imigraţii nu văd cu ochi buni asemenea
lucruri. S-ar putea să vă treziţi urcat pe primul vapor care să vă ducă înapoi
în Cehoslovacia.
A dat să-i spună cum era Cehoslovacia, de fapt, o ţară fără ieşire la mare,
până şi-a dat seama ce poveste grozavă pentru Katia şi Elisabeth avea să fie
asta, ce păţise el acolo. Trebuia, totuşi, să se abţină să râdă.
— Presupun că vă daţi seama de gravitatea situaţiei, a zis femeia, la care
el a dat din cap că da.
Ea s-a uitat din nou peste filele din dosar.
El nu era sigur dacă să plece sau să mai stea. A rămas aşa, în picioare,
stingher. Când şi-a ridicat privirile spre el, femeia s-a încruntat.
El s-a înclinat către ea şi-a ieşit, gândindu-se că era cazul să meargă mai
încet, când trecea prin dreptul bazinului de înot acum, la întoarcerea spre
casă. Chiar şi un singur sunet scos de vreunul dintre înotători, un singur
pleoscăit în apă, ar fi fost de ajuns ca să-i ofere consolare.
În dimineaţa în care urmau să vină Klaus şi Erika, Thomas a întrebat-o pe
Katia cu ce tren veneau.
— Cred că vin cu maşina, i-a răspuns ea.
— Conduc ei?
— Îşi fac rost de un şofer.
Thomas a zâmbit, auzind o asemenea extravaganţă. În ciuda faptului că
nu aveau bani, el era de părere că transportul public n-ar fi fost potrivit
pentru ei. Erika era şi mai rea decât Klaus, şi-a spus în sinea lui.
Când o maşină a tras în faţa casei, la capătul aleii, a reuşit să ajungă la
fereastra de la stradă suficient de repede ca s-o vadă pe soţia lui, plătindu-i
şoferului cu bani-gheaţă. L-a urmărit pe Klaus coborând încet, ca şi cum ar
fi avut cine ştie ce dureri. Cât şi-au făcut de lucru Katia şi Erika să dea jos
bagajele, Klaus a stat deoparte şi s-a uitat.
Thomas a făcut un pas înapoi de la fereastră şi s-a retras în camera lui de
lucru. N-a trecut mult şi Erika i-a bătut la uşă. De vreme ce se obişnuise cu
prezenţa timidă şi plină de tact a fiicei lui mai mici, Elisabeth, felul direct
de a fi al celei mai mari, care a intrat, a închis uşa după ea şi s-a făcut
comodă în fotoliul lui, ca şi cum ar fi fost la ea acasă, i s-a părut amuzant
lui Thomas, aproape înviorător.
De îndată, Erika l-a şi întrebat despre cartea la care scria şi i-a cerut să-i
arate primul capitol. Cât a scormonit el printre hârtii, ea l-a şi atacat cu
subiectul logodnei dintre Elisabeth şi Borgese:
— Am întrebat-o pe Elisabeth chiar adineauri, şi ea, pur şi simplu, s-a
întors cu spatele şi-a ieşit din cameră, a zis.
— E hotărâtă, i-a răspuns tatăl ei, şi i-a întins un vraf de hârtii, pe care ea
le-a luat la frunzărit.
— Nu ţi s-a îmbunătăţit scrisul de mână. Eu sunt singura care ştie cum să
citească ce scrii tu.
— Cei de la Knopf mi-au găsit o dactilografă, a zis Thomas, dar face
nişte greşeli cumplite.
Erika începuse deja să citească prima pagină.
— Eşti un bătrân magician magnific, a zis. Dar ştii ce am de gând să-ţi
spun acum?
— Da, draga mea, ştiu.
— Va trebui să scrii un roman care să se petreacă în prezent, fie şi numai
ca să ne vorbească despre viitor.
— Nu sunt în stare să înţeleg prezentul. E tot numai derută. Şi nu ştiu
nimic despre viitor.
— Atunci, scrie despre derută.
— După asta, mai am de scris o altă carte despre Vechiul Testament.
— Începe şi fă-ţi note pentru un roman despre anii de la München, când
totul a condus la unul şi-acelaşi lucru, ascensiunea lui, dar puţini dintre noi
au remarcat. Doar erai acolo.
— Eram ocupat să mă uit cum creşteau copiii mei.
— Tatăl meu drag, nici unul dintre noi nu te vedea prea mult, numai la
mese. Aşa că nu se poate să nu fi făcut şi altceva. De ce nu scrii un roman
despre familia mamei mele?
— Nu ştiu nimic despre ei.
— Nu ştii, dar îi aveai în faţa ochilor.
La cină, când Thomas a întrebat unde era Klaus, Katia şi Erika s-au privit
una pe cealaltă, stânjenite.
— Nu se simte bine, a zis Katia.
— O fi stat afară până târziu, la New York? a vrut să verifice Thomas.
— Ne-am întâlnit cu nişte prieteni vechi, a zis Erika, şi-am vorbit despre
o nouă revistă. Dar Klaus nu se simte bine de ceva timp.
— O să fie mai bine până vin jurnalistul şi fotograful trimişi de Life, a zis
Katia. Ştie şi el că trebuie să-şi revină până atunci. Aşa că s-a dus să se
odihnească puţin.
— Da, ca să se pregătească pentru articolul de fond, a intervenit
Elisabeth, pe un ton sec. Despre familia noastră fericită şi unită.
— Şi noi vom zâmbi cu toţii, a zis Thomas. Măcar atâta putem face.
— Borgese-i cetăţean american? a întrebat-o Erika pe sora ei.
— Da, i-a răspuns Elisabeth.
 — Minunat. L-am întâlnit la o conferinţă, nu mai ştiu care, în urmă cu
nişte ani. Dac-aş fi ştiut, l-aş fi luat eu de soţ, a zis Erika, şi-atunci tu l-ai fi
putut lua pe Auden.
— Nu voiam să-l iau de soţ pe Auden, a zis Elisabeth, pe un ton grav, de
astă-dată.
— Nici eu n-am vrut, a zis Erika, dar o să vină şi el aici, să se lase
fotografiat ca membru al familiei noastre fericite. Vai, Doamne, dacă s-ar şti
numai!
— Eu cred cu tărie că suntem o familie la fel de fericită ca oricare alta, a
zis Katia.
Erika şi Thomas au schimbat priviri fugare, şi fiecare a pufnit în râs în
sinea lui.
Lui Thomas îi părea bine că Erika venise acasă, dar, după cât de
neliniştită fusese la masă şi a continuat să fie în salon, după aceea, şi-a dat
seama că fiica lui nu avea de gând să rămână cu ei prea mult. Venise, din
câte bănuia, ca să-i vadă, să ia de la ei bani pentru cine ştie ce călătorie sau
proiect şi să-l facă pe el să se mai simtă puţin vinovat că nu se implica mai
profund în mişcarea antifascistă. Odată bifate punctele astea din program, ar
fi luat-o iar din loc. I s-a părut curios, preţ de-o clipă, că i-ar fi plăcut şi lui
să plece cu ea, şi să le lase pe Katia şi Elisabeth acolo, în liniştea de la
Princeton. S-ar fi bucurat să călătorească alături de fiica lui cea mare, să se
adape şi el de la izvorul energiei pe care o emana ea, să stea până târziu în
noapte şi să profite de compania unor oameni noi.
Dar era conştient că un asemenea imbold i-ar fi trecut repede. Curând, ar
fi tânjit iar după ultimul ceas de solitudine din camera lui de lucru şi după
somnul de unul singur din propriul pat.
În acea noapte, Klaus i-a trezit pe toţi când a răsturnat o mobilă din
camera lui, aflată sus, în pod, iar apoi a coborât scările, călcând zgomotos şi
clătinându-se pe picioare. Thomas a stat şi ascultat cum îl mustra Katia. N-a
ieşit din camera lui decât atunci când Klaus a început să ţipe la mama lui,
pe urmă şi la sora lui, când Erika s-a băgat în vorbă.
— Nu făceam altceva decât să cobor să-mi iau un sandvici, că mi-e
foame, a zis Klaus. Nu văd ce rost are toată zarva.
— Toată zarva e din cauză că sunt podelele subţiri, şi-ai trezit pe toată
lumea din casă, i-a trântit Katia.
— E vina mea că nu e bine făcută casa? Tot eu sunt de vină şi pentru
asta? s-a răţoit el.
— Klaus, ia-ţi sandviciul, i-a spus Erika, severă, şi pe urmă du-te înapoi
la tine sus, în linişte.
— N-am vrut să vin aici deloc, i-a răspuns el. Nu sunt copil, să ştii.
— Ba eşti copil, iubirea mea, i-a întors vorba Erika, pe un ton aproape
dezagreabil. Eşti un băieţel obraznic. Haide, fă linişte şi lasă-ne pe toţi să
dormim.
Thomas a mers înapoi la culcare, dar n-a mai putut să adoarmă. Şi-a pus
întrebarea ce s-ar fi ales de Klaus şi Erika dacă Hitler n-ar fi venit la putere.
Ţinea minte că fusese o vreme când se pregăteau să iasă amândoi din
adolescenţă, şi războiul se terminase, când şi unul, şi celălalt păreau să se
potrivească perfect vremurilor pe care le trăiau, cu bisexualitatea lor făţişă,
cu flerul lor pentru publicitate şi notorietate, cu fuga lor neobosită după
faimă.
Se întorseseră, de fiecare dată, la casa comună de la München, cam la fel
ca şi acum, epuizaţi şi incitaţi, dând pe dinafară de opinii ferme şi cu o
pornire către noi aventuri, care pe el îl făceau de-a dreptul invidios.
Dacă ar fi rămas Germania stabilă şi primitoare pentru astfel de alteritate
şi entuziasm, oare s-ar fi remarcat amândoi? s-a întrebat. Chiar şi atunci
când se apropiau de douăzeci de ani, îi scăpaseră de sub control. Klaus abia
dacă era conştient de existenţa lui Thomas în acei ani, când îşi scria şi el
primele cărţi şi articole, iar Erika îl considera demodat şi parcă stătut, prea
conservator şi pesimist. Klaus îşi petrecea timpul mai mult cu Heinrich,
unchiul său, pe care-l admira peste măsură.
Cei doi copii ai lui mai mari reveniseră acum pe orbita lui, şi-a spus
Thomas, pentru că rămăseseră fără bani, dar poate că simţeau nevoia să ştie
că exista un refugiu şi pentru ei, dacă se întâmpla, cumva, ca lumea lor
aparte să se facă ţăndări.
Trăiau amândoi în afara propriei limbi, în ţări care nu erau ale lor. La
Paris şi Amsterdam le fusese totuşi simplu, dar în America, de îndată ce
valoarea lor de noutate ar fi pălit, ţara nu i-ar mai fi primit la pieptul său –
de asta era sigur. Libertăţile susţinute de ei, vehemenţa politicii pe care o
practicau ar fi făcut să se încrunte o mulţime de frunţi.
Erau trecuţi de treizeci de ani acum, şi unul, şi celălalt. Nimeni n-ar mai
fi scris despre ei că erau cei doi tineri Mann fantastic de talentaţi, ci, mai
degrabă, nişte oameni care nu izbutiseră să lase vreo urmă substanţială în
lume, care voiau ca lumea să-i omagieze, deşi nu prea meritau. Pe măsură
ce pericolul reprezentat de Hitler devenea din ce în ce mai consistent, Klaus
şi Erika riscau să devină plictisitori, tot arătând lumii o pancartă pe care
scria: „V-am spus noi!“ Thomas era convins: curând, nimeni nu s-ar mai fi
arătat interesat de ce aveau de spus cei doi foşti Wunderkinder59.
În ziua în care urmau să vină reporterul şi fotograful, rămăsese convenit
ca Auden şi prietenul său, Isherwood, să vină la prânz la familia Mann,
înainte să fie luat interviul şi făcute fotografiile. Klaus şi Erika urmau să-i
culeagă de la gara Princeton Junction, cu maşina.
Numai Erika s-a întors şi l-a găsit pe tatăl ei aşteptând-o în vestibul.
— Unde ne sunt musafirii? a vrut el să ştie.
— S-au dus la o partidă de înot, a zis ea.
— Unde?
— La bazinul de la Princeton. Auden zicea că vine cu trenul până aici,
din când în când, ca să înoate acolo, în bazin, iar Klaus zicea că-l ştie şi el,
bazinul ăla. Când i-am întrebat dacă aveau costumele de baie la ei, m-au
asigurat că le-aveau. Dar Klaus nu-l are, sunt convinsă.
— Poate că vor să împrumute costume de acolo, de la bazin, a zis
Thomas.
— N-ar fi deloc igienic.
— Din câte înţeleg, soţul tău nu consideră igiena o prioritate a lui de
căpătâi. Ştiu că are multe însuşiri, şi bune, dar nu şi asta, cred.
Când a fost gata masa de prânz, cei trei bărbaţi încă nu sosiseră. O vreme,
Thomas şi Katia, cu cele două fiice ale lor, au stat la masă şi i-au aşteptat,
dar apoi s-au mutat în salonul cu ferestrele mari.
— Echipa de la revistă vine imediat după prânz, i-a informat Katia pe
toţi. Am vorbit la telefon cu o femeie de la biroul preşedintelui, de două ori
într-o singură zi, pentru aranjamente. Chiar că nu se face să întârzie, Auden
şi Klaus.
 — Ai vorbit cu cineva de la biroul lui Roosevelt? a exclamat Erika.
Foarte interesant!
— Nu, dragă, nu fi prostuţă, i-a răspuns mama ei. Preşedintele, aici, e
rectorul de la Universitatea Princeton – aşa i se spune, preşedinte. Şi e mult
mai important decât preşedintele, pur şi simplu, cel al Statelor Unite. Se
pare că universitatea vrea să câştige cât mai multă publicitate cu putinţă din
prezenţa noastră aici.
— Până nu ne trezim repatriaţi în Cehoslovacia, s-a grăbit să precizeze
Thomas.
— Cu vaporul, a completat Erika.
Iar când şi-a făcut apariţia Klaus, într-un târziu, cu cei doi musafiri ai
familiei, toţi trei aveau răsuflarea tăiată şi păreau ameţiţi.
Thomas l-a studiat pe poet abia acum, observând cât de tare semăna cu
vreun câine din cei slăbănogi pe care-i vedeai prin Bavaria rurală, cu blana
roş-cafenie, mereu atent, mereu pe punctul de a se milogi pentru ceva de
mâncare sau lătrând în surdină, ca să-ţi atragă atenţia.
I-a zâmbit lui Auden, i-a strâns mâna, după care s-a înclinat către
prietenul său, Isherwood.
— Ne pare rău c-am întârziat, a zis Klaus, dar aveam nevoie să facem
puţină mişcare.
— Parcă sunt alt om după ce-am înotat, a zis Isherwood. Gata să iau
lumea-n piept.
Auden îşi rotea privirile prin cameră, de parcă unele dintre obiectele de
acolo ar fi urmat să devină ale lui în curând.
— Întotdeauna-i minunat să vezi diferitele tipuri de băieţi, a comentat.
— Uite un bun prim vers dintr-un poem, i-a spus Isherwood. Un
alexandrin.
— Ba nu, l-a contrazis Auden. Accentele din minunat nu s-ar potrivi
câtuşi de puţin.
Pe parcursul mesei, Thomas a observat cât de relaxaţi păreau cei doi
englezi. Probabil că luau prânzul împreună frecvent, s-a gândit, sau poate se
credeau reveniţi la vreuna dintre celebrele lor şcoli publice. Klaus, în
schimb, era nervos şi agitat – s-a şi ridicat de la masă de mai multe ori şi,
când s-a întors, a încercat să-i povestească lui Auden ce planuri avea el, să
scoată o nouă revistă literară internaţională, care să vină cu o agendă
antifascistă.
Voia să afle de la Auden dacă o ştia pe Virginia Woolf destul de bine,
încât să-i ceară să contribuie la numărul inaugural.
— S-o ştiu? S-o cunosc, adică, pe Regina Virgină? a verificat Auden dacă
înţelesese bine.
— Aş vrea scriitori de primă mână pentru primul număr, a zis Klaus.
— În cazul ăsta, s-a băgat în vorbă Isherwood, scrie-i, pur şi simplu, pe
adresa „Virginia Woolf, Anglia“. Nu cred că se poate să fie două ca ea.
— Îţi imaginezi cum ar fi, s-a întrebat Auden, să găsim alte versiuni ale
ei însăşi, contribuind la revistele săptămânale? Unde am ajunge?
— N-o admiri? l-a întrebat Erika.
— A, ba cum să nu, sigur c-o admir! a zis Auden, după care a început să
imite o voce de femeie, ascuţită şi cu accent englezesc: „Îşi aducea florile
ea însăşi, doamna Walloway, pentru că slujnica ei, Letitia, îşi vedea numai
de propriile treburi. Ei bine, da, numai de-ale ei! Ce zi, proaspătă precum
crestele înspumate ale valurilor, ale tuturor acelor valuri care se rostogoleau
dezordonate, da, dezordonate ca verzele, cu toate frunzele lor futile, care
zac necoapte şi neculese pe câmpuri, pe câmpurile ciudat de tăcute şi
straniu vibrânde, în toată sumbra, dulcea, năvalnica lor verticalitate
vertiginoasă – dacă nu cumva, s-a întrebat inocentă doamna Walloway, o fi
orizontalitate?“60 Ba da, cum să n-o admir?
— Tu ai scris asta, sau ea? l-a întrebat Elisabeth.
— Sunt nedrept, i-a răspuns Auden, fără să-i răspundă. Sigur că doamna
Woolf ar da perfect într-o revistă antifascistă. Ba chiar, nici nu-mi vine-n
minte altcineva, mai perfect ca ea. Să ştii că realmente o admir.
Klaus şi-a pus jos cuţitul şi furculiţa, şi iar s-a străduit să-l facă pe Auden
să-l asculte. Lui Thomas i-a fost clar că poetul nicicum nu-l lua în serios pe
fiul său.
— Ce vreau să spun, a insistat Klaus, este c-ar fi splendid s-avem un eseu
din partea ei. Şi trebuie să fie nişte scriitori englezi tineri, la care s-apelăm.
Şi pe urmă, alţii, internaţionali.
— Internaţionali, da, l-a îngânat Auden.
— Am putea s-o lansăm la New York şi Londra, în acelaşi timp.
 — Şi să fie toată numai în engleză? a intervenit Katia.
— Am putea scoate şi-o ediţie franceză, a zis Klaus. Poate şi-o ediţie în
olandeză. Am prieteni la Amsterdam.
— Hai, nu fi aşa exagerat, i-a tăiat avântul Auden.
Thomas a considerat că era momentul să schimbe subiectul, aşa că l-a
întrebat pe Auden:
— Cunoaşteţi locurile pe-aici, pe la Princeton?
— Ştiu numai bazinul de înot, i-a răspuns Auden. Şi-mi place bazinul.
Dar Thomas nu era pregătit să fie luat în râs la propria masă.
— Poate c-ar fi bine să nu i se vorbească jurnalistului trimis de Life
despre bazin. Are să vină în curând. Aşa că discreţia este cuvântul de ordine
– şi l-a străpuns pe Auden cu privirea.
— Dar ce e rău în privinţa bazinului? a întrebat Elisabeth.
— Este un bazin de înot absolut normal, a zis Thomas, cu care
autorităţile de la Princeton se mândresc, pe bună dreptate – şi s-a uitat
intens la Auden, parcă provocându-l să-l contrazică.
— Mohamed acesta de-aici şi cu mine, a zis, în schimb, Auden, făcând
semn spre Isherwood, vorbeam despre ceva în tren, şi chiar voiam să întreb.
Noi credem că trei sunt romancierii germani importanţi de astăzi: Musil,
Döblin şi gazda noastră. Sunt ei toţi prieteni?
— Nu. Sunt cu toţii diferiţi, a zis Erika.
— Poate duşmani, atunci? a insistat Auden.
Lui Thomas i s-a părut evident că e luat peste picior. Şi-a lăsat privirile să
rătăcească înspre un punct oarecare din grădină.
— Ne-ntrebam, doar atât, a zis Isherwood.
— Odată ce soţul meu adoptă acea mină, puteţi să vă întrebaţi orice
doriţi, a zis Katia.
— L-am văzut pe Michael la Londra, i-a informat Klaus pe toţi cei
prezenţi. A dezvoltat o intensă aversiune faţă de Hitler. O antipatie
concretă, personală.
— Adică nu-l apreciază pe Hitler chiar deloc? a întrebat Auden.
— Are vreun motiv anume? s-a interesat Isherwood, privindu-l pe
Auden, ca şi cum i-ar fi cerut aprobarea.
— Păi are, a zis Klaus. Ne-a spus că toată copilăria lui şi-a promis că
avea să plece în America, de cum i s-ar fi oferit ocazia, ca să pună o
distanţă cât mai mare cu putinţă între el şi tatăl lui. Şi-acum, din cauza lui
Hitler, când ajunge şi el, în sfârşit, în America, tatăl lui este prezent şi aici.
Ba chiar o să-l aştepte la coborârea de pe vapor – şi a pufnit pe nas, apoi a
început să râdă.
Thomas a dat să le spună tuturor celor de la masă că el plătea nu numai
pentru biletul fiului său Michael, ci şi pentru cel al logodnicei sale, plus că
le aranja să primească vizele, dar s-a mulţumit să arunce o privire împietrită
către celălalt capăt al mesei, unde stătea soţia lui, care şi-a înălţat privirile
spre cer, exasperată, chiar în timp ce Klaus trecea la o altă poveste oarecare.
După masa de prânz, cât îi aşteptau cu toţii pe reporter şi pe fotograf,
Isherwood s-a apropiat de el şi-a început să-i vorbească în germană.
Thomas a stat o vreme să-l asculte, ajungând la concluzia că felul în care
vorbea germana Isherwood ar fi fost perfect pentru oricine încerca să înveţe
englezeşte. Lua, pur şi simplu, toate structurile frazei englezeşti şi punea
cuvinte germane în locul cuvintelor din limba engleză, pronunţându-le
chinuit. Deşi mărunt de statură, părea să vorbească de la înălţimea unei mari
încrederi în sine.
Lui i-a trecut prin minte că din 1933 nu se mai simţise de prea multe ori
liber să fie foarte nepoliticos cu cineva. O mare parte din iritarea provocată
zilnic de realitatea exilului consta în aceea că trebuia s-o ţină tot într-un
zâmbet şi să vorbească foarte puţin. În schimb, atunci şi acolo, nu vedea
nici un motiv pentru care n-ar fi putut lăsa manierele deoparte. Doar era în
propria lui casă, iar englezul acela mărunţel avea ceva de-o insolenţă care
cerea o replică, în opinia lui.
— Mă tem că nu vă aud câtuşi de puţin, i-a spus, în limba germană.
— A, de ce, aveţi probleme cu auzul? s-a interesat Isherwood.
— Nu, n-am nici cea mai mică problemă – după care i-a vorbit foarte
lent, pentru ca Isherwood să poată pricepe fiecare cuvânt: Deci, puteţi, oare,
dumneavoastră şi prietenul, ginerele meu, sau cum s-o mai fi chemând, să
vă comportaţi cât de bine sunteţi în stare, când ajung aici gazetarul acela şi
fotograful? Puteţi face un efort să vă purtaţi ca nişte oameni normali?
Musafirul a părut derutat. Înţelegeţi ce vreau să spun? a revenit apoi
Thomas la limba engleză şi l-a împuns uşor cu degetul în piept pe
Isherwood.
Englezul s-a întunecat la faţă. A făcut repede stânga-împrejur şi s-a dus
glonţ să stea de vorbă cu Elisabeth.
Thomas a rămas fascinat de schimbarea pe care au suferit-o şi el, şi
Auden, când au sosit, în sfârşit, jurnalistul şi fotograful. N-au mai făcut
glume, nici mutre dispreţuitoare. Au stat mai drepţi. Până şi costumele lor
au părut mai puţin şifonate şi cravatele – mai puţin excentrice. Şi-a dat
seama, uitându-se la ei, când s-au adunat cu toţii pentru o fotografie de
grup, că erau doi oameni obişnuiţi să se lase fotografiaţi, care apreciau
experienţa. Publicitatea părea să-i facă mai agreabili, mai aşezaţi, mai puţin
răutăcioşi.
Cei de la revistă au vrut o imagine mai formală cu toată familia. Cu toţii
au pozat corespunzător: Auden şi Erika erau soţul şi soţia din generaţia
următoare, Klaus şi Elisabeth, fiul şi fiica devotaţi şi mulţumiţi, iar Thomas
şi Katia, părinţii-model.
Fotograful, după aceea, le-a cerut să reacţioneze la o glumă spusă, iar ei
s-au conformat, ascultători. Pe urmă, lui Thomas i-a cerut să se ridice în
picioare şi să stea în mijloc, într-o postură de pater familias, aşa încât,
incluzându-l şi pe Isherwood, avea trei dintre membri pe canapea, în
dreapta lui, şi trei pe taburete joase, în stânga. Tuturor li s-a cerut să pară
calmi şi relaxaţi, şi s-au făcut multe fotografii.
Când reporterul a vrut să ştie în ce relaţie se afla Isherwood cu familia
Mann, Erika i-a răspuns în şoaptă că era codoşul ei şi-al soţului ei.
În camera de lucru, i-au fotografiat lui Thomas biroul, dar, cu toate c-au
aruncat nişte priviri şi la pictura lui Hofmann, atârnată de perete, cu cei trei
tineri dezbrăcaţi la izvor, n-au întrebat nimic despre el. Un asemenea tablou
n-ar fi contribuit cu nimic la imaginea de stabilitate şi armonie pe care
însuşi Thomas voia s-o afişeze. În schimb, a fost fotografiată colecţia lui de
discuri, bastoanele cu care mergea la plimbare şi medaliile şi premiile care i
se decernaseră.
Thomas l-a informat pe reporter, în timp ce fotograful asculta şi mai
făcea fotografii, că era în plin proces de obţinere a cetăţeniei americane. I-a
spus cât de plăcută i se părea viaţa la Princeton şi cât de frecvent călătorea
cu soţia şi fiica sa la New York, pentru a lua parte la concerte. I-a vorbit
entuziasmat despre seratele literare care se organizau la Princeton, dar a
scos în evidenţă şi propria disciplină, şi nevoia pe care o resimţea, încă de
foarte mult timp, să-şi petreacă dimineţile, în întregime, scriind în
solitudine, în camera lui de lucru.
Nu a ridicat obiecţii când jurnalistul a sugerat că el era cel mai important
scriitor antifascist şi lider de opinie din lume, în acele zile, dar a insistat că
venise în America pentru a-şi găsi liniştea şi a putea scrie mai multe romane
şi proze scurte, chiar dacă ştia că-i reveneau şi alte îndatoriri acum, când
atât de mulţi compatrioţi ai lui trăiau într-un mediu primejdios pentru ei, şi
când mizele erau atât de mari. Dar a subliniat că nu avea de gând să se
implice în politici partizane. Treaba lui era să se menţină la distanţă de prea
multele controverse, pentru a putea veni cu argumentul cel mai important
dintre toate, cel referitor la libertate, pur şi simplu – şi-a pus accentul ferm
pe democraţie.
S-a bucurat, când se terminase tot interviul, că ţinuse închisă uşa camerei
lui de lucru. N-ar fi vrut să-l asculte şi Klaus, şi cei doi musafiri, făcând o
vorbire care i se păruse, până şi lui însuşi, pompoasă şi plină de sine. Dar
ştia că articolul avea să fie citit la Washington, ca şi la Princeton şi New
York, iar în capitala federală avea toate motivele să-şi dorească să fie luat în
serios.
Îi plăcuse cât de serios îl tratase reporterul. Se simţise uşurat, aflându-se
în prezenţa cuiva care nu-şi îmbiba orice remarcă în ironie sau batjocură,
aşa cum făcea Auden, instigat întruna de prietenul său Isherwood, şi care nu
părea înconjurat de o aură permanentă de irascibilitate nervoasă, ca fiul său
Klaus. Era ca şi cum li s-ar fi adresat unor studenţi de la Princeton, dintre
care mulţi erau la fel de serioşi, de preocupaţi – şi toţi, plini de respect. Cu
jurnalistul acela nu simţise că trebuia să fie în gardă, în orice moment. Îi
pusese întrebări uşoare, nu-i întinsese nici un fel de capcane. Drept care nu-
i fusese greu să se prezinte la modul judicios, ca să fie pe gustul cititorului
american.
Când s-au întors în salon, Katia şi Elisabeth nu mai erau acolo. Klaus,
Erika, Isherwood şi Auden erau angrenaţi într-o discuţie aprinsă despre
ceva, dar, când i-au văzut pe Thomas, pe reporter şi pe fotograf, au izbucnit
într-un hohot de râs. Foarte bine i-ar fi părut, şi-a spus Thomas în gând, să-i
vadă pe cei doi englezi plecaţi înapoi la New York.
A trebuit să aştepte ca reporterul şi fotograful să plece de-a binelea,
fiindcă li se spusese, celor doi trimişi ai revistei Life, că Auden, ca soţ
ascultător, stătea la Princeton cu soţia lui, în timp ce Isherwood era doar
musafir. Aceştia doi le spuseseră că familia extinsă şi fericită se pregătea de
o cină comună, eventual urmată de vreo lectură literară. Drept care, ei doi
aveau să rămână până când li s-ar fi dat voie să plece, le-a şoptit Auden
celorlalţi doi, reporterului şi fotografului, chiar când erau pe picior de
plecare.
Thomas a revenit în camera lui de lucru, spunându-i Katiei, cu care s-a
întâlnit pe coridor, că nu simţea nevoia să-şi ia rămas-bun. Totuşi, auzindu-i
pe musafiri că se pregăteau şi ei de plecare, s-a dus la o fereastră care dădea
spre intrare şi i-a văzut urcându-se în maşină. Erika îi conducea până la
gară. Chiar şi când au trântit portierele şi-au strigat pentru ultima oară la
revedere, i-a văzut râzând copios de ceva. Nu era deloc deplasat, s-a gândit,
să-şi închipuie că obiectul râsetelor, din care nu se mai opreau, era nu numai
întreaga şaradă a vieţii de familie, la care tocmai asistaseră, ci el însuşi,
gazda lor din acea zi. Şi-a spus că şi el, eventual, s-ar fi găsit comic, dacă
şi-ar fi făcut o vizită. Dar s-a resemnat cu întoarcerea în camera lui de lucru,
în care liniştea i s-a părut mai reconfortantă ca de obicei, acum că scăpase
de musafiri.
Cum trecuse deja o lună şi nu mai auzise nimic despre dosarul de viză de
la oficiul de imigrări, Thomas i-a spus Katiei că-şi făcea griji în privinţa
vizelor pentru ei toţi.
— Am rezolvat eu toată treaba, i-a răspuns ea.
— Cu femeia care crede că-n Cehoslovacia se ajunge cu vaporul?
— N-am avut nimic de-a face cu ea. M-am dus direct la preşedinte. Mi-
am adunat şi nişte muniţie, înainte să-l atac. Am sunat şi mi-am reînnoit
vechea cunoştinţă cu Einstein. Am descoperit că şi el a fost dus cu vorba de
aceeaşi femeie. Şi pe urmă, cu binecuvântarea lui, m-am dus la biroul
preşedintelui, aşa, pe neanunţate, şi-am cerut o întrevedere cu profesorul
Dodds61. Când m-au întrebat ce treabă aveam cu el, am zis că venisem cu
nişte chestiuni urgente şi că-i reprezentam şi pe Albert Einstein62, şi pe
Thomas Mann63.
— Şi te-a primit?
— Oamenii lui au insistat că e plecat. Aşa că le-am spus că-l aştept până
se întoarce. Mi-au spus că lipsea pentru câteva zile, iar eu le-am cerut să ia
legătura cu el telefonic. M-au ţinut acolo, să aştept, cam un ceas, până când
i-am anunţat că riscau să provoace consecinţe dintre cele mai grave pentru
preşedinte, ba chiar pentru toată Universitatea Princeton, dacă profesorul
Dodds nu era informat, şi asta urgent, că-l aşteptam acolo şi că voiam să
stau de vorbă cu el. După ce-a urmat o mulţime de fâţâială încoace şi
încolo, a intrat în scenă unul dintre asistenţii lui, un tânăr în costum, care mi
s-a prezentat ca fiind un anume domn Lawrence Stewart. M-a condus într-
un birou şi i-am explicat lui de ce venisem.
„Mă tem că şi la Princeton trebuie să trăim după anumite reguli“, mi-a
spus domnul Stewart.
Katia, care stătuse până atunci pe un scaun, la masa din sufragerie, s-a
ridicat şi-a făcut semn cu degetul către Thomas, amplificând astfel
dramatismul întregii poveşti, ca şi cum el ar fi fost acel domn Lawrence
Stewart, iar ea, o versiune şi mai teribilă a ei însăşi.
„Domnule Stewart – i-am spus –, îi reprezint aici pe Albert Einstein şi pe
Thomas Mann. Dumneavoastră ştiţi cine sunt, amândoi?“
„Ştiu, Frau Mann.“
„Spuneţi-mi, vă rog, aveţi un costum acasă, mai bun decât cel pe care-l
purtaţi în acest moment?“
„Mă tem că nu ştiu la ce vă referiţi.“
„Aveţi şi un frizer mai bun?“
„Frau Mann, zău că nu înţeleg de ce mă întrebaţi aşa ceva.“
„Bine, atunci, să vă explic. Aţi face bine să mergeţi acasă şi să vă puneţi
costumul acela mai bun, şi să mergeţi la frizer, ca să vă tundeţi ca lumea,
fiindcă un jurnalist şi un fotograf de la revista Life sunt pe cale să vină aici,
la Princeton, ca să scrie despre dumneavoastră şi să vă facă fotografii, ca
fiind omul care le face vieţile amare, în America, lui Albert Einstein şi lui
Thomas Mann. Soţie şi copii aveţi?“
„Am, da.“
„Nu vor fi mândri de dumneavoastră, când vor vedea şi citi articolul.
Fotograful acela, şi reporterul, au fost la noi recent, şi nu-i nevoie decât de
un singur telefon, ca să-i chem înapoi şi să-i asmut pe dumneavoastră. Un
singur telefon!“
— I-ai spus chiar aşa, că-i „asmuţi“ pe el? a vrut să ştie Thomas.
— Da, mi-am exersat vocabularul cu secretara lui Einstein, o domnişoară
Bruce.
— Şi ce s-a mai întâmplat, pe urmă?
— Domnul acesta, Lawrence Stewart, mi-a cerut să revin a doua zi, când
urma să fie de faţă şi unul dintre colegii lui. M-am declarat de acord. Aşa că
m-am întors a doua zi, şi nu cred c-ar fi putut să se poarte mai politicos cu
mine. De-acum încolo, toate întrebările în privinţa vizelor ajung la mine şi
la domnişoara Bruce. Noi două lucrăm direct cu biroul preşedintelui, cu
nimeni altcineva, şi-n curând vor sosi la noi formularele de cerere de viză,
iar voi, tot ce va trebui să faceţi va fi să le semnaţi. Am verificat fiecare
detaliu foarte atent, domnişoara Bruce şi cu mine. Săptămâna trecută, chiar
am fost invitată în biroul preşedintelui, să-l cunosc personal.
— Adică e totul lămurit acum, sau ce?
— Totul, mai puţin un lucru, a zis Katia. Einstein se simte foarte uşurat
acum, de unde nu putea să doarmă noaptea, din cauza încurcăturilor. M-a
luat în braţe. După care mi-a spus că, dacă mă gândesc vreodată să divorţez,
mă roagă să nu-l uit.
— Te-a cerut de nevastă, vrei să spui?
— Mă rog, aproximativ. Era şi domnişoara Bruce de faţă, în momentul
respectiv, aşa că mai mult a sugerat, decât să spună clar şi răspicat. Pe urmă,
când a ieşit ea, el a venit mai aproape de mine şi mi-a şoptit la ureche că,
din moment ce i-am rezolvat această problemă cu atâta eficienţă, poate că
mai putem face şi un alt aranjament împreună, care să fie benefic pentru
amândoi, dacă înţeleg ce vrea el să spună. Pe urmă, s-a uitat în ochii mei. Şi
mi-a făcut cu ochiul. Cred că este, într-adevăr, un geniu.
— E egal ţap bătrân64, a zis Thomas.
— Da, exact la asta m-am gândit şi eu, în drum spre casă.
— Trebuie neapărat să-l invităm la cină. Sunt convins că mi-ar face
plăcere să fiu iar în compania lui. Şi, dacă tot e vorba să-l avem pe Borgese
în familie, tot un ţap bătrân, am face bine să ne întâlnim cu altul ca el, ca să
fim pregătiţi.
— Da, cred că Einstein se simte singur. Şi-ar trebui s-o invităm şi pe
domnişoara Bruce. E pasionată de literatură. Ţi-a citit Casa Buddenbrook
de trei ori, zice, şi tare mult şi-ar dori să te cunoască. Dar cred c-ar fi bine
să nu mă laşi prea mult singură cu Einstein. El e foarte simpatic. Dar
familia noastră are şi aşa destule probleme.
— Chiar şi fără să fugi tu cu un fizician celebru?
— Unde ne-am putea duce? s-a întrebat Katia, de parcă ar fi şi cochetat
cu ideea unui viitor în lumea largă. Poate că n-ar mai trebui totuşi să ne
gândim la lucruri de-astea, până când nu avem toate documentele puse în
ordine. Chiar că mi-a plăcut mustaţa lui Einstein, şi ochii lui mi-au plăcut,
dar, după mine, are părul prea zburlit. Primul lucru pe care l-aş face ar fi să-
l pun să se pieptene.
Zicând asta, s-a îndreptat spre Thomas şi l-a sărutat cu afecţiune pe
obraz, după care a ieşit din cameră cu un pas ferm.

58. Die Quelle (germ.), pictură din 1913 de Ludwig von Hofmann (1861−1945), pictor şi
grafician german, a cărui creaţie a fost etichetată drept „artă degenerată“ sub regimul nazist.
59. Copii-minune (în germ., în orig.).
60. Aluzie la romanul Doamna Dalloway, publicat în 1925 de prozatoarea britanică Virginia
Woolf (1882−1941).
61. Harold Willis Dodds (1889–1980), profesor de ştiinţe politice, a fost preşedintele (rectorul)
Universităţii Princeton între anii 1933 şi 1957.
62. Albert Einstein (1879−1955) s-a exilat în Statele Unite în 1933, după venirea la putere a lui
Hitler în Germania. Încă de atunci şi până a murit a fost angajatul Institutului de Studii Avansate de
la Universitatea Princeton, în condiţiile în care universităţile americane aveau foarte puţine cadre
didactice şi studenţi evrei (în funcţie de cotele alocate, sistem care s-a menţinut până la finele anilor
1940). A obţinut cetăţenia americană abia în 1940.
63. Thomas Mann a fost naturalizat cetăţean american în 1944.
64. Aluzie la ecuaţia celebră a lui Einstein: E = mc2, care descrie energia (E) unui corp aflat în
mişcare cu viteza luminii ca fiind produsul între masa (m) proprie şi pătratul vitezei luminii (c).
Totuşi, Albert Einstein era cu patru ani mai tânăr decât Thomas Mann.
 Capitolul 11
Suedia, 1939

În săptămânile dinainte să izbucnească războiul, însoţit de Katia şi Erika,

Thomas a ţinut conferinţe şi a dat interviuri în Olanda, pe urmă şi în Suedia.
Spectatorii din public şi jurnaliştii, chiar şi ospătarii din restaurante şi
personalul din hoteluri – toţi erau senini şi aproape veseli. Numele lui Hitler
apărea în titlurile din ziare, dar apărea deja de un întreg deceniu. Cu toate
reticenţele lui de la început, acum Thomas era bucuros că se întorseseră în
Europa, fie şi numai pentru acea călătorie scurtă.
În minte, îşi trecea în revistă pe unde era fiecare membru al familiei.
Elisabeth era în siguranţă la Princeton, aşteptându-şi măritişul; Klaus era tot
la New York, încercând să adune fonduri pentru revista lui. Nici pe ceilalţi
copii nu-i lăsase de capul lor: Michael şi Gret, logodnica lui, căpătaseră
vize pentru America, iar pentru Monika şi soţul ei încă spera să le obţină.
Când s-ar fi întors acolo, urma să se apuce de strânsul documentelor pentru
Golo şi pentru Heinrich şi Nelly, cu care fratele lui se însurase, ca să poată
pleca şi ei din Franţa. Părinţii Katiei, care-şi pierduseră casa şi tablourile,
toată colecţia preţioasă de vase de ceramică şi toţi banii, se aflau totuşi în
siguranţă la Zürich. Fraţii ei părăsiseră Germania, Klaus mergând în
Japonia, pe post de dirijor al Orchestrei Imperiale. Klaus Heuser, care-i
scria lui Thomas în mod regulat, era de-acum în Indiile Olandeze65, unde
lucra pentru o firmă de comerţ, şi nici nu se gândea să se întoarcă în
Germania, câtă vreme naziştii rămâneau la putere.
Între diferitele ocazii mondene, Thomas gustase din plin soarele de
august, pe plaja de la Noordwijk, în Olanda, savurând apele puţin adânci şi
mareele prelungite, lucrând la o prezentare a noii traduceri după Anna
Karenina. Iar acum, din postul său de observaţie, pe care i-l oferea hotelul
de lux de la Saltsjöbaden, în Suedia, singurul semn rău-prevestitor i se
părea vântul rece de toamnă, care bătea dinspre mare, de când soarele
începuse a scăpăta.
În seara dinainte, la cină, el şi Katia discutaseră cu Erika posibilitatea de
a se muta de la Princeton la Los Angeles. Iarna din New Jersey li se păruse
greu de suportat, plus că se simţeau izolaţi acolo.
— Bine, dar Los Angeles e cu siguranţă cel mai izolat dintre toate
locurile de pe Pământ, le spusese Erika.
— Ne-a plăcut când am fost acolo, a contrazis-o Katia. Visez, când mă
trezesc dimineaţa, să văd numai soare. Şi-am văzut atâţia străini, când am
fost acolo, încât n-am mai ieşi noi atât de tare în evidenţă. La Princeton,
oamenii reacţionează, când mă văd, ca şi cum aş ameninţa eu, ca persoană,
să le subminez lor modul de viaţă american.
— Vreţi realmente să mergeţi unde trăiesc atâţia scriitori şi compozitori
germani? i-a întrebat Erika. E şi Brecht acolo. Tu-l deteşti pe Brecht.
— Sper să am o casă cu zidurile suficient de înalte, a zis Thomas, încât el
să nu aibă acces. Dar nu cred că m-ar deranja să mai aud şi nişte glasuri
germane.
Pe măsură ce se apropia sfârşitul de august, nu li se părea că războiul ar fi
fost iminent; chiar şi aşa, tot urmăreau ştirile îndeaproape. După micul-
dejun, pe care şi-l lua fiecare în camera lui, aşteptau jos, în holul hotelului,
să sosească ziarele străine. Chiar dacă nu le venea uşor pe franţuzeşte,
reuşeau totuşi să descifreze titlurile. Ziarele în limba engleză aveau tendinţa
să fie cu câteva zile în urmă, dar nu se găsea nimic, în nici unul dintre ele,
care să sugereze că războiul ar fi bătut la uşă.
— Bine, dar o criză este, a zis Erika. Uitaţi-vă şi voi în ziare. O criză tot
este.
— Din 1933, totul este o criză, i-a întors vorba mama ei.
Thomas, ca de obicei, scria dimineaţa şi apoi se delecta cu o masă de
prânz prelungită alături de Katia şi Erika, urmată de o plimbare pe plajă.
Când a venit Katia la el în cameră, să-i spună că izbucnise războiul66,
Thomas a fost convins că nu se putea să fie adevărat. I-a telefonat lui
Bermann, editorul său, aflat la Stockholm, care i-a confirmat ce-i spusese
Katia. Erika venise şi ea, de-acum, la Thomas în cameră.
— Trebuie neapărat să ne-ntoarcem în America, le-a spus părinţilor ei.
 Thomas şi-a dat seama că riscau să se trezească foarte uşor prinşi ca într-
o capcană în Suedia.
Pe o hârtie cu antetul hotelului, Thomas a compus o telegramă către
Agnes Meyer, la Washington, prin care o ruga să-i telefoneze. A mai
pregătit una şi pentru familia Knopf, la New York, prin care-i ruga să-l
ajute. Când a sunat la recepţie, ca să ceară să-i fie trimise telegramele, nu i-
a răspuns nimeni. Erika s-a oferit să se ducă ea personal cu ele la recepţie şi
să aştepte acolo, până când erau expediate.
Thomas l-a sunat iar pe Bermann şi i-a sugerat să ia legătura cu cei din
guvernul suedez şi să le ceară asistenţă urgentă pentru Thomas Mann şi
familia lui, ca să se poată întoarce în Statele Unite.
A fost cuprins de panică abia când cei de la hotel i-au comunicat, după
câteva ore, că telegramele lui se aflau încă în aşteptare, într-un vraf, să le
vină rândul de a fi expediate. O asiguraseră pe Erika, mai devreme, că
fuseseră deja trimise. Când a încercat el însuşi să telefoneze la Washington,
i s-a spus, de la hotel, că liniile internaţionale nu mai funcţionau.
S-a dus la recepţie de mai multe ori, ca să insiste să-i fie trimise
telegramele cu prioritate, în regim de urgenţă. Curând însă, mulţi oameni au
început să se aţină prin hol, din ce în ce mai mulţi clienţi ai hotelului cerând
să li se acorde atenţie la unica recepţie existentă. Administratorul hotelului
se ţinea deoparte şi dădea instrucţiuni pe un ton sever, ridicând o mână, ca
să dea de înţeles că nu putea fi abordat de nimeni altcineva decât de
personalul din subordinea lui. Thomas a văzut cum duceau hamalii, cu un
aer preocupat, valize şi cufere către automobilele care aşteptau afară.
Pe măsură ce ziua înainta şi atmosfera de frenezie din hol nu părea să
slăbească, restul hotelului funcţiona, ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat.
Mesele erau servite la timp. Seara, orchestra şi-a delectat ascultătorii cu
valsuri uşoare şi muzică ţigănească, înaintea cinei, şi cu piese romantice
după aceea.
Lui Thomas i-a fost adus micul-dejun în cameră, exact la ora stabilită,
ouăle fiind fierte exact aşa cum ceruse, cafeaua proaspăt făcută, şervetul
apretat şi perfect împăturit; ospătarul i-a depus tava cu grijă pe masa de
lângă fereastră, de unde putea privi la ţărmurile sărate, apoi s-a înclinat
politicos, în uniforma lui fără cusur şi cu tot felul de a fi răbdător, cu părul
blond aproape splendid în lumina bogată a soarelui dimineţii.
Aşteptând veştile, au continuat cu toţii să-şi ia prânzurile şi cinele
împreună, la aceeaşi masă de lângă ferestre, departe de orchestră. La
Thomas în cameră, până să coboare la sala de mese, el şi Katia treceau în
revistă ce alte demersuri ar fi putut încerca să facă, sau ce telegrame ar fi
putut încerca să trimită şi cui anume. Katia descoperise un angajat al
hotelului care vorbea germană şi-i traducea din limba suedeză ce scriau
ziarele.
— Va fi un război total, i-a spus ea lui Thomas. Nicăieri în Europa nu va
mai fi sigur să stai.
Thomas se întreba dacă Erika şi Katia nu-l învinovăţeau că le luase şi pe
ele în acea călătorie. Se lăsase indus în eroare de lucrurile de suprafaţă ale
vieţii, care i se păruse, cel puţin pentru moment, stabilă. Îi avertizase pe alţii
despre intenţiile lui Hitler, dar nu-şi imaginase că războiul ar fi putut veni
atât de curând, în ciuda tuturor semnelor care tocmai asta indicau. Drept
care, în timp ce el unul fusese ocupat să se plimbe, sau să citească, sau să
bea ceva înaintea cinei, alături de Katia şi Erika, nişte oameni în uniforme,
cu hărţi în faţa ochilor şi cu setea de omor în priviri, plănuiau invazii. Nu
era nimic secret în legătură cu ţelurile lor: dăduseră interviuri în care-şi
expuseseră intenţiile foarte clar – atât de clar, încât el reuşise cumva să se
păcălească de unul singur că aşa ceva nu avea cum să se şi întâmple.
Odată întorşi la Princeton, dacă mai reuşeau să se întoarcă, avea să facă
uz de toate conexiunile pe care şi le stabilise acolo, pentru a-şi aduce peste
Atlantic toţi membrii familiei aflaţi încă în Europa. Cum ar fi trăit acolo,
sau unde, sau cu ce s-ar fi putut ocupa, la toate acestea urma să se
gândească, după ce ar fi fost cu toţii acasă şi în deplină siguranţă.
A vorbit la telefon cu un diplomat de la Stockholm, căruia Bermann
reuşise, el ştia cum, să-i găsească numărul. A primit asigurări că urma să fie
ajutat, în orice mod posibil, să părăsească Suedia. Trebuia să fie gata de
plecare într-un timp foarte scurt.
Katia stătea în camera ei, cu Erika, şi aştepta să fie chemată. Cu toţii
aveau vize de Statele Unite; nu le mai trebuia decât un zbor de la Malmö şi
o cabină, după aceea, pe orice vas care ar fi plecat din Anglia, probabil de la
Southampton.
 Thomas aştepta în holul hotelului, în picioare, cu o mină destinsă, deşi
forţată, aţinându-se prin preajma recepţiei şi ascultând atent, doar-doar era
strigat sau primea vreo telegramă, fiind conştient, în acelaşi timp, că era
esenţial ca nimeni să nu-i simtă starea de panică.
La mese, observa că Erika parcă se luminase la faţă şi dădea pe dinafară
de planuri şi posibilităţi. Dacă el şi Katia păstrau tăcerea, vorbea ea şi
pentru ei, fiindcă avea paşaport britanic, despre ce ar fi putut face ea odată
ce ar fi ajuns cu toţii la Londra, cum ar fi putut să se alăture vreunei unităţi
propagandistice sau să lucreze ca reporteriţă.
— Aş putea chiar să mă-nrolez în armata britanică, a zis.
— Nu sunt aşa sigură că te poţi înrola, pur şi simplu, în armata britanică,
i-a răspuns mama ei.
— Acum, că suntem în război67, sunt convinsă că pot.
— Şi ce să faci tu, în armata britanică? a vrut să ştie Thomas.
— Aş lucra într-o zonă care să se ocupe cu informarea şi dezinformarea,
i-a răspuns Erika.
Lui Thomas i-a trecut prin minte că Erika, până atunci, fusese în general
nesigură de ce anume ar fi putut face cu viitorul ei. Zilele de actorie
rămăseseră undeva în trecut, iar scriitoare nu devenise, propriu-zis. Ce-i
drept, publicase câteva cărţi despre cât de rău era sistemul nazist, dar nu i se
vânduseră bine şi-i făcuseră, în schimb, pe unii şi alţii s-o bănuiască de
simpatii comuniste. Vorbitul în public, din America, o sleise de puteri.
Acum însă, odată izbucnit războiul, femeile tinere şi deştepte aveau să fie la
mare căutare. Toate abilităţile cu care se putea lăuda Erika – energia de care
dădea dovadă, faptul că vorbea germană, că stăpânea bine limba engleză,
devotamentul ei faţă de sistemul democratic şi faptul că era singură şi
neataşată, concret, de Auden sub nici o formă – i s-ar fi potrivit mănuşă
acum, când era nevoie de cineva ca ea. De aceea îi sticleau ochii, şi vocea i
se făcuse mai sonoră, pentru că era conştientă că venise vremea ei.
Numai în creierii nopţii se gândea Thomas profund la ce s-ar fi întâmplat
dacă s-ar fi trezit cu toţii realmente blocaţi în Suedia. Dacă Hitler ocupase
atât de uşor Cehoslovacia, şi pe urmă invadase Polonia, nu mai dura mult
până când el şi generalii lui şi-ar fi întors privirile spre Scandinavia. Dacă
se ajungea, cumva, la vreo invazie, Thomas Mann s-ar fi numărat printre
primii de pe lista reţinuţilor şi-a repatriaţilor în Germania. Nimeni nu ar fi
putut interveni pentru el. Parcă-şi vedea numele în ziarele americane şi-şi
închipuia chemările adresate germanilor să furnizeze informaţii despre locul
unde s-ar putea găsi. Anticipa cum ar fi semnat scriitorii o petiţie pentru
eliberarea lui. Şi el semnase astfel de petiţii. Ştia cât de bine-intenţionate
erau şi cât de ineficiente se dovedeau, cele mai multe dintre ele.
Şi-atunci, era esenţial să reuşească să plece cu toţii din Suedia. Numai că
toate zborurile erau fie pline ochi, fie ţinute la sol, sau nu existau informaţii
despre cum se puteau face rezervări pentru ele. Diplomatul nu-i răspundea
la telefon. Apelase la Academia Suedeză, în calitate de laureat al Premiului
Nobel, dar nu primise nici un răspuns. Nu era convins că telegramele lui
zilnice către Agnes Meyer părăseau hotelul măcar. Nici familia Knopf nu-i
răspunsese, deocamdată. Angajaţii de la recepţie nu făceau decât să-şi ridice
privirile spre tavan, când îl vedeau venind într-acolo.
Într-o zi, când telefonul din camera lui a început să sune, înainte de
prânz, Thomas a presupus că era Katia sau Erika, şi că voiau să-l anunţe că
mai era puţin până la ora mesei. Auzind o voce de femeie cu un accent
englezesc apăsat, care l-a cerut chiar pe el după nume, s-a gândit că era
cineva de la hotel, fiindcă lucrătorii îşi făcuseră un obicei din a-l suna, ca să
întrebe dacă voia să i se facă ori patul, ori curăţenie în cameră.
Iată de ce i-a luat ceva timp ca să-şi dea seama că Agnes Meyer îi
telefona, pe o conexiune directă de la Washington.
— Nu ştiu de ce nu mi-aţi răspuns la telegrame, i-a spus Agnes, trecând
la limba germană, după ce a descoperit că vorbea chiar cu Thomas.
— N-am primit nici o telegramă.
— Pe mine hotelul nu aşa m-a informat.
— Hotelul nu mi-a livrat nici măcar o singură telegramă.
— Îngrozitor de dificil a fost. Groaznic de greu. A trebuit să mă lupt cu
autorităţile suedeze şi de aici, de la ambasadă, şi de la Stockholm, şi pe
urmă să uzez de contacte valoroase de la cele mai înalte eşaloane ale
serviciului diplomatic britanic. Soţul meu a ajuns exasperat şi se întreabă ce
căutaţi acolo, în Europa.
— Trebuie neapărat să plecăm.
— Să plecaţi? Trebuie să fiţi gata s-o ştergeţi de-acolo, în clipa în care vi
se spune. De îndată ce primiţi un telefon, o să vină o maşină să vă ia şi să vă
ducă la aeroportul din Malmö, şi de acolo zburaţi la Londra, de unde va
trebui să vă descurcaţi s-ajungeţi pe cont propriu la Southampton. Vă rezerv
eu o cabină pe vasul SS Washington. Am luat legătura cu conducerea
companiei maritime. Când ajungeţi la Southampton, plătiţi atunci, acolo.
Rezervarea e făcută pentru clasa întâi. Dar să nu v-aşteptaţi la nu ştiu ce
confort.
— Vă sunt mai mult decât recunoscător.
— Şi să veniţi să ne-ntâlnim, de îndată ce ajungeţi în America. Vă rog,
nu mă mai ignoraţi.
— Vă asigur că nu v-am ignorat. Cum a rămas, ne sună autorităţile
suedeze în legătură cu zborul către Londra? Ştiţi cum se numeşte persoana
care urmează să ne sune?
— Am găsit un diplomat. Care mi-a dat asigurări că veţi primi un telefon.
Nu l-am mai bătut la cap cu detalii despre cine anume va da telefonul
respectiv.
— Deci va trebui să stau şi să aştept în cameră?
— Va trebui să fiţi gata de plecare în momentul în care vă sună cine vă
sună. Cum v-am spus, totul a fost mai mult decât frustrant.
— Vă rămânem foarte recunoscători.
— Chiar aşa.
— Dar aveţi un număr la care putem suna, sau măcar vreun nume, dacă
nu ia nimeni legătura cu noi?
— Vă-ndoiţi de mine?
— Vă sunt recunoscător, cum am spus.
— Faceţi-vă bagajele, atunci, şi spuneţi-le şi soţiei, şi fiicei
dumneavoastră să-şi facă şi ele bagajele. Să nu credeţi c-o să aibă cineva
răbdare să v-aştepte. S-au dus vremurile alea. Şi le-am spus tuturor c-aveţi
vizele în ordine. Fiica dumneavoastră mai e măritată cu englezul acela,
poetul?
— Mai este, da.
— Sfătuiţi-o să rămână aşa, măcar până ajunge în siguranţă în America.
Thomas nu i-a mai răspuns şi la una ca asta. Fie şi numai tonul ei l-a
făcut să-şi reamintească de ce o tot evitase pe Agnes Meyer.
 — Să nu pierdeţi avionul, i-a spus tot ea.
— N-o să-l pierdem. Chiar acum o anunţ pe soţia mea.
— Şi să treceţi pe la mine, cum v-am spus.
— Aşa o să fac.
Încă de-a doua zi, dis-de-dimineaţă, s-au postat în holul hotelului şi-au
aşteptat, cu toate bagajele pregătite, aşa cum le spusese cineva care le
telefonase de la Ministerul Afacerilor Externe suedez. Când a sosit un tânăr
funcţionar de acolo şi i-a văzut cu atâtea valize, a scuturat din cap.
— Acestea vor trebui expediate separat. Nu puteţi lua cu dumneavoastră
decât un minimum necesar de bagaje.
Văzând-o pe Katia pregătită să protesteze, funcţionarul s-a întors şi-a
vorbit cu Erika:
— Dacă vreţi să vă urcaţi în avionul către Londra, va trebui să depozitaţi
aceste bagaje. Nu pot să ţin maşina să vă aştepte prea mult. Zece minute
aveţi ca să vă puneţi lucrurile în ordine, altfel nu veţi prinde avionul.
Şi-au luat valizele la puricat, scoţând obiecte considerate strict necesare
călătoriei. Thomas avea deja o carte cu scrisorile lui Hugo Wolf, şi o
biografie a lui Nietzsche, şi toate carnetele lui de însemnări, într-o servietă
mare. I-a scos Katia câteva cămăşi şi nişte lenjerie, pe care i le-a pus alături
de nişte haine de-ale ei şi nişte pantofi. De mai multe ori, în timp ce
funcţionarul ministerului se uita la ei toţi, Erika şi-a căutat prin valize câte
un obiect despre care insista că i-ar fi fost indispensabil. Abia când tatăl ei a
spus că editorul său, Bermann, cu siguranţă le-ar fi trimis bagajele, s-a
liniştit şi-a închis toate valizele, după care s-a ridicat în picioare, înarmată
cu o singură geantă mică de voiaj.
Thomas şi Katia s-au dus la recepţie, ca să ceară să le fie depozitate
bagajele, dar li s-a spus că aveau de aşteptat să vină administratorul
hotelului şi să vadă ce se putea face, pentru că spaţiul de depozitare era
ticsit de valizele clienţilor care plecaseră pe parcursul săptămânii
precedente. Dacă Thomas a scos o bancnotă mare, suedezul înalt care lucra
la recepţie l-a informat, pe un ton glacial, că ei, acolo, nu primeau bani în
felul acela, şi să facă bine, Herr Mann, să-l aştepte pe administrator, aşa
cum i se spusese că trebuia procedat.
Tânărul funcţionar ministerial era din ce în ce mai nerăbdător.
 — Vă rog mult să urcaţi în maşină, le-a spus. Trebuie neapărat să pornim
spre aeroport.
I s-a spus lui Thomas că bagajele nu puteau fi lăsate aşa, pur şi simplu, în
holul hotelului. Trebuia făcut un aranjament oarecare cu administratorul,
fiindcă personalul angajat nu avea căderea să accepte bagaje spre depozitare
din partea clienţilor care părăseau hotelul.
Katia le-a spus lui Thomas, Erikăi şi trimisului de la Minister să se ducă
la maşină, care stătea cu motorul pornit. Să-şi ia cu toţii bagajele de mână.
Ea rămânea să-l caute pe administrator, a zis.
Thomas şi Erika s-au aşezat în maşină şi n-au scos o vorbă, până când
oficialul suedez le-a spus că, dacă nu venea mai repede, Frau Mann risca să
rămână acolo. Şi n-ar fi fost deloc simplu să i se găsească un loc la vreun alt
zbor.
— Mama îl caută pe administrator, i-a tăiat vorba Erika.
— Mama dumneavoastră pune în pericol toată deplasarea, i-a dat replica
funcţionarul.
Când s-a ivit şi ea, în cele din urmă, Katia s-a trântit furioasă pe bancheta
din spate a maşinii.
— Administratorul, care fusese, de fapt, acolo tot timpul, bineînţeles, mi-
a spus că: „Sunt prea multe persoane ca dumneavoastră, care stau în acest
hotel“. Iar când eu l-am informat că soţul meu e laureat al Premiului Nobel
pentru Literatură, a ridicat din umeri. N-am ştiut că sunt, în Suedia, şi
asemenea oameni. I-am lăsat adresa noastră şi numele lui Bermann, şi i-am
spus că regele Suediei îl va face personal răspunzător, dacă un singur obiect
din bagajele noastre nu ne parvine.
De-acum automobilul se pusese de-a binelea în mişcare. Thomas i-a dat
un cot Erikăi, auzind că era pomenit regele Suediei, dar nici nu s-a uitat la
ea, nici n-a zâmbit.
De pe bancheta din faţă, funcţionarul de la Minister le-a comunicat
oficial celor trei de pe bancheta din spate:
— Mi s-a spus că trebuie să vă informez: din cauză că avionul zboară pe
deasupra teritoriului german o parte din rută, va fi nevoit să zboare la joasă
altitudine. Asta presupune pericole şi riscuri.
— De ce să zboare jos? a întrebat Erika.
 — Este condiţia impusă de germani. Ieri, de pildă, un avion german a
escortat zborul acesta.
— Avem de ales? a vrut să ştie Katia. Vreau să spun: poate avionul să
urmeze vreo altă rută?
— Mă tem că nu. Dacă vreţi să părăsiţi acum Suedia, nu. Avionul
aterizează la Amsterdam, pentru a fi realimentat, dar nimeni nu coboară şi
nimeni nu se urcă.
Odată îmbarcaţi în avion, Katia s-a oferit să stea pe locul de la fereastră
şi-a insistat ca Thomas şi Erika să stea pe locuri de la culoar.
— Eu sunt o doamnă oarecare, de vârstă mijlocie, care nu interesez pe
nimeni, le-a spus. Dar voi, puteţi amândoi să vă băgaţi nasurile în cărţi, în
aşa fel încât să nu atrageţi atenţia nimănui?
Era plin avionul şi toţi pasagerii se chinuiau să-şi înghesuie bunurile în
compartimentele de deasupra capetelor. Când o femeie a început să strige că
valiza ei nu încăpea, i s-a spus că nu avea ce face, decât să renunţe la ea.
Dacă au văzut-o certându-se cu însoţitoarea de zbor pentru valiză, ceilalţi
pasageri i-au atras atenţia că nu făcea decât să întârzie decolarea.
Până la urmă, cu o mişcare largă, şi-a deschis valiza, din care a scos o
pereche de pantofi, o sticlă de parfum şi nişte haine, pe care le-a trântit pe
locul din avion.
— Luaţi tot restul şi faceţi cu ele ce vreţi, a zis, pe un ton teatral. O să
călătoresc numai cu lenjeria pe care o am pe mine, dacă asta-mi cereţi, de
fapt.
— Să sperăm că doamna de colo nu traversează Atlanticul şi ea, ca şi noi,
a comentat Katia.
Elicele începuseră să se rotească, deşi uşile avionului încă nu fuseseră
închise. Thomas era de părere că, dacă ar mai fi trecut o singură zi, pentru
ei ar fi fost prea târziu ca să mai plece. Nu întrebaseră dacă aveau şi
germanii vreo listă cu pasagerii, dar o asemenea listă nu putea fi prea greu
de obţinut, ba chiar deloc n-ar fi fost greu, dacă se găsea cineva cu simpatii
naziste, printre suedezi, care să-i avertizeze pe germani de prezenţa lui în
avion. Destul de multe oficialităţi erau la curent, probabil, cu faptul că el
călătorise în ţara lor.
Când avionul a decolat de la Malmö, lui Thomas i-a trecut prin minte că,
dacă s-ar fi gândit vreodată să se roage, atunci ar fi fost momentul oportun
pentru aşa ceva. Dar, cum nu obişnuia să se roage, mai bine îşi citea cartea.
Şi ar fi continuat să citească, şi-a spus în sinea lui, teribil de concentrat,
până când ar fi ajuns cu toţii la Londra.
O singură dată, când avionul a căzut brusc într-un gol de aer, şi-a îngăduit
şi el să tremure. A întins o mână peste culoar, şi Erika l-a luat de mână. S-a
uitat la Katia, care i-a întors privirea şi i-a făcut semn cu capul să se uite
mai departe în jos, la carte, şi să-şi vadă de lectura lui.
Anxietatea care-l cuprinsese, din câte recunoştea şi el pentru sine, îi
încercase pe mulţi alţii. Dar aceia nu avuseseră norocul să fie luaţi pe sus de
un oficial guvernamental, de la un hotel de lux, şi duşi cu maşina la un
avion care decola spre vest. Nu avuseseră pe nimeni la care să apeleze. Ce
simţea el atunci era, precis, doar o palidă umbră a groazei care-i cuprinsese
pe aceia.
Avionul şi-a început coborârea, şi Erika s-a ridicat şi s-a dus către
carlinga piloţilor. Thomas a văzut-o cum o întreba ceva pe însoţitoarea de
zbor. S-a întors curând şi le-a dat asigurări părinţilor ei că se apropiau de
Amsterdam şi părăsiseră de mult spaţiul aerian german. Avionul avea să
rămână pe pistă, la Amsterdam, preţ de nici o oră.
Controlul paşapoartelor a mers ca uns la Londra; în schimb, când au
ajuns la vamă, lui Thomas i-a cerut funcţionarul de acolo să-şi deschidă
geanta de voiaj, chemându-şi alţi doi colegi să asiste. Erika şi Katia s-au
repezit să spună ceva, dar li s-a făcut semn să tacă. Bărbaţii au cercetat mai
întâi cele două cărţi, frunzărindu-le paginile, apoi au început să examineze
carnetele de însemnări şi paginile cu scris de mână.
— Soţul meu e scriitor, a zis Katia.
Cei trei n-au băgat-o în seamă, ci au şuşotit ceva între ei, după care s-au
retras într-o altă încăpere, cu paşaportul lui Thomas şi conţinutul genţii de
voiaj. Cât au aşteptat soţul, soţia şi fiica să se mai întâmple ceva, sala vămii
se golise.
— Eu sper ca doamna rămasă doar cu lenjeria de pe ea să-şi găsească
fericirea, până la urmă, a comentat Katia.
Thomas şi Erika s-au privit unul pe altul şi-au început să râdă, veselia lor
făcând-o pe Katia să devină şi mai solemnă:
 — Râdeţi voi, dar nu e puţin lucru, a zis ea. Cred că experienţa de a se
trezi privată de propriile lucruri în felul acela riscă s-o marcheze pe viaţă.
Când au reapărut cei trei funcţionari ai vămii din cealaltă încăpere, Katia
râdea şi ea, împreună cu Thomas şi Erika. El a încercat să potolească
râsetele.
— Trebuie să vă întrebăm, domnule, ce scrie în aceste carnete şi pe
aceste foi, a zis unul dintre vameşi.
— Este un roman pe care mă străduiesc să-l termin.
— În limba germană?
— Da. Eu scriu în germană.
Unul dintre funcţionari a deschis un carnet la o pagină oarecare şi i-a
cerut să traducă.
— Fiica mea e mai bună traducătoare decât mine, a zis Thomas.
— Dar e scrisul dumneavoastră, domnule?
— Da.
— Atunci avem nevoie să ne traduceţi dumneavoastră.
Thomas a început să traducă, ezitant.
— Ce semnificaţie are, domnule?
— E o parte a unui roman la care scriu, despre poetul german Goethe.
— Şi când aţi fost ultima dată în Germania?
— În 1933.
— Şi unde mergeţi acum?
— La Southampton, a intervenit Katia. Şi de acolo, în America. Vizele
noastre sunt aici, şi vom pierde vaporul, dacă se mai ivesc multe întârzieri.
Când au descoperit o schemă desenată de Thomas, cu o cameră având o
masă în centru şi nişte nume scrise mâzgălit pe latura lungă a mesei,
vameşii au părut preocupaţi.
— Îmi foloseşte la roman, le-a spus Thomas. E o schiţă a sufrageriei din
casa lui Goethe. Uitaţi, aici e numele lui, şi aceştia sunt cei care stau la
masă. La începutul secolului XIX se întâmplă.
— De unde ştiţi acum cine stătea la masă atunci? a vrut să afle unul
dintre cei trei.
— Nu ştiu sigur. Îmi imaginez unde stătea fiecare, ca să-mi pot imagina
ce conversaţie purtau.
 Unul dintre vameşi s-a uitat la schemă, s-a încruntat, a întors-o cu capul
în jos, ca şi cum ar fi avut cine ştie ce importanţă strategică.
— E romancier, a zis colegul său.
— Un romancier care desenează hărţi, a intervenit al treilea, şi-a zâmbit.
— Aveţi un autobuz până la Gara Waterloo, a zis, într-un târziu, vameşul
care părea să fi fost şeful. Şi luaţi trenul de-acolo până la Southampton.
— Şi s-aveţi vreme frumoasă pentru toată călătoria, le-a urat al treilea,
care a zâmbit iar şi le-a făcut semn înspre ieşire.
Pe Thomas l-au surprins liniştea şi plenitudinea pe care le-a remarcat din
autobuzul care traversa peisajul rural englezesc. Era mai verde totul decât
îşi închipuise el, drumurile mai înguste, cerul mai albastru, căldura de după-
amiază spre seară mai intensă. Undeva, în depărtare, a zărit o fermă. Chiar
şi casele modeste de pe marginile drumului sau din cele câteva sate prin
care a trecut autobuzul parcă emanau tihnă şi prospeţime. Nimic nu părea
prea vechi sau ponosit. În schimb, când s-au mai apropiat de Londra însăşi,
s-a minunat de mărimea suburbiilor, de şirurile de case mohorâte şi de
prăvăliile mici. Lui, cel puţin, i se părea şi mai străin ce vedea, faţă de
Princeton sau New York. Se bucura că nu trebuia să se stabilească într-un
asemenea loc. Poate că altfel arătau pieţele grandioase şi marile artere
comerciale, s-a gândit, dar ei n-ar fi avut timp să vadă nimic, doar să
găsească trenul spre Southampton, după ce ar fi ajuns odată la Gara
Waterloo.
Era ciudat să călătorească fără bagaje. Le-a dat un sentiment de libertate
faptul că au putut coborî din autobuz şi nu a trebuit să supravegheze
mutarea tuturor valizelor de unde îi lăsase autobuzul până la tren. Thomas
avea şi un sentiment de uşurare, de parcă ar fi primit liber de la şcoală pe
durata verii, dar nu şi-a îngăduit să zâmbească ori să glumească, la intrarea
în gară, numai fiindcă vedea ce figuri hotărâte făceau şi Katia, şi Erika.
Tot aşteptând să se întoarcă ele, care se duseseră să cumpere bilete de
tren, Thomas a văzut că oamenii duceau cu ei măşti de gaz, mulţi afişându-
le foarte vizibil, peste umăr. Era stare de război în Anglia. S-a uitat atent la
fiecare persoană care trecea, căutând să găsească, pe chipurile oamenilor,
vreun semn clar că libertatea şi democraţia chiar contau pentru ei. Toţi
deciseseră, practic fără excepţie, să-i opună rezistenţă lui Hitler, să trăiască
într-un permanent pericol.
În curând, s-a gândit, aveau să cunoască şi ei ce înseamnă, realmente,
frica. Oraşele lor aveau să fie bombardate; fiii lor aveau să moară în
uniforme. El, tot ce putea face, era să-i privească atent. Nimic nu le putea
spune despre Germania ce ei să nu fi ştiut ori simţit deja. Era de două ori
înstrăinat: un exilat german care se întorcea în America.
Când au ajuns la birourile din port, la Southampton, au fost informaţi că
vasul lor, SS Washington, urma să plece cu câteva zile întârziere. Li s-a spus
c-ar fi făcut bine să-şi găsească un hotel. Cum se plimbau prin căldura
înserării, cu pescăruşii pe deasupra capetelor, zbierând ca şi cum simpla lor
prezenţa i-ar fi băgat în sperieţi, Katia le-a spus Erikăi şi lui Thomas că
puteau, în condiţiile date, să ia legătura cu Michael şi logodnica lui, ca să-i
încurajeze să traverseze şi ei Atlanticul cât de curând posibil, şi chiar cu
Monika şi soţul ei ar fi putut vorbi, ca să le spună că puteau să le urmeze lor
exemplul, de îndată ce le-ar fi fost eliberate vizele.
Dimineaţa, după ce-i convinseseră pe angajaţii hotelului să mute un birou
la Thomas în cameră, ca să poată lucra, Katia şi Erika s-au aventurat afară,
ca să viziteze magazinele din Southampton, sperând să poată cumpăra
valize noi şi măcar atâtea haine cât să le ajungă pe parcursul călătoriei.
Când s-au întors, lui Thomas i-au ajuns la urechi râsetele lor, de când mai
urcau încă scările înguste.
Cumpăraseră valizele şi nişte haine, şi lenjerie, şi pantofi. În fiecare
magazin, i-au povestit lui Thomas, le explicaseră vânzătorilor, încă de la
intrare, că erau fugare din Germania, şi atunci, nu numai aceia, dar şi
ceilalţi clienţi se arătaseră foarte amabili. Aduseseră şi ziare, şi i-au spus lui
Thomas cum făcuse Göring o propunere de pace, pe care guvernul britanic
o respinsese, fără s-o ia măcar în considerare. Toată lumea cu care se
întâlniseră, i-a spus Katia, susţinea guvernul.
— O femeie chiar a venit la noi, pe stradă, şi ne-a spus că şi de astă-dată
vor elibera Germania, cum au eliberat-o şi în războiul trecut. Nici n-am ştiut
ce să-i răspund, aşa că i-am spus că sunt foarte recunoscătoare.
La Erika în cameră, în timp ce desfăceau pachetele, au început iar să
râdă.
— Ne-am gândit la biata femeie din avion, care şi-a pierdut tot ce avea de
îmbrăcat, a zis Katia, şi care acum se fâţâie prin lume fără lenjerie de
schimb. Numai gândindu-ne la ea, şi-am izbucnit în râs, aşa că o femeie
foarte serioasă, din spatele unei tejghele unde se vindeau batiste, a crezut că
râdeam de ea.
— Nu m-aş mira dacă s-ar duce la poliţie şi ne-ar trânti o reclamaţie că
suntem străini indezirabili, a zis Erika, după care a scos un suport de lemn,
de şervete pentru ceai, care avea gravat pe el o imagine cu familia regală,
adăugând: Am luat ăsta pentru Auden, ca să vadă şi el ce-i lipseşte.
— Dar uite c-am mai cumpărat şi altceva! s-a lăudat Katia, şi a ridicat o
vestă cu mâneci şi o pereche de nădragi lungi, amândouă dintr-o lână
aproape galbenă.
— N-am mai văzut aşa ceva, i-a spus Erika lui Thomas. Şi iar am început
să râdem, când eu am zis c-ar fi perfecte pentru Klaus.
— A, da, şi lenjerie de damă englezească! a exclamat iar Katia.
— E şi mai rea decât lenjeria germană, a comentat Erika. Unele din
piesele care se poartă pe dinăuntru sunt ca nişte invitaţii pentru păduchi. Nu
ştiu de ce englezoaicele tolerează aşa ceva!
După masa de prânz, toţi trei au coborât în port, ca să afle dacă se mai
ştia ceva de vaporul lor, SS Washington. Li s-a spus că urma să ajungă în
două zile, dar că era mai mult decât arhiplin. Compania se străduia să le
găsească locuri tuturor, dar de cabine private nici nu putea fi vorba, bărbaţii
şi femeile urmau să fie despărţiţi. Katia s-a interesat dacă, plătind mai mulţi
bani, ar fi putut să-şi asigure două cabine la clasa întâi, una pentru soţul ei,
şi cealaltă pentru ea şi Erika, dar i s-a răspuns că asemenea cereri nici măcar
nu puteau fi avute în vedere.
— Ar izbucni o revoltă pe vas, doamnă. Ce avem aici este o evacuare.
Vom încerca să îmbarcăm pe toată lumea care şi-a cumpărat bilet pentru
America. Nu durează mai mult de cinci sau şase zile. După ce ajungeţi la
New York, vă puteţi face rost de ce cabină de clasa întâi doriţi.
În ziua în care era programat să plece vaporul, s-a format o coadă lungă
şi s-a creat o atmosferă de maximă confuzie, pasagerii înghesuindu-se tot
mai în faţă, şi răspândind zvonuri că poate nici nu pornea în acea zi, în timp
ce alte zvonuri pretindeau că nu toţi cei care stăteau la coadă aveau să fie
primiţi la bord. Fiindcă lumea întorcea capetele spre ei, când îi auzea
vorbind în germană, s-au străduit să vorbească englezeşte unul cu altul,
până când Thomas şi-a pus întrebarea dacă accentul străin cu care vorbea
fiecare dintre ei şi greşelile gramaticale pe care le făceau nu riscau să
provoace suspiciuni încă şi mai mari. Era o dimineaţă fierbinte şi nu aveai
unde să te aşezi. Exasperată, Erika şi-a croit drum prin mulţime, la un
moment dat, sperând să dea peste cineva din partea autorităţilor, care să-i
ajute părinţii să treacă peste rând. Thomas, văzând-o, s-a întors către soţia
lui şi-a întrebat:
— Nu aşa ne gândeam că urma să trăim, nu, ce zici?
— Noi suntem cei norocoşi, a zis Katia. Norocul exact aşa arată acum.
Erika s-a întors, agitată nevoie-mare, cu doi membri ai echipajului în
uniforme.
— Acesta-i tatăl meu, le-a spus celor doi. Nu se simte bine. Şi stă în
picioare deja de două ceasuri. Aşa ceva l-ar putea omorî.
Cei doi bărbaţi l-au cercetat pe Thomas din priviri, iar el s-a străduit să le
pară fragil. De jur-împrejur, s-au iscat murmure printre oameni, cum că şi ei
însoţeau la vapor oameni în vârstă.
— Mama mea şi cu mine putem aştepta, le-a spus Erika tuturor cu glas
tare, apoi s-a întors către cei doi: Dacă se poate, vă rog, luaţi-l pe tatăl meu
şi urcaţi-l pe vapor chiar acum.
Thomas părea distrat, ca şi cum n-ar fi fost în stare să priceapă chiar tot
ce se petrecea în jurul său. Cei doi membri ai echipajului se aşteptaseră să
dea peste cineva mult mai bătrân, şi-a dat seama şi singur, aşa încât ezitau.
— Veniţi cu noi, domnule, a zis unul dintre ei, în cele din urmă, şi l-au
condus cu grijă prin mulţime, după care l-au lăsat să aştepte o barcă-pilot.
Avea geanta de voiaj în mână.
— Stă prost cu inima, zice fiica lui, a strigat unul către cei din barcă.
Li s-au dat instrucţiuni respectivilor să-l transporte pe Thomas pe vapor.
După multe dificultăţi şi strigăte de îndemn şi încurajare, a reuşit să se urce
din barca mai mică pe cea mai mare. Mimând toată demnitatea de care era
în stare, s-a aşezat în primul loc public pe care l-a găsit, remarcând că mulţi
alţii fuseseră deja primiţi la bord.
Şi-a scormonit prin geantă şi a găsit un carnet de însemnări. Cât aştepta,
cu gesturi lente, şi-a scos şi stiloul şi a mai adăugat un paragraf la romanul
despre Goethe, lăsându-şi mintea să hălăduiască departe, cât mai departe de
locul în care se afla, reluând ritmul frazelor pe care le alcătuise în ziua din
ajun, închipuindu-şi că un roman despre iubirea de la bătrâneţe a poetului
pentru o tinerică i-ar fi oferit linişte sufletească unui cititor, în cursul iernii
celei lungi pe care avea s-o aducă războiul.
A continuat să lucreze, chiar şi în timp ce se făceau anunţuri la staţia de
amplificare, şi lumea care fusese ţinută la coadă a fost, în sfârşit, lăsată să
urce la bord. S-a gândit că, dacă rămânea unde era, precis l-ar fi găsit Katia
şi Erika.
Thomas a fost repartizat într-o cabină de clasa întâi, pe care, însă, a
trebuit s-o împartă cu alţi patru bărbaţi. De vreme ce el a căpătat patul, iar
ceilalţi – numai saltele şi paturi pliante, între ei s-a instalat o animozitate
mocnită, care s-a exacerbat când ceilalţi patru au descoperit că împărţeau
cabina cu un german. Doi dintre ei erau englezi şi vorbeau ca şi cum
Thomas nu i-ar fi putut înţelege.
— Cine ştie, cu germanii ăştia, cine mai sunt? a zis unul.
— Fuge de Hitler, i-a răspuns celălalt, capătă patul şi, până să ne prindem
noi cum stăm cu el, începe să le telegrafieze celor de-acasă mesaje
codificate.
— Las’, c-or să cânte ei pe altă melodie, şi-anume repede. Eu am fost
acolo când s-au predat ultima dată, şi-a fost o privelişte pe care merita s-o
vezi. I-am spus unuia dintre ei că era, de-acum, liber să-i tragă un şut
kaiserului, şi-am repetat de mai multe ori, dar îmi răceam gura degeaba. Ăla
nu pricepea o iotă de engleză – cel puţin, aşa pretindea. Cu ăştia, n-ai cum
să ştii, niciodată.
Tot ce-şi dorea Thomas era să lucreze. În fiecare dimineaţă, după ce-i
găseau câte un loc unde să stea jos, Katia şi Erika se plimbau de jur-
împrejurul punţii, aruncându-i câte o privire, de fiecare dată când treceau
prin dreptul lui. Odată, într-o după-amiază însorită, când i-a oferit ei locul
lui, Katia s-a scandalizat, aproape, spunând că ea se dăduse peste cap să
găsească un scaun de pe care să poată el scrie, nu ca să facă ea plajă la
soare.
Ideea că viaţa lui se contopea cu viaţa lui Goethe nu-i trecuse prin minte
până atunci, dar probabil că-i fusese prezentă mereu în subconştient, ca un
curent subacvatic. Trebuie că de aceea cartea se lungise, iar el pusese atât de
mult suflet în ea. Doar era povestea unei iubiri practic imposibile, a unei
dorinţe la bătrâneţe. Când şi-a ridicat privirile şi s-a uitat peste oceanul care
se întindea la nesfârşit, i-au revenit în minte nume, şi apoi chipuri – Armin
Martens înroşindu-se, Willri Tempe gol-puşcă, Paul Ehrenberg aplecându-
se către el cu vino-ncoace, Klaus Heuser cu buzele lui moi.
Dacă Paul ar fi fost în faţa lui atunci, sau chiar dacă l-ar fi întâlnit pe
Klaus pe acel vapor, pasager şi el, ce le-ar fi spus, şi unuia, şi celuilalt?
Dacă s-ar fi găsit cu toţii în bezna de pe punte, după cină, cu tot restul
pasagerilor în jur, ce mesaj ar fi citit în ochii lor? A oftat şi s-a gândit la
cum îl ţinuse pe Klaus în braţe, cum îi simţise inima bătând mai tare şi cum
i se accelerase lui însuşi respiraţia.
Katia şi Erika s-au apropiat, iar soţia lui l-a întrebat la ce se gândea.
— La carte, i-a răspuns. Cum să fac să iasă bine secţiunea la care scriu
acum.
În ultimele câteva zile de traversare, aglomeraţia de pe vas devenise din
ce în ce mai greu suportabilă, şi apa de spălat se împuţinase vizibil. Cei doi
englezi din cabina lui Thomas deveniseră şi ei parcă mai vorbăreţi.
— Ai văzut cum îl cocoloşesc pe neamţul ăsta nevastă-sa şi fie-sa?
— Eu nu eram sigur dacă fata aia a lui e bărbat sau femeie. M-ar mira să-
i dea voie americanii să intre în ţara lor.
Thomas şi-a notat cuvântul cocoloşesc în carnetul lui de însemnări, dar
nici Erika, nici Katia n-au putut să-i spună ce însemna.
Erika făcuse cerere ca lor să li se dea prioritate la coborâre, când vasul e
tras la chei. În timp ce se îndreptau dinspre vapor spre clădirea vămii,
urmăriţi cu privirile de pasagerii epuizaţi, care erau ţinuţi pe loc, pentru ca
el, nevasta lui şi fiica lui s-o poată lua înaintea tuturor, Thomas a simţit în
ceafă o căutătură ostilă generalizată. Şi-a reamintit de nopţile acelea de la
München, din anii de după revoluţie, când el şi Katia coborâseră treptele
operei şi-l văzuseră pe chauffeur aşteptându-i, cu etola de nurcă a Katiei şi
paltonul lui cel gros peste braţ. Când i-a zărit, mulţimea de afară, sărăcită de
inflaţia galopantă, s-a uitat la ei cu nişte resentimente care ardeau mocnit.
Îi trecuse prin minte, şi nu o dată, că Adolf Hitler s-ar fi putut afla, foarte
bine, în acea mulţime de la München. Poate că nu-şi putea permite un bilet
la operă în acei ani, dar poate că aştepta să vadă: nu cumva găsea vreun
bilet pe care să-l fi vândut cineva în ultimul moment? Pe timp de iarnă, la
München, i s-ar fi făcut frig să stea proţăpit acolo, pe stradă. Şi atunci i-ar fi
putut vedea pe soţii Mann, îşi imagina Thomas, venind cu chauffeur-ul
după ei, amândoi impunători, distanţi, demni, conştienţi de statutul lor în
acel oraş, făcându-le semn cu capul unora, salutându-i pe alţii, după cum le
dicta poziţia în fiecare moment. În serile când se cânta Wagner, Hitler va fi
fost disperat să asculte şi el fie Lohengrin, fie Maeştrii cântăreţi, fie
Parzifal. Şi-i va fi văzut pe cei care-şi plătiseră biletele cu mult înainte, sau
care-şi aveau loja proprie rezervată în sala operei, coborând acolo, în faţă,
din automobile, perfect îmbrăcaţi pentru acea ocazie, în timp ce el era
nevoit să se piardă în bezna nopţii.
Frământând asemenea gânduri în cap, Thomas le-a urmat pe Katia şi
Erika spre controlul paşapoartelor, bagajele lor fiind aduse după ei de un
hamal. Odată verificate documentele de identitate şi vizele, nimeni nu s-a
mai gândit să le inspecteze şi valizele. Îi aştepta o maşină, trimisă de familia
Knopf. După ce şi-au încărcat valizele în portbagaj, Erika le-a spus că ea se
ducea să stea la New York. Trebuia să-l vadă pe Klaus, a zis. Acum, când
Marea Britanie se afla în stare de război cu Germania, ei doi aveau planuri
de făcut.
— Ştii unde e Klaus? a întrebat-o mama ei.
— Auden e-n Brooklyn. El ştie precis unde e Klaus.
Erika îşi făcuse deja o valijoară pentru şederea la New York; restul
bagajului putea merge cu părinţii ei la Princeton. Thomas şi-a dat seama că
fiicei lui avea să-i lipsească lupta pe care o dusese în favoarea lui. În locul
Erikăi, atât de activă şi de nervoasă mereu, acasă îi aştepta Elisabeth, un
monument de calm. I s-au umezit ochii numai la gândul că era ultima dată
când aveau s-o mai găsească pe Elisabeth acasă.
— Nu plânge, i-a spus Erika. Uite c-am ajuns în siguranţă. Nici mie nu
mi-a plăcut zborul ăla pe deasupra Germaniei.
— Vrei tu să-i spui lui Klaus c-ar face bine să dea un telefon? a întrebat-o
Katia. Sau, şi mai bine, să vină să stea la noi. Dacă are timp.
— Am chiloţii ăia galbeni, caraghioşi, pentru el. O să-i spun că sunt un
cadou de la noi toţi.
 Câteva zile mai târziu, Thomas a luat un tren personal până la Trenton, ca
să se urce acolo în expresul care venea de la Boston spre sud, cu destinaţia
Washington, şi oprea în oraşul-capitală al statului New Jersey. Maşina
trimisă după el de Agnes Meyer aştepta în faţa gării. În ajun, doamna Meyer
ezitase între a le cere, lui şi Katiei, să vină la casa ei de la ţară, pentru o
şedere mai lungă, şi a insista ca Thomas, el singur, să vină până la
Washington şi să tragă la ea şi la soţul ei acasă, pentru o singură noapte.
Până la urmă, optase pentru a doua variantă.
— Agnes Meyer e genul de femeie care se iveşte acolo unde se poartă un
război sau războiul este întruna o ameninţare, a zis Katia. Numai că, de
obicei, lucrează ori ca matroană de bordel, ori ca trăgătoare de elită.
Thomas ştia că trebuia s-o întrebe pe Agnes Meyer, cât ar fi fost în vizită
la ea, cum puteau fi obţinute vize pentru Golo şi pentru Heinrich şi soţia lui,
şi cum puteau fi urgentate vizele pentru Monika şi soţul ei. Voia să stea de
vorbă cu Agnes şi despre poziţia lui în America şi cum ar fi putut ea să se
îmbunătăţească, în situaţia în care el ar fi obţinut cetăţenie americană. Avea
o listă în buzunar de scriitori din Europa care aveau o nevoie disperată de
ajutor, unii doar de ajutor financiar, dar alţii şi de sprijin pentru a putea
emigra în Statele Unite, dacă se întâmpla cumva ca Olanda sau Franţa să fie
invadate de germani. Când se întorsese la Princeton, găsise acolo multe
scrisori sfâşietoare de la tot atâţia artişti germani înnebuniţi, mulţi dintre ei
evrei, strigând cu toţii după ajutor. Unele scrisori îi fuseseră trimise direct
lui, la Princeton, pe altele i le redirecţionase Knopf. Toţi expeditorii lor
credeau că el avea puterea de a-i salva.
Nu ştia nimeni că el, de fapt, nu avea nici o putere. Avea o vagă relaţie cu
preşedintele Roosevelt şi o slujbă la Princeton, dar ele nu-i foloseau la
nimic, dacă era vorba de obţinut vize pentru orişicine. În schimb, amiciţia
lui cu Agnes Meyer putea fi cu totul altceva. Îi putea cere ajutorul, măcar
atât, ceea ce nu simţea câtuşi de puţin că i-ar fi putut cere lui Roosevelt.
Dacă era nevoie s-o linguşească pe femeia la care se ducea în vizită, o făcea
şi pe asta – doar se ducea de bună-voie să-şi petreacă un timp cu ea, îi
permitea să-i traducă discursurile, o asculta, când îl învăţa despre ce ar fi
trebuit să scrie. Ba chiar, era gata să cocheteze cu ideea că Agnes Meyer ar
fi putut scrie o carte despre opera lui.
 Dar, în schimb, era hotărât s-o facă şi el pe ea să asculte ce avea să-i
spună şi să-i acorde ajutorul pe care urma să i-l ceară. Cum Agnes Meyer
nu asculta niciodată pe nimeni, simplul fapt de-a o face să fie atentă nu era
deloc simplu.
Gazda îl aştepta în salonul ei uriaş. Când a început să-i vorbească, lui
Thomas i-a fost limpede că ea îşi petrecuse dimineaţa pregătindu-se pentru
ce avea să-i spună lui. I-a făcut semn să se aşeze faţă-n faţă cu ea, din câte
şi-a dat seama Thomas, pe post de public şi mai puţin de musafir.
— Aşa, deci. Trebuie să aveţi grijă să nu pomeniţi cumva despre intrarea
Americii în război. Este ceva ce nimeni nu vrea să audă, şi cu atât mai puţin
de la cineva care nici măcar nu este american. Sper că le veţi transmite acest
lucru şi fiicei dumneavoastră celei mari, şi fiului dumneavoastră celui mare.
America va hotărî singură ce direcţie va lua. Pentru moment, a hotărât să
urmărească şi să aştepte, aşa încât asta vom face cu toţii. Deocamdată, cred
că un roman despre Goethe va fi bine primit aici. Nu de toată lumea,
bineînţeles. Abia aştept să-l văd şi eu, dar sper că traducerea nu va fi
mutilată, ca de obicei, de acea doamnă Lowe-Porter, aşa-zisa traducătoare a
dumneavoastră. Mi-aş dori să se dedice vreunui scriitor mai puţin important
– lui Hermann Broch, de pildă, lui Hermann Hesse, lui Hermann Brecht.
— Nu cred că pe Brecht îl cheamă Hermann.
— Nici eu. Am glumit.
— Soţia mea şi eu, şi Erika, vă suntem foarte recunoscători pentru
ajutorul pe care ni l-aţi oferit, ca să ne întoarcem în America.
— Nu mâncaţi prea mult acum, pentru că urmează prânzul. Deşi vă place
marţipanul, din câte ştiu. Păi cui nu-i place? Dar nu înaintea mesei de prânz.
Poate doar un fursec, cu nişte ceai.
— Cred că v-aţi săturat să vă tot cer favoruri, a început să-i spună
Thomas.
— Colectarea de fonduri este acum noua industrie americană, a zis
Agnes Meyer. I-am spus asta şi soţului meu, săptămâna trecută. Muzeul
ăsta, muzeul ăla, o comisie, altă comisie, un refugiat, alt refugiat. Toţi şi
toate la fel de îndreptăţiţi, bineînţeles.
Thomas ar fi preferat ca nu numai el şi Agnes, ci şi soţul ei să ia masa de
prânz. În ciuda faptului că el era un ins cu vederi obtuze, simplul fapt de a-l
avea şi pe Eugene Meyer în aceeaşi cameră o făcea să fie distrată pe Agnes
şi să-i vină mai greu să întrerupă atât de repede ori să schimbe subiectul atât
de grăbită.
A fost dezamăgit când Agnes i-a spus că soţul ei lipsea din oraş, drept
care şi la cină aveau să fie numai ei doi, pe lângă faptul că urma un prânz
numai à deux.
Îi venea greu şi lui să-şi imagineze numai că şi-ar fi petrecut cu Agnes
Meyer, sau în preajma ei, toată după-amiaza. I-a spus că simţea nevoia să
lucreze câteva ore în camera lui, de unul singur, fiindcă era pe punctul de a-
şi finaliza romanul.
— Bine, atunci. Vi se va părea perfectă această casă. Nu vă deranjează
nimeni. Voi da instrucţiuni foarte stricte, şi va fi o linişte desăvârşită.
Servitorii ştiu deja că un celebru scriitor locuieşte la noi. Chiar azi-
dimineaţă i-am adunat pe toţi şi le-am comunicat. Aţi face bine să vă
gândiţi întotdeauna că puteţi veni aici, când aveţi mult de lucru. Iar eu aş
trimite un mesaj, în atenţia soţiei dumneavoastră, informând-o că sunteţi
aici. Toate comodităţile moderne, după cum vedeţi, le avem şi aici, plus că
veţi putea să vă izolaţi cu totul. Şi soţul meu lucrează adesea până târziu.
În timpul mesei de prânz, Thomas nu a reuşit să avanseze deloc în
discuţia cu Agnes Meyer, care nu voia să vorbească decât despre ce carte ar
fi putut ea să scrie despre opera lui în contextul istoriei şi al culturii
germane.
— Atât de puţină lume ştie aici orice e de ştiut despre cultura europeană,
sub orice formă ar fi ea. Drept care, imaginaţi-vă cât de puţine lucruri se
ştiu despre Faust, sau Goethe – iar despre Liga Hanseatică68, de pildă, ce să
mai vorbim.
Lui Thomas nu-i rămânea decât să încuviinţeze din cap şi să se arate de
acord, scoţând câteva interjecţii scurte şi solemne. Începuse deja să
jinduiască după solitudinea pe care i-o promisese gazda. S-a ridicat de la
masă, când ea era în mijlocul unei fraze, sperând să nu se simtă ofensată,
dar el unul nu mai putea suporta. Şi s-a decis, chiar în acel moment, că, aşa
cum ea îşi pregătise fiecare vorbă pe care i-o spusese la prânz, la fel avea să
procedeze şi el, dar la cină.
Coborând scara impunătoare, ca să meargă la cină, şi-a dat seama că era
destul de impresionat de opulenţa casei, de stofele bogate şi de mobila
solidă, chiar şi de pictorii americani timpurii, pe care gazda îi colecţiona cu
atâta grijă, de covoare şi de lemnul atât de lustruit. I-a trecut prin minte, preţ
de-o clipă, că aproape că-i plăcea de Agnes Meyer însăşi. Cu aerul ei
dominator, îi amintea de o Germanie veche, de mătuşa lui, de bunica lui, de
adunările de la Lübeck, din casa unde crescuse tatăl său. Pentru că aveau
atât de puţin control asupra lucrurilor, femeile de acolo apucau şi nu mai
lăsau din gheare tot ce le cădea la îndemână. Servitorii trăiau întruna cu
frică de ele, iar bucătăreasa era mereu sub o atentă supraveghere.
În viitor, s-a gândit, poate după ce se sfârşea războiul în curs, femei
precum Agnes Meyer precis ar fi căpătat mai multă putere. Erika, i-a trecut
prin minte, ar fi făcut o bună pereche cu ea, pornind amândouă să rezolve
cine ştie ce sarcină plină de nobleţe. A zâmbit la gândul că Agnes şi fiica lui
şi-ar fi putut intersecta orbitele. Împreună, ar fi putut conduce lumea
întreagă.
La cină, Thomas a constatat, o dată în plus, cât de intimidantă putea fi
Agnes Meyer, care a îndreptat conversaţia către teme care o interesau numai
şi numai pe ea, neîngăduind nici o deviaţie. A vorbit despre părinţii ei, care,
la fel, emigraseră din Germania, despre cât de conservator era tatăl ei şi cât
de grea le fusese viaţa într-un apartament înghesuit din Bronx, nevorbind
între ei decât limba germană. Tatăl ei fusese de părere, i-a spus Agnes, că ea
trebuia să rămână cu ei, acasă, şi să-şi cultive abilităţile domestice, până
când se mărita. Se opusese cu îndârjire ca ea să meargă să studieze la
Colegiul Barnard69. Şi atunci, Agnes depusese cerere pentru o bursă şi-şi
luase diverse slujbe cu jumătăţi de normă, cu care-şi plătise propria
educaţie. Nu le ceruse părinţilor ei ajutorul sub nici o formă.
— Nu le eram datoare cu nimic, a zis ea, şi asta însemna că puteam face
orice-mi plăcea mie. Am putut merge la Paris. Am putut lucra în redacţia
unui ziar. M-am putut mărita, fără să le cer lor permisiunea. Orice am vrut.
Thomas a înţeles că nu avea nici o şansă, dacă o întrerupea, dacă încerca
să mute discuţia la problema vizelor. S-a întrebat dacă nu era cazul să-i
scrie un bilet şi să facă în aşa fel încât să-i fie trimis la ea în cameră, când s-
ar fi retras, în acea seară, după care să fi încercat să stea de vorbă cu ea
dimineaţa, până nu pleca înapoi către Princeton.
 Odată cina terminată însă, Agnes a zis că poate ea vorbise destul.
— Nu mi se întâmplă în mod curent să-mi ţină companie cel mai distins
om de litere din lume, a recunoscut. În general, sunt numai prietenii soţului
meu, care sunt nişte oameni mărginiţi, cu neveste încă şi mai limitate.
Recent, când am fost lăsată să am grijă de un grup de astfel de soţii, mă
gândeam să le cer servitorilor să trimită după nişte gaz toxic.
Thomas a zâmbit. Agnes Meyer s-a ridicat şi s-a dus la un birouaş din
colţul încăperii, de unde s-a întors cu un stilou şi un dosar.
— Aşa, deci. Dumneavoastră credeţi că eu nu ascult. Ba da, chiar ascult.
Astăzi, de pildă, mai devreme, când aţi pomenit de nişte favoruri.
Thomas a încuviinţat din cap.
— Fiul dumneavoastră, Michael, e la Londra cu logodnica lui, şi
amândoi au vize pentru Statele Unite. Am înţeles că el cântă la violă, şi
probabil că-i voi putea găsi de lucru la vreo orchestră americană. Fiica
dumneavoastră şi soţul ei ungur sunt la Londra, şi vă pot asigura că şi lor le
vor ieşi vizele în foarte scurt timp. Stă în puterea mea să fac să se întâmple
acest lucru. Dar celălalt fiu al dumneavoastră, Golo, este în Elveţia, şi
fratele dumneavoastră, cu a doua lui soţie, sunt în Franţa – şi ei, toţi trei,
încă nu au vize, aşa-i?
— Totul e foarte corect. Aveţi o memorie formidabilă.
— Pot să-i obţin o viză lui Golo, fără nici o dificultate. Va trebui ca
dumneavoastră să semnaţi nişte formulare cum că vă asumaţi integral
răspunderea pentru el, din punct de vedere financiar. Atâta tot. Şi atâta timp
cât rămâne aşa cum este, neînsurat.
— Îi transmit ceea ce-mi spuneţi.
— Acuma, în privinţa fratelui dumneavoastră. Îi putem obţine un
contract cu Warner Brothers. Odată semnat, ne putem ocupa de chestiunea
vizelor.
— Fraţii Warner sunt de acord să-i ofere un contract?
— Nu fratele dumneavoastră a scris Îngerul albastru70?
— El a scris romanul71 după care s-a făcut filmul.
— În cazul acesta, fraţii Warner îl vor considera o resursă. Cu un contract
de cel puţin un an.
— Sunteţi sigură că aşa ceva se poate aranja?
 — V-am dezamăgit eu vreodată? Agnes Meyer şi-a încrucişat braţele
peste piept, zâmbindu-i satisfăcută lui Thomas. Apoi a zis: Veniţi cu mine
în salon, unde ni se va aduce cafeaua.
Acolo, s-a aşezat aproape de el, pe canapea, cu dosarul pe genunchi.
— Ştiu că veţi dori un cec, a zis. Toată lumea care vine aici vrea un cec.
Pentru cine să fie?
— Sunt mulţi scriitori care au nevoie de ajutor.
— Pot să vă scriu un cec prin care să fie acoperite nevoile tuturor. Îl
completez pe numele dumneavoastră, şi veţi putea să-i finanţaţi pe cei care
au cea mai mare nevoie de bani.
— Unii se confruntă cu un pericol real.
— Vă rog, nu-mi cereţi altceva în cursul acestei vizite. Vă trimit cecul
mai târziu, la dumneavoastră în cameră.
— Vă rămân cu adevărat recunoscător.
— În anul care vine, cred c-ar trebui să faceţi un turneu de conferinţe. Vă
pot facilita eu contacte, dar esenţial este să nu cereţi nimănui din
Administraţie să declare război Germaniei. Aşa ceva nu trebuie să faceţi cu
nici un chip. America nu este în război. Puteţi vorbi despre ce doriţi, dar
preşedintele nu vrea să provocaţi agitaţie în popor. Are de câştigat nişte
alegeri anul viitor. Aşa încât, vrea de la dumneavoastră să nu spuneţi nimic
despre cum ar trebui să intre America în război.
— Preşedintele? De unde ştiţi asta?
— Eugene şi eu îl cunoaştem. Şi ştim cum gândeşte. Da, şi vă mai rog
ceva, încă o dată: puteţi să-i reamintiţi şi fiicei dumneavoastră, tot aşa, să nu
pomenească de asta? Lumea de-aici mă asociază pe mine cu
dumneavoastră, şi sunt acuzată eu de orice vorbă spusă de ea. Şi vorbeşte,
nu se-ncurcă! N-o întrece nimeni la vorbit.
— Are propriile opinii.
— Cu soţul ei, acela, se întâlneşte vreodată?
— Erika la New York.
— De la New York pleacă toate necazurile. Soţul meu spune asta, şi nu
de puţine ori. Lumea de-aici o dezaprobă pe fiica dumneavoastră, încă şi
mai mult decât pe fratele ei.
— Amândoi sunt foarte implicaţi.
 Agnes Meyer a oftat a disperare:
— Cred c-au arătat lucrul ăsta cu asupra de măsură, a zis, apoi a sorbit
din cafea, şi-a ţinut să verifice: Ne-am înţeles pe toate aceste puncte?
La căsătoria fiicei lui, în noiembrie, Thomas a demonstrat un
comportament impecabil. I-a strâns mâna lui Borgese, şi pe Elisabeth a
sărutat-o, sub privirile tuturor celor prezenţi la slujba ţinută în biserica din
campusul Universităţii Princeton.
Singurul factor iritant a fost Auden, care scrisese un poem cu această
ocazie – poem rămas, pentru Thomas, pur şi simplu de neînţeles – şi care,
după ceremonie, mergând cu el înapoi spre casa de pe strada Stockton, a
remarcat, zărindu-l pe Klaus undeva în faţa lor:
— Pentru un autor, fiii sunt un motiv de jenă. E ca şi cum personajele
dintr-un roman al dumneavoastră ar prinde viaţă. Ştiţi, mie Klaus îmi place,
dar unii oameni îi spun Subalternul Klaus, ceea ce e foarte crud, e mult,
mult prea crud.
Thomas n-a fost prea sigur de ce voia să însemne asta, şi l-a evitat pe
Auden tot restul acelei zile.
Katia o prevenise pe Erika să fie amabilă cu Elisabeth şi să nu-i spună
absolut nimic din ce ar fi putut s-o lezeze câtuşi de puţin. Erika le spusese
părinţilor că o prietenă de-a ei o văzuse pe Elisabeth la New York, cinând în
compania unui bărbat despre care prietena presupusese că era cel cu care
urma să se mărite în curând.
— Totul era numai lumânări, numai şoapte, numai romantism, zisese
Erika. Până când prietena mea s-a dus la ei, să-i felicite, şi a descoperit că
bărbatul era nimeni altul decât Hermann Broch. S-a văzut clar că nu le
convenea să fie văzuţi împreună. Elisabeth trage la scriitorii bătrâiori şi
emigraţi – asta se vede cu ochiul liber. Dacă stătea şi ea cuminte acasă, cu
tatăl ei, care e mai-mare printre ei toţi, ne-ar fi scutit de-o mulţime de
necazuri.
— E-ndrăgostită de Borgese, o asigurase mama lor. Sunt convinsă că
prietena ta s-a înşelat cu desăvârşire.
Pentru Crăciun, Thomas a cerut ca Elisabeth şi soţul ei să fie cazaţi în
spaţiul de locuit din podul casei, nevrând să dea nas în nas cu Borgese pe
coridor, prin jurul camerei lui.
 În prima dimineaţă, în timp ce stătea întins în pat, i-a ajuns la urechi cât
de sonor îşi dregea glasul şi tuşea Borgese într-o cameră de deasupra, totul
urmat de un robinet la care se dădea drumul. Şi-a dat seama că baia
repartizată perechii proaspăt căsătorite se afla chiar deasupra camerei lui.
La început, a fost numai sunetul apei care curgea din robinet, dar apoi a
venit şi cel inconfundabil al unui bărbat care urina în vasul de toaletă, iar
vehemenţa cu care-şi făcea treaba şi durata gestului în sine parcă au
străbătut podeaua până la urechile lui Thomas.
Imaginea lui Borgese cuprins de sentimentul uşurării din acest punct de
vedere i-a provocat greaţă. Nici măcar zgomotul apei trase la closet nu i-a
putut scoate din minte figura ginerelui său stând acolo sus, deasupra lui, în
ţinuta de noapte, şi urinând. S-a gândit că fiii lui fuseseră întotdeauna
discreţi în baie. Italianul acela, în schimb, s-ar fi zis că nu avea nici o
problemă să-şi facă simţită acut prezenţa.
În a doua dimineaţă a şederii lor, când Thomas era în camera lui de lucru,
Borgese a bătut la uşă, după care a intrat, ca să stea puţin de vorbă cu el, i-a
spus, adăugând că nu ştia ce să facă, de vreme ce femeile se duseseră toate
la cumpărături. L-a întrebat dacă voia nişte ceai. Thomas, pur şi simplu, n-a
ştiut ce să facă.
În cele patru ore dinaintea mesei de prânz, dacă-şi amintea el bine din
ultimii treizeci şi cinci de ani, efectiv nu fusese niciodată deranjat în camera
lui de lucru. Iar acum, individul ăsta, care se aşezase pe un scaun, faţă-n
faţă cu el, iarăşi l-a întrebat dacă voia ceai şi s-a interesat, din senin, dacă
avansa cum plănuise cu ce lucra, de parcă scrisul lui ar fi fost ceva ce putea
beneficia cumva dintr-un asemenea interogatoriu. Cum Thomas nu i-a
răspuns nici la o întrebare, nici la cealaltă, Borgese a luat o carte de pe birou
şi-a început să-i frunzărească paginile.
— Ce crezi că se va întâmpla în Franţa? l-a întrebat pe Thomas.
— N-am nici cea mai vagă idee, a zis el, abia ridicându-şi privirile spre
musafirul nepoftit.
— Eu cred că nemţii vor aştepta cu invazia până-n primăvară sau la
începutul verii. Dar de invadat, vor invada. Ţine minte ce-ţi spun. Vor
invada. Şi le va reuşi figura.
Thomas l-a privit de-acum tăios şi-a întrebat:
 — Cine ţi-a spus asta?
— E un sentiment al meu, i-a răspuns Borgese. Dar sunt convins că am
dreptate.
Studiindu-l, Thomas şi-a dat seama că precis Elisabeth se săturase de-a
binelea de Borgese. Îşi dorea ca ea şi mama ei, şi Erika, să se întoarcă de la
cumpărături mai repede, pentru ca bătrânul ăsta să fie rapid alungat din
camera lui de lucru şi să i se spună să nu mai intre acolo niciodată.
În ajunul Crăciunului, în timp ce masa era pregătită pentru cina festivă,
Erika îi vorbea tare lui Klaus de la telefonul de pe coridor, iar tatăl ei auzea:
— Te duci la Penn Station chiar acum şi te urci în primul tren care vine-
ncoace. Eu te aştept la Princeton Junction. Ba nu, în primul tren! Nu mă
interesează cu cine eşti. Poţi să ratezi cina, dar trebuie neapărat să fii aici la
deschiderea cadourilor. Am cumpărat eu şi cadourile tale. Am spus că asta o
să fac. Toate sunt împachetate. Nu trebuie să-ţi faci griji, Klaus, doar ţi-am
spus!
Când a sunat iar telefonul, după câteva momente, iarăşi a auzit cum Erika
îi spunea lui Klaus, încă o dată, că-l aştepta la tren şi că nu trebuia să-şi facă
griji, dacă nu ajungea la cina de Ajun.
Pe măsură ce ora cinei se apropia, şi familia îşi încheia pregătirile, în casă
domnea liniştea, iar mirosurile care veneau dinspre bucătărie umpleau
celelalte camere. Apropiindu-se de salon, lui Thomas i-au ajuns la urechi
sunetele făcute de cineva care se mişca înăuntru. Katia se afla în faţa
pomului de Crăciun, cu spatele la el. Rearanjase decoraţiunile cu gesturi
blânde, iar acum se apleca să grupeze mormanul de cadouri mai bine şi mai
ordonat sub pom. Nu şi-a dat seama că el o urmărea din priviri. Thomas ştia
că vestea sosirii totuşi a lui Klaus, fie şi după cină, şi faptul că a doua zi
avea să fie alături de ei, toţi ceilalţi, pentru soţia lui venise ca o uşurare.
S-a gândit să-şi dreagă, poate, glasul, ori să scoată vreun sunet oarecare,
dar a decis, brusc, să se retragă şi să meargă înapoi în camera lui de lucru,
până ar fi fost chemat la masă. I s-a părut că soţia lui ar fi preferat să
rămână singură la ce făcea ea cu pomul. Aveau să stea de vorbă mai târziu,
după ce se termina toată seara de Ajun. El ar fi desfăcut şampania cea bună,
pe care o pusese bine în frigider. Spera ca ei doi, şi numai ei, să ridice câte
un pahar în linişte unul către celălalt la finalul acelei seri, după ce toţi
ceilalţi se duseseră, într-un târziu, la culcare.

65. Trimitere la fostele teritorii coloniale olandeze din Oceanul Indian: Indonezia şi Surinamul de
astăzi şi fostele Antile Olandeze.
66. Aici e vorba de cea dintâi acţiune militară din ceea ce avea să fie Al Doilea Război Mondial:
invadarea Poloniei de trupele Reichului german, în ziua de 1 septembrie 1939, la o săptămână după
încheierea pactului sovieto-german de neagresiune reciprocă, zis Molotov-Ribbentrop (23 august
1939), şi a doua zi după ratificarea sa de către Sovietul Suprem.
67. Anglia şi Franţa au declarat război Germaniei pe 3 septembrie 1939, la două zile după
declanşarea invaziei germane în Polonia.
68. Denumire dată unei confederaţii medievale de comerţ şi apărare, încheiată între bresle
negustoreşti şi oraşe comerciale din vestul şi nordul Europei (în total, cam două sute de entităţi), al
cărei apogeu a fost atins în secolele XIII–XV.
69. Colegiu privat din cadrul universităţii newyorkeze Columbia, rezervat femeilor şi artelor
liberale, întemeiat în 1889 şi numit astfel după al zecelea rector al universităţii, Frederick Barnard.
70. Der blaue Engel, film german din 1930, în regia lui Josef von Sternberg (n. Jonas Sternberg,
1894−1969), cineast american de origine austriacă, având-o pe Marlene Dietrich în rolul principal.
Filmul a fost realizat concomitent în limbile germană şi engleză, vorbit de aceiaşi actori.
71. Romanul lui Heinrich Mann, din 1905, se intitula Professor Unrat (Profesorul Necurat).
 Capitolul 12
Princeton, 1940

A sunat telefonul şi n-a răspuns nimeni. Katia şi Gret îl scoseseră la

plimbare pe Frido, care nu avea decât şase săptămâni. Michael găsise trei
tineri muzicieni la Princeton, îşi luase viola şi plecase la o întâlnire cu ei. Şi
femeia care venea pentru gătit şi curăţenie încă nu sosise. Dacă ţârâitul
telefonului a continuat, s-a dus Thomas, până la urmă, să răspundă, numai
că apelul s-a întrerupt înainte să apuce el să ridice receptorul.
De multe ori primea telefoane de la universitate, prin care i se cerea să ia
parte la dineuri sau recepţii. Katia îşi făcuse un fel al ei propriu de a
răspunde unor asemenea invitaţii. Printre apropiaţii lor, numai Klaus la New
York, Elisabeth la Chicago, Agnes Meyer la Washington şi familia Knopf,
tot la New York, aveau numărul de telefon al casei lor de la Princeton. Cu
toţii, credea Thomas, puteau să mai sune o dată.
Înaintea mesei de prânz, el era sus şi-şi schimba încălţările, când a
început iar să sune. A răspuns Katia. Thomas a stat şi ascultat-o cum intona
numărul cu cel mai bun accent al ei în limba engleză, îndelung studiat. Pe
urmă, n-a mai zis nimic o vreme. Brusc, a început să scoată nişte icnete
profunde, apoi a repetat de mai multe ori.
— Cine sunteţi? De unde ştiţi asta?
Până să ajungă Thomas, Michael şi Gret erau deja lângă ea. Când a
încercat să-i spună ceva, Katia l-a dat la o parte cu un gest din mână.
— De unde sunaţi? l-a întrebat pe cel de la capătul celălalt al firului. N-
am auzit niciodată de ziarul acela, i-a spus apoi. N-am fost niciodată la
Toronto. Sunt de naţionalitate germană şi locuiesc la Princeton.
Când Michael a făcut un gest, ca să ia receptorul de la mama lui, Katia
nici nu l-a băgat în seamă.
— Da, fiica mea este doamna Lányi, da, doamna Monika Lányi. Da,
soţul ei este domnul Jenö Lányi. Puteţi vorbi mai lent? Şi iar a icnit: Cum,
City of Benares72? Da, vasul acela este. Dar am primit veşti ferme c-a plecat
din port în siguranţă. Se îndreaptă spre Quebec.
Iritată, le-a făcut semn celorlalţi să se dea mai înapoi şi să-i lase puţin
spaţiu.
— Dar nu ne-a spus nimeni nimic despre aşa ceva. Cred c-ar fi luat
cineva legătura cu noi, dacă s-ar fi întâmplat orice de felul ăsta – şi s-a
încruntat, de cât de atent asculta răspunsul. Pot să vă rog să-mi spuneţi ceva
foarte clar? – şi a ridicat vocea: Dacă nu ştiţi, spuneţi-mi aşa. Fiica mea e-n
viaţă?
S-a pătruns cu mare atenţie de ce i se spunea, încuviinţând din cap. S-a
uitat la Thomas cu un aer grav.
— Soţul ei e-n viaţă? Thomas a privit cum expresia de pe chipul Katiei s-
a întunecat. Sunteţi sigur? a întrebat ea, şi brusc a părut iritată de cel cu care
vorbea. Ce mă întrebaţi? a zis, pe un ton răstit. Dacă am ceva de comentat?
Mă-ntrebaţi dacă am ceva de comentat? Nu, nu am nimic de comentat, şi
nu, nici soţul meu nu are nimic de comentat. Nu, el nici nu-i aici.
Thomas i-a mai auzit vorbele celui care sunase, şi când a văzut-o pe
Katia punând receptorul înapoi în furcă.
— Un ins de la un ziar din Toronto, a zis ea. Monika e vie. Vaporul a fost
torpilat. A stat în apă, Monika, multă vreme. Dar el e mort, Jenö al ei a
murit.
— Vaporul s-a scufundat? a vrut să ştie Michael.
— Tu ce crezi că s-a întâmplat? Vaporul a fost torpilat de germani. Ar fi
trebuit s-o punem să facă mai demult călătoria, când ar fi fost mai sigură
traversarea.
— Dar ea măcar e teafără, a zis Gret.
— Aşa zicea omul ăla, i-a răspuns Katia. În schimb, Jenö s-a înecat.
Undeva, în mijlocul Atlanticului. Mi-a spus foarte clar individul. Îi ştia
după nume.
— De ce n-a sunat nimeni? s-a întrebat Michael cu voce tare.
— Pentru că ştirea-i proaspătă. N-o să mai fie proaspătă prea mult, şi-
atunci o să sune telefonul, de n-o să se mai oprească din sunat. Katia s-a
îndreptat spre Thomas şi s-a oprit lângă el: Ce curios este că nu suntem
pregătiţi pentru aşa ceva. Foarte curios că ne ia prin surprindere.
Trebuia s-o sune şi ei pe Elisabeth fără întârziere, a opinat Katia, ca să-i
dea vestea, înainte să afle din altă parte. Şi Erikăi trebuia să-i telegrafieze,
la Londra, cerându-i s-o ajute pe sora ei oricum putea, deşi nu erau siguri
dacă Monika fusese dusă în Canada sau trimisă înapoi în Anglia.
Întrebată ce-ar fi fost de făcut cu Klaus, mama lui a oftat. Nu mai
auziseră nimic despre el de ceva timp. Ea însăşi telefonase la hotelul unde
stătea Klaus, la New York, dar i se spusese că se mutase de acolo. Thomas a
propus ca ea să încerce să ia legătura cu Klaus, folosindu-se de adresa lui
Auden.
După ce Michael a plecat să expedieze telegramele, Thomas şi Katia s-au
hotărât să ia puţin aer. Puteau s-o anunţe pe Elisabeth şi mai târziu. Şi-au
făcut plimbarea prin campusul universitar, în atmosfera tomnatică blândă.
— Imaginează-ţi cum e să te afli în mijlocul oceanului, a zis Katia. Să te
ţii de-o scândură timp de douăsprezece ore. Sau cum e să-ţi vezi soţul că se
duce la fund şi nu mai iese la suprafaţă.
— Asta ţi-a spus canadianul acela?
— Aşa a zis. N-o să uit niciodată. Cum o să-şi mai revină Monika,
vreodată, din aşa ceva?
— Trebuia s-o luăm cu noi, când ne-am îmbarcat la Southampton, a zis
Thomas.
— N-avea viză de Statele Unite.
— Eu am crezut că era în siguranţă, odată ce vaporul pleca de la ţărm. De
fapt, m-am şi simţit uşurat.
Katia s-a oprit o clipă şi a lăsat capul în jos.
— Aşa m-am simţit şi eu, a zis. Ce mare prostie pe noi!
De dimineaţă, au primit un răspuns din partea Erikăi, în care le spunea că
Monika urma să fie dusă în Scoţia şi că ea era gata să se ducă până acolo, s-
o găsească şi să aibă grijă ca sora ei să fie bine îngrijită. Mai scria în
telegramă că nu ştia unde era Klaus. Înaintea mesei de prânz, a sosit o
telegramă de la Auden, care-i anunţa că încerca să dea de Klaus.
Elisabeth a telefonat de mai multe ori, în cursul zilei, şi-a vorbit cu mama
şi cu tatăl ei.
Ori de câte ori suna telefonul, intrau cu toţii în alertă, crezând c-ar fi
putut primi veşti, şi ascultau atenţi din pragurile camerelor. Cu toate că
vestea despre vasul torpilat al Monikăi apăruse în ziare, inclusiv că ea se
afla pe acel vas, nimeni de la Princeton nu-i sunase, nici nu venise la ei
acasă. Era ca şi cum ar fi adus războiul cu ei, în acel oraş universitar paşnic.
Înaintea cinei, când s-au adunat cu toţii în camera de zi, Michael i-a
întrebat dacă putea să le cânte ceva. Le-a prezentat piesa ca fiind partitura
de violă a părţii lente dintr-un cvartet de Arnold Schoenberg73. Când a
început să cânte, lui Thomas i-a trecut prin minte că suna ca un roi de ţipete
acoperite de un sunet mult mai necruţător, pe care abia dacă se putea forţa
să-l asculte, atât de intens era.
Câteva zile mai târziu, a sosit o telegramă din partea Erikăi, de la Londra:
„Monika în recuperare. Deocamdată rămâne în Scoţia. Slăbită. Klaus în
siguranţă la New York. Întristat.“
— Presupun că vrea să spună că Monika e slăbită, şi Klaus întristat, a
comentat Michael.
După nici o oră, au primit încă o telegramă, de astă-dată de la Golo:
„Îmbarc pe Nea Hellas de la Lisabona la New York pe 3 octombrie. Cu
Heinrich şi Nelly şi soţii Werfel. Varian e o stea.“
— Soţii Werfel… cine sunt? a vrut să ştie Michael.
— Alma, soţia lui Mahler, s-a măritat cu Franz Werfel. Este al treilea soţ
al ei, a zis Thomas.
— Ea va fi o companie minunată, a zis Katia. Mai bună decât Nelly, mă
gândesc. Eu, cel puţin, speram ca Nelly să-şi fi găsit vreun alt refugiu.
— Presupun că soţii Werfel vor avea unde să meargă, după ce sosesc, a
zis Thomas.
— Şi eu presupun la fel, a întărit Katia.
— Dar steaua asta, Varian, cine e? a întrebat iar Michael.
— Varian Fry, de la Comitetul pentru Salvarea de Urgenţă74, a zis iar
Thomas. El a întreprins toate diligenţele necesare pentru a-i scoate de acolo.
Este un tânăr de-a dreptul extraordinar. Până şi Agnes Meyer îi laudă
eficienţa şi viclenia.
Uitându-se la Katia, Thomas şi-a dat seama că şi ea se gândea la acelaşi
lucru. De vreme ce atacau vasele transatlantice, ar fi putut foarte bine să-şi
îndrepte atenţia criminală, germanii, spre orice vas, cu care ar fi putut
călători Golo, Heinrich şi Nelly. Poate că diferenţa stătea, i-a trecut prin
minte lui Thomas, în faptul că vasul Monikăi, City of Benares, avea ca
destinaţie Canada. Probabil c-ar fi fost mai puţin dispuşi, aceiaşi germani,
să atace un vas cu destinaţia New York. Chiar şi aşa, scufundarea vasului pe
care se afla Monika făcea întreg Atlanticul să pară periculos. Oftatul de
uşurare, la vestea că Golo şi ceilalţi erau în siguranţă, mai avea de aşteptat,
până când ar fi ajuns cu toţii teferi la New York şi-ar fi coborât de pe vapor.
Thomas spera că fiul său Golo nu auzise că Monika fusese pe vasul celălalt,
City of Benares.
Au decis că era cazul să meargă la New York şi să stea la hotelul Bedford
pentru o noapte, înainte de a-i lua în primire pe Golo, Heinrich şi Nelly de
la bordul vasului şi a-i aduce pe toţi la Princeton.
Când Thomas a spus că voia să ajungă înaintea mesei de prânz, Katia s-a
declarat surprinsă că el era gata să-şi încalce programul matinal de lucru.
— Vreau să cumpăr nişte discuri, a zis Thomas.
— Mai pune ceva, dacă vrei să mă surprinzi, i-a întors ea vorba.
— Dă-mi un indiciu.
— Haydn, eventual, a zis ea. Nişte cvartete sau muzică de-a lui de pian.
Ar fi şi frumoase şi n-ar face nici un rău nimănui.
— De-asta le vrei?
Soţia lui a zâmbit şi-a zis:
— Îmi aduc aminte de vară.
— Am simţit ceva îngheţat în vântul de azi, a zis Thomas, şi m-am gândit
c-ar fi bine şi frumos dacă am trăi undeva mai cald.
— Michael, Gret şi copilul se mută pe Coasta de Vest. Iar Heinrich va fi
la Los Angeles.
— Şi Nelly? a vrut să ştie Thomas.
— Nici să n-o pomeneşti pe Nelly. Mi-e groază numai la gândul c-am
putea împărţi vreun acoperiş cu ea.
După ce şi-au luat prânzul la hotelul Bedford, Thomas a plecat singur cu
taxiul înspre centru, spunându-i şoferului să-l ducă la intersecţia cu
Bulevardul Şase, de unde mai avea de mers câteva străzi până la magazinul
cu pricina. La Princeton era, de obicei, în gardă, pentru că ştia că putea fi
observat şi recunoscut oriunde. Acolo, în schimb, pe străzile acelea înguste,
care-i aminteau de vreun oraş european oarecare, putea să-şi lase privirile să
se îndrepte către oricine trecea pe lângă el. Chiar dacă toţi cei cu care se
încrucişa pe trotuar erau preocupaţi şi distanţi, ştia sigur că, până la urmă,
tot ar fi văzut vreun tânăr venind către el, i-ar fi atras privirile pentru o clipă
şi nu s-ar mai fi temut să se uite la el direct şi apăsat – nu şi-ar mai fi ascuns
interesul.
Şi viaţa comercială a străzii, atât de însufleţită, avea propria ei
senzualitate. Se putea opri în faţa vitrinelor sau cufunda în starea generală
de febrilitate, ferindu-se, când vedea că erau descărcate mărfuri dintr-un
camion, în faţa unui magazin. Majoritatea celor de pe străzile pe care trecea
erau bărbaţi. Atâta plăcere găsea Thomas în a-i studia, încât aproape că a
trecut de magazinul de discuri, fără să-şi dea seama.
De la ultima lui vizită la magazinul cu pricina, ţinea minte că fusese ca
un copil înconjurat de lucruri pe care şi le dorea din tot sufletul, fără putinţă
de a le număra, la cât de multe erau. Şi mai ţinea minte cu câtă atenţie şi
curtoazie îl trataseră patronul magazinului şi asistentul lui, şi unul, şi
celălalt englezi.
Senzaţia de dorinţă care-l cuprinsese pe stradă şi-a găsit un alt azimut
printre miile de discuri din care putea să-şi aleagă.
Deşi a sunat un clopoţel, când a intrat, o vreme nu l-a întâmpinat nimeni.
A observat cât de ticsită era încăperea mare şi pătrată, în care cutiile cu
discuri stăteau îngrămădite peste tot. Când s-a ivit proprietarul dintr-o
încăpere adiacentă, purtând, i s-a părut lui Thomas, acelaşi costum cenuşiu,
fără nici o formă, pe care-l avusese şi prima oară când intrase el în magazin,
s-au privit unul pe celălalt şi n-au spus nimic, nici unul. Patronul trebuie să
fi avut jumătate din vârsta lui, dar asta nu a slăbit cu nimic legătura formată
între ei. Uitându-se iar de jur-împrejur, Thomas a fost convins că erau mai
multe discuri acolo decât la ultima lui vizită.
— De ce toate acestea? l-a întrebat pe cel care-i venise în întâmpinare,
făcând un semn cu mâna, care se referea la cantitatea uriaşă de marfă
expusă.
— Afacerea n-a mers niciodată aşa de bine, cum pare să meargă în acest
moment. Înseamnă că America va intra curând în război. Oamenii îşi fac
stocuri de muzică, pentru când va veni războiul.
— Muzică veselă?
— Nu. Vor de toate felurile. De la opere bufe la recviemuri.
Thomas i-a privit omului buzele de un roşu sângeriu, în contrast cu
albeaţa feţei. I s-a părut amuzat de ideea războiului. Şi-a pus întrebarea
unde i-o fi fost asistentul.
— Acelea nu sunt pentru dumneavoastră, i-a spus negustorul. Doar dacă
nu v-aţi mutat brusc interesul către swing.
— Swing?
— Mai demult, erau de folos pentru plata facturilor, dar acum nu fac
decât să ocupe locul degeaba. Numai mese de Bach, muzică de violoncel şi
piese de Schubert se caută. Am un om care colectează toate înregistrările
pieselor lui Hugo Wolf75. Acum un an, aveam un disc aici cu lieduri de
Wolf, pe care se aduna praful de cinci ani.
— Nu m-a încălzit niciodată Wolf, a zis Thomas.
— Şi totuşi, viaţa lui a fost incitantă. Compozitorii au vieţi mai
interesante decât scriitorii. Nu-mi dau seama de ce-i aşa. Poate numai dacă
a dumneavoastră poate trece drept interesantă.
Îi reamintea lui Thomas, de fapt, că ştia foarte bine cu cine avea de-a
face.
— Buxtehude aveţi? a vrut să ştie Thomas.
— Nimic nou aici, a zis proprietarul. Aceeaşi muzică plicticoasă de orgă.
Muzica vocală n-a înregistrat-o nimeni. M-aşteptam să apară Membra Iesu
Nostri76, dar nu e nici un semn că s-ar găsi pe undeva. Ştiţi, am cântat şi eu
în ea.
— Unde anume?
— La catedrala din Durham, în Anglia.
În acel moment, s-a ivit şi asistentul patronului, şi a zis direct, fără nici o
introducere:
— Am un prieten care a fost la una dintre conferinţele dumneavoastră de
la Princeton.
Thomas a devenit conştient de obrajii lui rozalii şi de părul blond.
— Nu cred c-am făcut cunoştinţă după nume, i-a spus tânărului.
— Henry, au zis şi proprietarul magazinului, şi Henry însuşi,
concomitent.
— Pe amândoi vă cheamă Henry?
— Pe el, Adrian, a zis Henry, arătând către şeful său.
Privirea patronului se făcuse şi mai ironică, mai penetrantă, acum, după
ce căpătase şi o identitate.
— Dar Schoenberg? a vrut să ştie Thomas.
— E la mare vogă, i-a răspuns Adrian. Săptămâna trecută, un cuplu în
vârstă de protestanţi convinşi au intrat aici, la noi, şi au cumpărat Pelleas şi
Melisanda77.
— Avem o cutie nouă de înregistrări cu liedurile – cum se numeşte? a zis
Henry.
— Gurrelieder78. Paisprezece discuri sunt.
— Ce altceva mai aveţi de el?
— O mulţime de altele. A devenit un autor foarte popular.
— Puteţi livra la hotelul meu ce discuri cumpăr acum?
— Când asta?
— Soţia mea şi eu stăm la hotelul Bedford până mâine dimineaţă.
— Le putem livra până la sfârşitul zilei.
— Există o arie de contralto din Samson şi Dalila79.
— Mon cœur – „Inima mea“ –, a intervenit Henry, cu o pronunţie
franceză perfectă.
— Aceea, da.
— Numai aria, sau toată opera? l-a întrebat Adrian.
— Aria, numai aria.
— Vă găsim ceva de bună calitate.
— Şi am o înregistrare după Beethoven, Opus 13280, dar e zgâriat discul.
Aş vrea un altul.
— Mie-mi place şi Opus 13181, a zis Adrian.
— Am un motiv pentru care vreau numărul 132.
— Iar eu am câteva înregistrări. Dar de ce să nu includ şi ce consider a fi
cel mai bun?
— Bine, vă pot scrie acum un cec. Poate c-ar trebui să iau toate cvartetele
târzii, şi nişte cvartete de Haydn şi Mozart, şi un Flaut fermecat82. Presupun
că primesc o reducere, pentru aşa o cumpărătură angro.
 — Angro este un concept german? a întrebat Adrian.
După ce s-a căzut de acord în privinţa sumei datorate, iar cecul a fost
completat, Adrian l-a însoţit pe Thomas până la uşă.
— Soţia dumneavoastră vă însoţeşte de fiecare dată, când veniţi la New
York? a vrut să ştie de la el.
— Nu întotdeauna, i-a răspuns Thomas, prompt.
Când i-a strâns mâna lui Adrian, a văzut că vânzătorul de discuri se
îmbujorase la faţă. Dar i-a trecut prin minte că era prea bătrân, el însuşi,
pentru ca propria roşeaţă din obraji să se vadă prea clar; în schimb, a sperat
că-i arătase celuilalt cât de emoţionat se simţise, chiar şi aşa.
Pentru a doua zi, au comandat două maşini, care să-i aştepte la docuri.
Era o zi de octombrie caldă, când au pornit pe jos prin mulţime. Thomas a
fost cuprins de un sentiment de uşurare, văzând că nu era nici un grup mare
de jurnalişti care să-i întâmpine pe Alma Mahler şi Franz Werfel. Tocmai
citise un volum de scrisori schimbate între Gustav Mahler şi soţia lui, şi
descoperise că Alma nu-şi avea stilul epistolar constrâns de nici o reţinere,
sub nici o formă. Cel mai bine era, în opinia lui, să fie scutită presa
newyorkeză de vreo mostră de ton al ei.
— Mama mea o iubea, i-a spus Katia. Dar, bine, mama iubea pe oricine
era cât de cât celebru. Nu mi-o pot imagina pe Alma Mahler călătorind
alături de una ca Nelly. Dar poate că Heinrich şi Golo au reuşit cumva să le
împace. Eu tot nu pricep cum de-au ajuns toţi cinci să călătorească
împreună.
— Nici eu nu înţeleg, a zis Thomas. Probabil că s-au întâlnit cu Alma şi
cu Werfel în Franţa şi s-au hotărât să evadeze în grup.
Au întrebat mai mulţi pasageri dacă veniseră cumva cu Nea Hellas şi au
primit asigurări că vasul respectiv trăsese la chei cu o oră mai devreme.
— Bagajul o face să întârzie, a fost de părere Thomas. Alma precis are
bagaje.
— Şi Nelly, cumnăţica ta, i-a întors vorba Katia, n-are cum să nu-i fi spus
ceva necuvenit vreunui slujbaş de la vamă.
Când mulţimea s-a mai subţiat, au mai înaintat şi ei spre poarta pe care
ieşeau pasagerii. Într-un târziu, ghidaţi de Golo, şi-au făcut apariţia toţi
cinci, iar Thomas a rămas şocat de cât de îmbătrânit şi obosit putea să arate
Heinrich şi cât de nemulţumit părea Franz Werfel. În schimb, Nelly ziceai
că era fiica tânără şi fluşturatică a cuiva.
Alma Mahler a grăbit pasul, ca să-i îmbrăţişeze pe Thomas şi Katia. În
timp ce toţi ceilalţi s-au luat în braţe, şi-au trimis bezele ori şi-au strâns
mâinile, Golo a stat deoparte.
— Tot ce-mi doresc este o baie fierbinte, un gin roz şi un acordor
priceput care să m-aştepte alături de un pian cu coadă scurtă, a zis Alma,
către aerul din jur şi metropola New York în sine, la fel de mult ca şi lui
Thomas şi Katiei. Dar o să-ncep cu baia fierbinte. De ce nu-mi umple
camerista de la hotel cada chiar acum?
— Aşa de mult mi-ar plăcea să vin şi eu, a zis Nelly, atingându-i umărul
Almei. O baie fierbinte, da!
— Ei bine, totuşi, n-o să vii şi tu, i-a trântit Alma. Te asigur: printre toate
lucrurile puţin probabile care s-ar putea întâmpla cât stăm la New York nu
este şi ăsta, să facem baie împreună. Nelly a zâmbit forţat. M-am săturat de
tine până peste cap, a continuat Alma. Cu toţii am avut parte de tine
arhidestul – şi s-a întors către Heinrich: Spune-i femeii tale, acestei Nelly,
să se ducă învârtindu-se, de una singură. Sunt convinsă că una ca ea va găsi
multe lucruri de făcut la New York.
Thomas a observat cât de intens îl privea Golo, în timp ce Alma se lipea
de Werfel şi-şi rezema capul de pieptul lui, luându-l cu o mână pe după
ceafă şi ţinând o geantă veche de piele cu cealaltă mână. A început să toarcă
de mulţumire ca o pisică, strângându-se de el cât putea de tare.
— Ce bine e să fim în siguranţă, i-a spus.
— Cred că e momentul să mergem la maşini, a zis Katia. Două maşini
avem, care ne aşteaptă. Bagajele voastre, ale tuturor, pot veni şi mai târziu.
I-am cerut unuia dintre şoferi să facă toate aranjamentele necesare la
birourile companiei maritime.
— N-avem bagaje, a zis Heinrich. Numai ce vedeţi aici – şi-a făcut semn
către cele câteva mici şi ponosite valijoare.
— Am pierdut tot ce aveam, a punctat Nelly.
După ce a studiat valizele, Thomas a văzut că Nelly avea ciorapii rupţi şi
tocul dezlipit la unul dintre pantofi. Încălţările lui Werfel erau de-a dreptul
scâlciate. Când şi-a ridicat privirile, Golo încă se uita fix la el. S-a îndreptat
către fiul său şi l-a îmbrăţişat.
— Un ins de la Filarmonica din New York ne-a promis că vine să ne
aştepte, a zis Alma. Ne-a rezervat o cameră la hotel, cică. Dacă nu se
materializează în următoarele treizeci de secunde, orchestra lui poate să-şi
ia adio de la muzica lui Gustav, pentru că n-o s-o mai cânte niciodată.
Îndreptându-se spre maşini, au dat peste un bărbat cu o pancartă, pe care
scria „Mahler“.
— Eu sunt, i-a spus Alma. Şi tot eu aş fi fost, dar o variantă mai
binedispusă a mea, dacă dumneata stăteai într-un loc mai potrivit. Asta mă
convinge, mai tare ca orice altceva, că America mai bine ar face să se ţină
cât mai departe de război. Dacă se bagă, mai rău ar încurca decât s-ajute.
Katia s-a uitat la Thomas şi i-a făcut semn că era cazul să se grăbească să
ajungă la maşini.
Alma îl însoţea, mergând cot la cot cu el.
— Nu te uita la băţoşenia şi la cât de antisocial stă botos fiul ăsta al tău.
Nu-i venea să creadă, pur şi simplu, că puteam scăpa din iadul ăla. Şi-am
avut nişte aventuri… – după care l-a luat de braţ pe Thomas şi-a continuat:
Toată lumea-l place pe Golo. Deşi nu merită absolut deloc. Nu vorbeşte cu
nimeni, şi nici măcar nu zâmbeşte şi el. Dar asta nu pare să supere pe
nimeni. Ospătarii de pe vapor îl plăceau. Gărzile de la frontieră îl plăceau.
Nişte străini desăvârşiţi îl plăceau. Până şi oribila de Nelly îl plăcea. De-
acuma, sper să n-o mai văd niciodată. Mi-ar trebui o săptămână ca să
povestesc de ce şi cu ce mi s-a părut o prezenţă sinistră. Iar Heinrich, pe de
altă parte, e-aşa de rezonabil. În fine, oricare dintre noi are momentele lui
de nebunie. De pildă, Heinrich: s-a însurat cu Nelly. Dar uită-te şi la mine:
măritată cu toată evreimea.
Katia, care mergea în faţa lor, auzindu-i ultima remarcă, a întors capul,
speriată, dar Alma s-a pornit să râdă zgomotos.
Odată ajunşi la maşini, Alma şi Werfel au promis că urmau să vină în
vizită la Princeton, cât de curând. Înainte să-şi ia rămas-bun de la toţi
ceilalţi, Alma l-a sărutat pe gură pe Thomas.
După ce a plecat maşina soţilor Werfel, cu bietul reprezentant dezamăgit
al Filarmonicii pe bancheta din faţă, Heinrich a zis că el ar fi dorit să
meargă până la Princeton cu Thomas şi Katia, în timp ce Nelly şi Golo i-ar
fi urmat în cealaltă maşină.
De îndată ce au trecut prin Tunelul Holland, lui Thomas i-a fost clar de
ce voise Heinrich să rămână singur cu el şi Katia.
— Vreau să le salvez pe Mimi şi Goschi, a zis.
Heinrich se despărţise de Mimi de mai bine de un deceniu. Goschi, fiica
lor, trebuia să fie, de-acum, trecută de douăzeci de ani, şi-a făcut socoteala
Thomas.
— Ele unde sunt? l-a întrebat pe fratele lui.
— Tot la Praga.
— Şi ce condiţii de viaţă au acolo?
— Se strânge laţul în jurul unora ca ele. Mimi este şi evreică, plus că vor
fi arătate cu degetul din cauza mea. Mesaje disperate am primit de la Mimi,
de care Nelly nici nu ştie. Am vorbit cu Varian Fry despre asta, şi el mi-a
spus c-aş face bine să iau legătura cu tine. Pare să creadă că tu ai mare
putere pe-aici.
Thomas era conştient că nu i-ar fi fost uşor să le ajute pe fosta nevastă şi
fiica fratelui său.
— Dacă-mi dai toate detaliile lor, am să fac diligenţele necesare. Dar nu
sunt convins că…
— Uneori, l-a întrerupt Katia, lucrurile se petrec foarte încet şi pe urmă,
dintr-odată, foarte repede. Aşa că nu-i nevoie să-ţi faci griji.
Thomas ar fi preferat ca soţia lui să nu fi pus aşa problema, fiindcă îi
sugera lui Heinrich că se putea face totuşi ceva pentru Mimi şi Goschi.
— De când n-ai mai văzut-o pe Mimi? l-a întrebat pe Heinrich.
— De ceva timp, a zis fratele lui. Ar fi trebuit să-mi dau seama, încă de-
acum zece ani, că tot ce se întâmplă în aceşti ani urma să vină. Doar eu am
prevenit pe toată lumea.
— Am avut noroc să fim aici, a zis Katia.
— Eu sunt prea bătrân să mai schimb ţara, i-a spus Heinrich. Şi eram
prea bătrân ca să rămân în Franţa. Am aflat c-au venit după noi a doua zi
după ce plecaserăm de la hotel. Am scăpat de ei cu o singură zi avans.
— De cine, de poliţia franceză?
— Nu, de germani. Ceea ce înseamnă că ne-ar fi dus direct înapoi acasă.
Stai şi-ţi scrii cărţile, micile romane, ţii câteva discursuri şi te trezeşti,
brusc, devenit marele premiu al unor fascişti. Groaza mea este c-am băgat-o
şi pe Nelly în toată povestea asta, şi că le-am abandonat pe Mimi şi Goschi.
Thomas şi Katia l-au informat pe Golo despre Monika, de îndată ce au
ajuns la Princeton. El tot revenea la imaginea cu soţul care se înecase chiar
acolo, sub ochii ei.
— Şi tu ai trecut prin aceeaşi călătorie, a zis mama lui. Poate că eşti cel
mai în măsură să-i scrii. Şi noi, cu toţii, i-am scris, dar Erika zice că biata
copilă nu poate dormi, nu se poate linişti şi întruna izbucneşte în plâns.
— Şi eu aş plânge întruna, i-a răspuns Golo. Simpla idee c-aş putea fi pe
un vas torpilat! E de neimaginat.
Înaintea cinei, Golo a venit la Thomas, în camera lui de lucru.
— O să declare şi America război? l-a întrebat pe tatăl său.
— E puternică, aici, opoziţia faţă de război, a zis Thomas. Poate că
bombardarea Londrei o să facă lucrurile să se schimbe, dar nu sunt aşa de
sigur.
— Dar trebuie să intre în război. Tu ţi-ai clarificat poziţia? Thomas l-a
privit cu o mină ironică. Sau iar ai tăcut, şi aici? a continuat Golo.
— Aştept momentul potrivit.
A dat să-i spună verde în faţă că nu voia să rişte ca nu numai el însuşi,
Golo, ci şi Heinrich şi Nelly să nu mai poată face traversarea, dacă se apuca
să critice guvernul american, dar a presupus că Golo putea şi singur să-şi
dea seama de asta.
— De ce n-a zis nimeni nimic despre Klaus?
— E la New York.
— El de ce n-a venit să ne întâmpine?
— N-a mai ţinut legătura cu noi, de ceva timp. Schimbă hotelurile unul
după altul. A încercat mama ta să dea de el, şi nu a reuşit.
Thomas şi uitase cât de apropiat fusese Michael, acum în vârstă de
douăzeci şi unu de ani, de fratele său Golo, cu zece ani mai mare. De cum a
sosit Golo, el şi Michael s-au înghesuit unul în celălalt, nemaibăgând în
seamă pe nimeni altcineva. Când a venit lângă ei şi Gret, cu bebeluşul, Golo
i-a cuprins umerii cumnatei cu braţul şi s-a uitat la copil cu un aer de
mândrie şi bună-dispoziţie. A cerut să i se dea voie să-l ţină în braţe şi, când
i l-a dat Gret, a început să se legene cu Frido cu tot, înainte şi înapoi.
Apoi, după ce copilul adormise tun în cealaltă cameră, Thomas l-a
urmărit pe Golo cum a vorbit foarte atent cu Gret pe tot parcursul cinei, ca
să fie sigur că ea nu se simţea cumva în plus. El era cel plin de tact, şi-a
spus Thomas în sinea lui, fiul cu simţ de răspundere, care avusese grijă de
Monika, pe vremea când mama lor era în convalescenţă, după sejurul ei de
la sanatoriu, când tatăl, preocupat de război, scria o carte şi când Erika şi
Klaus făceau numai ce aveau chef.
— Cel mai bun lucru, la Princeton, a zis Michael, este că tatăl nostru are
acces la biblioteca universităţii. Oricâte cărţi poate să împrumute. Şi sunt
bune fondurile de literatură germană.
Pe Michael şi Gret i-a îndemnat Katia să-şi ia prânzul în oraş a doua zi,
lăsându-i-l ei pe Frido. I-a interzis lui Golo să-l scoată din pătuţul lui.
— Cum o s-ajung să-l cunosc, dacă nu-l iau în braţe?
— Tatălui tău îi place să stea şi să se uit fix la el. Asta face, dacă reuşim
să-i convingem pe Michael şi Gret să iasă din cameră.
— Şi asta nu-l sperie, bietul copil? s-a interesat Golo.
— Spre deosebire de alţi membri ai familiei, Frido e blând la suflet, a zis
Thomas.
— Cu atât mai mult îmi doresc să-l iau în braţe, a insistat Golo, care pe
urmă s-a aplecat şi i-a şoptit bebeluşului în pătuţ: Eu sunt unchiul tău, care a
fost salvat din ghearele naziştilor cei răi.
— Nu spune cuvântul ăla în faţa copilului! a exclamat Katia.
— Sunt unchiul tău, care s-a întors în sânul familiei, s-a corectat Golo.
Thomas a stat şi aşteptat, până când Michael, Gret şi copilul au plecat la
New York, şi abia pe urmă a desfăcut pachetul cu discuri noi. Când şi l-a
pus pe cel cu Schoenberg, a fost şi mai tare afectat de ce auzea, faţă de ce
cântase la violă Michael. I-a părut rău că nu avea şi partitura, ca să vadă cu
ochii lui ce se întâmpla pe disc, din punct de vedere tehnic. De obicei, când
el cumpăra câte ceva nou în materie de muzică, venea şi Katia să asculte,
dar de astă-dată, s-a oprit de câteva ori în cadrul uşii, apoi s-a întors la
bucătărie.
În zilele următoare, a plouat, şi în casă a fost gălăgie. Nelly, în loc să stea
în camera ei, a căutat pe cineva cu care să poată vorbi. Thomas urmărea cu
amuzament cât de abilă era Katia în a evita orice contact prelungit cu ea.
Dacă el o auzea pe Nelly ţăcănind cu tocurile pe podea, nu ieşea din camera
lui de lucru. Nelly fusese instruită de Katia să nu-l deranjeze, sub nici un
motiv. După ce a vrut să-i ţină companie lui Golo de mai multe ori şi i-a
umblat prin teancul de cărţi pe care şi le ţinea foarte aproape de el, Golo s-a
mutat în pod, cu tot cu cărţi.
După o vreme, Nelly a fost găsită vorbind cu servitorii.
Când a telefonat Franz Werfel, Thomas l-a invitat la cină, împreună cu
Alma. Vestea că amândoi acceptaseră invitaţia lui a fost primită cu un
geamăt scos de Heinrich, Nelly şi Golo concomitent.
— Ne simţeam şi noi atât de bine împreună, şi de liniştiţi, a comentat
Golo.
— Va fi bine pentru noi toţi, a intervenit mama lui, să ne comportăm cât
putem de bine.
Alma se îmbrăcase toată în alb, şi-şi pusese la gât un şirag de perle foarte
scump. Werfel mergea în urma ei. Se uita la Thomas ca şi cum ar fi crezut
că urma să fie deportat, cât de curând.
Alma s-a dezlănţuit cu vorba, chiar înainte să-i sosească prima băutură.
— O nebunie a fost la New York. Seară după seară. Masă de prânz după
masă de prânz. Ieşire în oraş după ieşire în oraş. La Viena, ştiţi foarte bine,
sunt celebră din cauza primului meu soţ, dar la New York mi se cunosc
propriile lucrări, în special cântecele.83 Nu toată lumea le ştie, bineînţeles,
numai cunoscătorii autentici. Care se-adună ca turmele la hotelul nostru.
Budincuţă, aici de faţă, nu mai rezistă – şi-a făcut un semn cu mâna către
Werfel.
Când au fost aduse băuturile, s-a ridicat în picioare şi i-a spus lui
Thomas:
— Acuma, trebuie neapărat să mă duci să-ţi vizitez camera de lucru. Îmi
place, întotdeauna, să văd eu însămi unde se ţin bărbaţii mei de treburile lor.
Când Thomas a trecut pe lângă ea, în drum spre camera lui de lucru,
Katia s-a uitat la el, ca şi cum ar fi vrut să-i transmită că era impresionată de
calitatea persoanelor de care se înconjura.
— A, dar e minunat! a exclamat Alma. Şi uşa pare zdravănă. Uşile
americanilor sunt adesea făcute din lemn de cea mai proastă calitate. Ai
nevoie de uşi solide, numai când te gândeşti la Nelly, aia.
Thomas a considerat că e cazul să schimbe subiectul.
— V-am întâlnit, pe tine şi pe Mahler, chiar înainte ca el să moară, i-a
spus Almei. Nu ştiu dacă mai ţii minte. Am asistat la câteva repetiţii cu
simfonia lui a opta, la München.
— Te cunoşteam încă de-atunci, i-a răspuns ea. Sau te cunoşteam din
vedere. Tu şi soţia ta eraţi nişte stâlpi ai Operei din München. Toată lumea
v-arăta cu degetul. Iar Mahler se considera norocos că veneaţi. Simfonia lui
cea de-a opta, eu am numit-o întotdeauna Simfonia Mărului, pentru că era
plină de flori de măr şi de ştrudel cu mere. Şi dădea pe dinafară de
scorţişoară şi de zahăr, la toate corurile-alea.84 N-aveam deloc linişte pe-
atunci.
— Mie mi s-a părut o lucrare absolut remarcabilă, a zis Thomas.
Alma s-a apropiat de el şi l-a luat de mână, după care s-a postat cu
spatele către uşă. Părea să fi fost excitată.
— Şi-atunci, mi-a fulgerat prin cap, a continuat ea, c-am fi putut face o
pereche autentică, tu şi cu mine. Aş fi putut iubi un german în toată puterea
cuvântului, cât să-l iau de soţ, unul atât de vizionar ca tine, şi nu aflat mereu
într-o stare de introspecţie deprimată, cum era Gustav şi cum e Werfel. Până
şi Gropius, de fapt, deşi el nu era evreu. Miile de ani de amărăciune sfârşesc
prin a doborî pe oricine.
Thomas şi-a făcut socoteala că s-ar fi cuvenit, poate, s-o avertizeze că nu
trebuia să-şi exprime nicăieri în public asemenea vederi, la New York.
— Şi mi-ar plăcea să ţin casa pentru tine, a insistat Alma. Întotdeauna mi
s-a părut că eşti mai frumos decât fratele tău. Iar acum că sunt aşa de
aproape de tine, mă simt şi mai încredinţată în privinţa ta.
Ce-ar fi putut face Thomas, ca să se arate galant, ar fi fost să-i răspundă,
într-un fel sau altul. În schimb, el s-a străduit să ţină minte fiecare vorbă
spusă de Alma, ca să-i poată povesti mai târziu şi Katiei.
La masă, Alma s-a dezlănţuit, de la un subiect sărind imediat la altul:
— Eu cred că oamenii care spun că sunt bolnavi au datoria să chiar fie
bolnavi, a zis. Gustav, de exemplu, dacă avea un coş pe nas, era convins că i
se apropia sfârşitul. Şi presupun că avea şi curajul propriilor convingeri, de
vreme ce a murit destul de tânăr. Chiar a fost bolnav. Dar totul a venit ca un
şoc, pentru că mai fusese bolnav de atâtea ori, înainte să se îmbolnăvească
de-a binelea.
I se părea straniu lui Thomas ca ea să vorbească în felul acela despre
fostul ei soţ. La treizeci de ani după ce murise, Mahler ajunsese deja în
panteonul marilor compozitori. Alma, în schimb, vorbea despre el cu atâta
nonşalanţă, de parcă bietul om ar fi fost o fiinţă neajutorată, cu care se
măritase ea, când era mai tânără. Thomas îi studia lumina din priviri.
Probabil că-i însufleţise viaţa lui Mahler cu vorbirea ei repezită, ca un
ciripit.
— Şi Gustav amuţea brusc, aşa, ca tine acum. Era o tăcere, cum să-i spun
eu? – energetică. Şi, când îl întrebam la ce se gândeşte, îmi trântea: „La
note, la tremolouri“. Tu la ce te gândeşti?
— La cuvinte, la propoziţii, i-a răspuns Thomas.
— Budincuţă şi cu mine vrem să veniţi, tu şi Katia, să locuiţi la Los
Angeles. Noi acolo ne-am hotărât să ne stabilim. Budincuţă o să scrie
scenarii de film, sau, cel puţin, asta ne propunem. Şi-am studiat lista tuturor
celor de-acolo şi, cu excepţia soţilor Schoenberg, n-avem cu cine altcineva
să stăm de vorbă.
Ca să mute atenţia de la faptul că Heinrich şi Nelly, care-şi propuneau, şi
ei, să locuiască la Los Angeles, nu figurau pe lista celor cu care ar fi stat de
vorbă Alma, Thomas a întrebat:
— Cum sunt soţii Schoenberg?
— Sunt Viena întruchipată.
— Cum vine asta?
— Pe el, nu-l interesează decât muzica lui. Nimic altceva nu contează.
Bine, în afară de posteritate. Aia-l interesează, ca şi pe ea, de altfel. Sunt
oameni dintr-o bucată, şi tot ce spun merită ascultat. De-aia-s ca Viena.
Thomas a remarcat, de cealaltă parte a mesei, că o breteluţă a rochiei pe
care o purta Nelly îi alunecase de pe umăr, lăsându-i la vedere o porţiune
din sutien. Tot aşa cum găsea că tonul provocator pe care vorbea fosta
nevastă a lui Gustav Mahler îi amintea de o Germanie pe care o pierduse, la
fel de mult îl intriga lipsa de ruşine afişată de Nelly. În timp ce Alma era ca
tinerele femei boeme din acele cafenele de la München, uite că Nelly
adusese cu ea, peste Atlantic, tonul femeilor germane care lucrau în
magazine sau baruri, un ton deopotrivă uşuratic şi având o latură
dispreţuitoare, care sugera că utilizatorul era în stare să vadă prin aproape
toate formele de ipocrizie.
Stătea şi asculta cum vorbeau amândouă acele femei, cam tot aşa cum s-
ar fi delectat cu diverse mâncăruri provenite din copilăria lui.
— Tânjesc după nişte soare de California, le-a spus Nelly. Nu-i valabil
pentru toată lumea? La Los Angeles, o să fie plin de maşini, iar eu ador
maşinile. Oamenii vorbesc despre America şi spun cât e de incitantă. Ei
bine, ăia n-au fost la Princeton, eu atât am să le spun! Săptămâna trecută, aş
fi dat orice să beau ceva. Şi nu numai să beau, ci să beau ceva într-un bar.
Aşa că m-am dus pe stradă-n jos. Şi ce-am descoperit? Că nu era nici urmă
de bar, pe nicăieri. Am întrebat un bărbat, care mi-a spus că nu există baruri
la Princeton. Vă vine să credeţi aşa ceva?
— Te-ai dus de una singură să cauţi un bar? a vrut să verifice Alma dacă
înţelesese bine.
— Da.
— Avem un nume, la Viena, pentru femeile care fac una ca asta.
Nelly s-a ridicat şi a ieşit din cameră, fără să se grăbească, lăsându-şi
mâncarea numai pe jumătate mâncată.
— Dintre toţi compozitorii celei de-a Doua Şcoli Vieneze, a zis Alma, de
astă-dată adresându-i-se direct lui Thomas, cel mai talentat şi mai original e
Webern. Dar, bineînţeles, e şi singurul care nu-i evreu, aşa că se bucură de
cea mai puţină atenţie.
— Dar n-a scris încă nici o operă, a zis Golo.
— Pentru că nu i-a cerut nimeni să scrie vreuna. Şi de ce nu i s-a cerut?
Pentru că nu-i evreu, de-aia!
Katia şi-a pus amândouă mâinile pe masă şi a oftat zgomotos. Şi
Heinrich, şi Werfel păreau stânjeniţi.
— Soţiei mele, după ce mai şi bea câte un pahar sau două, a zis Werfel, îi
place să ia peste picior neamul evreiesc. Şi eu, care speram să nu-şi aducă
obiceiul cu ea şi-n America.
Din camera de alături s-a făcut auzită o bubuitură. Acul gramofonului
aterizase pe ceva de metal şi, cum volumul era dat la maximum, zgomotul a
fost unul insuportabil. A urmat apoi un scrâşnet sacadat, pentru că acul
fusese plasat neglijent pe un disc, şi sunetul unei melodii de jazz a răbufnit
prin toată casa.
— Închide-l odată! a strigat Katia înspre Nelly, care tocmai îşi făcuse
apariţia în sufragerie, cu un pahar de băutură în mână.
— Am hotărât eu, aşa, să bag puţin bâzdâc în această seară, a zis, şi s-a
îndreptat, destul de nesigură pe picioare, spre scaunul pe care stătea
Heinrich, pe care l-a luat cu braţele pe după gât, cu tot cu spetează,
adăugând: Îl iubesc pe Heinri al meu.
Katia s-a dus în camera de alături şi a închis gramofonul.
— Cred că e cazul s-o duc la culcare pe Nelly, a zis Heinrich, şi,
ridicându-se şi el cu destulă dificultate, ca şi cum l-ar fi durut ceva, i-a luat
soţiei lui paharul din mână, punându-l pe masă.
Pe urmă, apucând-o de mână, a sărutat-o pe obraz, şi amândoi s-au
îndreptat spre ieşirea din cameră, fără să ureze nimănui noapte bună. Paşii li
s-au făcut auziţi pe scări în sus, destinaţia fiind camera lor de la etaj.
— Cum ziceam, a continuat Alma, de parcă ar fi fost întreruptă şi atât.
Pur şi simplu, nu m-am simţit atrasă niciodată de Schumann. Simfoniile lui
nu-mi plac. Nu-mi place nici muzica lui de pian. Cvartetele lui nu-mi plac.
Şi, mai mult faţă de tot restul, nu-mi plac piesele lui cantabile. Cred că
întotdeauna poţi judeca un compozitor după cântecele lui. Ale soţului meu
erau nemaipomenite, la fel şi ale lui Schubert. Şi-mi plac la nebunie unele
dintre şansonetele franţuzeşti. Şi cântecele englezeşti. Da, şi câteva dintre
cântecele ruseşti. Dar nimic din ce-a compus Schumann.
— Părinţilor mei le plăcea foarte mult Iubirea poetului85, a zis Katia.
Frecvent se cânta la noi în casă. Mi-ar plăcea foarte mult s-o mai aud o dată.
Atunci Golo a început să recite:
— Din lacrimile mele au răsărit / o mulţime de flori cărnoase, / şi
suspinele mele s-au schimbat / într-un cor de privighetori.
— Ei, da, Heine, a zis Alma, ce poet minunat, şi ce deştept a fost
Schumann să-i utilizeze versurile. Dar mie uneia nu-mi cântă, cu sau fără
suspine. Dacă e lipsă de Schumann la Los Angeles, cum cred eu că este, voi
fi o femeie fericită.
Nimeni nu a scos o vorbă despre Nelly şi despre cum pusese ea discul în
camera de alături. Alma şi Werfel au plecat, când a venit după ei maşina
comandată de Thomas, nu înainte să-i pună pe soţii Mann să le promită că
s-ar fi gândit măcar să se mute în California şi să locuiască aproape de ei.
— Dar fără Schumann, să ne fie clar! a strigat Alma. Fără Schumann!
Şi-a fredonat introducerea unuia dintre liedurile lui, în timp ce se urca în
maşină.
Când Golo se pregătea să se retragă în camera lui, Katia i-a chemat, şi pe
el, şi pe Thomas, de altfel, s-o urmeze în sufragerie, unde puteau închide
uşa, ca să nu mai fie auziţi de nimeni.
— Trei vorbe am pentru ea, le-a spus. Şi nici nu pot să mă gândesc la ce
ruşine o să se abată peste această casă când o să se afle – şi sunt convinsă că
aşa va fi – că doamna Heinrich Mann a fost văzută hălăduind singură pe
străzile din Princeton, în căutarea unui bar. Este o şleampătă, şi-o neglijentă,
şi-o barmaniţă. Şi, ca să înrăutăţească lucrurile şi mai mult, s-a găsit să se
dea în spectacol, astă-seară, tocmai de faţă cu Alma Mahler. Mă întreb ce-o
să creadă Alma despre noi.
— Lasă că şi Alma, cu momentele ei…, a zis Golo.
— Da, bine, a dat întotdeauna pe dinafară, a admis Katia. Dar a trecut şi
ea prin atât de multe.
— Cum ar fi să-i piardă pe amândoi primii soţi? a întrebat Golo.
— I-a fost devotată lui Mahler, din câte ştiu, a zis Thomas.
— În tot cazul, n-o să mai vrea multă vreme să vină pe la noi, a zis Katia.
Şi ne doream atât de mult să-i avem aici, musafiri. Ştii, Golo, e destul de
însingurată viaţa la Princeton.
A doua zi, Thomas era în camera lui de lucru, când a intrat Katia şi-a
închis uşa după ea. Părea îngrijorată. Îi lăsase la gară pe Heinrich şi Nelly,
care se duceau la New York, să-şi cumpere haine. Thomas a presupus că
soţia lui venise ca să-i povestească vreo altă ruşine comisă de Nelly.
— Nu de Nelly e vorba, ci de Golo, i-a spus Katia. Tocmai am băut un
ceai cu el, şi mi-a spus nişte lucruri pe care m-am gândit c-ar trebui să le
auzi şi tu. L-am rugat să ne aştepte în camera de zi.
Golo citea o carte şi nu şi-a ridicat privirile când s-au ivit părinţii lui în
cadrul uşii, cu toate că Thomas era convins că-i auzise intrând.
— Eu n-am căutat să fac totul să pară atât de dramatic, le-a spus. M-a
întrebat mama ce părere am despre ce s-a întâmplat aseară, şi n-am avut de
ales – a trebuit să-i povestesc.
Le vorbea pe un ton care părea să fie al unei persoane mult mai în vârstă
decât el, şi-a notat mental Thomas. Poate chiar pe tonul unui cleric. Stătea
într-un fotoliu, picior peste picior, şi-i privea pe amândoi cu un aer sever.
— Voi nu ştiţi detaliile plecării noastre din Franţa, pentru că nici unul
dintre noi nu vrea să şi le amintească, a început Golo. Dar sunt lucruri pe
care se cuvine să le ştiţi. Când ne-am întâlnit cu Werfel şi Alma, ea avea
douăzeci şi trei de valize. Douăzeci şi trei! Alma, Werfel şi valizele fuseseră
la Lourdes. Unica ei preocupare s-ar fi zis că era legată de ce se-ntâmpla cu
toptanul ei de valize. Când i-a spus Varian Fry c-avea să fie cazul, probabil,
s-o ia pe jos peste Pirinei şi să caute să se strecoare, cât mai puţin vizibilă
cu putinţă, Alma l-a întrebat cine avea să se ocupe de valizele ei – şi Golo s-
a uitat undeva, în depărtare, după care a trecut la detaliile propriu-zise, de
care nu voia nimeni să-şi aducă aminte: Într-o geantă de voiaj, cea pe care o
avea la ea, când am debarcat de pe vapor, Frau Mahler avea partitura
originală a Simfoniei a Treia de Bruckner şi o şuviţă din părul lui
Beethoven, care-i fusese dăruită cândva primului ei soţ. Nu ştiu la ce
intenţiona să folosească părul cu pricina, dar ştiu cu partitura lui Bruckner
ce plănuia să facă. Voia să i-o vândă lui Hitler! Iar Hitler voia să i-o
cumpere. Şi când spun Hitler, mă refer la nimeni altul decât Adolf Hitler în
persoană. Fixaseră chiar şi un preţ. Totul s-a împotmolit când ea a cerut
bani gheaţă, iar ambasada germană de la Paris nu avea destui pe gustul ei.
Dar era gata să i-o vândă, partitura, lui Hitler, care se pare că este
preocupat, de multă vreme, de soarta hârtiilor lui Bruckner.
— Dar asta, cu siguranţă, nu-i decât o poveste spusă de ea, nu? l-a
contrazis Thomas.
— Întreab-o. Şi-o să-ţi arate corespondenţa, i-a replicat Golo, tăios. Nu se
simte câtuşi de puţin ruşinată. Cum nu s-a simţit ruşinată nici pe drumul din
Franţa până în Spania, care s-a dovedit a fi mai anevoios decât ne
aşteptaserăm cu toţii. A trebuit să ne căţărăm pe stânci efectiv goale.
Călăuzele erau nervoase. Nu eram deloc sigur că nu ne duceau pe cine ştie
ce traseu în cerc, de pe care să putem fi arestaţi, când ne-am fi aşteptat mai
puţin. Toţi eram îmbrăcaţi nepotrivit, dar Alma ziceai că se ducea la cine
ştie ce bal. Purta o rochie lungă, albă, care arăta şi-i flutura ca un steag alb
de capitulare, pe care l-ar fi putut vedea oricine de la kilometri distanţă.
Nici n-am pornit bine, c-a început să ţipe că ea voia să se întoarcă. L-a făcut
pe Werfel în toate felurile. Şi toate felurile-astea, în care ştie să-i facă pe
evrei, sunt demne de-o austriacă.
Şi Golo s-a oprit, uitându-se fix la părinţii lui. Pentru o clipă, Thomas a
crezut că încerca să-şi reţină lacrimile, dar apoi a văzut că era pe deplin
stăpân pe sine.
— Este îngrozitor c-a trebuit să fim în compania ei aseară, a zis Golo. În
timpul acelui drum peste Pirinei, credeţi-mă că Nelly nici n-ar fi putut fi
mai amabilă şi mai grijulie. Îl iubeşte pe Heinrich, realmente îl iubeşte, şi
făcea să se vadă asta, în orice moment. Chiar m-a ajutat să-l ridic de jos şi
să-l sprijin de colo până colo, când el era prea slăbit ca să mai meargă. Atât
de scumpă era cu el. Când ne odihneam, îl încuraja. Se purta ca o persoană
plină de graţie şi de tandreţe. În timpul traversării cu vaporul, cât unchiul
meu stătea culcat în cabină şi desena portrete de femei, Nelly mi-a spus c-o
lăsase, de fapt, în urmă, când el fugise de la Berlin în Franţa. O lăsase ca să
scoată ea banii din contul bancar şi să-i pună afacerile în ordine, ceea ce a
pus-o pe ea, de fapt, în mare primejdie. A fost şi arestată la un moment dat,
şi marele ei noroc a fost c-a putut să evadeze. Alma, între timp, era
îngrijorată, dar tot de bagajele ei. Varian Fry a trecut frontiera cu o parte din
ele, pe care ea şi le-a trimis, pe urmă, separat de la Barcelona la New York.
Varian s-a purtat cu o răbdare infinită în problema bagajelor Almei, aşa cum
a fost un înţelept întruna, şi-a reuşit să ne salveze. Pe viitor, vreau ca lumea
să ştie cât de brav s-a comportat, dacă nu altceva. Iar acum, în această casă,
insist ca tot ce-a făcut Nelly să fie înţeles aşa cum se cuvine, iar sufletul ei
cald să fie apreciat la justa lui valoare. Nu vreau s-o mai aud făcută
şleampătă, sau neglijentă, sau mai ştiu eu cum. E o femeie bună, şi vreau să
se ştie lucrul ăsta. Bine, a fost barmaniţă, într-adevăr, dar speram că, dacă
tot suntem în exil acum, n-am adus cu noi şi tot snobismul care ne otrăvea
existenţele când locuiam la München.
Thomas a decis că era cazul s-o lase pe Katia să dea un răspuns, dar, cum
ea n-a spus nimic, i-a fost clar că-i revenea lui să spună ceva.
— Sunt convins că Nelly este o fiinţă minunată. Şi face parte din familie,
a zis.
— Atâta timp cât e pe deplin acceptată, a zis Golo. Insist să fie tratată cu
tot respectul.
Thomas a fost ispitit să-l întrebe pe Golo sub al cui acoperiş locuia. Cine
aranjase lucrurile în aşa fel încât să vină acolo, în siguranţă? Cine-l
întreţinea, pentru ca el să poată citi cărţi de la bibliotecă? Şi-i mai venea să-l
întrebe în ce fel anume fusese viaţa lui de la München „otrăvită“.
În schimb, s-a uitat la el cu o privire glacială şi i-a zâmbit forţat. A luat-o
pe Katia de acolo şi-a condus-o înapoi în camera lui de lucru. Au închis uşa
după ei şi s-au aşezat faţă-n faţă, tăcuţi. Într-un târziu, Katia s-a ridicat şi a
plecat, lăsându-l pe Thomas cu lucrul său din fiecare dimineaţă.

72. Vas de linie britanic, lansat la apă în 1936 şi folosit mai ales la evacuarea copiilor britanici
către Canada. În septembrie 1940, vasul a fost torpilat şi scufundat de un submarin german. Au murit
258 de persoane, inclusiv 77 de copii, dintr-un total de 406 de suflete aflate la bord.
73. Arnold Schoenberg (1874−1951), compozitor, muzicolog, scriitor şi pictor de origine
austriacă, naturalizat american. Fiind evreu, opera lui a fost considerată degenerată în Germania
nazistă, aşa încât el a emigrat în Statele Unite în 1933.
74. The Emergency Rescue Committee, organizaţie întemeiată la New York, în iunie 1940, de un
grup de intelectuali germani şi americani, cu scopul de a-i ajuta pe artiştii şi politicienii persecutaţi,
din Franţa ocupată de nazişti, să emigreze în Statele Unite.
75. Hugo Philipp Jacob Wolf (1860−1903), compozitor austriac de origine slovenă, specializat în
lieduri, a cărui perioadă creatoare a fost scurtă, pentru că a suferit o cădere psihică provocată de
sifilis.
76. Titlul complet este Membra Iesu nostri patientis sanctissima (lat. – Prea-sfintele mădulare ale
lui Isus al nostru suferind) şi se referă la un ciclu de şapte cantate compuse în 1680 de Dieterich
Buxtehude, considerate a reprezenta cel dintâi oratoriu luteran.
77. Pelleas und Melisande, poem simfonic din 1903 de Arnold Schoenberg, care a început să
lucreze la el, fără să ştie că opera cu acelaşi titlu, Pelléas et Mélisande, de Claude Debussy
(1862−1918), tocmai avusese premiera la Paris, în 1902. Ambele compoziţii se inspirau din piesa cu
acelaşi titlu şi subiect, din 1893, de Maurice Maeterlinck (1862−1949).
78. Sau Gurre-Lieder, textual: „Cântecele de la Gurre“, acesta fiind un castel din Danemarca. E
vorba de o cantată amplă de Arnold Schoenberg, pentru narator, cinci solişti, cor şi orchestră mare, a
cărei premieră a avut loc în 1913.
79. Samson et Dalila, operă de Camille Saint-Saëns (1835−1921), a cărei premieră s-a desfăşurat
în 1877.
80. Cvartetul de coarde nr. 15, în la minor, de Ludwig van Beethoven (1770−1827), compus în
1825.
81. Cvartetul de coarde nr. 14, în do diez minor, de Beethoven, compus în 1826.
82. Titlul original german: Die Zauberflöte, operă de Wolfgang Amadeus Mozart (1756−1791), a
cărei premieră s-a desfăşurat în 1791.
 83. Alma Mahler (1879−1964), ea însăşi compozitoare, scriitoare şi persoană de lume, a fost
măritată cu compozitorul Gustav Mahler (1860−1911), cu arhitectul Walter Gropius (1883−1969) şi
cu scriitorul şi dramaturgul Franz Werfel (1890−1945). Din cele aproape cincizeci de compoziţii ale
ei pentru voce şi pian s-au păstrat numai şaptesprezece.
84. Simfonia nr. 8, în mi bemol major de Gustav Mahler, zisă şi Simfonia celor o mie, pentru că ar
avea nevoie de un număr foarte mare de instrumentişti şi corişti, a fost prezentată în premieră în anul
1910, la Filarmonica din München.
85. Dichterliebe (1840), titlul unui ciclu de şaisprezece lieduri de Robert Schumann (1810−1856).
 Capitolul 13
Pacific Palisades, 1941

Când a venit Monika la Princeton din Scoţia, nici Thomas, nici Katia nu
ştiau prea bine cum s-o consoleze. În primul moment, când i-au căzut ochii
pe ea, Thomas a crezut că avea să vadă o persoană sfâşiată de durere,
şocată, încă în suferinţă. A tras-o cât mai aproape de el şi-a luat-o în braţe.
Era gata să-i spună cât de inimaginabil de cumplită va fi fost patima ei, şi
cât de tragică pierderea soţului. Dar, până să apuce el să-i spună ceva din
toate astea, Monika i-a luat vorba din gură şi-a exclamat:
— Mult prea mare-i casa asta! Încă un exemplu de cum se fac lucrurile în
familia noastră. Mi-ar fi plăcut s-avem o casă mai mică. O casă cum au alţi
oameni. Mamă, te rog, putem avea o casă mai mică?
— O să avem, draga mea. Cu timpul, i-a răspuns Katia.
— Presupun că sunt şi servitori, a insistat Monika. Lumea-i prinsă-n
război, şi familia Mann are slugi. Katia nu i-a mai răspuns nimic. Visam şi
eu la o bucătărie, a continuat Monika. La un frigider plin cu mâncare.
— Fii convinsă că mâncare este, a zis Katia, pe un ton sec.
— Nu eşti obosită? i-a pus întrebarea Thomas.
Ar fi vrut să fie de faţă ori Elisabeth, ori Michael şi Gret, măcar ei. Tipic
pentru Michael, s-a gândit, să nu fie niciodată acolo unde s-ar fi putut face
util.
Când s-a ivit Golo în cadrul uşii, sora lui s-a dat înapoi din faţa lui.
— Nu te-apropia de mine, i-a spus. Nu mă lua-n braţe. Tocmai ce m-a
luat în braţe tatăl meu. Parc-aş fi fost îmbrăţişată de un păstrăv mort. Ani
întregi o să-mi trebuiască să-mi revin.
— Mai rău decât să fii torpilată în mijlocul Atlanticului? a întrebat Golo.
— Mult mai rău! a exclamat Monika şi-a început să râdă isteric. Simt
nevoia să fiu salvată. Ajutaţi-mă, trimiteţi brigada de pompieri. Mamă, sunt
şi brigăzi de pompieri aici, în America?
— Sunt, cum să nu? i-a răspuns Katia, calmă.
În toiul pregătirilor de a se muta de la Princeton şi de a părăsi lumea de
copaci dezgoliţi şi de soare zgârcit de acolo, perspectiva de a schimba iar
casa, poate pentru ultima oară, îl entuziasma pe Thomas.
De cum şi-a făcut cunoscută intenţia de a părăsi universitatea, invitaţiile
la prânzuri sau la cine s-au împuţinat. Refuzul său de a mai accepta
ospitalitatea celor de la Princeton a fost perceput de colegii lui ca un soi de
trădare, şi nu l-au mai vrut în casele lor tot aşa de mult ca înainte, chiar dacă
era un exemplu nepreţuit de preocupare a lor, a tuturor, în legătură cu ce se
petrecea în Germania. Katia îi spunea că la fel simţea şi ea când se întâlnea
cu soţiile foştilor amfitrioni.
Îl amuza, pe Thomas, ideea că s-ar fi mutat în cine ştie ce mare sălbăticie
de pe continentul american. În vizitele pe care le făcuseră la Los Angeles, şi
el, şi Katia remarcaseră cât de ieftin ar fi fost să cumpere sau să închirieze o
casă la ţărmul oceanului, cât de spaţioase erau grădinile şi cât de frumoasă
vremea.
Orice relatare pe care o primeau în legătură cu metropola de acolo era
pozitivă. Heinrich şi Nelly închiriaseră foarte simplu şi o casă, şi o maşină.
Cu toate că-i făceau dificultăţi cei de la Warner Brothers, care nu păreau să
fie interesaţi de nici una dintre ideile lui în materie de filme, Heinrich îi
scria fratelui său că erau zile în care avea senzaţia că aterizase în paradis.
— Faptul că vor fi prezenţi acolo atât de mulţi exilaţi germani va fi şi un
dar, şi o bătaie de cap, a zis Katia. Dar poţi să mă laşi pe mine să scap de cei
mai încurcă-lume dintre ei.
— Toţi o să fie nişte încurcă-lume, a zis Thomas.
— Nu la fel de nocivi cum s-au dovedit a fi, la München, foştii noştri
vecini!
O surpriză pentru Thomas a fost să primească o scurtă înştiinţare de la
Eugene Meyer, care-i cerea să vină la o întâlnire la clubul Knickerbocker86
de la New York, la o dată şi oră care urmau să fie stabilite cu secretara lui
Meyer. Când locuiseră Thomas şi Katia la soţii Meyer, Eugene rămăsese
cumva în planul secund, iar Agnes dominase masa. Rămaşi între patru ochi,
Eugene şi Thomas discutaseră despre cât de nepotrivit era orarul trenurilor
dintre New York şi Princeton, ca şi cel dintre Washington şi New York.
Totuşi, chiar şi în asemenea chestiuni lumeşti, din câte observase Thomas,
Eugene Meyer nu găsise nimic interesant de spus.
Thomas a sosit la Knickerbocker la ora stabilită şi a fost condus într-o
încăpere vastă, copios luminată, cu o mulţime de canapele şi fotolii. Când a
intrat, i s-a părut că era goală, ditamai camera, dar apoi l-a văzut pe Eugene
Meyer stând singur, cât mai discret cu putinţă, într-un colţ. S-a ridicat şi i-a
vorbit lui Thomas cu jumătate de glas:
— Poate c-ar fi trebuit să vin eu să vă întâlnesc la Princeton. Dar m-am
gândit că riscam să fim remarcaţi mult mai uşor acolo.
Thomas a încuviinţat din cap. A renunţat să mai puncteze, totuşi, că, dacă
el însuşi ar fi putut, ce-i drept, să fie remarcat la Princeton, Eugene Meyer
precis n-ar fi fost.
— Mi s-a cerut să stau de vorbă cu dumneavoastră, a zis Eugene, pe post
de introducere, apoi s-a oprit, ca şi cum ar fi aşteptat vreun răspuns.
— Cine v-a cerut? a vrut să ştie Thomas.
— Nu sunt autorizat să vă spun.
Thomas a regretat că nu era şi Agnes Meyer de faţă, ca să-şi încurajeze
soţul să nu mai fie chiar atât de precaut. Eugene a continuat:
— Vă puteţi imagina, din asta, că e vorba de persoane foarte puternice.
Amândoi au tăcut când a venit ospătarul cu ceaiul.
— Care persoane vor să ştiţi că Statele Unite vor intra, până la urmă, în
război. Numai că opinia publică este împotrivă. Şi Congresul este
împotrivă. Cele mai sonore voci declară că bine ar fi să nu ne pese nouă de
războiul din Europa, să stăm departe de el. Asta înseamnă că opinia publică
nu poate fi stârnită prea tare, nici Congresul nu poate să devină prea
bănuitor, aşa încât planul de a închide ţara, pe cât posibil, în faţa refugiaţilor
nu este numai o reacţie la o singură criză. Face parte dintr-o strategie mai
vastă. Iar strategia constă în a intra în război la momentul potrivit şi de a
câştiga opinia publică de partea unui asemenea gest, fiindcă altfel ea se va
îndârji din ce în ce mai tare, dacă se umple ţara de refugiaţi. Presupunerea
este că, la un moment dat, Statele Unite vor fi provocate să intre în război.
Poate că nu se va întâmpla chiar aşa, dar ăsta-i planul, deocamdată. Ceea ce
nu vrem, până atunci, este să apară vreun protest cât de cât serios împotriva
politicii în materie de refugiaţi, nici vreo chemare prea stridentă ca noi,
americanii, să ne amestecăm în război.
Pe măsură ce-i vorbea Eugene Meyer, Thomas era, mai degrabă, atent la
cum folosea omul de presă un limbaj simplu, direct, fără timidităţi şi fără
nici un fel de rezerve. S-a întrebat dacă şi editorialele din The Washington
Post şi le dicta cu aceeaşi monotonie cu care vorbea şi atunci.
— Vreţi ca eu să păstrez tăcerea, în timp ce se desfăşoară evenimentele?
a vrut să ştie Thomas dacă înţelesese bine.
— Persoanele în cauză vor să deveniţi parte a strategiei.
— De ce aş face aşa ceva?
— Fiindcă oamenii vă iau în serios. Vorbiţi în public, daţi interviuri, şi
lumea e atentă la ce spuneţi. Eu personal nu am asistat la nici una dintre
conferinţele dumneavoastră, dar soţia mea spune că faceţi ca două lucruri să
fie foarte clare. Unu: că Hitler trebuie învins. Şi doi: că va trebui
reinstaurată democraţia în Germania. Aţi fost o inspiraţie pentru publicul
american şi până acum. Iată de ce am vrut să ştiţi care e strategia noastră.
— Vă sunt recunoscător că mi-aţi spus.
— Aţi putea fi şeful statului, într-o nouă Germanie. Şi nu cred că sunt eu
primul care vă spune asta.
— Sunt un biet scriitor, nimic altceva.
— Nu-i adevărat. Aţi devenit o figură publică. Trebuie să fiţi conştient de
asta. Întruchipaţi viitorul, ca nimeni altcineva. Nu-l putem privi pe Brecht,
nici chiar pe fratele dumneavoastră, în aceeaşi lumină. După cum cred că
nici la fiul dumneavoastră nu ne putem gândi, în sensul la care mă refer.
— Nu, probabil că nu, a zis Thomas, şi i-a zâmbit.
— Nu tăcerea dumneavoastră ne-o dorim, ci doar să fiţi avertizat de
planul de mai mare anvergură. Nu vă cere nimeni să nu vă opuneţi unor
politici, după cum nu aşteaptă nimeni să nu vorbiţi niciodată despre cum ar
trebui să intre America în război. Tot ce vă cerem este să fiţi conştient că
există o strategie.
— Mesajul acesta vine din partea preşedintelui?
— Domnul Roosevelt ar dori să vă revadă, împreună cu soţia
dumneavoastră. Se discută despre o eventuală şedere la Casa Albă. Dar el
va şti că s-a luat legătura cu dumneavoastră şi vi s-a spus, astfel că nu va fi
nevoit să repete nimic din ce v-am spus eu acum. Deocamdată, aşa cum
ştiţi, orice solicitare de ordin personal, pe care aţi făcut-o prin intermediul
soţiei mele, a fost avută în vedere şi rezolvată, în măsura posibilităţilor.
— Imigranţii germani, printre care şi fratele meu, au necazuri la
Hollywood. Se vorbeşte că nu le vor fi reînnoite contractele. Aveţi
posibilitatea să faceţi ceva pentru ei?
— Şi la Washington, cu greu s-ar putea spune că deţinem controlul. La
Hollywood, avem prea puţină influenţă.
— Adică, deloc?
— Nu deloc, dar puţină. A reuşit soţia mea să-i obţină fratelui
dumneavoastră contractul cu Warner Brothers. Pentru că li s-a părut ceva
inedit şi pentru că avea o anumită valoare patriotică. Dar nu le poate cere să
şi reînnoiască un contract. A trebuit să exercite o presiune fantastică şi
prima dată. Nu se poate duce înapoi, după un an, să procedeze la fel. Au
afacerile lor, acolo.
— Puteţi întreba, măcar? Poate să vedeţi…
— Nu pot, nu. Ar fi absolut nepotrivit.
Pentru prima oară, Thomas a văzut o duritate la Eugene Meyer, pe care el
şi-o păstrase bine ascunsă până atunci. Aproape că i-au plăcut aerul de
stăpânire versată şi pragmatismul care se iviseră pe chipul patronului de
ziar. Şi-a pus întrebarea dacă nu cumva era mai înţelept din partea lui să nu
fi pomenit de Warner Brothers şi să-i fi cerut lui Meyer, în schimb, să le
ajute pe Mimi şi Goschi. Dar acum era prea târziu, în tot cazul.
Când s-au ridicat să-şi ia rămas-bun, Eugene Meyer a venit mai aproape
de Thomas şi i-a spus:
— Blanche Knopf a fost la Washington recent şi-a venit să ia cina la noi
acasă. Ne-a spus că vi se vând cărţile formidabil de bine, aducând un venit
confortabil. Şi zicea că este şi un turneu de conferinţe pregătit, care vă va
furniza echivalentul unui salariu anual. Ne-am bucurat să aflăm că o duceţi
atât de bine.
Thomas nu i-a răspuns. Când s-a despărţit de Eugene, avea şi mai fermă
convingerea că era esenţial să se mute în California. Dacă la Washington
era puterea, cu cât mai departe ar fi fost de ea şi de toate maşinaţiunile şi
vorbele pe jumătate spuse care mergeau mână-n mână cu ea, cu atât mai
bine pentru el şi familia lui.
Fără să-i spună, practic, verde în faţă, Eugene Meyer îi comunicase că era
ţinut sub observaţie, că i se ascultau conferinţele, că i se studiau interviurile.
Îi plăcea Roosevelt, pentru ce ştia despre el, dar acum îi plăcea mai puţin,
când ştia că-l pusese pe Eugene Meyer să stea de vorbă cu el fără să
pomenească, de fapt, numele preşedintelui.
Ideea că el ar fi putut ajunge temporar şeful viitorului stat german nu i-ar
fi servit decât ca poveste pe care să i-o spună Erikăi, dacă şi când ar fi
revăzut-o: poate că tatăl ei, aşa bătrân cum îl vedea ea, nu era chiar atât de
superficial şi de visător, cum i se părea ei – nu chiar în ochii tuturor, cel
puţin. Şi-a zâmbit sieşi la gândul că oricine credea că el, Thomas Mann, ar
fi putut ajunge un şef de stat numai bun, trebuie că mai avea şi alte idei,
deşi nu toate s-ar fi dovedit înţelepte.
Thomas a fost foarte surprins de cât de sprinten s-au mişcat oamenii
veniţi să le mute mobilele, de cât de atent au manevrat fiecare obiect şi, mai
ales, de cum aveau născocit un sistem de împachetat cărţile lui, în aşa fel
încât să le pună la loc în aceeaşi ordine, când ar fi ajuns în California. În
timp ce se opinteau să-i scoată biroul din camera de lucru, a fost cât pe-aci
să le spună că provenea din casa lui de la München. Iar când au împachetat
candelabrele ar fi putut să le spună povestea felului cum fuseseră aduse
tocmai de la Lübeck. Dar oamenii cu mutatul nu stăteau să-i asculte lui
poveştile. Mobila trebuia dusă la celălalt capăt al Americii. În câteva
ceasuri, au golit casa cu desăvârşire, de parcă Thomas şi ai lui n-ar fi locuit
în ea niciodată.
Odată instalaţi la Los Angeles, el şi Katia s-au pus de acord să viziteze un
loc de casă care era scos în vânzare la Pacific Palisades87, în apropiere de
Santa Monica. Închiriaseră o casă, dar au decis apoi să-şi construiască una.
L-au ales pe Julius Davidson drept arhitect, pentru că văzuseră o casă din
Bel Air transformată de el, dar, în plus, pentru că le plăcuse aura lui de
imperturbabilă competenţă. Avea un obicei de a se uita în altă parte când i
se vorbea, ca şi cum ar fi simţit nevoia să cugete la ce i se spunea, după care
se uita cu însufleţire în depărtare, în timp ce conlocutorii lui aşteptau vreun
răspuns de la el.
— Arhitectul nostru are o viaţă interioară plină de mister, a zis Katia.
Ceea ce nu poate fi decât de bun augur.
Thomas şi Katia se plimbau jur-împrejurul fundaţiei cu Davidson,
închipuindu-şi casa care avea să se ridice în curând pe acea fundaţie.
Thomas visa la camera lui de lucru, în care urmau să fie instalate biroul şi
rafturile lui de cărţi.
A observat cât de frumos îmbrăcat era Davidson şi a dat s-o roage pe
Katia să-l întrebe de unde-şi cumpărase costumele. În loc de asta, i-a
reamintit că nu voia ferestre din podea până la tavan, în camera lui de lucru:
— Umbre îmi doresc, i-a spus. Nu vreau să mă uit pe fereastră afară – şi
i-a făcut o demonstraţie de cum lucrează un om la un birou. Vreau să discut
cu dumneata şi despre acel gramofon băgat în perete – cel despre care mi-ai
spus. În toiul verii, m-am gândit c-aş vrea să pun să cânte o muzică tristă,
de cameră, şi să se audă tare şi răspicat, evocându-mi iarna.
Cu toate că discutau cu el în germană despre tot ce privea lucrarea,
Davidson părea un american autentic. Nici măcar felul în care dădea ocol
construcţiei nu avea nimic din şovăiala şi precauţia germane tipice. Se
comporta ca un ins care-şi petrecuse copilăria în prerie. Devenise american.
Ştia legile urbanisticii, plus pe toţi cei chemaţi să le aplice la Los Angeles,
de parcă ar fi fost vorba despre un sat ceva mai mare. Avea şi un fel aparte,
liber şi fără echivoc, de a vorbi despre bani, cum nu şi-ar fi permis nici un
german.
Lui Thomas i-a trecut prin minte că poate vreunul dintre copiii lui avea să
se îmbibe la fel de americanism, deşi, luându-i unul câte unul şi încercând
să şi-i închipuie, fiecare parcă ţinea morţiş să arate acelaşi spirit şi aceleaşi
valori teutone, presupunând că ele încă mai existau.
— Totul mi se pare prea mic, până măsor cu pasul meu, a zis Katia. Şi
atunci, constat că e prea mare.
— Va fi o casă modestă, i-a răspuns Davidson. Dar confortabilă şi
luminoasă. Şi destul de mare pentru familie.
Cum se învârteau în jurul amplasamentului casei, de unde se vedea către
lanţul de munţi din zare – sierra – şi către insula Santa Catalina, Thomas a
observat un copăcel dezgolit, într-un colţ, de ale cărui crengi de mai sus
atârnau nişte fructe închise la culoare, stricate. L-a întrebat pe Davidson ce
fel de pom era.
— E un rodiu, arborele care face rodii. Ce vedeţi aici sunt fructele de sus,
pe care le-au scormonit păsările, până n-a mai rămas nimic înăuntru.
Copacul înfloreşte iar la sfârşitul primăverii, ajutat de păsările colibri, după
care, la începutul iernii, veţi avea rodii.
Thomas i-a lăsat pe Davidson şi Katia în urmă şi s-a dus înspre acel
copac, prefăcându-se că inspecta viitorul spate al casei. La Lübeck, rodiile
erau ceva ce venea cu vapoarele de marfă, care transportau, de regulă,
zahăr; erau aduse în lădiţe de lemn, fiecare fruct învelit în hârtie de orez.
Luni întregi, mama lui găsea câte o metodă prin care să le încorporeze în
fiecare masă, în salate, în sosuri, sau ca desert. Pe urmă, dispăreau, la fel
cum veniseră. Mama îl ruga pe tatăl lui să se intereseze, dar nimeni nu era
în stare, vreodată, să prefigureze când anume aveau să revină rodiile şi la
Lübeck.
Ştia să desfacă o rodie şi să umple un castron cu seminţele roşii,
cărnoase. Dacă atâta lucru ar fi învăţat de la mama lui, îşi spunea, şi tot ar fi
fost de ajuns. Ea, la rândul ei, învăţase de la femeile din bucătărie în Paraty,
oraşul ei din Brazilia. Trucul era să nu scoţi seminţele cu lingura, ci să tragi
pielea fructului de deasupra lor şi să le împingi afară delicat, dar cu
fermitate, îndepărtând acea masă albă care le înconjoară.
Îi plăcea nuanţa de asprime care se combina cu dulceaţa gustului de
rodie, şi-i plăcea culoarea. Dar acum, de fapt, îşi amintea de veselia mamei
lui, de vocea ei, de bucuria ei la vestea că tocmai sosise un transport nou din
Brazilia, de afirmaţia ei că o părticică din experienţa de acasă, poate cea
mai savuroasă, ajunsese până la ea de dincolo de ocean şi avea să-i facă
zilele mai frumoase.
Mutându-se în California, se gândea Thomas, optase, fără să-şi dea
seama, pentru o viaţă mai aproape de clima în care crescuse Julia Mann. Şi-
a închipuit, pentru o clipă, cum ar fi fost să-i povestească şi lui Heinrich de
pomul acela şi să-l întrebe dacă şi el îşi amintea de castronul plin cu
seminţe roşii. Dar se abţinuse şi nu-i vorbise prea mult despre acea nouă
casă, pe care şi-o construia, temându-se că l-ar fi deprimat şi mai tare pe
fratele lui, care tocmai fusese informat că nu i se mai reînnoia contractul de
scenarist.
Luând-o peste pajişte către locul unde se retrăseseră Davidson şi Katia, la
umbra unui singur palmier înalt, şi-a reamintit că avea şi o semnificaţie
anume, rodia, undeva prin mitologia greacă. Avea ceva de-a face cu
moartea, parcă, era legată de lumea cealaltă, dar Thomas nu mai ştia sigur.
De îndată ce cărţile i-ar fi fost despachetate şi depuse pe rafturi în camera
lui de lucru de acolo, aflată în construcţie, deocamdată, ar fi găsit volumul
adus de la München, un dicţionar de mitologie greacă. Putea să aştepte până
când ar fi fost construită casa şi ei, cu toţii, ar fi locuit în ea, bucurându-se
numai la gândul, până atunci, că la sfârşitul anului avea să mănânce din
fructul despre care aproape că uitase cu desăvârşire.
Într-o zi, după masa de prânz, Thomas şi-a făcut siesta devenită
obişnuinţă, apoi a citit o vreme. La ora patru, Katia pregătise maşina. S-au
dus împreună la Santa Monica şi s-au plimbat pe drumeagul care domina
plaja, iar de acolo au coborât până pe chei.
— Mi se pare curios că ultimul dintre copiii noştri, a zis Katia, care e tot
un băieţel din punctul meu de vedere, este şi primul care să fi făcut un copil.
Dar eu eram tot cam de vârsta lui Michael când am născut-o pe Erika, deci
ar trebui să mi se pară firesc. Dar nu mi se pare deloc. Mă şi întreb dacă
Michael va fi singurul dintre copiii noştri care să aibă şi el – sau ea – vreun
copil.
— Elisabeth o să aibă şi ea copii, a zis Thomas.
— E prea bătrân Borgese ca să-i mai facă vreun copil, i-a răspuns Katia
sec.
S-au oprit şi uitat împreună la valurile cu creste înalte, şi dincolo de ele,
unde apa oceanului, albastră, se contopea cu cerul de un albastru mai
deschis. Privirile lui Thomas au fost atrase de o scenă mai apropiată de ei.
Doi tineri în şorturi făceau gimnastică pe plajă. Stăteau cu feţele către apă,
aşa că Thomas nu putea decât să le studieze spinările şi părţile dinapoi ale
coapselor musculoase. Ar fi stat acolo şi s-ar fi uitat la ei, fericit, până la
căderea întunericului.
Unul din cei doi s-a întors cu faţa, şi i-a părut lui Thomas şi sensibil, şi
serios. Cum rămăsese cu privirile aţintite asupra tânărului, în timp ce Katia
stătea lângă el, tăcută, cel de jos, de pe plajă, a început să se uite în sus, la ei
doi, aproape fără să-şi mai mai mute ochii în altă direcţie. Thomas i-a
observat pieptul neted, puful deschis la culoare de pe picioare, părul blond,
tuns scurt, ochii albaştri. Dar şi aerul meditativ de pe chip, care ar fi putut fi
al cuiva a cărui emotivitate nu se diluase prea mult, nici nu se bătătorise
prea tare sub soarele Californiei.
În zilele şi nopţile următoare şi l-a închipuit pe tânărul acela intrând în
camera lui de lucru aşa cum intrase Klaus Heuser, eventual să discute cu el
despre cărţi, sau despre conflict, sau despre moştenirea germană. Thomas i-
ar fi spus ce putea să-i spună, ar fi încercat să-i vorbească despre cât de
nesigure fuseseră propriile-i începuturi scriitoriceşti, cât de mult îi luase ca
să-şi definitiveze unele dintre cărţi. I-ar fi împrumutat musafirului unele
volume scrise de el însuşi sau de alţii, ştiind că asta însemna ca băiatul să
revină. L-ar fi însoţit până la uşă, când ar fi urmat să plece, şi l-ar fi urmărit
din priviri, cum o lua pe alee în jos, prin grădină.
Existenţa lor din casa închiriată a devenit mai paşnică după ce a plecat
Monika spre nordul Californiei, să stea cu Michael şi Gret, care era din nou
gravidă. Şi totuşi, Michael i-a scris Katiei după o vreme, ca să-i spună că
Monika era o povară prea mare pentru ei doi. Cel mai mărunt lucru o putea
face să-şi dea drumul gurii, şi atunci n-o mai putea opri nimeni. Refuza să
vorbească despre nenorocirea ei de pe mare, scria Michael, în schimb tuna
şi fulgera despre lucruri fără nici o însemnătate, cum ar fi fost că un curier
scăpase pe jos unele din mărfurile pe care trebuia să le livreze, sau că vreun
câine intrase fără voie pe pajiştea lor. Spera ca mama lui să fie înţelegătoare
şi de acord ca Monika să revină în casa părinţilor.
Într-o zi, când a venit din camera lui de lucru şi-a intrat în salon, Thomas
i-a găsit pe Katia, Monika şi Golo dându-şi unul altuia o serie de fotografii
pe care i le făcuse Monika lui Frido, care avea un an, de-acum. Katia era
supărată, după cum ştia şi el, că nu-i cerea nimeni să stea o vreme cu
Michael, Gret şi Frido.
I-au dat şi lui fotografiile proaspăt developate, iar Thomas, care se
aştepta să vadă imagini oarecare cu acelaşi bebeluş pe care şi-l amintea de
la Princeton, s-a mirat să descopere, în schimb, un copilaş mai mult decât
însufleţit, amuzat de atenţia pe care i-o dădea obiectivul aparatului de
fotografiat, netemător, aproape sfidător. A recunoscut la el acelaşi maxilar
pătrăţos pe care-l aveau şi Elisabeth, Golo şi Goschi, aceeaşi figură
puternică, pe care el unul o asocia cu familia tatălui său, şi privirea ironică,
sfredelitoare, care nu putea fi decât a Katiei. Ce l-a surprins a fost să vadă
cât de bine format şi pregătit să ia lumea în piept era Frido, cum ştia să
pretindă atenţia tuturor.
— De ce nu-i poftim să stea la noi o vreme? a întrebat.
— N-avem suficient loc în această casă, a zis Katia.
— De ce nu le scriem că ne-ar plăcea ca tânărul Frido să fie primul
nostru musafir, în casa cea nouă? Sau, eventual, să ne folosim de şarmul
nostru personal şi să vedem dacă nu vor să ne invite să stăm noi la ei o
vreme?
— Mama mea s-a folosit deja de-al ei, a zis Monika, dar nu i-a folosit la
nimic. N-a rezultat nici o invitaţie de a-l vizita pe Frido.
— Mă tem că aşa este, a confirmat Katia. În schimb, am rugat-o pe
Monika, fiica mea, să nu le spună tuturor.
— Nu-mi plac secretele, nici minciunile, i-a trântit Monika.
— Poate că şi ţie, cu cât le dezvălui sau le răspândeşti mai puţin, cu atât
nu-ţi vor mai displăcea chiar atât de mult, a pus-o Thomas la punct.
— Vrei să tăcem cu toţii mâlc, în timp ce tu scrii la cărţile tale? a întrebat
Golo, pe un ton sarcastic, aproape agresiv.
— Foamea nu ameliorează deloc atmosfera, le-a spus Thomas. Cred că
ne-ar fi mult mai bine tuturor dacă ne-am aşeza la masă.
Zugravii lucrau la casa cea nouă, şi mobila începuse deja să fie livrată,
inclusiv o plită de gătit marca Thermador, foarte complexă, pentru
bucătărie. Fiindcă tocmai venise înapoi cu avionul de la Londra la New
York, Erika se urcase într-un tren care traversa toată America şi venise la
părinţi, să-i viziteze în casa lor închiriată. Nu participa la nici o discuţie
despre storuri şi combinaţii de culori pentru casa cea nouă, în schimb
vorbea întruna despre război, cu un entuziasm debordant.
— Ştiu că am prejudecăţi, dar femeile englezoaice sunt atât de splendide
acum, aşa eficiente. Cum bărbaţii sunt plecaţi să lupte, este o societate
ideală. Să vizitezi o fabrică de muniţie şi să vezi acolo atâtea femei tinere,
care lucrează concentrate, nimic nu te poate inspira mai tare. Îmi pare rău că
nu pot şi americancele să le vadă.
 Când a întrebat-o mama ei dacă-l văzuse pe Klaus în cele câteva zile cât
stătuse la New York, Erika i-a ridicat din umeri şi-a zis:
— Are-n plan să vă facă o vizită.
— Pentru cât timp? a întrebat-o Katia.
— N-are unde să se ducă altundeva, şi n-are nici un ban.
— I-am trimis bani.
— I-a cheltuit.
Thomas a remarcat cum Katia i-a făcut semn Erikăi să nu mai deschidă
subiectul de faţă cu el, cu Golo şi Monika.
Mai târziu, în timp ce el citea în camera lui de lucru, Katia şi Erika s-au
ivit în cadrul uşii, au intrat şi-au închis uşa după ele.
— Klaus a primit vizita poliţiei, a zis Katia.
— A fost arestat? a vrut să ştie Thomas.
— Nu tocmai, a intervenit Erika. Vrea să se înroleze în armata Statelor
Unite, şi trebuie să fie cercetat, pentru că e născut german. Şi, bineînţeles,
au descoperit că e nu numai morfinoman, dar şi homosexual. Klaus a negat
orice acuzaţie. Vrea să te roage să intervii pentru el.
— Să intervin? La cine?
— Asta nu mă-ntreba pe mine. Şi mai e ceva, mamă, ce nu ţi-am spus.
Una dintre celelalte chestiuni în legătură cu care l-au întrebat a fost incestul.
— Incestul? s-a mirat Katia şi-a început să râdă. Şi cine cred ei că este
sau a fost fericitul lui partener?
— Klaus le-a spus că-l confundă pe el cu personaje din povestirile tatălui
său.
— Da, ţin minte povestirea tatălui tău cu incestul, a zis Katia.
— Şi mai cred, indivizii ăia, că suntem gemeni, eu şi Klaus, a completat
Erika.
— Iar el, bineînţeles, le poate spune, pur şi simplu, că nu sunteţi, a zis
Katia.
— Nu ştiu dacă mă-nţelegeţi, a zis Erika, ridicându-se în picioare şi
privindu-l direct în ochi pe tatăl ei, dar Klaus e distrus. N-am nimerit să
plec mai repede, numai să nu-l mai văd aşa.
— Şi vrea să vină aici? a verificat mama ei dacă înţelesese bine.
— Mai sunt şi alte lucruri de avut în vedere, pentru când vine, a zis
Erika. Ar fi bine să nu-i pomeniţi nimic despre o eventuală vizită a voastră
la Casa Albă.
— De ce nu? a vrut să ştie Thomas.
— Pentru că el consideră că trebuie să facă parte din orice grup care l-ar
putea sfătui pe preşedinte în privinţa Germaniei. Şi este şi foarte
sensibilizat, ca să zic aşa, eufemistic, de perspectiva romanului despre Faust
pe care-l scrii.
— Cine i-a spus lui că eu scriu la un roman despre Faust?
— Eu i-am spus, a zis Erika, scurt şi la obiect.
— Poate că liniştea de aici o să-i priască, a fost de părere Katia. Şi Golo
este aşa echilibrat, încât ar putea să-l influenţeze în bine pe Klaus.
— Cine, Golo? Echilibrat?
Erika s-a pus pe râs.
— Vai de mine! Ia şi el morfină? a întrebat-o Katia. Sau e şi el incestuos?
— E îndrăgostit de cineva de la o bibliotecă de la Princeton, cu care s-a
cunoscut când locuiaţi cu toţii acolo, a zis Erika.
— Păi, şi asta nu-i frumos? a exclamat Katia. Foarte amabili au fost
întotdeauna, bibliotecarii de la Princeton. Şi noi am dat vreodată ochii cu
ea?
— Cu el, a corectat-o Erika.
— A… este un el? a vrut să se asigure Katia.
— Nu este o ea, este un el, a precizat Erika.
— L-am întrebat ce era cu scrisorile alea de la Princeton, a zis mama ei.
Dar mi-a spus că era vorba de nişte cărţi de la bibliotecă, pe care nu le
returnase la timp.
Thomas a observat că Erika se înroşise toată. Îi făcea plăcere să le spună
toate acele veşti. A fost gata să-i dezvăluie fiicei lui celei mari că era pe
deplin conştient de faptul că ea venise la Los Angeles nu numai ca să-şi
revadă părinţii, ci şi fiindcă era încurcată cu Bruno Walter88, un bărbat
însurat, cu doar un an mai tânăr decât el însuşi, tatăl ei.
Primise informaţia de la Chicago, prin amabilitatea fiicei lui Elisabeth,
care era însărcinată cu primul ei copil. Ea şi tatăl ei îşi făcuseră un obicei
din a vorbi la telefon în fiecare seară de sâmbătă. Regula era că mai mult de
cincisprezece minute nu puteau rămâne pe fir. Thomas era conştient că
Elisabeth ţinea legătura şi cu ceilalţi din familie, chiar şi cu Klaus, deşi,
după toate aparenţele, nu era la curent cu interogatoriul pe care-l avusese de
suportat fratele ei din partea poliţiştilor.
Elisabeth şi Thomas îşi vorbeau cu o francheţe facilitată, pare-se, de
distanţa mare dintre Chicago şi Los Angeles. Cu toate astea, ea îi spunea
cele mai multe lucruri în baza unui acord ferm că ele nu aveau să ajungă şi
la urechile Katiei. Dar Elisabeth i se confesa şi mamei ei, căreia îi scria în
mod regulat. Aşa aflase şi Katia diverse lucruri despre ceilalţi copii ai săi,
pe care Thomas, până atunci, le considerase a fi secrete.
Când Elisabeth îi povestise despre Walter şi Erika, Thomas crezuse,
iniţial, că înţelesese ea greşit şi că Erika o fi avut, eventual, vreo poveste
amoroasă cu vreuna dintre fiicele lui Bruno Walter, cu care, de altfel, era şi
prietenă.
— Ba nu, cu tatăl, precizase Elisabeth.
— Credeam că nu-i plac bărbaţii, îi răspunsese Thomas.
— Bruno Walter îi place. Şi este a doua dintre fetele tale căreia-i place un
bărbat aproape de-o vârstă cu tine. Poţi să te simţi flatat!
— Şi Monika?
— Pare-se că gerontofilia n-o atrage, deocamdată.
— Şi mariajul tău… cum merge?
— Perfect.
— Mi-ai spune, dacă nu ţi-ar merge chiar aşa de bine?
— Îţi spun orice, dar tu nu trebuie să-i spui mamei nimic despre Erika. E-
n stare să creadă c-a eşuat cu toţi, ca mamă. Trei homosexuali, sau doi
homosexuali şi-o bisexuală. Două fiice cărora le place compania unor
bărbaţi mult mai bătrâni decât ele. Şi mai e şi Monika, da.
— Şi Michael, zisese Thomas.
— Da, el e cel normal.
— E ranchiunos.
— E şi normal să fie. N-ai fost niciodată bun cu el.
— Nici tu n-ai fost. Cât de frecvent se întâlnesc, Erika şi Bruno Walter?
— Când poate ea.
— Soţia lui ştie?
— Ştie. Dar nimeni altcineva nu ştie.
 — Eşti tu sigură că-i adevărat? Eu chiar credeam că Erika preferă
femeile.
— Da, le preferă. Dar a făcut o excepţie pentru celebrul dirijor.
Thomas, acum, se uita la Erika, la cum poza ea în vocea raţiunii din toată
familia, şi tare mult ar fi vrut s-o întrebe dacă în propria ei viaţă amoroasă
mai era ceva nou. Dar n-o putea trăda pe Elisabeth. În aceeaşi seară, a
zâmbit când Erika i-a cerut Katiei cheile de la maşină, spunându-i că se
ducea la o întâlnire cu nişte prieteni care locuiau în estul metropolei. S-a
uitat la ea, cât de şic arăta şi cum îşi aranjase părul într-un coc elegant.
A trebuit să se ridice şi să iasă brusc din cameră, ca să nu apuce să-i
strige: „Gândeşte-te la mine, când te strânge în braţe!“ Abia după ce s-a
închis în camera lui de lucru şi-a îngăduit să izbucnească în râs.
Pe măsură ce anul 1941 avansa, Thomas a început să lucreze la un
discurs nou, pe care l-ar fi putut ţine în cadrul unui turneu de conferinţe,
discurs care avea să utilizeze tonul de înalt idealism din celelalte adresări
publice ale lui, dar care ar fi avut elementele necesare pentru a deveni mai
tăios, mai personal, mai politic. Îi plăcea ideea că-i revenea lui sarcina de a
răspândi o formă de propagandă mai subtilă, dar, cum opinia publică tuna şi
fulgera pe tema intrării posibile a Statelor Unite în război, Erika insista că
tatăl ei trebuia să se exprime mai direct, iar această vedere, pe tonuri ceva
mai calme, ce-i drept, o susţineau şi Golo, şi Katia.
În septembrie, după ce submarinele germane scufundaseră mai multe
nave americane în Atlantic, preşedintele fusese la un pas de a-i declara
Germaniei război naval, dar s-a trezit atacat vehement de Charles
Lindbergh89, care a vorbit despre setea de război a englezilor, a evreilor şi-a
lui Roosevelt personal. Prin urmare, Thomas a decis că nu avea să
pomenească nici de Lindbergh, nici de Roosevelt, pe nume. Dar avea să-şi
lămurească auditoriul asupra faptului că, vorbind ca german, ca democrat,
ca prieten al Americii şi ca unul care-i admira libertăţile, el, Thomas Mann,
credea că lumea stătea cu ochii aţintiţi spre ea, spre America.
Şi-a scris discursul în germană, l-a dat să-i fie tradus şi apoi, cu ajutorul
unei tinere pe care o descoperise Katia, s-a pus pe treabă să exerseze
rostirea lui în limba engleză, vorbind lent şi încercând să pronunţe toate
cuvintele clar.
După ce şi-a rostit discursul în câteva oraşe, a trebuit să facă nişte reguli.
Să nu fie întâmpinat cu fanfară pe peronul gării, ci condus cu discreţie la o
maşină, fără ca numele lui să fie vizibil pe nicăieri. La început, şi-a pus
întrebarea dacă venea cineva să-l asculte pe el, aşa laureat al Premiului
Nobel cum era, dar şi-a dat seama, încetul cu încetul, că publicul
discursurilor lui era unul politic şi bine informat – oameni care citeau ziare
în fiecare zi, care citeau cărţi. Şi care înţelegeau că trebuie să afle mai multe
despre criza din Europa.
La începutul lui noiembrie, când a venit vremea să vorbească la Chicago,
reuşea să facă mai puţine greşeli de pronunţie. În plus, şi-a dat seama, pe
măsură ce audienţele creşteau, de anvergura mizei nu numai pentru
democraţia în sine, dar şi pentru exilaţii germani, în general, şi pentru el
însuşi, în mod special. Dacă America intra în război, avea să urmeze o
întreagă reacţie de a-i pune pe toţi germanii în stare de arest. Aşa încât el
trebuia să declare sus şi tare că reprezenta o semnificativă opoziţie germană
faţă de regimul lui Hitler, un grup mare de rezidenţi din America, pe a căror
loialitate în orice război America putea să conteze pe deplin.
La Chicago, Thomas şi Katia şi-au rezervat camere la hotel, înţelegerea
fiind că urmau să ia prânzul cu Elisabeth şi Borgese în centru, în ziua
conferinţei lui, după care să-i însoţească la locuinţa lor, ca s-o vadă acolo pe
Angelica, fetiţa proaspăt adusă pe lume de Elisabeth.
În timpul mesei de prânz, Borgese l-a informat pe Thomas că trebuia să
fie atent la Chicago, pentru că anti-germanismul, acolo, era la cote înalte.
— Nici nu vor s-audă, oamenii de aici, de vreun atac împotriva lui Hitler.
Nu vor nici măcar să-i audă rostit numele. Aşa că, dacă-l denunţi, nu-ţi vei
câştiga prieteni şi, bineînţeles, dacă nu-l denunţi, vei face lumea să creadă
că toţi germanii sunt în aceeaşi oală.
— Sunt convinsă că Magicianul va şti exact ce să spună, a intervenit
Elisabeth.
— Poate tu, eu – mai puţin, a rămas ferm pe poziţii Borgese.
Angelica, în pătuţul ei, a părut cu totul dezinteresată de vizitatori, până
când a scos Katia o cutie mare şi i-a făcut semn că putea să ajute şi ea la
deschiderea cutiei. Atunci copila a răspuns cu o determinare care i-a făcut
pe toţi să râdă.
— Are lipsa de răbdare a familiei, a zis Thomas.
— A familiei tale, nu a familiei mele! a exclamat Katia.
— Nici a familiei mele, a zis Borgese.
Thomas şi-a ridicat privirile înspre ginerele său, întrebându-se, pentru o
clipă, ce va fi avut de-a face familia lui cu ce se spusese până atunci.
În maşină, pe drumul de întoarcere la hotel, Thomas a întrebat-o pe
Katia, întorcându-se către ea pe jumătate:
— Crezi că fetiţa va continua să semene cu mama ei, mai mult decât cu
tatăl ei?
— Sunt convinsă că da, i-a răspuns Katia. Să ne rugăm cu toţii să fie aşa.
În ora care mai rămăsese până veneau să-l ia organizatorii cu maşina,
Thomas şi-a mai revăzut o dată discursul. Cuvintele greu de pronunţat şi le
marcase pe marginea foii cu câte o transcripţie fonetică. Fiindcă se apropia
momentul, Katia şi-a găsit timp să vină în camera lui şi să verifice că-i
stătea cravata dreaptă şi că avea pantofii potrivit de lustruiţi.
Cei care veniseră după el i-au spus că publicul avea să fie cu mult mai
mare decât anticipaseră organizatorii. Încercau să găsească loc pentru toată
lumea.
Afară, era o nebunie întreagă, oamenii stând la cozi lungi, unii
împingându-se şi făcând gălăgie. Câţiva l-au recunoscut pe Thomas şi au
început să-l ovaţioneze, iar aplauzele au fost preluate, pe urmă, de toată
lumea din exterior. El şi-a luat pălăria de pe cap, a fluturat-o, apoi a intrat.
Ştia ce efect putea să aibă felul în care-şi începea discursul asupra unui
public oarecare. Încercase aceeaşi experienţă mai întâi în Iowa, iar apoi la
Indianapolis. Iniţial, dată fiind suma care i se plătea, se simţise ca un
impostor. Nu reprezenta nici o grupare. Nu avea nimic de promis celor care-
l ascultau. Dar, pe măsură ce turneul avansa, descoperise că auditoriul intra
în consonanţă cu el, uneori devenea tăcut, alteori se lăsa cuprins de emoţii,
dacă el folosea nişte cuvinte anume sau exprima vreo părere dură legată de
nazişti.
Ca de fiecare dată, prezentarea lui a fost prea lungă şi prea exuberantă.
Omul de la microfon zbiera că urma să se adreseze publicului cel mai mare
om de litere în viaţă. Pe urmă, a spus iar acelaşi lucru, făcând semne către
cei de faţă că era cazul să-l ovaţioneze pe Thomas, ca să-i arate aprobarea
lor. Dar, până la urmă, i-a dat lui microfonul.
— Ni se spune că multe lucruri ne despart, a zis. Dar unul ne uneşte.
Acum, în America, există un cuvânt care suplineşte multe alte cuvinte. Stă
la temelia reuşitei americane. Stă la temelia influenţei americane în lume.
Cuvântul acela este libertate! Li-ber-ta-te! Şi tot acum, în Germania,
libertatea s-a văzut înlocuită de crimă, de ameninţări, de pedepse cu
închisoarea în proporţii de masă, de atacuri asupra populaţiei evreieşti. Dar,
ca toate furtunile, şi aceasta, de acum, va trece, iar dimineaţa, când furia
vântului se va fi domolit, germanii vor striga o dată în plus acel cuvânt –
cuvântul care nu cunoaşte fruntarii şi nu cunoaşte limitări. Iar acel cuvânt
va fi iar libertate. Strigăm pentru libertate acum, şi va veni o vreme în care
strigătul nostru va fi auzit, când libertatea va prevala o dată în plus.
Ajuns aici, s-a oprit şi s-a uitat peste ascultători, care amuţiseră cu
desăvârşire.
— Sunt unul dintre mulţii germani, a continuat apoi, care au cunoscut
frica şi care şi-au căutat libertatea în America. La fel cum germanii au
învăţat să se teamă de Hitler şi de acoliţii lui, întreaga lume – lumea liberă –
are toate motivele să se teamă, la rândul ei, de nazişti. Frica este o reacţie
naturală în faţa violenţei şi-a terorii. Dar frica noastră de acum se va
transforma în sfidarea noastră, va fi înlocuită de curajul nostru, de hotărârea
noastră. Pentru că mai există un al doilea cuvânt care contează pentru noi
acum, un cuvânt pentru care merită să luptăm, un cuvânt care-i uneşte pe
americani cu popoarele libere de peste tot din lume. Iar acel cuvânt este
democraţie. De-mo-cra-ţi-e!
Şi Thomas a răcnit acel al doilea cuvânt, ştiind că reacţia publicului avea
să fie una de ovaţii şi aplauze.
— Am venit aici, nu ca să vă spun ce vremuri sumbre ne aşteaptă, ce
lupte avem de purtat. Am venit aici ca să vă spun că victoria democraţiei se
apropie. Am venit aici să reprezint spiritul uman şi mă simt mândru să fiu la
Chicago, când invoc supremaţia spiritului uman, când invoc democraţia,
când vă spun că democraţia va reveni în Germania, la fel cum un râu curge
către mare, pentru că democraţia sălăşluieşte în spiritul nostru, al tuturor.
Nu este un dar, nu e ceva ce-ţi poate fi dat sau luat. Este la fel de esenţială
binelui nostru cum sunt hrana şi apa. Mă aflu aici nu numai ca scriitor sau
ca refugiat din calea celei mai nemiloase dictaturi pe care a cunoscut-o
vreodată istoria omenirii. Mă aflu aici ca om, în primul rând, şi le vorbesc
bărbaţilor şi femeilor de aici despre demnitatea pe care o împărtăşim,
despre lumina interioară care străluceşte în fiecare dintre noi, despre ce
drepturi avem şi pentru ce drepturi am luptat noi cu toţii, ca oameni,
drepturi pe care le merităm. Mă aflu aici pentru că eu cred, personal, că
toate aceste drepturi îi vor fi restituite Germaniei. Naziştii nu pot dura. Pur
şi simplu, nu pot dura. Nu trebuie să dureze. Nu vor dura!
La ultima folosire a noţiunii de durată, mulţimea era deja în picioare.
La New York, s-a întâlnit, într-o cameră discretă de la hotelul său, cu
Agnes Meyer, care venise de la Washington special ca să-l vadă. Thomas
ştia că jurnalista din ea încă mai voia să scrie o carte despre el şi opera lui,
şi nu aştepta cu nici o plăcere să discute cu ea despre o asemenea carte. Nici
despre conferinţele lui nu voia să discute cu ea. Cum existau relatări extinse
despre ce conţinuseră şi câtă lume asistase la ele, presupunea că Agnes avea
să vină cu idei şi opinii despre ce ar fi făcut el bine să adauge pe viitor şi ce
să lase deoparte. Era hotărât să nu accepte ca ea să-i dicteze ce trebuia să
spună şi ce să nu spună, în propriile lui conferinţe.
— Aşa, deci: am nevoie de acceptul dumneavoastră în scris, i-a spus ea,
de îndată ce s-au aşezat.
— Acceptul meu?
— Vi se va oferi postul de consultant de literaturi germanice în cadrul
Bibliotecii Congresului, cu un salariu de patru mii opt sute de dolari pe an,
plus o mie de dolari pentru o conferinţă anuală. Vi se va cere să locuiţi timp
de două săptămâni la Washington, în fiecare an.
— Cum de s-a mai întâmplat şi asta?
— Eu personal m-am ocupat – cu discreţie – ca, odată cu intrarea noastră
în război, să nu existe susţinere pentru o acţiune împotriva germanilor din
America. Este esenţial ca numirea dumneavoastră să se perfecteze înaintea
declaraţiei de război. Nu prea se poate pune în stare de arest un consultant
al Bibliotecii Congresului ca fiind un străin duşman. Şi nu prea pot fi
arestaţi alţii precum acel consultant, iar el să nu fie arestat. E ceva mărunt în
comparaţie cu discursurile dumneavoastră. Care sunt considerate, în cercuri
foarte înalte şi puternice, a fi esenţa bunului-simţ. „Responsabile şi utile“ –
aşa li s-a spus.
— Cine le-a spus aşa?
— Mi s-a spus şi mie cu titlu confidenţial, dar eu nu v-aş relata, dacă
persoana care le-a spus aşa, conferinţelor dumneavoastră, nu s-ar afla în cea
mai importantă funcţie.
— Şi, deci, trebuie să mă aştept la vreo scrisoare?
— Da, numai că mie-mi trebuie acceptul dumneavoastră chiar acum, aşa
că haideţi să mergem să-l batem la maşină. Războiul poate izbucni în orice
moment, şi vreau ca totul să fie perfectat înainte.
Thomas era în dormitorul său, în casa închiriată de la Los Angeles, din
care se pregăteau să se mute curând, când a sosit vestea bombardamentelor
de la Pearl Harbor. De vreme ce niciodată Golo nu venea la uşa camerei lui,
şi-a dat seama că se petrecuse ceva grav. Jos, la parter, le-au găsit pe Katia
şi Monika, stând lângă aparatul de radio. În următoarele trei zile, au aşteptat
să fie declarat războiul şi împotriva Germaniei.90
În a doua seară, în timp ce se pregăteau să se ridice de la masă, după ce-şi
luaseră cina, Monika le-a spus ceva, în trecere, despre soţul ei decedat. Până
atunci, nu vorbise niciodată despre el fără să izbucnească în lacrimi, dar, de
astă-dată, când i-a rostit numele, a zâmbit.
— Cum era, ca om? a vrut să ştie Golo. Ţi-aş fi pus de mult această
întrebare, dar nici unul dintre noi n-a vrut să te supere şi mai tare.
— Jenö era istoric, a zis Monika. L-am văzut într-o dimineaţă, la
Florenţa, şi la Uffizi, şi la Pitti. Iar mai târziu, în aceeaşi după-masă, m-am
dus la Brancacci, iar el era şi acolo. De fiecare dată, mă remarcase – aşa ne-
am cunoscut.
— Scria despre arta italiană? a întrebat Golo.
— Ăsta era domeniul lui, a răspuns Monika. Ţinea minte până şi cel mai
mic detaliu dintr-o pictură sau sculptură. Dar asta s-a dus naibii, de-acum.
Nu mai contează ce era el în stare să-şi amintească.
— Îmi pare rău că nu l-am cunoscut şi noi, a zis Erika.
— Dacă ar fi trăit, a continuat Monika, poate c-ar fi fost şi el aici, acum.
Cartea lui despre sculptura italiană poate c-ar fi fost publicată. L-aţi fi
admirat cu toţii – şi Monika şi-a rotit privirile peste masă, la părinţii ei, la
Erika şi la Golo, apoi a zis mai departe: Când te văd, Golo, mergând la
plimbare, mă gândesc, de multe ori, că Jenö te-ar fi putut însoţi, şi aţi fi
putut amândoi să vorbiţi despre cărţi. I-ar fi plăcut, Jenö, până şi
Magicianului.
— Nu pot decât să regret că nu l-am cunoscut, a zis Thomas.
Pentru o clipă, lui Thomas i s-a părut că Monika stătea să izbucnească iar
în plâns, dar ea şi-a coborât vocea şi a tras aer adânc în piept.
— Nici nu mă pot gândi cum a fost, pentru el, să moară într-un asemenea
hal. Dar ştiu că i-ar fi plăcut să trăiască. I-ar fi plăcut să fie şi el aici, acum,
ştiind că America intră şi ea în război.
Katia şi Erika s-a apropiat de Monika şi-au îmbrăţişat-o, sub privirile
tatălui şi ale fratelui ei.
— Nu ştiu de ce el s-a înecat, iar eu am fost salvată, a zis Monika.
Nimeni n-o să fie în stare, vreodată, să-mi explice asta.
Două luni mai târziu, după ce familia se mutase la Pacific Palisades, a
venit şi Klaus de la New York. Thomas şi Katia s-au dus la Union Station,
să-l aştepte, şi l-au adus cu maşina la noua lor casă, pe care el s-ar fi zis că
nici n-a remarcat-o. Nu a reacţionat nici măcar atunci când mama lui i-a
spus că era, probabil, ultimul refugiu pentru ei. Ca şi sora lui, Klaus Mann
ajunsese la treizeci şi cinci de ani, dar, spre deosebire de ea, părea sleit de
puteri. I se rărise părul şi orice strălucire îi dispăruse din priviri.
Totuşi, adevărata schimbare consta în felul cum reacţiona Erika în faţa
lui. Abia dacă se mai putea uita la fratele ei. La masă, a vorbit despre cum
se oferise ea să lucreze pentru BBC şi ce planuri avea – să devină
corespondentă de război. De câteva ori, când fratele ei a dat să-şi exprime
vreo părere în privinţa războiului, s-a întors către el şi l-a întrerupt:
— Întreabă-ne, Klaus. Nu ne spune tu. Monika şi-a pierdut soţul în
război. Eu am fost la Londra. Tatăl tău este bine informat de Administraţia
de aici. Ştim ce e de ştiut despre război. Cineva ca tine, care trăieşte cu
artişti, şi scriitori, şi numai Dumnezeu mai ştie cu cine la New York, n-are
cum să ştie ce ştim noi. Aşa că, te rog, nu ne spune tu ce e războiul şi ce
vrea el de la noi!
Când mai aveau puţin până la douăzeci de ani, amândoi, şi în primii ani
de după, cu aripile desfăcute larg, Erika şi Klaus dominau masa familiei,
când veneau acasă în vizite, şi-a spus Thomas, din câte-şi amintea. Iar
acum, Golo şi Monika se uitau – şi nu ziceau nimic – cum Erika singură
domina masa. Tatăl lor, al tuturor, a remarcat şi cum îi ceda Klaus, oferindu-
i surorii lui opinii pe care şi-ar fi dorit ca ea să i le încuviinţeze. În schimb,
când a început să explice cum, în momentul acela, mai mult decât în oricare
altul dinainte, cultura, şi mai ales literatura, se constituia într-o armă
esenţială de luptă contra fascismului, Erika i-a tăiat brusc avântul:
— Am auzit asta şi mai demult, Klaus.
— Pentru că e ceva ce nu poate fi spus de prea multe ori.
— Cele mai bune arme contra fascismului sunt armele, pur şi simplu, a
zis ea. Sunt armele autentice – şi s-a uitat la tatăl ei, căutându-i şi ea lui
consimţământul.
Thomas n-ar fi vrut s-o încurajeze în această direcţie, dar nici n-ar fi vrut
să se lanseze într-o controversă cu ea.
Erika, pe urmă, a zis că iese în oraş, adăugând, fără s-o fi întrebat nimeni,
că urma să stea cu nişte prieteni până târziu de tot. Klaus a întrebat-o dacă
putea să-l ia şi pe el până la o adresă din apropiere, iar Thomas a văzut cum
expresia de pe chipul Katiei s-a întunecat.
— Pot să te las unde vrei, a zis Erika. Dar va trebui să te descurci ca să
ajungi acasă de unul singur.
— Dar unde te duci? a întrebat-o Klaus.
— Mă duc să stau cu nişte prieteni, o vreme.
— Ce prieteni?
— Unii pe care n-ai cum să-i cunoşti, a zis Erika, pe un ton care închidea
orice discuţie.
Thomas a remarcat privirea lezată din ochii lui Klaus. Mai târziu, soţia
lui a venit la el în cameră.
— De parcă n-ar fi de ajuns cât de prost se prezintă Klaus oricum, Erika
nu se lasă şi-l face şi mai tare de ruşine în ochii noştri, ai tuturor, i-a spus
ea.
— Unde se duc, de fapt, şi unul, şi altul? a vrut să ştie Thomas.
— Klaus are un prieten care stă într-un hotel, nu ştiu care, din apropiere.
Thomas a înţeles că prietenul respectiv era nepotrivit, din cine ştie ce
motiv. Credea şi că soţia lui luase de bună povestea spusă de fiica ei cea
mare, că se ducea să-şi întâlnească nişte prieteni – doar dacă, nu cumva,
Katia se temea să-i împărtăşească şi lui vestea legată de Bruno Walter.
Pentru o clipă, şi l-a imaginat pe Walter, proaspăt întors de la vreun concert,
cum îşi dădea jos pantalonii şi-i depunea pe o spetează de scaun, într-o
cameră a vreunui hotel de lux din centru, la Los Angeles, Erika uitându-se
la el cum se dezbrăca şi fumând. Şi-l amintea pe Davidson, arhitectul, cum
îi spusese că nu putea lucra pentru Bruno Walter pentru că dirijorul nu se
putea opri din a-şi lăuda propria măreţie. Nici o casă n-ar fi fost destul de
bună pentru un asemenea om, zisese Davidson.
Sâmbăta următoare, când au vorbit la telefon, Elisabeth i-a spus că, într-
adevăr, Klaus avea un amant nepotrivit, care locuia la un hotel, şi că atât
Klaus, cât şi amantul aveau cheltuieli considerabile, amândoi având o
nevoie constantă de morfină şi alte droguri.
Când i-a evocat viziunea lui despre întâlnirea dintre Bruno Walter şi
Erika, Elisabeth i-a spus că, de fapt, întâlnirile lor amoroase aveau loc
tocmai în casa din Beverly Hills a soţilor Walter. Presupunea, Elisabeth, că
mama ei ştia şi mai multe amănunte, dar, cum ea însăşi comisese greşeala
de a se arăta prea interesată, Katia nu-i mai dezvăluise nimic.
— Mama ta ştie despre Walter şi Erika?
— Nimic nu-i scapă mamei mele.
— Ştie şi despre Klaus şi droguri?
— Eu de la ea ştiu.
În acele prime luni de război, Thomas ajunsese chiar să-şi dorească
discuţiile telefonice cu Agnes Meyer. Ea, la rândul ei, părea foarte doritoare
să primească veşti de la el, deşi adesea îl suna doar ca să-l informeze ea pe
el că ştia câte ceva, înainte să apară şi în ziare lucrul acela. Când s-a zvonit
că japonezii de pe Coasta de Vest urmau să fie scoşi din casele lor, Agnes l-
a sunat pe Thomas, ca să-i spună că tocmai de asta-i vorbise la ultima lor
întâlnire de la New York, că avea să se întâmple.
— Dar sunt multe alte lucruri de care nu pot să vă spun, a mai zis ea.
— E vorba, cumva, să fie trataţi la fel şi germanii din America?
— Această idee a fost înăbuşită în faşă, i-a dat asigurări Agnes Meyer.
 Într-o dimineaţă, în timp ce Thomas era în camera lui de lucru, Klaus a
venit să-l vadă. În săptămâna ce trecuse păruse din ce în ce mai dat peste
cap. Era mai tras la faţă, şi avea dinţii mai pătaţi. Avea mersul şi smucit, şi
nesigur. A început prin a-i admira tatălui său camera de lucru.
— Atâta mi-am dorit şi eu dintotdeauna, i-a spus. Aşa o cameră de lucru.
Thomas şi-a pus întrebarea dacă era, cumva, luat peste picior. Dacă
oricare dintre ceilalţi copii ai lui ar fi spus aşa ceva, le-ar fi înţeles vorbele
ca fiind sardonice, în cel mai bun caz. Dar poate nu şi din partea lui Klaus.
El fusese întotdeauna cel onest.
— Cred că te bucuri de libertatea pe care o ai, a zis Thomas.
— Iau asta ca pe un reproş, i-a răspuns Klaus.
— Eşti foarte admirat ca scriitor. Dacă va exista vreodată o nouă
Germanie, va fi nevoie de tine acolo.
— Vreau să mă înrolez în armata Statelor Unite, a zis Klaus. În
momentul ăsta, sunt multe obstacole de trecut, până să fiu acceptat. Viaţa nu
mi-a fost uşoară la New York. Sunt o mulţime de spioni şi de răspândaci de
zvonuri.
— Nu sunt sigur că viaţa din armată e mai uşoară.
— Vorbesc serios când îţi spun, a zis Klaus. Mama nu mă crede. Nici
Erika nu mă crede. Numai că data viitoare, când mai vin aici, o să fiu în
uniformă.
— Îmi ceri să te ajut?
— Îţi cer să mă crezi.
— Pot să-mi imaginez care sunt obstacolele.
— O să fie nevoie de oameni ca mine.
Lui Thomas i-a stat pe limbă să-l întrebe dacă se referea la dependenţii de
droguri şi la homosexuali, sau poate la bărbaţii care cereau bani de la
mamele lor, dar a observat că pe Klaus aproape că-l podideau lacrimile. S-a
gândit să-i spună ceva cât de cât încurajator.
— Aş fi mândru şi fericit să te văd într-o uniformă a armatei Statelor
Unite. Nu-mi vine în minte ceva ce m-ar face mai fericit. Asta-i ţara
noastră, de-acum – şi s-a uitat la Klaus, de parcă ar fi fost un tată din filme.
— Crezi că pot face aşa ceva? l-a întrebat Klaus.
— Ce, să te înrolezi?
 — Da.
— Cred că va trebui să faci nişte ajustări semnificative la viaţa pe care o
duci în acest moment. Dar nu văd nici un motiv… – şi Thomas a ezitat,
Klaus uitându-se fix la el, motiv pentru care a şi observat cât de palid era
fiul său cel mare. Cum zic, a continuat, ajustări semnificative – şi s-a uitat şi
el fix la Klaus.
— Ai plecat urechea şi tu la toate bârfele, a zis acesta din urmă.
— Trăieşti aşa cum vrei tu să trăieşti, i-a dat replica Thomas.
— La fel ca şi tine, în măreaţa ta casă nouă.
— Într-adevăr. O casă în care eşti binevenit oricând.
— Nu am unde mă duce, după ce plec de aici.
— Şi ce doreşti?
— Mi-a spus mama că nu poate continua să plătească ea în locul meu.
— O să stau şi eu de vorbă cu ea. De-asta ai venit să mă vezi?
— Am venit aici ca să-ţi cer să mă crezi.
— E de neconceput ca orice armată din lume să te accepte în halul în care
eşti, în momentul de faţă.
— În ce hal sunt, în momentul de faţă?
— Spune-mi tu.
— Îţi promit că data viitoare, când mă mai vezi, o să fiu îmbrăcat în
uniformă.
— Armata n-o să-ţi facă nici un rabat, dar nu vreau să mă cert cu tine în
privinţa asta. Cred c-ar trebui să-ţi fie destul de clar.
— Aşa, deci: din câte-nţeleg, sunt respins, a zis Klaus.
Thomas nu i-a răspuns nimic, iar Klaus, dintr-o singură mişcare, s-a
ridicat şi-a ieşit din camera de lucru a tatălui său.
Odată Klaus întors la New York, şi Erika plecată înapoi în Anglia,
Michael şi Gret au venit în vizită la părinţi, aducându-i cu ei şi pe Frido şi
băieţelul nou-născut. Michael avea să-şi petreacă sejurul la Pacific
Palisades, exersând cu alţi trei muzicieni, care plănuiau să formeze un
cvartet.
Frido avea încă şi mai mult şarm frust, în opinia lui Thomas, decât lăsau
fotografiile să se întrevadă. Nici n-a văzut bine alţi oameni, că băiatul s-a şi
luminat la faţă şi-a fost numai un zâmbet.
 Se uita lung la bunicul său, intrigat mai întâi de ochelari, apoi de interesul
intens cu care Thomas, la rândul lui, se uita lung la el, făcând tot felul de
trucuri cu mâinile, ca să-l facă pe copil să râdă.
Văzând că Michael şi Golo se duseseră la o plimbare prin grădină,
Thomas i-a urmat. Auzindu-l venind în urma lor, amândoi s-au întors şi l-au
privit cu suspiciune. Au stat pe loc, dar nici unul nu i-a zâmbit.
— Golo îmi spunea despre unchiul Heinrich, că este într-o situaţie
îngrozitoare, a zis Michael.
— În ce sens?
— I s-au terminat banii. E deja în urmă cu chiria pe două luni, şi
proprietarii ameninţă că-i dau afară, şi pe el, şi pe Nelly.
— Şi are maşina stricată, a intervenit Golo, iar cei de la garaj nici nu se
apucă să i-o repare, până nu sunt plătiţi.
— Iar Nelly are nişte probleme de ordin medical, dar nu-şi permite să
meargă la doctor.
— Când am fost ieri pe la ei, a continuat Golo, erau amândoi disperaţi.
Heinrich abia mai putea vorbi.
— Ştie şi mama voastră?
— I-am spus eu aseară.
Thomas a înţeles pe dată de ce Katia nu zisese nimic. Singura soluţie, la
problemele financiare ale lui Heinrich, ar fi fost să primească un stipendiu
regulat, iar aşa ceva era totuna cu o implicare prea vastă.
— O să stau şi eu de vorbă cu ea, le-a spus Thomas celor doi fii ai săi.
— Cred că e nevoie de o soluţie pe termen lung, a fost de părere Golo.
— Ştiu de ce-i nevoie, a răspuns Thomas, pe un ton sec, şi s-a întors către
Michael: Îmi dau seama că e foarte din scurt, şi ştiu cât de greu v-ar fi, i-a
spus, dar vreau ca tu şi prietenii tăi să cântaţi opusul 132, de Beethoven,
săptămâna viitoare. Va fi şi Heinrich aici, şi ştiu că i-ar face plăcere şi lui
să-l asculte.
— E cel mai dificil, a obiectat Michael. Mai uşor cântăm Schoenberg,
decât ce vrei tu. Dar eu l-am cântat de câteva ori, şi cred că şi ceilalţi l-au
cântat.
— Ştiu că e greu, a zis Thomas. Dar pentru mine are o semnificaţie
aparte, şi pentru mama voastră, la fel.
 — Ştii ce? Lasă-ne cu exagerările. N-are nici o semnificaţie aparte pentru
mama, i-a trântit în faţă Michael.
Thomas a regretat pe loc faptul c-o implicase şi pe Katia, care nu-şi
exprimase niciodată vreo părere despre nici unul dintre cvartetele
beethoveniene. Acum trebuia să ajungă la ea înaintea lui Michael şi s-o
roage să insiste să spună că are şi ea un respect ieşit din comun pentru
opusul 132.
— Vrei să vezi, te rog, dacă reuşiţi să-l cântaţi? a zis.
— Al doilea violonist cu care lucrez nici nu vorbeşte englezeşte. E
român.
— Dar ştie să citească o partitură?
Michael s-a uitat la el dispreţuitor:
— Într-o repetiţie a unui cvartet se poartă o mulţime de discuţii, i-a spus.
— Fă tot posibilul, a zis Thomas.
S-a întors şi i-a lăsat în urmă pe cei doi fii ai săi, ştiind că, dacă privea
înapoi, i-ar fi văzut pe amândoi fixându-l cu nişte priviri glaciale. Ar fi vrut
să-i spună lui Golo, care avea treizeci şi doi de ani, ce aflase şi el de la
Elisabeth, că nimeni trecut de treizeci de ani nu mai avea voie să dea vina
pe părinţi pentru absolut nimic. Şi, pe urmă, s-ar fi putut întoarce spre
Michael, care avea doar douăzeci şi doi, să-i spună că mai avea la dispoziţie
opt ani, de care ar fi făcut bine să se folosească înţelept.
Când a dat de Katia, într-un târziu, i-a cerut să-i jure c-avea să spună şi ea
la fel, că, din motive personale, îşi dorea cu ardoare să audă cvartetul acela
de Beethoven cântat în propria casă, cu partitura de violă interpretată de
nimeni altcineva decât de fiul ei, Michael.
Heinrich şi Nelly au venit mai devreme, aşa cum fusese stabilit, în ziua în
care urma să fie cântat cvartetul beethovenian. Thomas îi trimisese un cec
fratelui său. N-a putut să nu observe că amândoi erau îmbrăcaţi impecabil.
Deşi Heinrich părea fragil şi mergea lent, purta un costum călcat fără cusur
şi nişte pantofi perfect lustruiţi. Nelly avea o rochie roşie, combinată cu
nişte pantofi tot roşii, iar pe deasupra purta o jachetă albă. Poşeta şi pălăria
le avea potrivite cu jacheta. N-ar fi bănuit nimeni, i s-a părut lui Thomas, că
fuseseră amândoi într-o asemenea penurie de bani, cu doar câteva zile
înainte.
 În seara din ajun, la cină, când se ivise în discuţie subiectul Nelly, Katia
le spusese tuturor, foarte răspicat, că Nelly era binevenită în casa ei, dar că
ea una prefera să nu fie lăsată singură cu Nelly.
— Dacă descopăr că soţul meu şi cei doi fii ai lui, ca să nu mai vorbesc
de fiică-sa, le lasă împreună pe cele două soţii, în ideea profund greşită că
precis au atât de multe, cele două Frau Mann, să discute între ele, vă previn
că o să dau drumul la şoareci în camerele voastre, ale tuturor.
— Şi cu mine cum rămâne? întrebase Gret. Doar şi eu sunt o Frau Mann.
— Tu eşti absolvită de critici, zisese Katia. Dar nu vreau să fiu lăsată
singură cu Nelly. Din momentul în care pune piciorul în această casă şi
până în momentul în care pleacă, depind de voi toţi ca să-mi faceţi acest
hatâr.
În timp ce Golo stătea la masa din grădină cu Nelly, Thomas şi Heinrich
au pornit într-o plimbare prin jurul proprietăţii. Odată cu cecul, Thomas îi
trimisese fratelui său şi un bilet cordial, în care-i spunea că trebuia să
discute cât mai curând posibil despre situaţia lui financiară. Ar fi fost mai
simplu să discute chiar atunci, s-a gândit. Şi totuşi, uşor-uşor, pe măsură ce
Heinrich îi vorbea despre un roman al cărui prim capitol abia îl terminase,
Thomas îşi dădea seama că era ca şi cum ar fi fost iar la München, sau chiar
în Italia, ca tineri scriitori şi unul, şi celălalt, Heinrich fiind întotdeauna
sigur pe sine, gata să-şi afirme cunoaşterea superioară în materie de lume,
în general, şi de cărţi, în special. Dacă Thomas i-ar fi povestit acum că
plănuia să scrie un roman bazat pe povestea lui Faust, Heinrich i-ar fi spus
că se mai făcuseră deja multe încercări asemănătoare. Dacă Thomas ar fi
adăugat că protagonistul său avea să fie un compozitor modern, Heinrich ar
fi obiectat că era imposibil să scrii despre muzică. Thomas şi-a adus aminte
că nu-i pomenise lui Heinrich prea multe în legătură cu Casa Buddenbrook,
pe vremea când scria la ea, de teamă că o singură observaţie usturătoare l-ar
fi făcut şi pe el să se îndoiască de valoarea propriei scrieri.
Aşa că l-a lăsat pe Heinrich să-i povestească lui despre cum intenţiona să
scrie mai multe romane, avându-l protagonist pe Henric al IV-lea al Franţei,
şi despre ce film grandios credea el că s-ar fi putut face după ele.
Au ajuns înapoi pe partea cu faţada casei şi s-au îndreptat spre intrarea
principală, exact când şi-a făcut apariţia Gret, cu Frido. Copilul s-a
concentrat exclusiv asupra lui Heinrich.
— E minunat să întâlneşti un Mann care nu se uită suspicios la tine, a zis
Heinrich.
De vreme ce nimeni dintre ceilalţi nu era de faţă, Thomas a presupus că i
se adresase numai lui acea replică. Tonul se datora, probabil, faptului că-i
trimisese fratelui său cecul respectiv. I-a trecut prin minte că urma să fie
făcut să sufere şi mai mult, pe măsură ce l-ar fi susţinut financiar pe
Heinrich şi în viitor.
Când Gret a dus-o pe Nelly să-i vadă copilaşul recent venit pe lume,
Heinrich a propus ca Thomas şi el să mai facă o plimbare în jurul grădinii.
De astă-dată, şi-a spus Thomas în sinea lui, ar fi putut vorbi despre bani.
— Mă trezesc în fiecare noapte, i-a spus Heinrich, gândindu-mă la Mimi
şi la Goschi. Poate că Mimi e-n siguranţă, n-am cum să aflu. Poate că e
trecută la index din cauza mea. La fel şi Goschi. Are douăzeci şi cinci de
ani, o vârstă la care s-ar cuveni să fie cea mai fericită. Iar eu am abandonat-
o într-o bortă a iadului, ca şi pe mama ei, de altfel.
— Ştii precis, cumva, ce se întâmplă cu ele două, în acest moment?
— Sunt la Praga şi, dacă germanii de acolo îşi fac mendrele, vor fi
arestate. Noi, aici, ne plimbăm pe nişte pajişti tunse cu forfecuţa, sub
cerurile albastre şi limpezi. Ne construim case noi. Trăim într-un loc al
plenitudinii. Eu le-am părăsit, le-am lăsat în urmă, iar ele mă strigă în
fiecare noapte. Şi nici măcar nu pot să pomenesc, de faţă cu Nelly, cât de
îngrijorat sunt.
Thomas şi-a dat seama că şi această replică tot către el era ţintită.
Pajiştile tunse cu forfecuţa erau tocmai cele pe care umblau ei în acel
moment, şi casa lui era locul plenitudinii. Dar a decis că era cazul să ignore
strădaniile fratelui său de a-l face să se simtă vinovat. În schimb, se putea
oferi să-şi intensifice eforturile anterioare de a le găsi pe fosta soţie şi pe
fiica lui Heinrich şi să-şi pună la bătaie propria influenţă pentru a le facilita
venirea în America. Pentru o clipă totuşi, a vrut să-i spună lui Heinrich că
era, de fapt, aproape cu neputinţă să salvezi pe oricine din Europa Centrală
şi să-i obţii viză pentru America. Ştia cât de rău ar fi fost să-i creeze lui
Heinrich speranţe deşarte, dar tot nu i-a putut spune tot adevărul fratelui
său.
 — Am întrebat iar şi iar, a zis. Dacă aflu ceva, te anunţ imediat. Şi voi
face presiuni în continuare.
— Poţi să-l rogi pe preşedinte direct?
— Nu, a zis Thomas. Asta nu se poate face.
Chiar dacă a schimbat subiectul, fratele lui i-a dat de înţeles că lua drept
o trădare ceea ce-i spusese Thomas:
— Bine au făcut Carla şi Lula că s-au extras din această lume, fiecare cu
mâna ei, a comentat Heinrich.
Au luat cina cu amicii lui Michael, cei trei muzicieni, toţi tineri şi
frumoşi, Thomas făcând tot posibilul să-şi mascheze interesul pe care i-l
trezeau toţi trei. Erau îmbrăcaţi cu acelaşi soi de costume largi şi aveau
tunsori asemănătoare, chiar şi românul, care vorbea franţuzeşte. Având-o pe
Gret de-o parte şi pe prim-violonist de partea cealaltă, socrul s-a forţat cât a
putut să fie suficient de politicos cu tânăra lui noră. Au discutat despre
Frido şi frăţiorul lui o vreme, dar apoi lui Thomas nu i-a mai venit nici o
idee despre ce ar fi putut vorbi. S-a întors către violonist, care l-a întrebat de
ce insistase pentru opusul 132 de Beethoven.
— Pentru cea de-a treia mişcare, a zis Thomas. Îmi place ideea de Neue
Kraft fühlend – „simţind o nouă forţă“, cum ar veni.
— Simţiţi o nouă forţă?
— Când mă gândesc la cartea pe care trebuie s-o scriu, da. Sau, cel puţin,
sper că simt o nouă forţă.
După cină, s-au mutat cu toţii în camera cea mare, Gret scuzându-se că
trebuia să-şi alăpteze bebeluşul, iar Nelly întorcându-se în sufragerie, ca să-
şi mai umple o dată paharul cu vin, până la buză.
— Heinrich m-a prevenit c-o să fie ceva lung şi plictisitor, i-a şoptit ea
Monikăi, care a pufnit în râs.
Cei patru tineri şi-au potrivit stativele de partituri. Odată aşezaţi, au
început să-şi acorde instrumentele după cel al românului, care era deja
acordat. Lui Thomas îi plăcea românul, care-şi rotea privirile peste micul
public, arborând o mină liniştit-mirată, dar cei doi americani îi atrăseseră
atenţia cu adevărat. Violoncelistul are o figură mai blândă, faţă de-a
violonistului principal, şi ochii căprui. Frumuseţea lui delicată avea să se
veştejească în câţiva ani, şi-a spus Thomas în gând. Celălalt, violonistul
principal, nu era la fel de făţiş de frumos, avea figura prea subţire şi un
început de chelie, dar avea şi cea mai solidă constituţie dintre toţi patru, şi
umerii cei mai laţi.
Când au început să cânte propriu-zis, pe Thomas l-a mirat îndrăzneala cu
care interpretau partitura, redarea calmă a unui soi de angoasă, urmată de un
ton care sugera o luptă, cu aluzii că lupta le furniza şi durere, şi bucurie – o
imensă bucurie. Ştia şi el că trebuia să nu se mai gândească, să renunţe la a
mai căuta înţelesuri simple în muzică, ci s-o lase, aşa cum era, să-i pătrundă
spiritul, s-o asculte, ca şi cum ar fi fost atunci ori niciodată.
Îi venea greu totuşi să nu se uite la interpreţi, să nu le studieze
concentrarea şi seriozitatea. Se uita la ei cum îşi luau indicaţiile de la
violonistul principal. Acela şi Michael, cu viola, păreau să se certe, fiecare
luându-şi energia de la celălalt; muzica lor, a tuturor, s-a repezit către
concluzie şi a părut a se abţine pentru o clipă, înainte să se încheie.
Thomas i-a aruncat o privire Katiei, care i-a întors un zâmbet. Era lumea
părinţilor ei, care găzduiseră multe asemenea concerte de cameră, în casa
lor de la München. Din acea lume veche, pe care fuseseră forţaţi s-o
părăsească, se ivise Michael, singurul cu talent muzical dintre ei toţi.
Thomas l-a privit pe fiul său, cum cânta lent şi grijuliu, fără să arate vreo
emoţie, frumos şi plin de sânge rece, lăsând ca sunetul mai profund al violei
să se amestece cu sunetele mai dulci ale celor două viori.
Pe măsură ce muzica se desfăşura, violonistul principal şi violoncelistul
s-au mai dezbărat de o parte din americanismul de până atunci. Francheţea
masculină cordială, frustă, atât de vizibilă mai devreme, a lăsat locul, uşor-
uşor, din câte observa Thomas, unei vulnerabilităţi, unei sensibilităţi, până
când ar fi putut amândoi să fie ori germani, ori maghiari din deceniile de
mai demult. Poate că era numai ceva ce-şi închipuia el, şi-a spus în sinea
lui, ceva provocat de forţa cumulată a celor patru instrumente care cântau
împreună, pe măsură ce treceau momente în care se conectau, pur şi simplu,
între ei, fiecare cu toţi ceilalţi, după care ori păstrau tăcerea, ori cântau solo,
dar Thomas putea cocheta cu ideea că fantome din vremuri trecute, fantome
care parcurseseră cândva străzile oraşelor europene, cu instrumentele în
braţe, fantome care se îndreptau spre diversele repetiţii, ajunseseră de faţă
acolo, în acea casă nouă din sudul Californiei, cu vedere spre oceanul
Pacific.
A doua mişcare s-a încheiat, şi Thomas şi-a propus ca, de atunci înainte,
să asculte mai cu atenţie, să nu-şi mai lase mintea să bântuie zonele unor
pure speculaţii. A încercat să nu remarce că Nelly ieşea din cameră. Şi-a
reamintit că respectivul cvartet beethovenian era trist, pe alocuri îndoliat,
chiar. Surprinzător acum, însă, era faptul că, deşi tonul era unul melancolic,
felul în care instrumentele se opreau, apoi începeau din nou şi treceau către
melodicitate îl făcea să sune înălţător. Suferinţa cuprinsă în muzică era
conţinută în fiecare notă, dar la fel era şi altceva mai puternic, un anume
sentiment al frumuseţii de neclintit, care, după câteva minute, se înălţa, de
parcă ar fi fost surprins de propria vigoare, şi atingea o tonalitate care-l
făcea să înceteze de a mai gândi, să nu mai încerce să găsească semnificaţie
în ce auzea, ci să asculte şi atât, să-şi lase propriul spirit să absoarbă muzica
interpretată.
Katia îşi ţinea de-acum ochii închişi, ca şi Heinrich, de altfel. Şi Golo, şi
Monika îi urmăreau pe interpreţi cu o profundă concentrare, ea stând chiar
aplecată. Trecerea de la stilul bombastic al simfoniilor la sentimentul
insuportabil de singurătate din acel cvartet, şi-a spus Thomas, trebuie să fi
reprezentat o călătorie pe care însuşi Beethoven probabil că nu şi-o
conştientizase prea uşor. Trebuie să fi fost ca şi cum o cunoaştere stranie,
ispititoare, dătătoare de fiori s-ar fi deschis brusc înspre o absolută
limpezime.
Thomas şi-ar fi dorit să poată face asta ca scriitor, să găsească un ton, sau
vreun context, care să se afle dincolo de sinea lui, care să-şi fi avut
rădăcinile în ceea ce strălucea, şi sclipea, şi era vizibil, dar care plutea pe
deasupra lumii faptice, pătrunzând undeva unde spiritul şi substanţa se
puteau contopi, şi despărţi, şi iar contopi.
Făcuse marele compromis. Cum stătea pe fotoliu acolo, perfect dichisit şi
bărbierit, în casa lui măreaţă, în costum cu cravată, înconjurat de familie,
avându-şi cărţile aranjate pe rafturi în camera lui de lucru, cu acelaşi respect
faţă de ordine pe care-l avea şi în gândurile lui, şi în reacţia lui faţă de viaţă,
ar fi putut fi şi el un om de afaceri.
Şi-a înclinat capul. Pentru o clipă, muzicienii au ezitat: Michael intrase
prea devreme. Thomas şi-a ridicat privirile, chiar în momentul în care
Michael s-a oprit din cântat, aşteptând un semnal din partea violonistului
principal, apoi a reintrat cu propriul instrument, lăsându-şi sunetul să fie
dominat de cel al viorii, ca un fel de fundal pentru dramatismul pasajului.
Chiar atunci, Thomas a observat că, pe locul de pe care se ridicase Nelly,
tocmai se aşezase Gret, care intrase discret în cameră.
Când toţi cei patru interpreţi erau pe punctul de a trece la notele care ar fi
dus cvartetul din zona unei reverii tânguitoare către ceva mai aproape de
cântec, Michael s-a uitat la Golo, care a încuviinţat din cap către el, în semn
de apreciere. În această secţiune, ritmul său era perfect.
De câteva ori, în cărţile sale, şi-a spus Thomas în gând, se ridicase şi el
deasupra lumii obişnuite, din care-şi trăgea inspiraţia scrierea lui. În
moartea lui Hanno din Casa Buddenbrook, de pildă, sau în calitatea dorinţei
descrise în Moartea la Veneţia, sau în scenele de spiritism din Muntele
vrăjit. Poate şi în alte pasaje, din alte cărţi. Dar nu, parcă nu, totuşi. Lăsase
ca umorul sec şi convenienţele sociale să-i domine scrisul; se temuse de ce
ar fi putut ieşi, dacă nu-şi exercita el controlul şi precauţia.
Îşi putea imagina decenţa, dar ea nu mai era o virtute în vremurile acelea,
devenite sinistre. Îşi putea imagina umanismul, dar el nu mai însemna,
practic, nimic în acea epocă de exaltare a voinţei maselor. Îşi putea imagina
o inteligenţă fragilă, dar ea mai însemna prea puţin în acel timp de
proslăvire a forţei brute. Pe măsură ce mişcarea lentă se apropia de final, şi-
a dat seama că, dacă reuşea să-şi adune curajul, ar fi trebuit să lase răul să
se desfăşoare într-o carte, să deschidă larg uşa pentru ce era sumbru şi în
afara capacităţii lui de înţelegere.
În două tipuri de bărbaţi nu se transformase, şi-ar fi putut scrie o carte
despre ei, dacă reuşea să le invoce spiritele aşa cum s-ar fi cuvenit. Unul era
el însuşi, dar fără talentul său, fără ambiţia lui, dar cu aceeaşi sensibilitate.
Cineva care să fi fost pe deplin în elementul său într-o democraţie germană.
Un bărbat căruia să-i fi plăcut muzica de cameră, poezia lirică, liniştea
căminului şi reforma treptată. Un bărbat numai conştiinţă, care să fi rămas
în Germania, chiar şi după transformarea Germaniei într-o barbarie, care să
fi trăit o viaţă temătoare, într-un exil intern perpetuu.
Celălalt bărbat ar fi fost genul care să nu ştie ce înseamnă precauţia, care
ar fi avut o imaginaţie la fel de înfocată şi de lipsită de compromisuri ca şi
apetitul său sexual, un bărbat care-i distrugea pe cei care-l iubeau, care
căuta să practice o artă austeră şi scârbită de orice tradiţie, o artă la fel de
periculoasă ca şi lumea care prindea formă. Un bărbat care fusese în contact
cu demonii, al cărui talent era produsul unui pact cu acei demoni.
Ce s-ar fi întâmplat, dacă se întâlneau acei doi bărbaţi? Ce soi de energie
ar fi rezultat din ciocnirea lor? Ce fel de carte i-ar fi ieşit lui de sub stilou?
Ce fel de muzică s-ar fi făcut auzită dintr-o asemenea carte?
Trebuia neapărat – şi era conştient de asta – să nu se mai gândească la ce
cărţi ar fi putut scrie şi ce personaje ar fi putut născoci. Din experienţa
proprie ştia că ascultatul de muzică la o intensitate anume aduce cu sine
emoţii pe care el nu le putea ţine în frâu, intenţii pe care nu le putea pune în
practică. De multe ori, de când se mutaseră în casa cea nouă, îi veneau idei
de romane şi povestiri, în timp ce asculta muzică de Schubert sau de
Brahms. Când se ridica de pe fotoliu, ca să se ducă în camera lui de lucru,
imediat după aceea era convins că ideea se putea transforma în ceva
concret, dar ea se făcea una cu aerul din jur, de îndată ce el se aşeza la birou
şi punea mâna pe stilou.
Muzica îl tulbura pe Thomas. Dar, în timp ce urmărea mişcarea cea
scurtă, cu minunatele ei ritmuri acum de marş, acum de dans, şi apoi
mişcarea finală, cu lipsa ei de ezitare, cu eleganţa ei fluidă, a simţit că
bărbaţii aceia doi, pe care şi-i închipuise, acele două versiuni fantomatice
ale celui care era el însuşi, nu l-ar mai fi părăsit, cum făcuseră atâtea
închipuiri asemănătoare, lăsându-l baltă. Aceia doi şi-ar fi găsit locurile în
ceea ce i se conturase deja în minte, o carte despre un compozitor care,
precum Faust, încheiase un pact cu diavolul.
Pe măsură ce cvartetul se apropia de sfârşit, s-a forţat şi el să asculte şi să
nu mai facă nimic altceva. Gata cu meditaţiile despre nu ştiu ce personaj
sau roman! La fel ca sunetul, ale cărui ritmuri erau susţinute de violă şi
violoncel şi întrerupte, ici şi colo, de cei doi violonişti, care-şi întretăiau
reciproc orbitele, de parcă n-ar mai fi existat şi ceilalţi doi muzicieni.
Michael începuse, de-acum, să cânte la violă cu din ce în ce mai multă
încredere în sine, parcă ar fi fost hotărât ca sunetul produs de el să nu fie
doar o simplă şoaptă, chiar dacă nu avea cum să domine el toată emoţia
profundă pe care o dădeau viorile, cuprinse de un zel de-a dreptul feroce.
 Dacă muzica era în stare să evoce sentimente care îngăduiau haosul, în
aceeaşi măsură ca şi ordinea şi tăria de caracter, şi-a spus Thomas, şi cum
acel cvartet îi dădea ocazia sufletului romantic să tacă mâlc sau să-şi încline
capul a părere de rău, cum ar fi sunat muzica potrivită catastrofei germane?
Probabil că n-ar fi fost o muzică belicoasă, nici una de marş. N-ar fi avut
nevoie de percuţii. Ar fi fost mai blândă, mai învăluitoare, mai mătăsoasă.
Ceea ce se petrecea în Germania nu numai de o muzică sobră ar fi avut
nevoie, ci de una şi alunecoasă, şi ambiguă, ca o parodie de seriozitate,
conştientă de faptul că nu numai dorinţa de noi teritorii sau bogăţii dăduse
naştere acelei bătăi de joc de cultură în care se transformase Germania.
Cultura însăşi, s-a gândit el, cultura propriu-zisă îi formase şi pe el, şi pe alţi
oameni ca el, care purtau asupra lor germenii distrugerii culturii care-i
crease. Cultura se dovedise neputincioasă şi nefolositoare în faţa presiunii.
Iar muzica, muzica romantică, dezlănţuind o asemenea emoţie înălţătoare,
ajutase la conturarea unei absurdităţi care se transformase, iată, în
brutalitate.
Propria stare de confuzie, ori de câte ori asculta muzică, era un soi de
panică; muzica era o formă de autoabsolvire de nevoia de a rămâne raţional.
Creându-i o stare de confuzie, îl inspira. Sunetul ei nestatornic îi crea lui
condiţiile în care putea lucra. În cazul altora, inclusiv al unora dintre
conducătorii Germaniei din acel moment, muzica stârnea emoţii sinonime
cu sălbăticia.
Muzicienii au început să accelereze, la îndemnul violonistului principal,
care le zâmbea, stimulându-i pe ceilalţi trei să-l urmeze, să cânte mai tare,
s-o lase mai moale, apoi să revină cu şi mai multă forţă.
Pe măsură ce interpreţii se apropiau de pasajele finale, Thomas avea
senzaţia că fusese parcă extras din timp şi convingerea că, într-o asemenea
situaţie, ideile şi gândurile care-i trecuseră prin minte însemnau ceva, că
umpleau spaţiul pe care el tocmai pentru ele şi-l eliberase în minte cu bună-
ştiinţă. Pentru o fracţiune de secundă, când s-a încheiat cvartetul, a fost
convins că o întrevăzuse, că-i trecuse pe dinaintea ochilor scena cu acel
compozitor al său într-o casă de la Polling, unde murise mama lui, dar pe
urmă îi zburase din minte, când s-a ridicat şi el, împreună cu ceilalţi, să
aplaude interpretarea piesei de către cvartetul de muzicieni, care s-au
înclinat la unison, lăsând să se vadă clar că şi gestul acela de final, ca şi
toată interpretarea lor de până atunci, fusese cu grijă exersat.

86. Cuvântul knickerbocker, însemnând „pantaloni scurţi, strânşi sub genunchi“, provine de la
personajul Dietrich Knickerbocker, autorul fictiv al Istoriei New Yorkului (1809) de Washington
Irving (1783−1859). Prin extensie, pseudonimul a ajuns să însemne bărbat din lumea bună a New
Yorkului, în special din Manhattan, şi a dat numele clubului înfiinţat în 1871, considerat unul dintre
cele mai exclusiviste cluburi pentru bărbaţi din lume.
87. Textual: „Stăvilarele de la Pacific“, denumirea unei suburbii a metropolei Los Angeles,
delimitată de ţărmul oceanului Pacific şi de o înşiruire lungă de faleze abrupte, care se prelungesc pe
mai mulţi kilometri. O formaţiune asemănătoare se află şi pe Coasta de Est, pe malul fluviului
Hudson, denumită la fel, The Palisades.
88. Bruno Walter (n. Bruno Schlesinger, 1876−1962), dirijor, pianist şi compozitor evreu de
origine germană, stabilit în Statele Unite în 1939.
89. Charles Augustus Lindbergh (1902−1974), aviator, ofiţer şi activist politic american, iniţial
pilot al poştei aeriene americane, care în 1927 a realizat primul zbor fără escală, de unul singur, de la
New York la Paris (5 800 km), într-un avion monoplan special construit, denumit „Spiritul din Saint
Louis“. În 1932, copilul său de un an şi opt luni a fost răpit din casa familiei şi găsit mort două luni
mai târziu, în ceea ce s-a numit „Crima secolului“.
90. Atacul-surpriză de la Pearl Harbor a avut loc pe 7 decembrie 1941, dimineaţa, şi a durat până
când se făcuse deja seară la Washington. A doua zi, 8 decembrie, preşedintele Roosevelt a ţinut o
cuvântare în faţa Congresului reunit, prin care a declarat război Japoniei. Imediat, Italia şi Germania
au declarat şi ele război Americii, iar pe 11 decembrie, Statele Unite au declarat război celor două ţări
europene, intrând astfel cu totul în ceea ce era deja Al Doilea Război Mondial.
 Capitolul 14
Washington, 1942

Eleanor Roosevelt i-a condus în pas alert pe un coridor.

— Unele lucruri de aici nu sunt pe gustul meu, le-a spus, dar nu mi se dă
voie să cheltuiesc bani pe redecorări care nu sunt strict necesare.
Thomas a observat că i se adresa Katiei mai direct decât lui. Ştia, fiindcă
i se spusese, că preşedintele ar fi putut să-i primească, dar, de vreme ce
doamna Roosevelt nu pomenise nimic de o asemenea întrevedere, dedusese
că aceea ori se anulase, ori se amânase. În dimineaţa respectivă sosise ştirea
că ruşii porniseră o contraofensivă, la Stalingrad, împotriva Armatei a 6-a
germane. Thomas şi-a pus întrebarea dacă preşedintele Roosevelt nu-şi
dedica toată atenţia, cumva, rezultatului acelei acţiuni.
Urmau să ia ceaiul cu doamna Roosevelt, cu toate că abia luaseră micul-
dejun, la Eugene şi Agnes Meyer acasă, unde şi locuiau.
— Îmi pare foarte rău, a zis Eleanor, după ce se aşezaseră toţi trei într-o
cămăruţă laterală, că nu v-am ascultat cu toţii de la bun început, când ne
avertizaţi că la forţă ar fi trebuit răspuns cu forţă.
Thomas a renunţat s-o mai întrerupă ca să spună că el nu avertizase
niciodată pe nimeni în sensul acela. I s-a părut ciudat că soţia preşedintelui
încerca să-l flateze, pretinzând că el fusese vizionar în legătură cu
ameninţarea pe care o reprezenta Hitler.
— Ce dorim realmente, a continuat doamna Roosevelt, este să ţineţi şi pe
mai departe acele cuvântări, care sunt transmise inclusiv în Germania. Până
acum, aţi fost ca un far al speranţei. Când am fost eu la Londra, şi acolo se
vorbea de dumneavoastră. Erau cu toţii fericiţi să vă ştie implicat, după cum
suntem şi noi. Rămăseseră mai mult decât impresionaţi, englezii, c-aţi fost
de acord să ţineţi cuvântările încă de pe vremea când Hitler abia era în
ascensiune spre putere.
 Katia, ca să schimbe subiectul, a întrebat-o pe doamna Roosevelt despre
implicarea ei în efortul de război.
— Trebuie să fiu foarte atentă, i-a răspuns Eleanor. Pe timp de război, nu
poţi critica un preşedinte în funcţie, dar o poţi ataca pe soţia lui. A trebuit să
bat în retragere. Mă gândeam că avea să fie utilă călătoria mea în Anglia.
Mi-au plăcut regele şi regina91, aşa devotaţi cum sunt, dar Churchill mi s-a
părut un om foarte dificil, când trebuie neapărat să stai de vorbă cu el.
Interesul meu principal a fost să întâlnesc oameni obişnuiţi – cât mai mulţi
cu putinţă – şi soldaţi de-ai noştri.
— Sunteţi foarte admirată, i-a spus Katia.
— Foarte mulţi tineri de-ai noştri văd acum Anglia pentru prima oară.
Sper să le rămână toată viaţa în minte – şi Eleanor a clătinat din cap a
tristeţe.
Thomas şi-a dat seama că se abţinuse şi nu mai adăugase că numai cei
care ar fi supravieţuit războiului şi l-ar fi putut reaminti mai târziu, de fapt.
— Vom câştiga războiul, a continuat ea. Sunt convinsă că-l vom câştiga,
indiferent de ce costuri va presupune asta. Iar în curând va trebui să
începem să ne concentrăm atenţia pe câştigarea păcii de după aceea – şi s-a
uitat la Katia, care i-a răspuns cu un zâmbet, semn că era în asentimentul
gazdei.
Thomas şi-a pus întrebarea dacă se întâmpla ceva important în Biroul
Oval, ceva ce-l împiedica pe preşedinte să-i primească.
— Când ne-am întâlnit, data trecută, eram cu toţii atât de uimiţi de soţul
dumneavoastră, de marele lui umanism, de cărţile lui, încât mă tem că nu v-
am oferit şi dumneavoastră toată atenţia cuvenită, a zis Eleanor, adresându-
i-se Katiei de parcă o profesoară ar fi avut de-a face cu o elevă. Iar acum
descopăr că sunteţi o minune, o adevărată minune. Şi-mi doresc tare mult să
aud tot ce spuneaţi aseară, dar aş vrea să vă aud pe dumneavoastră personal
spunând lucrurile acelea, nu la mâna a doua, la telefon, reproduse de Agnes
Meyer.
— V-a telefonat, s-a mirat Katia.
— Ea îmi telefonează o dată pe zi, i-a destăinuit doamna Roosevelt, iar
eu îi răspund o dată pe săptămână.
— Da, şi soţului meu îi telefonează.
 Lui Thomas i-a trecut prin minte că era momentul, chiar atunci, s-o
întrebe direct pe Prima Doamnă dacă putea întreprinde ceva pentru Mimi şi
Goschi. Deşi el credea că era prea târziu, simplul gest de a întreba s-ar fi
putut dovedi aducător de noi informaţii sau măcar de vreo promisiune, care
l-ar fi consolat pe Heinrich.
Când i-a spus doamnei Roosevelt despre cele două femei, mamă şi fiică,
a văzut-o brusc preocupată.
— Sunt evreice? a întrebat ea, iar Thomas a încuviinţat din cap. Nu-i o
veste bună, a comentat Eleanor. Nu e bună pentru nimeni. De aceea, şi
trebuie să… – dar s-a oprit singură din ce voia să spună, iar în tonul ei s-a
făcut simţită, brusc, un fel de piedică: Nu pot face nimic. Îmi pare rău. Am
făcut orice s-a putut, înainte să izbucnească războiul, dar acum nu mai am
ce face. Va trebui să sperăm, şi-atât.
În tăcerea care s-a lăsat apoi, Thomas a ştiut c-ar fi fost mai bine,
probabil, să nu-i comunice lui Heinrich vestea că Eleanor Roosevelt era de
părere că nu putea face nimic, ea personal, pentru Mimi şi Goschi – aşa c-a
lăsat capul în jos.
Vizita lui şi-a Katiei la familia Meyer nu începuse, în seara dinainte, sub
auspicii prea bune. Deşi casa din Piaţa Crescent era grandioasă şi părea
impunătoare, unii pereţi erau cam prea subţiri. Înaintea cinei, musafirii
auziseră o mare parte dintr-o ceartă aprinsă, care avea loc între Agnes şi
soţul ei, într-o cameră alăturată. Era vorba despre o scrisoare pe care ziarul
The Washington Post n-o publicase, în ciuda tuturor asigurărilor lui Eugene
Meyer că urma să fie publicată în chiar numărul din acea zi.
— O să vină ea şi ziua în care o să te părăsesc, şi-atunci să te ţii supărare!
i-a răcnit Agnes de mai multe ori soţului ei. Atunci abia de ce nătărău eşti o
să-ţi dai seama!
— Cred că-şi traduce din germană, a fost de părere Katia.
— Mai face şi asta, când e nervoasă, i-a răspuns Thomas.
— Păi, acum e foarte nervoasă, a zis Katia.
La cină, mai era invitat şi un senator care a declarat categoric, de îndată
ce le-a fost prezentat lui Thomas şi Katiei, că el unul nu sprijinea implicarea
Statelor Unite în război. Când Thomas i-a zâmbit şi a ridicat din umeri,
vrând să-i fie foarte clar, celuilalt, că nu-şi bătea capul să se amestece într-o
controversă cu o non-entitate, omul s-a uitat furios la el. Thomas nu-şi
dădea seama de ce fusese invitat şi acel politician, sau de ce venise, dar a
presupus că Washingtonul trebuia să fie un loc de mare însingurare, mai
ales pentru senatorii cu abilităţi sociale nedezvoltate şi cu vederi politice
rămase cel puţin bizare.
Apoi, mai era de faţă un bărbat, pe care Agnes Meyer îl prezentase ca
fiind Alan Bird. Lucra, din câte spusese ea, la serviciul german din cadrul
Departamentului de Stat. Ochii lui limpezi, albaştri, şi forma pătrăţoasă a
maxilarului, ţinuta lui perfect călcată, care semăna cu o uniformă militară, îl
interesau pe Thomas, dar, când şi-a dat seama că-l privea cam prea fix pe
tânărul respectiv, şi-a îndreptat brusc privirile către soţia lui, care a părut
mirată de câtă atenţie i se dădea şi a zis că i-ar fi plăcut să poată citi mai
mult, dar că-i venea greu, cu copiii mici.
Printre ceilalţi oaspeţi se mai numărau o doamnă în vârstă, foarte sigură
pe sine, care avea o rubrică permanentă şi era, din câte spusese Agnes
Meyer, una dintre cele mai înfocate susţinătoare ale Primei Doamne,
Eleanor Roosevelt. Grupul s-a mai mărit, la un moment dat, cu un poet cam
lipsit de maniere, care traducea poezia lui Brecht pentru o editură oarecare,
obscură. Soţia poetului cu pricina era o femeie înaltă, cu o alură
impresionantă, ale cărei origini evident scandinave se vedeau de la o poştă
şi care i-a spus lui Thomas că-i citise toate romanele şi-i urmărea
cuvântările.
— Dumneavoastră veţi salva Europa, i-a spus. Da, veţi fi salvatorul ei.
Eugene Meyer stătea îmbufnat la un capăt al mesei, în timp ce Agnes
împărăţea la celălalt capăt. Cearta cu soţul ei părea să-i fi stârnit apetitul
pentru alte controverse, aşa încât nici nu apucase primul fel de mâncare să
fie servit, că ea se şi pusese pe provocat musafirii.
— Nu credeţi, cu toţii, i-a întrebat, că lumea care i s-a opus lui Hitler
prea devreme poate c-a ratat şansa de a se dovedi realmente şi constant
influentă în Germania?
Thomas a privit-o pe Katia, care-şi ţinea capul în jos. A decis că era mai
bine să se prefacă a nu fi auzit ce întrebase Agnes şi a căpătat un sentiment
de uşurare văzând că nimeni nu i-a şi răspuns la întrebare.
Îi părea rău că gazda nu-l prevenise în legătură cu Alan Bird. Dacă
individul nu fusese plasat strategic faţă-n faţă cu el, în tot cazul, dădea
impresia că nu stătea întâmplător acolo. Îl privea îndeaproape, cu
suspiciune. Iar lui Thomas i-a trecut prin minte c-ar fi fost înţelept din
partea lui, în acea seară, să nu se lase atras de Agnes Meyer în a-şi exprima
nici o opinie, despre nimic. Îşi propunea să păstreze tăcerea sau să
reacţioneze amuzat şi rezervat la orice ar fi avut de spus ea.
— Mă-ntreb, adeseori, a zis Agnes, dacă războiul n-ar fi putut fi prevenit.
Şi nu am numai eu această curiozitate. Mă gândesc dacă o viziune clară n-ar
fi fost bună, când norii au început să dea semne a se înnegri.
Senatorul i-a făcut semn ospătarului că mai voia o porţie de supă. Îşi
îndesase un colţ al şervetului pe dinăuntrul gulerului de la cămaşă. A scos
un singur sunet puternic, semn clar că avea de spus ceva categoric, după
care şi-a mai dus la gură o lingură de supă. După ce a înghiţit, şi-a ridicat
privirile şi a văzut că toată masa îl aştepta să ia cuvântul.
— Nu ne-am pricopsit cu nimic nici în ultimul război, dacă ne-am dus şi
acolo moţ. Şi n-o să ne pricopsim cu nimic, nici de astă-dată. Nu e treaba
noastră. Avem propria noastră luptă aici, mai ales împotriva femeii ăleia
oribile. Ea o să facă praf şi pulbere ţara asta.
Omul Departamentului de Stat l-a privit pe Thomas, care a încercat să-i
întoarcă privirea în aşa fel încât să pară că nu pricepuse că senatorul se
referise la Eleanor Roosevelt.
— Dar nu face decât bine, a zis autoarea de rubrică.
Pe urmă, când s-a servit şi al doilea fel de mâncare, Agnes a căutat să
găsească şi alte subiecte care ar fi putut da naştere la controverse între cei
aşezaţi la masă, dar până şi senatorul şi autoarea de rubrică la ziar, care
păreau să se cunoască bine, se săturaseră să-i ridice ei mănuşa. Eugene
Meyer nu scotea o vorbă. Poetul tăcea şi el. Numai nevasta lui, de câteva
ori, când apărea câte o lacună în conversaţie, simţea nevoia să menţioneze
vreuna dintre cărţile lui Thomas, şi să se lanseze într-un comentariu
ditirambic.
— Nu numai că mi-au schimbat viaţa, dar m-au învăţat cum să trăiesc, a
zis ea.
— După război, bineînţeles, a zis Agnes, va trebui să fie făcute investiţii
uriaşe în Germania. Şi-atunci, America va trebui să cheltuiască bani serioşi,
bani adevăraţi.
— Nu cred că e de dorit, şi nici posibil, a intervenit Katia.
— Posibil va fi, cu siguranţă, şi cred că va fi şi de dorit, a contrazis-o
Agnes.
— Da, sunt de acord, a zis autoarea de rubrică. Din mormanele de moloz,
va răsări ceva, şi sper să fie cu ajutor american.
— Mie mi-ajunge tot ce-am auzit, a trântit senatorul. Unde locuiesc eu,
nu vrea nimeni să le dea nemţilor nici măcar un cent, nici pe timp de pace,
nici de război. Nu e războiul nostru. Şi n-avem nici o garanţie că-l vom
câştiga.
— Ba, bineînţeles că va trebui creată o nouă Germanie, a zis Agnes,
nebăgându-l în seamă pe senator. Şi s-ar putea s-avem chiar aici, printre noi,
pe cineva care să fie primul preşedinte al unei Germanii noi.
— Nu vrem să fie reconstruită Germania, s-a pronunţat Katia.
— De ce, draga mea? s-a interesat Agnes.
— Poporul german a votat pentru Hitler şi brutele din jurul lui, a zis
Katia. Îi sprijină pe nazişti. Tolerează cruzimea. Nu-i vorba numai de faptul
că la vârf s-a cocoţat o şleahtă de barbari. Întreaga ţară, ca şi Austria, de
altfel, a devenit barbară. Şi barbaria nu e nouă. Antisemitismul nu e ceva
nou. Este o parte din Germania.
— Dar atunci cum rămâne cu Goethe, Schiller, Bach, Beethoven? a
întrebat Agnes.
— Asta mă şi dezgustă, a zis Katia. Că mai-marii nazişti ascultă aceeaşi
muzică pe care o ascultăm şi noi, privesc aceleaşi picturi, citesc aceeaşi
poezie. Dar ele îi fac să creadă că reprezintă o civilizaţie mai înaltă. Ceea ce
înseamnă că nimeni nu este în siguranţă, din punctul lor de vedere, iar
evreii, nici atât.
— Dar e clar că evreii…, a dat să spună poetul.
— Nu mă-nvăţaţi pe mine cum e cu evreii, l-a întrerupt Katia.
— Nu mi-am dat seama că şi dumneata…, a dat să spună Agnes.
— Chiar nu v-aţi dat, doamnă Meyer? i-a tăiat avântul Katia şi ei.
Thomas n-o mai văzuse niciodată pe soţia lui să se înfierbânte aşa de tare
în prezenţa unor străini. Nici n-o mai auzise vreodată să-şi clameze
propriile origini evreieşti în public atât de făţiş, atât de provocator. Dovedea
o engleză mai fluentă ca de obicei; şi siguranţa cu care o vorbea sugera că
se pregătise, de fapt, pentru ce urma să spună.
L-a observat pe Alan Bird, fixând-o acum cu privirile pe Katia în locul
său, când Agnes a întrebat-o ce-ar fi trebuit făcut cu Germania înfrântă,
după o eventuală victorie a Puterilor Aliate.
— Să fie suprimată, a zis Katia. Numai când mă gândesc la Germania,
mă ia cu fiori.
— Dar nu vă întoarceţi în Germania, dumneavoastră şi soţul
dumneavoastră, dacă este înfrântă? a întrebat Alan Bird.
— Războiul nu se va sfârşi niciodată, pentru noi. N-o să mai trăim
niciodată în Germania. Mă îngrozeşte ideea că ne-am putea iarăşi amesteca
printre germanii care s-au complăcut, care au stat liniştiţi şi-au privit sau
care au devenit părtaşi.
— Dar dumneavoastră nu sunteţi germani, în aceeaşi măsură în care sunt
şi ei?
— Mă umple de ruşine gândul c-am fost vreodată germană.
— Dar nu aveţi sentimente…, a dat să întrebe Agnes.
— Am sentimentul de milă faţă de părinţii mei. Ăsta-i sentimentul pe
care-l am. Tot ce-au avut li s-a luat. Au fost reduşi la condiţia de pauperi.
Toţi copiii le-au fugit care încotro. Tatăl meu a fost obligat să se dezbrace la
piele, la frontiera elveţiană. Şi totuşi, ei au avut noroc. Au avut prieteni
vechi, care i-au ajutat, inclusiv o familie bogată de elveţieni, care i-a salvat.
După cum au avut şi prieteni vechi, ale căror nume sunt acum printre marile
ruşini ale Germaniei.
— Cine i-a ajutat să scape? a vrut să afle Agnes.
— Winifred Wagner, de pildă, i-a răspuns Katia. Tatăl meu era pasionat
de muzica lui Wagner. El şi părinţii lui au fost cei dintâi sponsori ai
festivalului de la Bayreuth. Aşa ceva sună fantezist acum – că nişte evrei au
dat bani pentru Wagner –, dar era modul nostru de viaţă. Iar ea n-a uitat, ea
care e nora lui Wagner. Tatăl meu a fost nevoit să accepte ajutorul ei. N-a
avut de ales. Iar eu sper să nu trebuiască să-i mulţumesc, dacă se iveşte
vreodată ocazia. S-au întâmplat prea multe, pentru aşa ceva. O dispreţuiesc.
Suna grandios ce spunea Katia, şi toţi cei de la masă păreau impresionaţi
de tonul ei. Şi soţia lui, şi el, şi-a spus Thomas în gând, se obişnuiseră atât
de mult să fie germani din America, mereu conştienţi de câtă suspiciune
puteau provoca oriunde şi oricând. Acum, iată, Katia renunţase la orice
supuşenie sau precauţie pe care le-ar fi putut adopta. Făcuse în aşa fel încât
întreaga masă amuţise. Până şi senatorul o studia, cu o privire în care se
citea o vagă mirare, ca din Vestul Mijlociu.
Thomas şi Katia s-au întors în California şi l-au găsit acolo pe Klaus,
care aştepta să fie convocat. Spre surprinderea lor, fusese acceptat, în cele
din urmă, în armată. Zilele de iarnă erau călduroase, şi amândoi s-au simţit
însufleţiţi, văzându-l că se trezea dis-de-dimineaţă şi citea ziarul în grădină.
Seara, era mai puţin încordat şi gata să discute cu Golo sau cu tatăl său
despre cum evolua războiul, fără să-i sară ţandăra la orişice.
În acel an, ceva mai devreme, o sută cincizeci de tone de bombe
incendiare fuseseră lansate asupra Lübeckului, provocând o mulţime de
victime printre civili. Centrul medieval fusese distrus în bună măsură,
inclusiv catedrala şi Marienkirche, plus casa familiei Mann de pe
Mengstrasse.
— Ar trebui să existe o mişcare mai solidă care să denunţe felul în care
sunt bombardate asemenea ţinte civile, a comentat Klaus la cină.
— Locuitorii din Lübeck, i-a răspuns Thomas calm, s-au numărat printre
naziştii cei mai devotaţi.
Îi venea mai uşor să facă o afirmaţie de acest fel, decât să încerce să
descrie ce însemna pentru el faptul că străzile pe care călcaseră părinţii şi
bunicii lui, pe care le avea gravate în memorie şi care-i reveneau adesea în
vise, fuseseră distruse, şi asta într-o singură noapte.
— Şi-atunci, îi incinerezi pe toţi? Le arzi până şi copiii? a întrebat Klaus.
Porţi războiul cum îl poartă şi naziştii?
Thomas şi-a imaginat acea stradă, Mengstrasse, noaptea, cât de calmă şi
de solidă putea fi. Şi-ar fi dorit s-o audă pe Katia intervenind şi oprindu-l pe
Klaus, care a dus retorica şi mai departe:
— Dacă folosim aceleaşi tactici ca şi ei, care e diferenţa dintre noi şi
nazişti?
Thomas şi-a pus jos cuţitul şi furculiţa.
— Diferenţa o dau eu, a zis. Eu sunt de acolo. Sunt străzile mele. Dar
locurile au devenit barbare, şi-atunci am fugit de acolo. Şi nu ştiu ce să
spun, şi nu ştiu ce să simt. M-aş bucura să am şi eu certitudinea ta.
— Şi eu m-aş bucura s-o ai, tată, i-a replicat Klaus.
Casa din Pacific Palisades era o greşeală, i se părea lui Thomas adesea.
Chiar şi înainte să intre în clădirea propriu-zisă, orice vizitator vedea clar că
se cheltuiseră prea mulţi bani pe grădina înconjurătoare.
Şi-apoi, casa în sine parcă era scoasă din cine ştie ce revistă, ca un obiect
de vitrină. Cel mai stânjenit se simţea când se uita la ea din perspectiva
fratelui său. Heinrich şi Nelly trăiau într-un apartament amărât. Îşi
cumpăraseră maşina la mâna a doua, printr-o schemă de achitare în rate, şi
li se întâmpla frecvent să rămână în urmă cu plăţile – ca şi cu plata chiriei,
de altfel. Deşi îi dădea lui Heinrich, constant, o sumă de bani, Thomas ştia
foarte bine că nu-i ajungeau acei bani. De mai multe ori, stând în grădină
amândoi, îl observase pe fratele său ridicându-şi privirile către acea clădire
masivă şi uitându-se de jur-împrejur. Nici nu era nevoie să spună ceva.
Distanţa dintre confortul strident în care trăia proprietarul acelei case şi
mizeria în care trăia el însuşi i se citea în ochi.
Thomas îl învinovăţea pe poetul care abia dacă scosese vreo vorbă acasă
la soţii Meyer, la Washington, cel cu nevasta scandinavă, de a fi povestit în
stânga şi-n dreapta ce zisese Katia la masă, de faţă cu Agnes şi toţi ceilalţi.
Scena îi fusese repovestită lui Thomas însuşi, exagerată copios, pe post de
ceartă iscată în timpul unei cine oferite chiar la Casa Albă, cu amândoi soţii
Roosevelt de faţă. Se povestea că soţia lui susţinuse că Germania merita să
fie lăsată să se mistuie şi redusă apoi la statutul de ţară producătoare de
legume. Ar fi putut deveni o fermă a Europei, se zicea c-ar fi spus Katia,
după ce s-ar fi turnat ciment peste toate zonele industriale germane.
Chiar şi Heinrich, auzind bârfa, o luase drept adevăr.
Agnes Meyer a continuat să corespondeze cu Thomas, anunţându-l, într-o
scrisoare, că toţi cei trei fii ai lui ar fi trebuit să lupte în tabăra Puterilor
Aliate. Nu putea înţelege de ce Klaus încă nu fusese băgat în luptă. Iar
Golo, din ce informaţii deţinea ea, lucra în propagandă. Măcar atât puteau
face bărbaţii Mann, în opinia ei, ca să arate mai mult angajament activ, la
câtă generozitate arătaseră Statele Unite întregii familii. La replica tăioasă
pe care i-a trimis-o Thomas, ea a răspuns, ca şi cum tocmai ar fi primit
vreuna dintre scrisorile lui admirative, adăugând că era încântată de
înfrângerea forţelor germane la Stalingrad şi de anunţul comun făcut de
Churchill şi Roosevelt că nu aveau de gând să accepte decât o capitulare
necondiţionată.
N-a trecut mult şi Agnes i-a telefonat ca să-l roage să primească un tânăr
care avea să ia legătura cu el cât de curând. Întrebată de Thomas cum se
numea tânărul, i-a spus că nu-i putea divulga numele, dar că respectivul
avea să-i contacteze pe soţii Mann fiindcă trebuia să stea de vorbă şi cu
Thomas, şi cu Katia – cu amândoi şi cu nimeni altcineva. Iar când ar fi luat
legătura cu ei, urma să le spună că fusese trimis de ea.
Probabil că era o nouă încercare a fostei jurnaliste să se dea interesantă, a
presupus Thomas, aşa că nu s-a mai gândit la cererea ei şi nici măcar nu i-a
spus Katiei despre toată povestea.
După o săptămână, în timp ce-şi făcea siesta, Monika l-a strigat de jos.
După ce s-a îmbrăcat şi a coborât, a găsit-o pe Katia în uşa camerei lui de
lucru.
— E un băiat aici, i-a spus ea. Zice c-o ştie pe Agnes Meyer. Zice c-am
fost noi de acord să-l primim.
Băiatul, care trebuie să fi avut până în douăzeci de ani, purta pe cap o
iarmulcă. Părea neobişnuit de conştient de sine, aşa cum stătea pe coridor.
Katia l-a poftit să vină în camera de zi, iar el a urmat-o, dar a făcut semn
înspre Monika.
— Trebuie neapărat să stau de vorbă numai cu domnul şi doamna Mann.
Pentru o clipă, lui Thomas i-a trecut prin minte că precis vindea ceva, dar
gândul i-a fost repede alungat de aerul serios al tânărului.
După ce a ieşit Monika din cameră, Katia l-a întrebat dacă voia nişte apă,
ceai sau cafea, dar el a scuturat din cap, zicând:
— Regula este să nu acceptăm nimic de înghiţit.
Tânărul se purta cu atâta cuviinţă şi gravitate, încât lui Thomas, de astă-
dată, i-a trecut prin minte că poate venise pentru cine ştie ce motiv religios.
Vorbea limba germană ca un german autentic.
— Sarcina mea este să vizitez persoane de prim-plan, ca să le informez
despre ce ni se întâmplă în Europa nouă, evreilor.
— Am ţinut câteva cuvântări pe această temă, i-a răspuns Thomas. Şi am
făcut câteva înregistrări la radio.
— Suntem la curent cu adresările dumneavoastră publice.
— Dar s-a întâmplat ceva? E ceva ce nu ştim? s-a mirat Katia.
— Da, este. Şi din acest motiv sunt aici, să stau de vorbă cu
dumneavoastră. Ni se pare de domeniul evidenţei, acum, că există un plan,
agreat la cel mai înalt nivel, pentru distrugerea totală şi organizată a evreilor
din Europa.
— În lagărele de concentrare? a vrut să ştie Thomas.
— Pentru asta sunt lagărele, da. Nu pentru muncă, nu pentru încarcerare.
Sunt pentru anihilare. Pentru omor la scară industrială. Se foloseşte gaz
acolo. Acţionează rapid, eficient şi tăcut. Planul este ca fiecare persoană cu
origini evreieşti din Europa să fie ucisă. Le-au pus gând rău copiilor, la fel
de mult ca şi adulţilor. Planul este să nu mai rămână evrei în toată Europa.
S-ar fi zis că plutea în aer o bruscă irealitate în cameră, după ce se
rostiseră acele vorbe. Spaţiul înalt, amplu, confortabil, împrejmuit cu foi
mari de geam, cu separeuri placate cu lambriuri de lemn lustruit, cu mobilă
aleasă în mod special pentru a se potrivi fiecărui colţ, părea să atenueze
semnificaţia celor spuse.
— Ştiţi în ce poziţie dificilă se află preşedintele? E foarte puternică
opoziţia faţă de primirea de refugiaţi, a zis Thomas şi, de îndată ce a zis, şi-
a dat seama de cât de lipsite de suflet şi prosteşti îi sunaseră vorbele.
— Nu mă interesează preşedintele, nici poziţia lui, i-a dat replica tânărul.
Oricum, e prea târziu pentru a mai primi refugiaţi. Oamenii mor.
— Ce doriţi de la noi? a vrut să ştie Thomas, încercând să adopte un ton
mai blând, mai preocupat, mai amabil.
— Vrem să fiţi informaţi, pentru când va mai exista un viitor. Vrem să nu
puteţi afirma că n-aţi ştiut.
— Cu cine altcineva din Los Angeles vă mai întâlniţi?
— Asta nu vă priveşte pe dumneavoastră, domnule.
Lui Thomas i s-a părut că interlocutorul devenise de-a dreptul obraznic.
Părea şi mult prea tânăr ca să poarte veşti de asemenea gravitate.
— Aţi fost crescută în credinţa mozaică? a întrebat-o musafirul pe Katia,
mult mai blând.
— Nu. Nici n-am ştiut că suntem evrei, cât am fost copilă.
 — Regretaţi că n-aţi fost crescută în credinţa mozaică?
— Da, uneori. Dar tatăl meu nu a vrut să trăim altfel decât cei din jurul
nostru.
— Nu se mai face distincţie, azi, între cei care nu s-au dus la sinagogă şi
cei care au frecventat-o.
— Ştiu asta.
— În viitor, dacă va mai fi vreun viitor, nu vor mai fi evrei în Europa. Vă
veţi plimba prin oraşe, în ziua de Şabat, şi nu veţi întâlni decât fantome.
— Nu ne mai întoarcem acolo, a zis Katia sec.
Tânărul i-a făcut semn să-l însoţească până în grădină, ca să-şi ia rămas-
bun de la ei.
A doua zi dimineaţă, Thomas a telefonat la biroul preşedintelui, afirmând
cu tărie că, deşi nu voia neapărat să stea de vorbă cu domnul Roosevelt
personal, îşi dorea foarte tare să discute cu cineva de rang înalt, despre o
chestiune destul de importantă.
Când a fost sunat înapoi de o persoană oficială de la Casa Albă, i-a
povestit respectivului ce le spusese şi lor tânărul vizitator despre lagărele de
concentrare.
— Aş vrea să ştiu dacă informaţiile pe care le-am primit sunt corecte, a
zis.
Funcţionarul i-a spus că urma să-l mai sune o dată, după ce se interesa.
După încă o zi, Thomas a fost căutat de un anume Adolf Berle, asistent al
Secretarului de Stat, care i-a vorbit mai întâi pe un ton prietenos despre
cererile lor de cetăţenie, a lui Thomas şi a Katiei. Pe urmă, a răspuns la o
întrebare despre starea de sănătate a preşedintelui, fără să dea prea multe
amănunte. Când a început să se intereseze despre familia Mann în general,
Thomas l-a întrerupt. L-a întrebat pe acel Berle dacă puteau discuta despre
lagărele de concentrare.
— Lucrurile stau mai rău decât ne-am imaginat noi, a zis Berle. Mult mai
rău. Scenariul pe care i l-aţi prezentat colegului meu în convorbirea
dumneavoastră de ieri este cel pe care-l cunoaştem şi noi ca fiind real.
— Câtă lume ştie de asta?
— Se ştie. Şi-n curând, se va şti pe scară largă.
 De cuvântările lui Thomas transmise în Germania se ocupa BBC. La
început, i se ceruse ca el să-şi scrie discursul, care să fie înregistrat de un
crainic de la Londra, vorbitor de limbă germană; dar acum înregistra el
însuşi discursul chiar la Los Angeles, apoi înregistrarea se transmitea la
New York şi era transferată prin telefon la Londra, unde se realiza o altă
înregistrare, iar aceea se difuza în faţa unui microfon.
— Pare să fie o magie la mijloc, i-a spus Thomas Katiei. Dar nu este. E
rezultatul acelor minunate cuvinte englezeşti: organizare şi determinare.
Încerca să-şi imagineze cum ar fi stat cineva în Germania, izolat şi
înfricoşat, undeva într-o casă întunecată sau într-un apartament camuflat,
ascultând cu sonorul dat la minimum, ca să nu audă şi vecinii. Dacă
americanilor li se adresa în engleza lui ezitantă, acum putea vorbi către un
public german. Folosind limbajul raţiunii, al umanismului, putea invoca
bunul-simţ al decenţei umane.
„Un scriitor german“ – zicea – „vă vorbeşte, vouă, cei ale căror activităţi
şi persoane au fost scoase în afara legii de conducătorii voştri. De aceea, mă
bucur să profit de ocazia pe care mi-a oferit-o serviciul public de radio
britanic şi să mă adresez vouă din când în când, în legătură cu tot ce văd
aici, în jurul meu, în America, ţara măreţiei şi a libertăţii, unde mi-am găsit
noul cămin“.
Uneori, nu-şi putea ţine în frâu mânia faţă de supuşenia germanilor
obişnuiţi, care părea să devină, din câte înţelegea el, tot mai de neiertat cu
fiecare zi care trecea.
„De vreme ce faptele cu care concetăţenii mei“ – zicea – „se prezintă în
faţa omenirii sunt atât de atroce, atât de imposibil de uitat, nici nu-mi
imaginez cum vor putea ei să trăiască, în viitor, printre celelalte popoare ale
lumii, ca fiind egali cu cei asemenea lor“.
Îşi punea problema dacă vreunul dintre ascultători mai ţinea minte pe ce
ton vorbise tot el în cursul precedentului război şi dacă acela se întreba,
cumva, dacă putea fi unul şi acelaşi om, care acum insista că era, şi
Germania, o naţiune ca oricare alta, cu calităţi şi defecte obişnuite, fără
nimic excepţional.
„Aşa şi trebuie să fie“, zicea. „În sine, Germania nu are nimic special.
Este înconjurată de duşmani acum, dar numai pentru că şi-a făcut singură
duşmanii. Iar gesturile ei barbare împotriva populaţiei evreieşti au plasat-o
dincolo de orice mântuire. Ca să mai poată fi salvată, va trebui să sufere
înfrângerea.“
Dacă el îşi putea schimba vederile atât de radical, precis exista o metodă
prin care i-ar fi putut încuraja pe unii compatrioţi să-şi regândească şi ei
politica proprie. Dacă el se putea învăţa minte, precis mai puteau şi alţii.
În studioul unde făcea înregistrarea, încerca să-şi menţină tonul măsurat
şi calm. Spera ca tremuratul care i se auzea în glas, din când în când, să fie
suficient pentru a le transmite ascultătorilor profunzimea sentimentelor
care-l încercau.
Mai târziu, în acelaşi an, când Erika s-a întors, a găsit o scrisoare adresată
ei de FBI, care voia să discute cu ea şi s-o întrebe dacă ştia numele cuiva
din America, eventual implicat în mişcarea antifascistă din Germania,
dinainte de 1933.
Katia şi-a exprimat opinia că Erika precis îi zăpăcise de tot pe cei doi
bărbaţi care veniseră s-o interogheze – aşa i se păruse ei, care-i urmărise cu
privirile de pe verandă, când plecaseră de la întâlnire. S-ar fi zis că erau
fericiţi că se terminase odată.
Erika, timp de câteva zile, a pendulat între o stare de furie, vrând să scrie
articole despre chinul prin care trecuse, ori să ţină conferinţe, ori să dea
interviuri, sau enervându-se pentru orice lucru mărunt.
— Ce întrebări mi-au pus! Cât de prost informaţi pot să fie! Şi cât de
insistenţi şi de lipsiţi de cea mai vagă delicateţe.
Din această ultimă observaţie, Thomas a dedus că oamenii stăpânirii îi
puseseră întrebări despre ce relaţii întreţinea ea cu alte femei.
Aproape că s-a simţit uşurat când a primit o scrisoare cu antetul FBI-ului,
prin care i se cerea să fie disponibil pentru o discuţie care s-ar fi desfăşurat,
cel mai bine, la reşedinţa lui. Faptul că şi el figura pe lista celor cu care
voiau să discute organele ar fi putut să mai disipeze din aprehensiunile
Erikăi, cum că ea era singura luată în colimator.
— Dacă mă întreabă ceva despre tine, i-a dat asigurări Thomas, le spun
că eu sunt bietul tău tată nevinovat, căruia nimeni nu-i spune nimic,
niciodată.
— O să te acuze de comunism, a zis Erika.
 — Brecht o să dea pe dinafară de bucurie.
Odată stabilită întâlnirea, când cei doi bărbaţi, unul cu faţa proaspătă şi
cu un aer entuziast, iar celălalt, mai bătrân şi mai posomorât – ca de obicei
–, s-au prezentat la uşa lui, Thomas a decis că era cazul să-i poftească în
camera lui de lucru. Salonul arăta prea scandalos de californian pentru o
discuţie despre antifascism cu doi agenţi de la FBI. Atmosfera din camera
de lucru poate că i-ar fi încurajat să se arate mai respectuoşi.
De îndată ce s-au aşezat, cel mai bătrân i-a ţinut discursul cu drepturile
lui92, pe un ton sec şi monoton. Thomas i-a rugat să vorbească mai lent şi să
nu se supere de lupta lui cu o limbă care nu era cea maternă pentru el.
— Vă înţelegem foarte bine, i-a spus agentul respectiv.
— Şi eu vă înţeleg pe dumneavoastră.
I-au explicat apoi că veniseră să afle tot ce puteau afla despre Bertolt
Brecht şi asociaţii lui, iar Thomas şi-a dat seama că poziţia lui ar fi fost una
dificilă, indiferent de ce-ar fi spus. Brecht fusese, cu siguranţă, greu de
ocolit în cercurile exilaţilor germani de pe Coasta de Vest, iar dispreţul său
faţă de Thomas şi de scrierile lui era, de asemenea, bine ştiut. Cu toate că
vizitatorii s-au angajat la o deplină confidenţialitate, bănuia că vestea
întâlnirii lui cu ei, din acea dimineaţă, avea să se răspândească. S-a gândit
să ia legătura cu Brecht, în aceeaşi zi, şi să-l anunţe el însuşi de acea
discuţie – sau să facă asta prin intermedierea lui Heinrich, pe care-l ştia în
contact permanent cu Brecht.
— Ştiţi cumva dacă domnul Brecht e comunist? l-a întrebat agentul mai
bătrân.
— Nu ştiu care sunt simpatiile politice ale oamenilor, decât dacă ei înşişi
mi le comunică, iar domnul Brecht nu a discutat niciodată cu mine
asemenea lucruri.
Spunând asta, şi-a dat seama că furia controlată pe care o resimţea faţă de
întrebări de felul acela făcea ca limba engleză pe care o vorbea să devină
mai sigură pe ea şi mai corectă.
— O cunoaşteţi pe Prima Doamnă?
— Chiar şi pe preşedinte.
— Puteţi afirma că nu sunt comunişti, nici unul, nici altul?
— Ar fi şi surprinzător să fie, nu credeţi?
 — Atunci, puteţi afirma că Bertolt Brecht nu e comunist?
— Ar fi surprinzător să fie.
— De ce ar fi surprinzător? a intervenit agentul mai tânăr.
— Dacă ar fi comunist, cu siguranţă că s-ar fi dus în Uniunea Sovietică,
unde comuniştii sunt bineveniţi, şi nu s-ar fi refugiat în America, unde nu
sunt. Cred că e de la sine înţeles.
— Aţi citit ce a scris?
Thomas a ezitat, preţ de-o clipă. Nu voia să discrediteze opera lui Brecht
în faţa celor doi inşi de la FBI. Plus c-ar fi dat naştere la prea multe noi
întrebări.
— La München, scrierile lui se şi puneau în scenă, câteodată, dar nu era
foarte iubit în Bavaria.
— Din câte am înţeles, domnul acesta, Brecht, vine regulat în vizită aici,
la dumneavoastră în casă.
— Brecht n-a fost niciodată în această casă. Poate că se întâlneşte cu
fratele meu, dar nu face parte din cercul nostru.
— Da, ştim că este un apropiat al fratelui dumneavoastră. Aveţi aceleaşi
vederi politice ca şi fratele dumneavoastră?
— Nu există doi oameni care să aibă aceleaşi vederi politice.
— În Statele Unite, unii oameni sunt republicani, alţii, democraţi.
— Da, dar nu au exact aceleaşi vederi în fiecare chestiune politică, luată
separat.
— E comunist, fratele dumneavoastră?
— Nu.
— Dar fiica dumneavoastră?
— Care dintre ele?
— Erika.
— Nu e comunistă.
— Vă mai întreb o dată: sunteţi familiarizat cu scrierile domnului
Brecht?
— Nu, nu sunt.
— De ce nu sunteţi?
— Pentru că eu sunt romancier, şi el este dramaturg şi poet.
— Şi romancierii nu citesc piese de teatru şi poezii?
 — Piesele şi poeziile lui nu sunt, propriu-zis, pe gustul meu.
— De ce nu sunt?
— Pentru că nu sunt pentru mine. Mulţi alţii le admiră din plin. Nu am
vreun motiv anume. La fel se întâmplă cu cei cărora le place să vadă filme,
iar altora – să joace baseball.
Thomas i-a văzut pe cei doi schimbând priviri şi a înţeles că se
considerau trataţi cu superioritate.
— Vă rugăm să priviţi aceste chestiuni cu maximă seriozitate, i-a spus
cel tânăr.
Thomas a încuviinţat din cap şi le-a zâmbit. Dacă acea discuţie ar fi avut
loc în orice ţară europeană, în acel moment, el ar fi avut motiv să se teamă.
Acolo, în schimb, în America, tot ce avea de făcut era să joace, cu cei doi
agenţi, un fel de joc, să aibă grijă să nu le spună ceva care să fie vizibil
neadevărat şi să nu le insulte inteligenţa, dar nici să nu spună ceva ce i-ar fi
putut face vreun rău lui Brecht sau care să fi pus pe tapet problema
ostilităţii reciproce dintre ei doi.
— De câte ori v-aţi întâlnit cu domnul Brecht, în cursul anului trecut?
— Îl întâlnesc uneori la întrunirile comunităţii culturale germane, dar nu
purtăm conversaţii lungi.
— De ce nu?
— Pentru că eu sunt un om retras. Atenţia mea se concentrează pe ce
lucrez şi pe familia mea. Oricine vă poate spune că nu sunt foarte sociabil.
— Ne puteţi relata despre ce a fost vorba într-o conversaţie a
dumneavoastră cu domnul Brecht, oricât de scurtă?
— Poate să vi se pară curios, dar nici măcar nu vorbim despre literatură,
iar despre politică, nici atât. Putem să vorbim despre vreme. Chiar aşa, nu
glumesc. Discuţiile noastre sunt fireşti şi politicoase. Şi eu, şi el suntem
germani. Nu ne stă în fire să fim guralivi. Suntem scriitori. Este în firea
noastră să fim precauţi.
— Dumneavoastră sunteţi precaut acum?
— Oricine e precaut când poartă un dialog cu nişte agenţi de la FBI.
Interogatoriul a mai continuat preţ de o oră, ajungând la relaţiile lui
Thomas cu soţii Roosevelt şi soţii Meyer, de parcă ar fi fost de natură să
creeze suspiciuni, şi revenind iar şi iar la numărul de întâlniri ale lui
Thomas cu Brecht şi la părerea lui despre teatrul scris de Brecht.
Ultimele întrebări i s-au părut şi cele mai stranii.
— Dacă eu spun acum „clasa muncitoare“, ce înseamnă această expresie
pentru dumneavoastră? a vrut să ştie cel mai tânăr.
— Eu locuiam la München în 1918, când a izbucnit acolo, în oraş, o
revoluţie de tip sovietic. Asta se întâmpla înaintea perioadei cu inflaţia. Noi
trăiam foarte bine în acel mare oraş, la vremea respectivă. Ne-am temut de
revoluţie, la fel cum ne-am temut şi de fascism, ceva mai târziu. Revoluţia
n-a condus la nimic, dar a fost declanşată în numele clasei muncitoare.
— Şi unde este acum acea clasă muncitoare?
— Alături de nazişti.
— Domnul Brecht ar fi de acord cu dumneavoastră?
— Va trebui să-l întrebaţi pe el.
— Vă întrebăm pe dumneavoastră.
— Cred că vederile lui în această privinţă sunt mai subtile decât ale mele.
Într-o seară, la o reuniune a germanilor din Santa Monica, majoritatea
compozitori şi muzicieni, Thomas l-a remarcat pe compozitorul Arnold
Schoenberg, pe care-l mai întâlnise trecător, cu ceva timp în urmă. Acum, în
schimb, au purtat o conversaţie scurtă şi amicală.
Thomas a început să ia parte la evenimentele de socializare la care credea
că l-ar fi putut întâlni iar pe Schoenberg. I se părea cel mai important dintre
toţi artiştii germani.
Inventând sistemul de douăsprezece tonuri, Schoenberg definise cu
maximă limpezime teoria atonalităţii din compoziţia clasică. Modificase
fundamental muzica germană.
Thomas nu-şi dorea să devină un apropiat al compozitorului, nici să
discute cu el despre ce lucra. Voia să-l observe, în schimb, să-şi facă o
impresie despre el. De la bun început, chiar de la prima întâlnire, acţionase
cu bună-ştiinţă şi aproape că ştia foarte bine ce făcea.
Pentru romanul său, îşi imagina un compozitor care trăia în Germania, în
anii 1920, şi care semnase un pact cu o forţă întunecată oarecare, în sensul
de a-şi putea realiza cea mai mare ambiţie. Parcă şi vedea forma cărţii pe
care avea s-o scrie despre acel compozitor. Naratorul s-ar fi numit Zeitblom,
şi ar fi fost un umanist german, prietenul unui compozitor celebru. În
roman, Zeitblom ar fi fost cel care observa, nota şi cernea. Celălalt
protagonist, compozitorul de geniu, ar fi fost o figură sumbră, inadaptabilă,
bântuită. El urma să aducă distrugerea, inclusiv propria distrugere, până la
urmă. Simplul fapt de a-l cunoaşte le-ar fi veştejit sufletele celor din jurul
său.
Thomas îşi zâmbea, în sinea lui, la gândul că splendoarea cerurilor
californiene, blândeţea dimineţilor însorite, în care putea să-şi ia micul-
dejun în grădină, toată abundenţa, frumuseţea fără cusur – toate acestea nu
conspiraseră pentru a-l determina să se răzgândească. Mai degrabă, cerurile
cenuşii, primăverile ploioase, iernile care nu se mai sfârşeau, lumina
ferfeniţită de pe râul Isar sau vremea recalcitrantă de la Lübeck îi forjaseră
o sensibilitate atât de solidă, încât nu se lăsa ea transformată, nici măcar
afectată, de acea vrajă extinsă, paradisiacă. De aceea, romanul său n-ar fi
semnalat nicicum că el, autorul, Thomas Mann, plecase vreodată din
Germania.
Thomas şi Katia urmăreau zilnic ştirile, citeau ziarele de dimineaţă şi
ascultau radioul în jurul prânzului şi seara; el observase chiar că starea de
spirit li se transforma rapid, în funcţie de cum aflau de vreun recul ori o
victorie. Când forţele Axei obţineau câte un succes, chiar şi efemer, pe
Frontul de Est, erau amândoi abătuţi; în schimb, când primeau vestea că
Aliaţii bombardaseră cu succes în bazinul Ruhr, la Berlin ori la Hamburg,
începeau să-şi imagineze că războiul s-ar fi putut sfârşi mai curând, în loc
de mai târziu.
De asemenea, scrisorile şi telefoanele pe care le primeau de la copii îi
puteau fie deprima, fie înveseli. De pildă, Elisabeth urmărea şi ea războiul,
mai cu seamă pe cel de pe frontul italian, cu mare atenţie. Şi telefoanele de
la Monika, de-acum plecată la New York, aproape că-i amuzau fiindcă aflau
din ele despre toate necazurile şi dezacordurile ei cu diverşi proprietari de
case şi taximetrişti. Uneori, se simţeau parcă uşuraţi că ea nici nu aducea
vorba de război.
— Are de dus micile ei războaie personale, zicea Katia.
De vreme de Michael nici nu încerca să ţină legătura cu părinţii lui,
începuse Katia s-o sune pe Gret, care-i dădea voie lui Frido să vină şi să
vorbească la telefon cu bunicul. Golo era la Londra, unde lucra la secţia de
limbă germană a Serviciului Radiofonic American. Scrisorile lui erau
compuse tot atât de meticulos, pe cât arătau de neîngrijit ale Erikăi, cu
scrisul ei de mână subţire ca firul de păianjen, care o lua în jos pe lângă
marginile hârtiei. Klaus le scria mai des, în comparaţie cu ceilalţi. Uneori,
lui Thomas i se părea că scrisorile de la el fuseseră puse pe hârtie noaptea
târziu, cu multe fraze şterse de cenzura militară.
Când îi telefona, Agnes Meyer îl prevenea pe Thomas că trebuia să fie
atent la orice vorbă pe care o spunea, inclusiv în discuţiile particulare. Câte
unii de la Washington, zicea, plănuiau, de-acum, distrugerea completă a
Germaniei şi să facă în aşa fel încât orice industrie germană să fie rasă de pe
faţa pământului pentru totdeauna, urmând ca poporul de acolo să trăiască
sub controlul Aliaţilor victorioşi. În curând, mai zicea, urma să fie nevoie
de el, de Thomas, ca să se opună unei asemenea idei.
În decembrie 1944, Nelly a înghiţit un pumn de pastile. Heinrich a
descoperit-o inconştientă şi a dus-o la spital, dar ea a murit în ambulanţă,
până acolo. Când o găsise, povestea Heinrich, era împăcată şi frumoasă.
Scriitorii germani, câţi mai trăiau la Los Angeles, au venit la
înmormântarea ei, inclusiv Brecht şi Döblin. A fost o slujbă scurtă, în
timpul căreia Heinrich şi-a şters întruna lacrimile. Când a luat-o din loc şi s-
a îndepărtat de unul singur, Thomas i-a făcut semn Katiei, care s-a dus după
el şi l-a convins că era mai bine să se întoarcă la Pacific Palisades cu maşina
lor. După masa de prânz, Heinrich s-a întins pe canapea, iar seara l-au
condus ei acasă.
După moartea ei, Heinrich vorbea la nesfârşit despre Nelly; îi descria
bunătatea sufletească şi felul cum ţinuse la el – cum nimeni altcineva nu
ţinuse vreodată.
— În America, n-a putut s-o scoată la capăt, zicea. N-a putut s-o scoată la
capăt cu America.
Se consola, zicea el, atingându-i şi mirosindu-i hainele, şi n-a renunţat la
nimic din ce-i aparţinuse fostei lui soţii. Dimineaţa, lucra, iar apoi, le
povestea fratelui şi cumnatei lui că-şi petrecea restul zilei gândindu-se la
Nelly. Totul era schimbat, zicea, de la moartea ei.
Heinrich le-a spus lui Thomas şi Katiei că primise o scrisoare de la o
prietenă care-i spunea că, în acele vremuri cumplite pentru lumea întreagă,
nu-şi dorea decât un mormânt cu o bună ventilaţie, un coşciug moale, cu o
veioză deasupra, ca să poată citi, şi, mai presus de toate, să nu-şi mai
amintească de nimic. Şi el simţea la fel, a zis Heinrich, în afară de partea cu
lipsa oricăror amintiri. El ar fi vrut să-şi păstreze amintirile.
Thomas avea programată o conferinţă la sfârşitul lui mai 1945 care urma
să se intituleze „Germania şi germanii“, potrivit rolului său de angajat al
Bibliotecii Congresului. Deşi nu se aştepta ca preşedintele sau Prima
Doamnă să se afle în public, presupunea că aveau să-i citească discursul,
mai ales că era tipărit în prealabil. Şi l-a scris, avându-l în minte pe
Roosevelt, fiindcă îi spusese Agnes Meyer că preşedintele era mai
preocupat, în continuare, să înfrângă Japonia, şi nu-şi îndreptase gândurile
câtuşi de puţin la viitorul Europei.
Germania trebuia neapărat să fie înfrântă, se gândea Thomas, şi forţată
să-şi recunoască propriile crime. Oricine deţinea vreo funcţie trebuia deferit
justiţiei. Ţara în sine era deja o ruină.
„Naziştii au făcut în aşa fel“ – a scris – „încât Reichul să nu poată fi
salvat viu. El va trebui să se dezmembreze, bucată cu bucată. Nu există
două Germanii, una rea şi una bună, ci o singură Germanie, în care cele mai
însemnate calităţi au fost corupte cu o viclenie diabolică şi transformate în
defecte. Germania rea este cea bună la nenorociri şi vinovăţii, iar Germania
cea bună a fost pervertită şi convertită la rău“.
Chiar şi când se plimba cu Katia pe ţărmul oceanului, Thomas era într-un
continuu dialog tăcut cu preşedintele Roosevelt, gândindu-se ce i-ar fi spus
dacă ar fi fost vorba să-l întâlnească la Washington. Aşa se face că, în
aprilie, când a sosit vestea morţii lui Roosevelt, Thomas a fost foarte abătut.
Nimeni altcineva, îşi spunea în sinea lui, n-ar fi fost capabil să-i cârmească
pe Aliaţi către menţinerea unei abordări echilibrate în privinţa Germaniei.
Fără el, Stalin şi Churchill erau în stare să facă tot ce era mai rău. Şi
Thomas nu vedea la Truman vreuna dintre înzestrările lui Roosevelt.
O vreme, şi-a pus întrebarea dacă nu s-ar fi cuvenit ca viitoarea lui
conferinţă de la Washington să fie un panegiric în memoria preşedintelui
decedat, dar Agnes Meyer l-a prevenit că asta nu i-ar fi servit – decât dacă
voia să-şi facă duşmani în tabăra lui Truman.
Ceea ce-ar fi vrut să spună, se gândea, poate că era mult prea complicat
ca să mai conteze în acele vremuri de polarizări simple. Insista că toţi
germanii erau blamabili; îşi dorea să argumenteze că limba şi cultura
germane conţineau germenii nazismului, dar conţineau şi germenii unei noi
democraţii, care putea fi creată în acel moment – o democraţie pe de-a
întregul germană. Ca exemplu, şi l-a luat pe Martin Luther în calitate de
întruchipare a spiritului german, un exponent al libertăţii, care se constituia,
el însuşi, într-un set de opoziţii ale căror elemente conţineau, fiecare,
propria pieire. Luther era un om al raţiunii, dar discursul său putea fi unul
necumpătat. Fusese un reformator, însă reacţia lui faţă de revolta ţărănească
din 1524 fusese una dementă. Avea în el toată furia şi neghiobia care-i
însufleţiseră şi pe nazişti, dar şi o dorinţă de schimbare, de a gândi raţional,
de a urmări genul de progres care ar fi putut inspira o nouă Germanie.
Luther prezenta extreme, a scris, dar şi nişte dualităţi vindecătoare; iar
poporul german era făcut după chipul său. Oricine era de altă părere nu ştia
nimic despre ţara şi istoria germanilor.
A oftat, recitindu-şi textul conferinţei. Influenţa de care se bucura la
Washington se baza pe ideea că Roosevelt îl aproba pe el, pe Thomas, că
vedea în el un ins raţional, care ar fi putut deveni foarte util acum, când
multele dispute pe marginea binelui şi răului se cereau înlocuite cu discuţii
mai pragmatice. Odată Roosevelt dispărut, genul de argumentaţie pe care
voia s-o facă Thomas, o invocare a trecutului în toate alambicările lui, o
încercare de a face afirmaţii subtile pe temele prezentului, avea să fie
considerată obscură, irelevantă, de cei care-i luaseră locul fostului
preşedinte.
A decis că avea să meargă la Washington şi să joace rolul vorbitorului
până la capăt, de parcă ar fi contat ce spunea el acolo, dar ştia că nu era
singurul care vedea, în acel eveniment, doar un spectacol fără conţinut.
În momentul în care s-a aflat că Hitler murise şi că Germania, în sfârşit,
capitulase, Thomas i-a telefonat lui Heinrich, cu intenţia de a-l invita la cină
şi a-i propune să rămână peste noapte. În acele zile, când vorbea la telefon,
Heinrich părea sleit de puteri, cu vocea slabă. De astă-dată, chiar îşi dorea o
discuţie în contradictoriu.
— O să le vedem acuma, şi englezilor, şi americanilor, adevărata faţă, a
zis.
 — Poate c-o s-o vedem şi pe-a germanilor, i-a răspuns Thomas. O să
urmeze procese.
— O să transforme ţara într-o mare Americă. Numai când mă gândesc la
soldaţi împărţind bomboane copiilor, îmi vine să vărs.
— Dac-aş avea de ales…, a început să zică Thomas, dar s-a oprit.
— Între…? l-a întrebat Heinrich. Între ce şi ce să alegi?
— Între a-mi vedea ţara eliberată de americani sau de ruşi…
— Ai întinde mâna după bomboană, i-a luat vorba din gură Heinrich.
Când Thomas i-a spus că Heinrich nu voia să vină la ei acasă, Katia s-a
oferit să meargă la el, în următoarele zile, să vadă ce-i mai făcea cumnatul.
— Avem şampanie, a zis ea, dar mă gândeam că mai poate aştepta până
vine pe aici careva dintre copii. De multe ori am visat c-aş sărbători căderea
lui Hitler printr-o seară oarecare, obişnuită. Am putea să petrecem o seară
de care Hitler ar fi vrut să nu mai avem parte niciodată.
— Obişnuită? După tot ce s-a întâmplat? nu i-a venit să creadă lui
Thomas.
— O singură seară, a zis Katia. Să ne prefacem. Până atunci, am pregătit
Rieslingul acela de pe Domaine Weinbach, care ne place atât de mult. Chiar
acum, cât vorbim noi, sticla e pusă la răcit.

91. În 1942, suveranii britanici erau George VI de Windsor, care a domnit între 1936 şi 1952, şi
soţia sa, Elisabeth, părinţii reginei Elisabeta a II-a.
92. E vorba de drepturile constituţionale de a tăcea şi de a refuza să răspundă la întrebări, în cursul
unui interogatoriu.
 Capitolul 15
Los Angeles, 1945

Structura romanului, de-acum, era clară în mintea lui Thomas. Avea să

fie narat de umanistul german Serenus Zeitblom, figură discretă, prieten din
copilărie al compozitorului Adrian Leverkühn. Punându-l pe Zeitblom să
spună povestea, însemna, pentru Thomas, că naraţiunea putea să fie
personală şi emoţională, pe ici, pe colo, dacă nu chiar părtinitoare. Deşi era
sincer şi de încredere, Zeitblom avea o viziune limitată şi nişte puteri de
analiză restrânse.
Scriind într-o Germanie damnată, Zeitblom şi-ar fi început capitolele de
mai târziu cu o relatare a mersului propriu-zis al războiului. Era dublura lui
Thomas, ceva mai temperat decât autorul, dar trăia şi el aceiaşi ani, ai lui
Hitler, şi-i ajungeau la urechi aceleaşi ştiri. Atât autorul, cât şi naratorul său
ficţional erau conştienţi de un timp din viitor, în care Germania urma să fie
distrusă şi gata de a fi reconstruită, un timp în care o carte precum cea în
curs de scriere şi-ar fi putut găsi un loc în lume. Deşi se temea că Germania
lui ar fi putut suferi o înfrângere, Zeitblom se temea şi mai tare ca ea să fi
ieşit victorioasă.
Abhora ideea că armele germane ar fi putut să triumfe, pentru că fiecare
fibră a spiritului său decent era dezgustată de ceea ce-l adusese pe Hitler la
putere. Dacă fascismul supravieţuia, munca prietenului său, compozitorul,
s-ar fi văzut îngropată, şi orice asemenea muzică nouă ar fi fost interzisă,
poate chiar pentru o sută de ani; muzica şi-ar fi ratat vremea potrivită, şi
abia într-un timp diferit ar fi căpătat onorurile care i se cuveneau.
În fiecare zi, până când Hitler se prăbuşise, în timp ce-şi nota ştirile,
Thomas îi simţise prezenţa lui Zeitblom alături de el. Şi-l imaginase dându-
şi seama, încetul cu încetul, ca şi el însuşi, că domnia lui Hitler se apropia
de sfârşit. Îl pusese pe Zeitblom să noteze, în propria-i naraţiune, că
„oraşele noastre distruse, bombardate, cad ca nişte prune coapte“.
Scriind, visa şi la nişte cititori, dintre care unul era chiar naratorul său.
Aceia erau germanii secreţi, cei aflaţi într-un exil intern, dacă nu cumva
erau germanii viitorului, dintr-o ţară care ar fi renăscut din cenuşa
conflagraţiei. În privinţa cărţilor pe care le scrisese din 1936, când scrierile
lui fuseseră interzise în Germania, Thomas nu fusese deloc sigur dacă le-ar
mai fi citit vreodată cineva în limba în care le aşternuse el pe hârtie. Le
scrisese pentru un public pe care nu şi-l mai putea imagina. În schimb
acum, când scria pentru nişte cititori care trăiau în umbră sau care ar fi putut
ieşi la lumină cândva în viitor, se simţea liber să folosească un ton
deopotrivă lezat şi atenuat şi să creeze o atmosferă cam ca de spaţiu boltit,
în care vine cineva şi aprinde nişte lumânări.
Când s-a sfârşit războiul, şi Klaus, şi Erika erau chiar în Germania. Klaus
era în uniformă şi lucra pentru revista militară Stars and Stripes, adică scria
despre consecinţele capitulării în oraşele germane, iar Erika făcea reportaje
pentru BBC, despre Germania înfrântă. Golo era şi el în Germania, cu
misiunea de a monta o staţie radio la Frankfurt. De la München, Klaus le-a
scris părinţilor săi că metropola fusese transformată într-un gigantic cimitir.
Numai cu mare greutate, zicea, îşi mai putea găsi drumul pe străzi atât de
familiare cândva. Porţiuni mari din oraş fuseseră efectiv rase de pe faţa
pământului sau reduse la stadiul de ruine şi moloz. Visase că s-ar fi putut
întoarce la vechea casă a familiei de pe Poschingerstrasse, ca să scoată afară
în şuturi ce oficialitate nazistă ar fi găsit locuind în ea şi să se mute înapoi
în fosta lui cameră. Dar nu mai găsise nici măcar vreo uşă la locul ei, la care
să poată bate. Din casa toată, nu mai rămăsese decât o carcasă. Fusese
folosită pe post de bordel special în timpul războiului, din câte aflase, unde
ar fi trebuit să se nască bebeluşi arieni.
Erika s-a numărat printre cei foarte puţini cărora li s-a îngăduit să-i vadă
în celule pe prizonierii de la Nürnberg. Când li s-a destăinuit mai târziu,
captivilor nazişti, identitatea celei care-i vizitase, unii dintre ei regretaseră,
din câte auzise, că nu li se dăduse posibilitatea să stea mai serios de vorbă
cu ea. Göring ar fi strigat, cică: „I-aş fi putut explica totul. Cazul Mann a
fost rezolvat absolut greşit. Eu l-aş fi rezolvat altfel.“ Informându-şi tatăl
despre această ipoteză, Erika îi mai spusese că-şi ratase şansa, iată, de a trăi
într-un castel şi de a-i oferi soţiei lui diamante, cu muzica lui Wagner
zbierând până-n toate ungherele.
Klaus, folosindu-se de permisul militar de liberă trecere, s-a dus la Praga
să încerce să le găsească pe Mimi şi Goschi. După îndelungi căutări, dăduse
de ele şi-i scrisese unchiului său o scrisoare amănunţită despre situaţia lor.
Heinrich a venit în vizită la Thomas şi la Katia ca să le arate scrisoarea.
Goschi fusese cât pe-aci să moară de foame în timpul războiului, scria
Klaus, dar nu fusese trimisă în lagăr. Mama ei, pe de altă parte, petrecuse
mai mulţi ani la Terezin93 şi avusese mare noroc să supravieţuiască.
Aproape că n-o mai recunoscuse pe Mimi, care fusese atât de frumoasă, aşa
scria el acolo. Suferise o congestie cerebrală. Îi căzuseră cea mai mare parte
a părului şi majoritatea dinţilor. Abia mai vorbea şi nici de auzit nu prea mai
auzea. Părea un adevărat miracol că e în viaţă. Ea şi fiica ei trăiau într-o
sărăcie lucie.
Klaus i-a scris şi mamei lui, cerându-i să le trimită celor două femei
pachete cu mâncare, haine şi bani, dar să nu scrie în limba germană, care nu
mai era deloc bine primită la Praga.
Thomas ştia că Heinrich avea în continuare, şi întruna, dificultăţi băneşti.
I-a trecut prin minte că fratele lui s-ar fi putut întoarce acum în Germania,
cu atât mai mult, cu cât partea răsăriteană a ţării se afla sub control rusesc.
S-a gândit să-i ofere el banii pentru călătorie. După ce văzuse şi el
scrisoarea primită de la Klaus, l-a urmărit cu privirile pe Heinrich, cum se
îndepărta, îndurerat şi ţinându-şi umerii pleoştiţi. Fratele lui se învinovăţea
pentru ce se întâmplase cu Mimi şi Goschi.
Thomas a observat şi cât de aprins devenise tonul scrisorilor trimise de
Klaus. În relatarea întâlnirilor pe care le avusese cu muzicienii Franz Lehár
şi Richard Strauss, care nu erau bântuiţi de nici un sentiment de vinovăţie,
deşi trăiseră confortabil în Germania pe tot parcursul războiului, Klaus
aproape că-şi ieşise din minţi. Îl întrebase pe Richard Strauss dacă se
gândise vreodată să plece, măcar atât, iar acela îi răspunsese, întrebându-l la
rândul său de ce ar fi părăsit o ţară care avea optzeci de teatre de operă.
Klaus le transmisese părinţilor lui acest răspuns cu litere majuscule şi cu
multe semne de exclamare.
 Tot Klaus îi luase un interviu, pentru revista lui militară, veşnic
nepocăitei Winifred Wagner, care-i vorbise despre şarmul austriac al
Führerului, despre generozitatea şi minunatul simţ al umorului de care
dăduse dovadă Hitler. Klaus le scrisese alor lui că el unul crezuse că
vederile citate în acel articol ar fi provocat consternare, dar nimeni nu
păruse nici măcar să fi remarcat interviul.
Le trimitea fragmente decupate din articolele pe care le publica în Stars
and Stripes: „M-am simţit un străin în fosta mea patrie. S-a căscat şi mă
desparte un abis de cei care mi-au fost concetăţeni. Oriunde am ajuns, în
Germania, ecouri melancolice şi laitmotive nostalgice s-au ţinut scai de
mine, şoptindu-mi întruna că nu mă mai pot întoarce acasă vreodată.“
Klaus reuşise şi să afle ce se alesese de prietenii lui: mulţi fuseseră
torturaţi, alţii, ucişi. Văzuse cum anumite persoane, care colaboraseră cu
fostul regim nazist, începuseră, uşor-uşor, să ajungă în poziţii de influenţă.
Le-a scris părinţilor, subliniind cât a putut de tare, că poporul german părea
să nu priceapă că situaţia lui catastrofală din prezent era consecinţa directă,
inevitabilă, a ceea ce el însuşi, în sensul de colectivitate, făcuse lumii
întregi.
— Când se vor sfârşi toate astea, nu ştiu cum o să mai poată Klaus trăi, a
zis Katia. Nu-i trebuie nimănui un german care nu se poate opri din a spune
adevărul.
În săptămânile de după finalul războiului, Thomas şi-a reamintit de Ernst
Bertram, care trebuia să fie pe undeva prin Germania. Dacă nu se simţea
ruşinat, s-ar fi cuvenit măcar să ştie cum să afişeze, faţă de ceilalţi, semnele
corespunzătoare sentimentului. De vreme ce urma să fie trimis la plimbare,
fără prea multă vorbă, din postul său de universitar, ca un fost susţinător al
naziştilor, marea lui cunoaştere în materie de Nietzsche şi de lumea lui n-ar
mai fi folosit la nimic. I-ar fi fost şi greu să spună ceva în apărarea lui, după
ce jubilase, văzându-i pe nazişti cum ardeau cărţi ale unor autori celebri.
Hitler tot s-ar fi ridicat la putere, şi toate omorurile şi nenorocirile tot s-ar
fi petrecut, în opinia lui Thomas, şi fără Bertram, dar susţinerea lui şi a
unora dintre prietenii lui furnizaseră balastul intelectual de care avusese
nevoie mişcarea, pentru a se manifesta. Fascismul nu mai fusese la fel de
mult legat de lăcomie, ură sau putere, după ce Bertram şi alţii ca el
apelaseră la diverşi filozofi morţi demult şi rostiseră fraze simandicoase
despre Germania, moştenirea ei, cultura ei, destinul ei.
În anii în care ferestrele fuseseră făcute ţăndări, sinagogile – scrum, când
evreii fuseseră târâţi afară din propriile case, când era imposibil să nu
pricepi ce se pregătea, cum reuşise oare, se întreba Thomas, un om atât de
învăţat să-şi ferească privirile ori să-şi panseze conştiinţa. Şi ce strategii
punea la bătaie, ca să se bage pe sub pielea unor autorităţi care-i aruncau în
beciuri pe alţi homosexuali? Îşi imaginase el, oare, cum avea să se termine
totul: cu oraşele în ruină, cu oamenii morţi de foame, cu diverse comisii a
căror treabă era să se asigure că nimeni de felul lui Ernst Bertram nu ar mai
fi fost lăsat vreodată să se exprime?
După câteva luni, când Michael şi Gret au anunţat că intenţionau să vină
în vizită la Pacific Palisades pentru o lună, cu băieţii lor, Katia s-a destăinuit
că abia aştepta sosirea lor ca să se mai lumineze atmosfera în casă, fiindcă
devenise cam sumbră, cu Thomas care lucra fără încetare la romanul său, cu
ştirile despre cât de înfrântă fusese Germania şi cu apelurile din ce în ce mai
stridente ca Thomas Mann şi familia lui să revină în patria lor de obârşie, ca
să ia parte la reconstrucţia ei, acum că fascismul fusese înfrânt, odată pentru
totdeauna.
De îndată ce au sosit Michael şi ai lui, Thomas a început să caute metode
prin care să-l distreze pe Frido. De mai multe ori, în primele zile, şi-a
părăsit camera de lucru şi a plecat în căutarea băiatului, în orele pe care şi le
dedica, de obicei, scrisului. Ba chiar îl încuraja pe Frido să-l viziteze în
timp ce lucra, oprindu-se din scris ca să-l ridice în aer, făcând pentru nepot
aceleaşi figuri cu care-i delectase şi pe fiii lui, când erau mici sau când
mama lor lipsise de acasă, şi desenându-i diverse lucruri.
Michael făcea comentarii acide pe marginea cărţii la care scria tatăl său.
Ce ştia el despre cum funcţiona mintea unui compozitor? De dragul păcii în
familie, Thomas accepta cu îngăduinţă meditaţiile fiului său despre natura
muzicii, care i se adresau lui, de fapt, şi erau însoţite de un ecou de
resentiment. Michael părea să obiecteze la faptul că tatăl său îşi însuşea
tocmai domeniul în care el, fiul, studiase de când se ştia. Thomas încerca
să-i distragă atenţia, încruntându-se ameninţător la Frido, care se strica de
râs atât de zgomotos, încât mama lui simţea nevoia să intervină şi să-i aducă
aminte că trebuia să se poarte frumos la masă.
— Cum să se poarte copilul frumos, dacă bunicul lui o face pe clovnul?
bombănea Michael.
De vreme ce nepotul nu avea prieteni care să fi vorbit germana,
deprinsese limba doar de la părinţi. Frido folosea un amestec de limbaj
copilăresc şi vorbire de adult, care nu înceta să-l distreze pe Thomas.
Propria lui minte, se gândea, era cufundată în limba germană, pentru că
se lupta cu tonurile bombastice ale naratorului său şi cu parodiile de stiluri
germane. Se simţea fermecat însă de flecărelile inocente şi convinse ale
nepotului său. Deşi nu-i reaminteau de propria copilărie, când membrii atât
de mici ai familiei nu erau încurajaţi să vorbească mai deloc, nici măcar de
vremea când fusese şi el tată de copii mici, iar progeniturile lui se simţeau
tentate mai degrabă să se întrerupă unii pe alţii decât să stea de vorbă cu
Thomas. Şuvoiul de vorbe care i se revărsa pe gură lui Frido i se părea
inedit şi înviorător. Când se trezea, dimineaţa, zâmbea la gândul că avea
şansa de a-l auzi vorbind pe copil şi cum ar fi putut să-l distreze pe tot
parcursul zilei, până ar fi ajuns, cu toţii, la ora de culcare pentru Frido.
— Când o să vină şi Erika, zicea Michael, o să te facă ea să stai în
camera ta de lucru toată ziua.
Până să ajungă Erika, mama ei a aflat că propriul frate, Klaus
Pringsheim, sosise în America din Japonia, cu fiul său, şi că voia să vină în
vizită, câtă vreme erau acolo Erika şi Michael.
Katia şi-a făcut o mulţime de griji cu pregătirile pentru musafiri, atârnând
iar pe pereţi unele tablouri şi mutând cutii care nu se mişcaseră de sub
paturi de când fusese construită casa. Trăise mai bine de patruzeci de ani
departe de familia ei. Părinţii îi muriseră în Elveţia, în timpul războiului,
tatăl ei neputându-se împăca, orice ar fi făcut, cu soarta lui de exilat. Fraţii
ei se risipiseră. Casa familiei, de la München, fusese demolată ca să facă loc
unei construcţii de-a naziştilor. Perspectiva unei vizite a lui Klaus o făcea să
se comporte ca şi cum, în mintea ei, nu lăsase nici o clipă ca viaţa din
tinereţe, de la München, să rămână undeva, consemnată în trecut.
Thomas a regretat că ieşise în faţa casei auzind maşina lui Klaus. Fratele
Katiei îşi pierduse frumuseţea, din câte a văzut de la prima ochire, dar îşi
păstrase atitudinea sarcastică. Thomas a stat şi s-a uitat la el, cum îşi rotea
privirile peste proprietatea splendidă, impecabilă, peste grădina întreţinută
cu grijă, cum admira vederea minunată, ridicându-şi braţele în semn de
prefăcută apreciere, apoi ridica din umeri, sugerând că, în ochii unuia ca el,
totul era pretenţie, nu mare lucru.
— Aşa, deci, păsăruica şi-a găsit colivia de aur, până la urmă, a comentat,
îmbrăţişându-şi sora.
Fiul lui Klaus, tânărul Pringsheim, stătea lângă tatăl său şi era mai înalt
decât el. S-a uitat în jur, cu priviri senine şi detaşate. S-a înclinat formal,
când a fost prezentat, înainte să întindă mâna.
Klaus îi vorbea direct numai surorii lui, dar, când Erika s-a băgat în
vorbă, mai mult sau mai puţin cu forţa, s-a întors şi către ea. La Thomas, în
schimb, nu s-a uitat nici măcar o dată.
Apoi, curând, la masă, a început să ia în derâdere obiceiurile zilnice
stricte ale cumnatului său. Dar Thomas a continuat să stea în camera lui de
lucru toată dimineaţa, să-şi facă plimbările şi siestele după-amiaza şi să
citească seara, evitându-l pe Klaus Pringsheim cât a putut de mult. După
câteva zile, în timpul mesei de prânz, fratele Katiei a comentat că i se
spusese la ce lucra Thomas.
— Un roman despre un compozitor? Am cunoscut o mulţime, da, plus c-
am studiat cu Mahler, după cum ştiţi. Era o figură mult mai puţin bântuită
decât ar putea sugera muzica lui. Era posedat de ambiţie şi înfricoşat de
nevasta lui, dar nu se poate spune c-avea demoni, totuşi.
Thomas n-a găsit nici un motiv pentru care să-i răspundă ceva. S-a uitat
la Katia şi a observat că-l privea cu admiraţie pe fratele ei geamăn.
A doua zi, Klaus a deschis subiectul Morţii la Veneţia:
— Bunicii mele i-a plăcut la nebunie şi nu se mai oprea s-o tot ridice în
slăvi, până când mama i-a cerut să înceteze şi să renunţe la toate laudele
acelea fără măsură. Tatăl meu a fost convins că, după ce apăruse cartea,
lumea se uita strâmb la el, când se ducea la operă. Eu mi-am făcut o droaie
de prieteni pe seama cărţii respective, toţi pederaşti. Nici n-a mai trebuit să-
mi plătesc eu şampania, timp de vreun an.
Thomas a remarcat că Erika stătea pe scaun mai băţoasă.
— E foarte admirată povestea din carte, a zis fiica lui cea mare. Toate
scrierile tatălui meu sunt foarte admirate.
 Onestitatea din tonul Erikăi, simplitatea vorbelor ei au părut a-l prinde pe
Klaus Pringsheim nepregătit pentru ele. A stat şi ascultat răbdător cum a
povestit Erika despre ce se întâmplase la procesele de la Nürnberg, despre
cum acuzatorul englez crezuse că-l cita pe Goethe, când el cita, de fapt, din
romanul tatălui ei despre Goethe. Klaus n-a mai scos o vorbă cât a mai
durat acea masă.
— Mi s-a spus că dai citire cu voce tare fiecărui capitol, după ce-l
termini, a zis, în schimb, la cina de a doua zi. Mi-ar plăcea foarte mult să
fac şi eu parte din public, la o asemenea lectură.
Părea să fi fost pus la punct şi că, într-adevăr, credea ce spunea. Dar
imediat s-a întors către sora lui şi-a zis:
— Acuma, că nu mai arăt cum arătam, ca să impresionez lumea, va
trebui să fiu în stare să vorbesc despre tabieturile casnice ale cumnatului
meu.
Thomas şi Erika şi-au încrucişat privirile, iar el şi-a dat seama că şi ea
simţea nevoia, la fel de tare ca şi el, să-i arunce un pahar de vin în ochi lui
Klaus Pringsheim.
— Poate c-ar fi mai bine, a zis Katia, să vorbim despre Japonia. Din câte
înţeleg, împăratul se consideră Dumnezeu. A fost de faţă, vreodată, la vreun
concert de-al tău?
În vinerea din acea săptămână, se stabilise că Thomas urma să citească
din romanul său. Golo, care se angajase şi preda la Colegiul Claremont, ar
fi ajuns acasă până atunci. Thomas avea să citească două capitole, unul
despre sosirea unui băieţel zis Micul Eco, să-i însufleţească puţin viaţa
unchiului său, compozitorul însingurat, iar celălalt, despre moartea
băieţelului cu pricina.
Pe măsură ce se apropia momentul, Thomas nu mai avea nici un chef de
lectură. I-ar fi fost uşor să citească deschiderea propriu-zisă, şi nu foarte
greu să citească descrierile băiatului şi cât de binevenit era, cu tot farmecul
şi frumuseţea lui de copil. Katia, era convins, ar fi ştiut din prima clipă că se
folosise de Frido pentru a-şi crea personajul. Aproape că-şi dorea să fi ales
ceva mai obscur, ceva ce ascultătorii lui n-ar fi înţeles, chiar din prima
clipă, de unde provenea.
Se adunaseră cu toţii, ca şi cum ar fi luat parte la cine ştie ce reuniune
fericită de familie. Scriind scenele respective, Thomas fusese conştient că
erau peste măsură de sumbre şi personale. Îi dăduse compozitorului său
german tocmai ce i-ar fi plăcut lui însuşi: un băiat inocent, foarte tânăr. Dar,
de vreme ce Leverkühn, compozitorul său, nu putea decât să-i distrugă pe
cei care se apropiau de el, şi acel băiat era sortit să moară. Ar fi fost partea
cea mai umană din toată cartea, cea în care făcea cunoscută durerea
pierderii. Ar fi arătat ce preţ plătise Leverkühn pentru ambiţia lui
nemăsurată. Pactul pe care-l încheiase cu diavolul s-ar fi mutat de pe
tărâmurile basmului şi fanteziei într-un spaţiu de un realism aparte.
Şi-a început lectura, uitându-se la Katia de câteva ori, care-i zâmbea, cu
aerul că-i şi aproba demersul. Ajungând la pasajul despre moartea băiatului,
a citit lent, fără să-şi mai ridice privirile către nici unul dintre ascultători.
Citind, şi-a pus întrebarea dacă nu cumva inclusese prea multe amănunte în
fiecare fază a bolii, cu tot dramatismul ei dătător de fiori şi îngrozitor.
Copilul avea dureri şi striga: „Eco e cuminte, Eco e cuminte“. Dar chipul
său drăgălaş se schimba, devenea oribil, de nerecunoscut, iar când a mai şi
început să scrâşnească din dinţi, Micul Eco ajunsese de parcă ar fi fost
posedat de diavol.
După scena morţii băiatului, Thomas terminase ce avea el de făcut şi a
lăsat paginile deoparte. Nimeni, dintre toţi prezenţi în cameră, nu a scos o
vorbă. Într-un târziu, Golo s-a întins după o lampă din apropierea locului
său, a aprins-o şi-a continuat să se întindă, scoţând un zgomot profund, ca
un mârâit. Klaus Pringsheim îşi ţinea mâinile încleştate şi ochii aţintiţi în
podea. Fiul său, aşezat lângă el, pălise. Erika se uita undeva, în depărtare.
Katia stătea şi ea tăcută.
Până la urmă, Erika s-a ridicat să aprindă lumina din tavan. S-a ridicat şi
Thomas, prefăcându-se că studia paginile pe care tocmai le terminase de
citit. O simţise pe soţia lui apropiindu-se de el.
— De-asta te-ai împrietenit cu băiatul? a întrebat Katia.
— Cu Frido?
— Cu el, cu care altul?
— Îl iubesc pe Frido.
— Suficient de mult încât să te foloseşti de el într-o carte?
Katia s-a întors şi s-a îndreptat agale spre fratele ei şi fiul său, în partea
cealaltă a camerei.

93. Oraş din Republica Cehă de astăzi, fostă garnizoană militară, transformată de germani în
1940, sub denumirea de Theresienstadt, în lagăr de concentrare.
 Capitolul 16
Los Angeles, 1948

Elisabeth s-a uitat la el cu un aer dispreţuitor:

— Fetelor mele nu le place să râdă nimeni de ele, a zis. Nici uneia, nici
alteia.
— Credeam că numai de Angelica era vorba, i-a spus mama ei.
— Şi de Dominica, s-a grăbit să-i răspundă Elisabeth. Aşa că, vă rog, nu
le mai supăraţi.
Cum Dominica nici nu împlinise bine patru ani, lui Thomas i s-a părut
straniu că se vorbea despre nepoata lui ca şi cum ar fi fost o persoană
adultă.
Elisabeth, cu cele două fiice ale ei serioase, venise într-o vizită
prelungită; soţul ei, Borgese, plecase în Italia cu o misiune oarecare, mult
prea delicată pentru a putea fi măcar pomenită, darmite descrisă. La prima
lor masă de prânz, aflând că Angelica nu voia să i se pună gheaţă în apă,
Thomas a comentat că orice fetiţă cuminte, din câte cunoştea el, îşi dorea,
de obicei, gheaţă în apă, şi încă multă.
— Fetiţele cărora nu le place gheaţa de obicei se trezesc mofluze
dimineaţa, i-a spus copilei pe englezeşte.
Angelica, în vârstă de opt ani, s-a supărat instantaneu şi s-a întors către
maică-sa, ţâfnoasă, ca să-şi exprime nemulţumirea. Elisabeth i-a sugerat să
se ducă la bucătărie şi să ceară să-i fie servită masa de prânz în grădină,
într-un loc pe care şi l-ar fi ales ea singură.
— Vin şi eu imediat, să m-asigur că e totul în regulă.
Şi l-a ţintuit cu privirile pe tatăl ei.
— Era o glumă, a zis Thomas.
— Nu-i place să i se spună fetiţă, a zis Elisabeth. Şi cu atât mai puţin
mofluză.
 — Ce deşteaptă e, a intervenit Erika. Nici mie nu-mi plăcea formula.
— Sunt convins că ţie nu ţi-am spus niciodată fetiţă, a zis Thomas.
— Nici mofluză, a completat Katia.
Mai târziu, Thomas şi Katia, refugiaţi în camera de lucru, s-au întrebat în
surdină ce se întâmplase cu Elisabeth în deceniul de când plecase de lângă
ei. Relaţia lui Thomas cu cei doi nepoţi ai lui se baza numai pe glume şi
zeflemele, pe inventat nume noi, cu care să-i strige, şi pe făcutul de farse,
aşa că nu-şi putea închipui de ce nepoatelor lui putea să nu le placă faptul că
le dădea şi lor o atenţie la fel de zglobie. Probabil că-şi moşteniseră lipsa de
umor şi sensibilitatea excesivă de la o lungă ascendenţă de Borgesi posaci.
A doua zi, Angelica s-a prezentat la masa de prânz palidă la faţă şi cu o
mină afectată, ca o prinţesă căreia-i fusese lezată demnitatea. Erika se
mutase pe locul de lângă ea, din câte a putut observa Thomas.
— Ce mai citeşti, în acest moment? a întrebat-o mătuşa ei.
— În familia noastră, e dificil, i-a răspuns nepoata, fiindcă vorbim în
italiană cu tatăl nostru, în germană cu mama noastră, iar între noi, sora mea
şi eu vorbim englezeşte. Prin urmare, avem o largă paletă de cărţi din care
ne putem alege. Dar eu, în momentul de faţă, m-am oprit la Lewis Carroll.
Are asupra mea o influenţă considerabilă.
În timpul plimbării lor zilnice, Katia şi Thomas au căzut de acord că, pe
vremea când erau ei copii, un asemenea ton le-ar fi atras luarea în derâdere
de către părinţi şi fraţi deopotrivă.
— Ce crezi, aşa se comportă şi alţi copii americani? a întrebat Katia. Sau
asta-i ceva ce-au creat Elisabeth şi Borgese la Chicago, în mod special?
A doua zi dimineaţă, în camera de zi, Erika desfăcuse pe jos o hartă a
Europei şi-i arăta nepoatei Angelica toate locurile pe unde fusese ea,
răspunzând şi la întrebările bine chibzuite care i se puneau. Dominica se
juca, într-un colţ, cu nişte păpuşi, iar Elisabeth stătea şi citea.
— Mătuşa Erika ne duce la cheiul de la Marina del Rey, le-a spus
Angelica tuturor, într-o limbă germană din care lui Thomas i s-a părut că nu
lipsea un anume accent italienesc.
— Pe amândouă? a întrebat Katia.
— Da, pentru îngheţată şi crenvurşti.
— Dar, ţineţi minte: fără muştar pe îngheţată, a zis Thomas, după care şi-
a dat seama că remarca lui putea fi luată drept o ridiculizare a excursiei lor,
în sensul că n-ar fi ştiut, de fapt, cum să-şi mănânce gustările. Aşa încât a
bătut în retragere şi-a zis: Excelenţi crenvurşti se fac la Santa Monica.
— Şi noi am auzit la fel, a comentat Angelica, ridicându-şi privirile de pe
hartă.
La masa de prânz, în absenţa Erikăi şi a celor două fete, pe Thomas l-a
surprins vehemenţa cu care vorbea Elisabeth despre Germania:
— Nu vreau să am nimic de-a face cu o asemenea ţară, zicea. Nu mă
interesează ce face de acum înainte sau ce nu face. Nu vreau să mai pun
piciorul acolo niciodată – nici măcar să mă gândesc la ea.
Thomas şi-a pus întrebarea dacă nu cumva Elisabeth regreta că se
măritase cu Borgese, şi a încercat să găsească o întrebare pe care să i-o pună
ei, în ideea c-ar fi putut primi vreun indiciu în acest sens.
— Dai vina pe Germania, că ţi-a distrus tinereţea? şi-a întrebat fiica.
— Nu dau vina pe părinţii mei, şi nu dau vina pe fosta mea ţară. Nu dau
vina pe nimeni, de fapt.
— De ce să dai vina pe părinţii tăi? a vrut să ştie Thomas.
— Unu, pentru că nu am primit o educaţie ca lumea. Doi, pentru că
iubirea mi-a fost dată, întotdeauna, ca un soi de recompensă.
— Recompensă pentru ce? a vrut să ştie mama ei, de astă-dată.
— Pentru că eram liniştită, pentru că eram şarmantă, pentru că eram
fetiţa cea bună şi cuminte.
— Cu fratele tău mai mic nu erai deloc şarmantă, i-a întors vorba Katia.
— Şi ce pacoste a fost Michael, de când se ştie pe lume! a răbufnit
Elisabeth, după care a început să râdă.
— Ai avut multe aventuri amoroase de când te-ai măritat? a schimbat
vorba Thomas, practic auzind-o pe Katia cum şi-a ţinut răsuflarea.
El însuşi rămăsese aproape şocat de ce îndrăzneală îl cuprinsese ca să
întrebe aşa ceva.
— Să fi avut una… două, i-a răspuns Elisabeth, şi iar a pufnit în râs.
— Cu Hermann Broch ai avut vreo aventură amoroasă? a întrebat iar
tatăl ei.
— Ne-am smotocit unul pe altul o dată, poate chiar de două ori. Nu i-aş
spune aventură. Dar asta înainte să fiu măritată. Şi nu mă crede nimeni, se
pare, că era un tip foarte amuzant.
— Şi cunoscut ca foarte grosolan, a zis Thomas, pe un ton sec.
— Nu cu mine, i-a dat replica fiica lui.
Devenise teribilă şi foarte irascibilă, i se părea lui Thomas, care şi-ar fi
dorit să stea mai mult la ei. Lângă Elisabeth, pe masă, era un carnet învelit
în moleschin, pe care nici măcar nu-l observase, până când ea nu l-a luat în
mână şi l-a deschis.
— Am nişte întrebări pentru voi amândoi, pe care mi le-am notat aici, a
zis.
— Eram convinsă că ai, a zis Katia.
— Prima întrebare: Ce caută aici Erika?
— N-are unde să se ducă altundeva, i-a răspuns mama ei. Nicăieri.
Înainte, mai putea ţine conferinţe. Acum însă nu mai vrea nimeni să audă
vorbindu-se de Germania şi de război.
— Şi cu soţul ei cum rămâne?
— Cu Auden? Ei, nu i-a fost niciodată soţ cu-adevărat. Nici nu l-a mai
văzut de nu ştiu câţi ani.
— De ce nu e cu Bruno Walter? Credeam că se poate mărita cu el, de-
acum, dacă nevasta lui a murit.
— Da, dar el are alte planuri, a zis Katia.
— Şi aici, la voi, ce caută? a insistat Elisabeth.
— E vorba să lucreze ca secretară pentru tatăl vostru. Plus, în măsura în
care o s-o las eu, să mă ajute să ţin această casă şi să hotărăsc tot ce e de
hotărât.
— De ce n-o încurajaţi să-şi facă şi ea o viaţă personală?
— Tatăl tău are nevoie de ea.
— Şi ce-are de gând, să locuiască aici, cu voi, pentru totdeauna?
— Cam aşa s-ar zice, a conchis Katia.
— Monika unde e?
— La New York, a zis mama ei. N-ai mai primit veşti de la ea? Mie mi se
întâmplă, uneori, să primesc şi câte o scrisoare pe zi. Thomas şi-a întors
privirile către soţia lui, surprins: nu-i spusese nimeni şi lui despre aşa ceva,
până atunci.
— Zice că visul ei ar fi să-şi găsească un loc unde nu sunt cărţi, a
continuat Katia. Motiv pentru care nici nu se îndeamnă prea tare să ne
viziteze pe noi, în această etapă. Dar sunt convinsă că va trece şi asta.
Întotdeauna trece totul.
Elisabeth şi-a mutat degetul mai jos pe lista de întrebări.
— De ce te-ai măritat cu el? a vrut să afle de la mama ei, făcând un semn
cu degetul, foarte vag, spre tatăl ei.
Katia nici măcar n-a ezitat. I-a răspuns ca şi cum avea deja pregătit
răspunsul:
— Dintre toate posibilităţile trecute, prezente şi viitoare, tatăl tău mi s-a
părut cea mai puţin rizibilă.
— Ăsta ţi-a fost singurul motiv?
— Ei, au mai fost ele şi altele, dar acelea sunt lucruri sensibile şi
personale.
— N-o să te mai întreb.
Katia şi-a dus ceaşca de cafea la gură şi a sorbit din ea, părând să-şi
adune gândurile.
— Tatăl meu era un Don Juan, a zis, după un moment de tăcere. Nu putea
să se abţină. Îşi dorea orice femeie pe care-i cădeau privirile. Cu tatăl tău n-
am avut problema asta.
— Vrei să plec eu de aici, ca să mai poţi spune şi altele? a întrebat-o,
zâmbind, Thomas.
— Nu, iubirea mea. Nu mai am nimic de adăugat.
— De ce vă mai întâlniţi cu Alma Mahler? şi-a reluat Elisabeth
interogatoriul.
— A, uite o întrebare interesantă, a exclamat mama ei. Atroce – ăsta-i
cuvântul pentru ea. Şi, de la moartea lui Werfel, parcă s-a făcut şi mai şi.
Bea, şi spune orice-i trece prin minte. N-am deloc o părere bună despre
Alma.
— Şi totuşi, continui să te întâlneşti cu ea?
— Ce-i drept. Are, aşa, un aer de vechea Vienă. Şi nu vorbesc aici de
vechea Vienă culturală, şi-aşa mai departe. Mă refer la un fel de bucurie pe
care cei de-acolo, vienezii, o extrăgeau din viaţă. Îmi plăcea foarte mult,
când o vedeam, acea bucurie, care acum a dispărut. Şi nici n-o să mai revină
vreodată. Poate că Alma este ultima ilustrare a ce vreau să spun.
 — Ca să încheiem: Klaus mi-a scris ca să mi se plângă de tine, că te-ai
purtat aspru cu el.
— Nu ştie unde să se ducă, a zis Katia.
— Nu-l vreţi aici?
— Nu-l putem finanţa la nesfârşit, a zis tot mama ei.
— Dar pe Erika, da?
— Erika o să lucreze pentru tatăl ei. Ţi-l poţi imagina pe Klaus făcând
aşa ceva?
— Deci ăsta-i criteriul?
— Termină! s-a răstit Katia. Cu Klaus, pur şi simplu nu ştiu ce să fac.
Putem s-o lăsăm aşa?
— Nu vreau să te supăr, a bătut Elisabeth în retragere.
— Putem s-o lăsăm aşa? i-a repetat maică-sa.
Când s-a întors Klaus la Pacific Palisades, era, la început, aşa de slab şi
tras la faţă, aşa de închis în sine, aşa de dărâmat, încât i s-a părut, până şi
Erikăi, că n-ar fi fost potrivit să se certe cu el. Când Thomas a întrebat-o
dacă fratele ei mai lua morfină, ea a ridicat din umeri, ca şi cum ar fi vrut să
spună că măcar atâta lucru se vedea cu ochiul liber. Atunci poate că era
ceva, în viaţa personală a lui Klaus, ce-l dăduse peste cap şi mai tare, şi-a
spus Thomas. Dar Klaus avea un fel al său de a lăsa ca rănile interioare să
treneze, în timp ce-şi făcea probleme pentru reputaţia lui literară sau găsea
motive de furie în vreo întâmplare publică. Îl obseda primul soţ al Erikăi,
Gustaf Gründgens, care ajunsese actorul preferat al lui Göring, în timpul
războiului. Eliberat de ruşi din captivitate, Gründgens revenise repede pe
scenă, şi anume în triumf. Apariţia lui, în cea dintâi premieră de după
război, fusese întâmpinată cu ovaţii şi urale. Când se dusese şi Klaus la un
spectacol, Gründgens fusese primit cu aplauze la scenă deschisă, de o sală
arhiplină.
De mai multe ori, Thomas îl auzise pe fiul său repovestind scena oricui
stătea să-l asculte. Compatrioţii lui germani, zicea Klaus, care nu-i
susţineau făţiş pe liderii nazişti damnaţi şi sloganurile lor, erau capabili, în
schimb, să-şi etaleze adevărata lipsă de căinţă ovaţionând un actor care
fusese preferatul unuia dintre acei lideri nazişti.
— Ce nu se poate face la lumina zilei, zicea Klaus, poate fi făcut în
puterea nopţii, la fel de bine.
Îl indigna şi simpla idee că el unul s-ar fi putut întoarce să trăiască în
Germania.
— Am plecat de acolo, în 1933, nu pentru ceva ce făcusem eu, ci pentru
tot ce făceau ei, şi refuzul meu de a mă întoarce să trăiesc într-o asemenea
ţară nu are de-a face cu persoana mea, ci cu persoanele celor de acolo.
Ar fi putut ieşi din el un excelent scriitor de discursuri, se gândea
Thomas, ori un ministru al Culturii.
Două luni mai devreme, Klaus, care nu avea carnet de şofer, îi scrisese
Katiei că şi-ar fi dorit să locuiască la Los Angeles, eventual într-o căsuţă
modestă, aproape de reşedinţa părinţilor lui. Îi ceruse mamei lui să se uite
după vreo asemenea locuinţă şi să se intereseze cât ar fi costat. În plus, mai
scrisese, ar fi vrut să angajeze un şofer tânăr, care să fie în stare să şi
gătească şi să aibă şi o înfăţişare plăcută. Ar fi vrut să stea vreo şase luni,
zicea Klaus, şi să ia masa, din când în când, cu părinţii lui.
Katia fusese indignată, nu altceva. Thomas nu ştia să spună ce anume o
lezase cel mai tare: viziunea clară, de la sine înţeleasă, a lui Klaus că
părinţii aveau să-i plătească lui chiria, sau ideea cu şoferul cel tânăr şi
neapărat arătos, dacă nu simplul fapt că intenţiona să nu stea mai mult de
şase luni. I-a răspuns fiului ei cel mare, informându-l că nu avea nimeni de
gând să-l susţină într-un asemenea mod şi că propunerea lui i se părea de-a
dreptul scandaloasă. Pentru prima oară îi scria lui Klaus pe un ton atât de
sever, şi-a făcut socoteala Thomas.
Acum, dacă totuşi Klaus locuia la ei, îl auzeau plimbându-se de colo-
colo, noaptea, şi erau conştienţi, văzându-l cum pendula între a fi somnoros
şi tăcut la mese şi a vorbi fără încetare, că se îndopa cu o mulţime de
droguri. În cele mai multe zile, nu-şi mai bătea capul să se spele şi, în ciuda
insistenţelor mamei lui că avea suficiente haine în dulap, nu şi le schimba
prea des pe cele de pe el.
Klaus trecuse, de-acum, de patruzeci de ani. Avea câte o idee diferită în
fiecare zi, despre vreo carte pe care ar fi putut s-o scrie sau vreun articol pe
care i l-ar fi putut comanda o revistă. Acum, avea în vedere o biografie a lui
Baudelaire; în momentul următor, un roman despre viaţa homosexualilor
din New Yorkul antebelic, pe care l-ar fi publicat sub pseudonim; apoi, se
gândea la un articol despre ce experienţe avusese el însuşi în Germania
postbelică, iar într-un târziu, la un text lung despre o călătorie cu trenul de-a
curmezişul Americii. Niciodată nu li se alătura celorlalţi din casă la micul-
dejun, şi trebuia, câteodată, să fie trezit când era gata prânzul. Se ferea de
razele soarelui, în grădină.
— Dac-ai putea să te trezeşti mai devreme dimineaţa, măcar atât, îi
spunea mama lui, precis ai scrie o carte pe care ţi-ar citi-o lumea întreagă.
Dar, când l-a văzut pe Klaus bărbierit, cu părul pieptănat, purtând un
costum bine călcat, o cămaşă albă şi pantofi noi, cu valiza lângă el,
aşteptând o maşină care urma să-l ducă la Gara Centrală, Thomas a înţeles,
din privirea vinovată a Katiei, că-i dăduse fiului ei bani să se întoarcă la
New York.
O vreme, Thomas a rămas numai cu soţia şi fiica lui. Dacă Erika îşi făcea
de lucru cu hârtiile tatălui ei, făcându-i sugestii la ce lucra zilnic şi ţinându-i
corespondenţa la zi, Katia se ţinea mai la distanţă de soţul ei. Avea un loc
din grădină unde-şi ducea un scaun pliant şi o carte sau, dacă nu, îl ajuta pe
grădinar la muncile lui.
Cum Erika se ocupa de corespondenţă şi-i controla jurnalul, uneori, la
masă, toată conversaţia se desfăşura numai între ea şi Thomas, Katia stând
la locul ei, tăcută. Rar se întâmpla să se işte vreun conflict deschis între cele
două femei. Totuşi, într-o zi, când era de faţă şi Golo, Erika s-a declarat
nemulţumită că salata nu fusese pregătită ca lumea, după care a ţinut-o una
şi bună că legumele fuseseră iarăşi fierte prea mult.
— E ca şi cum ne-am fi întors la München şi la mâncarea oribilă de-
acolo, a comentat.
— Ce mâncare oribilă? a vrut să ştie Katia.
— Ei, sosul ăla gros, care masca orice alt gust, şi tot ce era fiert şi
răsfiert. Greu de-nghiţit! De nemâncat! Bavaria!
— Pe-atunci, erai mulţumită de ce mâncai.
— Pentru că nu ştiam de nimic altceva.
— Ce-i drept, asta cam aşa era. După cum nu ştiai nici de maniere, şi nici
acum nu ştii, a pus-o la punct mama ei. Mă şi întreb cum de ne-am pricopsit
cu tine.
— După o noapte de pasiune, sunt convinsă, a ripostat Erika.
 — Vreuna cum ai şi tu cu Bruno Walter!
Katia se albise toată la faţă după ce zisese aceste vorbe, şi s-a uitat la
Golo. Thomas l-a văzut pe Golo făcându-i semn mamei lui să se oprească şi
să nu mai zică nimic. Thomas avea un singur scop: să-şi termine masa cât
mai repede cu putinţă şi să se refugieze în camera lui de lucru. Nu l-a
surprins faptul că, mai târziu, Katia nu i-a mai bătut la uşă ca să-l întrebe
dacă era gata de plimbarea lor zilnică. Plecaseră cu maşina, ea şi Golo.
Klaus a revenit de la New York arătând şi mai deprimat, şi mai răvăşit ca
înainte. Thomas şi-a dat seama că soţia şi fiica lui deciseseră să nu-i spună
chiar imediat ce anume provocase întoarcerea lui Klaus.
În următoarele câteva zile, Klaus a rămas în camera lui, mâncând acolo
ce i se aducea pe o tavă.
— L-am făcut să-mi promită că nu mai bântuie prin casă noaptea, i-a
spus Katia lui Thomas. Avem cu toţii nevoie de linişte şi de somn.
— Ce-a mai păţit, şi de astă-dată? a întrebat el.
— Erika ştie mai bine decât mine. S-a dus la nu ştiu ce petrecere
prostească la New York, şi acolo a făcut un raid poliţia, dar după ce apucase
el să ia un amestec oarecare de droguri. Nu mă întreba cum se cheamă, dar
provoacă stări în care eşti când exaltat, când, pe urmă, deprimat. Acum, se
pare că este într-o versiune prelungită a deprimării.
Când a început, în cele din urmă, să coboare la cină, Klaus era volubil şi
excitabil. Uneori, nu era în stare să-şi termine frazele, dar nici nu lăsa pe
nimeni să vorbească. Subiectul Monika, pe care o întâlnise la New York,
avea darul să-l înflăcăreze.
— A fost evacuată din mai multe hoteluri pentru că strângea mâncare în
cameră şi nu-şi plătea facturile, a zis Klaus. Noi, aici, trăim în lux, în timp
ce ea, care a suferit mai mult decât oricare dintre noi, cutreieră străzile ca o
vagaboandă. S-ar cuveni făcut ceva pentru ea, nu credeţi? I-am spus c-ar
face bine să ţină legătura cu noi toţi.
Mutându-şi privirile, pe rând, la fiecare dintre cei prezenţi la masă, a
trecut el însuşi de la o atitudine de nebun la una de om aproape calm.
Curând, a început cineva să-l sune pe Klaus fără încetare de la San
Francisco.
— Ăsta-i Harold, a zis Katia.
 — Nu-mi pasă nici dacă e Winston Churchill, i-a răspuns Thomas.
Harold era un iubit al lui Klaus de la New York, pare-se, care venise pe
Coasta de Vest mai demult şi, ca să coincidă cu sosirea lui Klaus însuşi,
reuşise, cum-necum, să-şi piardă slujba de la San Francisco. Acum urma să
vină la Los Angeles, şi dădea telefoane ca să-şi anunţe sosirea.
Se vorbea mult, la mese, despre cum era Harold beat, sau cum ademenise
Harold o a treia persoană, un tânăr de reputaţie îndoielnică, într-o cameră de
hotel din Los Angeles, de undeva din centru, alături de Klaus şi de el însuşi.
Iar apoi, Harold fusese arestat, şi aştepta să vină Klaus cu banii de cauţiune.
Uitându-se cum discutau Erika şi Katia despre Klaus şi Harold, Thomas a
remarcat că fiecare dintre copiii lui părea să se desfete cu problemele şi
defectele celorlalţi. Klaus aproape că suna raţional, când venea vorba
despre Monika. Elisabeth era mulţumită că Michael era mereu arţăgos, şi s-
ar fi zis că torcea ca o mâţă când Erika se purta urât – ca şi Golo, de altfel.
Erika făcea echipă cu maică-sa, de astă-dată, şi se întreceau amândouă în a
se îngrijora în legătură cu Klaus şi Harold. Klaus nu mai venea în fiecare
noapte acasă, iar ele două, care înainte se feriseră una de alta, îşi uniseră
acum forţele. La început, s-au plâns de cât de rău se purta Klaus. Pe urmă,
şi-au făcut griji cum avea să se termine toată povestea. În fine, au început să
propună soluţii în situaţia de criză prin care trecea Klaus, inclusiv ca el şi
Erika să colaboreze la scrierea unui scenariu după Muntele vrăjit.
Auzind aşa ceva, Thomas a luat-o pe Katia deoparte şi i-a spus:
— Foarte bine, să-i lăsăm să aibă propriile fantezii, dar nu e cazul să le
adoptăm şi noi.
— Erika priveşte ideea cu optimism.
— Să fie cât de optimistă vrea – iar asta, ştia şi el, aproape că sunase ca o
critică din partea lui, adresată Katiei, în privinţa Erikăi.
După ce a fost eliberat dintr-o închisoare, Harold a fost închis într-alta,
pentru altă infracţiune. Klaus i-a cerut Erikăi să-l ducă până acolo cu
maşina ca să-şi viziteze iubitul.
— Pare să fie o persoană foarte interesantă, acest Harold, i-a spus
Thomas Katiei. Cred că-l prefer tuturor celorlalţi gineri şi nurori ale mele –
şi lui Bruno Walter, şi scumpei de Gret, şi gălăgiosului de italian cu care s-a
măritat Elisabeth, până şi bibliotecarului de la Princeton, care i-a căzut cu
tronc lui Golo, fie şi numai vremelnic.
— Klaus îmi spune că e foarte arătos, i-a răspuns Katia – şi au râs
amândoi, cum nu mai râseseră de mult.
— Numai Monika ne mai lipseşte acum, a zis Thomas.
— I-am trimis banii cu care să se ducă în Italia, fiindcă acolo vrea să
meargă, i-a răspuns Katia.
— Să lucreze?
— Nu mai întreba. După ce ajunge cu bine, o să te ţin la curent. Şi m-am
gândit la Klaus. Ar fi bine, zău aşa, să aibă un apartament numai al lui. Mi-a
spus că şi-a găsit unul pe undeva, şi că preţul e rezonabil. Şi mai vrea să-şi
cumpere o maşină, pe care să înveţe s-o conducă. Tot ce i-am spus că nu-i
plătim noi, adică, totul i-am acceptat. În momentul în care-l văd, mi se
înmoaie inima în faţa lui. Cred că şi el şi-a dat seama. Şi-am devenit exact
soiul de mamă pe care-l detest.
La început, după ce a scăpat de închisoare, Harold s-a dus şi-a împărţit
apartamentul cu Klaus. Dar n-a trecut mult şi a provocat alte necazuri, drept
care a dispărut, lăsându-l singur pe Klaus. Când Erika şi Katia şi-au
exprimat iarăşi înţelegerea faţă de Klaus, Thomas a rămas mirat.
— Asta şi-a şi dorit, le-a spus. Un apartament undeva pe-aproape şi-o
maşină. Tot ce-i lipseşte e chauffeur-ul pe care l-a cerut iniţial. E singur. Cu
siguranţă că visul oricărui scriitor e să fie singur, nu, ce credeţi?
Într-o noapte, la ora unu, a sunat telefonul, şi-a răspuns Katia. Pe urmă, a
venit imediat la el în cameră.
— Klaus şi-a tăiat venele, i-a spus. E la spitalul din Santa Monica.
Doctorii spun că nu e într-un pericol iminent. Mă duc eu cu maşina la spital.
Erika mai doarme. Las-o să doarmă până dimineaţă.
Nu mult după ce a plecat Katia, la uşa lui Thomas a bătut şi Erika.
— Maşina lipseşte de la locul ei, a zis. Unde-i mama?
Pe urmă, aflând, Erika s-a declarat gata s-o urmeze pe Katia la spital, cu
propria maşină.
Lui Thomas nu i-a rămas decât să se ducă în camera lui de lucru. Pentru
o clipă, s-a gândit c-ar fi trebuit să-l sune pe Golo, sau poate pe Elisabeth.
S-ar fi simţit mai confortabil, povestind cuiva despre ce se întâmplase decât
să stea singur în toată casa şi să aştepte veşti. Dar era mai simplu să aştepte,
să stea singur acolo şi să se prefacă, eventual, că l-ar fi ştiut pe Klaus în
camera lui de la etaj, dormind, sau în continuare la New York.
Dacă semăna cu cineva din familie, şi-a spus Thomas, Klaus era ca Lula,
mătuşa lui. Aceeaşi imaginaţie debordantă avea, şi aceeaşi neputinţă de a fi
mulţumită de ceva. O zi obişnuită n-o interesa, ci, mai degrabă – sau măcar
la început –, o zi din viitor, când orice problemă a ei s-ar fi rezolvat printr-o
căsnicie. Odată ce se măritase, a început să tânjească după un alt viitor, în
care copiii ar fi făcut-o fericită. Când i se născuseră fetele, a început să-şi
facă planuri pentru cine ştie ce apartament mai mare, sau o redecorare
completă a camerelor principale, sau vreo vacanţă. Copil fiind, îşi amintea
fratele ei, Lula îşi făcuse un obicei din a sări peste mijlocul unui roman, ca
să-i trăiască mai repede finalul emoţionant.
La fel şi Klaus – îşi dorea să fie publicat, mai mult decât îşi dorea să
treacă prin procesul plictisitor al scrisului. Simplul fapt de a se injecta îi
provoca o exaltare irezistibilă, aşa cum o resimţise şi Lula. Iar când starea
de excitare nu mai putea fi menţinută, nu mai rămâneau prea multe opţiuni.
Thomas a stat şi aşteptat în camera lui de lucru, lăsând să-i treacă prin
minte gândurile despre fiul său şi sperând să audă mai repede maşinile
oprind pe alee, şi pe Katia şi Erika intrând în casă. I-a venit ideea să
telefoneze la spital, dar ştia că precis l-ar fi sunat cineva pe el, dacă era vreo
veste de aflat.
Când s-au întors, Thomas era în camera lui de dormit. A coborât, şi ele i-
au spus că tăieturile pe care şi le făcuse Klaus nu erau adânci, aşa că viaţa
nu-i era pusă în pericol.
Cineva de la spital a luat legătura cu o gazetă locală şi a povestit despre
tentativa de suicid a lui Klaus Mann. De acolo, ştirea s-a răspândit în presa
naţională şi cea internaţională, aşa încât a început să sune telefonul în
neştire, prieteni vechi şi cunoştinţe împinse de curiozitate vrând să afle veşti
despre starea lui de sănătate.
Când a venit Golo să stea la ei, mama şi sora lui l-au certat că ridica
receptorul, de fiecare dată când suna, şi-l punea imediat înapoi în furcă.
Nici măcar când a sosit vestea că starea lui Klaus era mai bună, Golo nu şi-
a ridicat privirile din ce carte citea. Dacă Thomas a încercat, până la urmă,
să deplângă, împreună cu fiul său mai mic, tentativa lui Klaus de a-şi lua
viaţa, ca să formeze şi ei doi o alianţă în familie, Golo i-a trântit, pe un ton
sec:
— Maică-mea îşi face griji.
Thomas a mers înapoi în camera lui de lucru. Erika i-a bătut la uşă, la
scurt timp, şi i-a spus nu numai că urmau să-l externeze din spital pe Klaus,
chiar în acea zi, dar şi că el îşi exprimase dorinţa de a merge să înoate, şi
abia pe urmă să fie adus acasă.
— A dat drumul la gaz, ştiind că vecinii, care-şi au fereastra de la
bucătărie chiar lângă a lui, aveau să simtă mirosul, mai ales c-o şi lăsase
deschisă pe-a lui. După care, când i-au bătut cu pumnii în uşă, a luat un
cuţit bont şi tocit, cu care şi-a zgâriat încheieturile. Şi tot balamucul ăsta,
pentru nimic!
Klaus şi-a luat o cameră la un hotel din Santa Monica numai ca să poată
petrece mai mult timp alături de un Harold reapărut în peisaj, pe care Katia
îl declarase pe veci nebinevenit la Pacific Palisades. I s-a spus lui Thomas
că în acelaşi hotel se afla şi Christopher Isherwood.
— Să fie vorba de acelaşi Christopher Isherwood care ţi-a găsit mai
demult un soţ? a întrebat el, iar Erika a dat din cap că da. Ce individ
mărunţel şi obraznic mai era! i-a făcut o grimasă Thomas fiicei lui. De
multe ori m-am gândit că o porţie de stat în uniformă i-ar fi prins bine.
Putem să presupunem că eliberarea lumii de tiranie s-a petrecut şi fără
asistenţa lui?
— N-a luptat în război, a zis Erika.
— Putem să-l declarăm şi pe el ne-binevenit, ca pe Harold?
Alma Mahler a telefonat.
— Îmi dau seama cât de îngrijorat eşti. Când apar într-o familie, cazurile
de sinucidere nu mai dispar niciodată – la fel ca frumuseţea sau ca ochii
albaştri. Amândouă surorile tale! Şi-a mai făcut de petrecanie şi careva din
generaţiile mai vechi?
Thomas i-a răspuns că nu mai fusese nimeni altcineva.
— Dar, bineînţeles, pe-atunci nu vorbea nimeni despre aşa ceva. Tatăl tău
cum a murit? a insistat Alma.
Thomas i-a dat asigurări că senatorul murise de moarte bună, dar în timp
ce-i vorbea, se gândea cum ar fi putut schimba subiectul.
 — Socrul meu, şi cumnată-mea, şi soţul ei au luat otravă, când au aflat că
Armata Roşie intra în Viena, i-a spus Alma.
Thomas ştia că unii din familia ei fuseseră nazişti, dar s-a gândit că se
învăţase, probabil, să nu scoată nici o vorbă despre ei.
Acum că rămăsese iar văduvă şi războiul se sfârşise, Alma se pusese pe
călătorit, întâi la New York, apoi şi în Europa. Odată ajunsă şi la Los
Angeles, a luat legătura chiar şi cu cele mai neînsemnate figuri ale exilului.
Dacă oricine publicase vreun poem nou, dacă scrisese vreun cvartet de
coarde sau fusese implicat într-un accident sau măcar într-o ceartă, Alma
imediat răspândea vestea sau venea în vizită la persoana respectivă.
De vreme ce păruse a reacţiona cu entuziasm faţă de scrierile lui, Thomas
nu a putut pricepe de ce a încercat să provoace scandal când i s-a publicat
lui romanul Doctor Faustus94. Îi povestise despre carte, în timp ce lucra la
ea, cu sentimentul că Alma, poate mai mult decât oricare dintre ceilalţi
exilaţi, ar fi înţeles la ce presiuni erau supuşi compozitorii germani în anii
de după moartea soţului ei. Deşi adesea era neghioabă şi avea, în plus,
opinii caraghioase, ştia o mulţime de lucruri despre muzică. Adora ideea
unor acorduri interzise şi a sunetelor care l-ar fi putut ademeni pe diavol în
cameră. Şi era fascinată de muzica mai târzie a lui Beethoven. Uneori, când
avea la îndemână un pian, şi dacă Thomas pomenea de vreo compoziţie,
Alma era capabilă să cânte melodia din memorie.
Thomas nu făcuse nici un secret din cartea lui, ba chiar le citise unele
capitole, pe măsură ce le termina de scris, musafirilor care veneau la ei în
casă. Dar nu abordase şi cu Arnold Schoenberg subiectul romanului, pentru
că-l considera mult prea învăţat şi prea distant, se simţea prea tare intimidat
de el. Se temea că Schoenberg i-ar fi dat fără echivoc de înţeles că unul ca
Thomas nu ştia suficiente lucruri despre muzică pentru a scrie o asemenea
carte.
Thomas a presupus că, de vreme ce lumea emigraţilor germani era destul
de mică, s-ar fi găsit cineva care să-i transmită lui Schoenberg vestea că el
scria la o carte despre un compozitor modern. Când a fost publicat romanul,
în schimb, i-a fost limpede şi lui că nu-i spusese nimeni muzicianului.
Privind retrospectiv, îşi dădea seama că nu fusese deloc înţelept din
partea lui să-i trimită lui Schoenberg un exemplar din roman cu autograf şi
să fi scris acolo: „Lui Arnold Schoenberg, cel real, cu toată gratitudinea“.
Expresia „cel real“ putea fi luată ca un compliment, sugerând că, în timp ce
personajul cărţii lui Thomas era unul ficţional, Schoenberg însuşi nu era o
ficţiune, ci o realitate. Dar putea fi luată şi altfel, în sensul că Schoenberg
era cel real, iar Thomas crease o versiune a lui, în compozitorul din carte,
care încheiase un pact cu diavolul.
Până să apară cartea, lui Schoenberg i se deteriorase vederea suficient de
tare, încât să nu mai fie capabil s-o citească. În schimb, putea să mediteze
asupra cuvintelor din autograf şi acelor ce le auzise vorbindu-se despre
carte. La început, lui Thomas nu-i fusese clar cum căpătase Schoenberg
impresia că lumea din Los Angeles ar fi putut crede că şi el avea sifilis, cum
avea compozitorul din lumea ficţională. Tot ce ştia era că Schoenberg,
trecând printre tarabele din piaţa de legume şi fructe din suburbia
Brentwood, dăduse peste o imigrantă germană şi o informase, aşa, din
senin, că el nu suferea de nici o boală venerică.
Femeia se declarase uimită până şi la ideea unei astfel de posibilităţi, dar
Schoenberg o lămurise de ce simţise nevoia s-o asigure că nu era şi cazul
lui. De vină era cartea aceea, zisese, a individului acela, Thomas Mann. De
acolo, din piaţă, femeia venise glonţ cu maşina la Pacific Palisades şi-i
spusese Katiei ce-l auzise pe compozitor zicând.
Lui Thomas îi trecuse prin minte că Alma Mahler ar fi putut fi persoana
potrivită care să-l mai liniştească pe Arnold Schoenberg, să-i spună că
romanul era o creaţie complicată şi să-l asigure că nici un cititor n-ar fi
crezut vreodată că el personal avea sifilis, numai fiindcă personajul din
carte fusese creat după modelul său.
Alma se declarase de acord cu el că Schoenberg se comportase absurd în
piaţă; zisese că vorbea ea cu el, şi poate că soţii Mann ar fi venit la o cină cu
el şi cu soţia lui, la care cu toţii să ridice câte un pahar în cinstea publicării
unui roman minunat.
Ce nu-i spusese însă lui Thomas fusese că ea deja telefonase de mai
multe ori la familia Schoenberg, de când apăruse Doctor Faustus, şi le
relatase compozitorului şi soţiei lui, pe un ton alarmist, ce conţinea
romanul. Totul îi fusese comunicat lui Thomas ulterior, de un prieten al
soţilor Schoenberg.
Era simplu, îi spusese Alma lui Schoenberg: compozitorul lui Thomas
Mann inventase sistemul de douăsprezece tonuri, la fel ca Schoenberg
însuşi; compozitorul din carte avea sifilis, era homosexual şi în cârdăşie cu
diavolul, drept care nu era imposibil ca lumea să creadă că şi aceste alte
elemente le avea în comun cu adevăratul Schoenberg.
Temerea lui Thomas era că, dacă Schoenberg se ducea la un avocat,
editorul său, Knopf, l-ar fi putut forţa pe el să dezvăluie toate iţele
naraţiunii, să delimiteze clar ce era fictiv şi ce real. Se cutremura numai
gândindu-se cât de greu i-ar fi fost să scoată la iveală profunzimile stranii
din care-şi trăgea inspiraţia cartea lui.
Doctor Faustus, în ciuda conţinutului său obscur, era o carte foarte bine
vândută în America. Orice avocat la care s-ar fi dus Schoenberg ar fi fost
nevoit să aibă în vedere acest lucru. Dacă s-ar fi întâmplat ca modelul
personajului să-l dea în judecată, credea Thomas, i-ar fi cerut o parte din
drepturile de autor, dacă nu cumva i-ar fi pretins şi daune, pe lângă
procentele respective. Din cauza cantităţii mari de argumente şi
contraargumente la nivel textual, care ar fi urmat, costurile pe care le-ar fi
presupus, pentru el, apărarea într-un asemenea proces l-ar fi dus la ruină
mai mult ca sigur.
Dimineaţa devreme, înainte să se ridice din pat, îi trecea prin minte o
scenă, în care el ar fi fost obligat să-i cedeze lui Schoenberg toate veniturile
obţinute de pe urma romanului.
Conflictul dintre Thomas şi Schoenberg o făcuse pe Alma, când mai
venise la ei în vizită, să se poarte cu şi mai multă exaltare ca de obicei.
— Am impresia că nu-l înţelegi pe Arnold Schoenberg, este? Munca lui
cu atonalitatea nu e doar un truc, sau ceva tehnic. Îi vine în minte la fel ca
un lucru spiritual – şi s-a oprit o clipă, văzând că Thomas arăta nedumerit.
Schoenberg este un om profund religios, îi spusese apoi. A devenit luteran
cu toată buna-credinţă, la fel cum s-a întors şi la rădăcinile lui evreieşti cu
toată seriozitatea şi cu sentimentul umilinţei absolute. Nu e suficient de
lipsit de modestie încât să-şi considere muzica evlavioasă, dar o priveşte ca
pe un bastion împotriva materialismului. Aşa încât, dacă tehnica şi-o vede
folosită pe post de recuzită într-un roman, adoptată de un alt ins, oricât de
ficţional ar fi el, care mai are şi cârdăşii cu diavolul şi al cărui elan creator e
stimulat de sifilis, de ce te miri că e nemulţumit?
— Da, i-a răspuns Thomas. E o treabă josnică să scrii romane.
Compozitorii se pot gândi la Dumnezeu şi la inefabil. Noi, ăştia,
romancierii, să ne imaginăm nasturii de la palton.
— Şi să le dăm boli venerice compozitorilor germani, i-a replicat Alma.
Uneori, noaptea, după ce Katia se culcase şi Erika lipsea din casă,
Thomas îşi punea la gramofon, să-i cânte, Noaptea transfigurată95, a lui
Schoenberg, şi regreta că-l făcuse pe compozitor să se simtă lezat din cauza
romanului său. Piesa era tensionată şi reţinută, dar straturile atent modulate
ale emoţiilor străpungeau suprafaţa. Ştia că fusese compusă înainte ca
Schoenberg să fi venit cu sistemul său în douăsprezece tonuri, dar îşi dădea
seama că prefigura un stil care avea să devină mai distilat în viitor. S-ar fi
bucurat să fi avut ocazia să stea de vorbă cu Schoenberg despre asta şi spera
să se ivească o asemenea ocazie, presupunând că se împăcau vreodată.
Compozitorului probabil că i se păruse un hrăpăreţ, care avusese nevoie
de material, aşa cum o corabie are nevoie de balast. Arta lui Thomas n-ar fi
reuşit niciodată să fie pură. Ascultând cum se mişcau acele corzi din ce în
ce mai repede, şi cum tonul rugător când se înălţa, când cobora, îi părea rău
că nu era şi el un scriitor mai altfel, mai puţin preocupat de amănuntele
universului şi mai mult de întrebările mai vaste, cele atemporale. Dar acum
era prea târziu; îşi făcuse treaba, sau cea mai mare parte a ei.
Ce curios putea fi că, la celălalt capăt al acelei metropole americane, trăia
chiar omul care, în tinereţea lui, compusese aşa o muzică bogată! Îşi
închipuia că Schoenberg era şi el treaz, în acea noapte netransfigurată
californiană. Măcar unele dintre acele tânjiri timpurii poate că le mai
resimţea încă, şi poate că-i părea rău că nu-i mai era posibilă o exprimare
atât de tandră. Câteva dintre acele emoţii evocate în muzica lui, spera
Thomas, le prinsese şi el în roman, deşi cuvintele nu erau note, şi frazele nu
erau acorduri.
Erika o făcea, de-acum, pe şoferul pentru el, aşa cum îi era şi corectoare,
şi împuternicită. Ea răspundea la telefoane, ea se ducea cu cecurile la bancă
şi răspundea la invitaţii. Negocia cu soţii Knopf de la New York, făcând-o
pe Blanche Knopf să ţină minte că tot ce avea de-a face cu publicarea
cărţilor tatălui ei, până la cele mai mici detalii, trebuia să treacă pe la ea
întâi.
Plus că Erika se bucura s-o înfurie pe Agnes Meyer nelăsând-o să
vorbească direct cu tatăl ei la telefon. Într-o după-masă, când a început să
sune telefonul, Thomas aproape că ajunsese până la el numai că a ridicat ea
receptorul înaintea lui.
— Nu, nu puteţi, a zis, în faţa lui. Tatăl meu este la el, în camera de lucru.
Şi e cufundat în ce lucrează.
Thomas i-a şoptit să întrebe cine era, iar Erika l-a informat, punându-şi
mâna peste microfonul receptorului, că era prietena lui, femeia de la
Washington. El i-a făcut semn să i-o dea să vorbească, dar ea a dat din cap
că nu.
— Pot să-i transmit un mesaj, i-a spus doamnei Meyer, dar nu pot să-l
întrerup.
Cum stătea foarte aproape, i-au ajuns şi lui la urechi protestele de la
celălalt capăt al firului, dar Erika, după ce şi-a luat rămas-bun, a pus
receptorul înapoi în furcă.
— Sunt ca lumina electrică, i-a spus tatălui ei, şi Agnes Meyer e ca un
liliac. Eu mă aprind, şi ea, hop!, şi-a luat zborul.
Când cei de la FBI au luat legătura cu familia, spunând că voiau să mai
stea o dată de vorbă chiar cu ea, Erika le-a spus părinţilor că Agnes Meyer
îi trimisese.
— M-au lăsat în pace doi ani. Ce mai vor acum? Nenorocita de Agnes îşi
poartă războiul ei personal cu oamenii iubitori de pace.
— Oameni iubitori de pace? s-a mirat Katia. Cine să fie aşa ceva, tu?
Thomas şi-a imaginat că Erika urma să se arate la fel de furioasă
împotriva celor de la FBI cum era şi faţă de mulţi alţii, dar ea, în loc de asta,
dădea întruna din cap a îngrijorare, de parcă i s-ar fi făcut realmente frică.
— Mare proastă am fost eu cu toată povestea cu cetăţenia, zicea. M-am
luat cu tot ce ţinea de război şi n-am mai urmat paşii necesari cu cererea de
cetăţenie. Pot să mă deporteze ăştia în orice moment.
Dacă ar fi trebuit să părăsească America, se gândea Thomas, Erika nici
nu avea unde să se ducă. Avea paşaport britanic, dar nu cunoştea pe nimeni
în Anglia. Nu şi-ar fi găsit loc în Germania cea nouă, la francheţea cu care
vorbea ea, nici în Est, nici în Vest. Iar Klaus plecase în Franţa şi lâncezea pe
la Cannes. Înţelegea foarte bine că Erika, deşi era dispusă oricând să-i scrie
fratelui ei şi să-l susţină, nu voia să se găsească şi ea în aceeaşi condiţie
mizerabilă în care ajunsese el. Nu voia să fie singură şi apatridă, o persoană
care-şi îndeplinise menirea în lupta contra fascismului, iar acum nu mai era
de folos nimănui.
De două ori au venit cei de la FBI acasă la familia Mann; al doilea
interogatoriu a durat aproape o zi întreagă, din câte remarcase Thomas – cu
o pauză pentru masa de prânz. În aceeaşi seară, la cină, Erika le-a explicat şi
celorlalţi care fusese problema.
— Sex, sex, sex! Nimic altceva. Măcar de-aş fi făcut eu atâta sex cât îşi
imaginează ei c-am făcut. Şi, când le-am spus: „Dumneavoastră aţi făcut
vreodată sex?“, unul dintre ei mi-a răspuns: „Numai în interiorul căsniciei,
doamnă“. Mare noroc pe el că nu l-am luat de urechile alea mari, ca de
măgar, să-l scot afară din casă şi să-i dau drumul pe stradă, afară, că şi-
acolo poate fi tot în interiorul căsniciei!
Agenţii de la FBI insistaseră, o dată în plus, că Erika întreţinea cu fratele
ei, Klaus, relaţii care nu erau deloc sănătoase şi, lucru şi mai periculos,
insinuaseră c-ar fi deţinut ei probe indubitabile cum că ea se căsătorise cu
Auden numai de formă, ca să poată obţine paşaport britanic, şi că mariajul
respectiv nu se consumase niciodată, nici nu avea să se consume vreodată,
din cauza predilecţiilor aparte şi ale unuia, şi ale celuilalt.
Cei doi păruseră să nu ştie despre povestea de amor îndelungată a fiicei
lui cu Bruno Walter, dar s-a gândit şi Thomas că nu era momentul să afle
despre ea chiar atunci.
— Ne-au amestecat pe toţi la grămadă. Părerea lor este că tu i-ai scris
cărţile lui Klaus şi că suntem toţi nişte comunişti.
— Sper să nu creadă că şi eu sunt comunistă, a intervenit Katia.
— Despre tine, habar n-au că exişti! s-a răţoit Erika, pe un ton care putea
fi luat drept o acuzaţie.
Dacă neînţelegerea cu Schoenberg parcă se mai aplanase, Thomas
cocheta cu speranţa ca el şi Katia să-şi poată petrece anii senectuţii, în
linişte şi pace, la Pacific Palisades. Mulţi dintre emigraţi plecaseră înapoi în
Germania, dar soţii Mann nu aveau planuri să facă şi ei acelaşi lucru. Lui
Thomas i se dădea totuşi de înţeles că eforturile lui de a nu mai avea de-a
face cu Germania provocau amărăciune în ţara din care provenea.
— Când am plecat, în 1933, zicea, n-a obiectat nimeni. Dar acum se
consideră c-aş avea datoria să merg înapoi. Şi curios este că primesc scrisori
insultătoare de la oameni pe care nu i-am întâlnit niciodată, în schimb nici o
vorbă de la nimeni cunoscut.
— Au nevoie de ţapi ispăşitori, a zis Erika. Iar tu eşti o ţintă comodă.
Nici o rubrică, nici un editorial nu este complet dacă nu conţine şi un atac
împotriva ta.
— Şi cred că presa de aici, din America, mă confundă cu tine şi cu fratele
tău. Cred cu toţii c-aş fi un soi de agitator de stânga. S-ar zice că figurez pe
o listă oarecare.
Aniversarea cu numărul două sute a naşterii lui Goethe urma să fie
celebrată în vara care se apropia, şi Thomas, într-un eseu, a încercat să
conecteze gândirea lui Goethe la nevoile lumii contemporane. Se gândea c-
ar fi putut să predice, dându-l pe Goethe drept exemplu, necesitatea ca
lumea, şi în domeniul public, şi în cel privat, să se abţină de la modurile
singulare de a vedea lucrurile, şi să înceapă să gândească în multiple feluri.
Paradigma goetheană se putea dovedi salvatoare într-o lume ameninţată de
o ciocnire sălbatică a ideologiilor. Mintea scriitorului din urmă cu două
secole fusese una proteică, imaginaţia lui – mereu deschisă în faţa
schimbării. Umorul şi ironia fuseseră unelte fundamentale pentru scrisul
său.
Şi Erika, şi Golo, citind o primă formă a eseului, opinaseră că era prea
idealist, nu destul de suspicios, că făcea din Goethe purtătorul de cuvânt al
Naţiunilor Unite. Dar Thomas a perseverat, nelăsând-o pe Erika să se
implice activ, decât atunci când eseul a necesitat o reducere drastică, în aşa
fel încât să se transforme în textul unei conferinţe. Avea s-o ţină mai întâi la
Chicago şi apoi la Washington. Pe urmă, tatăl ei s-ar fi urcat pentru prima
oară într-un zbor transatlantic, până la Londra, şi-ar fi ţinut iar conferinţa la
Oxford. Iar de acolo, ar fi mers la Stockholm, via Göteborg, şi ar mai fi
ţinut aceeaşi conferinţă încă o dată.
Când a primit o invitaţie să viziteze Germania, Erika l-a sfătuit s-o
refuze.
— N-ai de ce să călătoreşti acum, acolo, i-a spus. E prea devreme. Cel
mai bine ar fi să refuzi toate invitaţiile din Germania.
— Mi-ar plăcea să-l onorez pe Goethe în propria lui ţară cu ocazia
bicentenarului, a zis Thomas. Dar nu e simplu deloc. Ştiu că nu e simplu.
— Propria lui ţară e în mintea celor care-l citesc, a ripostat Erika. Şi cu
greu ai putea spune că este una şi aceeaşi cu Germania. Buchenwald96 e tot
în ţara lui? Nu cred că vrei să te duci acolo să-i onorezi memoria lui
Goethe!
Dar Thomas şi Katia s-au hotărât, după multe discuţii, că, dacă se duceau
la Stockholm, ar fi mers în vizită şi în Germania, şi în Elveţia, poate mai
întâi la Zürich şi apoi la Frankfurt pe Main, unde se născuse Goethe.
Primăria din Frankfurt îi oferise Premiul Goethe lui Thomas Mann. Dacă-l
accepta, putea să se gândească, pe urmă, să viziteze şi alte oraşe, poate chiar
să meargă la München. Numai gândul de a vedea casa lor ajunsă o ruină a
făcut-o pe Katia să devină foarte tăcută. Thomas nici nu s-a gândit măcar să
discute cu soţia sau cu fiica lui despre o eventuală călătorie în Germania de
Est.
Întrebarea era cum ar fi anunţat-o pe fiica lor, Erika, despre decizia lor,
contrară dorinţelor ei, de a se întoarce în Germania, fie şi numai pentru o
scurtă vizită.
Erika nu lăsa nici măcar o zi să treacă fără să denunţe, în continuare, tot
ce ţinea de Germania. Vehemenţa ei s-a făcut şi mai aprigă decât cea pe care
o flutura Elisabeth, după ce un săptămânal münchenez o făcuse agentă a lui
Stalin. Şi alte ziare din Germania de Vest au preluat ideea. Să fi fost cu
douăzeci de ani mai devreme, Erika i-ar fi cunoscut personal pe toţi editorii
acelor ziare şi-ar fi putut foarte uşor să-şi spele onoarea. Dar acum nu mai
ştia pe nimeni. Ce a surprins-o a fost că nici un alt ziar nu a susţinut-o, nici
n-a scris că nu exista nici o probă care să documenteze aserţiunea că ea,
Erika Mann, ar fi fost agenta lui Stalin.
Când i-a trântit Katia, la cină, vestea că mama şi tatăl ei chiar aveau de
gând să includă Germania în turneul european pe care urmau să-l facă,
Erika s-a mulţumit să ridice din umeri.
— Puteţi merge unde vreţi. Până-n Elveţia, merg şi eu cu voi. Dacă vă
pierdeţi valizele, sau ochelarii, dacă uitaţi cum se cheamă hotelul sau dacă
simţiţi nevoia să fiţi însoţiţi în siguranţă pe dinaintea unor consilieri
municipali greţoşi, eu n-o să fiu cu voi.
Bine măcar, şi-a spus Thomas în sinea lui, că Erika îşi rotise privirile
peste toată camera, şi nu se uitase la mama ei, cât spusese acele vorbe. El o
văzuse pe Katia, care mai avea puţin şi se declara satisfăcută de perspectiva
de a petrece şi ei doi puţin timp sub altă pază decât a fiicei lor celei mari.
— Ţi-aş fi recunoscător, i-a spus Thomas Erikăi, uitându-se fix la ea,
dacă nu i-ai spune lui Heinrich că noi avem de gând să mergem în
Germania. El ţine legătura constant cu autorităţile din Est, fiindcă e prieten
vechi cu mulţi de pe-acolo. Şi nu vreau să mă cert cu el.
— Dar tot o să afle, şi-o să vrea să ştie ce ai de gând să spui în Germania,
l-a contrat Erika.
— Despre ce anume?
— Despre ce crezi? Despre divizarea propriei noastre ţări!
— Dar acum, nu e ţara noastră, a intervenit Katia. Nu mai este.
— Şi-atunci, de ce vă mai duceţi înapoi acolo? i-a întors vorba Erika.
Lui Thomas îi făceau plăcere pregătirile de plecare, şi-n timp ce urmărea
cum se aliniau valizele în vestibul, îi şi explica poştaşului că urmau să
lipsească mai multe luni. Pe urmă, în tren, aştepta cu bucurie să se
înnopteze şi să vină personalul să le facă paturile în cabină, pentru porţiunea
de drum pe care o aveau de parcurs până la Chicago.
Odată ajunşi acolo, şi-a reamintit să nu facă vreo glumă de faţă cu
Angelica şi a sperat ca Borgese să nu vorbească prea mult despre
mărunţişurile politicii postbelice italiene.
Katia, se vedea clar, vorbise şi cu Erika, şi cu Elisabeth, şi apelase la ele
să se poarte civilizat una cu cealaltă. Aşezaţi în salon şi sorbindu-şi
ceaiurile cu toţii, mama ţinea sub observaţie comportamentul fiicelor. Erika
povestea cum fusese călătoria şi cât de frumos peisajul.
— Nici n-am pornit bine, şi mama s-a culcat, a zis. Iar mai târziu, a citit
nu ştiu ce carte în limba engleză.
— Cam scabroasă, a zis Katia. Dar a citit-o şi tatăl vostru. Se cheamă
Cetatea şi stâlpul97, despre un tânăr.
 — Mie mi-a plăcut, a zis Thomas.
— Publicul tău goethean o să aibă nevoie de ceva mai înălţător, a zis
Erika.
— Magicianul se înfăţişează publicului în multiple chipuri, a comentat
Elisabeth.
Deşi Katia o rugase pe Erika să nu pomenească de posibilitatea ca
Germania să fie inclusă în turneul pe care-l întreprindeau, şi-a dat seama că
fiica ei nu se putea abţine să anunţe.
— Germania! Închipuie-ţi! a exclamat Erika.
— Vă duceţi şi la München? a întrebat Elisabeth.
— Nu ştim, i-a răspuns Thomas. N-am hotărât încă nimic.
— Dacă mergeţi acolo, puteţi să-i întrebaţi dacă nu ne dau casa înapoi? a
fost curioasă Elisabeth. Deja de patru ani s-a terminat războiul. Măcar atâta
lucru pot să facă.
— Am trăit atât de mult cu ideea c-am pierdut totul, a zis Katia, încât nici
nu vreau să mă gândesc la cum am putea căpăta ceva înapoi. Cei mai mulţi
oameni au pierdut mult mai mult decât noi.
— Cu manuscrisele cărţilor tatei ce s-a întâmplat, şi cu toate scrisorile? a
întrebat Elisabeth.
— S-au pierdut, a zis Katia. I le-am dat avocatului nostru, Heins, în
păstrare. Casa lui a fost jefuită, sau bombardată, şi toate s-au furat. S-ar
putea să mai apară, dar eu, cel puţin, am renunţat să mă mai gândesc la ele.
— Cu Germania îngenuncheată, şi pe bună dreptate, a zis Erika, uitându-
se ţintă la Elisabeth, poate că proprietăţile noastre sunt ultimul lucru la care
se cuvine să ne gândim acum.

94. Titlul complet: Doktor Faustus. Das Leben des deutschen Tonsetzers Adrian Leverkühn,
erzählt von einem Freunde (Doctor Faustus. Viaţa compozitorului german Adrian Leverkühn,
povestită de un prieten), apărut în 1947.
95. Verklärte Nacht, sextet de coarde într-o singură mişcare, compus de Arnold Schoenberg în
1899, în care-şi exprima sentimentele stârnite de faptul că făcuse cunoştinţă cu viitoarea lui soţie,
Mathilde von Zemlinsky.
96. Lagăr de concentrare nazist, situat pe teritoriul Germaniei, lângă Weimar, oraşul în care a trăit
Johann Wolfgang von Goethe (1749−1832) din 1775 până la moarte, şi unde se află înmormântat.
97. E vorba de romanul The City and the Pillar (1948) de Gore Vidal (n. Eugene Louis Vidal,
1925−2012), prima carte din perioada postbelică în care problema homosexualităţii este pusă de o
manieră neacuzatoare.
 Capitolul 17
Stockholm, 1949

Războiul se terminase; Thomas nu-l trăise. Nu ştia care erau şi ce

însemnau consecinţele lui. Cu asta, nu-i rămânea decât să se obişnuiască.
Era gata să se lase cazat la Grand Hôtel din Stockholm, avându-le pe Katia
şi Erika în camere apropiate de a lui, şi să se pregătească de a fi ridicat în
slăvi de suedezi. Conferinţa lui despre Goethe urma să fie ţinută şi la
Uppsala, după care şi la Lund, şi la Copenhaga, în Danemarca. De acolo, se
duceau în Elveţia, unde aveau să audă limba germană vorbită pe străzi,
pentru prima oară după mai mult de un deceniu.
În prima lui zi la Stockholm, Thomas a fost de acord să facă un tur al
oraşului cu Edgar von Uexküll, pe care-l ştia din anii 1920 şi care fusese
arestat pentru implicarea sa în atentatul împotriva lui Hitler, din ultimul an
înainte ca războiul să se sfârşească.98 Deşi vorbeau fără reţineri, era o
distanţă între ei, provocată de ce făcuseră fiecare în timpul războiului.
Lui Thomas i se părea că prietenul său era dominat de un sentiment de
nelinişte, că privea îngrijorat, mai ales atunci când el exprima o părere bine
definită. Uexküll fusese un ins încrezut, şi locvace, şi sociabil, când îl
cunoscuse el, mai demult, un bărbat căruia-i plăceau controversele şi
discuţiile aprinse. Acum însă exprima doar nişte vederi banale, pe care
probabil că le pescuia de prin ziare.
Îi venea şi greu să-şi imagineze cum trebuia să fi fost, când eşuase puciul
împotriva lui Hitler, cât de frică îi va fi fost lui Uexküll. Chiar dacă
legăturile lui din profunzimile regimului îl salvaseră, probabil că scăpase ca
prin minune.
După ce făcuseră acel tur al oraşului, Thomas şi-a luat rămas-bun de la
Uexküll şi s-a dus la o cafenea, unde avea întâlnire cu Katia.
— Sunt prea bătrână pentru această călătorie, a zis ea. M-am trezit la ora
trei, m-am îmbrăcat şi-am plecat la plimbare. O fi crezând, personalul
hotelului, că sunt nebună.
Când Thomas şi Katia s-au întors la hotel, Erika îi aştepta în hol. Avea o
figură sumbră. Nici măcar nu i-a salutat, ci doar a venit în grabă în direcţia
lor şi pe urmă s-a îndepărtat de ei, făcându-le semn s-o urmeze. La început,
când spusese ceva, lui Thomas i se păruse că nu auzise el bine, dar, când a
rugat-o să repete ce spusese, fiica lui a scuturat din cap.
— Nu pot să vorbesc aici. Dar e mort. Klaus e mort. A luat o supradoză.
Toţi trei s-au îndreptat încet, fără să scoată o vorbă, către camera Katiei.
— S-a întâmplat că stăteam întinsă în pat, a zis Erika. Puteam foarte bine
să fi fost la plimbare.
— Telefonul a fost pentru tine? a vrut să ştie Katia.
— Nu ştiu pentru cine a fost. Mi l-au direcţionat mie în cameră.
— Eşti sigură? Sunt siguri, cei care te-au sunat? a insistat Katia.
— Da. Voiau doar să ştie ce fel de aranjamente să facă.
Stând şi ascultându-le, Thomas şi-a pus întrebarea dacă era cu putinţă ca
fiica lui să fi înţeles greşit.
— Ce aranjamente? a întrebat şi el.
— Pentru înmormântare, a zis Erika.
— Dar abia ce-am aflat vestea. Vor deja să decidem ce facem cu
înmormântarea? s-a mirat Katia.
— Vor să ştie ce să facă ei, a zis Erika.
Mama ei îşi răsucea întruna inelele de pe degete. Când n-a reuşit să-l
scoată de tot pe unul dintre ele, au început să-i tremure mâinile.
— De ce-ţi trebuie să dai jos inelul ăla? i-a spus Thomas.
— Ce inel? a întrebat ea.
Thomas şi-a mutat privirile spre Erika. Era vestea de care se temuseră
atât de tare, iar acum, c-o primiseră, li se părea neverosimilă.
— Ţi s-a dat vreun număr, la care să suni? a vrut să ştie Thomas.
— Da, îl am aici, i-a răspuns Erika.
— Putem să sunăm înapoi şi să ne-asigurăm că de Klaus e vorba, c-a fost
identificat corect? a întrebat Katia, vorbind ca şi cum nu ascultase nimic din
ce se spusese până atunci. Adică, nu vreau să-i văd coşciugul coborât în
pământ, a continuat ea. Nu vreau să asist la scenă.
 — I-am întrebat iar şi iar dacă erau siguri, a zis Erika.
— Şi te-au întrebat de aranjamente?
— Pot să mă duc numai eu, a zis Erika. Şi pot să fac aranjamentele, când
ajung acolo.
— Nu poţi să te duci numai tu, i-a spus Katia sec – iar când Thomas a
încercat s-o consoleze, ea s-a tras deoparte. Klaus ne-a tot părăsit de multă
vreme, a zis. Ne-am luat deja rămas-bun de la el. Sau eu aşa credeam, că
ne-am luat. Iar acum nu-mi vine să cred că s-a putut întâmpla de-
adevăratelea.
— Orchestra lui Michael nu-i departe, a zis Erika. Mi se pare că e la
Nisa.
— Dă-i telefon, i-a spus Katia. Şi transmite-i cumva lui Golo, iar noi o să
încercăm să dăm de Monika. Pe Elisabeth o iau eu la telefon. Uite,
adineauri, pentru o clipă, m-am întrebat care dintre noi să ia legătura şi cu
Klaus, numai că el e mortul. Mi-e greu să mă gândesc numai că n-o să-l mai
vedem niciodată. Chiar şi acum, pentru mine, vocea lui e vie. El însuşi e viu
– şi s-a oprit câteva momente. Este încă viu pentru mine, a zis apoi. Sunt
prea bătrână pentru aşa ceva. N-o să-mi vină a crede niciodată.
— Suntem la doar câteva ore de Cannes, a zis Erika. Putem foarte bine să
ne schimbăm planurile – şi s-a uitat la Thomas, dându-i a înţelege că era
cazul să spună şi el ceva.
— Mama lui trebuie să decidă, a zis Thomas.
— Dar tu ce părere ai? l-a întrebat Erika.
— Că n-ar fi trebuit să-i facă aşa ceva maică-sii. Nici ţie, de fapt.
Nici una, nici alta n-au răspuns nimic, iar el a simţit că-i dezaprobau
reacţia. În tăcerea care s-a lăsat, a încercat să readucă discuţia la chestiuni
de ordin practic. Şi-a dat seama că nimeni nu-l pomenise pe Heinrich.
— Poate că vreunul dintre noi ar trebui să-l sune şi pe Heinrich?
— Eu nu vreau să sun pe nimeni, a zis Katia. Şi nu vreau să discut despre
aranjamente, şi nu vreau să aud ce-ar fi trebuit să facă sau nu Klaus.
Timp de o oră, au aşteptat în acea cameră. Erika îşi aprindea ţigară de la
ţigară, ducându-se pe balcon, când fumul dinăuntru i se părea prea gros, şi
aerul – irespirabil. Katia şi-a comandat ceai, dar n-a mai băgat în seamă
tava, după ce l-a primit. Când a sunat telefonul, era Golo. Katia n-a vrut să
răspundă şi i-a făcut semn Erikăi să vorbească ea.
— Cică ar fi fost o supradoză, dar cum se poate şti aşa ceva? Mereu lua
pilule de dormit. Da, ieri. A murit ieri. Cei de-acolo au încercat să dea de
noi. Da, lăsase un bilet scris, cu numele mamei, şi numele meu, şi… Nu,
nimic altceva. L-au dus repede cu ambulanţa la spital, dar era prea târziu.
Am ştiut întotdeauna că risca să fie prea târziu, într-o zi oarecare. Suntem
cu toţii şocaţi, dar adevărul este că n-ar trebui să ne mire…
— Nu spune aşa ceva, Erika! i-a tăiat vorba mama ei.
— Magicianul e programat să vorbească peste două sau trei zile, a
continuat Erika să-i spună lui Golo, fără s-o bage în seamă. Nu ştiu dacă
mergem până acolo sau nu.
Până şi lui Thomas i-a ajuns la urechi un „Ce?“, răcnit de Golo în telefon.
Erika i-a întins receptorul Katiei, care a stat puţin să asculte.
— Nu-mi spune tu mie, Golo, cum să mă simt, a zis, în cele din urmă.
Nimeni să nu-mi spună cum să mă simt eu – şi i-a dat înapoi receptorul
Erikăi, care i-a făcut semn lui Thomas, ca şi cum l-ar fi întrebat dacă voia să
stea de vorbă cu Golo. Dar el a scuturat din cap.
— Te sun eu înapoi cât de curând, a zis Erika. După ce aflăm şi noi mai
multe.
Thomas era conştient că toată lumea îl aştepta să vorbească. Tot ce avea
de făcut era s-o roage pe Erika să le comunice organizatorilor din Suedia şi
Danemarca, şi asta cât mai repede, că el pleca în Franţa, de îndată ce s-ar fi
găsit vreun zbor. Iar în zilele următoare, putea să anuleze tot ea şi călătoria
lui în Germania. Urmau să meargă la Cannes, să vadă unde murise Klaus,
iar apoi să urmeze coşciugul până la locul de îngropăciune. După aceea, s-
ar fi dus undeva în Elveţia, într-un loc liniştit, dacă nu cumva s-ar fi întors
în California.
Privirile lui s-au întâlnit cu ale Katiei. Se vedea clar că ea nu avea de
gând să zică nimic.
Thomas nu reuşea să se gândească la nimic altceva decât dacă şi cum l-ar
mai fi putut salva pe Klaus încă o dată.
Când s-au întâlnit cu toţii, mai târziu, Erika l-a îndemnat să decidă ce era
de făcut. El spera s-o audă pe Katia spunând clar ce-şi dorea. Nu avea habar
cum ar fi putut să-i vorbească, nici ce voia soţia lui să se întâmple. Curios
lucru, şi-a spus în sinea lui, să fii alături de cineva de aproape o jumătate de
secol şi să nu fii în stare să-i citeşti gândurile.
În timpul cinei, Erika le-a spus că verificase la recepţie şi că erau zboruri
spre Paris dimineaţa. Katia, care nu se atinsese de mâncare, a sorbit o gură
de apă din pahar şi s-a prefăcut că nu auzise. În hol, a zis, în schimb:
— Nu vreau să fiu deranjată până dimineaţa.
— Şi cu aranjamentele de înmormântare cum rămâne? a întrebat Erika.
— O să-l aducă înapoi aranjamentele de înmormântare? i-a întors vorba
mama ei.
Erika l-a sunat pe Thomas în camera lui, dis-de-dimineaţă, ca să-i spună
că mama ei coborâse deja la sala de mese şi-şi lua micul-dejun. Când a
venit şi el alături de ele două, a văzut-o pe Katia îmbrăcată cu hainele cele
mai bune.
— S-a făcut vreun aranjament? a vrut să ştie Thomas.
— Nu, nimic, a zis Erika. Te aşteptam pe tine.
Un mesager a venit să aducă un bilet pentru Erika, iar ea s-a ridicat de la
masă. Thomas şi Katia nu şi-au vorbit cât a lipsit fiica lor cea mare. Când s-
a întors, ea s-a aşezat pe scaunul dintre ei doi.
— Michael era. Se duce la Cannes, le-a spus, iar Thomas a întrebat-o:
— Şi ajunge la timp la înmormântare?
— N-am fixat nici o dată pentru înmormântare, i-a răspuns Erika.
Mai târziu, dacă n-a mai găsit-o pe Erika în camera ei, Thomas a coborât
în holul hotelului. Aşezat într-unul dintre fotoliile vechi şi urmărindu-i pe
clienţi cu privirile, şi-a reamintit de holul hotelului de la Saltsjöbaden, din
urmă cu mulţi ani, şi cum îl hărţuiau pe administrator cu bagajele lor, în
tentativa disperată de a fugi din Suedia, până nu erau prinşi în capcana
războiului. Avusese grijă deja, până atunci, să fie protejaţi Erika şi Klaus.
Iar odată întors la Princeton, se apucase, rând pe rând, să-şi recupereze toţi
copiii. Ei bine, da, pe Klaus nu mai reuşise, de astă-dată, să-l recupereze. Ar
fi dat orice să se întoarcă în timp, când făcuseră acea călătorie către
America. Şi-ar fi dorit să fie oriunde în trecut, ca să poată opri ceea ce
tocmai se întâmplase, ca să-l fi convins pe Klaus, eventual, să călătorească
până în Suedia şi să-i însoţească apoi în Germania. Dacă-l implora mama
lui, cu siguranţă c-ar fi acceptat, până la urmă.
 Chiar atunci, a zărit-o pe Katia, care a coborât din ascensor şi-a traversat
holul, îndreptându-se către cafeneaua minusculă. Mergea încet, ca şi cum ar
fi avut dureri. Venea înspre el, dar nu părea să-l fi văzut. I-a trecut prin
minte că poate el era ultima persoană din lume pe care ea şi-ar fi dorit s-o
vadă în acel moment.
Când se sinucisese Carla, o avusese de consolat pe mama lui. Când
murise Lula, avusese propria familie lângă el. Acum însă, deşi Katia şi
Erika erau de faţă, el era singur. Nu avea către cine să se îndrepte. Katia şi
Erika erau singure, şi ele. Nici una, nici alta nu voia să-i vorbească
celeilalte, şi nici el, nici Katia nu voia să facă aranjamentele necesare pentru
înmormântarea lui Klaus – dar nu voiau nici s-o lase pe Erika să-şi asume
sarcina.
Întors în camera lui, Thomas şi-a aruncat privirile peste vraful de hârtii
pe care le avea pe birou. A recitit ultima frază pe care o scrisese. I s-a părut
firesc să vadă ce ar mai fi putut adăuga. S-a pus pe lucru.
Erika n-a bătut la uşă. Era deja în mijlocul camerei, când el şi-a dat
seama de prezenţa ei, şi a scos un icnet văzându-l că lucra. I-a spus:
— Am aranjat să fie înmormântat peste trei zile. Ceremonia se va ţine
vineri.
— I-ai comunicat şi mamei tale?
— I-am spus, dar n-a dat vreun semn că m-ar fi auzit.
Încă mai avea timp, şi-a dat seama Thomas, ca s-o roage pe Erika să se
ocupe şi de biletele de avion pentru ei toţi.
— Ce crezi c-ar trebui să facem? a întrebat-o.
— Nu cred că mama e-n stare să călătorească.
Thomas a dat să-i spună că el n-o credea, că era genul de lucru pe care-l
afirma Erika despre maică-sa numai ca să-şi exercite şi mai mult controlul
asupra ei.
— O să vorbesc eu cu ea.
La Chicago, era dis-de-dimineaţă. După ce a plecat Erika, Thomas a
sunat-o pe Elisabeth, ştiind foarte bine că mama ei deja îi dăduse vestea
morţii lui Klaus.
A informat-o pe Elisabeth că ei nu se duceau la Cannes.
— Cine a decis asta, Erika?
 — Nu.
— Dar ce, nu vrea mama să meargă?
— Nu sunt sigur.
— Atunci, ai decis tu?
— N-am decis nimic.
— Cineva trebuie să fi decis.
După ce a pus telefonul jos, i-a părut rău că nu-i spusese fiicei lui mai
mici că nu era în stare să vadă sicriul şi să meargă în urma lui, pe străzile
din Cannes, ştiind că înăuntru zăcea fără suflare Klaus. Dar, mai mult decât
asta, nu şi-o putea imagina pe Katia făcând acea călătorie şi părăsind
cimitirul, după ce Klaus ar fi fost băgat în pământ, când nici unul dintre ei
nu i-ar fi putut oferi vreo consolare. Ştia că nici să nu meargă până acolo nu
era bine. Dacă discuţia dintre ei s-ar fi prelungit, Elisabeth i-ar fi spus exact
asta, şi încă pe un ton apăsat. Aproape că-şi dorea ca ea să-i fi spus. Îşi
dorea să fi fost luată vreo altă decizie, după care s-a trezit dorindu-şi ca
nimic din toate acelea să nu se fi întâmplat, să nu fi primit nici unul dintre ei
vestea morţii lui Klaus.
Până spre seară, Erika i-a spus că vorbise cu Monika şi încă o dată cu
Michael.
— Şi ce-a spus Monika?
— Mai bine să nu ştii. E la Napoli şi vine la Zürich, să ne întâlnească.
Are impresia că nu ne descurcăm fără ea.
— Şi Michael?
— O să fie prezent la înmormântare.
— Îmi pare rău că mă eschivez atât de mult, a zis Thomas.
— Vrei să-ţi anulez conferinţele? Pot să explic tot ce s-a întâmplat.
— Nu. Merg înainte. Dacă nu ţin acele conferinţe, nu ştiu ce altceva să
fac.
— Să te duci acasă, eventual?
— Ar fi şi asta o posibilitate.
— Vrei să stau de vorbă cu organizatorii?
— Nu. Merg înainte, cum ne-am înţeles.
În acea seară, în timp ce se pregătea de culcare, a venit Katia la el în
cameră şi s-a oprit în uşă.
 — Cineva i-a dat legătura lui Heinrich la mine în cameră, a zis. Tocmai
primise un mesaj să ia legătura cu noi, dar nu ştia de ce, aşa că i-am spus
eu.
— Iartă-mă. Ar fi trebuit să vorbesc eu cu el.
— Mi-a spus că s-a învăţat să privească moartea ca pe ceva blând. Morţii
îşi găsesc pacea, mi-a spus. M-a ţinut o vreme la telefon, dar nu ne-am spus
mare lucru. Nici nu era nevoie. După care ne-am luat la revedere. Am auzit
cum plângea când a pus receptorul jos.
După o săptămână, la Copenhaga, Thomas a primit o scrisoare de la
Michael. I-a fost adusă în cameră, iar el s-a simţit uşurat că nu-i fusese
înmânată la sala de mese. Nu voia s-o vadă şi Katia, şi Erika.
„Dragul meu tată – îi scria Michael –, am fost de faţă, când sicriul lui
Klaus a fost coborât în groapă şi am cântat o piesă largo pentru sufletul său
generos, în timp ce-l acopereau cu pământ groparii. Frumuseţea locului
respectiv, unde este înmormântat, face moartea lui de nesuportat. Nimic
însă nu mă putea consola, nici albastrul cerului, nici marea sclipitoare, nici
muzica – nimic.
Poate că tu n-ai remarcat niciodată, dar Klaus, chiar dacă era cu mult mai
în vârstă decât mine, nu a încercat să-mi fie un înlocuitor de tată, ci a reuşit,
în schimb, să-mi fie întotdeauna fratele mai mare, un frate care m-a ascultat
şi înţeles, când nimeni altcineva nu a făcut asta. Cea mai mare parte a
timpului, a trăit neobservat în propria casă. Ţin minte cât de brusc îi
combăteai vederile, în timpul meselor, şi ţin minte cât de tare suferea el
pentru că tu nu considerai cât de cât importante şi opiniile lui.
Sunt convins că lumea îţi este recunoscătoare pentru atenţia neclintită pe
care le-ai rezervat-o cărţilor tale, dar noi, copiii tăi, nu-ţi păstrăm câtuşi de
puţin recunoştinţă – nici mamei noastre, de altfel, care ţi-a luat mereu
partea. E şi greu de acceptat că voi doi aţi rămas în hotelul vostru luxos, în
timp ce fratele meu era băgat în pământ. N-am spus nimănui de la Cannes
că sunteţi în Europa. Nici nu m-ar fi crezut nimeni.
Eşti un om important. Umanismul tău este apreciat de toată lumea şi
aplaudat. Sunt convins că te-ai bucurat de o preţuire zgomotoasă în
Scandinavia. Nici nu-ţi pasă, mai mult ca sigur, că sentimentele acestea de
adulaţie nu sunt împărtăşite de nici unul dintre copiii tăi. După ce am plecat
de la mormântul fratelui meu, am vrut să ştii şi tu cât de amărât m-am simţit
pentru el.“
Thomas a pus plicul cu scrisoarea sub o carte de pe noptiera lui. Avea de
gând s-o recitească mai târziu, şi apoi s-o distrugă. Dacă s-ar fi întâmplat să
afle Katia şi Erika de existenţa scrisorii, şi dacă l-ar fi întrebat despre ea, le-
ar fi spus că n-o primise.
La aeroportul din Zürich au fost aşteptaţi de Michael, care i-a zâmbit cu
ţâfnă tatălui său, după care şi-a îmbrăţişat mama şi sora. Îndreptându-se cu
toţii spre locul de unde puteau lua o maşină, au văzut că Monika stătuse în
umbră tot timpul. Nebăgându-le în seamă nici pe Erika, nici pe mama ei, s-a
dus glonţ la tatăl ei şi l-a îmbrăţişat, cu ochii înlăcrimaţi.
— Nu e momentul, Monika, de vărsat lacrimi, i-a spus mama ei.
— Dar când e momentul, mamă, de vărsat lacrimi? a vrut să ştie Monika.
Şi cine decide când este?
— Eu decid, i-a răspuns Erika, sec.
În acea seară, la hotel, Erika şi Michael adunaseră o selecţie de tăieturi
din presa germană, tema fiind iminenta vizită a lui Thomas Mann în
Germania şi posibila lui vizită în Zona ei Răsăriteană. Majoritatea erau de-a
dreptul vitriolante. Pe Thomas l-au surprins cu asupra de măsură mai ales
cele care-l criticau pentru că nu rămăsese în Germania, la fel cum făcuseră
alţii, când ţara trecuse prin cele mai dificile vremuri din toată istoria ei. A
exclamat:
— N-aş mai fi fost acum în viaţă, dacă rămâneam în Germania!
Curând, lângă ei a venit Katia, care arbora pe chip o expresie de suferinţă
stoică şi resemnare, apoi şi Monika, tot cu ochii în lacrimi.
— Haide, Monika, i-a spus mama ei. Ţi-am spus că nu vreau să văd pe
nimeni plângând.
Katia şi Erika vorbeau despre un anume Georges Motschan, care
devenise, după toate aparenţele, un corespondent regulat al Katiei, după ce
părinţii ei ajunseseră în Elveţia. Tatăl său, care era bogat şi foarte influent,
le găsise soţilor Pringsheim unde să locuiască şi avusese grijă de Hedwig,
mama Katiei, după moartea soţului ei. În scrisori, Georges îşi declarase de
multe ori admiraţia faţă de Thomas şi speranţa că, dacă familia Mann ar fi
venit vreodată iar în Elveţia, el şi-ar fi putut pune la dispoziţia lor
posibilităţile considerabile.
— Pare a fi un ins foarte civilizat, a zis Katia. Părinţii mei îl adorau.
Când era mic, a stat în casa lor de la München, dar asta după ce eu m-am
căsătorit. S-a împrietenit cu fratele meu Klaus. Iar scrisorile de la el sunt
absolut fermecătoare, sunt realmente frumoase. Ştie fiecare cuvânt pe care
l-ai scris tu vreodată.
Thomas şi-a pus întrebarea de ce nu-i fuseseră arătate şi lui niciodată
acele scrisori, dar nu era momentul să se plângă de aşa ceva.
Când a sosit Georges, atmosfera s-a schimbat. Ospătarii au devenit încă
şi mai atenţi, iar administratorul hotelului s-a înfăţişat la masa lor în
persoană, ca să se asigure personal că toţi oaspeţii lui se simţeau cât mai
confortabil cu putinţă.
Georges Motschan era înalt şi bine îmbrăcat, şi avea treizeci şi ceva de
ani. Thomas, văzându-l, s-a întrebat dacă ar fi fost corect să-l descrie ca
fiind lustruit, ca o piesă elegantă de argintărie, cu suprafeţe sculptate şi
filigrane complicate. Dar, când a vorbit, Georges nu i s-a mai părut
sofisticat sau de înaltă prelucrare – avea o voce profundă şi autoritară,
foarte bărbătească. Se vedea clar, din cum se prezenta, că era bogat, dar
părea să emane şi altceva, despre care Thomas aproape şi uitase că mai
exista. Edgar von Uexküll avea elemente de aşa ceva, dar la el păreau a fi
nişte rămăşiţe, pe când la Motschan sclipeau. Acesta din urmă, i se părea
limpede lui Thomas, trăise cu cărţi, muzică şi tablouri ca fiind nişte lucruri
de la sine înţelese, tot aşa cum nişte servitori avuseseră grijă de el, şi mesele
îi fuseseră pregătite şi servite de alţii. Se comporta cu distincţie, poate chiar
cu o vagă boare de aroganţă. Chiar şi felul în care stătea la masă, parcă
făcând-o a lui, se gândea Thomas, şi cum sorbea din ceai, avea în spate
generaţii întregi de confort elveţian demodat. Aproape că i-a venit să râdă în
gura mare când a observat cât de picată din lună părea să fie Monika,
uitându-se la tânărul helvet. Apoi, şi-a întors privirile spre Katia şi Erika – îl
sorbeau din priviri pe Georges Motschan.
Elveţianul s-a uitat la tăieturile din ziare, împrăştiate pe masă, le-a
frunzărit puţin, de parcă ar fi văzut prin ele, şi-a ridicat din umeri:
 — Nu trebuie băgate în seamă, a zis. Ranchiuna germanilor nu va putea
fi potolită niciodată – după care s-a exprimat foarte limpede că nu venise
într-o vizită de socializare, ci ca să-şi ofere serviciile: Problema pe care o
veţi avea în Germania şi în Zona ei de Răsărit este cum să ajungeţi acolo şi
cum să mai şi plecaţi. Nu puteţi aştepta prin gări. În Est, nu puteţi fi văzuţi
în maşini de-ale statului. Buickul meu, care-şi face treaba cel puţin pe
drumurile elveţiene, ar putea fi cea mai bună manieră de a călători, pentru
dumneavoastră, şi mă ofer, de asemenea, să vă fiu chauffeur. Sunt gata
oricând să port şi uniformă, dacă s-ar dovedi necesar şi aşa ceva.
— Cred că arătaţi foarte bine şi fără ea, s-a exprimat Katia.
Thomas a remarcat că soţia lui cocheta făţiş cu tânărul acela. S-a decis că
el avea să-i ducă pe el şi pe Katia, cu maşina lui, până la Vulpera, în
regiunea Églantine, unde ei s-ar fi putut odihni, după care i-ar fi luat de
acolo şi i-ar fi dus până la Frankfurt, la München şi, dacă se hotărau, şi la
Weimar. Erika urma să plece la Amsterdam, Monika – să se întoarcă în
Italia şi Michael – să-şi continue turneul cu orchestra lui.
După ce Motschan i-a dus cu maşina până la Grand Hôtelul din Vulpera,
lui Thomas aproape că i-a venit ideea să-l întrebe dacă nu voia să rămână
alături de ei măcar o zi. Ar fi vrut să discute şi cu el despre vizita în
Germania.
— Nu ştiu la ce fel de primire să mă aştept, a zis. Nu ştiu nici măcar de
ce merg până acolo.
— Trebuie să înţelegeţi, i-a spus Motschan, că nu aveţi cum să ieşiţi în
avantaj. Dacă rămâneţi în California, veţi fi detestat. În schimb, dacă vă
întoarceţi, o să fiţi şi mai tare detestat, pentru simplul fapt că v-aţi dus în
California. Dacă vizitaţi numai oraşe din Vest, o să fiţi făcut lacheu al
americanilor. În schimb, dacă mergeţi şi în Est, o să vi se spună tovarăş de
drum99. Şi toată lumea o să vrea să vizitaţi câte un altar, câte o închisoare
sau câte un loc unde s-a petrecut o atrocitate oarecare. Nimeni, în afară de
dumneavoastră, nu va fi mulţumit, iar dumneavoastră veţi fi mulţumit
numai fiindcă vă veţi putea întoarce în California, după o scurtă şedere. S-a
terminat războiul, da, numai că el proiectează o umbră lungă de tot, şi mai
există încă multe resentimente care vor fi îndreptate către dumneavoastră, în
cursul acestei vizite.
 — De ce nu v-am cunoscut, oare, până acum? s-a întrebat cu voce tare
Thomas.
— Pentru c-a fost un război totuşi, i-a răspuns Georges Motschan. Dar
sunt, acum, aici pentru dumneavoastră, dacă s-a instaurat pacea.
Odată ajunşi la hotelul propriu-zis, Georges l-a chemat pe administrator,
discret. Thomas a observat că i-a întins o bancnotă mare şefului hamalilor.
După ce le-a făcut cunoştinţă soţilor Mann cu administratorul hotelului şi
după ce a discutat cu acela în particular, Georges s-a pregătit să plece.
— Numele dumneavoastră nu apar în registrul hotelului, le-a spus lui
Thomas şi Katiei. Camerele amândurora sunt pe numele meu. Este foarte
important să nu vă găsească nimeni. Cineva tot va veni să vă caute – vreun
reporter, probabil. Dar n-o să vă găsească în acest hotel.
În timp ce urcau cu ascensorul, pe Thomas nu l-ar fi surprins dacă ar fi
auzit-o pe Katia insistând că era obosită şi că voia să cineze singură, în
camera ei. Şi totuşi, apropiindu-se amândoi de uşa respectivei camere, ea s-
a întors şi i-a spus c-ar fi fost bine să ia cina împreună, aşa, numai el şi ea.
Thomas şi-a dat seama, rotindu-şi privirile peste valea care se desfăşura
în faţa balconului camerei sale, că acea primă călătorie a lor de revenire în
Germania era ceva ce i-ar fi stârnit interesul lui Klaus. Ce bine ar fi fost, la
capătul fiecărei zile, să bea ceva la hotel, cu Katia şi Klaus, fiul său
comentând pe marginea discursurilor, şi-a oficialităţilor, şi-a tonului pe
care-l adoptase mulţimea, când îl primise. Era un experiment acea nouă
Germanie, care se înfăţişa lumii împărţită în două zone, şi ar fi putut
constitui un subiect pentru genul de carte pe care Klaus ar fi putut-o scrie.
Din anumite puncte de vedere, se gândea, el însuşi era prea bătrân pentru
toate acele schimbări. Îşi dorea să fie în camera lui de lucru, şi deja se
gândea la un alt roman, pe care l-ar fi scris, eventual, şi spera să trăiască
suficient de mult ca să-l şi ducă la bun sfârşit. Văzuse destule Germanii,
pentru o singură viaţă de om, îşi spunea în sinea lui. Iar aceasta nouă, de
acum, trebuia să-şi vadă şi singură de progresele ei, fără prezenţa lui şi-a lui
Klaus.
La cină, Katia l-a informat că Georges se născuse în Rusia şi că vorbea
ruseşte la fel de bine cum vorbea şi germană, franceză şi engleză. De pe
urma tatălui său, ar fi moştenit o ditamai averea.
 — Cum de e taică-său atât de bogat? a vrut să ştie Thomas.
— Mai întâi, din blănuri, a zis Katia. Ăsta-i motivul pentru care au stat în
Rusia. Şi-acum, au bani care produc alţi bani, cum i-a explicat Georges
odată mamei mele. Plus că tatăl lui, ca mulţi elveţieni, de altfel, a dus-o
foarte bine în război.
După o săptămână, Thomas şi Katia s-au dus de la Zürich până la
Frankfurt cu vagonul de dormit, iar Georges Motschan i-a urmat cu maşina,
ducându-le bagajele.
Fuseseră primite scrisori de ameninţare la redacţiile ziarelor germane, aşa
încât poliţia elveţiană îi însoţise până la vagon, făcându-i să şi iasă în
evidenţă foarte tare. La Frankfurt, în timp ce erau duşi în mare viteză, sub
escorta poliţiei, la casa de oaspeţi oficială a primăriei, de la Kronberg, au
văzut mormanele de moloz care umpleau găurile căscate între clădiri.
Păreau să lipsească străzi întregi, cu totul. Până şi cerul era mohorât,
cenuşiu şi de nestrăpuns, ca şi cum ar fi fost şi el bombardat şi i-ar fi fost
înăbuşită orice culoare. Cvartalul prin dreptul căruia treceau fusese ras de
pe faţa pământului; unde se înălţaseră odată clădiri comerciale, nu mai
rămăseseră decât nişte băltoace şi un strat de noroi uscat. Până şi siluetele
care încercau să treacă peste suprafeţele de-acum lipsite de pavaj păreau
abandonate şi oropsite.
Thomas a luat-o pe Katia de mână, când au ajuns la o intersecţie unde se
vedeau clădiri numai pe jumătate distruse. Cum-necum, acea privelişte era
mai zguduitoare şi mai plastică decât cea dinainte, a distrugerii totale. Ce
supravieţuise, deşi ferestrele fuseseră azvârlite în afară, şi acoperişul se
prăbuşise înăuntru, le crea o imagine a ce fusese odată acolo. Thomas a
studiat o clădire al cărei perete din faţă parcă se volatilizase, lăsând fiecare
nivel perfect vizibil din afară, cum ar fi fost pentru cine ştie ce producţie
teatrală stratificată, foarte elaborată. Se vedeau caloriferele încă prinse de
peretele de la etajul întâi, ca o parodie a utilităţii lor dinainte de război.
Când şi-a făcut apariţia Georges Motschan, au căzut de acord, cu toţii, ca
jurnaliştilor adunaţi acolo, în faţă, să li se spună că Thomas nu dădea nici
un interviu până a doua zi.
În acea seară, la recepţia uriaşă, el se mişca de parcă ar fi fost într-un vis.
Unii dintre cei de faţă l-au întrebat dacă-şi mai amintea de ei de la cine,
lecturi şi conferinţe din urmă cu foarte mulţi ani. El nu făcea nimic altceva
decât să le zâmbească tuturor şi să verifice mereu c-o avea pe Katia lângă
el. De câteva ori, l-a întrebat pe Motschan dacă venise şi Ernst Bertram, cu
care luase legătura. Până atunci nu se arătase interesat de a-l revedea pe
Bertram, dar, în toată acea busculadă, în toată confuzia care domnea, cu
bărbaţi şi femei care întindeau mâinile spre el, ca să-l pipăie ori să-i atragă
atenţia spre ei, parcă i-ar fi plăcut să-l vadă pe unul ca Bertram venindu-i în
întâmpinare.
Dimineaţa, când a stat de vorbă cu presa, fiecare întrebare s-a învârtit în
jurul posibilităţii ca Thomas Mann să viziteze şi Zona de Est, aflată sub
control sovietic. Nici unul dintre jurnalişti nu s-a mulţumit cu ce a spus el,
că nu luase încă nici o decizie. Când s-a stabilit că mai urma o singură şi
ultimă întrebare, o voce din spatele grupului l-a întrebat dacă intenţiona să
revină în patria lui definitiv, acum că era o ţară liberă.
— Sunt cetăţean american, a zis Thomas, şi mă întorc la locuinţa mea din
Statele Unite. Dar sper că aceasta, de acum, nu este ultima vizită pe care o
fac aici.
În acea seară, la Catedrala Sfântul Paul, în timp ce i se decerna Premiul
Goethe, a remarcat, pe rândul întâi, delegaţia din Germania de Est. Când şi-
a terminat discursul, a fost ovaţionat din picioare. Dacă nu era binevenit
acolo, de fapt, şi-a spus în sinea lui, atunci autorităţile găsiseră o manieră
perfectă de a masca sentimentele reale.
Când au ajuns înapoi la casa de oaspeţi, după cină, Motschan l-a informat
pe Thomas că un prieten al său era şi el cazat acolo, şi că voia să stea de
vorbă cu el, înainte să se retragă în camera lui. Pentru o clipă, Thomas a
presupus că prietenul era Bertram. Auzindu-i rostit numele, Katia s-a
scuzat, zicând că prefera să nu mai vadă pe nimeni în acea seară, şi s-a dus
în camera ei.
Se pregătea cu ce i-ar fi putut spune lui Bertram, cu ce ar fi putut începe,
dar, când Motschan l-a condus într-o mică sală de primiri, nu mai mare
decât un simplu birou, Thomas nici nu l-a recunoscut, în primul moment, pe
bărbatul care-l aştepta şi care s-a prezentat cu un accent foarte americănesc.
Avea părul tuns milităreşte şi maxilarul pătrăţos.
— Câţi ani au trecut, de când nu ne-am văzut! a zis. Sunt Alan Bird. Ne-
am cunoscut la Washington, la o cină dată de Eugene şi Agnes Meyer. Parcă
ţin minte c-a fost o atmosferă foarte încinsă. Aproape legendară, în lumea în
care trăiesc eu. Lucrez la Departamentul de Stat.
Lui Thomas i-a revenit în minte numele, după cum şi-a reamintit şi faptul
că, încă de atunci, omul îi provocase bănuieli.
Bird i-a făcut semn să stea jos, iar lui Georges Motschan – să închidă uşa
după el când ieşea din cameră. Thomas a rămas intrigat de felul în care se
purta, ca şi cum ar fi avut o misiune precisă. Parcă ar fi fost, aşa i se părea,
un câine de aport, pe deasupra şi înfometat. Avea de gând, probabil, să-i
vorbească scurt şi la obiect.
— Misiunea mea e simplă, i-a spus Bird. Reprezint guvernul Statelor
Unite, şi sunt aici ca să vă spun că nu vrem să mergeţi în Zona de Est.
Thomas a dat din cap că înţelesese şi i-a zâmbit. Bird a deschis uşa brusc
şi-a verificat că nu trăgea nimeni cu urechea de pe partea cealaltă, apoi a
închis-o. Când s-a întors iar cu faţa către Thomas, a lăsat engleza deoparte
pentru o germană fluentă, cu câteva erori de pronunţie minore, dar altfel
fără cusur. A început să vorbească de parcă ar fi reprodus un scenariu.
— Relaţiile dintre noi şi sovietici se deteriorează văzând cu ochii.
Evenimente precum cel din această seară şi vizita dumneavoastră la
München, astea, da, ne sunt de folos. În schimb, dacă faceţi un singur pas
dincolo de frontieră, acel pas va fi o lovitură propagandistică pentru ei. O s-
o raporteze peste tot în lume.
Thomas a dat iar din cap că da, înţelesese.
— Pot să contez pe dumneavoastră c-aţi priceput? l-a întrebat Bird.
Thomas nu i-a răspuns nimic. Am văzut şi eu delegaţia din Est acolo, în
această seară, a continuat Bird. Ce mai strânsură sinistră puteau fi! Din
partea noastră, cel mai bun lucru ar fi o conferinţă de presă, mâine
dimineaţă, în care să anunţaţi că nu mergeţi în Est, până nu va fi o zonă
liberă, cu alegeri libere, cu o presă liberă, cu libertate de mişcare şi fără
prizonieri politici.
Nici acum Thomas nu a zis nimic.
— Am nevoie de asentimentul dumneavoastră, a insistat Bird.
— Sunt cetăţean american, i-a spus Thomas. Cred în multe libertăţi,
inclusiv în propria mea libertate, când vine vorba să vizitez ţara în care m-
am născut.
— Zona de Est nu e ţara dumneavoastră.
Thomas şi-a încrucişat braţele şi i-a zâmbit.
— Deşi sunt cetăţean american, a zis, rămân un scriitor german,
credincios limbii germane, în care mă simt cu adevărat acasă.
— Multe cuvinte sunt, în această limbă, pe care oamenii, în Est, nu le pot
rosti.
— Dacă merg acolo în vizită, spun ce vreau eu. Nu există restricţii.
— Nu fiţi naiv. Tot ce se întâmplă, dacă treceţi frontiera, va fi
restricţionat.
— Încercaţi dumneavoastră, acum, să-mi impuneţi restricţii?
— Încerc să apelez la raţiunea dumneavoastră. Reprezint o ţară care v-a
salvat de fascism – pe dumneavoastră şi toată familia.
— Goethe s-a născut la Frankfurt, dar a trăit practic toată viaţa la
Weimar. Nu mă interesează dacă Weimarul e-n Est sau în Vest.
— Weimar înseamnă Buchenwald. Acolo e Weimarul dumneavoastră.
— Şi München e totuna cu Dachau100? Chiar fiecare oraş din Germania,
mai mare sau mai mic, este în aşa hal pătat? Nu am voie să reabilitez
cuvântul Weimar, să-l redau limbii germane, ca fiind oraşul lui Goethe?
— Fostul lagăr de la Buchenwald nu e gol. Acolo îşi ţin comuniştii acum
prizonierii – şi sunt cu miile. Ce faceţi, treceţi prin dreptul lagărului şi vă
uitaţi în altă parte? Asta credeţi c-ar fi făcut Goethe?
— Ce ştiţi dumneavoastră despre Goethe?
— Ştiu că n-ar fi vrut ca numele să-i fie asociat cu ce-a fost la
Buchenwald. Thomas n-a mai răspuns nimic. Vrem să nu vă duceţi acolo, a
zis Bird, pe un ton apăsat. Dacă vă duceţi totuşi, veţi găsi multă răceală faţă
de dumneavoastră, la întoarcerea în America.
— Mă ameninţaţi? a vrut să ştie Thomas.
Ostilitatea dintre ei, de-acum, era făţişă, chiar şi numai în felul cum se
priveau reciproc.
— Voi fi la München, la discursul dumneavoastră, a zis Bird, şi s-a
întors, ca şi cum ar fi dat să plece. Poate reveniţi la raţiune, până vă revăd
acolo.
— Ce faceţi, mă ţineţi sub o atentă supraveghere?
 — După Einstein, sunteţi cel mai important german în viaţă. Ar fi o
neglijenţă din partea noastră să nu ştim ce faceţi şi ce aveţi de gând să
faceţi.
Georges Motschan i-a dus cu maşina de la Frankfurt la München, cu
aerul că era un prinţ la volan. Avea o voce suficient de puternică cât să se
audă clar şi de pe bancheta din spate.
— Nu mi-au plăcut mutrele acelor inşi din Blocul Răsăritean, de aseară.
Nu mi i-aş dori pe post de gardieni ai închisorii.
— Accentul dumneavoastră îmi aminteşte de Davos, i-a spus Katia. Mai
c-aş spune că mă faceţi să-mi fie dor de sanatoriu.
— Bineînţeles, aşa cum ştim din Muntele vrăjit, i-a răspuns Georges,
acele clinici erau nişte făbricuţe de omorât oamenii, la costuri foarte
ridicate. Ce bine aţi făcut amândoi, să plecaţi de-acolo!
Ciudat era, se gândea Thomas, că Georges, deşi ridica mereu în slăvi
scrierile lui, de fapt era interesat de Katia – pe ea căuta s-o impresioneze
întruna. Îşi potrivise în aşa fel oglinda retrovizoare din maşină încât să-i
poată vedea faţa soţiei lui, în timp ce ea îi vorbea.
Georges avea un fel al lui de a se face plăcut celorlalţi, i se părea lui
Thomas, fără să fie câtuşi de puţin linguşitor. Avea nişte bune maniere
perfect dozate. Părea să ştie, la modul instinctiv, cât de mult se cuvenea să
vorbească, şi ce subiecte să abordeze, şi ce ton să adopte. Când era în
prezenţa lui, Thomas îşi amintea de primii lui ani petrecuţi la München,
când era în compania unor tineri artişti infatuaţi, ştiind că el însuşi era timid
şi provincial. Georges Motschan, cu tactul său atent modulat, îl făcea să se
simtă nu doar provincial, ci şi bătrân şi desprins de realitate.
Ca să se consoleze acolo, în spatele maşinii, şi-a îngăduit să viseze la
cum ar fi arătat Georges gol, într-un dormitor bine mobilat, cu lumină
venind numai pe fereastră, albă şi albăstruie, de la zăpada de afară.
De dimineaţă, când Georges îi întrebase dacă şi-ar fi dorit, după sosirea
lor la München, să viziteze casa de pe Poschingerstrasse, şi Thomas, şi
Katia îi răspunseseră brusc, şi în acelaşi timp, că nu. Când el, atunci,
zâmbind, îi întrebase în continuare dacă-şi doreau să viziteze orice altceva
la München, îi răspunseseră la fel, deodată, că nu, nimic anume.
— Vrem să mergem la hotel, a zis Katia, să stăm acolo, să luăm parte la
eveniment şi la cina de după el, şi apoi, dimineaţa, să plecăm.
În centrul oraşului, drumurile aveau cratere, nu gropi, aşa încât au
avansat foarte încet. Au trecut pe străzi fantomatice, pe care nici măcar o
singură clădire nu scăpase nevătămată. Unele era nişte ruine totale, una sau
două rămăseseră în picioare, stinghere, dar cu găuri căscate în ele, cu
ferestrele făcute ţăndări şi cu intrările acoperite cu scânduri bătute în cuie.
Thomas a făcut semn către una dintre cele numai pe jumătate în ruină,
care avea în faţă nişte mormane de pietriş, de unde ieşeau ca nişte antene de
oţel ruginite. A pretins c-ar fi recunoscut clădirea şi că treceau, credea el, pe
fosta Schellingstrasse. Katia n-a fost de acord – nu putea fi aceea strada
Schelling.
— Mă plimbam pe-aici în fiecare zi. Ştiu toate străzile astea.
Dar, în timp ce maşina parcă se strecura înainte, au văzut amândoi un
indicator pe care scria Türkenstrasse fixat pe colţul zidului unei clădiri pe
jumătate prăbuşite, din care ieşeau afară mai multe ţevi de apă
contorsionate, ca nişte maţe smulse.
— Ar fi trebuit s-o ştiu, acea clădire, a zis Katia, dar credeam că era la un
alt colţ. Acum sunt derutată, nu mai ştiu.
Thomas era conştient că se apropiau de Arcisstrasse. Cunoştea numele
tuturor străzilor care duceau într-acolo, dar nu mai era în stare să le
identifice pe nici una cu precizie. Abia după ce trecuseră de Alte
Pinakothek a fost şi el convins că ştia pe ce lume se afla. Când s-au apropiat
de colţul străzii Arcis, a văzut clădirea nazistă ridicată pe locul fostei case a
părinţilor Katiei.
— Uite, acolo era casa noastră, a zis ea. N-aş fi venit aici cu bună-ştiinţă,
dar acuma totuşi mă bucur c-am văzut-o.
Thomas se gândea la serile de la operă, la strălucire, la opulenţă. Unde
erau toţi acei oameni acum? Unde trăiau cei care supravieţuiseră anilor de
război? Oraşul München avea să fie reconstruit, şi chiar au văzut cu ochii
lor semne ale reconstrucţiei, în timp ce Georges îi ducea cu maşina. Thomas
nu ştia cât de mult avea să dureze. Tot ce ştia era că el însuşi nu ar fi apucat
să-l vadă reconstruit. Acela era oraşul pe care-l văzuse Klaus la sfârşitul
războiului. Aproape că i-au dat lacrimile, gândindu-se la cât de mult s-ar fi
bucurat Klaus dacă ar fi putut vedea viaţa revenind, chiar şi încet-încet, la
München.
Când se gândea la mersul sau nu în Germania de Est, în minte îi venea
imaginea lui Heinrich. Ştia că liderii comunişti încă mai erau interesaţi ca
fratele lui să se întoarcă în Germania şi să capete drept de reşedinţă
permanentă în Est. Aşa cum Germania însăşi era divizată, la fel păreau să
fie şi fraţii Mann. Thomas, în America, se pusese în slujba puterii şi
beneficiase de generozitatea ţării. Se presupunea, fireşte, c-ar fi continuat să
fie loial Occidentului. Heinrich, în schimb, ale cărui date de identificare, ca
om de stânga, erau impecabile, nu devenise celebru în America şi, deci, nu
simţea nici un fel de presiune să-i facă favoruri ţării de adopţie.
Thomas a decis că nu-i spuneau lui americanii unde să se ducă şi unde
nu, în Germania. Şi-a notat că Alan Bird aştepta de la el să ţină o conferinţă
de presă, în care să anunţe că nu punea piciorul în Est. Chiar dacă el unul
refuza să facă gestul respectiv şi păstra tăcerea în legătură cu ce urma să
facă, americanii cu siguranţă c-ar fi lansat zvonul în locul său. Şi atunci, s-
ar fi răspândit vestea că Thomas Mann era ţinut în lesă de iancheii stăpâni.
Dacă refuza invitaţia de a merge în Est, ştia c-ar fi fost dispreţuit de
colegii scriitori germani, inclusiv de propriul frate. Ar fi fost denunţat ca
fiind un lacheu al americanilor, aşa cum îl prevenise deja noul lor prieten,
Georges Motschan. Avea de ales, acum, între a fi demonizat, ca scriitor
care-şi dăduse onoarea pe influenţă la Washington şi o viaţă comodă în
California, şi a fi considerat de americani profund nerecunoscător şi neloial.
I-a trecut prin minte că mult mai satisfăcut ar fi fost cu eticheta de
nerecunoscător şi neloial. Dacă-i făcea lui plăcere, era gata să meargă şi în
Zona de Est.
A doua zi dimineaţă, o dată în plus, la conferinţa de presă, totul s-a
învârtit în jurul propunerii ca el să facă o vizită în Est. L-a remarcat pe Alan
Bird, care stătea de unul singur pe un rând mai din spate, într-o poziţie
relaxată, cu coatele pe cele două speteze ale scaunelor din stânga şi dreapta
lui. Thomas i-a zâmbit şi-a înclinat capul către el. Dacă s-ar fi dus la
Weimar, le-a spus jurnaliştilor, ar fi făcut acest lucru numai pentru a
sublinia unitatea esenţială a Germaniei. De vreme ce limba germană, măcar
ea, nu era divizată în zone, el unul nu vedea nici un motiv pentru care n-ar
fi mers în oricare parte a Germaniei dorea.
 Până la finalul conferinţei de presă, când i s-a pus o întrebare precisă în
legătură cu ce intenţii avea, le-a comunicat celor prezenţi că luase o
hotărâre, de fapt, în legătură cu ce urma să facă: avea să meargă la Weimar,
da. S-a uitat iar la Alan Bird, pe urmă s-a înclinat spre sală şi-a ieşit, fiind
însoţit de Georges Motschan, care stătuse pe o latură, tocmai ca să-i asigure
protecţia.
El şi Katia s-au aşezat la masă, pentru prânz, comentând pe marginea
meniului grozav, ceea ce le atrăsese atenţia încă de la Frankfurt. Chiar şi
când stătuseră la hotelul Savoy, la Londra, meniul fusese unul restrâns, din
cauza raţionalizărilor postbelice. Acesta, de acum, parcă nici nu era din
Germania. Lui Thomas i se părea ciudat ca străzile să fi fost atât de pustii,
în schimb aprovizionarea cu alimente să fi fost restabilită. Poate numai în
hoteluri.
— Vom fi nevoiţi, i-a şoptit lui Georges, în timp ce-şi făceau intrarea în
sala de banchet, în acea seară, să strângem nişte mâini butucănoase, care ar
fi fost năclăite de sânge, nu cu mult timp în urmă.
Dacă la Frankfurt, impresia de bine şi de bună-dispoziţie i se păruse
numai de prost-gust, acolo, fiindcă era chiar în oraşul său, îl tulbura
profund. În visele lui, anticipase că avea să se ridice o altă Germanie, în
care, la o asemenea cină, ar fi luat parte o nouă generaţie, pregătită şi
nerăbdătoare să reinstaureze democraţia. În schimb, toţi cei prezenţi în acea
sală de banchet i se păreau a fi de vârstă medie şi bine hrăniţi, care se
simţeau şi veseli, şi-n elementul lor. Cu cât se consumau mai mult vin şi
mai multă bere, cu atât vocile deveneau mai zgomotoase, şi râsul – mai
gâlgâit. A fost servită o supă, urmată de un soi oarecare de peşte, după care
de trei feluri diferite cu carne, inclusiv de nişte platouri cu carne de porc şi
fripturi de vită. Se uita la bărbaţii din jurul său, la figurile care deţineau
acum puterea la München, cum profitau de fiecare fel de mâncare – cel din
faţa lui a cerut, cu aerul că era înfometat, să-i mai fie pusă încă o porţie de
sos peste carnea de vită.
În mintea lui, parcă-l şi auzea pe Klaus, când s-ar fi întors la hotel,
vorbind cu înflăcărare despre cartea pe care urma s-o scrie, intitulată Noua
Germanie. Tocmai atmosfera din acea sală ar fi descris-o în ea, cu lux de
amănunte. Pe Katia, care stătea în dreapta lui, o întreţinea Georges
Motschan, şi nici unul, nici altul nu păreau să mai bage în seamă pe nimeni
altcineva. De vreme ce bărbatul din stânga lui, ceva oficialitate de rang
înalt, nu mai zisese nimic, nici pe departe interesant, de când schimbaseră
prima dată nişte vorbe, Thomas nu vedea nici un motiv pentru care s-ar mai
fi întreţinut cu el. Pur şi simplu, stătea pe locul care-i fusese atribuit şi
ciugulea din mâncare, pe măsură ce soseau alte şi alte platouri.
Se gândea la Münchenul pe care-l cunoscuse, la oraşul tinerilor artişti şi
scriitori, al dezbaterilor aprinse din cafenele, ţinute noaptea, oraşul
părinţilor Katiei, în aşa măsură deschis excentricităţilor de tot felul, tot aşa
de mult ca şi culturii foarte rafinate. În acea lume veche, toţi erau celebri:
poetul care publica într-o foaie volantă era cunoscut pentru versurile lui, şi
pe artistul care făcuse câteva gravuri în lemn îl recunoşteau trecătorii pe
stradă şi-i strigau numele. München era o metropolă în care circula câte un
zvon despre aproape oricine, care devenea din ce în ce mai angajată
socialmente şi mai nepăsătoare în materie de sexualitate, pe măsură ce
inflaţia creştea şi banii se făceau tot mai puţin solizi.
Banii păreau foarte solizi acolo, în acea sală, şi-a spus în sinea lui. Când a
fost adus desertul, şi ospătarii au venit cu castroane uriaşe de frişcă bătută,
care să acopere plăcintele şi tartele, Thomas şi-a dat seama, dintr-odată,
unde se afla. Mai degrabă decât Münchenul sufletelor delicate şi al relaţiilor
sociale pline de exaltare, acela era satul bavarez venit la oraş. Oaspeţii se
simţeau atât de bine în acea sală, încât, după o vreme, nu i-a mai dat nimeni
prea multă atenţie lui, oaspetelui de onoare. Le studia tuturor gurile care se
căscau să râdă gălăgios, gesturile de fanfaroni, felul destrăbălat, grosolan, în
care se tratau reciproc. Ei şi cei ca ei aveau să capete preponderenţă, s-a
gândit. Putea el să vorbească despre Goethe cât voia; viitorul acela era, din
faţa lui.
Brusc, nu mai vedea nici un motiv pentru care şi-ar fi oficializat plecarea.
I-a făcut semn lui Motschan că el şi Katia urmau să se strecoare afară din
sală. Când s-au ridicat să plece însă, l-a zărit pe Alan Bird, flancat de alţi
doi bărbaţi în costume tipic americane care păreau să vrea să le aţină calea.
— Nu vreau să-l mai văd pe bărbatul acela, i-a spus Thomas lui
Motschan.
— Întoarceţi-vă chiar acum în direcţia opusă, i-a şoptit acesta din urmă.
Luaţi-o cât mai repede spre uşa de colo, care duce la toalete. Există o ieşire
secundară. Nu vă opriţi.
Văzând că americanii se apropiau, Thomas le-a întors spatele. A încercat
să lase impresia că voia să meargă la toaletă. Odată ce ieşise el din sală,
urmat de Katia şi de Motschan, tânărul i-a scos afară din clădire.
— Va fi mai simplu dacă mergem pe jos până la hotel. Sunt prea
conştienţi de publicitatea negativă, ca să vă mai hărţuiască şi acum.
S-au înţeles ca, de dimineaţă, bagajele lor să fie duse, fără prea multe
formalităţi, şi încărcate în Buick, după care maşina să vină în dosul
hotelului şi să-i culeagă pe ei doi de acolo. Aveau să-şi petreacă noaptea la
Bayreuth şi apoi să treacă în Zona de Est.
La Goldener Anker din Bayreuth, administratorul hotelului s-a pus pe
ploconeli, după ce Motschan îi ceruse ca oaspeţii lui să fie trataţi cu toată
deferenţa, şi a venit la masa lor iar şi iar, ca să se intereseze dacă mai
doreau ceva. Dimineaţa, Thomas a sperat să apuce să plece, până să-şi facă
iarăşi apariţia individul cu pricina, dar el îi aştepta la baza scărilor, i-a
însoţit până în sala de mic-dejun şi s-a postat apoi în hol, în timp ce
bagajele lor erau coborâte.
— Am o singură cerere, le-a spus. Ar însemna foarte mult pentru noi să
semnaţi în Cartea de Aur a Oaspeţilor. Ar fi aşa un mare privilegiu.
Cartea respectivă trona pe un piedestal, în holul hotelului.
— N-o scoatem noi la vedere prea des, a zis administratorul. Dar azi este
o zi foarte specială pentru noi.
Administratorul a ţinut cartea desfăcută la pagina pe care trebuia să
semneze Thomas şi i-a întins un stilou. După ce şi-a semnat numele şi a
trecut şi data, s-a uitat la paginile dinainte şi a descoperit că erau goale.
— Am lăsat libere şaisprezece pagini, i-a explicat administratorul, câte
una pentru fiecare an pe care l-aţi petrecut în exil.
Thomas a dat înapoi şi mai multe pagini, până a găsit şi numele unor
oameni care semnaseră în cartea de onoare înaintea lui, fiecare avându-şi
rezervată câte o pagină. A găsit pagini iscălite de Himmler, de Göring, apoi
şi de Goebbels.
— Ce companie distinsă, i-a spus administratorului, care-şi ţinea mâinile
împreunate, reuşind să pară deopotrivă mulţumit şi îngrijorat, concomitent.
 În maşină, Georges Motschan s-a declarat indignat şi-a zis:
— Ar trebui să fie obligaţi să-şi pună cartea de onoare pe foc. Ăsta-i un
lucru la care se pricep – ştiu cum se ard cărţile.
— Vă rog, domnule Motschan, să mă scoateţi cât mai repede cu putinţă
din această ţară, i-a spus Thomas.
Georges le-a explicat, lui şi Katiei, că i se dăduseră instrucţiuni pe la ce
punct de frontieră trebuia s-o ia.
— Dacă mie mi s-au dat asemenea instrucţiuni, a zis, precis că pe
aceleaşi le-a primit şi presa. Dar putem proceda şi altfel, ca să trecem
frontiera neobservaţi.
— Credeţi c-ar trebui să venim să locuim în Elveţia? i-a pus Thomas
întrebarea.
— Păi, de ce credeţi că am atâta grijă de dumneavoastră amândoi? a
răspuns tânărul, râzând. Aveţi aici o mostră de cum s-ar purta Elveţia cu
dumneavoastră, presupunând că v-aţi întoarce. Eu reprezint naţiunea, dar
noi nu folosim acest cuvânt. Reprezint spiritul helvet, dar nici despre el nu
vorbim. Eventual, aş putea spune că reprezint un canton literar din Elveţia
şi că ne-am simţi onoraţi să vă avem pe amândoi în mijlocul nostru.
La graniţă, au fost opriţi de un grup de tineri soldaţi ruşi, care au părut
alarmaţi la vederea Buickului. În timp ce câţiva s-au postat în calea maşinii,
ca s-o împiedice să înainteze, alţii au luat-o la fugă înspre o baracă din
apropiere. Un soldat rus mai în vârstă şi mai solid a scos capul din baracă,
apoi a venit înspre maşină. Motschan s-a dat jos. Thomas a coborât
fereastra de pe partea lui, ca să-l audă pe mai-tânărul lor prieten vorbind
ruseşte.
Vorbea cu o încredere în sine absolută. Ofiţerul rus cerea, după toate
aparenţele, ca maşina să se întoarcă şi să traverseze frontiera pe la un alt
punct de trecere, situat mai departe spre nord. Motschan dădea din cap că
nu şi arăta cu degetul drept înainte, în sensul că intenţiona să treacă
frontiera chiar pe acolo şi să se îndrepte spre Weimar.
— Aşa trebuie să fi arătat Rusia, pe vremea când mai aveau încă şerbi, a
zis Thomas, când o parte dintre soldaţii mai tineri, nişte băietani, acolo, au
început să-i privească, pe el şi Katia, pe cealaltă fereastră, fără să-şi
disimuleze curiozitatea câtuşi de puţin.
 — De asta i-au împuşcat pe toţi aristocraţii, i-a răspuns ea, în timp ce
Motschan le făcea soldaţilor un semn scurt din mână, să se dea la o parte
din calea maşinii.
Unul dintre ei s-a apropiat de el şi i-a vorbit pe un ton agresiv. Georges l-
a împuns în piept cu un deget, apoi s-a întors către Buick, s-a urcat la volan
şi a pornit motorul.
După ce parcurseseră o distanţă oarecare, iarăşi au fost opriţi de nişte
soldaţi, dar numai ca să fie înştiinţaţi că, la cinci minute de mers înainte,
urmau să fie întâmpinaţi oficial şi că, de acolo, aveau să fie însoţiţi de o
escortă până la destinaţia pe care şi-o aleseseră.
Lui Thomas i-a trecut prin minte că, dacă ei n-ar fi hotărât să călătorească
în Europa, Klaus poate că n-ar mai fi încercat să se sinucidă. Poate că
tocmai perspectiva sosirii părinţilor atât de aproape de el îi crease o
asemenea stare de disperare. Era convins că şi Katia se gândise deja la
ipoteza respectivă, poate chiar şi Erika, poate chiar şi ceilalţi copii ai lor. Nu
înţelegea nici el de ce-i trebuise atât de mult timp ca să întrevadă o
asemenea posibilitate.
Brusc, i-au ajuns la urechi ovaţii şi-a văzut mulţi oameni, inclusiv copii,
aliniaţi de-o parte şi de cealaltă a străzii, care făceau cu mâna spre maşina
lor.
La Weimar le fusese rezervat un etaj întreg al hotelului. Erau păziţi de
poliţişti în uniforme şi de câţiva bărbaţi voinici, în costume civile. Cu
ocazia celei dintâi mese de prânz, Thomas a fost aşezat lângă un general pe
nume Tiulpanov, care era comandantul Berlinului de Est101. Generalul
vorbea fluent limba germană. Pe chipul său, Thomas a văzut impregnată
istoria de o mie de ani a Rusiei. Deştept om, generalul, şi-a spus el, să
limiteze discuţia la literaturile rusă şi germană, vorbindu-i numai despre
Puşkin şi Goethe.
Cu cât mergeau mai departe în urmă cu literatura, cu atât era mai sigur
pentru amândoi, credea Thomas.
A vrut să-i pună o întrebare generalului despre celebrul copac de la
Buchenwald, copacul situat în locul pe unde-i plăcea lui Goethe să-şi facă
plimbările, pentru că se simţea inspirat de frumuseţea lui. Sub acel copac
scrisese Cântecul de noapte al rătăcitorului102. Era un simbol al
spiritualităţii germane, dar Thomas citise că pe unii deţinuţi din lagăr,
naziştii îi spânzuraseră chiar de crengile acelui copac.103
Dar mintea generalului cutreiera prin alte părţi, pentru moment. Zâmbind
brusc şi rotindu-şi privirile peste încăpere, a părut a emana un şarm uimitor,
ca de om care nu le dorea decât bucurie semenilor săi muritori. S-a ridicat
în picioare, şi toţi cei prezenţi au făcut linişte. Generalul a închis ochii şi-a
început să recite:
„Pentru ce crez venim a te-nvăţa,
tu nu ne critica necugetat;
caută răspunsurile-n sinea ta,
de vrei să le-nţelegi cu-adevărat.“
Când s-a oprit el, Thomas, fără să se mai ridice în picioare, a continuat,
făcându-şi doar vocea mai puternică:
„E vechi mesajul de când vremea-n ele:
că omul, socotindu-se minunea firii,
numai în fiinţa-i caut-a găsi modele,
după care să schimbe faţa omenirii.“104
Şi-au predat unul celuilalt ştafeta, până când s-a sfârşit poemul lui
Goethe. Aplauzele au fost de-a dreptul frenetice. Până şi ospătarii s-au
alăturat ovaţiilor, din câte a putut remarca Thomas.
În acea seară, după ce vorbise despre Goethe şi libertatea omenească,
Thomas nu era foarte sigur ce semnificaţie aveau acele aplauze şi urale
adresate lui. Pentru câteva momente, şi-a pus întrebarea dacă însemnau,
cumva, că publicul se bucura să vadă pe cineva din afară venit în Zona de
Est, ceea ce le-ar fi uşurat oamenilor, întrucâtva, sentimentul de izolare
inevitabilă. Sau te pomeneşti, şi-a spus în sinea lui, că fuseseră instruiţi să
aplaude? Până la urmă însă a fost cucerit şi el de forţa uralelor, de feţele
zâmbitoare, de cuvintele de laudă sforăitoare.
Mai târziu, la hotel, pe chipul Katiei şi al lui Motschan a citit că ei nu-i
împărtăşeau entuziasmul.
— Generalul acela, din două, una: ori ajunge să conducă lumea, ori va fi
rechemat şi împuşcat, a comentat Georges.
În ziua următoare, în timp ce Katia şi Motschan veneau cu Buickul după
maşina oficială în care se afla el, şi mulţimile ovaţionau încă o dată de pe
marginile străzilor, Thomas aproape c-a simţit plăcere imaginându-şi
reţinerile însoţitorilor săi în faţa unei asemenea călduri umane. Şi s-a gândit
că Georges şi Katia precis credeau despre el că era un prost să le facă semne
cu amândouă mâinile celor înşiraţi pe trotuare, şi pentru că acceptase oferta
de a se deplasa într-o maşină oficială pe acea porţiune a călătoriei.
Ştia foarte bine, cum ştiau şi ei, că între Weimar şi Buchenwald, acum,
nu mai era nici o diferenţă şi că generalul din ajun, aşa prietenos şi
culturalizat cum era, deţinea prizonieri – Alan Bird îl informase pe Thomas
despre asta – în acelaşi lagăr în care naziştii uciseseră atât de mulţi alţii. Dar
tot ei ştiau, la fel de bine, şi că visase Goethe la multe lucruri, dar nu-şi
imaginase niciodată un loc precum Buchenwald. Nici un poem de dragoste,
sau despre natură, sau despre om nu ar fi putut, în vecii vecilor, să scape
locul acela de blestemul care se pogorâse asupra lui.

98. Trimitere la ceea ce s-a numit „Operaţiunea Valkiria“, un complot menit să conducă la
asasinarea lui Hitler, organizat de un grup de ofiţeri şi politicieni, sub conducerea colonelului Claus
von Stauffenberg (1907−1944).
99. „Tovarăşii de drum“ erau, în regimurile comuniste, aceia pe care comuniştii şi-i luau aliaţi de
moment, pentru a realiza câte un scop de ordin politic, de exemplu, membrii altor partide, în afară de
cel comunist, sau simpatizanţii scopurilor comuniste, care totuşi nu se înregimentau politic şi puteau
fi abandonaţi, alungaţi sau lichidaţi, dacă un alt scop de moment impunea.
100. Oraşul Dachau, unde se afla un lagăr de concentrare pentru deţinuţi politici, e situat la circa
16 km nord-vest de München.
101. În anul 1949, când se întâmplă scenele de aici, nu exista încă un Zid al Berlinului, care a fost
construit abia în 1961. Capitala Germaniei fusese împărţită şi ea într-o parte de Est, sub control
sovietic, şi una de Vest, sub control american, britanic şi francez, ca şi restul ţării, numai că Berlinul
de Vest era o enclavă în mijlocul Germaniei de Est, aflată sub controlul ocupantului sovietic.
102. Wandrers Nachtlied (germ.), sub acest titlu au fost publicate două poeme de Goethe, unul în
1776, şi celălalt în 1780, adunate apoi în acelaşi volum de Opere din 1815.
103. E vorba de un stejar bătrân, situat în mijlocul unei păduri de fagi (semnificaţia cuvântului
Buchenwald în germană), de care se leagă mai multe legende, avându-l în centru pe Goethe. În 1937,
naziştii au defrişat pădurea de fagi, dar au lăsat stejarul în mijlocul lagărului de concentrare construit
pe colina Ettersberg, folosindu-l şi pentru torturarea deţinuţilor. Copacul a fost distrus de un
bombardament american şi refăcut din beton armat de autorităţile est-germane.
104. Variantele româneşti ale celor două strofe din poemul goethean aparţin şi folosesc numai
traducerii de faţă.
 Capitolul 18
Los Angeles, 1950

În birourile de la FBI se găseau dosare despre Thomas şi fratele lui,

despre fiica lui Erika, şi fiul său Klaus. Acele dosare, pline de suspiciuni, de
zvonuri, de insinuări, aveau să constituie mărturia trecerii lor, a tuturor, prin
America. Poate să fi existat şi vreun dosar despre Golo, dacă, eventual,
cititul prea multor cărţi putea fi considerat antiamerican. Sau chiar şi despre
Monika, dacă ţipatul în gura mare, în faţa camerei de lucru a unui scriitor,
nu cumva putea fi luat drept o infracţiune federală serioasă.105
În Europa, credea Thomas, nu era nevoie de dosare; acolo existau
amintiri. Se ţinea minte poziţia pe care o adoptase Heinrich în timpul
Primului Război Mondial şi al Revoluţiei de la München, şi ce discursuri
ţinuse, ce articole scrisese, în care căuta să împiedice ascensiunea la putere
a lui Hitler, cum lucrase el pentru susţinerea cauzelor stângii în exil.
În scurta lui şedere în Germania de Est, îşi notase lucruri pe care i le-ar fi
putut povesti lui Heinrich la întoarcere, de pildă sentimentul pe care-l
avusese că mulţimile care fluturau steaguri pe străzi fuseseră aduse acolo
sub constrângere. Numai că Heinrich nu voia să audă nimic despre călătoria
fratelui său în Germania. Dacă Thomas aducea vorba despre ea câtuşi de
puţin, Heinrich schimba subiectul.
Est-germanii i-au decernat lui Heinrich Premiul Naţional German pentru
Artă şi Literatură şi, o dată în plus, l-au invitat să locuiască în Berlinul de
Est. I s-ar fi dat o secretară, un şofer şi un apartament confortabil, pe lângă
o stipendiere generoasă. Cărţile lui se vindeau deja foarte bine în statul nou-
apărut.
În America, în schimb, cărţile lui Heinrich nu se mai tipăreau. El însuşi
era cunoscut, cât de cât, numai ca fiind autorul romanului după care se
făcuse filmul Îngerul albastru – şi, da, fratele lui Thomas Mann. În noul său
apartament, nu avea o sufragerie, ci un colţ de mâncat. Heinrich aducea
mereu vorba despre acel ungher, ca fiind un semn de cât de rău îi mergeau
lucrurile. Cu toate vederile lui de stânga, era, mai mult ca niciodată, fiul
senatorului de la Lübeck.
Heinrich a decis că avea să accepte invitaţia de a se muta în Germania de
Est, şi să părăsească pentru totdeauna California, subliniindu-i mereu lui
Thomas că nici n-ar fi avut prea mult bagaj, de vreme ce Nelly amanetase
multe dintre obiectele pe care le avuseseră, iar el nu-şi mai bătuse capul să
le recupereze, după moartea ei.
În zilele acelea de iarnă târzie, în timp ce-şi planifica plecarea, Heinrich
vorbea despre posibilitatea de a scrie o piesă de teatru despre Frederick cel
Mare, dar apoi se arăta îngrijorat că risca să fie prea mult pentru el, care nu
mai avea mult până împlinea optzeci de ani. Şi-a recăpătat o parte din
vechiul entuziasm totuşi, recitind autori care-i plăcuseră cel mai mult –
Flaubert, Stendhal, Goethe, Fontane. Când îi vorbea lui Thomas despre
scene din cărţile acelor scriitori, părea să fie la fel de entuziast ca pe vremea
când erau amândoi tineri şi stăteau la Palestrina.
— Poţi să le ceri comuniştilor ălora să mi le pregătească pe Effi Briest şi
Emma Bovary, pentru când ajung înapoi la Berlin? l-a întrebat pe Thomas.
Voi avea nevoie de-o companie serioasă.
Mimi murise la Praga, la câţiva ani de la război. Nu-şi mai revenise
niciodată după încarcerarea de la Terezin. Heinrich, uneori, povestea despre
anii în care fusese fericit cu ea şi cum credea el c-o abandonase, venind în
America. De fiecare dată, Katia se pricepea să mai disipeze din mâhnirea
care-i cuprindea spiritul lui Heinrich, întrebându-l ceva despre Nelly.
Numai când auzea pomenit numele ei, se lăsa cuprins la loc de o brumă de
însufleţire.
Se mai însufleţea şi când era pomenit fratele lui cel mai mic Viktor, care
murise cu un an înainte. Soţia lui Viktor fusese o nazistă de nivel mărunt,
iar el urmase linia partidului. Heinrich nu-şi putea stăpâni dispreţul.
— Asta dovedeşte ceva ce-am ştiut de când sunt eu, zicea. Unde e multă
strălucire, este şi un idiot. Când ai doi scriitori ca noi, şi două surori
splendide, amândouă pline de vitalitate, nu se poate să nu fie şi-un biet
neica-nimeni, care să ia de nevastă o nazistă.
 Ca de obicei, Heinrich era bine îmbrăcat, ori de câte ori venea în vizită la
Thomas şi la Katia. Se mişca mai încet ca de obicei, şi de multe ori devenea
tăcut, lăsându-şi capul în jos, ca şi cum ar fi aţipit, dar apoi trântea câte un
comentariu sucit sau abil.
— Am, aşa, un sentiment, zicea, că nu oricine se duce înapoi în
Germania va fi atât de binevenit, pe cât ne închipuim noi. Cu toţii vom trăi
greu acolo. Toţi cred că noi ne bronzam la soare, în timp ce ei stăteau sub
ploaia de bombe. O să le placă mai mult de noi după ce murim – şi-a
deschis ochii, s-a uitat la Thomas şi i-a zâmbit.
Cu toată sărăcia lui şi cu toate că avea nevoie de susţinere financiară,
Heinrich nu-şi pierduse câtuşi de puţin capacitatea de a fi arogant. Insista pe
importanţa propriei opere şi pe valoarea cauzelor pe care le îmbrăţişase.
Vorbea de parcă opiniile lui ar fi fost dincolo de orice controversă. Părea să-
i facă plăcere să citeze din scrisorile pe care le primise de la Klaus Mann
de-a lungul anilor, subliniind mereu cât de mult îi lipsea nepotul şi ce figură
neclintită fusese acela, în lupta pentru democraţie. Oricât de binevoitor ar fi
încercat să interpreteze Thomas asemenea lucruri, tot îi sunau a reproşuri.
În casa lui de la Santa Monica, în seara dinainte să moară, Heinrich
ascultase muzica unei opere de Puccini. Hemoragia cerebrală pe care o
suferise în somn le-a spus tuturor că se culcase şi nu se mai trezise.
Heinrich a fost înmormântat lângă Nelly, în cimitirul din Santa Monica,
în prezenţa unui grup nu foarte mare de rude şi prieteni. Un cvartet de
coarde a interpretat mişcarea lentă din cvartetul în sol minor al lui Debussy.
În timp ce se îndepărtau de cimitir, lui Thomas, căruia încă îi mai răsuna
muzica în urechi, i-a trecut prin minte că, de-acum, rămăsese ultimul – toţi
ceilalţi patru fraţi şi surori ai lui se duseseră. Odată cu moartea lui Heinrich,
nu-i mai rămâneau decât nişte fantome, cu care să se compare.
Timp de mulţi ani, acum înţelegea, trăise într-un fel de stranie opoziţie
faţă de Klaus şi Heinrich. Klaus fusese nehotărât şi nu ştiuse unde ar fi vrut
să trăiască; Thomas, în schimb, rămăsese la Pacific Palisades. În timp ce
Heinrich se luptase cu sărăcia, Thomas câştigase bani întruna. În timp ce ei
doi avuseseră opinii puternice, el ezitase, din punct de vedere politic. Ei
fuseseră aprigi; el, circumspect. Dar acum că dispăruseră amândoi, nu mai
avea cu cine să se contrazică, poate doar cu Erika. Dar pe ea o găsea în aşa
hal de irascibilă, că nici nu merita s-o aducă în situaţia de a-şi exprima
dezacordul faţă de el.
Când îşi făcea plimbările de după-masă cu Katia, de-a lungul plajelor de
la Santa Monica, era în continuare conştient de prezenţa unor tineri în
costume de baie mulate. În schimb, nu mai trebuia să se prefacă obosit, ca
să se poată opri şi să-l studieze atent pe careva dintre ei, ci se oprea, fiindcă
obosea cu adevărat. Chiar şi aşa, păstra în minte imaginile lor, când ajungea
înapoi acasă, şi le învârtea pe toate părţile în minte, la căderea nopţii. A
rămas fascinat când a descoperit Katia, printre hârtiile rămase de la
Heinrich, multe foi cu desene făcute chiar de el, ale unor femei goale, grase,
la fel cu cele pe care le găsise Thomas însuşi la Palestrina, cu mai bine de
jumătate de secol în urmă, când scormonise pe ascuns printre hârtiile de pe
biroul fratelui său.
Îi venea mai uşor să se concentreze la scrierea unor eseuri, decât a unui
roman, sau chiar a unor povestiri; scria câteva paragrafe pe zi şi citea, ca să-
şi împrospăteze memoria. Dar ştia că trebuia să găsească – şi anume, curând
– un subiect de roman, care să-l atragă suficient de mult, încât să simtă
nevoia de a se trezi dimineaţa.
După vizita la Weimar, începuseră să-i sosească petiţii de la cetăţeni din
Germania de Est, care-i cereau să intervină în favoarea lor pe lângă
autorităţi. De regulă, îi redirecţiona scrisorile respective scriitorului
Johannes R. Becher, care făcea parte din guvernarea est-germană şi pe care-
l cunoscuse în anii 1920. Îşi punea întrebarea ce-ar fi făcut Heinrich, dacă ar
mai fi trăit şi-ar fi ajuns pe statul de plăţi al acelei guvernări din Germania
de Est. Îi plăcea să creadă că poziţia lipsită de compromisuri a fratelui său
ar fi rămas aceeaşi, chiar şi în ţara lui de refugiu.
Când o revistă anticomunistă a publicat un articol intitulat „Eclipsa
morală a lui Thomas Mann“, în care-l făcea „tovarăşul de drum numărul
unu al Americii“, Agnes Meyer i-a atras atenţia în legătură cu apariţia
respectivă.
— Nouă tuturor, care vă suntem asociaţi, ni s-a cerut să vă luăm apărarea,
i-a spus Agnes.
— Nu sunt un tovarăş de drum. Nu sprijin comunismul.
— Nu e suficient să spuneţi asta. Nu mai e vremea jumătăţilor de măsură,
în America. Suntem într-un alt război, de astă-dată, împotriva
comunismului.
— Sunt împotriva comunismului.
— De-asta v-aţi dus în Germania de Est şi v-aţi lăsat ridicat în slăvi
acolo?
Când un hotel din Beverly Hills l-a numit comunist şi-a refuzat să
găzduiască un eveniment la care el ar fi putut lua cuvântul, Thomas n-a
putut să dea vina pe Heinrich sau pe Klaus, că-i mânjeau reputaţia de om
neclintit în raţionalitatea lui. Nici n-a putut să dea vina pe Brecht, care
locuia în Berlinul de Est. S-a gândit c-ar fi fost sub demnitatea lui să le scrie
acelor gazete ca să le anunţe că nu era comunist. Mult mai tulburătoare i s-a
părut conştientizarea faptului că nu numai autoritatea lui morală, dar şi
statutul de mare om i se dizolvaseră în America.
Pe de altă parte, asta-i conferea libertate. Dacă Heinrich şi Klaus ar mai fi
trăit, ei sigur ar fi condamnat infantilismul care se răspândise ca focul de
brusă în tot ce însemna viaţă americană. Acum însă putea face asta el însuşi,
devenind cu atât mai brav, cu cât atacurile împotriva lui se făceau mai
stridente, luând parte la un dineu aniversar în onoarea lui W.E.B. Du
Bois106, de exemplu, şi, ulterior, alăturându-se unui apel în favoarea
cuplului Rosenberg107. Putea chiar să-l felicite pe Johannes R. Becher, dacă
voia, de ziua lui de naştere, motiv pentru care, după ce a fost denunţat în
Camera Reprezentanţilor, i s-a transmis şi că rareori ingraţii mai sunt
invitaţi la masă.
Katia insista că ea una ştia mereu, după cât de ascuţit suna telefonul, când
ar fi dat de Agnes Meyer la celălalt capăt al firului. Dacă i se părea că ea era
la telefon, o punea pe Erika să răspundă. Erika începea să imite vocea
groasă a tatălui ei, lăsând-o pe doamna Meyer să se plângă la nesfârşit
despre cutare atitudine politică, pe care Thomas fie o adoptase, fie n-o
adoptase, după care, pufnind în râs, îi spunea că vorbise până atunci, de
fapt, cu Erika Mann, pe care Agnes Meyer o dispreţuia fără ascunzişuri.
Ultima dată, când Erika îi făcuse aceeaşi figură, Agnes o întrebase:
— De ce nu te duci dumneata înapoi în Germania?
În aceeaşi seară, Erika pusese în scenă un monolog mai mult decât
vulgar, imitând-o la voce pe Agnes Meyer, amestecându-i, fostei jurnaliste,
vederile politice cu fanteziile sexuale şi subliniind cât de mult şi-ar fi dorit
Agnes ca Magicianul s-o ţină în braţe şi să-i ofere satisfacţie cu bagheta lui
magică.
Dar ideea întoarcerii în Germania trebuia tratată cu seriozitate. Când au
venit iar unii de la FBI s-o ia la întrebări, Erika şi-a pierdut răbdarea în faţa
lor.
— Da, le-am spus că sunt lesbiană. Bineînţeles că sunt lesbiană! Ce
credeau ei că sunt? Şi regina Victoria era lesbiană – le-am comunicat eu. Şi
Eleanor Roosevelt e lesbiană, şi la fel sunt şi Mae West, şi Doris Day. M-au
ascultat calmi, până când am pomenit-o pe Doris Day, la care unul dintre ei
mi-a spus: „Ştiţi ce, doamnă? Eu cred că domnişoara Day este o americancă
foarte normală“, şi eu am început să râd aşa de tare, că tot ăla cu Doris Day
cea normală s-a ridicat şi-a plecat să-mi aducă un pahar cu apă. Cât a lipsit
el, celălalt, colegul lui, mi-a spus că nu aveau de gând să-mi dea
recomandare pentru cetăţenia americană şi că, dacă părăsesc ţara, s-ar putea
să nu mai fiu primită înapoi.
Cu un an în urmă, Thomas poate c-ar fi avut grijă să nu-i alimenteze
furia, dar acum, pentru prima oară în viaţă, nu mai avea nimic de pierdut.
Îmbătrânise şi nu mai avea pe cine să impresioneze, nu mai avea cu cine să
concureze. I-a scris o scrisoare unui prieten care se întorsese în Germania,
în care afirma că nu-şi dorea câtuşi de puţin să-şi lase oasele prin pământul
fără suflet al Americii, căreia nu-i datora nimic şi care nu ştia nimic despre
el – şi nu l-a deranjat să vadă că scrisoarea lui fusese arătată unui ziar
german. Acela era purul adevăr. A zâmbit, în sinea lui, la ideea că-i
trebuiseră şapte decenii şi jumătate pe lume, ca să poată şi el, în sfârşit, să
spună ce credea cu adevărat.
Dar la fel de adevărat era şi că nu se mai simţea binevenit în America şi
că nu exista nici o cauză îmbrăţişată de America pe care el să simtă nevoia
s-o susţină. Faptul că vorbea sus şi tare despre felul paranoic în care
America se întorcea spre sine poate că-l făcea să se simtă moralmente
îndreptăţit, dar era o poză, la fel ca oricare alta pe care o adoptase de-a
lungul vieţii. S-a întrebat dacă vorbitul fără perdea îi făcuse vreodată, pe
Klaus ori pe Heinrich, să se trezească în toiul nopţii cu sentimentul
imposturii, al celui care avea să fie dat curând în vileag, aşa cum păţea el?
 Explorase foarte bine această idee a duplicitarului, aşa i se părea, într-o
povestire intitulată Felix Krull, pe care o scrisese cu patruzeci de ani în
urmă. Căutând acum o nouă temă, gândurile i-au zburat înapoi în timp, la
figura lui Krull din acea schiţă, care era un escroc, un şarlatan, un individ cu
o dispoziţie cât extravagantă, cât licenţioasă.
Dacă i s-ar fi oferit posibilitatea de a spune ceva, la sfârşitul vieţii, despre
ce însemna spiritul omenesc, i-ar fi plăcut să spună ceva comic – cel puţin,
aşa credea; să formuleze dramatic ideea că nici un om nu poate fi de
încredere, că-şi poate schimba povestea după cum bate vântul, că viaţa lui
nu e nimic altceva decât un efort continuu, deopotrivă enervant şi amuzant,
de a părea plauzibil. Şi că în asta constau, după el, şi geniul propriu-zis al
umanităţii, şi tot ce ţinea de patosul ei.
S-a decis că Thomas, Katia şi Erika urmau să părăsească America şi să se
stabilească, o dată în plus, în Elveţia.
Într-o vreme, îşi dădea seama Thomas, o asemenea decizie ar fi apărut pe
primele pagini ale ziarelor din America şi un roi de ziarişti s-ar fi înghesuit
la uşa lui pentru ca el s-o poată face pe pontiful în privinţa motivelor. Poate
c-ar fi apărut chiar apeluri să rămână, sau articole care ar fi subliniat
contribuţia lui la efortul de război. Odată, de mult, deţinuse o forţă la fel cu
cea de gravitaţie. Poziţia lui de prim-plan durase un deceniu, apoi se uzase.
Candelabrele care veniseră de la Lübeck la München, de acolo în Elveţia,
pe urmă la Princeton, apoi în California urmau să fie băgate iar, acum, într-
o ladă şi trimise cu vaporul în Elveţia. Katia îi scrisese lui Georges
Motschan, ca să-l anunţe că erau în căutarea unei case pe lângă Zürich, de
preferinţă cu vedere spre lac.
Erika s-a simţit uşurată la vestea hotărârii părinţilor ei de a pleca, şi nici
nu s-a obosit să răspundă când mama ei a sugerat că faptul că ea nu fusese
în stare să le dea satisfacţie celor de la FBI ar fi putut sta la baza celei mai
recente răsturnări de situaţie.
— Pentru tine facem asta, i-a spus Katia Erikăi. Dar nu văd nici urmă de
recunoştinţă la tine.
— Bine, staţi aici, atunci, i-a răspuns Erika, dar ăia de la FBI o să vină şi
după voi. Să vă pună întrebări despre căsnicia voastră, cum şi mie mi-au
pus.
 — Nu eu m-am căsătorit cu Auden, a zis Katia, şi s-a uitat la Thomas,
fără să aibă vreo temere, aşa s-ar fi zis, că o asemenea discuţie ar fi putut
conduce la cine ştie ce.
— Ar fi minunat să te avem lângă noi în Elveţia, s-a pronunţat el.
De vreme ce şi Golo hotărâse că voia să plece din America, numai
Elisabeth şi Michael ar fi urmat să rămână în ţara de adopţie. Când i-a scris
mama ei, ca s-o anunţe de ce planuri îşi făcuseră ea şi Thomas, Elisabeth i-a
răspuns că voia să le facă părinţilor o ultimă vizită, cu fetele ei cu tot, la
Pacific Palisades.
La finalul cinei, în prima seară de când venise, Elisabeth le-a spus că
Borgese era în Italia, pentru că nu mai avea mult de trăit. Curând, urmau să
plece şi ele, toate trei, ca să fie cu el. Spunea, Borgese, că nu voia să moară
în America.
— Şi tu ce-ai să faci? a întrebat-o Katia, după ce s-au dus fetiţele la
culcare.
— O să-mi trăiesc viaţa, i-a răspuns Elisabeth. Aşa zice Borgese. Dar nu
ştiu cum o să trăiesc.
— Ai de gând să rămâi la Chicago? a vrut să ştie Thomas.
— Poate că rămân în Italia. Fetele sunt americance, dar sunt şi italience.
— Şi-acolo, ce-ai să faci? a întrebat-o iar Katia.
— Efectiv, nu-mi imaginez viaţa fără Borgese. Sunt şocată. Suntem
şocate, şi eu, şi fetele. Diagnosticul e foarte clar. El a fost foarte brav. Nu
sunt convinsă c-am să fiu la fel de bravă şi eu, când va trebui să le cresc pe
fete fără el.
Katia s-a dus la ea şi-a luat-o în braţe. Până şi Erika părea să aibă lacrimi
în ochi.
— Şi cu telefoanele noastre, cum rămâne? a vrut iar să ştie Thomas.
— N-aş fi putut sub nici o formă să termin săptămânile fără ele, i-a
răspuns fiica lui, zâmbind. Va trebui să continue. Cine altcineva să te ţină la
curent cu mânăriile soră-mii? Şi s-a uitat la Erika, provocând-o să
comenteze ceva.
Casa şi grădina i se păreau mai frumoase acum, de când ştia că urma să
renunţe la ele. Când el şi Katia le-au condus, pe Elisabeth şi pe fetele ei, la
Gara Centrală, Thomas şi-a dat seama că fiecare detaliu din acea gară, de la
toate panourile cu inscripţii la bunurile de vânzare din vitrinele
magazinelor, la felul relaxat de-a fi al personalului şi până la valurile de
căldură care-i întâmpinau la ieşire, când se îndreptau către maşină – totul
avea să devină un trecut imposibil de recuperat.
De câteva ori, s-a simţit înclinat să le propună Erikăi şi lui Golo să se
întoarcă ei în Europa şi să-şi vadă acolo de vieţile lor, în timp ce Katia şi el
ar fi rămas până la sfârşit sub cerul acela senin şi albastru, lângă arborele lor
de rodii, care acum înflorea şi dădea rod.
Trecea dintr-o cameră într-alta, până când scara lui privată ajunsese o
scară fantomatică, şi camera lui de lucru – o încăpere unde lucrase o
fantomă. Iar Doctor Faustus devenise un text care avea să bântuie pe vecie
casa respectivă, indiferent cine ar fi locuit în ea. Ecourile muzicii care se
făcuse auzită în salonul inundat de soare aveau să se transforme din ce în ce
mai mult în tăcere pură, cu fiecare an care se apropia de sfârşitul vremurilor.
Nu conta că el avea să-şi amintească de acele încăperi, de pajişte, de
unicul palmier înalt din spatele casei, de tufa de hortensie americană de la
intrarea pe aleea pentru maşini. De văzut cu ochii lui, nu le-ar mai fi văzut
niciodată. Căldura sufocantă a verilor, sau apusurile de soare dramatice, sau
dimineţile cu lumină orbitoare ar fi fost văzute, în viitor, de alţii, dar nu de
el. Pierduse şi Lübeckul, şi Münchenul, iar acum avea să piardă şi locul
acesta, Palisadele Pacificului. Venise acolo numai pentru că naziştii îl
forţaseră să plece din Germania lui, dar atmosfera nu era pângărită din acest
motiv, după cum nu era pângărită nici de ospitalitatea deficitară americană
care-l împingea să plece de astă-dată.
Pentru Thomas, Elveţia supravieţuia datorită unui mit al înaltei moralităţi
protestante, chiar dacă le păstra banii în siguranţă unor ticăloşi. La fel cum
băncile ei stăteau cu porţile deschise larg pentru cei avuţi, la fel frontierele
ei stăteau închise, de regulă, pentru cei nevoiaşi. Era o ţară de munţi şi
lacuri, cu câteva oraşe mari şi o puzderie de sate ca din cărţile de poveşti,
dar asta nu era nici pe departe suficient pentru a-i garanta seriozitatea.
Cetăţenii ei, credea Thomas, îşi petreceau timpul, în cea mai mare parte, cu
păstrarea curăţeniei. Făceau asta cu atâta zel, încât furia lor în materie de
igienă se întindea şi dincolo de propriile persoane, la munţii şi lacurile lor,
la vagoanele de tren şi camerele lor de hotel, la ciocolata şi brânzeturile lor,
ba chiar şi la bancnote.
A recunoscut, în faţa Katiei, că era o plăcere pură, pentru el, să
contemple o ţară ca Elveţia. Noua etapă de pe drumul exilului lor avea să
devină locul ideal, era convins, în care să scrie un roman despre un om pe
care nu se putea pune bază şi care nu trăia decât ca să mai apuce ziua
următoare, după fiecare escapadă, la fel ca Elveţia însăşi. Aşa cum n-ar fi
putut scrie Doctor Faustus decât în America, o ţară pentru care târgul
faustian cu diavolul nu se număra printre miturile fondatoare, acum avea să-
l creeze pe Felix Krull în Elveţia, o ţară în care se ţineau predici, cu
multiple referinţe la Calvin şi Zwingli, tocmai împotriva unor şarlatani şi
pungaşi ca Felix Krull.
Când au ajuns în holul hotelului de la marginea Zürichului, Dolder Grand
Hotel, după ce se despărţiseră de Golo, care se ducea la München, l-au găsit
pe Georges Motschan aşteptându-i, o dată în plus. Adunase tot personalul
hotelului, administratorul făcând un pas înainte, ca să-i întâmpine pe
Thomas, Katia şi Erika.
În timp ce li se oferea ceaiul după moda englezească, Thomas a văzut că
soţia şi fiica lui vorbeau în şoaptă cu Motschan, până când Erika s-a pus pe
chicotit.
— Şi, deci, a plecat? Nu mai este aici?
— Am întrebat, a zis Motschan. Am telefonat acum o săptămână, şi azi
m-am interesat din nou.
— A dat bir cu fugiţii, a comentat Katia.
— Ce tot vorbiţi acolo? a vrut să ştie Thomas.
— Despre Franzl Westermeier, a zis Erika, şi brusc a redevenit serioasă.
— Nu mai este aici, a zis Motschan.
Thomas şi-ar fi dorit ca ei trei să fi încetat să-l mai studieze. Nu ştia ce să
le spună. Şi nici n-ar fi putut să le spună că se tot gândise la Franzl, în
ultimii doi ani, şi reuşise, cum-necum, să intercepteze scrisorile pe care le
primise de la el, când şi când. Ştia că Franzl era la Geneva. Îi scrisese lui
Franzl că, de vreme ce se întorcea la hotelul unde făcuseră cunoştinţă, el,
acum, se gândea la Franzl mai mult ca de obicei.
— Foarte amabil a fost, a zis Thomas. O să ne lipsească în această
călătorie.
 După care a încercat să schimbe subiectul. Numai că, în zilele următoare,
i-au revenit în minte primele lui întâlniri cu Franzl.
Îl zărise pe Franzl, prima dată, când ospătarul traversa holul, ducând o
tavă. Trecând pe dinaintea lui, se uitase la Thomas cu o privire şarmant-
relaxată. Mai târziu, când Thomas îşi lua ceaiul de după-masă, îi ceruse un
autograf. Era bine făcut, cu părul şaten şi ondulat, cu ochii blânzi şi albaştri,
cu nişte dinţi de un alb impecabil. După ce-şi iscălise numele, Thomas îşi
lăsase mâna să adaste câteva secunde pe mâna ospătarului, căruia gestul
păruse a-i face plăcere.
A doua zi, când îl întâlnise iar în holul hotelului, Thomas îl oprise şi-l
întrebase cum îl chema. Ospătarul se prezentase drept Franzl Westermeier,
de felul său din Tegernsee, de lângă München.
„Ştiam că sunteţi bavarez“, îi spusese Thomas, şi-l întrebase dacă avea de
gând să rămână în Elveţia.
Ospătarul avea un zâmbet dulce, combinat cu o privire directă. Devenise
brusc serios, informându-l pe Thomas că i-ar fi plăcut să se mute în
America de Sud, numai că, până atunci, plănuia să-şi găsească o slujbă la
Geneva. Când îşi făcuse apariţia Erika, Thomas înclinase din cap către
ospătar, care-şi văzuse de drumul dinainte.
„Nu poţi să cochetezi cu un ospătar în holul unui hotel, sub ochii unei
lumi întregi“, îi spusese fiica lui.
„Abia dacă am vorbit cu el“, se dezvinovăţise Thomas.
„Precis că nu numai eu sunt de altă părere.“
Mai târziu, când venise la el în cameră, Katia îl întrebase dacă avea ceva
să-i povestească. Thomas îi răspunsese că nu avea nimic, de fapt, doar că
remarcase un ospătar, care-i reamintise de vechea Bavarie.
„Da, l-am văzut şi eu. Georges a văzut că nu arătai prea bine, când am
sosit şi noi. Dar acum pari să te prezinţi mult mai bine.“
În acea seară, când cinaseră împreună cu Motschan, Thomas nu-l mai
văzuse pe Franzl. Încercase măcar să-şi imagineze ce-ar fi putut face
ospătarul în seara lui liberă, cu ce haine s-ar fi îmbrăcat, în ce companie şi-
ar fi petrecut-o.
La următoarea lor întâlnire, ştiuse că-l reţinea prea mult pe ospătar, după
ce-l abordase brusc, în timp ce tânărul traversa holul. Erika nu era de faţă,
să vadă, nici Katia nu era, dar alţi membri ai personalului, instruiţi de
Motschan să stea cu ochii pe celebrul scriitor, precis că observaseră. În
aceeaşi după-amiază, intrând în ascensor, se simţise lezat, când Franzl, care
era deja înăuntru, înclinase brusc din cap către el, după care nu-l mai băgase
în seamă.
Thomas îşi pusese întrebarea dacă avea vreun rost să cheme serviciul în
cameră, cu speranţa că Franzl ar fi fost cel care să-i livreze comanda.
Sunase după ceai totuşi, dar un alt ospătar i-l adusese. Încercase, chiar şi
aşa, să fie politicos cu acela, dar îi fusese greu să nu se simtă nefericit că nu
era Franzl.
În fiecare dimineaţă se trezise având erecţie.
La capătul cel mai îndepărtat al grădinii hotelului, era un loc adumbrit, cu
o singură masă şi câteva scaune. Katia şi el ceruseră de multe ori să le fie
servit prânzul acolo. În ziua dinaintea plecării, ea propusese ca el să
mănânce acolo de unul singur, insistând că-şi luase o programare la o
croitoreasă, şi Erika o alta, la un dentist.
Cum stătea la masa din colţul acela, numai ciripitul ascuţit al păsărilor îi
tulbura liniştea. Îi străfulgerase prin minte c-ar fi fost un moment numai bun
să fie găsit cu capul căzut în piept. Zâmbise chiar, dându-şi seama că era
perfect îmbrăcat pentru aşa ceva, în costumul cel mai bun şi încălţat cu
pantofii cei mai noi, c-ar fi arătat distins, dacă ar fi trebuit să fie luat de
acolo pe o targă.
Îşi închisese ochii preţ de-o clipă, dar îi deschisese apoi, fiindcă auzise
nişte paşi apropiindu-se. Văzând că era Franzl, care-i aducea un meniu şi
arbora zâmbetul său cel mai radios, înţelesese dintr-odată ce făcuseră Katia
şi Erika. Probabil că Georges Motschan intervenise. Se întrebase pe cine
mai plătise şi sperase că ospătarul care se afla în faţa lui beneficiase din plin
de generozitatea lui Motschan.
„Mi-a lipsit prezenţa dumitale“, îi spusese lui Franzl, menţinându-şi
vocea coborâtă şi sperând ca tandreţea din ea să se lase resimţită. Apoi
adăugase: „Aş vrea să păstrez legătura cu dumneata“.
„Asta m-ar face fericit“, îi răspunsese ospătarul. „Sper că nu vă simţiţi
obligat.“
„Vreau să spun că partea cea mai bună a şederii mele aici ai fost
dumneata.“
„Şi dumneavoastră aţi fost un oaspete mai mult decât binevenit.“
Pentru o clipă, li se întâlniseră privirile, şi ale unuia, şi ale celuilalt pline
de tandreţe.
„Sunt convins că vă e foame“, îi spusese Franzl, înroşindu-se la faţă.
„Avem astăzi nişte paste minunate. Sunt făcute chiar aici, în hotel, de un
maestru-bucătar italian. Şi un vin alb, un Riesling special de pe Domeniul
Weinbach. Soţia dumneavoastră mi-a spus că vă place. Şi, eventual, o supă
rece la început?“
„E foarte bine, orice-mi recomanzi dumneata“, îi spusese Thomas.
În următoarele două ceasuri, ospătarul venise şi plecase, zăbovind câte
puţin de fiecare dată, vorbindu-i lui Thomas despre părinţii lui şi
înfiorându-se tot numai la gândul iernii din Alpii Bavarezi.
„Îmi lipseşte schiatul“, zisese. „Dar nu-mi lipseşte frigul. Poate fi foarte
frig şi aici, dar nu chiar cum poate fi acasă.“
Thomas îi povestise despre California.
„Mi-ar plăcea foarte mult să văd marea“, zisese Franzl. „Şi să mă plimb
pe-o plajă. Poate c-am să văd şi eu California, într-o bună zi.“
În momentul acela, Thomas fusese cuprins de o tristeţe bruscă, la gândul
că urma să părăsească hotelul curând.
„Mai doriţi ceva, domnule?“
Thomas îşi ridicase privirile spre el. Deşi întrebarea sunase ca şi cum ar
fi fost pusă cu toată nevinovăţia, sigur că Franzl bănuise câte ceva din ce
simţea el. Ezitase, nu pentru că s-ar fi gândit, fie şi pentru o clipă, că s-ar fi
putut retrage împreună în camera lui, ci fiindcă ştia că asta era tot ce putea
obţine, acea scurtă pasă de intimitate mimată.
Era un om bătrân, servit la masă. Zile întregi avea să-şi repete în minte
cum arătase trupul lui Franzl, când s-ar fi întors cu spatele la el,
imaginându-şi pielea netedă şi albă a spinării lui musculoase, fesele
cărnoase, coapsele zdravene şi arcuite.
„Nu mai vreau nimic, dar îţi rămân recunoscător pentru toată grija
dumitale faţă de mine“, îi răspunsese, având grijă ca tonul să-i fie de un
formalism elaborat.
„Trebuie neapărat să vă amintiţi că sunt la dispoziţia dumneavoastră“, îi
spusese Franzl, făcând ecou tonului pe care-i vorbise Thomas.
Pe urmă, se înclinase şi plecase din colţul acela retras, Thomas
urmărindu-l cu privirile în lumina franjurată a după-amiezii. Avea să mai
rămână acolo măcar o vreme, se gândise, ştiind că tocmai jucase un rol într-
o scenă care putea foarte bine să nu se mai repete cât ar mai fi trăit el.
Acum, doi ani mai târziu, îşi consuma energia mai mult ca să-şi
amintească de acea întâlnire, decât să lucreze la romanul despre şarlatanul
de Felix Krull. Încă mai savura fiecare moment al ei, încercând să
reconstruiască acea conexiune care se stabilise între ei, chiar şi pentru scurt
timp. Era de-a dreptul magic, se gândea, faptul că un bărbat de vârsta lui
mai putea resimţi dorinţe atât de năvalnice. A răsfoit iar paginile jurnalului
său şi-a citit o notaţie de la vizita precedentă: „La prânz, fermecătorul se
afla prin preajmă din când în când. I-am dat 5 franci, pentru că ieri a servit
atât de frumos. De nedescris şarmul zâmbetului din ochii lui, când
mulţumeşte. Gâtul cam gros. K. prietenoasă cu el, de dragul meu.“
S-a gândit că urma să aibă prea puţine ocazii, în viitor, pentru notaţii de
felul acesta în jurnal. Dimineţile avea să şi le petreacă, aşa cum făcuse timp
de mai bine de o jumătate de secol, scriind la romanul său, cu Franzl
undeva departe. Amintirile despre el începuseră deja să i se înceţoşeze,
chiar dacă evocarea felului său de a traversa holul hotelului, graţia lui,
zâmbetul lui, încă îi mai provocau plăcere lui Thomas.
De cum a văzut casa pe care le-o găsise Motschan la Kilchberg, înspre
sud faţă de Zürich, a ştiut că era şi ultima locuinţă pentru el. Dacă şi-o
achiziţionau, rătăcirile lui s-ar fi terminat. Îl îngrijora, de ceva timp, unde ar
fi trăit Katia după moartea lui. Acum însă problema era ca şi rezolvată.
Casa din faţa lor avea ceva solid şi nobil. Era mai sus de şosea, cu vederi
către munţi, peste un lac.
În acea nouă casă a lor, obişnuinţele erau aceleaşi dintotdeauna. Îi părea
rău că se gândise la Elveţia nu foarte frumos, fiindcă îi făceau plăcere, de
fapt, sentimentul de ordine şi civilitate din sat, şi felul în care se schimba
lumina peste suprafaţa lacului, şi senzaţia că amurgul se acumula şi parcă
plutea uşor către ei de dincolo de munţi.
Ajunsese chiar să-i placă protagonistul său, Felix Krull, tot aşa cum îi
plăcuseră, mai demult, şi Adrian Leverkühn, şi Tony Buddenbrook, şi
tânărul Hanno. Deşi cititorii vedeau, poate, în Hanno un autoportret şi
elementele comune dintre autor şi compozitorul din Doctor Faustus, nimeni
n-ar fi bănuit cât de apropiat se simţea Thomas de Felix Krull. Farsele
complicate pe care le juca lumii personajul său nu erau numai luate din
romane despre pungaşi, erau feluri în care Thomas îşi punea la lucru
experienţele şi auto-scornelile proprii şi le transforma în glume. Krull era
descurcăreţul, era cel care scăpa nepedepsit, cel ce se aţinea pe la hotarul
acţiunii şi le şterpelea din buzunare celor neatenţi.
Când mergea să cumpere casa din Kilchberg, în timp ce el şi Katia se
deplasau de la maşină spre biroul avocatului de la Zürich, fusese conştient
de propriul statut. Oricine l-ar fi remarcat ar fi văzut un bărbat îmbrăcat
impecabil, care trecuse bine de şaptezeci de ani şi se mişca de o manieră şi
demnă, şi hotărâtă. Asupra lui, avea un ordin de plată pentru o sumă
echivalentă cu preţul casei. Era tatăl a şase copii şi soţul unei femei care se
dovedise teribilă în proaspăt-încheiatele negocieri amănunţite cu deţinătorii
casei, în privinţa dependinţelor care erau lăsate pe loc şi a organizării
garajului. Era şi autorul multor cărţi scrise într-un stil elaborat, fără teamă
de frazele lungi, cu multe digresiuni, în care erau evocate, cu nonşalanţă,
nume celebre din panteonul german. După toate standardele, era un om
mare. Până şi tatăl său ar fi fost intimidat, văzându-l.
Nimeni, în schimb, nu s-ar fi lăsat intimidat văzându-l cum s-a confruntat
cu propria-i figură îmbătrânită, de unul singur în toaleta de la biroul
avocatului. Oamenii ar fi rămas miraţi de căutăturile cvasibatjocoritoare pe
care şi le arunca sieşi în oglindă, sau de rictusul şmecher, de cunoscător,
care i se lărgise pe chip, ca şi cum ar fi fost fericit că, iată, scăpase
nedescoperit o dată în plus, precum personajul său, Felix Krull.
Ducându-şi zilele cu conştiinţa, dublată de melancolie, că locuitul într-o
casă venea la pachet cu o şansă mult redusă de a mai da întâmplător peste
ospătari frumoşi, Thomas şi-a readus experienţele la viaţă, făcându-l pe
Felix Krull, într-unul dintre numeroasele episoade ale carierei sale picareşti,
ospătar într-un hotel grandios, mândru de înfăţişarea şi de uniforma sa, un
tânăr care nu rata nici o ocazie de a-i saluta pe oaspeţi, când intrau pe uşile
stabilimentului, cu toate gesturile care se traduceau prin încântarea de a-i
vedea: le împingea doamnelor scaunele, să se aşeze mai uşor, le întindea
meniurile şi le umplea paharele. Ar fi putut chiar să-i îngăduie frumosului
său personaj o scurtă aventură cu vreun lord scoţian, oaspete al hotelului,
care se lăsa fermecat de alura lui, la fel cum însuşi Thomas fusese de alura
lui Franzl.
Aşa cum Arnold Schoenberg crezuse că avea să moară într-o zi de
treisprezece a lunii, ceea ce se şi întâmplase, Thomas credea că el unul avea
să moară la vârsta de şaptezeci şi cinci de ani. Dacă nu se întâmplase aşa, i
se părea că tot ce mai urma era un soi de dar, ca şi cum i-ar fi fost oferită
şansa de a trăi pe jumătate în afara timpului. În camera lui de lucru, când se
întorcea să-şi caute vreo carte, simţea c-ar fi putut foarte bine să se afle pe
Poschingerstrasse, ori la Princeton, ori la Pacific Palisades.
În acele după-amiezi, în care vreo acalmie a vântului făcea să se întunece
apa lacului şi împrospăta lumina cenuşiu-albăstrie de deasupra munţilor, se
întreba dacă nu cumva murise, de fapt, în California şi dacă acela nu era
doar un simplu interludiu de după moarte, în care i se oferea ocazia, parte a
unui târg oarecare, să mai revadă Europa încă o dată, să mai locuiască într-o
casă, înainte să se disipeze ca un fum şi să nu mai viseze nimic.
Nu se gândise niciodată c-ar fi putut s-o lungească până la optzeci de ani.
Heinrich murise cu puţin timp înainte să împlinească şaptezeci şi nouă;
Viktor avea cincizeci şi nouă, când murise; tatăl lor, cincizeci şi unu; mama
lor, şaptezeci şi unu. Dar anii, iată, se strecuraseră pe lângă el. În cele
douăsprezece luni dinainte să împlinească tatăl ei optzeci de ani, Erika nu
ieşise nici o clipă dintr-o stare de continuă agitaţie legată de cum avea să
arate celebrarea lui.
Erau alţi scriitori, ştia prea bine Thomas, care ar fi refuzat să le fie
sărbătorită public o aniversare, lăsând astfel de lucruri pentru stelele de
cinema; dar el, care fusese alungat cu brutalitate din Germania şi scos pe
uşă afară din America, fie şi politicos, privea cu ochi buni perspectiva de a
primi onoruri publice, în ultima etapă a exilului său.
În ziua respectivă, s-a bucurat să primească mesaje de felicitare, inclusiv
de la oficiul poştal din Kilchberg, care a trebuit să se descurce şi cu muntele
de corespondenţă primită pentru el. Dacă editorul său american, Alfred
Knopf, voia să traverseze Atlanticul cu avionul pentru ziua lui de naştere,
foarte bine, lui Thomas i se părea un gest rezonabil. Foarte mulţumit era şi
de faptul că Bruno Walter, mai tânăr decât el cu doar un an, venea să
dirijeze Eine kleine Nachtmusik la teatrul Schauspielhaus din Zürich, în
onoarea lui. Când a citit un elogiu al lui François Mauriac108, în care acela
scria că „Viaţa i-a ilustrat opera“, s-a gândit la Felix Krull şi-a zâmbit în
sinea lui, la cât de puţine ştia Mauriac.
De vreme ce primise felicitări de la preşedintele Franţei şi de la
preşedintele Confederaţiei Elveţiene, se aştepta să primească şi de la
guvernul vest-german, dar Adenauer109 a lăsat chestiunea în seama unui
ministru-adjunct.
Era ca la expoziţie, se gândea Thomas, aşa cum fusese cea mai mare
parte a vieţii, dar mai degrabă ca un ambasador pentru sine însuşi, decât ca
o persoană.
În zilele de după celebrare însă, când copiii lui, câţi mai erau în viaţă,
veniseră să stea la Kilchberg, inclusiv Monika, de la Capri, a cărei piele se
făcuse tuciurie de atâta stat la soare, cu toţii erau atât de preocupaţi să fie ei
înşişi, că uneori nici nu-l mai observau pe Thomas. Într-o seară, abia când el
a făcut anunţul că se ducea la culcare mai devreme, i-au dat şi ei puţină
atenţie şi i-au cerut să mai stea în mijlocul lor.
Cu toate că fusese prevenită de mama ei să nu-şi insulte cele două surori
mai tinere şi să le dea voie să termine ce aveau de spus, dacă începeau să
vorbească, Erika nu s-a putut abţine să-i spună Monikăi că înotatul şi statul
întruna la soare nu puteau decât să te bată în cap şi mai tare, şi să insiste
faţă de Elisabeth că, dacă-şi ţinea lângă Florenţa, la Fiesole, fetele născute
în Statele Unite, cum le ţinuse de la moartea lui Borgese, risca să facă din
ele nişte originare de nicăieri – mai bine le-ar fi dus înapoi în America.
— Trebuie să fie şi ele de undeva, i-a spus.
— Spre deosebire de noi? a întrebat-o Elisabeth.
— Noi măcar ştim că suntem germani, a zis Erika. Deşi nu ne-a folosit la
nimic.
Golo şi Michael vorbeau liniştiţi între ei despre cărţi şi muzică, aşa cum
făcuseră întotdeauna. Când a venit lângă ei, Thomas a remarcat că, orice ar
fi spus, amândoi fiii lui se întreceau să-l contrazică.
Cei patru nepoţi ai lui îşi găsiseră interese comune. Lui Thomas îi plăcea
cum vorbeau englezeşte între ei, cu accente americane viguroase, şi cum
treceau brusc la limba germană, de îndată ce vreunul dintre adulţi îi întreba
ceva. Frido, care trecuse, de-acum, de zece ani, era la fel de fermecător şi
seducător cum fusese şi când era mic de tot.
În unele seri, cum erau acelea, se gândea Thomas, tot ce le-ar mai fi
trebuit ar fi fost să vină şi Klaus, aşa răvăşit şi epuizat cum era, după câte o
serie de petreceri literare, vrând să doarmă şi simţind apoi ca un îndemn de
a se lansa într-o nouă discuţie despre ce se petrecea în Europa, Cortina de
Fier şi Războiul Rece luând locul fascismului ca subiecte care-i menţineau
focul interior aprins.
Thomas ştia că nu mai avea mult de trăit. Când i s-au agravat durerile din
picioare, mai întâi s-a dus la doctorul din sat, ca să-i prescrie nişte calmante.
În timp ce doctorul îi scria reţeta, el l-a întrebat dacă putea fi vorba de ceva
mai grav, decât de o artrită care venea odată cu înaintarea în vârstă. L-a
văzut pe doctor înălţându-şi privirile către el şi ezitând. Avea o căutătură
sumbră şi rău-prevestitoare, pe care n-a putut s-o uite.
Cum durerile au persistat, Georges Motschan a făcut aranjamentele
necesare, ca Thomas să meargă şi la nişte doctori mai cunoscuţi. Deşi
nimeni nu-i spunea că s-ar fi plâns de ceva ce-i punea viaţa în primejdie,
felul în care se purtau cu el, dându-i tot felul de asigurări, nu l-a liniştit
câtuşi de puţin. Când s-au mai aliat şi Katia cu Erika, vrând să-l convingă să
nu mai accepte nici o invitaţie care presupunea deplasări, Thomas şi-a dat
seama că precis era ceva în neregulă.
Celebrarea zilei de naştere şi timpul petrecut apoi cu familia reunită au
fost adumbrite de un eveniment care se petrecuse cu o lună înainte, la
Lübeck. Ce se întâmplase acolo îl afectase în moduri pe care nici măcar în
timpul sărbătoririi lui nu reuşise întru totul să le priceapă. Se simţea de-a
dreptul cutremurat de acea călătorie la Lübeck, pentru a i se decerna
medalia de Cetăţean de Onoare al oraşului.
Când primise invitaţia, îşi imaginase că acceptarea ei ar fi fost un fel de
reglare de conturi personală cu municipalitatea şi cu moştenirea tatălui său.
Chiar şi atunci, după toţi acei ani, câţi trecuseră, încă mai învârtea pe toate
părţile, în minte, ce testament lăsase tatăl său şi ce implica în el, că Heinrich
şi el însuşi, Thomas, îl dezamăgiseră pe senatorul Mann şi că aveau să
meargă şi mai departe, în viitor, dezamăgind-o şi pe mama lor. Două
războaie mondiale veniseră şi trecuseră, de când formulase tatăl său
testamentul cu pricina, şi nedreptatea conţinută în el tot îl mai deranja pe
Thomas. Îşi privise rafturile pe care păstra cărţile publicate de el, în limba
germană originală, apoi şi în diverse traduceri şi se întrebase cât anume din
eforturile depuse în ele plecase de la un impuls de a-l impresiona pe tatăl
său.
Voia să revadă oraşul, cu toate că precis fusese desfigurat de
bombardamente. Şi-i dăduse de înţeles Katiei c-ar fi preferat ca Erika să nu-
i însoţească, pentru că fiica lui putea să-i poarte lui bătăliile de acasă, cu
mai multă eficienţă.
Erika îl informase că primarul din Lübeck propusese ca el şi Katia să stea
mai întâi la Kurhof, staţiunea de băi din Travemünde, având o maşină pusă
la dispoziţia lor. Thomas a zâmbit, auzind menţionat numele Travemünde.
Ar fi fost în luna mai, înainte să înceapă sezonul, dar vremea putea să fie
destul de caldă pentru a face plimbări pe plajă.
Nu mai ştia cum o chemase pe femeia care-i ţinuse companie mamei lui
cu atât de mulţi ani în urmă, dar îşi amintea de pianul prost acordat din
hotel şi de orchestra care le cânta, seara. Ce-i revenise în minte atunci,
evocându-şi de unul singur toate acele lucruri, fusese o schimbare în aer, ca
şi cum s-ar fi trezit în chiar una dintre acele dimineţi, cu zilele care urmau
părându-i nesfârşit de lungi, fiecare moment din ele fiind savurat şi retrăit
fără nici o grijă, fără ezitare, cu o vagă umezeală în cameră şi chiar o
senzaţie de rece dis-de-dimineaţă, cu marea parcă inspirând şi expirând
aerul, situată la doar doi paşi.
— Magicianul a aţipit, a zis Erika.
— Spune-le că vreau să merg la Travemünde, i-a spus tatăl ei.
Pe drumul de la Zürich până la Travemünde, făcuseră multe opriri, pentru
ca el să-şi mai dezmorţească picioarele, numai că urcatul şi coborâtul din
tren, apoi urcatul în maşini şi, din ele, în camerele din hoteluri, îl epuizaseră
mai mult decât ar fi vrut el să ştie Katia.
Primarul se arătase aproape stingherit că nu se lucrase mai mult la
reconstrucţia bisericilor şi a clădirilor civile care fuseseră bombardate.
Mergând împreună cu Katia către Mengstrasse, Thomas a văzut că
buruienile năpădiseră terenul, devenit acum pustiu, pe care fuseseră mai
demult atâtea case. În momentul acela, îşi conştientizase, dintr-odată, cum
va fi arătat ploaia de bombe, ce teroare trebuie să fi cuprins locurile acelea.
După care, cu o limpezime absolută, îşi amintise de o ceartă a lui cu Klaus,
despre bombardarea Lübeckului. Dacă ar mai fi fost în viaţă, Klaus i-ar fi
putut însoţi, pe el şi pe Katia, ca să vadă cu ochii lui centrul acelui oraş,
aflat încă în ruină.
La ceremonie, privise peste mulţimea care se adunase, de parcă figurile
din trecut ar fi venit acolo toate, să fie alături de el – tatăl lui, bunica,
mătuşa, mama, Heinrich, surorile lui, Viktor, Willri Timpe şi Armin
Martens, şi Herr Immerthal, profesorul de matematici.
În discursul pe care-l ţinuse, vorbise despre închiderea cercului, despre
cum îi dezaprobase oraşul cel dintâi roman, se întrebase cum ar fi reacţionat
profesorii lui de la colegiul Katharineum, dacă l-ar fi putut vedea în
momentul acela. S-ar fi mirat, precis, că băiatul acela cam tare de cap
fusese în stare totuşi să înveţe atât de mult. Cât vorbise, oamenii din public i
se păruseră departe de el, aşa cum şi el părea, probabil, din perspectiva lor.
Avea dureri, dar făcuse tot posibilul să nu se vadă. Când veniseră, în sfârşit,
şi ropotele de aplauze, Thomas abia dacă se mai ţinea pe picioare.
Mai târziu, întors la hotelul de la Travemünde, fusese aproape dezamăgit,
deprimat. Şi-ar fi dorit să simtă mult mai mult decât simţea. Nu închisese
cercul, nici pe departe, din câte vedea, nu făcuse decât să-şi târască
picioarele pe-acolo. Fusese chiar uscătura despre care i se vorbise în şcoală.
Mare prost se dovedise a fi, crezând că acea medalie de Cetăţean al
Oraşului avea să-i ofere şi altceva, în afară de un motiv să regrete că nu
rămăsese acasă, că nu se mulţumise doar să-şi imagineze Lübeckul, din casa
lui confortabilă de la Kilchberg!
Tatăl său era tot mort. Nu avea nici un rost să încerce să-l regăsească,
numai ca să-i comunice că fiul său, iată, mai primise încă o recunoaştere.
Nu-l întrebase nimeni dacă dorea să viziteze mormintele familiei, şi acum
se simţea uşurat. Dar cineva îi spusese că bombele se înfipseseră adânc în
măruntaiele oraşului Lübeck, destul de mult cât să pulverizeze mormântul
compozitorului Buxtehude, care fusese organist la Marienkirche timp de
patruzeci de ani.
După bombardament, când făcuseră socoteala distrugerilor, i se spusese
lui Thomas, constataseră că nu mai rămăsese nimic din locul de veci al
compozitorului. El întrebase de mai multe ori dacă la fel se întâmplase şi cu
alte morminte din oraşul vechi şi aflase că, da, bineînţeles, porţiuni întregi
din oraş fuseseră practic incinerate.
A doua zi după ceremonie fusese o duminică. Thomas se trezise devreme
şi, găsindu-l pe şofer, cu maşină cu tot, aşteptând în faţa hotelului, lăsase un
bilet pentru Katia, în care-i spunea că plecase la Lübeck, să se plimbe puţin
pe acolo. Era cald afară, dar el se bucura că-şi pusese costumul mai sobru,
gândindu-se că poate mergea să asiste la prima slujbă de la Domul din
Lübeck, şi nu s-ar fi cuvenit să fie îmbrăcat cu mai puţin ştaif.
Când ajunsese acolo, partea de orgă începuse deja. Biserica fusese
restaurată, din câte vedea, sau poate că nu suferise la fel de rău ca
Marienkirche de pe urma bombardamentelor. Cum se oprise în picioare, la
capătul unei strane, o femeie în vârstă îi făcuse loc, zâmbindu-i cu
solemnitate şi graţie, aşa cum făceau femeile din Lübeck, de când era el în
stare să-şi amintească. Era un zâmbet, şi-a spus, pe care mama lui nu-l
învăţase niciodată pe de-a întregul. Ea zâmbea mult prea larg, şi femeile din
Lübeck remarcau asta şi-o dezaprobau.
Din partitura oferită, văzuse că toată muzica era de Buxtehude, şi cea de
orgă, şi cea corală. Pentru o clipă, îşi amintise de magazinul de la New
York, de unde cumpărase discuri, plângându-se că nu aveau decât muzică
de orgă de-a lui Buxtehude, şi nimic din creaţia lui vocală.
Pastorul, un tânăr cu chelie, care purta un guler încreţit, se urcase pe un
podium înălţat, în timpul unei pauze din programul slujbei. În predica pe
care o ţinuse, le spusese tuturor – spre satisfacţia lor, s-ar fi zis – că aveau
să se întoarcă în ţărână, cât de curând. Lui Thomas îi păruse rău că nu
venise şi Katia cu el, ca să poată face comentarii amândoi, ceva mai târziu,
despre ce soi de prânz duminical şi-ar fi putut dori enoriaşii acelei
congregaţii, poate mai apropiat de sufletele lor decât perspectiva de a se
întoarce în ţărână. După ce terminase pastorul ce avea de spus, o tânără,
însoţită de un mic ansamblu de coarde, interpretase o arie dintr-o cantată de
Buxtehude. Avea o voce subţire şi parcă începuse cu ceva trac, dar, pe
măsură ce melodia devenea mai puternică, şi cântatul ei făcea la fel, până
când notele păruseră că adăstau şi-şi făceau ecou în registrele mai înalte ale
vechii clădiri boltite.
Îi ceruse şoferului să-l aştepte, cât bea o cacao caldă şi mânca o tartă cu
marţipan, la una dintre cafenelele din apropiere.
I se păruse ciudat, ce ţinea minte. Willri Timpe. Herr Immerthal. Şi apoi,
câte alte nume nu şi le mai amintea, oricâte eforturi ar fi făcut. Ştia că de la
Princeton nu-şi mai pusese nici un disc de Buxtehude, nici nu auzise pe
nimeni pomenindu-i numele, măcar.
Se bucura că-şi alesese o masă de colţ, pentru că se umpluse cafeneaua,
încetul cu încetul, şi-i făcea mare plăcere că nu-l recunoştea nimeni dintre
clienţii aceia de dimineaţă. Îi revenise în minte o poveste, probabil spusă de
mama lui adeseori, pe vremea când erau copii. Nu mai fusese pomenită de
atunci – nu la München, cu siguranţă. Era o poveste legată de fiica lui
Buxtehude. În fiecare an, pasămite, când se adunau tinerii organişti, printre
care şi Händel însuşi, ca să înveţe tainele meseriei de la Buxtehude, acesta îi
promitea fiecăruia că avea să-l înveţe destul de mult cât să devină cel mai
mare compozitor din lume, dacă era de acord s-o ia de nevastă pe fiica lui
cea mai mică, Anna Margareta.
Şi totuşi, chiar dacă fata era frumoasă şi educată, vizitatorii îi refuzau
tatălui ei propunerea, fiindcă toţi aveau pe-acasă câte o legătură de iubire,
aşa încât plecau, fără să fi aflat marele secret al desăvârşirii muzicale.
Şi apoi, când i se găsise fetei un peţitor, până la urmă, care nu era deloc
interesat de muzică, Buxtehude se temuse că avea să moară, şi marele lui
secret ar fi rămas necunoscut omenirii. Ce nu ştia el era că un foarte june
compozitor din Arnstadt auzise de el şi pornise pe jos până la Lübeck,
numai ca să încerce să-i afle secretul cu pricina.
Thomas achitase nota de plată şi pornise pe jos înspre casa bunicii lui.
Parcă le şi vedea pe cele două surori ale lui, aşteptând şi restul poveştii,
amândouă în cămăşi de noapte, şi parcă-l vedea pe Heinrich stând separat
de ele. Şi mama lor, de fiecare dată când le spunea câte o poveste, la un
moment dat ofta şi zicea că avea treabă, că le continua ea povestea în seara
următoare. Şi ei toţi se rugau de ea, o implorau să termine atunci povestea.
Iar ea, de fiecare dată, continua de unde rămăsese.
 Tânărul compozitor se numea Johann Sebastian Bach, le spunea, şi
mersese până la Lübeck prin vânt şi ploaie. De multe ori, nu găsea nici o
pensiune la care să tragă şi se vedea nevoit să doarmă pe vreo căpiţă de fân
sau direct pe câmp. De multe ori, i se făcea şi foame. De şi mai multe ori,
suferea de frig. Dar îşi urmărea scopul cu toată convingerea. Dacă reuşea să
ajungă la Lübeck, l-ar fi întâlnit pe omul de la care ar fi învăţat cum să
devină un mare compozitor.
Buxtehude aproape că disperase. Erau zile în care credea cu adevărat că
marea lui cunoaştere desăvârşită avea să fie îngropată odată cu trupul său.
În alte zile, era convins, în sinea lui, că tot avea să vină cineva, şi visa cu
ochii deschişi că l-ar fi recunoscut imediat pe respectivul candidat, l-ar fi
luat cu el direct la biserică şi i-ar fi împărtăşit secretele pe care le ştia.
„Cum l-ar fi recunoscut pe cel mult-aşteptat?“ întreba Carla.
„Păi, ar fi avut o lumină aparte în priviri, omul cu pricina, sau ceva
special în voce“, îi răspundea mama lor.
„Şi de unde ar fi ştiut cu siguranţă?“ voia să afle Heinrich.
„Aveţi răbdare! Deocamdată, era tot pe drum şi-şi făcea griji“, zicea
mama. „Cu fiecare zi care trecea, drumul acela i se părea mai lung. Îi
spusese celui pentru care lucra că nu avea să lipsească mult, dar abia acum
îşi dădea seama cât de mult avea de mers până la Lübeck. Nici nu voia să se
întoarcă din drum. O ţinea tot înainte, întrebând mereu, în dreapta şi-n
stânga, dacă mai era mult până la destinaţia lui. Atât de departe era, încât
mulţi dintre cei pe care-i întâlnea în cale nici măcar nu auziseră de Lübeck,
şi-l sfătuiau să facă, mai bine, cale întoarsă. Dar el era ferm hotărât să nu
renunţe, şi până la urmă, ajungând la Lüneberg, i s-a spus că nu mai avea
totuşi chiar aşa de mult până la Lübeck. Iar faima lui Buxtehude ajunsese
până acolo. Problema era că bietul Bach, de obicei atât de frumos, după ce
parcursese ditamai drumul arăta ca un vagabond. Ştia că niciodată
Buxtehude n-ar fi primit în casa lui pe cineva chiar aşa de zdrenţăros cum
ajunsese el atunci. Dar avea şi o brumă de noroc. O femeie din Lüneberg,
aflând care era marea suferinţă a tânărului Bach, s-a oferit să-i împrumute
hainele de care avea nevoie. Văzuse lumina din privirile lui.
Şi, deci, Bach a sosit la Lübeck. A întrebat de Buxtehude, şi cineva i-a
spus că la Marienkirche trebuia să fie, fiindcă acolo exersa la orgă. Nici n-a
păşit bine Bach în biserică, şi Buxtehude şi-a dat seama că nu mai era
singur. S-a oprit din cântat, a privit de acolo, de sus, din galerie, l-a zărit pe
Bach, iar în urma lui, a zărit lumina – lumina pe care Bach o dusese după el
pe tot drumul, fiindcă spiritul său emana lumină. Şi Buxtehude a ştiut că
acela era omul căruia urma să-i spună marele lui secret.“
„Şi care era secretul?“ întrebase Thomas.
„Dacă vă spun, promiteţi că vă culcaţi?“
„Promitem.“
„Se numeşte Frumuseţe“, le spusese mama lor. „Secretul se numeşte
Frumuseţe. Buxtehude i-a spus lui Bach să nu se teamă să adauge
Frumuseţe la muzica lui. După care, săptămâni la rândul, săptămâni după
alte săptămâni, i-a tot arătat cum se face asta.“
„Dar Bach i-a mai dat femeii înapoi hainele?“ întrebase Thomas.
„Da, sigur că i le-a dat înapoi. Pe drumul de întoarcere către casă. Iar la
pianul ei a cântat o muzică despre care biata femeie a crezut că era coborâtă
din cer.“
Din câte văzuse Thomas, unele ferestre ale vechii case a familiei lui, care
era şi casa celor din familia Buddenbrook, fuseseră sigilate cu scânduri.
Primarul îi promisese că toată clădirea urma să fie restaurată, cât de curând.
Lübeckul se mândrea cu ea, de-acum, aşa s-ar fi zis, cu casa care dăduse
viaţă unei cărţi. Oprit în faţa ei, Thomas ar fi vrut să-i poată întreba şi pe
ceilalţi – pe Heinrich, Lula, Carla, Viktor – dacă şi ei îşi mai aminteau
povestea cu Bach şi Buxtehude. Mulţi ani trecuseră de când şi-o amintise
ultima dată şi el.
Poate că mai erau şi alte poveşti pe care şi le-ar fi adus aminte, unele de
mult uitate, pe care le auzise în compania celorlalţi care locuiseră în acea
casă şi care acum se mutaseră în afara timpului, pe un tărâm ale cărui
fruntarii îi erau încă necunoscute lui.
Mai aruncase o privire înspre casă şi o luase încet pe jos, prin oraş, către
maşina care avea să-l ducă înapoi la Travemünde, unde cu siguranţă îl
aştepta Katia.

105. Paragraful face trimitere la o perioadă, mai ales în anii 1940–1950, în care numeroşi
intelectuali din toate domeniile din Statele Unite au fost bănuiţi de activităţi îndreptate împotriva
statului american, de spionaj, simpatii comuniste, opinii de stânga etc. A existat şi o comisie a
Camerei Reprezentanţilor pentru Activităţi Ne-(sau Anti-)Americane, înfiinţată în 1938 şi desfiinţată
oficial abia în 1975.
106. William Edward Burghardt Du Bois (1868−1963), sociolog, istoric şi activist pentru
drepturile negrilor din America, unul dintre fondatorii Asociaţiei Naţionale pentru Propăşirea
Populaţiei de Culoare (NAACP).
107. Soţii Julius Rosenberg (1918−1953) şi Ethel Rosenberg (1915−1953) au fost acuzaţi de
spionaj în favoarea Uniunii Sovietice şi că le-ar fi transmis patronilor sovietici secrete în legătură cu
bombele atomice americane. Au fost executaţi în aceeaşi zi, unul după altul, pe scaunul electric, la
penitenciarul Sing Sing din statul New York.
108. François Charles Mauriac (1885−1970), scriitor polivalent francez, membru al Academiei
Franceze din 1933, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1952.
109. Konrad Adenauer (1876−1967), primul cancelar al Republicii Federale a Germaniei
(Germania de Vest), între 1949 şi 1963, după încheierea regimului de ocupaţie postbelic.
 Mulţumiri

Romanul acesta s-a inspirat din scrierile lui Thomas Mann şi ale familiei
sale. O serie de alte cărţi s-au dovedit în egală măsură a fi de ajutor:
Thomas Mann: Eros and Literature (Thomas Mann. Eros şi literatură) de
Anthony Heilbut; Thomas Mann: A Biography (Thomas Mann. O biografie)
de Ronald Hayman; Thomas Mann: Life as a Work of Art (Thomas Mann.
Viaţa ca operă de artă) de Hermann Kurzke; Thomas Mann: A Life
(Thomas Mann. O viaţă) de Donald Prater; Thomas Mann: The Making of
an Artist, 1875−1911 (Thomas Mann. Facerea unui artist 1875−1911) de
Richard Winston; The Brothers Mann (Fraţii Mann) de Nigel Hamilton;
Thomas Mann and His Family (Thomas Mann şi familia lui) de Marcel
Reich-Ranicki; In the Shadow of the Magic Mountain: The Erika and Klaus
Mann Story (La umbra muntelui vrăjit. Povestea Erikăi şi a lui Klaus
Mann) de Andrea Weiss; Cursed Legacy: The Tragic Life of Klaus Mann
(Moştenirea blestemată. Viaţa tragică a lui Klaus Mann) de Frederic Spotts;
House of Exile: The Lives and Times of Heinrich Mann and Nelly Kroeger-
Mann (Casa exilului. Vieţile şi vremurile lui Heinrich Mann şi Nelly
Kroeger-Mann) de Evelyn Juers; Thomas Mann’s War: Literature, Politics,
and the World Republic of Letters (Războiul lui Thomas Mann. Literatura,
politica şi republica mondială a literelor) de Tobias Boes; Arnold
Schoenberg: The Composer as Jew (Arnold Schoenberg. Compozitorul ca
evreu) de Alexander L. Ringer; The Doctor Faustus Dossier: Arnold
Schoenberg, Thomas Mann, and Their Contemporaries, 1930−1951
(Dosarul Doctorului Faustus. Arnold Schoenbrg, Thomas Mann şi
contemporanii lor, 1930−1951), editor E. Randol Schoenberg; Hitler’s
Exiles: Personal Stories of the Flight from Nazi Germany to America
(Exilaţii lui Hitler. Poveştile personale ale celor care au fugit din Germania
nazistă în America), editor Mark M. Anderson; Franklin D. Roosevelt: A
Political Life (Franklin D. Roosevelt. O viaţă politică) de Robert Dallek;
Malevolent Muse: The Life of Alma Mahler (Muza răuvoitoare. Viaţa Almei
Mahler) de Oliver Hilmes; Alma Mahler: Muse to Genius (Alma Mahler.
De la muză la geniu) de Karen Monson; Passionate Spirit: The Life of Alma
Mahler (Spirit pasional. Viaţa Almei Mahler) de Cate Haste; Dreamers:
When the Writers Took Power, Germany, 1918 (Visători. Când scriitorii au
luat puterea, Germania, 1918) de Volker Weidermann; Munich 1919: Diary
of a Revolution (München, 1919. Jurnalul unei revoluţii) de Victor
Klemperer; Exiled in Paradise (Exilat în paradis) de Anthony Heilbut; The
Second Generation (A doua generaţie) de Esther McCoy; Bluebeard’s
Chamber: Guilt and Confession in Thomas Mann (Camera lui Barbă-
Albastră. Vinovăţie şi confesiune la Thomas Mann) de Michael Maar;
Bruno Walter: A World Elsewhere (Bruno Walter. O lume în altă parte) de
Erik Ryding şi Rebecca Pechefsky; The Bitter Taste of Victory: Life, Love,
and Art in the Ruins of the Reich (Gustul amar al victoriei. Viaţă, iubire şi
artă în ruinele Reichului) de Lara Feigel; The Sun and Her Stars: Salka
Viertel and Hitler’s Exiles in the Golden Age of Hollywood (Soarele şi
stelele sale. Salka Viertel şi exilaţii lui Hitler din Epoca de Aur a
Hollywoodului) de Donna Rifkind; Seven Palms: The Thomas Mann House
in Pacific Palisades (Şapte palmieri. Casa lui Thomas Mann de la Pacific
Palisades) de Francis Nenik; Down a Path of Wonder: Memoirs of
Stravinsky, Schoenberg, and Other Cultural Figures (De-a lungul unei
cărări a minunilor. Memoriile lui Stravinsky, Schoenberg şi ale altor figure
culturale) de Robert Craft; Adorno in America (Adorno în America) de
David Jenemann; Dieterich Buxtehude: Organist in Lübeck (Dieterich
Buxtehude, organist la Lübeck) de Kerala J. Snyder; German Autumn
(Toamna germană) de Stig Dagerman.
Recunoştinţa mea se îndreaptă către Mary Mount de la Penguin – Marea
Britanie, Nan Graham de la Editura Scribner din New York şi către agentul
meu literar, Peter Straus, pentru atenţia scrupuloasă pe care au acordat-o
cărţii mele; către Holger Pils, pentru generozitatea cu care mi-a împărtăşit
profunda lui cunoaştere în privinţa vieţii şi a operei lui Thomas Mann. Şi,
de asemenea, ca de obicei, către Angela Rohan, ca şi spre Catriona Crowe
şi Ed Mulhall şi spre Piero Salabè, de la Editura Hanser din Germania.
În colecţia Raftul Denisei au apărut
Christian Escribà, Sílvia Tarragó, Cofetăria cu miracole
Ludmila Uliţkaia, A fost doar ciumă
J.M. Coetzee, Moartea lui Isus
Norris von Schirach, Cei mai frumoşi ani din viaţa lui Anton
Evgheni Vodolazkin, Istoria Insulei
Cho Nam-joo, Kim Jiyeong, născută în 1982
Simona Lo Iacono, Albatrosul
Anaïs Nin, Delta lui Venus
Nikos Kazantzakis, Ascensiunea
Heather Morris, Poveşti despre speranţă
Nick Bradley, Pisica şi oraşul
Anthony Doerr, Despre Grace
Kate Morton, Casa de la Riverton
Julie Orringer, Portofoliul fugii
Susana Fortes, Iubirea nu e un vers liber
Paula McLain, Când stelele se întunecă
Narine Abgarian, Din cer au căzut trei mere
Susan Choi, Exerciţiu de încredere
Akira Mizubayashi, Inimă frântă
Laura Lindstedt, Prietena mea Natalia
Romain Gary, Marele vestiar
Yōko Ogawa, Poliţia Memoriei
Etgar Keret, Haide, zboară odată
Care Santos, Voi merge pe urmele paşilor tăi
Guzel Iahina, Trenul spre Samarkand
Avni Doshi, Zahăr ars
Chris Cander, Greutatea unui pian
Lorenzo Marone, Un băiat ca toţi ceilalţi
Zülfü Livaneli, Serenadă pentru Nadia
Thomas Mann, Moartea la Veneţia. Povestiri 1893–1912
Clarice Lispector, Cea mai mică femeie din lume. Proză scurtă 1940–1964
Yukio Mishima, Confesiunile unei măşti
Nikolai Leskov, Lady Macbeth din Mţensk
Francesc Miralles, Ángeles Doñate, Un ceai la capătul lumii
Yukio Mishima, Zăpada de primăvară
James Salter, Un joc şi o desfătare
Ismail Kadare, Înfruntare la nivel înalt: Misterul convorbirii telefonice
Stalin–Pasternak
Anna Hope, Aşteptări
J.M. Coetzee, Aşteptându-i pe barbari
Melanie Benjamin, Viscolul copiilor
Maja Lunde, Ultimii cai din stepă
Yukio Mishima, Cai în galop
Heather Morris, Trei surori
David Foenkinos, Familia Martin
Alex Schulman, Supravieţuitorii
Teru Miyamoto, Vis de primăvară
Ingeborg Bachmann, Malina
Quentin Tarantino, A fost odată la Hollywood
Aleksandr Soljeniţîn, O zi din viaţa lui Ivan Denisovici
Polly Samson, Un teatru pentru visători
Rose Tremain, Insulele iertării
Fiona Davis, Leii de pe Fifth Avenue
Yaniv Iczkovits, Fiica măcelarului
Natsuko Imamura, Femeia cu fustă violet
Anaïs Nin, Spioană în casa dragostei
Janice Y.K. Lee, Profesoara de pian
Jay Parini, Ultima gară
Jane Smiley, Perestroika la Paris
Alan Hlad, Mesagerul secret al lui Churchill
Romain Gary, Rădăcinile cerului
Cormac McCarthy, Drumul
Eshkol Nevo, Ultimul interviu
Nicole Krauss, Să fii bărbat
Colson Whitehead, Trişorii din Harlem
Matteo Strukul, Dante. Enigma
Michel Houellebecq, Anihilare
Andrea Bajani, Cartea caselor
Vesna Goldsworthy, Cortina de Fier
Anthony Doerr, Cetatea cucului din nori
Arthur Koestler, Întuneric la amiază
Thomas Mann, Mario şi vrăjitorul. Povestiri 1919–1953
François-Henri Désérable, Stăpânul şi cuceritorul meu
Susan Choi, Studentul străin
Colm Tóibín, Magicianul