Colecţie coordonată de DENISA COMĂNESCU

DARIO FO
QUASI PER CASO UNA DONNA. CRISTINA DI SVEZIA
Copyright © 2017 Ugo Guanda Editore S.r.l., Via Gherardini 10, Milano
Gruppo editoriale Mauri Spagnol
Romanian edition published by arrangement with Agenţia Literară Livia
Stoia.
All rights reserved.

© HUMANITAS FICTION, 2019, pentru prezenta versiune românească

(ediţia digitală)

ISBN: 978-606-779-513-4 (epub)

EDITURA HUMANITAS FICTION

Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România
tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51
www.humanitas.ro

Comenzi online: www.libhumanitas.ro

Comenzi prin e-mail: vanzari@libhumanitas.ro
Comenzi telefonice: 021.311.23.30
Cuprins
Prolog
Ca din întâmplare, femeie
Epilog
Discuţie despre Cristina cu Dario Fo
 PROLOG

Istoria de faţă este cea a unei „imposibile regine“, suverană cultă şi

rebelă, admirată şi detestată, imprevizibilă şi curajoasă. O femeie cu totul
ieşită din comun, a cărei viaţă ne-a făcut plăcere s-o povestim în felul
nostru, dându-i glas la confluenţa dintre document şi teatru. Am cercetat
textele istorice, am studiat portretele ce i-au fost făcute, am citit cronicile
epocii, dar am pus la lucru şi imaginaţia, pentru a restitui unicitatea
formidabilei sale figuri.
Cristina a Suediei s-a născut la Stockholm în 1626, ca fiică a Mariei
Eleonora de Brandenburg şi a regelui Gustav II Adolf.
Secolul în care a venit pe lume a fost bântuit de crize majore, răvăşit de
unul dintre cele mai crude războaie religioase din câte au fost vreodată,
Războiul de Treizeci de Ani, care a cuprins ca un incendiu întregul
continent şi a făcut nenumărate victime. Toate marile puteri au participat la
el: de la Spania şi Austria aflate sub dinastia Habsburgilor, la Franţa lui
Ludovic XIII, de la Rusia condusă de dinastia Romanovilor, la Italia încă
împărţită între diferiţi regi străini şi supusă, între graniţele sale incerte,
vicisitudinilor atotputernicei Biserici a Romei, dar adăpostind totodată
marile capodopere ale artei europene. În tot cursul acestui război statele şi
imperiile au crescut într-o simbioză sălbatică: au alimentat conflictul cu cei
mai de seamă oameni şi, pe lângă distrugere şi moarte, au dobândit o nouă
putere şi noi bogăţii. Contemporanii reginei Cristina s-au obişnuit cu el,
acceptându-l ca pe un lucru firesc, asemeni gerului care distruge recoltele şi
îngheaţă apele mării, asemeni lipsei de hrană, foametei şi molimelor.
Exact în acest răstimp, potrivit caracterizării făcute de istorici cu mare
autoritate, Suedia şi-a trăit „epoca de aur“ – greu de înţeles cum putea fi „de
aur“ o epocă de catastrofe şi de violenţă nemaiîntâlnite.
Regatul condus de Gustav II Adolf, tatăl Cristinei, se războia de fapt pe
trei fronturi deodată: cel din Kalmar împotriva Danemarcei, cel din Ingria
împotriva Rusiei şi cel care-i dădea cele mai mari bătăi de cap – împotriva
Poloniei, de unde regele Sigismund, rudă cu Gustav Adolf, urzea acţiuni
menite să-l detroneze. Toate armatele prinse în conflict urlau: „Dumnezeu e
cu noi!“ Dar care Dumnezeu? Al luteranilor, al catolicilor, al ortodocşilor
ţarului Rusiei, al calviniştilor sau al prezbiterienilor?
În Suedia se dezbătuse cu aprindere dacă să fie păstrată credinţa catolică
sau dacă să fie aleasă cea luterană, şi în cele din urmă se luase hotărârea de
a adera la aceasta din urmă. La naşterea Cristinei, Suedia, deşi avansată din
punct de vedere militar, era mai degrabă înapoiată în plan economic şi
social, dar prada de război şi caracterul întreprinzător al regelui au îngăduit
ţării o treptată ridicare în planul culturii.
Epoca în care a trăit Cristina rămâne însă una incertă, la răspântia unor
probleme privitoare la religie, putere, politică şi sexualitate, în care Cristina
însăşi s-a implicat, dovedindu-se un personaj de prim rang, o figură eroică
şi neînfricată de primă mărime a vremii sale. Şi asta încă din primii ani ai
vieţii…
 CA DIN ÎNTÂMPLARE, FEMEIE

„E băiat!“

Doamnele de la curte care asistau la naşterea ei au izbucnit pline de

bucurie. „E băiat!“ a strigat una dintre ele. „Trăiască regele!“ au răspuns
celelalte nobile doamne.
Dar ştirea era falsă. În scurtă vreme, a fost evident că, în ciuda trupului
robust şi a câtorva trăsături care puteau induce în eroare, nou-născutul era
fată, avea părul des şi un chip cam închis la culoare, era sănătoasă şi vioaie.
Se pare că, în loc să scoată plânsetul obişnuit după palma pe spinare dată de
moaşă, copila slobozise un râs sonor. Minunat mod de a se prezenta, într-
adevăr, iar regele nu se arătă deloc contrariat de ideea că va avea drept
succesor o fetişcană, ba dimpotrivă. De altminteri, încă înainte ca micuţa să
vadă lumina zilei, fusese promulgată o lege prin care se accepta că şi o
femeie poate să domnească. Lucrul se mai întâmplase cu o jumătate de veac
în urmă în Anglia, cu Elisabeta I, iar după indignarea iscată în toată Europa
de numirea ei, cu timpul alegerea se dovedise inspirată, ba chiar un triumf.
Cristina avea o energie debordantă. Tatăl ei era atât de entuziasmat, încât
puse să i se ia un căluţ, pentru ca fiica să-l poată călări cât mai curând. Şeful
grajdurilor regale obiectă că era prea mică, dar regele nici nu vru să audă:
„Înseamnă că deocamdată o să călăresc cu ea în braţe. Aşa a făcut şi tatăl
meu cu mine.“
Şi se ţinu de cuvânt. În fiecare dimineaţă ieşea în marele parc al palatului
cu copila în cârcă şi se plimba pretutindeni cu ea. La capătul zilei, doica,
foarte contrariată, o ţinea într-un protest: „Nu aşa se creşte o fată! Purtată
hai-hui de dimineaţa până seara prin mlaştini şi păduri, copila asta o să
devină o sălbăticiune şi nimeni n-o s-o mai poată îmblânzi.“ Regele însă
zâmbea mândru şi fericit.
 Gustav Adolf pleacă la luptă

În primăvara anului 1627, când infanta Cristina abia împlinise şase luni,
Gustav Adolf trebui s-o părăsească pe mica moştenitoare pentru a traversa
din nou Marea Baltică împreună cu armata sa, la bordul unor vase încărcate
cu tunuri. Atacând Polonia, se trezi faţă în faţă cu teribila cavalerie
lituaniană pe care a spulberat-o într-un atac furibund. Victorios, dar slăbit
de o rană adâncă primită în luptă, se văzu atunci silit să se întoarcă la
Stockholm, încredinţat că se va însănătoşi în scurtă vreme. Întreruperea
dură mai mult decât prevăzuse şi, abia după refacerea deplină a forţelor, se
simţi regele în măsură să reia războiul întrerupt.
Gustav Adolf, supranumit cel Mare, era foarte iubit de popor, care aştepta
de la el acţiuni măreţe. De aceea, regele aderă la coaliţia protestanţilor,
pregătindu-se pentru o înfruntare epocală cu catolicii din Europa.
Războiul de Treizeci de Ani se afla la apogeu, iar regele hotărî să dea
atacul decisiv în Pomerania, în nordul Poloniei şi al Germaniei. Soldaţii săi
erau plini de elan şi voiau să arate că armata alcătuită din suedezi şi
finlandezi era formaţiunea cea mai puternică din toată regiunea Balticii.
Împreună cu ofiţerii din înaltul comandament, regele stabili ziua în care
navele şi întreaga armată vor ridica ancora. Unii se temeau însă de ce e mai
rău: obişnuitele pieze rele lansaseră zvonul că pe cer fusese văzută o cometă
neaşteptată, care emana o lumină sinistră. Prevestirile funeste au părut să se
adeverească.
Vasa, nava regală, plutea pe canal prin faţa tribunei de unde Gustav Adolf
şi ofiţerii superiori urmau să salute poporul înaintea plecării. Amiralul
ordonase trupelor să se aşeze în formaţie la mijlocul covertei şi să nu se
clintească: „Încremeniţi pe locurile voastre, ca nişte statui de marmură!“
Dar când fanfara militară intonă marşul de luptă dedicat regelui, soldaţii
aliniaţi pe punte au început să aplaude plini de entuziasm. Un grup compact
se adună la tribord, chiar în faţa tribunei regale, şi imediat se auzi un strigăt:
„Înapoi la locurile voastre, fir-ar să fie!“ Dar era prea târziu. Nava se apleca
tot mai mult, prinzând în cele din urmă dedesubtul ei întreaga brigadă şi
strivind-o ca sub un imens capac: se scufundase.
Vina însă nu era a cometei. S-a aflat mai târziu că Vasa pornise de fapt
fără lestul regulamentar, menit să sporească greutatea chilei şi să menţină
stabilitatea navei. Răsturnarea provocă un dezastru. Din flancurile navei au
fost vărsaţi peste bord oameni şi regurgitate cantităţi enorme de apă. Un
cataclism! Dar regele nu se lăsă impresionat de débâcle1: porunci ca înecaţii
să fie adunaţi şi să li se facă o înmormântare demnă.
1. Aici, „dezastru“, „nenorocire“ (în fr., în orig.;). (N. tr.)

Înzestraţi cu arme de ultimă oră şi uniţi de noua credinţă protestantă,

suedezii au debarcat pe insula Usedom din Pomerania în vara anului 1630.
Principii electori, care se alăturaseră împăratului Ferdinand II de Habsburg,
liderul facţiunii catolice, i-au întors spatele lui Gustav Adolf, dar regele
suedez îşi găsi un aliat în Franţa, care, deşi catolică, s-a unit cu facţiunea
protestantă pentru a stăvili aspiraţiile hegemonice ale împăratului. Tratatul
de alianţă a fost întărit în 1631: prim-ministrul francez, cardinalul
Richelieu, şi-a luat angajamentul să-i furnizeze lui Gustav mijloacele
financiare pentru întreţinerea unei armate de treizeci de mii de infanterişti şi
şase mii de călăreţi. Părţile contractante se angajau să nu semneze tratate de
pace fără consimţământul celeilalte părţi şi să nu pună pe tapet chestiunea
religiei.
Gustav Adolf a ocupat multe fortăreţe inamice, repurtând victorii
însemnate şi cucerind oraşele München şi Mainz. Dar marea înfruntare a
avut loc în 16 noiembrie 1632, la Lützen, în Saxonia (6 noiembrie potrivit
calendarului iulian aflat pe atunci în vigoare în Suedia şi în ţările
protestante). În sângeroasa bătălie, pe care regele Suediei era cât pe ce s-o
câştige, forţele imperiale catolice au fost silite să se retragă. Iată însă că pe
neaşteptate o salvă lansată de artileria habsburgilor îl loveşte în plin pe
învingător tocmai când înălţa stindardul regatului suedez. Stindardul şi
braţul au zburat în aer.
Rămăşiţele lui Gustav Adolf au fost purtate într-un sat din apropierea
câmpului de luptă. După ce i s-a curăţat trupul, în semn de respect, soldaţii
au adunat sângele suveranului şi l-au pus în biserica din sat, alături de
armura sa. Apoi a fost dus în oraşul vecin Weissenfels, unde a fost
îmbălsămat cu grijă. Se pare că însuşi împăratul a plâns. Richelieu a spus
despre el că făcea singur mai mult decât ambele armate laolaltă.
 Adus în Suedia într-un sicriu de lemn, regele a fost înfăţişat tuturor
pentru ca poporul să-şi poată lua rămas-bun de la el. Maria Eleonora n-a
vrut ca trupul neînsufleţit să fie înmormântat imediat, declarând: „Va fi
înmormântat împreună cu mine doar când voi fi murit şi eu, ceea ce se va
întâmpla în scurt timp.“ Dar vremea trecea şi nu se mai putea aştepta, trupul
trebuia înmormântat, şi în cele din urmă, la nouăsprezece luni după moarte,
Gustav II Adolf a fost înhumat în mormântul regilor.
În ziua funeraliilor, Cristina a vărsat lacrimi de deznădejde. Nu reuşea să
accepte moartea atât de neaşteptată a tatălui său: Gustav Adolf manifestase
faţă de ea o duioşie impresionantă, încă din prima copilărie o purtase pe
calul său în veşminte de mic colonel al cavaleriei suedeze. Se juca cu ea ca
şi cum i-ar fi fost frate. Împreună râdeau şi cântau chiar şi cântece militare,
unele de-a dreptul obscene. Durerea suferită prin pierderea lui era atât de
puternică, încât copila continuă să plângă zile în şir.

Regină la şase ani!

După această cumplită moarte, Cristina s-a pomenit regină. La şase ani!
Fireşte, conducerea regatului a fost încredinţată unui consiliu de regenţă, în
fruntea căruia a fost pus cancelarul Axel Ostenstierna.
Din perioada primilor şase ani ai odraslei regale, avem o mărturie scrisă
de ea însăşi, sau poate dictată doar:
Când m-am născut, mama mea, regina, care, pe lângă toate calităţile
sexului său, avea şi toate slăbiciunile, a fost neconsolată. Se aştepta să
aibă un băiat şi s-a pomenit cu mine, care nu-i păream deloc demnă să
port coroana. O enerva că eram prea sigură pe mine, că mă simţeam bine
cu oricine şi disponibilă pentru orice joacă, mai ales dacă presupunea
ţopăială şi batjocură zgomotoasă. Nu mă putea suferi, şi nu chiar fără
îndreptăţire, căci continuam să am pielea de maură. S-a descotorosit de
mine, acceptând sfatul tatălui meu de a mă da în grija Annei Svenson, o
femeie frumoasă, despre care am descoperit mai apoi că fusese amanta
tatălui meu şi care de câţiva ani se măritase cu un ofiţer superior, aducând
foarte curând pe lume doi fii. Tatăl meu o numea o Iunonă, plină de lapte
 şi de duioşie.
Între doamnele de la Curte şi cameriste, regina-copilă a izbutit să se mişte
după placul inimii, fără nici un control. „Unde te duci? o întrebau când se
desprindea din îmbrăţişarea lor. Ce faci? Vino-ncoace!“ Cristina se făcea
însă pe dată nevăzută, ca o căprioară.
O dată reuşi să intre într-o încăpere imensă unde se fixau stâlpi de
susţinere pentru nişte bolţi aflate în pericol de prăbuşire. O tânără cameristă
o urmă pe coridor, dar micuţa, căreia îi plăcea jocul de-a v-aţi-ascunselea,
se pitise printre colonade. Venită de la lumină şi surprinsă de întuneric,
copila se împiedică şi se lovi de o împrejmuire care căzu dărâmând stâlpii
de susţinere ai bolţii şi provocând prăbuşirea ei. Nu se ştie cum, Cristina
reuşi să scape teafără. Dar tânăra care o avea în grijă a fost izbită din plin şi
dusă în grabă la „spital“ în stare gravă.
Altă dată, coborând o scară împreună de două guvernante, flutura o
panglică lungă de mătase care desena în aer fantastice figuri; dar, vai!, o
buclă a panglicii îi nimeri între picioare şi ţopăiala ei se transformă în
tumbă: copila începu să se rostogolească din treaptă în treaptă până jos.
Tinerele guvernante îşi acoperiră chipul cu mâinile, încredinţate că regina-
copilă îşi rupsese oasele; când colo, iat-o din nou în picioare, bucuroasă
nevoie mare. „N-am păţit nimic! strigă ea. Sunt o acrobată de circ! Hai,
daţi-vă la o parte să mai încerc o dată!“ Tinerele o ridicau de jos, iar ea le
îndemna: „Aşa, aşa, acum aruncaţi-mă în aer şi prindeţi-mă.“
Cristina se juca mai ales cu Carol. Cine era acesta? Era un văr de-al ei,
cam de aceeaşi vârstă. Se hârjoneau de mici, râdeau şi se războiau ca toţi
copiii de pe acest pământ. Dimineaţa, de cum se trezeau, se năpusteau unul
în iatacul celuilalt ca să ia micul dejun împreună. Tot împreună învăţau să
citească, să scrie şi să socotească, dar de cum reuşeau să scape de sub ochii
doicilor, se făceau nevăzuţi în parcul regal şi nu mai era chip să-i găsească
cineva.
Când au crescut, joaca şi distracţia lor neîntreruptă s-au sfârşit. Băiatul se
îndrăgosti nebuneşte de tânăra regină, care accepta să fie îmbrăţişată de
Carol şi să se tăvălească cu el pe pământ – dovadă a atracţiei care-i răscolea
şi pe dinafară, şi pe dinăuntru.
Regenţii tronului, conştienţi de pasiunea care-i asalta pe cei doi viitori
regi, au încercat să-i supravegheze mai îndeaproape. Cristina izbucnea
adesea în lacrimi în faţa interdicţiilor de a-l vedea pe Carol, dar reacţia
acestuia din urmă era de-a dreptul disperată. Până când, într-o bună zi, în
faţa întregii Curţi, nu se mai putu abţine.
Să-i ascultăm:
— Ajunge! strigă Carol. Nu mă puteţi împiedica să fiu cu Cristina. E
verişoara mea şi îmi va fi soţie; toată lumea ştie că suntem logodiţi. Dar
asta nu e tot: ascultaţi bine ce vă spun, fiindcă la vestea-bombă pe care o
să v-o dau acum, o să urlaţi de durere.
Cristina interveni impetuos, dându-l la o parte pe tânărul îndrăgostit cu
atâta violenţă, că aproape îl aruncă la pământ.
— Nu, Carol, asta e taina noastră, n-o poţi dezvălui în faţa oricui!
— Maiestate! interveniră atunci la unison regenţii, noi nu suntem
oricine, noi suntem răspunzători de tot ce faceţi. Dacă există vreo taină
aici, noi ar trebui s-o ştim primii.
— Mă rog, suspină Cristina, o veţi afla. Ajutaţi-l pe iubitul meu să se
ridice, apoi aşezaţi-vă şi ascultaţi-mă cu atenţie, dar promiteţi-mi pe
onoarea voastră că nu veţi spune nimănui nimic din tot ce vă voi
dezvălui. Noi doi am intrat în joaca asta alergând, ţopăind, aruncându-ne
unul în braţele celuilalt, în aceşti ultimi ani, dar, neştiind absolut nimic
despre ce se întâmpla, ne-am lăsat purtaţi de pasiune. Citeam împreună,
pe ascuns, cărţi cu poveşti de dragoste ce-au avut loc din timpuri
străvechi până în zilele noastre, dar nici un autor nu ne-a învăţat cum să
ne purtăm atunci când, goi puşcă, ne rostogoleam în iarba din pădure sau
în apa izvoarelor calde. Plăcerea fiind atât de mare, am mers prea departe
cu joaca asta: o asemenea nebunie nu se poate numi decât dragoste.
— De acord, de acord, spuse unul dintre regenţi, dar treceţi la subiect.
Ce s-a întâmplat apoi?
— O, nimic, am rămas însărcinată.
— Nu se poate! exclamară regenţii sărind în picioare, palizi dintr-
odată.
— Ba da, am intrat în luna a treia.
În clipa aceea interveni Carol.
— Eu m-am informat deja. În asemenea cazuri, pentru a evita
 scandalul, există o singură soluţie: eu am douăzeci de ani, Cristina are
şaisprezece, suntem la vârsta când putem hotărî liber, declarăm deci că,
împreună cu noi, în pântecul soţiei se află un moştenitor al tronului.
Întreaga Curte intră în fierbere, toţi vorbeau despre o cumplită
tragedie, dar Cristina izbucni în râs după obiceiul ei.
— Aveţi dreptate, da, am exagerat, şi mai ales eu, povestindu-i
iubitului meu văr că aştept un copil. Dar acum, văzând ce deznădejde v-a
cuprins pe toţi, sunt silită să vă spun cele ce urmează: am vrut să văd câtă
dragoste îmi poartă iubitul meu şi am încercat să-l pun cu spatele la zid.
„Iubitule, i-am şoptit la ureche, dragostea noastră a dat roade. În câteva
luni îţi voi dărui un moştenitor.“ Dar nu e adevărat, am inventat totul.
Vreţi să mă pedepsiţi, să mă puneţi la colţ? Poate chiar să mă închideţi în
vreun beci? Ar fi o încheiere minunată pentru o asemenea poveste de
iubire.
Regenţii au izbucnit în strigăte de indignare, iar în ziua următoare se
aplică prima pedeapsă: Carol Zweibrücken-Kleeburg fu urcat într-o
caleaşcă a armatei şi trimis în Germania la o şcoală militară, unde rămase
trei ani. Iar în viaţa Cristinei s-au petrecut multe schimbări.

O educaţie virilă. Dar câte gogoşi spuse pe seama ei!

Ce educaţie primise Cristina în copilărie? O spune ea însăşi în

autobiografia ei, în care regina, potrivit regulilor acestui gen literar, se
referă la trecut pentru a face o mărturisire publică, dar şi pentru a oferi
propria versiune asupra momentelor critice din viaţa sa.
Cât a fost în viaţă, tatăl meu a dat poruncă să primesc o educaţie
bărbătească. A declarat deschis că nu voia să mi se dezvolte nici una
dintre calităţile sexului meu, afară de onestitate şi modestie. Voia ca în ce
priveşte tot restul să fiu un principe şi să învăţ tot ce trebuie să ştie un
principe.
Permiteţi-mi să nu fiu de acord cu cei care sunt încredinţaţi de
autenticitatea acestui text. Pare mai degrabă un certificat care pune în cârca
tatălui, căzut în luptă, comportamentul din cale-afară de ciudat al tinerei
regine, cum ar veni: „Eu sunt aşa cum mă vedeţi, cam dezmăţată şi foarte
masculină, fiindcă aşa a vrut tatăl meu, pe care îl respect şi căruia îi dau
ascultare.“ După mine, e o gogoaşă cum nu se poate mai nimerită pentru a-i
domoli pe cei care n-o acceptau pe „regina îmbrăcată în haine bărbăteşti“.
Nu cred nici în lipsa de frumuseţe fizică a Cristinei. I s-a lipit pe chip o
mască lipsită de graţie, o mască de „băieţoi“, cu părul ciufulit, ba chiar cu
un umăr mai sus decât celălalt… de parcă ar fi fost Cocoşatul de la Notre
Dame. Şi se insistă pe statura ei, spunându-se că era măruntă. Apoi pe
grosolănia ei, pe lipsa de eleganţă şi senzualitate, ba chiar pe faptul că purta
încălţări de pastramagiu. S-a cam exagerat, să fim serioşi!
E suficient să citim scrisorile pe care fiica regelui Gustav Adolf, devenită
adultă, le trimitea doamnei sale de companie pentru a-i declara cât o
iubeşte, scrisori compuse într-un stil care vădeşte nu doar rafinamentul
limbajului şi al sentimentelor, ci şi o cultură neobişnuită, mai ales la Curţile
regale din ţările scandinave ale acelor vremuri.
Cristina iubea nespus cunoaşterea şi învăţătura. Încă de mică îi fusese
numit un preceptor foarte cultivat, care o învăţase să vorbească şi să scrie
într-o suedeză desăvârşită, dar şi în germană şi un pic în italiană, pe lângă
citirea şi comentarea clasicilor latini. Graţie lui, se apropiase de mari
învăţaţi ai Antichităţii şi de poeţii francezi şi studiase matematica şi fizica.
Apoi se îndrăgostise de teatrul jucat de actorii commediei dell’arte, citind
scrierile procurate de cei care studiau acel teatru, ce triumfa la Curtea
Franţei. Abia mai târziu avea să cunoască personal măştile cele mai
importante şi actriţele care apăreau atunci pentru prima oară pe scenele
europene, în locul travestiţilor şi derbedeilor obişnuiţi. Din educaţia ei nu
puteau fireşte lipsi grecii. A cunoscut tragediile, farsele, satira, poeţii, de la
Sappho la Lucian din Samosata.
Dar vă las să judecaţi singuri, potrivit sensibilităţii fiecăruia, scrisoarea
trimisă de Cristina iubitei sale cameriste Ebba Sparre, pe care, ca un omagiu
adus frumuseţii sale, o numeşte Belle.
Totul îmi place la tine, plăpândă şi uimitoare fată: făptura ta agilă,
zveltă, aeriană, culoarea delicată a pielii tale. Paloarea chipului când te
strâng în braţe, candoarea ta asemenea cu cea a unei petale de trandafir.
 Frumoşii tăi ochi, pe care pleoapele, coborâte cu pudoare, mi-i ascunde,
ca şi licărul lor de uimire. Numai de tine sunt îndrăgostită, fetiţo. De cum
părăseşti palatul meu, totul se stinge în jur, ba chiar şi-n ochii mei, şi nu-
mi rămâne decât parfumul tău risipit ici şi colo.
Şi fiindcă am vorbit despre lipsa de graţie a chipului Cristinei, cum să dai
crezare avalanşei de descrieri ale acelor cronicari care şi-au propus s-o
zugrăvească pe „regina imposibilă“? Aţi văzut cumva vreunul dintre
numeroasele portrete care o reprezintă, unele de o calitate îndoielnică, altele
executate de pictori de certă notorietate?
Eu personal am studiat vreo treizeci, opere ale pictorilor flamanzi,
francezi, dar mai cu seamă italieni, care au avut drept maeştri mari artişti ai
Renaşterii. Ei bine, dacă-mi acordaţi încredere, având în vedere că am
practicat pictura încă de când eram copil, vă voi spune că doar o mică parte
dintre aceste portrete sunt adulatoare: puţini pictori au „corectat“ chipul pe
care-l portretizau. Toţi ceilalţi au reprodus onest şi cu deplină autenticitate
chipul uluitoarei femei pe care o aveau dinaintea ochilor.
Mai întâi de toate, cea mai mare parte a portretelor nu o reprezintă mică
de statură, ci de o înălţime peste medie şi cu o alură mai degrabă zveltă.
Gâtul, destul de subţire, susţine un chip cu un aer nobil şi o privire
pătrunzătoare. Sânii sunt modelaţi cu graţia cuvenită pentru o fată
frumoasă. Dar ceea ce conferă mişcare întregii figuri este evidenta dragoste
pe care Cristina o purta coregrafiei şi baletului clasic.
Da, Cristina se dădea în vânt după reprezentaţiile de balet, invitând cele
mai celebre trupe de dans din Europa, mai ales de la Paris, în vederea
întemeierii în Suedia a unei şcoli de renume. Ea însăşi juca teatru şi dansa;
în 1647, arhitectul italian Antonio Brunati a construit pentru ea primul
teatru de Curte la Stockholm. Printre spectacolele ei preferate se numărau
cele după piesele lui Pierre Corneille. Poetul suedez Georg Stiernhielm a
compus diverse opere teatrale dedicate reginei, iar într-una dintre ele
Cristina însăşi juca rolul principal, cel al Dianei. Multe trupe erau primite la
Curte, de pildă trupa italiană din care făcea parte muzicianul Vincenzo
Albrici, sau cea olandeză cu actriţele Ariana Nozeman şi Susanna van Lee.
Regina a numit-o cântăreaţă la Curte pe celebra soprană franceză Anne
Chabanceau de La Barre.
 Un mare număr de capete încoronate au iniţiat tratative pentru a cere
mâna reginei Suediei, căreia i-au fost atribuite multe iubiri, începând cu
Carol, tovarăşul de joacă din copilărie, devenit mai târziu rege, şi până la
Magnus Gabriel De la Gardie şi, în sfârşit, la Decio Azzolino, despre care
vom mai vorbi. E vorba de lucruri adevărate sau de poveşti inventate? În ce
mă priveşte, relaţiile cărora sunt gata să le dau neîntârziat crezare sunt cele
cu câteva tinere răpitor de frumoase, de care Cristina s-a îndrăgostit
nebuneşte. Numai că ei îi plăcea la nebunie să uluiască, să provoace,
înzestrată cum era cu un acut simţ al libertăţii. Mulţi dintre contemporanii
ei, luterani inflexibili, n-o iertau pentru comportamentul neruşinat, sever
condamnat de religia de stat, şi mai ales nu acceptau să fie guvernaţi de un
suveran cu trup de femeie. Detractorii ei o numeau „regele Cristina“.
Dar să-i dăm chiar ei cuvântul şi s-o privim cum evoluează pe scena
regală la optsprezece ani, mai provocatoare şi totodată mai graţioasă ca
niciodată:
Abia împlinisem optsprezece ani când am urcat pe tribuna ridicată în
faţa palatului regal pentru repetiţia generală a încoronării mele, înaintea
unei mulţimi impresionante de supuşi şi oaspeţi străini. Tunurile lansau
ultimele salve. La prima lovitură de artilerie care răsunase cu o zi înainte,
am cerut să stau în spatele afeturilor de tun. Şi, fiindcă tata mă învăţase
cum se încarcă tunurile şi cum se aprinde fitilul, i-am cerut
comandantului artileriei să particip la aşezarea bombardelor şi la
aprinderea încărcăturii. În clipa detunăturii, am strigat cu putere: „Sunt
regină! Şi voi slobozi lovituri din ce în ce mai puternice!“
În ziua următoare am fost protagonista ritualului principal, strângerea
mâinilor reprezentanţilor celor patru clase ale poporului meu: nobilii,
clerul, negustorii şi meşteşugarii, ţăranii. Maestrul de ceremonii m-a
prevenit că vor fi peste două sute de strângeri de mână cărora va trebui să
le fac faţă.
— Dumnezeule! O să-mi strivească mâna ca într-o menghină!
— Augustele mâini ale Maiestăţii Voastre nu vor fi în pericol, m-a
liniştit maestrul de ceremonii. Există un truc pe care-l folosea şi bunica
Maiestăţii Voastre, regina Cristina de Holstein-Gottorp.
— Şi care ar fi ăsta?
 — Maiestatea sa punea în mânecă o mână falsă făcută din tulpini de
trestie moale. Bineînţeles, mâna asta era acoperită cu o mănuşă. Iar
supuşii strângeau chestia respectivă fără să-şi dea seama de înşelătorie.
Maiestatea Voastră are noroc, fiindcă mâna falsă e pusă la păstrare în
dulapul cu amintiri.
— Minunat! Ce mai aştepţi, du-te şi adu-o!
— E aici, Maiestate, iat-o!
Şi-mi întinse o chestie învelită într-o pânză subţire. Aveam deci a treia
mână. Minunat! Am introdus-o pe mânecă şi s-a dat semnalul pentru
începerea strângerilor de mână. Din când în când gemeam, pentru a-l face
pe cel căruia îi venea rândul să creadă că am dureri din pricina bărbăţiei
cu care mi se strângea mâna.
Înclinaţia pentru comedie, cizelată în urma studiilor şi a lecturilor
potrivite, a fost o constantă în viaţa Cristinei, îngemănată cu tragedii care,
desigur, n-au lipsit.

O femeie cultivată, iubitoare de cultură, de teatru şi de fete frumoase.

Dar nu numai atât

Cristina, care s-a arătat foarte curând a fi o femeie temperamentală care

întreţinea legături amoroase cu fete, uimi Curtea şi pe supuşii regatului
arătând că nu-i dispreţuia nici pe bărbaţi, pe-aceia care desigur o fascinau
prin înfăţişarea frumoasă, prin ironia subtilă şi prin învăţătura lor. Despre
jocurile cu vărul Carol v-am povestit deja. Acum a sosit momentul să faceţi
cunoştinţă cu Magnus Gabriel De la Gardie.
O gută sâcâitoare îl făcuse pe preceptorul care o instruise şi o educase s-o
părăsească, şi, în aşteptarea unui nou maestru, Cristina a acceptat să
participe la o partidă de vânătoare de excepţie. Nu era o vânătoare dintre
cele cu participanţi numeroşi care încolţesc prada cu haite de câini şi
oameni călare înarmaţi cu lănci şi spade prinzând-o în capcană, ci o
adevărată aventură, în care participanţii trebuiau să se organizeze singuri
pentru a scoate din bârlog vulpi şi antilope, cerbi şi mistreţi – totul cu riscul
de a stârni reacţia disperată a animalelor hăituite. Zona în care avea loc
vânătoarea număra sute de insule înşirate de-a lungul coastei oraşului
Stockholm. Arhipelagul era locuit de pescari care practicau la rândul lor
vânătoarea, şi chiar ei au purtat grupul de vânători prin acel labirint de
insule împădurite, la bordul ambarcaţiunilor lor.
Să-i dăm din nou cuvântul Cristinei:
Prima zi de vânătoare s-a soldat cu un eşec total: puţine animale
sălbatice şi stoluri de păsări care au trecut la înălţimi de neatins pentru
flintele şi puştile noastre. Spre seară am poposit pe o insulă mare, în
mijlocul căreia se afla o vilă, ridicată pe un postament de piatră, cu
numeroase coloane care înconjurau de jur împrejur întregul edificiu.
Proprietarii care ne-au găzduit pregătiseră pentru venirea noastră o
gustare bogată. Am descoperit astfel că ajunsese acolo cu câteva ore
înaintea noastră un alt grup de vânători din Uppsala. Era un mic grup de
tineri, cam de aceeaşi vârstă cu mine, şi am remarcat imediat în rândul lor
un băiat cu un farmec absolut neobişnuit. Un chip demn de o statuie
grecească a lui Praxiteles, cu ochi pătrunzători şi întunecaţi şi cu părul
blond şi luminos. Am observat mai ales că tânărul se mişca cu graţia pe
care doar marii balerini reuşesc s-o pună în mişcările lor. M-am apropiat
de el şi l-am întrebat cum îl cheamă. Mi-a răspuns:
— Mă numesc Magnus De la Gardie şi, n-o să credeţi, Maiestate, dar
suntem veri de departe. Am asistat la repetiţiile pentru încoronare, v-am
strâns mâna şi am rămas uluit. M-am gândit că sărmana regină nu are
mâna dreaptă şi e silită să întindă un membru fals. Descopăr acum, cu
bucurie, că aveţi ambele mâini! Sunt foarte fericit! Sper că îmi permiteţi
să vă strâng mâna adevărată şi să v-o sărut.
Am izbucnit în râs şi i-am oferit tot braţul să mi-l sărute.
În clipa aceea am fost întrerupţi de stăpânul casei, care voia să mă
ducă să-mi aleg odaia de la etajul al doilea în care urma să-mi petrec
noaptea. L-am urmat pe amfitrionul nostru, contele Ekbom, şi i-am cerut
vărului meu Magnus să mă însoţească. Urcând scările, contele m-a
întrebat dacă doream să împart camera cu una dintre doamnele de la
Curte.
— Nu, mulţumesc, i-am răspuns, prefer să stau singură.
Am vizitat încăperea, caldă şi primitoare, am poruncit să mi se aducă
sus bagajele, apoi am coborât pentru cină. Bineînţeles, m-am asigurat că
Magnus îmi va sta alături. Am continuat să povestim despre noi şi aşa am
descoperit că, deşi atât de tânăr, băiatul cu chip demn de Praxiteles preda
la universitatea din Uppsala.
— Şi ce predai? l-am întrebat.
— Filozofie socratică, mi-a răspuns.
— În ce limbă?
— În suedeză, care e limba mea maternă, dar şi în franceză, fiindcă
tatăl meu e din Paris, minunatul oraş în care a avut şansa să fie lector la
Sorbona.
— Măi să fie! Am de-a face deci cu un savant! Trebuie să-ţi spun,
dragul meu Magnus, că întâlnirea noastră e un privilegiu pentru mine.
Acum câteva zile am rămas fără preceptorul meu, un om pe care-l
credeam de neînlocuit, şi uite că te întâlnesc pe dumneata. Destinul e într-
adevăr un scamator imprevizibil! O, iartă-mă, n-am pus întrebarea cea
mai importantă, anume dacă dumneata eşti mai mult sau mai puţin dispus
să-l înlocuieşti pe profesorul nevoit să mă abandoneze…
— V-a abandonat un profesor?
— Da, în ciuda dorinţei lui. O boală sâcâitoare îl sileşte să se deplaseze
în cârje. E motivul pentru care am preferat să-l las să se odihnească, iar
acum am nevoie de un profesor care să-i preia însărcinările.
— Aşa, luat pe nepregătite, n-aş şti să spun… Dar având în vedere
entuziasmul Maiestăţii Voastre, vă pot spune că voi face totul pentru a
potrivi lucrurile astfel încât să reuşesc.
— Îţi mulţumesc!
Şi spunând asta, l-am sărutat apăsat pe frunte.
La prânz ni s-a adus peşte la grătar, iar eu mi-am permis imediat să mă
servesc, îndepărtând cu mâna pielea unui somon imens tăiat în bucăţi.
Toţi cei de faţă m-au urmat fără întârziere. Gazda noastră a lăudat, în
discursul său, marea frumuseţe a insulelor şi mulţimea de peşti ce se
găseau acolo, făgăduind să ne însoţească a doua zi la vânătoare în insula
de la nord, unde se aflau din belşug animale sălbatice. La sfârşitul mesei,
un grup de muzicanţi a cântat la instrumente cu coarde balade vechi din
insule. Au cântat magistral, eram cu toţii încredinţaţi că erau
profesionişti. Greu de crezut că poţi asculta o asemenea orchestră într-un
loc aşa de sălbatic.
— De unde vin maeştrii ăştia? am întrebat.
— Sunt localnici, trăiesc în insulele din jur, sunt pescari şi tăietori de
lemne.
— Pescari şi tăietori de lemne care cântă la vioară şi la violoncel?
Unde au deprins o artă atât de dificilă?
— Aici, pe insula mea, unde se adună după ce au întemeiat, cu ani în
urmă, o şcoală de muzicanţi.
— Şi instrumentele de unde le au?
— Tot de aici, au învăţat de mult să-şi facă viori, viole, violoncele,
chitare şi tot ce trebuie pentru o bună orchestră de coarde.
Felurile de mâncare erau mult prea abundente, iar oboseala acumulată
de toată lumea a făcut ca la al treilea fel mai toţi să mulţumească şi să se
retragă. Simţeau nevoia să-şi descarce emoţiile şi oboseala de peste zi.
Într-o clipă s-au făcut toţi nevăzuţi, suind în odăile ce le fuseseră
repartizate. În acel moment am descoperit că Magnus nu se îngrijise să-şi
reţină o cameră. L-am liniştit spunându-i:
— Îndreptăm imediat lucrurile, dar, cu riscul de a-ţi părea neruşinată şi
prea insistentă, te asigur că-mi displace ideea să ne despărţim aşa de
repede. Aş dori tare mult să mai stau puţin cu dumneata.
— Cu multă plăcere, a răspuns el. Şi eu aş fi bucuros să ne continuăm
conversaţia.
Şi spunând asta, am suit la etajul al doilea. Un servitor, cine ştie cum şi
de ce, pusese bagajele lui Magnus în vestibulul odăii mele.
— E o magie în tot ce se întâmplă, am comentat eu, apoi, întorcându-
mă către însoţitorul meu: Trebuie să-ţi spun ceva: aşază-te unde-ţi place,
eu o să mă aşez pe pat, dacă n-ai nimic împotrivă. Dragul meu Magnus, e
un lucru ştiut – bănuiesc că eşti la curent – că mă bucur de o reputaţie
foarte proastă, şi nu doar la Curte, ci pretutindeni: s-a răspândit zvonul că
regina are înclinaţie pentru fete.
— Da, ca să fiu sincer, am auzit şi eu de mai multe ori asemenea
zvonuri.
— Atunci suntem doi în situaţia asta! Îmi închipui că şi dumneata
preferi, ca şi mine, fetele băieţilor…
— Sigur că da! a răspuns Magnus zâmbind. Iar cu spusele astea mă
liniştiţi şi-mi daţi asigurări că nu am de ce să mă tem din partea
Maiestăţii Voastre, că n-o să săriţi pe mine şi n-o să mă trântiţi pe pat ca
să vă faceţi cheful cu mine.
Am râs împreună. M-am ridicat de pe pat şi mi-am deschis cuferele ca
să-mi pun o cămaşă de noapte. Apoi am adăugat:
— Simte-te ca acasă. E aici o canapea, cred că e destul de mare ca să
te poţi întinde comod, inclusiv picioarele. Ce înălţime ai, Magnus? Şapte
picioare, cred.
— Nu, doar şase.
— Slavă Domnului! Altminteri, ca să ajung la nivelul dumitale ar fi
trebuit să te urmez trăgând după mine un postament cu trepte şi roţi, am
zis, apoi m-am dus în cameră şi am tras un strigăt de uimire: Uluitor!
Vino să vezi! E o cadă plină cu apă călduţă, doar pentru noi. Te superi
dacă intru eu prima?
Şi, fără să mai aştept răspunsul, m-am dezbrăcat goală-goluţă într-o
clipă, am luat o bucată de săpun de pe masa aflată alături şi am început să
mă spăl şi să mă clătesc scoţând ţipete de plăcere. M-am uscat cu o pânză
atârnată de un cârlig şi am ieşit învelită cu altă pânză uscată.
La scurt timp, viitorul meu tânăr învăţător şi-a făcut intrarea în camera
de baie, în vreme ce eu ieşeam.
— Iartă-mă că te pun să te speli într-o apă deja pângărită de trupul meu
bolovănos!
— De ce-i spuneţi bolovănos?
— Fiindcă adesea se spune că am un trup îndesat şi masculin.
— N-o spun ca să vă fac un compliment, fiindcă nu e nevoie, dar chiar
învelită în pânza asta nu mi se pare că sunteţi nici împiedicată, nici
greoaie.
— Ah, cât îmi plac complimentele înainte să mă bag în pat!
N-a trecut mult şi eram amândoi întinşi fiecare în culcuşul lui. Atunci
am spus:
— Ascultă, Magnus… mă auzi? Nu ţi se pare că suntem prea departe
unul de altul ca să putem sta de vorbă? Sau împingem canapeaua
dumitale lângă patul meu, sau vin să mă întind lângă dumneata.
— Prefer să vin eu să mă întind pe salteaua Maiestăţii Voastre.
I-am făcut puţin loc şi iată-l lângă mine.
— Îmi povesteai că ai fost lector la Sorbona. În ce constă exact funcţia
asta? Citeşti texte, drame, eseuri?
— Mai ales monologuri şi dialoguri din comedii şi opere celebre.
Câteodată necunoscute.
— O, mi-ar plăcea tare mult să te ascult rostind câteva replici. Ai
cumva la tine vreun text tipărit?
— Nu e nevoie, lectorul care-şi cunoaşte meseria trebuie să-şi înveţe
pe dinafară replicile, numai aşa reuşeşte să farmece.
— Ai dreptate! Te rog recită-mi una, care vrei.
— E un monolog pe care mi-ar plăcea mult să-l ascultaţi…
— Despre ce e vorba?
— Despre memoriile unei stareţe care-şi aminteşte de prima ei
întâlnire de dragoste.
— Da, da! Şi cum se numeşte stareţa asta?
— Héloïse.
— N-am auzit de ea, nu mi-a vorbit nimeni despre ea până acum.
— Perfect, atunci ascultaţi. Pot să mă întind şi eu cât recit monologul?
— Bineînţeles, în patul ăsta eşti ca acasă!
Cu frumosu-i chip întors spre mine şi privindu-mă direct în ochi,
Magnus a început:
— „Unchiul meu era canonic al catedralei din Paris, locuiam cu el în
vechea mânăstire benedictină, în dosul absidei abia construite. Eram o
fată bine-crescută, iar în dimineaţa aceea eram în grădină şi ajutam la
întinsul rufelor. Deodată aud că mă cheamă cineva din loggia mânăstirii.
Era unchiul Fulbert. Mă roagă să-mi orânduiesc un pic ţinuta, fiindcă
urmează să întâlnesc o persoană foarte importantă. Îmi scot şorţul, îmi
strâng părul şi mă reped în loggia. Rămân împietrită de uimire în faţa
personajului care părea aşezat într-o nişă: avea o atitudine solemnă,
faldurile veşmântului păreau sculptate, era înalt, nemişcat, părea nici să
nu respire… Da, semăna într-adevăr cu o statuie hieratică de piatră,
dintre cele înşirate în catedrală de-a lungul transeptului: un Sfânt Matei
sau un Sfânt Isidor. Era însă Abélard, lector principal la universitate.“
— O, ce frumos! Continuă!
— „Ce simţi în faţa unei statui? Nimic. O priveşti şi gata. N-am făcut
nici gestul de a-mi îndoi un pic genunchiul ca să mă înclin, cum s-ar fi
cuvenit să facă o fată de şaisprezece ani bine-crescută. Unchiul a făcut
prezentările: «Nici nu-ţi închipui ce noroc a dat peste tine, fata mea.
Profesorul aici de faţă va fi oaspetele nostru. M-am zbătut mult, dar până
la urmă l-am convins. Va locui în odaia care dă spre incintă. A acceptat
să-ţi acorde patru ore pe zi din preţiosul său timp.» În scurte vorbe,
unchiul Fulbert mă pricopsise cu evanghelistul ăsta de ghips în chip de
profesor. Douăzeci şi opt de ore pe săptămână cu teologul ăsta înţepenit,
coborât dintr-o frescă. În cel mai bun caz, îmi spuneam, o să-mi
psalmodieze vreun cânt gregorian, iar înainte să-i spun eu ceva, va trebui
să-l cădelniţez de două ori.“
— Ha, ha, ha! Minunat, zi înainte!
— „Câteva zile mai târziu, intrând în odaie pentru prima lecţie, îl
găsesc deja aşezat de cealaltă parte a mesei lungi. M-am înclinat uşor. El
mi-a zâmbit. Am rămas uluită. Înţepenitul zâmbea! Avea toţi dinţii, bine
înfipţi, albi… destul de regulaţi. Ochii mari, cu gene lungi, dese, nu
păreau pictaţi. Iar gura, buzele… se mişcau… da, chiar se mişcau… şi
din ele ieşeau un glas şi cuvinte!“
— Splendid! Mamă, ce bine scrie! Cine e autorul?
— Nu se ştie, poate chiar Héloïse, dar mai probabil e un anonim. Să
continui?
— Da, da, da!
— „«Sper să reuşesc să nu vă torturez prea tare în aceste patru ore», a
spus Abélard. Chiar aşa a spus: torturez. Nu te-ai fi aşteptat la un
asemenea limbaj din partea celui mai ilustru învăţat de la Paris. Eu mi-l
închipuiam vorbind pe nas, împleticit, tânguit… dar nici vorbă. Avea un
glas frumos, plin şi catifelat. Ca să vezi, ce surpriză plăcută! Pe urmă mi-
a spus să iau loc. N-avea cărţi pe masă. Şi nici eu nu adusesem cărţi cu
mine. «Pe ce texte vom studia? — Nu-i nevoie de texte, antrenăm
memoria. Pentru început, veţi lua câteva notiţe…» M-a privit ca şi cum
mi-ar fi remarcat prezenţa abia atunci: «Héloïse… — Da? — Aşa vă
cheamă, nu? — Da. — Cum se face că tatăl şi mama dumitale v-au dat
un asemenea nume? — Nu ştiu, părinţii mei au murit când eram încă în
faşă. N-am apucat să-i întreb. Când l-am întrebat pe unchiul meu,
canonicul, care m-a crescut, şi pe care-l cunoaşteţi, mi-a răspuns cu un
mormăit… Îl enervează să-i aduc aminte de părinţii mei… nu-i iubea
deloc. — Ştiţi, m-a întrebat, că Eloísa e numele unei faimoase regine a
Asturiei, despre care se povesteşte că s-a îndrăgostit de fratele ei, fără să-
i cunoască obârşia? — De fratele ei? Cum s-a întâmplat? — Credea că
băiatul respectiv era un maur. — Un maur? Cum adică? — Fusese răpit şi
transformat în sclav pe când era copil, în timpul prădării Leonului de
către Abu-Tarif, regidor-ul Cordobei. Şi tot Abu-Tarif l-a ţinut pe lângă
el şi i-a dat o educaţie de maur. În plus, băiatul avea părul negru,
cârlionţat şi des, şi o piele aurie ca a bunicii sale, care era din Malaga.
Aşa se face că, întâlnindu-l şi văzând că poartă un cercel în ureche şi
vorbeşte în arabă, Eloísa n-a bănuit că ar putea să fie fiul unor creştini. —
Deci s-a îndrăgostit de el. Şi cum s-a sfârşit toată povestea?» Lectorul
principal, Abélard, se ridicase în picioare, îmi făcuse semn să-l urmez şi,
mergând în grădină, a continuat încântătoarea poveste a gingaşei regine
care-mi purta numele. Ce minunat povestitor! Mai bun decât toţi
trubadurii pe care mi se-ntâmplase să-i ascult în pieţe la sărbători şi
nunţi: făcea pauzele exact unde trebuia… schimba rapid ritmul… cobora
tonul până la şoaptă, apoi brusc, cu un simplu gest, parcă era pe cal…
într-o barcă… urcat pe catargul unei nave cu nenumărate pânze, făcându-
mă şi pe mine să urc… şi pluteam împreună pe mare, împinşi de un vânt
turbat…“
— O, Doamne… aaah!
— Ce e? Nu cumva v-a luat somnul ascultându-mi monologul?
Şi, spunând asta, Magnus s-a ridicat de pe patul meu şi s-a dus pe
canapea, a stins lumânările şi s-a întins cât era de lung.
Au trecut câteva ore. Somnul ne doborâse pe amândoi, când un fulger,
urmat evident de un tunet, a luminat încăperea. N-a trecut o clipă şi s-a
auzit un bubuit care ne-a făcut să tresărim pe amândoi.
— O, Doamne! am strigat, ridicându-mă în capul oaselor. Ce se
întâmplă?
 — E doar un tunet, a răspuns Magnus, ridicându-se în picioare, o
furtună, trece repede.
Dar prorocirea lui nu s-a adeverit, au urmat tunete şi fulgere tot mai
dese. Apoi a început furtuna. Ploaia biciuia ferestrele cu violenţă. Am
început să strig. Vuietul era într-adevăr impresionant. Părea că fiecare
bubuitură izbea în zidurile casei. Vântul şuiera cu vuiete de sfârşit de
lume. Am izbucnit în plâns, terorizată. Atunci, Magnus s-a aşezat pe pat
lângă mine, sperând să-mi domolească ţipetele şi plânsul.
— Te rog să mă ierţi, furtunile mă înspăimântă, mă înnebunesc.
Acum eram amândoi întinşi şi îmbrăţişaţi. Tunetele şi fulgerele s-au
îndepărtat încet-încet, iar eu m-am mai tânguit puţin până am adormit.
Furtuna a durat mai multe zile. Nu mai era nici o speranţă să pornim
din nou la vânătoare. Din pricina nenumăratelor canale în care se umflase
apa, chiar şi întoarcerea a fost dificilă şi plină de pericole.
La câteva zile după ce am ajuns la Stockholm, Magnus s-a prezentat
radios, anunţându-mă că a reuşit să părăsească universitatea din Uppsala
şi, dacă eu eram în continuare de acord, era gata să-şi ia în primire
sarcina de profesor.

„Demnitari ai Curţii, n-am de gând să mă mărit“

Magnus Gabriel De la Gardie, numit acum colonel al gărzii regale, a

început imediat să-i dea lecţii Cristinei. Prima lecţie a fost despre
redescoperirea textelor tragediilor greceşti, împrăştiate din pricina invaziei
otomane în Orientul Mijlociu. Regina iubea nespus orele petrecute cu noul
ei profesor.
Dar într-o zi, ajungând la palat, Magnus găsi un trimis al Cristinei cu o
scrisoare în care se spunea: „Dragul meu Magnus, înalţii demnitari ai Curţii
îmi solicită o întâlnire urgentă pentru rezolvarea unor probleme care nu
suferă amânare. Te rog să vii la Palatul Cancelarilor, unde te va însoţi
trimisul meu. Cu afecţiune, Cristina.“
Când ajunse la palat, regina se afla deja în marele salon plin de
funcţionari guvernamentali. Se îndreptă către prietenul ei şi-l însoţi până la
scaunul pe care îl pofti să se aşeze.
 — Am anunţat că urmează să vii, prezentându-te drept consilierul meu.
Vreau foarte mult să asculţi ce vor să-mi spună.
Să ascultăm şi noi:
Luă imediat cuvântul cancelarul Axel Oxenstierna.
— Iertaţi-mă dacă trec peste formulele rituale, dar trebuie neapărat ca
regina noastră, aici de faţă, să se pronunţe asupra unor subiecte pe care
aşteptăm să le abordăm de săptămâni întregi. În joc e viitorul regatului
Suediei.
Regina ridică mâna şi interveni cu glas hotărât.
— La rândul meu, trec peste ezitările diplomatice şi, ca să vă scot din
încurcătură, anticipez cererea voastră. V-aţi adunat aici ca să aflaţi care e
poziţia mea asupra unei probleme de cert interes public, dar care, trebuie
să admiteţi, este absolut personală. Îmi cereţi să mă hotărăsc cât mai
curând în problema căsătoriei mele. Potrivit vechii legi, fiica regelui nu
poate guverna dacă nu are alături un soţ binecuvântat de Sfânta Biserică.
E-adevărat că voi şi alţi bărbaţi responsabili din acest guvern mi-aţi făcut
în acest sens propuneri numeroase. Am numărat peste treizeci de oferte
minunate, care-mi ofereau partide demne de luat în considerare, nobili de
înaltă stirpe gata să-mi ceară mâna. La urma urmei, dacă vreau să urc pe
tron în chip legal, trebuie să obţin un permis numit soţ. În acel moment
însă, voi fi regină doar cu numele, domnia va fi dominată – scuzaţi
calamburul – de bărbatul cu care m-am căsătorit, adică regele. Dar dacă
vă voi spune că nu? Că nu-mi convine? Vă veţi ridica toţi în picioare,
declarând că legea nu-mi îngăduie. Dar eu vă voi răspunde că tatăl meu,
Gustav Adolf, care a scris şi semnat ultimul decret înainte de a muri în
bătălie pentru mărirea patriei sale, a stabilit că eu pot fi regină şi fără soţ.
Dar de ce să refuz un soţ? vă veţi întreba. Cea mai veche lege, redactată
de Dumnezeu în persoană, adică Biblia, afirmă că femeia trebuie să-i fie
sprijin bărbatului, să asculte fără şovăire, să-i dăruiască fiii de care are
nevoie, să ţipe în durerile facerii, dar să tacă imediat după. Ei bine, îmi
pare rău, dar nu accept. Această lege nu e corectă, e o agresiune josnică
împotriva femeii, chiar dacă e recunoscută ca regină. Iar josnicia cea mai
mare este că-mi faceţi propuneri, dar până la urmă nu-mi acordaţi dreptul
de a alege. Şi când spun „a alege“ nu mă refer la cel mai bun dintre cei pe
care mi-i oferiţi voi, ci la acela cu care am hotărât singură să trăiesc
întreaga viaţă: cel care să-mi fie bărbat înainte de a-mi fi stăpân. Vreau să
fiu îndrăgostită nebuneşte de el, de glasul lui, de râsul şi de trupul lui,
atunci când suntem în pat şi-l strâng în braţe. Ba nu, să mă iertaţi, nici
asta nu-mi e de-ajuns. Ceea ce contest eu este căsătoria aşa cum o
concepeţi voi. Un ţăran cumpără glia pe care urmează s-o semene şi s-o
facă fertilă după ce gustă o bucăţică din ea, o mestecă şi chiar o înghite.
După miros şi gust, ţăranul îi descoperă valoarea. Apoi, cu plugul şi cu
sapa, o frăgezeşte, o îngraşă, o stropeşte şi o udă cu propria sudoare. Iar
când răsar primele flori şi apoi primele fructe îi mulţumeşte lui
Dumnezeu pentru rodnicie. Ei bine, în această alegorie eu sunt glia, şi nu-
mi convine să fiu săpată fără să-l fi ales eu pe cel menit să mă pătrundă
cu plugul. Sunteţi scandalizaţi? Îmi pare rău, am încheiat, şi n-am de
gând să vă răspund la nici o întrebare.
Cancelarul exclamă furios:
— Cum adică, plecaţi? Aici se încheie totul?
Şi, plin de avânt, făcu un pas înainte, uitând că se află în capul scărilor,
şi iată-l rostogolindu-se cu bufnituri demne de un final de comedie.
Cristina abia dacă se-ntoarse şi, râzând, ieşi din salon urmată de
Magnus, care o apucă de mână pe ascuns şi i-o strânse.
În dimineaţa de după întâlnirea cu cancelarul şi înalţii demnitari,
Magnus îi ţinu o lecţie elevei sale, care-l întrerupse aproape imediat:
— Iartă-mă, n-am chef să te ascult dacă nu-mi vorbeşti mai întâi
despre impresia pe care ţi-a lăsat-o discursul meu de ieri.
— Păi, păreaţi un adevărat Matamoros, răspunse cinstit Magnus.
— Cine mai e şi ăsta?
— Un fel de soldăţoi tipic din commedia dell’arte. V-aţi făcut intrarea
exact ca el, împungându-i pe linguşitorii ăia, încredinţaţi că ţin în mână
toate frâiele. Planul era foarte clar: „O silim să se mărite şi o scoatem din
joc.“
— Exact, aşa e! Nu trebuia să le dau voie nici măcar să sufle. Îi suport
de-atâta timp, că nu mai tolerez agresiunea pe care vor s-o exercite
asupra mea. Încă n-au înţeles că vreau să-mi trăiesc viaţa cu riscul de a
greşi, de a provoca neînţelegeri, disperare şi poate şi fericire, dar cu
convingerea că sunt stăpână pe destinul meu.
— De asta vă stimez. Şi o să vă spun că pasajul din discursul
Maiestăţii Voastre care m-a surprins cel mai tare a fost povestea cu
ţăranul care-şi mestecă glia ca să-i simtă gustul şi, totodată, partea cu:
„Nu, nu voi permite oricui să mă are şi să mă pătrundă cu plugul său ca
pe o jertfă.“ I-aţi lăsat încremeniţi şi fără grai. Iar eu am simţit un fior pe
şira spinării şi m-am întrebat: „Cum o să se descurce acum o tânără
femeie singură, fără nimeni care s-o apere de personajele astea lunecoase
din politică? Ticăloşii ăştia o să încerce s-o prindă pe picior greşit, ca s-o
prezinte în faţa supuşilor ca pe o blestemată, o îndrăcită, un anticrist care
nu se gândeşte decât la sex şi la mândria ei.“
— Bineînţeles, ştiu că o să mă apuce de sub ţâţe ca să mă răstoarne,
dar eu am pregătit deja răspunsul care-i va lăsa neputincioşi, ca nişte
viespi lipite de pereţi cu clei de tâmplărie.
— Bine zis! Dar care o să fie răspunsul ăsta?
— Nu, îmi pare rău, din superstiţie prefer să-l descoperi singur când va
veni momentul. Acum sunt gata pentru lecţie.

După Héloïse şi Abélard, îşi fac apariţia Angelica şi Orlando

Să-i mai dăm o dată cuvântul Cristinei:

Am deschis o carte pe care Magnus o aşezase pe masă. Mă prefăceam
că citesc, dar de fapt mă întrebam: „Cum o să reuşesc să sting focul pe
care mi l-a aprins în minte şi în inimă un bărbat pe care-l cunosc numai
de câteva zile? Nu mă mai simt în stare să ţin ascunsă bucuria care m-a
cuprins.“
Magnus a început să povestească în felul lui un pasaj din Orlando
furioso. Nu mai auzisem niciodată despre el. M-am străduit să-l ascult
cuvânt cu cuvânt.
Versurile se bazau pe o nelămurire. Delicata Angelica, fiică a unui
stăpânitor din Orient, regele din Catai, se îndrăgostise de Medoro, tânăr
războinic sarazin, şi vorbea singură în pădure, fără să-şi dea seama că
după un copac se afla ascuns cavalerul Orlando, paladin în slujba lui
 Carol cel Mare, la rândul lui îndrăgostit de ea. Angelica îi înălţa laude lui
Medoro, care pesemne nu ştia nimic despre pasiunea ei: „Nu ştiu, poate
că ar trebui să mă hotărăsc să-i spun: «Cavalere, sunt îndrăgostită
nebuneşte de dumneata. Te văd în vis, te văd când umblu prin castel,
chiar şi la masă eşti lângă mine, iar eu te sărut.»“
În vreme ce Magnus dădea glas nedumeririi lui Orlando stăpânit de
iluzia că preafrumoasa Angelica vorbea despre el, mi-am dat seama că
nu-i mai urmăream cuvintele. Îi priveam mâinile care desenau în aer
personajele poveştii de dragoste. Eram tulburată nu de vorbele rostite, ci
de chipul său, de gura sa, de glasul său, şi încet-încet mă apropiam de el.
Avea ochii pe jumătate închişi şi nu şi-a dat seama că mă aflam atât de
aproape. Mi-am apăsat atunci buzele de-ale lui, împiedicându-l să
continue. El m-a prins de ceafă şi m-a tras spre el. Mi-a spus doar:
„Mulţumesc că mi-ai oprit şirul vorbelor.“ M-am pomenit ridicată în
braţe şi întinsă pe masa cea mare. Nu-mi amintesc ce ne-am spus,
vorbeam şi ne ascultam cu pauze lungi. Era prima oară când
descopeream bucuria de a iubi un bărbat.
Cât timp au rămas înlănţuiţi? Nu se poate şti. Au făcut dragoste? Fapt
este că nici nu şi-au dat seama că orele se scurgeau, că soarele apusese, iar
în încăpere se lăsase întunericul. Se povesteşte însă că în acel moment a
intrat în încăpere o fată care ţinea un băţ lung cu o flăcăruie în vârf, cu care
se pregătea să aprindă marele lampadar atârnat în mijlocul tavanului. Ca
treziţi dintr-un vis, Magnus şi Cristina au scos un ţipăt de spaimă. Fata
bâlbâi nişte scuze şi se pregătea deja să iasă, când Cristina o opri. Regina îşi
adună hainele căzute pe podea, şi la fel făcu şi Magnus, care, îmbrăcându-se
de bine, de rău, ieşi din încăpere. Cristina se îmbrăcă cu ajutorul fetei.
— Iertaţi-mă că v-am deranjat, se pare că a spus biata fată, dar am venit
cu o mesaj important, Maiestate.
— Tu eşti Eufrosina, verişoara mea, o recunoscu în clipa aceea Cristina.
— Da, răspunse fata, de câteva zile sunt camerista voastră, dar nici nu v-
aţi dat seama!
— Ce-mi spuneai, ce se întâmplă?
— Mama Maiestăţii Voastre nu se simte bine şi m-a trimis să vă spun că
ar dori să mergeţi la ea.
 — Şi unde e?
— În palatul ei.
— Coboară şi dă de ştire la grajduri să-mi pregătească un cal, cobor şi eu
într-o clipă.
Apoi ieşiră amândouă. În încăpere rămase doar lumina lampadarului.

Reîntâlnirea cu mama

Însoţită de doi ofiţeri călare, Cristina s-a dus în goană la palatul mamei
sale. A alergat la etaj, închipuindu-şi c-o va găsi întinsă în pat, cum obişnuia
şi cum o văzuse cu câţiva ani în urmă. Dar mama sa cobora către ea,
venindu-i în întâmpinare cu braţele deschise şi cu un chip radios.
— O, mamă, ce uşurare! Mă temeam că ai necazuri.
— Nu, fata mea, sunt bine şi sunt fericită. Am aflat de discursul tău din
sala regenţilor şi eram nerăbdătoare să-ţi spun că ai fost formidabilă!
— Cum asta, mamă? Îţi baţi joc de mine?
— Nu, dar am înţeles cât am greşit în toţi aceşti ani. Eram cumplit de
geloasă din pricina afecţiunii pe care ţi-o purta regele. Mă simţeam dată la o
parte, nu pricepeam. Bine faci că dispreţuieşti din toate puterile ideea de a fi
pusă pe tron ca o marionetă trasă de sfori după cerinţele politicii de la
Curte.
Şi iată-le pe amândouă avântându-se una în braţele alteia.
— Te rog să rămâi la prânz aici, măcar astăzi. Am atâtea să-ţi spun
despre mine şi despre tatăl tău! Tu nu ştii nimic despre viaţa noastră, în
afara oribilelor tragedii ale războiului.
— Vreau tare mult să te ascult, mamă, şi vreau, la rândul meu, să-ţi
povestesc totul despre mine.
Şi aşa, cele două nobile doamne au rămas împreună, descoperind una că
are o mamă generoasă şi plină de o omenie inimaginabilă, cealaltă că are o
fiică foarte diferită de femeia care era ţinta atâtor bârfe: Cristina se dovedi o
tânără de o mândrie şi o înzestrare ieşite din comun.
Au rămas împreună o săptămână încheiată.
Când se întoarse la palat, Cristina era aşteptată de profesorul ei, care-i
veni în întâmpinare şi o îmbrăţişă, fără să-i pese de persoanele din jur.
 — În fiecare zi am venit să te aştept încă de dimineaţă. Sunt bucuros să
aflu că mama ta se simte bine.
— Da, a fost o săptămână uluitoare, atât de minunată şi de importantă
pentru amândouă, că aproape am uitat de restul lumii.
La câţiva paşi de ei se afla verişoara Eufrosina, pe care Cristina o observă
pentru prima dată cu atenţie, exclamând:
— Ce frumoasă eşti! Chiar şi cu hainele astea de subretă. Du-te repede în
camera mea şi alege orice rochie-ţi place.
Când rămaseră singuri, Magnus spuse:
— A fost un mare noroc că am avut-o alături pe verişoara ta în toate
zilele astea. Sigur că pare o comedie…
— Ce anume?
— Faptul că eu sunt vărul tău, iar ea verişoara ta. Şi am mai descoperit şi
alte rude la Curte, sunt peste tot.
— Greşesc eu, sau Eufrosina îţi place şi ţie foarte mult?
— E adevărat, am descoperit că e o persoană de mare calitate, modestă,
inteligentă, ba chiar cultă, demnă de a fi admisă la Universitatea din
Uppsala. Dar le e îngăduit femeilor să studieze la universitate în vremea
noastră?
— Mă bucur, dragul meu Magnus. Poate că în altă situaţie aş fi făcut o
scenă de gelozie de-ar fi dat buzna toate gărzile palatului. Dar nu şi în cazul
ăsta… atitudinea ta corectă şi sinceră mi-a tăiat tot cheful de scandal.

Veşnica prietenie a lui Magnus şi dragostea pentru Ebba Sparre

A doua zi, Cristina îl invită pe Magnus la o partidă de vânătoare. Tânărul

profesor i se alătură cu entuziasm. Împreună cu ei se aflau câţiva călăreţi
înarmaţi cu lăncii şi câteva puşti. Din păcate, hăitaşii făcuseră exces de zel
gonind prada către vânătorii călări, şi într-o clipă cinci, şase sau mai mulţi
mistreţi erau înconjuraţi. Dar animalele erau hotărâte să-şi vândă scump
pielea, iar unul dintre masculi, de dimensiuni enorme, a atacat calul
Cristinei. Cu un picior sfâşiat de fiara dezlănţuită, calul se prăbuşi trăgând-o
după el şi pe regină, care din fericire reuşi să se ridice. Alţi doi mistreţi se
năpustiră către amazoană, care încercă să se caţere pe un povârniş. În acel
moment ajunse la locul accidentului şi Magnus, care-şi înfipse lancea într-
unul dintre mistreţi, dar ţinând strâns arma în mână, fu proiectat în aer şi
sfârşi într-un şanţ unde un braconier potrivise o capcană imensă. Fălcile
cursei se declanşară închizându-se peste umărul călăreţului. În vreme ce alţi
călăreţi erau ocupaţi cu îndepărtarea haitei de mistreţi, Cristina alergă la
Magnus şi îşi dădu seama cât de adânc pătrunseseră în carne dinţii capcanei.
Se întoarse atunci către călăreţi şi strigă:
— Repede! Căutaţi un fierar şi un hirurg, nu-i nici o clipă de pierdut.
Fălcile de fier nu pot fi desfăcute, trebuie tăiate, cel puţin doi sau trei dinţi i-
au străpuns pieptul.
Şi spunând asta, îşi sfâşie rochia şi acoperi umărul şi pectoralul rănitului,
în nădejdea de a stăvili sângele.
Abia vorbind, Magnus îi şopti Cristinei:
— E grav, nu-i aşa? Nu ştiu dacă scap teafăr. Dacă se-ntâmplă ceva,
spune-i Eufrosinei că…
Dar nu reuşi să încheie: sângele îi năvălea pe gură.
Hirurgul şi fierarul sosiră mai repede decât se aşteptau, şi fierarul rezolvă
problema. Adusese un cleşte enorm şi un fierăstrău pentru metale. Cu o
îndemânare incredibilă, tăie prinzătoarea în bucăţi, apoi hirurgul acoperi
rănile cu feşe, oprind sângerarea.
În aceeaşi seară Magnus îşi recăpătă cunoştinţa. Lângă el se afla Cristina,
care nu-l părăsise nici o clipă. În delirul său, Magnus mărturisi că e
îndrăgostit de Eufrosina, iar regina fu adânc tulburată.
— Fără rapiditatea ta, Cristina, acum aş fi mort, spuse Magnus cu un glas
scăzut când redeschise ochii.
— Faptul că eşti viu este cel mai de preţ dar de care am avut parte de
când m-am născut.
Peste câteva luni, Magnus, complet restabilit, află că fusese numit de
Cristina ambasador extraordinar în Franţa. Era în primăvara anului 1646.
Acelaşi cancelar se opuse făţiş, comentând că numirea era absolut inutilă:
— N-avem nevoie de alţi reprezentanţi în Franţa, având în vedere că sunt
deja doi!
— Păi, atunci daţi-le o vacanţă celor doi, o merită. Magnus va pleca în
scurt timp la Paris.
 Proaspătului numit ambasador nu-i scăpă că însărcinarea era şi un mod
de a-l îndepărta de Eufrosina şi de a evita ca ei doi să ajungă la hotărâri mai
concrete, dar o acceptă fără să dea de înţeles că a priceput.
Pentru a spori importanţa însărcinării, Cristina porunci ca ambasadorul să
ajungă la Paris cu o caleaşcă toată aur şi argint, trasă de patru cai şi urmată
de o sută de cavaleri ai regatului şi un mare număr de servitori. Regina
amână plecarea de câteva ori; persoanele din anturajul său, nevrând să
alimenteze calomnii asupra comportamentului Maiestăţii Sale, se gândeau
că Magnus s-ar fi putut însura cu regina, deşi acum era logodit cu verişoara
ei. Un lucru era însă limpede: Cristina devenise o suverană autonomă.
Cuvântul hotărâtor la Curtea Suediei îl avea acum ea, nu Axel Oxenstierna.
Unii istorici susţin că la plecarea lui Magnus Cristina s-a închis în odaia
ei plângând amarnic. Mie însă îmi place altă poveste.
De îndată ce Magnus urcase la bordul corabiei regale pentru a porni spre
ţărmul Franţei, la Calais, unde îl aştepta caleaşca cea somptuoasă, regina
participă la un concert în marea sală a castelului regal, plănuit chiar de ea cu
câteva luni înainte. Programul avea să fie executat de o orchestră întemeiată
cu ani de zile în urmă de Claudio Monteverdi, care urma să cânte muzica
dedicată de compozitor Caterinei de’ Medici. Ostentativ, Cristina îşi făcu
apariţia în loja regală, luă scaunul ce-i era rezervat, îl întoarse şi se aşeză, ca
de obicei, desfăcându-şi picioarele şi sprijinindu-şi braţele pe spătar. Prima
parte era impunătoare, apoi se domolea, lăsând loc unui largo în care ieşeau
în evidenţă viorile şi flautele. Regina izbucni într-un plâns cu sughiţuri atât
de ascuţite, că întreaga sală se întoarse către ea. Publicul aplaudă cu emoţie.
Potrivit ritualului, tânărul ambasador la Paris fu primit imediat de
cardinalul Mazarin, care trăgea toate sforile politicii Regelui Soare,
înconjurat de întreaga Curte. Anumiţi cronicari dau asigurări că, pentru a
face pe plac curiozităţii bolnăvicioase a acelor bărbaţi de stat, Magnus
începu să descrie personalitatea reginei Suediei, declarând: „Regina mea e o
suverană neobişnuită, foarte cultă, dar foarte puţin feminină. Felul ei de a se
purta seamănă într-adevăr prea puţin cu al unei femei.“ O remarcă nu prea
generoasă, mai ales venind din gura reprezentantului ei în Franţa, ba chiar
din partea bărbatului care primise din partea sa atâta atenţie şi atâtea
favoruri. Dar să fie vorba oare, şi în acest caz, de declaraţii veridice? Un
gentilom rafinat şi discret, aşa cum Magnus se dovedise a fi întotdeauna,
putea oare lăsa să-i scape o zeflemea atât de grosolană? Şi toate astea doar
pentru a-i smulge un surâs sarcastic lui Mazarin, un bărbat de stat care
trebuia mai degrabă tratat cu prevenire? Personal, am mari îndoieli. Ca să
nu mai vorbim că acest fel de a sări peste cal ar fi ajuns lesne la urechile
reginei, punând capăt carierei tânărului ambasador, dacă nu şi prieteniei lor.
Câteva luni mai târziu, Magnus se întoarse la Stockholm, precedat de
vestea unui discret succes diplomatic. Îl aştepta logodnica lui, Eufrosina,
care se agăţă de gâtul lui şi-l sărută cu patimă. Fireşte, regina nu era
prezentă la această întâlnire, dar în ziua în care cei doi îndrăgostiţi au
anunţat că urmează să se căsătorească în curând, ea se ridică în picioare
mergând spre tânăra fată şi îmbrăţişând-o. Apoi declară radioasă:
— Draga mea, îţi dăruiesc acum lucrul cel mai de preţ pe care-l posed, fii
fericită!
Simpatia Cristinei nu întârzie să se îndrepte în altă direcţie,
concentrându-se asupra frumoasei Ebba Sparre, despre care am amintit
deja, fapt care a alimentat bârfa de la Curte nu mai puţin decât o făcuse în
cazul lui Magnus.

Descartes la Curtea suedeză. Între actorii commediei dell’arte şi

serbările Încoronării

În acest timp, Cristina, revenită la marea ei pasiune pentru studiu, mai

ales pentru filozofie şi ştiinţă, reuşise să-l convingă pe Descartes, genialul
filozof al cunoaşterii, care locuia la Paris, să vină să stea la palatul ei din
Stockholm, pentru a trăi aievea un vis încă nerealizat: acela de a auzi rostite
de glasul său toate lucrurile pe care nu avusese prilejul să le înveţe.
În timpul domniei sale, Curtea regatului suedez devenise una dintre cele
mai rafinate şi mai culte din Europa, iar Stockholm era numit „Atena
Nordului“. Regina îl invitase de asemenea pe Hugo Grotius, ilustru jurist,
filozof şi scriitor olandez, să preia funcţia de bibliotecar, dar acesta murise
după o călătorie pe mare. Apoi a purtat corespondenţă cu Pierre Gassendi,
filozof, teolog, matematician, astronom şi astrolog francez. Blaise Pascal i-a
dăruit o „pascalină“ – maşină de calcul mecanic, precursoare a
calculatorului modern, inventată de el.
În 1646, prin intermediul unuia dintre cei mai buni prieteni ai săi,
ambasadorul Franţei Pierre Chanut, Cristina a început un schimb epistolar
cu René Descartes, care i-a trimis un exemplar al Meditaţiilor metafizice. L-
a invitat în repetate rânduri pe filozof în Suedia, până ce, în 1649, invitaţia
i-a fost acceptată.
În timp ce Curtea se pregătea să-l primească, şi-a făcut apariţia la
Stockholm o trupă de actori italieni, venită direct din Franţa, care repurtase
succese nemaiauzite în toate colţurile Europei. În sfârşit, Cristina putea să-
şi realizeze un alt vis: acela de a vedea de aproape magia acelor comedieni
care jucau pe subiecte improvizate şi reuşeau să se facă înţeleşi prefăcându-
se că vorbesc toate limbile pământului, inclusiv limbi care de fapt nu
existau.
Comedienii i-au oferit un dar neaşteptat: au pus în scenă o piesă special
pentru ea, o farsă în care, prin intermediul unei alegorii, se vorbea de fapt
despre regină şi despre câteva din acţiunile ei recente. Totul, fireşte, cu un
ton delicat şi spumos.
Să ne oprim şi noi să privim comedia alături de Cristina. Actorii sunt gata
să intre în scenă, spectacolul începe.
Isabella, văduvă tânără şi absolut fermecătoare, e îndrăgostită de
Lindoro, dar şi lui Pantalone, tatăl tânărului ei iubit, i s-au aprins
călcâiele după ea, iar acesta face totul pentru a-i obţine favorurile. Păcat
însă că fiul nu-i lasă o clipă de răgaz iubitei. Atunci, ca să înlăture
obstacolul, negustorul hotărăşte să-şi trimită fiul la studii la Universitatea
din Bologna, la două zile de mers călare de Napoli, unde trăiesc cu toţii.
— Vă referiţi cumva la Magnus? întreabă Cristina, cu ochii-n patru, ca
nu cumva s-o audă cineva.
— Da, Maiestate, răspund comedienii, la Magnus şi la însărcinarea pe
care a primit-o la Paris.
— Bine, dar fiţi atenţi, nu-mi pică bine să fiu luată tot timpul drept
Pantalone!
Cei doi îndrăgostiţi sunt disperaţi, dar pentru a rezolva situaţia intră în
 scenă Brighella, personajul care trage toate sforile. Într-adevăr, el îi
destăinuie Isabellei că ştie o vrăjitoare extraordinară, care are o poţiune
magică în stare să descurce toate iţele. Nu trebuie decât s-o procure şi
apoi să-l convingă pe Pantalone să bea un pahar din poţiunea cu pricina.
Bătrânul negustor va uita ipso facto patima pentru Isabella,
îndrăgostindu-se în schimb nebuneşte de prima femeie care-i va apărea în
faţa ochilor trecând prin scenă.
— Minunat! exclamă Cristina bătând din palme. Am priceput la cine
faceţi aluzie cu Brighella, la cancelarul din guvernul meu, vulpoiul care
trage toate sforile pe-aici!
— Bineînţeles, chiar la el, răspund actorii.
Zis şi făcut. În timp ce familia ridică paharele ca să-i ureze succes
tânărului care pleacă la Bologna, Pantalone, neştiind nimic, dă pe gât
poţiunea, şi totul se rezolvă. În aceeaşi clipă, înşelatul vede trecându-i
prin faţă o femeie. Dar, vai!, nu-i o femeie oarecare… E Arlecchino, care
şi-a pus haine femeieşti şi perucă pentru a pătrunde în bucătărie ca să fure
o friptură de viţel. Şi, de cum trece prin faţa chipului uluit al lui
Pantalone, acesta din urmă îşi ridică braţele şi strigă bucuros: „Iată
femeia visurilor mele!“ Şi, spunând asta, îl înhaţă pe Arlecchino şi-l
sărută cu foc, strângându-l la piept.
— Opriţi-vă! izbucneşte regina. Aluzia asta e prea crudă! Tot Pantalone
sunt, şi mă îndrăgostesc nici mai mult, nici mai puţin decât de Arlecchino!
Dar, în fond, ideea îmi place, n-am mai avut o mască de soiul ăsta printre
iubiţii mei! Daţi-i înainte!
Problema s-a rezolvat, chiar dacă într-un chip cam caraghios. Isabella
şi tânărul ei iubit îşi vor putea trăi în continuare povestea de dragoste.
Dar Arlecchino nu vrea să ştie nimic din toate astea. Încearcă disperat să
scape de stăruinţele pătimaşe ale negustorului smintit, care-i mai e şi
stăpân, şi ca să scape de pupăturile necurmate ale stăpânului său, se
caţără într-un pom din grădină, fugind de propunerile lui tot mai
neruşinate. Brighella îl vede printre frunze, ghemuit ca o maimuţă. Se
caţără şi el în pom şi se alătură prietenului său. „Nu te teme, sunt eu,
cumătrul tău, şi n-am venit aici trimis de nimeni, ci fiindcă nu pot să te
văd aşa speriat, când, dimpotrivă, ar trebui să nu mai poţi de bucurie. —
Să nu mai pot de bucurie? Păi, îţi dai tu seama ce înseamnă să fii pipăit
de un moşneag scrântit, care te-aleargă peste tot, scâncind mereu vorbe
de dragoste, pupându-te, muşcându-te şi ciupindu-te de buci? «Tu,
Arlecchina, eşti o făptură fără pereche pe lume! Lasă-mă să culeg rozele
ce-ţi răsar pretutindeni!»“
„Ai dreptate, admite Brighella. Pandaliile astea sunt cam plicticoase, şi
înţeleg că te scot din răbdări, da’ iei tu seama la ce dai cu piciorul
refuzând cu atâta avânt ce ţi se oferă? — Şi ce mi se oferă, mă rog? Să
mă vâr în pat cu ăsta? Să fiu moţul care-i încununează marfa? — Şi asta,
dacă altă cale de scăpare nu-i, în schimb te-ai transforma într-un ins fără
pereche, într-un senior bogat. La asta te-ai gândit? — Ia mai slăbeşte-mă
cu tâmpeniile! Ştii tu în ce m-aş transforma? Într-o târfă! Iar eu, îmi pare
rău, dar am şi eu… cum se zice… demnitatea mea. Sau măcar vreau s-o
arăt! —Palavre! Vorbe goale! Păi, cine eşti tu? Uită-te un pic la tine. Un
servitor mărunt, o paiaţă pe care toţi o iau la şuturi: Arlecchino du-te-
ncolo, vino-ncoace, du-te ici, du-te dincolo! Eşti un neghiob, un coate-
goale, o lighioană! Asta eşti de fapt, şi acum vii să-mi vorbeşti mie
despre demnitate, cu foamea care nu-ţi dă pace şi cu veşnica ta milogeală
pentru un codru de pâine sau pentru un rest de peşte uscat? Îţi dai numai
seama ce pierzi? Stăpânul ăsta al tău e dispus să-ţi dea tot ce vrei, numai
să-i îngădui să te pişte de buci din când în când, şi să gemi şi tu un pic…
— Nu, nu, nu pot! — Măcar încearcă! Sunt milioane de nenorociţi care
ar vrea să fie în locul tău în clipa asta, să aibă ce mânca în fiecare zi, să
doarmă într-un pat în loc să se întindă pe-o saltea de paie plină de purici,
să fie respectat ca fiinţă umană, nu ca un măgar pe care-l încarci cu
poveri până crapă.“
Aşa că, bâiguind cuvinte de neînţeles, Arlecchino ia hotărârea să
cedeze un pic în faţa acelor pofte neruşinate. Pantalone răspunde pe dată
învoielii lui cu daruri neaşteptate, o rochie femeiască plină de încreţituri
şi dantele, ba chiar şi o pereche de pantofi cu toc înalt, şi, încălţându-i,
Arlecchino începe să umble ca un struţ beat. Ba îi dăruieşte şi bani şi
lucruri de valoare. Şi – incredibil – Arlecchino primeşte în dar pentru
prima oară în viaţa lui un cal, cu toate harnaşamentele trebuincioase, un
cal bine strunit şi elegant, astfel că mulţi, văzându-l călare pe acel
armăsar, îşi scot pălăriile numindu-l „domnule“, pardon, „doamnă“. Dar
Isabella şi Lindoro îl asaltează pe Brighella cu întrebări: „Ce naiba ai
făcut? L-ai înduplecat pe Arlecchino să-şi fie propriul codoş! — Când îi
vezi pe ăştia doi unul în braţele celuilalt, cum se dezmiardă şi se pupă, ţi
se întoarce stomacul pe dos!“ spune Isabella. „Mă rog, o să fie scandal,
dar important e ca totul să rămână între ăştia patru pereţi. — Da, numai
că ce nu era deloc prevăzut, izbucneşte Lindoro, este că tata îl umple de
daruri pe pungaşul ăsta! Îţi dai seama că-n ritmul ăsta Arlecchino devine
stăpânul casei şi, mai presus de toate, o să se bucure de toată moştenirea
mea? — La asta nu mă gândisem, răspunde Brighella încurcat. Aveţi
dreptate, trebuie să facem rost de altă poţiune. — Şi care ar fi asta? —
Păi, cam tot aia de i-am dat-o prima oară, numai că de data asta trebuie să
fim mai atenţi la cine-i trece pe dinainte atunci când o bea-o. — Adică
să-l înlocuim pe Arlecchino cu alta? — Evident, schimbarea va avea loc
chiar în seara asta.“
Şi iată-ne ajunşi la ultima scenă. Pretextul ei este aniversarea zilei de
naştere a lui Pantalone. Toată lumea e gata, cu paharele pline ochi.
Ascuns după o draperie, Arlecchino a ascultat toată tărăşenia şi îşi face
brusc apariţia:
„Aşa deci! Carevasăzică eu ar trebui să stau aici şi să mă bucur de
scena în care sunt scos afară din joc! Gata cu petrecerea, gata cu darurile,
de-acum încolo numai şuturi! — Arlecchino, intervine Isabella, tu ştii că
eu sunt singura din casa asta care te-a respectat şi ţi-a arătat afecţiune
întotdeauna. — Aşa e, signora, dar unde vreţi s-ajungeţi? — Vreau să zic
că nu mai suport comedia asta pe care eşti silit s-o joci. Nici un om nu se
poate coborî atât de jos vânzându-şi propria demnitate. — Nu mai
spuneţi?! Despre demnitate am vorbit eu cel dintâi, acum nu mai dau doi
bani pe demnitate! Spune-i şi tu, Brighella! Singurul lucru care face ca un
individ să fie socotit o fiinţă umană e respectul celor cu care trăieşte, iar
lumea nu acordă respect decât celui care nu e silit să cerşească milă, care
se îmbracă elegant, mănâncă atunci când are chef, doarme când are chef,
se culcă cu cine-i place, tocmai ca să fie respectat!“
 În momentul ăsta îşi face apariţia Pantalone şi apucă ultimul pahar pe
care Brighella l-a umplut cu poţiune magică. Mai iute decât el e însă
Arlecchino, care-i smulge paharul din mână şi strigă: „Nu! Decât să
îngădui ca signor Pantalone să iasă de sub vrajă, mai bine dau eu pe gât
poţiunea asta! Fie ce-o fi! — Nu face asta, Arlecchino, îi strigă Brighella,
fiindcă să ştii că, de cum vei da pe gât băutura, ai să te îndrăgosteşti de
prima făptură care-ţi va ieşi în cale! — Nu-mi pasă, destul să ştiu că n-o
să reuşiţi să faceţi din mine iar un veşnic cerşetor!“
Şi, spunând asta, dă pe gât tot conţinutul cupei.
În clipa aceea prin scenă trece o căpriţă behăind. Nici n-a sfârşit bine
Arlecchino să bea amestecul, că, văzând capra, sare la ea, o prinde-n
braţe şi urlă de bucurie: „Iubita mea! Unde-ai fost până acum? De când te
caut, făptură delicată şi iubitoare! Ridicaţi paharele pentru iubirea noastră
care va dura toată viaţa!“
Cristina se ridică în picioare, sărind şi făcând mişcări de dans:
— Minunat! Aţi fost nemaipomeniţi! Mi-a venit să vă întrerup de mii de
ori, dar n-am făcut-o de teamă să nu pierd toate alegoriile. Doamne! Aţi pus
atâtea că nu le mai ştiu numărul! Le-am recunoscut una câte una, şi figura
lui Pantalone, şi a lui Lindoro, ca să nu mai vorbim de Arlecchino. Nu ştiu
dacă să râd sau să plâng. Poate c-am să sfârşesc şi eu luând în braţe o
căpriţă şi făcând din ea singura mea dragoste până la sfârşitul vieţii!
Actori, dansatori, pictori, arhitecţi, filozofi, savanţi, scriitori, artişti: în
secolul al XVII-lea în Suedia se găseau cele mai importante personaje ale
culturii vremii. Dar figura cea mai importantă pe care Cristina a atras-o la
palatul ei a fost cu siguranţă Descartes.
Filozof şi om de ştiinţă, el fugise de atmosfera nesigură din Franţa şi se
stabilise în Olanda, lucrând la adăpost de Inchiziţie, speriat de rigorismul
bigot al calviniştilor. În orăşelul Egmond, pe coasta nordică, găsise un pic
de linişte, frecventa numai prieteni şi refuza să publice noi studii. Nu voia
să plece în Suedia, „cu stâncile ei, cu gheaţa şi cu urşii ei“, şi ştia că avea să
fie o călătorie plină de necazuri. Cristina avu însă ultimul cuvânt şi trimise
un mic detaşament să-l ia.
Călătoria dură trei săptămâni, pe mare şi pe uscat. Descartes a ajuns la
Stockholm epuizat şi a fost nevoit să se odihnească câteva zile înainte s-o
întâlnească pe regina care-l aştepta nerăbdătoare. Cristina se gândea că avea
să dea ochii cu un om cu autoritate, cu purtări nobile, dar se pomeni faţă în
faţă cu un omuleţ neîndemânatic. Trecând însă de prima impresie, cei doi s-
au plăcut mult. Descartes era uluit de cât de bine ştia Cristina franceză, de
mintea deschisă şi de generozitatea ei. La rândul său, Cristina era fascinată
de mobilitatea maestrului şi uimită de lipsa de prejudecăţi cu care comenta
fapte din istorie şi din prezent. Interesele amândurora se schimbaseră în
decursul timpului, sau se orientaseră tot mai precis. Cristina, de pildă, era
mai atrasă de studiul limbii greceşti, în timp ce Descartes nu era la fel de
înclinat să-i cerceteze pe antici, încredinţat că pentru a ajunge la o
cunoaştere sigură trebuia dărâmat edificiul trecutului pentru a construi altul,
pe baze mai ferme. Dar paginile de înţelepciune aluzivă ale marelui filozof
continuau s-o fascineze pe regină, ca şi morala „provizorie“ şi lumea fizică
pe care o închipuise în aşteptarea certitudinilor pe care aveau să le aducă
studiile şi cercetările ulterioare. Lecţiile ţinute la palat se desfăşurau
conform planului.
În aceeaşi perioadă se organizau serbările închinate aniversării reginei,
dar când Cristina îl înştiinţă pe filozof, acesta se arătă indiferent şi totodată
ironic cu privire la ritualul regal. Joaca de-a serbările solemne, cu muzică,
dans, defilări şi cine urmate de spectacole de toate genurile, inclusiv de
focuri de artificii, i se păreau potrivite doar pentru scopurile puterii.
— Senatorii Romei, spunea el, au privit întotdeauna cu dispreţ acel
panem et circenses cu care domoleau populaţia, dar oamenii de cultură ştiau
că fără beţia de fanatism şi spectacol, poporul refuza să-şi dea adeziunea,
iar puterea risca să se clatine.
— Bineînţeles, răspundea Cristina, spectacolul triumfului e mai
important decât justiţia şi libertatea, altminteri de ce ar fi continuat
popoarele oprimate să-i susţină pe tiranii care inaugurau arene pentru cinci
mii de spectatori şi un Colosseum pentru zece mii de spectatori?
— Exact, spunea Descartes. Cum se spunea în Grecia antică, un deţinător
al puterii care nu ştie să-şi încânte supuşii e un prost condamnat să eşueze.
De aceea sunt convins că Maiestatea Voastră nu veţi avea scrupule şi nu veţi
acorda prea multă atenţie eleganţei ceremoniilor. Se spune că Iulius Caesar
a fost înjunghiat de propriii prieteni nu atât pentru decizia de a doborî
republica şi a o înlocui cu imperiul, cât pentru că n-a ştiut să facă pe placul
poporului potopindu-l cu divertismente şi minunăţii în timpul paradelor
triumfale.
Prinsă între lecţiile de greacă, balete şi spectacole de teatru, pictura
italiană pe care o adora, între problemele de stat şi de la Curte, Cristina avea
puţine ore libere pentru lecţiile de filozofie, aşa că s-a văzut silită să fixeze
întâlnirile la ora cinci dimineaţa, de trei ori pe săptămână. Era luna ianuarie,
cea mai friguroasă a unui an extrem de rece dintr-un secol îngheţat.
Descartes, obişnuit să-şi petreacă dimineţile în pat, într-o încăpere bine
încălzită de celebra lui sobă, unde putea citi şi studia în voie, sperase că va
fi ferit de geruri în Suedia. Dar lucrurile n-au stat aşa: biblioteca reginei era
neîncălzită, iar filozoful era nevoit să stea cu capul descoperit înaintea ei. În
cele din urmă Descartes a făcut o pneumonie, iar în februarie 1651 a murit.
Cristina a fost răvăşită şi a plănuit funeralii grandioase, care însă n-au avut
loc. Nefiind luteran, Descartes a fost înmormântat în cimitirul din
Stockholm în parcela „pentru nebotezaţi“, unde mormântul său purta doar o
placă de lemn.
La 20 octombrie 1650, Cristina a fost încoronată oficial. Evenimentul a
fost spectaculos: caleaşcă triumfală, acoperită cu catifea roşie ţesută cu fir
de aur, trasă de şase cai albi, şi un alai atât de lung, că atunci când prima
caleaşcă a ajuns la biserica unde urma să aibă loc încoronarea, ultima abia
ieşea pe porţile palatului. Serbările s-au ţinut lanţ vreme de luni de zile, iar
faima Cristinei în rândul poporului ei şi al întregii Europe a crescut
nemăsurat.
Dar cu o lovitură de teatru pe care nimeni la Stockholm şi în celelalte
capitale europene n-ar fi prevăzut-o, regina Suediei a luat o decizie cu-
adevărat surprinzătoare.

Neaşteptata decizie de a abdica

Uluitoarea veste s-a păstrat la început în rândul celor apropiaţi, chiar

dacă, fireşte, cancelarul Axel Oxenstierna pricepuse cum stau lucrurile, iar
la Paris cardinalul Mazarin avea cunoştinţă despre ea. Dar în primele zile de
august 1651, Cristina a informat Consiliul Regal de propria decizie, pentru
care cerea „nu un sfat, ci pur şi simplu să-i fie acceptată“.
Toată lumea se întreba care putea fi motivul acestui refuz al domniei. Ce
nebunie a împins vreodată la un gest asemănător o suverană atât de iubită
de poporul său? Nu, n-a fost nebunie aici, ci consecvenţă. Cristina repetase
de nenumărate ori că detestă căsătoria, declarând că mormântul cel mai
nefericit pentru o femeie, mai ales când deţine puterea, este de a-şi da
independenţa morală şi umană pe mâna unui bărbat care i se strecoară în
pat, oferindu-i astfel dreptul de a face din propria soţie un supus. De
altminteri, Luther lămurise o dată pentru totdeauna ce le aşteaptă pe femei:
să nască fii până mor! tunase el. Ei bine, ea n-o va face: nu se va lăsa
folosită de nici un bărbat aşa cum ţăranul îşi foloseşte glia, şi nici nu va
avea copii decât cu forţa. Şi pe urmă, ce copii? „Aş putea zămisli vreun
Nero sau vreun Augustus“, declarase ea. A început să se gândească dacă nu
cumva Biserica Catolică ar fi putut s-o apere. Cu siguranţă trebuia să plece
înainte de a se sufoca, iar ca să poată pleca trebuia să depună coroana.
Parafrazându-l pe Henric IV al Franţei, în felul acesta Cristina striga:
„Libertatea merită cu prisosinţă o renunţare la domnie.“
Şi nu numai că a cedat coroana, dar a indicat şi cine să-i fie succesor:
contele palatin Carol Gustav Zweibrücken-Kleeburg.
În 1654 Cristina s-a convertit la catolicism şi a abdicat. Vărul ei Carol a
devenit rege sub numele de Carol X.
 Fuga spre sud

Temându-se de reacţii şi de răzbunări, Cristina a părăsit Suedia imediat,

îndreptându-se către Danemarca însoţită de o suită călare. După ce a trecut
graniţa, ajungând la un han, a făcut semn că vrea să se oprească şi a
exclamat cu glas tare: „În sfârşit, liberă!“ A coborât de pe cal şi a poruncit
unui tânăr din suită să-i rezerve două camere.
Din acel moment a început transformarea marii doamne. A poruncit să i
se taie părul ca să arate ca un bărbat tânăr. A lepădat haina şi toate
accesoriile feminine. A îmbrăcat o pereche de pantaloni, o cămaşă şi o
jiletcă. Apoi a încălţat nişte pantofi fără toc, astfel că atunci când a ieşit din
cameră însoţitorii ei n-au mai recunoscut-o.
Amuzată, chiar ea se juca inventându-şi o identitate şi prezentându-se:
— Sunt contele Dohna. Calul meu şchioapătă şi caut un potcovar care să-
i pună potcoave!
Bărbaţii din suită nu s-au putut abţine să nu izbucnească într-un râs
zgomotos. Tânărul conte von Dohna era chiar unul dintre tovarăşii ei de
călătorie.
— Maiestate, îi zise contele în cauză, sunteţi neîntrecută în arta
deghizării!
Cristina avea douăzeci şi şapte de ani, şi din clipa aceea a devenit din ce
în ce mai reticentă să se arate în haine femeieşti sau pieptănată ca o
doamnă.
Din Danemarca întreaga suită trecu în Olanda şi se stabili pentru o vreme
la Anvers. Oraşul era în declin, dar lunga perioadă de prosperitate îi
asigurase o viaţă artistică strălucitoare, astfel încât atunci când Cristina se
stabili acolo, bogăţia lui era încă vizibilă. Fusese patria lui Rubens şi a lui
Van Dyke şi avea minunate biserici şi o piaţă superbă.
Într-o zi, plimbându-se prin oraş, Cristina întâlni o fetişcană arătoasă şi,
sub pretextul că o roagă s-o ajute să găsească drumul către casă, reuşi s-o
convingă pe fată s-o însoţească. Apoi, cu o îndrăzneală incredibilă, începu
să-i facă curte destul de avântat şi, am spune, indecent. Fata acceptă
legătura, încredinţată că-i face curte un tânăr, dar pe urmă, când se
îmbrăţişară, simţi că pieptul îi era apăsat de două rotunjimi de toată
frumuseţea. Se trase un pic înapoi, atinse cele două protuberanţe şi exclamă:
— Doamne, dar eşti femeie!
— Ei şi ce, nu-ţi place? răspunse cu obrăznicie Cristina.
Fata făcu stânga-mprejur şi se îndepărtă în goană.
Câteva zile mai târziu, trupa intră într-un local unde, pe lângă clienţii
bărbaţi, se puteau vedea şi câteva grupuri de femei care glumeau între ele,
râzând necuviincios. Unul dintre însoţitorii Cristinei fu trimis în
recunoaştere la mesele ocupate de fetişcane şi reuşi să se facă acceptat de
unul dintre micile grupuri. Glumi, făcu câteva bufonerii, apoi reveni la
masa prietenilor săi, se aşeză şi zise:
— Am descoperit că uneia dintre ele, aia cu ciuf blond, care sare în ochi,
îi plac femeile.
Cristina, în haine bărbăteşti, comandă ospătarului o carafă mare cu bere
şi se îndreptă spre masa fetişcanelor, oferindu-le de băut.
Ciocniră, îşi făcură reciproc complimente, iar regina, fără alte
introduceri, începu s-o sărute pe fata în cauză, care nu se dădu deloc în
lături, ba îi răspunse chiar cu îmbrăţişări şi efuziuni destul de neruşinate,
subliniate cu închinări de pahare de toţi cei prezenţi. Fără ruşine, cele două
femei se întinseră apoi pe una dintre mese, măturând toată vesela şi câteva
sfeşnice aprinse.
— Lasă-le naibii de sfeşnice! exclamă regina. N-avem nevoie de lumină
ca să dăm frâu liber pasiunii.
Şi, după ce s-au mai tăvălit un pic pe masă, porniră împreună spre scara
ce ducea la etajele superioare, urmate de hangiul care primise deja de la
Cristina un pumn de galbeni pentru închirierea celei mai frumoase camere.
Se lăsase seara, iar localul se goli rapid. Singurii rămaşi în jurul mesei
erau însoţitorii reginei care nu se dădeau duşi.
În ziua următoare, cele două femei coborâră scara, aranjându-şi hainele şi
părul. Regina cânta chiar un cântec de dragoste, continuând să-şi sărute
însoţitoarea.
De la Anvers, cu aceeaşi escortă de cavaleri, Cristina ajunse la Bruxelles,
unde participă la o slujbă religioasă în timpul căreia făcu prima profesiune
de credinţă catolică. Un gest care, oricât a încercat regina să-l păstreze
secret, a displăcut câtorva puternici ai momentului, cu efecte negative
asupra finanţelor sale. Nici măcar Carol Gustav, în favoarea căruia
abdicase, nu mişcă un deget pentru a-i veni în ajutor, astfel încât Cristina se
văzu nevoită să-şi vândă o parte din colecţia de cărţi şi câteva statuete
antice.
În ianuarie 1655, papa Inocenţiu X muri, iar în aprilie a fost ales papă,
sub numele de Alexandru VII, cardinalul Fabio Chigi, care reprezentase
Sfântul Scaun la tratativele de pace dintre puterile implicate în Războiul de
Treizeci de Ani, ce au dus la pacea din Westfalia. În acea perioadă Cristina
primi o veste care a afectat-o mult: la Stockholm mama ei, Maria Eleonora,
după ce-şi petrecuse ultimii ani jelind plecarea fiicei sale, murise.
La mijlocul lui iulie, Carol X a atacat Polonia, iar pământurile care ar fi
trebuit să asigure traiul Cristinei au devenit culoar de trecere pentru falnica
armată. Din acest război Suedia a ieşit însă vlăguită economic. Mulţi ani
Cristina se va bate pentru a obţine fie şi o mică parte din ce aştepta să i se
trimită.
Spre sfârşitul lui septembrie acceptă circa 140 000 de taleri, două treimi
din veniturile anuale pe care i le garanta Suedia, sumă cu care acoperi
cheltuielile călătoriei ce urma s-o facă la Roma.
De la Bruxelles, fosta regină a Suediei a pornit însoţită de un grup de
cavaleri şi de feţe bisericeşti. Împreună cu suita ei s-a dus la Innsbruck,
unde a fost primită de arhiducele Ferdinand, guvernator al Tirolului, nobil
nu foarte bogat, care se împrumutase ca să-i poată oferi Cristinei o primire
demnă, punându-şi la bătaie până şi sfeşnicele de argint.
În onoarea ei a fost pusă în scenă o operă originală, L’Argia, compusă de
Antonio Cesti, care avea să devină celebru în scurt timp. Întreaga asistenţă a
priceput că personajele şi întâmplările erau inspirate de greutăţile prin care
trecuse regina Suediei şi că tot spectacolul îi era dedicat.
Să-l privim şi noi.
Este povestea unei superbe suverane, pe nume Argia, care susţine că
nu iubeşte bărbaţii, ci, dimpotrivă, se declară lesbiană şi o demonstrează
printr-o legătură pătimaşă cu două preafrumoase fete.
Într-un pasaj tragic şi grotesc deopotrivă, cele două fete mărturisesc că
sunt îndrăgostite una de cealaltă şi adaugă că, pentru ca dragostea să li se
 împlinească, sunt gata să se lase alungate din regat şi condamnate pentru
lezmajestate.
Din fericire, intră în scenă un tânăr văr al reginei, pe care Argia nu-l
cunoscuse niciodată personal. Atracţia dintre ei e imediată. Tânărului i se
aprind călcâiele după Argia în aşa măsură, că-şi părăseşte logodnica cu
care se pregătea să se însoare. Înnebunită, fata părăsită bea în faţa întregii
Curţi o cupă cu otravă. În acest moment însă, Argia, cunoscută pentru
înzestrările ei de vrăjitoare, o pune să stea cu capul în jos şi, cu ajutorul
doamnelor ei de Curte, o plimbă roată prin toată scena până ce din gura
nefericitei se scurge şi ultima picătură de otravă. Fata e salvată. Tânărul
văr al reginei o strânge în braţe pe logodnică şi-i cere iertare pentru actul
nebunesc.
Toată lumea izbucneşte într-un dans frenetic, cu gesturi de bucurie şi
cu acrobaţii, până ce fiecare se prăbuşeşte epuizat.
Argia rămâne singură, dar exclamă: „Noaptea abia a început. Mâine
voi fi iarăşi fericită!“
Spectacolul îi plăcu atât de mult Cristinei, că se ridică în picioare şi
aplaudă ca o posedată: „Aşa e, aşa e, eu sunt Argia!“ Şi pentru a demonstra
că nu era un simplu compliment, a revenit în seara următoare ca să vadă din
nou spectacolul, comentând cu o ironie amuzantă fiecare scenă.
Două zile mai târziu, după ce invitase la un banchet nobilimea şi
notabilităţile oraşului, dădu a treia lovitură de teatru invitându-i pe toţi cei
prezenţi să ia parte a doua zi la un moment hotărâtor din viaţa sa.
Astfel, la 3 noiembrie 1655, după convertirea în taină de la Bruxelles,
Cristina a abjurat public credinţa luterană, convertindu-se la credinţa
Romei, adică la catolicismul roman. Apoi porunci unui grup de mesageri
de-ai săi să meargă în cele mai importante oraşe pentru a răspândi ştirea.
Trebuie să recunoaştem că, în momentul plecării din Innsbruck a
Cristinei şi a suitei sale, devenită acum numeroasă, arhiducele Ferdinand a
răsuflat uşurat, precum ţăranul care vede în sfârşit că lăcustele îşi iau zborul
după ce i-au distrus mare parte din recoltă.
Împreună cu suita ei, regina – căci aşa rămăsese pentru mulţi – ajunse la
Bologna şi Ferrara, trecu prin Faenza, Rimini, Forlì, Pesaro şi străbătu
Apeninii, dar în cursul călătoriei primi o veste fatală, care o umplu de
tristeţe. Află că, într-adevăr, din pricina unei femei fascinante şi autoritare,
Olimpia Maidalchini, noul papă Alexandru VII Chigi hotărâse că sub
pontificatul său femeile nu erau primite la Vatican. Interdicţie care, evident,
o privea şi pe regina Suediei.
Întreaga suită a reginei a fost şocată de această veste, într-atât încât mai
toţi spuneau: „Vestea asta ne ţintuieşte aici, pe malurile Padului! Ne-au tras
pe sfoară ca pe nişte fraieri!“
Dar ce anume urzise Olimpia asta, de reuşise să-l facă pe Suveranul
Pontif să impună o asemenea interdicţie pentru toate femeile? Şi cine era?
Ca s-o aflăm, să răsfoim cronicile vremii. Olimpia Maidalchini, zisă şi
Donna Olimpia, era numită cu dispreţ de plebe „La Pimpaccia“2. În mare
parte a secolului al XVII-lea, Olimpia a fost personajul principal al Romei
ce gravita în jurul Vaticanului.
2. După numele unui personaj feminin din commedia dell’arte, Pimpa, priceput la intrigi, de o
mare aroganţă. (N. tr.).

Tatăl său hotărâse ca, încă de mică, să fie încredinţată unei mânăstiri
împreună cu cele două surori ale ei. Dar fetele, îndemnate de Olimpia, au
refuzat să se lase închise în mânăstire. Şi nu doar atât: Olimpia l-a denunţat
pe îndrumătorul spiritual însărcinat să primească jurământul novicelor,
acuzându-l că a încercat s-o seducă pentru plăcerile lui. A izbucnit imediat
un scandal care s-a lăsat cu suspendarea a divinis a sacerdotului în cauză.
După ce-a fost luat la goană, celor trei surori li s-a redat libertatea.
Olimpia s-a măritat de tânără cu Paolo Nani, burghez bogat, dar deja
trecut de prima tinereţe. Gurile rele spun că acesta n-a rezistat prestaţiilor
amoroase pretinse de înfloritoarea sa soţie şi, după trei ani de căsnicie, a dat
ortul popii, cu zâmbetul pe buze, zice-se.
Extrem de ambiţioasa Olimpia, căreia îi plăcea foarte tare rolul de
văduvă, şi-a ales drept al doilea soţ un nobil din Roma, cu douăzeci şi şapte
de ani mai bătrân decât ea, Pamphilio Pamphilij; acesta a introdus-o în
societatea romană şi mai ales a înrudit-o cu fratele său Giovanni Battista,
excelent avocat al curiei, devenit în scurt timp cardinal şi mai târziu papă.
Olimpia s-a insinuat în viaţa cumnatului ei, însoţindu-l până în pragul
pontificatului, pe care Giovanni Battista l-a dobândit şi cu ajutorul ei. Din
acel moment, influenţa Donnei Olimpia la Vatican a devenit atât de mare,
că oricine voia să ajungă la Suveranul Pontif trebuia să treacă pe la ea, iar
favorurile sale nu puteau fi câştigate decât cu mari daruri băneşti. În scurt
timp deci, Olimpia a pus stăpânire pe întreaga Romă, până într-atât încât
oamenii au început s-o numească „papesa“.
Făcea opere de binefacere în scop lucrativ. Ocrotirea femeilor de condiţie
umilă şi a curtezanelor de înalt nivel îi asigurau avantaje nu tocmai potrivite
unui loc sfânt, iar operele de caritate erau administrate şi organizate în aşa
fel încât să-i sporească avuţia. Se pare că sculptorul Bernini ar fi obţinut
comanda pentru Fântâna celor Patru Fluvii din Piazza Navona doar fiindcă
i-ar fi dăruit un model din argint al fântânii înalt de un metru şi ceva.
Rămasă din nou văduvă, Olimpia a fost numită principesă de San Marino
a Cimino şi împroprietărită cu numeroase pământuri donate de papă,
cumnatul şi, se pare, amantul ei.
În ultimii ani ai vieţii Suveranului Pontif, faima ei de monstru rapace
depăşise toate limitele bunei-cuviinţe. Olimpia a asistat la agonia papei şi,
imediat după ce sfântul părinte şi-a dat duhul, a poruncit să se scoată de sub
pat două cufere pline cu bani care au fost târâte afară din încăpere şi duse în
apartamentele ei.
Când a fost ales papă, Alexandru VII a poruncit imediat ca Olimpia să fie
alungată din Vatican împreună cu întreaga ei suită, iar din acel moment
femeile n-au mai fost acceptate în reşedinţa pontificală.
Iată motivul disperării care o cuprinsese pe Cristina şi întreaga ei suită.
Faptul că, după ce-şi abjurase propria credinţă, îmbrăţişase religia catolică
şi se pusese în mişcare din nordul Europei, a fost oprită exact în momentul
când ajunsese la porţile Romei şi ale Vaticanului, unde se aştepta să fie
primită, nu era o ofensă oarecare.
Printre susţinătorii noului Suveran Pontif apăru însă un consilier care-l
îndemnă să-şi revizuiască poziţia:
— Sanctitate, i-a spus acesta, e bine să ne arătăm intransigenţi cu toţi
aceia care se slujesc de Biserică în folosul afacerilor proprii, dar în ce-o
priveşte pe nobila doamnă care vine la domnia voastră din Suedia, nu
trebuie să uitaţi că nu e nici o lună de când şi-a abjurat credinţa pentru a
deveni o figură regală creştină a catolicismului roman.
 — Sigur, sigur că da, a răspuns papa, nu se poate uita că darul pe care ni
l-a făcut această regină convertindu-se ne oferă un avantaj incalculabil.
Aşadar, iată ce am hotărât: anulaţi interdicţia impusă femeilor şi deschideţi
larg porţile pentru a o primi pe noua oiţă care se alătură supusă turmei
noastre.

La Roma, la Roma!

Regina a ajuns la Roma în decembrie 1655, seara târziu, când felinarele

de pe străzi erau deja stinse. S-a dus imediat la Vatican, unde papa a primit-
o într-o audienţă privată. Alegerea scaunului a fost complicată. Fotoliul cu
spătar înalt şi braţe pătrate era rezervat capetelor încoronate, ceea ce
Cristina nu mai era, iar un taburet era în afara discuţiei, după sacrificiul
făcut de fosta regină. De aceea, Gian Lorenzo Bernini, cu care Cristina se
va împrieteni, a născocit o soluţie de compromis: un fotoliu cu spătar scund
şi braţe rotunjite. Documentele oficiale îl descriu drept „un splendid jilţ
regal“, pe când cele papale vorbesc despre un mai modest „scaun scund“.
Cristina a stat aşezată cincisprezece minute, înainte de a fi însoţită în cele
opt încăperi mari, minunat mobilate şi împodobite cu fresce, ce-i fuseseră
atribuite: era în sine un lucru extraordinar ca unei femei să i se îngăduie să
locuiască în interiorul zidurilor sacre.
Cristina a stat la Roma doar două zile, timp în care a frecventat
Biblioteca Vaticana, apoi a plecat din nou pentru a nu ştiu câta oară, dar nu
departe de Roma, pe care trebuia de fapt s-o părăsească doar pentru a reveni
în chip solemn, cu toate onorurile.
Primirea a fost maiestuoasă. Într-o caleaşcă somptuoasă, evident aurită,
regina s-a îndreptat spre nord şi, ajungând la podul Milvio, a găsit o
mulţime de nobili şi cavaleri care o aşteptau. O imensă mulţime se
înghesuia de-a lungul întregului drum parcurs de alai. Cristina a coborât din
caleaşcă îmbrăcată simplu, în gri şi negru, cu o pană la pălărie. Unii spun –
iar noi suntem gata să-i credem – că purta pantaloni de satin şi un veston
aurit, şi avea mlădiţe de flori în păr. Se mai spune apoi că printre cavaleri se
mişca nervos un armăsar alb cu pete negre. Regina şi-a luat avânt şi dintr-un
salt a fost în şa, ca o adevărată amazoană. Lumea a izbucnit atunci în
strigăte de uimire, apoi în aplauze. Cornurile lungi care marcau triumfurile
în Roma antică au răsunat sărbătoreşte, urmate imediat de clopotele de la
San Pietro care au început să bată voioase. Regina s-a gândit cu siguranţă la
momentul încoronării sale la Stockholm şi, simţind că emoţia o cuprinde
până la lacrimi, a exclamat: „Degeaba, astea sunt momentele pentru care
merită într-adevăr să fii regină!“
Se apropia Crăciunul. În acea zi, regina a primit confirmarea de la papă
personal şi, potrivit tradiţiei, şi-a ales un nou nume, adăugat celui primit la
naştere: a hotărât să se numească Alexandra, ca un gest de curtoazie faţă de
papă şi, poate, ca un omagiu adus marelui conducător de oşti al Antichităţii.
Papa a îndemnat-o să-şi adauge şi numele Maria, pe care însă ea nu-l voia şi
pe care nu l-a folosit niciodată, chiar dacă i-a fost atribuit de cronicarii
catolici.
După ce a locuit o vreme la Vatican, Cristina şi-a stabilit reşedinţa la
Palazzo Farnese. Entuziasmată de arhitectura monumentală şi de eleganţa
palatului, a hotărât să deschidă în încăperile sale o academie care se va
numi „Regală“, dedicată tuturor celor înzestraţi pentru muzică, teatru,
literatură şi pictură. În fiecare vineri, fosta suverană avea să deschidă porţile
palatului pentru vizitatorii pe care-i socotea cei mai interesaţi şi docţi, cu
care purta discuţii despre arte, filozofie şi ştiinţă.
N-a uitat-o, în noua sa viaţă, nici pe aceea pe care o iubise cel mai mult,
Ebba Sparre, Belle, căreia i-a trimis o scrisoare:
Ce fericită aş fi dacă te-aş putea vedea, Belle, dar deşi te voi iubi
mereu, nu te pot revedea. Aşadar nu voi mai putea fi fericită. Rămân însă
a ta, aşa cum am fost mereu, indiferent în ce parte a lumii m-aş afla. Oare
îţi mai aminteşti de mine? Îţi mai sunt oare dragă aşa cum ţi-am fost
odată? Mă mai iubeşti încă mai mult decât orice pe lume? Lasă-mă să
cred că aşa stau lucrurile. Lasă-mi mângâierea iubirii tale şi nu îngădui ca
timpul sau absenţa mea s-o micşoreze. Adieu, Belle, adieu. Te sărut de un
milion de ori.
În tot acest timp, aşa cum se temuse, odată cu trecerea anilor, sumele pe
care Suedia se angajase să i le trimită Cristinei în chip de rentă au început
să-i parvină tot mai greu. Ceea ce a silit-o că apeleze la donaţii şi la
împrumuturi, care i-au creat obligaţii şi au consumat-o mult, fără să scadă
dinamismul şi minunata atmosferă a sejurului ei roman.

Noi iubiri

Călăritul şi plimbările prin pădurile şi viile de pe colinele romane făceau

din Cristina o femeie plăcută şi plină de energie şi i-au atras multe atenţii
din partea bărbaţilor care o frecventau. Cel mai asiduu a fost cu siguranţă
Decio Azzolino, pe care-l putem vedea într-un tablou din epocă, în care ne
apare tânăr şi plăcut la înfăţişare.
Născut la Fermo, Decio Azzolino era un bărbat cu spirit ascuţit şi cu un
temperament pasional, fără prea multe scrupule, care condusese importante
departamente ale secretariatului de stat al Vaticanului: fusese şeful Cifrului,
secţiunea codurilor secrete, apoi responsabil al Scrisorilor către principi,
însărcinare pentru care era nevoie, pe lângă o vastă cultură, şi de un stil
literar elegant. Fusese făcut cardinal şi întemeiase împreună cu un grup de
purtători de purpură Escadronul Zburător, numit astfel din pricina lipsei de
condiţionări politice şi a libertăţii de gândire.
Întâlnirea dintre prelat şi marea doamnă a fost întâmplătoare şi a avut loc
în vârful cupolei de la San Pietro, într-o zi în care accesul era strict interzis.
Dialogul a fost iniţiat de Cristina, care a spus ironic:
— O, ce bucuroasă sunt să întâlnesc un cardinal sub această cupolă,
având în vedere că mă aflu aici clandestin şi ştiu că risc să fiu arestată
dacă sunt găsită aici sus. Sper că în acest caz mă veţi ocroti, eminenţă!
Cardinalul râse din toată inima:
— Îmi pare rău, dar dacă vom fi descoperiţi, voi fi dus şi eu sub pază.
Doamna făcu ochii mari şi lăsă să-i scape altă exclamaţie, de data asta
de uimire. Cardinalul întrebă ce a o uimit-o.
— E pentru prima dată că întâlnesc un cardinal aşa tânăr, răspunse
Cristina.
— Totul depinde de familia pe care o ai în spate, dacă e o familie sus-
pusă, poţi intra în rândul purtătorilor de purpură îndată după ce te naşti.
Dar dumneavoastră, doamnă, cum se face că vă aflaţi aici sus? Locuiţi la
 Vatican?
— Da, sunt doamna de companie a unei nobile signora căreia Sfântul
Părinte i-a acordat ospeţie.
Cei doi se sprijiniră de marea balustradă care dă către cetatea Romei,
iar cardinalul, pe care Cristina descoperi că-l chema Decio Azzolino, îi
arătă şi-i descrise palatele şi bisericile cele mai renumite.
— E uimitoare priveliştea văzută de aici, de sus, comentă Cristina.
Roma e imensă. Infinit mai mare decât Stockholm.
— Ah, deci nu mă înşelasem, mi-am dat seama după felul în care
pronunţaţi cuvintele că veniţi din acele ţinuturi. Faceţi parte, evident, din
suita reginei Cristina.
— Exact, aţi ghicit, suntem foarte bune prietene.
— Ia te uită! Dar spuneţi-mi, cum e regina asta a domniei voastre? Se
spune că e imprevizibilă, că încalecă pe cal ca o amazoană dezlănţuită, că
se îmbracă în veşminte bărbăteşti şi, câteodată, e agresivă, ba chiar
arogantă.
— Da, e adevărat ce se spune, şi vă mărturisesc că de multe ori nu mai
pot s-o suport, trebuie să mă înfrânez ca să n-o iau în şuturi!
— O, e o necuviinţă şi a gândi doar să ataci o femeie atât de
importantă!
După această întâlnire, cei doi au continuat să se vadă, iar cardinalul
descoperi uluit că se află în faţa celei mai faimoase doamne din
Scandinavia. Cristina a găsit rapid un mare număr de subiecte despre care
să vorbească cu el, în principal legate de literatură. La fel ca ea, Decio
Azzolino îi iubea pe clasicii greci şi latini. La fel ca ea, era interesat de noua
gândire ştiinţifică şi deţinea diverse texte ezoterice care stârniseră
curiozitatea reginei.
Cristina era intrigată de faima glumeţului cardinal. În fond, s-a
îndrăgostit de el, precum şi el de ea, pentru inteligenţa ei, pentru vasta ei
cultură, temperamentul pasional, şi poate un pic şi pentru foloasele politice
pe care i le putea aduce. Cristina şi Azzolino se arătau a fi uniţi de o atare
afecţiune, încât, la un moment dat, pentru a apăra respectabilitatea
amândurora, a fost nevoie de intervenţia papei, care-l rugă pe cardinal să
binevoiască să-şi rărească vizitele la fosta suverană.
 Pentru a comunica cu prietenul ei, Cristina s-a folosit de limba franceză.
— Mi-ar displăcea să ştiu că vă dau dureri de cap şi vă prilejuiesc
reproşuri din partea superiorilor, dar asta nu mă împiedică să încerc, în ce
vă priveşte, sentimente care depăşesc afecţiunea şi pe care prefer să le
numesc „dragoste“. Dar credinţa în Dumnezeu vă împiedică să-mi fiţi iubit.
Vă scutesc deci să-mi deveniţi slugă, aşa cum şi domnia voastră trebuie să
refuzaţi să vă devin sclavă.
Dar oricât s-ar fi străduit cei doi îndrăgostiţi să nu-şi dea în vileag
sentimentele, în anumite momente o jenă sau o îmbujorare erau de-ajuns ca
să dezvăluie o profundă pasiune. În Roma acelor vremuri, nu era deloc ceva
neobişnuit ca o doamnă să fie cuplată cu un cardinal, ambii tineri încă. Dar
legătura lor stârnea scandal şi de aceea nu se puteau întâlni în deplină
libertate, ceea ce o făcea adesea pe Cristina să aibă accese de furie alternând
cu crize de plâns cu sughiţuri absolut imprevizibile.
După o perioadă în care le-a fost împiedicată orice întâlnire, în cele din
urmă se ivi prilejul unei întâlniri aparent lipsite de dificultăţi. Urmau să se
vadă la Villa Medici, în ziua când în faţa acesteia avea loc un târg. Cristina,
prefăcându-se a fi o cumpărătoare, trecea de la o tarabă la alta, dar iubitul ei
nu se zărea. După o oră Cristina plecă furioasă.
Îşi spunea în sinea ei: „Fără doar şi poate l-or fi încolţit şi l-or fi închis
într-o celulă. Dar lucrurile nu se vor încheia aici.“ Se duse hotărâtă la Castel
Sant’Angelo, unde plănuise să se întâlnească, prevăzând dificultăţile, cu
artificierul din suita ei, care adusese cu el cele necesare pentru o
manifestare mai zgomotoasă. Au urcat amândoi pe terasa circulară care
înconjoară castelul, unde erau amplasate câteva tunuri de mare calibru. Nu
se afla nimeni primprejur, aşa că într-o clipă, cu ajutorul reginei, artificierul
aşeză explozibilul şi introduse o ghiulea destul de mare în ţeava unui tun.
— Lasă-mă pe mine, zise regina, e o satisfacţie pe care vreau s-o gust
direct, şi spunând asta dădu foc fitilului şi se îndepărtă imediat la câţiva
paşi.
Tunul slobozi o salvă puternică. Ghiuleaua de fier zbură către Villa
Medici, găuri de-a dreptul faţada şi prefăcu în praf şi pulbere o fereastră
enormă, continuându-şi drumul în interior. Totul fără a face victime, din
fericire, dar toţi cei prezenţi în vilă îşi dădură seama că e o lovitură de tun,
exclamând: „Aici e mâna cuiva care a vrut să ne transmită un mesaj cu
greutate. Cine o fi?“
Cristina era hotărâtă să nu rămână deoparte şi să-şi pună în lumină
propriul prestigiu. Deveni astfel protectoarea Escadronului Zburător: poziţia
cardinalilor, cu Decio Azzolino în frunte, atingea o coardă sensibilă a firii
sale răzvrătite. Şi, lucru nu lipsit de importanţă, deşi abdicase, rangul său de
regină nu era pus în discuţie. Iar influenţa sa avea să continue, lăsând în
urma ei atâţia cardinali lacomi şi intriganţi care îi dezgustau pe cetăţenii
Romei.
Spaniolii aflaţi în posturi înalte la Curtea Cristinei nu agreau această
alianţă. În mod făţiş, Escadronul nu era favorabil Franţei, dar nici Spaniei.
Şi apoi, Decio Azzolino nu s-ar fi simţit în largul său în mediul spaniol.
Astfel că regina începu să înlocuiască servitorii proveniţi din Spania cu
oameni ai locului, până ce reuşi să-i elimine complet pe spanioli, care la
rândul lor au lansat bârfe neplăcute pe seama ei. Prezenţa reginei la Roma
se datora spaniolilor, dar Cristina era dispusă să facă totul pentru a-şi păstra
independenţa.
Căci visul ei era să obţină Regatul Neapolelui, oraş care se răzvrătise
deja, cu ajutorul Franţei, împotriva Spaniei habsburgice aflate în declin. La
Napoli ar fi fost din nou o adevărată regină, cu coroană, cu regat şi mai ales
cu ceva bani. Şi pe urmă Napoli nu era departe de Roma, Decio Azzolino
putea lesne veni s-o vadă.
La începutul anului 1656, Cristina începu un schimb de scrisori secrete
cu cardinalul Mazarin, iar planul prinse tot mai mult contur. Patru mii de
soldaţi urmau să ia în stăpânire oraşul Napoli şi patru sute de cavaleri
urmau s-o însoţească pe noua suverană acolo. Dar planurile ei erau diferite:
încă de mică dorise să conducă o armată în bătălie, aşa că voia să se afle ea
în fruntea celor patru sute de cavaleri.
Ghiuleaua căzută peste Villa Medici nu lăsa loc de îndoială: toată lumea
era prevenită.

Speranţe şi deziluzii. Franţa şi marchizul Monaldeschi

Cristina s-a convins că cea mai rapidă cale spre Regatul Neapolelui trece
prin Paris. De aceea plecă de îndată către Franţa, cu ajutorul banilor lui
Alexandru VII, care nu putea îngădui ca o faimoasă şi proaspătă fiică a
Bisericii să colinde Europa, mai ales cea protestantă, fără strălucirea
pontificală. Dar papa a fost uşurat de plecarea ei. Un informator din Anglia
spunea: „La Roma au început să se sature de noul oaspete, regina Suediei.“
Papa avea de altfel cu totul alte treburi: izbucnise ciuma.
În Franţa, Cristina a fost tratată cu mare respect de Ludovic XIV, deşi a
scandalizat rafinata Curte de la Paris cu felul ei direct de a fi şi cu
înfăţişarea ei masculină. I-au fost chiar date apartamente în castelul
Fontainebleau. Dar în aceeaşi perioadă suverana se lăsă purtată de un act de
o violenţă nemaipomenită.
Cardinalul Mazarin o invitase la Curte ca să discute despre Regatul
Neapolelui, care ocupa gândurile reginei ca şi pe ale foarte iscusitului prim-
ministru al Franţei. Cu această stratagemă, cardinalul, de origine italiană,
voia să scoată cetatea partenopee din mâinile guvernului spaniol, care pe
atunci se bucura de sprijinul total al Vaticanului în toate problemele politice
din peninsulă.
Cristina şi Ludovic XIV căzuseră deci de acord. Regina acceptase noul
tron din motive de prestigiu, dar şi din pricina nevoilor financiare tot mai
presante: stăpânirea asupra Regatului Neapolelui i-ar fi permis într-adevăr
să devină independentă faţă de Suedia şi să negocieze pacea între Franţa şi
Spania. Din motive de siguranţă, Mazarin avea însă un plan de rezervă,
anume să aranjeze căsătoria între Ludovic XIV şi Maria Tereza a Spaniei.
În cele din urmă a fost preferată această ultimă soluţie. Brusc, speranţele
Cristinei s-au prăbuşit.
În jocul înşelăciunilor fără scrupule se băgase şi un personaj fascinant, un
intrigant italian, marchizul Gian Rinaldo Monaldeschi, care reuşise să intre
în graţiile reginei, ba chiar s-o facă să se îndrăgostească de el. Iar în acest
bâlci neiertător Cristina se simţise folosită şi trădată, şi bănuia că aşa-zisul
ei curtezan participase la un nedemn joc dublu. Pe scurt, Monaldeschi se
pusese în slujba lui Mazarin împotriva ei, aşa cum dovedea corespondenţa
marchizului, controlată în taină la porunca reginei.
La câteva zile după eşuarea acordului asupra alegerii sale la tronul
Regatului Neapole, Cristina trimise după Monaldeschi pentru ca acesta să-i
explice de ce uneltise împotriva ei. Întâlnirea avu loc pe culoarele castelului
Fontainebleau. Pe lângă marchiz şi regină, erau prezenţi la discuţie patru
oameni înarmaţi. Când s-a rostit cuvântului „trădare“, marchizul a încercat
s-o dea cotită, negând că ar fi complice la înşelătorie. Dar Cristina îl încolţi
scoţând un plic cu scrisori care demonstrau în mod evident că luase parte la
complot. Strâns cu uşa, Monaldeschi trebui să-şi admită vinovăţia, dar ceru
îndurare, pe motiv că fusese păcălit la rândul lui.
— Înşelăciunea e de-a dreptul ticăloasă, declară regina. Ai făcut tot ce ţi-
a stat în putinţă ca să mă îndrăgostesc de dumneata şi să-ţi acord încrederea
mea. M-ai folosit ca pe o unealtă în scopurile dumitale. Pentru trădarea faţă
de coroană poate că te-aş ierta, dar pentru brutalitatea cu care mi-ai rănit
inima nu există milă.
În acest moment marchizul dădu să scape cu fuga, dar fu urmărit de
soldaţii reginei şi străpuns cu spada.
Cu bine cunoscutul său cinism, Mazarin o sfătui pe Cristina să dea vina
pentru această execuţie pe un alt personaj participant la complot, un anume
Santinelli. Dar regina răspunse că nu accepta nici un târg şmecheresc şi că
îşi asuma întreaga răspundere pentru cele întâmplate. Scrise aşadar o
scrisoare către Ludovic XIV, care abia după două săptămâni sosi, neanunţat,
în vizită la Fontainebleau. În timpul întâlnirii regele se declară înţelegător
faţă de reacţia violentă a reginei, adăugând:
— O asemenea ticăloşie nu merită nici o milă! Din păcate, indignarea pe
care obişnuiţii ipocriţi au stârnit-o în întreaga Franţă, arătând cu degetul
către asasinat şi declarându-l ruşinos şi barbar, nu-mi îngăduie să-mi exprim
deschis sprijinul pentru domnia voastră.
La Roma s-a stârnit o aprigă dispută în legătură cu fapta nobilei suedeze.
Unii le aminteau celor care nu ştiau că regina avea tot dreptul să judece şi să
condamne la moarte un colaborator de-al său care o trădase. Decio
Azzolino se strădui să-i dea tot sprijinul. Dar în ciuda acestui fapt, Cristina
îşi pierdu mare parte din popularitatea pe care o avea.

Iar acum intră în scenă Molière!

În 1658 Cristina plănui să meargă în Anglia pentru a se întâlni cu Oliver

Cromwell, dar în luna septembrie a aceluiaşi an militarul şi omul politic
englez muri. Cristina porni totuşi la drum pentru a ajunge pe coasta
Normandiei şi se opri împreună cu suita ei la Rouen, unde află că, într-unul
din teatrele oraşului, exact în acea vreme, juca pe scenă Molière. Mai
încercase să vadă spectacole ale genialului om de teatru, dar numeroasele
îndatoriri o împiedicaseră de fiecare dată.
După ce alese unde să tragă, se informă dacă actorul e în teatru şi hotărî
să meargă în marea sală aflată chiar în faţa locuinţei sale. Însoţită de un mic
grup din suită, Cristina intră în teatru şi rămase deoparte în întuneric,
urmărindu-i pe actorii şi actriţele care repetau pe scenă cele două acte ce
urmau să fie jucate chiar în seara aceea. Într-un moment de pauză, regina
apăru şi solicită să-i fie prezentată directorului trupei. Molière, uluit şi
măgulit de prezenţa extraordinarei doamne, a cărei pasiune pentru teatru era
bine cunoscută, ceru îngăduinţa să şadă o clipă ca să-şi revină din emoţie.
După repetiţie, se duseră cu toţii la localul unde Cristina invitase întreaga
trupă, şi după ce se aşezară, Molière îi povesti reginei despre dificultăţile de
care se izbeau zilnic oamenii de teatru: interdicţiile şi cenzura. În plus,
reuşeau doar cu greu să se întreţină, iar de multe ori, pentru a avea unde să
pună capul, erau siliţi să dea spectacole pe stradă şi în pieţe, în faţa
trecătorilor, plimbându-se apoi printre spectatorii ocazionali cu pălăria
întinsă în nădejdea de a culege câţiva bănuţi.
Cristina începu să-şi descrie emoţiile pe care le avusese cu puţin timp
înainte asistând la repetiţii. Se declara entuziasmată, împreună cu însoţitorii
săi, de spectacolul oferit de actori.
— E pentru prima dată când văd îngemănate, cu atâta iscusinţă şi atâta
simţ artistic, cuvântul şi gestul. Iar fragmentul pe care l-aţi jucat, cel cu
doctorul zburător, m-a făcut să descopăr nişte actori de excepţie, care nu se
limitează să recite şi să execute pantomime, ci reuşesc să se mişte de-a
dreptul ca nişte bufoni înzestraţi cu aripi.
Se răspândi vestea că pentru câteva seri din săptămână în rândul
publicului va fi prezentă însăşi regina Suediei, împreună cu un grup
numeros de curteni. Toţi voiau să fie de faţă la eveniment, ca să vadă cu
ochii lor un personaj atât de faimos, motiv pentru care, în scurt timp, toate
biletele se epuizară.
 La intrarea în sală a nobilei doamne, cei prezenţi se ridicau în picioare şi
aplaudau. Apoi începea spectacolul, iar Molière însuşi ieşea la rampă
salutând publicul şi prezentând textul pus în scenă de trupa de actori.
Circa zece muzicanţi cântau şi dansau în chip de introducere la
spectacolul propriu-zis.
În scurt timp, intră în scenă Sganarelle, personajul interpretat de
Molière, alergat de un câine care-l latră furios. Sganarelle încearcă să-l
domolească, dar nu reuşeşte decât să-l asmută şi mai tare. Îi sfâşie
pantalonii şi îi smulge de pe el, lăsându-l doar în izmene, apoi îl apucă de
haină şi i-o face bucăţi. Sganarelle strigă după ajutor, şi iată că apare o
frumoasă fetişcană care apucă animalul de zgardă, mimând că-i trage
şuturi şi palme răsunând zgomotos.
Câinele se pune pe scâncit, de parcă s-ar fi prefăcut într-un căţeluş care
cere iertare, învârtindu-se în jurul lui Sganarelle şi lingându-i mâinile şi
picioarele. E evident un câine dresat pentru pantomimă, dovedind o
mobilitate de mare actor.
Fata tocmai îl căuta pe Sganarelle, ca s-o ajute să-şi convingă tatăl să
n-o silească să se mărite, cum pare că a hotărât, cu un bărbat pe care ea
nu-l iubeşte. Iubitul ei e chiar stăpânul lui Sganarelle, un tânăr alungat
brutal din casa fetei.
Atunci, Sganarelle plănuieşte să se deghizeze într-un doctor foarte
învăţat. Îşi procură îmbrăcăminte pe măsură şi începe să se exprime într-o
latină păsărească rostită într-un stil burlesc.
La rândul ei, fata se preface bolnavă: are frisoane şi vorbeşte vrute şi
nevrute, de parcă ar fi lovită de o criză de nebunie.
Intră în scenă doctorul, pe care servitorii spun că abia au reuşit, cu
rugăminţi, să-l facă să vină pentru a o consulta pe biata bolnavă. Unul
dintre ei face un elogiu umflat talentelor acestui adevărat astru.
Doctorul scoate imediat din geantă un fierăstrău, câteva cuţite bine
ascuţite, o bâtă şi o toporişcă. Toată lumea priveşte înspăimântată, iar
doctorul îşi începe farsa. Îl sileşte pe stăpânul casei să se întindă pe masă
pentru consultaţie, dar e înştiinţat că pacienta e tânăra fată care intră în
scenă întinsă pe un pat cu rotile. Atunci porunceşte tuturor celor prezenţi
să iasă din odaie, căci pentru a o consulta pe pacientă trebuie s-o vadă
 goală. Tatăl se opune, vrea să fie de faţă. La fel şi mama, o mătuşă
bătrână şi toată servitorimea.
Ca să n-o pună într-o situaţie penibilă pe fată, Sganarelle o acoperă pe
bolnavă cu un cearşaf, apoi îşi vâră mâinile dedesubt pentru a începe s-o
consulte. Fata se gâdilă şi se agită râzând zgomotos. Apoi Sganarelle se
strecoară cu totul sub cearşaf, dispărând şi mişcând nebuneşte din mâini,
din picioare şi din fund.
La sfârşit scoate capul de sub o margine a cearşafului, apoi un picior
prin marginea opusă, apoi altul în direcţia contrară. Doctorul pare că a
crescut înfiorător, apoi revine la dimensiuni normale şi ţâşneşte de sub
cearşaf, îl dă la o parte şi… fata a dispărut. Nu mai e. În locul ei apare
câinele care trage aghioase fericit.
În clipa asta, părinţii fetei sar cu toţii pe doctor urlând: „Unde e fiica
noastră, unde ai ascuns-o?“
Sganarelle se caţără pe nişte frânghii coborâte de sus şi fuge zburând
în văzduh.
Actorii nu lasă publicul să răsufle nici o clipă: mişcări imprevizibile,
explozii, jeturi de apă care-i stropesc şi pe spectatori, decoruri care crapă
şi cad în spinarea actorilor. Chiar şi pânza din fundal se despică, dar apoi,
ca prin farmec, toate elementele scenice se întorc la locul lor.
Publicul aplauda şi se ţinea de burtă de atâta râs, iar actorii au fost
chemaţi la rampă de nenumărate ori.
A doua zi, Cristina şi directorul trupei, Molière, şi-au luat un călduros
rămas-bun, făgăduind să se revadă cât de curând.

Întoarcerea la Roma. Tartuffe, Don Juan şi zilele de glorie

După diverse peripeţii în Franţa şi Germania, spre sfârşitul anului 1668

regina s-a întors în cele din urmă la Roma. A fost întâmpinată de cardinalul
Azzolino, cei doi stăpânindu-se cu greu să nu se arunce unul în braţele
celuilalt. Îşi trimiseseră multe scrisori, nu toate vesele şi radioase, ba
Cristina chiar îi scrisese: „Nu aştept să mă întâmpini. E destul dacă nu vei fi
plecat din Roma la sosirea mea.“ Dar când alaiul Cristinei ajunse la un
castel din regiunea Sabina pentru un popas înainte de a pătrunde în oraş,
Decio Azzolino se afla deja acolo, însoţit de alţi cardinali, toţi prieteni de-ai
ei, cu mii de flori trimise de papa Clement IX, care-i urmase lui Alexandru
VII graţie sprijinului acordat de Escadronul Zburător, ca şi de un mare
număr de servitori.
După o lungă absenţă, regina se afla din nou acasă.
Azzolino îi dădu imediat o veste extraordinară: intervenise el însuşi pe
lângă papă şi obţinuse ca regina să poată folosi în continuare Palazzo
Riario, pus în întregime la dispoziţia ei. În plus, reuşise să-i asigure o pensie
potrivită statutului ei. De bucurie, Cristina izbucni în lacrimi.
La Palazzo Riario avea să fie înconjurată de o Curte nu prea numeroasă,
palatul urmând să devină un loc privilegiat pentru serbări, aventuri galante,
intrigi diplomatice, dar mai cu seamă pentru întâlniri cu cei mai însemnaţi
intelectuali şi artişti ai vremii; din această atmosferă dinamică de schimburi
culturale va lua naştere Academia Regală, care se va transforma în
Academia Arcadiei, căreia i s-a adăugat o Academie de Fizică, Istorie
naturală şi Matematică. În saloanele de protocol, regina avea să atârne pe
pereţi portretele prietenilor care fuseseră alături de ea întreaga viaţă: Ebba
Sparre, Descartes, ambasadorul Chanut, Azzolino şi sculptorul Bernini, cu
care se împrietenise. Pasionată promotoare a artelor şi muzicii, Cristina îi va
numi pe Carlo Ambrogio Lonati şi pe Giacomo Carissimi dirijori ai corului,
pe Lelio Colista interpret la luth, pe Loreto Vittori şi Marco Marazzoli
cântăreţi, iar pe Sebastiano Baldini libretist.
Dar emoţia Cristinei fu şi mai mare atunci când, la câteva zile de la
întoarcerea ei la Roma, primi o scrisoare de la Molière. După ce-i amintea
de cele două seri petrecute împreună, directorul trupei îi mărturisea cât de
greu îi era să suporte atmosfera plină de ostilitate şi hărţuirea la care erau
supuse comediile sale de către congregaţiile catolice din Franţa.
Să-l ascultăm:
Această ultimă piesă despre care vă vorbesc, dragă prietenă, a fost
mult timp nedreptăţită. Titlul ei este Tartuffe, adică ciuperca aia ca un
tubercul care, mai ales în Franţa, se rade pe felurile de mâncare pentru ca
savoarea şi parfumul ei să le impregneze, făcându-le apetisante. Până
acum, persoanele ridiculizate în comediile mele purtau o carapace care le
 împiedica să se indigneze şi să se simtă ofensate. Nobilii de mucava,
preţioasele, încornoraţii, doctorii încurcă-lume au acceptat întotdeauna
senin batjocura. Poate pentru a părea inteligenţi şi moderni, au arătat
chiar că se distrează cot la cot cu ceilalţi în faţa acestor şarje. Se ştie însă
că ipocriţii nu prea apreciază batjocura, mai ales când îi vizează pe ei. Iar
în cazul de faţă n-au vrut să recunoască faptul că sunt luaţi în tărbacă,
protestând vehement faţă de orice glumă ireverenţioasă. Au fost deosebit
de iritaţi văzând cum li se imită în bătaie de joc vorbirea goală de
conţinut şi evidenta duplicitate a gesturilor şi declaraţiilor. Astfel,
„tartufii“ s-au unit pentru a-i reduce la tăcere pe cei care produc acest gen
de satiră. Grupul care s-a format, cu-adevărat puternic, e numit „cabala
bigoţilor“ şi e alcătuit din fanatici care se autointitulează apărători ai
Bisericii. Ei fac enorme presiuni pentru ca teatrul nostru să fie desfiinţat
şi distrus de cenzură.
Cristina i-a răspuns lui Molière, spunându-i că s-a întâlnit cu cardinalul
Chigi, reprezentant al papei care asistase plin de entuziasm, la Paris, într-o
locuinţă particulară, la lectura lui Tartuffe. Fusese atât de impresionat, că nu
se putuse abţine să nu-i povestească câteva episoade papei, care, deşi se
fereşte să asculte satire şi măscări, n-a reuşit să-şi stăpânească râsul
zgomotos, iar la sfârşit a exclamat: „Ce n-aş da să văd o asemenea comedie!
Mai mult ca sigur e vorba despre una din acele răbufniri scenice cu o intrigă
plină de răsturnări ce taie respiraţia oricărui public. Acest Molière e fără
doar şi poate un maestru al grotescului! Iartă-mă, dragul meu Chigi, nu ne-
am putea procura textul integral al piesei? Mi-a venit în clipa asta ideea
nesăbuită că am putea chiar veghea să fie pus în scenă într-unul din teatrele
noastre. Asta i-ar provoca desigur regelui şi întregii sale Curţi o criză de
tremurici. Închipuie-ţi doar, papa întrecându-l cu un gest de o generozitate
fără egal la adresa teatrului, un gest niciodată făcut de Biserică!“
Cristina îl înştiinţa apoi pe prietenul său că bătuse palma pentru
cumpărarea unui teatru în curs de restaurare, teatrul Tordinona, care urma să
fie gata în scurt timp şi care putea adăposti peste cinci sute de spectatori. În
acest teatru urmau să debuteze „frumoasele cântăreţe“ ale reginei: de la
Angelina Quadrelli la Maria Landini şi Angelica Voglia, zisă La Giorgina.
„Mai presus de toate – îi scria Cristina lui Molière – am semnat un
contract cu o trupă de actori, cântăreţi, muzicanţi şi cam treizeci de
cântăreţe, fete cu un talent muzical ieşit din comun. Îmi pare rău că nu te
pot invita aici eu însămi, ca să joci una dintre comediile tale. Dar mai mult
ca sigur că uimitoarea voinţă a suveranului nostru pontif va reuşi să ne pună
la dispoziţie cea mai potrivită sală din Roma. În orice caz, în privinţa lui
Tartuffe, ţi-ar fi greu să-mi trimiţi un exemplar?“
Tartuffe apărea într-un moment delicat, când iezuiţii şi janseniştii se
înfruntau crâncen în toată Europa, şi mai ales în Franţa. Şi tocmai din acest
motiv, printre altele, mediile conservatoare n-au apreciat şarja şi au trecut la
contramăsuri.
Schimbul de scrisori între Cristina şi Molière a devenit atunci mai
susţinut. Într-o epistolă adresată reginei, directorul trupei se declara
îngrijorat şi disperat în acelaşi timp.
Se pare că regele bănuieşte că punem la cale o surpriză, n-aş vrea să
mai dea vreo interdicţie şi să arunce totul în aer. În ce priveşte intriga din
Tartuffe, v-o pot rezuma în câteva cuvinte: Tartuffe e un potlogar, mare
maestru în cacealmale; între naivii pe care vrea să-i prindă în plasă, a pus
ochii pe un tăntălau bogat. Licheaua îl urmăreşte în biserica unde Orgon,
numele victimei în cauză, merge în fiecare dimineaţă să se roage. Ca din
întâmplare, Tartuffe se aşază lângă el şi apoi face turul bisericii cu coşul
de pomeni ca să culeagă bănuţii oferiţi de credincioşi, pe care apoi îi
încredinţează parohului. „Nădăjduiesc ca aceşti puţini bani să le fie de
ajutor sărmanilor care suferă de foame, comentează el întorcându-se
lângă Orgon. Din păcate, sunt atâtea lichele care profită ca să-şi
rotunjească veniturile până şi din operele de binefacere!“ Apoi potlogarul
se prezintă în faţa naivului ca un bun creştin, total dăruit ajutorării
dezmoşteniţilor sorţii, alături de care zice că trăieşte doar ca să le poată
aduce mângâiere. Orgon e tulburat de atâta generozitate şi îl invită pe
Tartuffe acasă; din acel moment, insul începe să ţeasă o intrigă care-l
pune în situaţia de a înrâuri viaţa numeroasei familii. Născoceşte
mistificări şi joacă scene de bunătate cu o abilitate diabolică. O curtează
pe fiica stăpânului casei, pe care o cere de nevastă, dându-l la o parte pe
logodnicul ei, care a bănuit din prima clipă că insul plin de pietate nu e
decât un ipocrit fără pereche. Apoi, nemulţumindu-se cu atât, începe să-i
 facă curte nevestei capului de familie. Femeia e indignată, dar când
povesteşte ce avances îi face marele corupător, soţul nu-i dă crezare, ba
chiar ajunge s-o insulte, ca şi pe alţi membri ai familiei. Orgon sfârşeşte
prin a-şi alunga din casă propriul fiu, încredinţat şi el că omul cu aere de
sfânt nu e decât o lichea ce urmăreşte doar să pună mâna pe averea
familiei, dar neştiind cum să scape de derberdeul ăsta care, între altele,
reuşeşte să obţină prin testament întreaga casă. Loviturile de teatru
urmează una după alta, într-un crescendo apocaliptic, dar în cele din
urmă toate se răstoarnă, iar escrocul e demascat şi chiar arestat de
oamenii regelui.
Peste câteva zile, Cristina primeşte o altă misivă de la Molière, care
începe anunţând-o: „Din păcate, regele, îndemnat de tagma de la Curte, a
decretat suspendarea totală a lui Tartuffe.“
Peste alte câteva zile, soseşte răspunsul Cristinei către prietenul ei de la
Paris:
Sunt şi eu tulburată, dragul meu prieten, n-aş fi crezut că şi în Franţa
reacţia împotriva satirei poate fi atât de brutală. Dar, cum se zice, se
întâmplă, mai ales în teatru, ca momentele de deznădejde să se
transforme în situaţii avantajoase. În acest sens, chiar ieri am avut încă o
întâlnire hotărâtoare cu cardinalul Chigi, bun prieten de-al meu, despre ţi-
am vorbit deja, tânăr de o mare inteligenţă şi forţă de seducţie, care a
reuşit să devină în scurt timp consilierul privat al papei. El mi-a
destăinuit că, având în vedere atmosfera de veşnică înfruntare dintre
Biserică şi regatul Franţei, papa ar putea ajunge să facă o mişcare la
limita nebuniei, cum ar fi să-şi dea acordul pentru punerea în scenă a lui
Tartuffe, chiar aici, la Roma. Ideea e cu atât mai absurdă, cu cât e
cunoscută teama actualului suveran pontif faţă de orice spectacol public.
Şi tocmai în asta constă răsturnarea situaţiei, care i-a fost sugerată,
bineînţeles, de cardinalul Chigi, şi care are motivele ei: Franţa e
recunoscută, în acest moment, drept naţiunea cea mai deschisă la nou şi
mai opusă oricărei dogme, interdicţii ori control al libertăţii de gândire a
supuşilor săi. Dimpotrivă, Biserica de la Roma e socotită de prea multă
vreme a fi rămas în urmă, din pricina tribunalelor sale ecleziastice şi a
 sentinţelor brutale pronunţate împotriva oamenilor de ştiinţă, începând cu
Galileo Galilei, care au îndurat procese şi vexaţiuni, printre care şi o
condamnare la moarte. Reprezentarea, la Roma, a unei piese interzise în
Franţa ar provoca o răsturnare a acestei aprecieri, cum puţine au fost în
istorie.
De aici încolo a început un schimb de scurte scrisori, venite una după
alta. În răspunsul său, Molière se declară entuziasmat şi aplaudă geniala
idee a consilierului papal. Actorul era gata să plece la Roma îndată ce ar fi
primit permisiunea. Cristina i-a făcut o descriere tehnică a teatrului în care
urma să se joace Tartuffe şi i-a dat o listă cu vreo cincisprezece actori
valoroşi ai trupei de comedieni italieni conduşi de Tiberio Fiorilli, faimosul
Scaramouche, pe care Molière îl cunoştea bine, căci îi fusese elev.
În acest context, Molière, mai sigur pe el, se duse la o întâlnire cu Regele
Soare în persoană, care se declară contrariat de dificultăţile pe care i le
pricinuise prietenului său Molière. Iar actorul, trăgând adânc aer în piept, îi
expuse imediat ce hotărâre luase.
— Am venit să vă aduc omagiul meu şi să primesc acordul Maiestăţii
Voastre.
— În ce privinţă?
— În privinţa plecării. Am hotărât că singura cale de salvare, pentru mine
şi pentru trupa mea, este să plecăm.
— În turneu?
— Da, dar într-un turneu ceva mai lung. Nu mă voi opri în oraşele de
provincie, ci voi coborî până în Italia, la Roma, la papă.
— La papă? Ce să faci cu papa? Te pomeneşti, dragul meu, că ai hotărât
să te dedici vieţii monahale?
Şi Regele Soare râse, amuzat de propria lui replică.
— Nu, sire, am fost invitat la Roma pentru a reprezenta Tartuffe la teatrul
Tordinona.
— Glumeşti? Tartuffe la Roma? Oraşul în care „tartufii“ mişună prin
toate parohiile şi toate palatele?
— Fireşte, e o idee a suveranului pontif în persoană. Vrea să schimbe
complet atmosfera din Cetatea Eternă, ipocrizia îl sperie şi l-a îndemnat să
pornească o adevărată campanie împotriva acestui comportament nedemn.
 — Nu, nu se poate, glumeşti, dragul meu! E cu neputinţă. Spune-mi pe
şleau, cine e „machiavelul“ pe care-l are în vedere sfântul părinte?
— N-am de unde să ştiu, poate e o pasiune secretă pentru cultură şi
pentru teatru.
— Dragul meu Molière, uită-te în ochii mei. Chiar crezi că pot accepta
aşa ceva? Care va fi reacţia supuşilor mei şi a întregii Europe?
— Habar n-am.
— N-o face pe prostul! Toată lumea ar exclama: „Papa l-a făcut mat pe
regele Franţei! Nu mai e el luminatul care acordă credit deplin artelor şi
libertăţii de expresie, ci reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ. S-o
spunem pe şleau. Luna şi-a întors faţa de la noi, iar Jupiter, Iunona şi Venus
au coborât în Cetatea Eternă, lăsând pustiu Parisul, templul artelor şi al
ştiinţelor.“ Nu, îmi pare rău, nu voi accepta niciodată această călătorie a
dumitale la Roma. Tartuffe va debuta aici, în Franţa, la palatul de la
Versailles, în faţa unui public de valoare, aşa cum n-ai mai avut parte până
azi!
S-a ajuns deci la ziua premierei. Publicul din sala teatrului de la
Versailles era alcătuit din persoane de mare prestigiu, aşa cum promisese
regele. Dar încă de la primele replici extrem de comice rostite de Molière,
acest public rămânea complet absent. Directorul trupei se întoarse spre
culise şi-i spuse sufleorului:
— Publicul ăsta nu-i alcătuit din fiinţe umane. Dacă te uiţi bine la ei, sunt
copii ale unor statui de ghips aduse în sală din muzeul statuilor antice
greceşti.
Débâcle, fără doar şi poate. La sfârşit, umilit, Molière se duse la rege,
care-l îmbărbătă:
— Nu te frământa din pricina primirii negative. Ca text, poate că piesa
dumitale e o capodoperă, din păcate însă îi lipseşte valoarea teatrală.
— Maiestate, îi răspunse Molière, vă rog, nu vă înfuriaţi pe un om care a
suferit o batjocură pe care o putea prevedea.
Regele Ludovic insistă:
— Îţi dau cuvântul meu că nu eu am ales publicul pentru seara asta. Hai,
nu-ţi face sânge rău! Eşti unul dintre scriitorii cei mai prolifici pe care i-am
întâlnit în viaţa mea, cine ştie câte comedii şi tragedii mai ai în sertarele
dumitale!
— Aşa e, am chiar una pe care mi-ar plăcea în mod deosebit s-o pun în
scenă, dar din păcate sunt abia la primele încercări, iar starea de spirit în
care mă aflu nu mă îndeamnă să mă apuc de lucru.
— Vorbeşti cumva de schiţele astea?
Şi regele scoase dintr-un sertar un plic pe care i-l puse dinainte lui
Molière.
— Dar sunt fragmente din Don Juan! Cum l-aţi obţinut?
— Cum spune un vechi proverb, căile Domnului sunt nenumărate, dar
întotdeauna mai puţine decât ale unui rege. Ascultă-mă, eu l-am citit, şi
trebuie să-ţi spun că la sfârşit mi s-a strâns inima ca într-un cleşte; or, e
lucru ştiut că mai prost cititor ca mine nu există. Mi-ar face mare plăcere să
mi-l citeşti dumneata personal, aici, acum, ca să pricep până la capăt
valoarea acestei drame.
— Dar e doar o primă încercare.
— Tocmai asta mă şi uimeşte. Dacă din prima încercare ai reuşit să
stârneşti o asemenea tulburare, cine ştie ce se poate întâmpla până la
punerea în scenă! Te rog deci, citeşte!
— Prea bine, încerc, Maiestate, spuse Molière luând de pe masă foile.
Dacă n-aveţi nimic împotrivă, încep cu momentul în care tatăl lui Don Juan
ascultă căinţa fiului:
„Da, tată, recunosc cu adâncă deznădejde toate nelegiuirile pe care le-
am comis.“
Şi tatăl: „Lasă-mă să şed o clipă, vorbele tale mă bucură nespus, dar în
acelaşi timp simt că mi se face rău. Ce-i cu tine? Ce s-a întâmplat? —
Tată, eu nu mai sunt cel de aseară, Cerul a săvârşit în mine o schimbare
care va ului negreşit întreaga lume. Cineva, poate chiar Dumnezeu, m-a
lovit drept în inimă, mi-a deschis ochii. Cum am putut comite atâtea
nelegiuiri, cum am putut trăi în atâta neruşinare? Văd în faţa ochilor toate
relele pe care le-am săvârşit, şi nu mă uimeşte decât faptul că Dumnezeu
le-a răbdat atâta vreme. Abia acum văd harul pe care bunătatea sa a
revărsat-o asupra mea. Da, vreau să afle toată lumea despre schimbarea
ce şi-a făcut loc în viaţa mea. Mă căiesc, mă căiesc din toată inima!“
Tatăl, îmbrăţişându-l: „O, fiule! La fel ca la întoarcerea fiului risipitor,
simt că mă topesc de bucurie în faţa schimbării tale. Dau uitării
deznădejdea pe care mi-ai pricinuit-o, căci totul a fost şters de vorbele şi
lacrimile ce curg din ochii tăi.“
Tatăl iese, iar Sganarelle, valetul lui Don Juan, care a asistat la
transformarea stăpânului, exclamă: „O, domnule, ce fericit sunt să vă văd
pocăit! Când te gândeşti că n-aş fi pariat un chior pe posibilitatea de a vă
vedea schimbat astfel. — Drace, ce neghiob! — Neghiob? — Păi, cum
altfel? Te pomeneşti că ai luat drept aur curat tot ce-am spus adineaori şi
crezi cu-adevărat că ce e-n guşă-i şi-n căpuşă? — Cum adică? Deci nu…
n-aţi… domnia voastră… Vai, ce om, ce om, ce om! Spuneţi-mi că nu-i
decât o glumă! — Ce glumă? Nu m-am schimbat nici atâtica, părerile îmi
sunt aceleaşi. — Şi nu daţi înapoi nici în faţa minunii de necrezut a unei
statui care se mişcă şi vorbeşte? — Ah, desigur, întâmplarea asta ar
răscoli pe oricine, dar în nici un caz pe mine. Am zis că vreau să mă
îndrept şi să duc de-aici înainte o viaţă exemplară, dar era o găselniţă, o
stratagemă utilă, o prefăcătorie adoptată din calcul, la care am recurs doar
ca să-l pot juca pe degete pe tata, de care am nevoie fiindcă el ţine banii,
şi mai cu seamă ca să mă pun la adăpost de puzderia de neplăceri juridice
şi morale pe care mi le-ar putea pricinui oamenii. Şi ştii de ce-ţi destăinui
ţie toate astea, Sganarelle? Fiindcă vreau ca cineva să poată depune
mărturie despre adevărata-mi fire. — Aşadar, deşi nu credeţi în absolut
nimic, vreţi să treceţi drept un om de bine? — Şi de ce nu? E plin
pământul de oameni care se îndeletnicesc cu treburi dintr-astea, gata să-şi
schimbe masca în orice clipă ca să tragă lumea pe sfoară. — Vai, dar ce
fel de om sunteţi? — Azi nu mai trebuie să te ruşinezi de aşa ceva.
Ipocrizia e un viciu la modă, iar viciile la modă sunt socotite virtuţi.
Omul de bine e cel mai frumos rol din câte se pot juca în zilele noastre,
şi, crede-mă, Sganarelle, profesia de ipocrit oferă avantaje fără egal. E-o
artă a cărei minciună e-ntotdeauna respectată şi, chiar dacă e dată-n
vileag, nimeni n-o vorbeşte de rău. Toate celelalte vicii ale neamului
omenesc sunt supuse oprobriului, fiecare e liber să le condamne public,
ipocrizia însă e un viciu privilegiat, care cu mâna lui astupă gura tuturor
şi se bucură în tihnă de impunitate. Câteva strâmbături, şi intri pe dată în
cârdăşie cu o grămadă de pungaşi de aceeaşi teapă. Ba mai mult, dacă te
 iei de unul, ţi-i pui în cap pe toţi ceilalţi. Iar un om de bună-credinţă în
această privinţă, ştiut de toţi ca om cumsecade şi cu frica lui Dumnezeu,
cade pe dată în plasa lor şi e dispreţuit de toată lumea. Câţi asemenea inşi
nu cunosc, care cu atari stratageme au reuşit să-şi ascundă nefăcutele
tinereţii, pentru ca azi să li se îngăduie fără rezerve să fie în continuare
cei mai mari răufăcători! Degeaba ştie toată lumea ce le poate pielea şi-i
cunoaşte drept ceea ce sunt, trecerea pe care o au înaintea tuturor rămâne
neschimbată. E de-ajuns să încline puţin capul, să suspine umil, să ridice
de câteva ori privirile către cer, şi iată că tot ce urzesc găseşte justificare
în ochii oamenilor. Sub acest acoperiş vreau şi eu să mă pun la adăpost,
ca să-mi pot vedea liniştit de treburile mele. Nu-mi voi părăsi pentru
nimic în lume plăcutele obiceiuri, dar voi avea grijă s-o fac pe ascuns şi
să mă amuz pe tăcute. Iar dacă mi se va-ntâmpla să fiu dat în vileag, voi
privi cum, fără să mişc un deget, întreaga cabală îmi va lua apărarea, în
faţa tuturor şi împotriva tuturor. În fine, ăsta e singurul chip de a face tot
ce poftesc fără a avea nimic de suferit. Mă voi ridica împotriva felului
de-a se purta al celorlalţi, îi voi judeca cu asprime, şi nu voi avea o părere
bună decât despre mine. Iată cum trebuie să ne folosim de slăbiciunile
oamenilor şi iată cum se adaptează un om cu scaun la cap la viciile
vremii sale.“
Regele aplaudă cu mult entuziasm şi exclamă:
— Eşti un geniu! Acum, hai, completează cum se cuvine ce-ai scris şi
pune totul în scenă, te susţin pentru toate reprezentaţiile pe care vei reuşi să
le dai şi voi sta în rândul întâi încă de la premieră.
De fapt, când Molière a scris Don Juan, italienii îl puseseră în scenă de
ani de zile, ca de pildă actorul Domenico Biancolelli, care trecuse în Franţa.
Molière primea adesea sugestii de la italieni şi de la actorii francezi care
prelucrau ce făceau italienii, dar, pentru a-l cita pe Luigi Lunari, important
cercetător al operei lui Molière, ar fi ca şi cum am acuza de plagiat natura,
care pentru a crea fiinţe vii foloseşte întotdeauna aceeaşi materie.
Dar în privinţa reprezentaţiilor, surveni o altă lovitură de teatru
neaşteptată. Înainte de a muri, Mazarin, celebrul cardinal, consilier al
regelui şi prim-ministru al guvernului său, reuşise să creeze atmosfera
potrivită pentru o pace trainică şi definitivă între Franţa şi Biserică. Papa
primea dreptul de a beneficia de zeciuiala plătită regulat către clerul
francez. Numirea episcopilor urma să fie făcută de Roma. Iar mişcarea
jansenistă, căreia Biserica i se opunea din răsputeri, urma să fie desfiinţată
în întreg regatul. În cele din urmă, interdicţiile care împiedicau punerea în
scenă a lui Tartuffe au fost deci ridicate.
Despre premiera aceasta, putem citi o scurtă scrisoare trimisă de Molière
Cristinei.
Aveaţi dreptate, regina mea, fortăreaţa interdicţiilor şi a cenzurii în
privinţa lui Tartuffe s-a prăbuşit. Mie mi se părea că sunt prins într-un soi
de plasă de păsări de unde mi-era cu neputinţă să-mi iau zborul. Dar, aşa
cum aţi prevăzut, se întâmplă ca, în momentul de maximă deznădejde,
toate capcanele şi toate opreliştile să dispară brusc. Libertate, iată
cuvântul care ar trebui înscris pe stindardul nostru, dacă actorii ar putea
vreodată să înalţe un asemenea stindard. Peste o săptămână va avea loc
noua premieră. Îmi pare rău că nu puteţi participa, dar vă făgăduiesc că în
timpul lucrului la punerea în scenă mă voi gândi mereu la cea care mi-a
purtat întotdeauna noroc.
Molière era în al nouălea cer. Reluase lucrul la Don Juan şi nu se oprea
nici măcar noaptea, aşa că într-o lună fu gata să pună piesa în scenă.
Premiera avu loc peste trei săptămâni, iar succesul a fost nemaipomenit.
Toţi criticii, chiar şi cei mai înverşunaţi, au declarat că e capodopera lui
Molière.
Dar, din păcate, se întâmplă din nou ceva neprevăzut. După câteva
spectacole, teatrul scoase Don Juan din program. Ce se petrecuse? Unii dau
ca sigur faptul că decizia s-a datorat problemelor de sănătate ale lui
Molière. E lucru ştiut că doctorii îi diagnosticaseră o tuberculoză, iar o
piesă de genul lui Don Juan l-ar fi putut ucide în scurt timp. Cine cunoaşte
însă cu-adevărat ce s-a petrecut ştie că ordinul fusese provocat de
intervenţia „cabalei“. Un aşa-zis prieten, care se declara preocupat de viaţa
directorului trupei, l-ar fi convins pe Molière să coboare cortina peste
spectacolul în cauză, dacă mai voia să apară pe scenă. Chiar şi rudele
autorului şi actorii primiseră avertizări: „Cel care vă trimite această misivă e
dispus să-i elimine, unul câte unul, pe toţi interpreţii acestei piese.“ În fond,
o operaţiune pe care astăzi am numi-o mafiotă.
Ca o mărturie a faptului că intenţiile acestor criminali erau foarte
serioase, un mesaj de-al lor, distribuit membrilor trupei, anunţa că unul
dintre ei va fi victima unui accident în următoarele trei zile, în dimineaţa de
marţi. Întreaga trupă era speriată şi, ca din întâmplare, exact în ziua şi la ora
indicată sufleorul fu găsit ucis în arcada ce dădea în scenă. Ca urmare a
acestui fapt, spectacolul a fost scos din program, iar Don Juan n-a mai fost
reprezentat în timpul vieţii lui Molière, care a murit la Paris în 1673.
Cristina trăise acea crimă împotriva libertăţii de expresie cu o intensă
participare şi cu furie, într-un moment în care la Roma se aflau laolaltă cei
mai importanţi artişti italieni. Regina a devenit protectoarea lor şi a deschis
uşile casei sale, Palazzo Riario, muzicienilor, cântăreţilor, oamenilor de
teatru şi mai ales actriţelor şi cântăreţelor, cărora papa Inocenţiu XI,
succesorul lui Clement X, le interzisese să apară pe scenă chiar şi în timpul
carnavalului. Dar, fără să-i pese de interdicţia papală, Cristina a instalat la
etajul somptuoasei sale locuinţe un adevărat teatru, cu fundaluri, structuri
de lemn şi maşinării scenice. În plus, le oferi instrumentiştilor orgi cu
tuburi, harpe şi clavicimbaluri. Astfel, în teatrul său s-au produs muzicieni
precum Giacomo Carissimi, Arcangelo Corelli, care i-a dedicat prima sa
compoziţie, şi Alessandro Scarlatti.
Libertatea teatrului şi drepturile civile
În vremea aceea, Roma, unde multe teatre erau închise, se bucura totuşi
de o stranie întâietate: apăruse un important număr de închisori, incluzând
una anume în care erau deţinuţi prelaţii. La Castel Sant’Angelo a fost închis
teologul personal al Cristinei, Miguel de Molinos, persecutat de Inchiziţie şi
aflat în aşteptarea procesului. Regina s-a pus atunci imediat în mişcare,
angajându-i întemniţatului avocaţi celebri şi trimiţându-i zilnic hrană şi
schimburi, ca şi multe scrisori.
Intervenţiile Cristinei în favoarea persecutaţilor erau neobosite şi
continue. În 1686, papa emisese o prevedere care le interzicea evreilor să ia
parte la carnavalul oraşului. Orice evreu surprins în respectiva perioadă
purtând mască şi costum, sau interpretând cuplete cântate sau recitate pe
străzi ori în taverne, urma să fie arestat şi dus într-una din numeroasele
temniţe aflate la dispoziţie. În urma acestui ordin, Cristina, indignată, a scris
şi a distribuit un contradecret, în care le oferea evreilor protecţie explicită în
zilele de carnaval, în propria sa casă, unde orice cetăţean, indiferent de
credinţă, avea să găsească adăpost şi dreptul de a se bucura de sărbătoare.
Dar momentul culminant al luptei sale hotărâte pentru apărarea
drepturilor civile a avut loc cu prilejul revocării Edictului de la Nantes,
promulgat cu mulţi ani înainte de Henric IV, rege al Franţei până în 1610,
când a fost asasinat în caleaşca ce-l purta la arsenalul de la Bastilia. El este
însă şi protagonistul tragediei puse în scenă de Christopher Marlowe, unul
dintre cei mai mari scriitori elisabetani, în care tânărul viitor rege scapă în
chip miraculos de moartea prin înjunghiere în acea noapte rămasă în istorie
sub numele de Noaptea Sfântului Bartolomeu. În noaptea aceea, cu sprijinul
Caterinei de’ Medici, mama regelui de atunci al Franţei, au fost măcelăriţi
hughenoţii, protestanţii francezi. Edictul, dat în scopul pacificării facţiunilor
rivale, le îngăduia supravieţuitorilor măcelului să-şi păstreze propria
credinţă, rămânând în continuare supuşi ai regelui. Dar în 1685 Ludovic
XIV a hotărât să abolească acel drept de cetăţenie. Nu atât din motive
religioase, cât, aşa cum se întâmplă adesea, din meschine raţiuni
economice. Descendenţii hughenoţilor ucişi duseseră mai departe meseriile
strămoşilor lor, comerţul cu Orientul şi exploatarea teritoriilor dobândite în
ţinuturile mediteraneene, obţinând mari avantaje care-i ridicaseră pe cele
mai înalte trepte ale economiei franceze. Revocarea edictului îi permitea
Regelui Soare să-şi însuşească toate bunurile acumulate de moştenitorii
vechilor hughenoţi, împiedicându-i totodată să exercite profesiuni liberale,
precum avocatura, medicina şi negustoria.
Cristina a intrat imediat în acţiune scriind o scrisoare care a fost tipărită
în toate limbile ţărilor europene. Iat-o:
Îi compătimesc pe toţi aceia pe care regele în persoană i-a deposedat
de bunurile şi de dreptul lor de a se socoti supuşi ai coroanei, şi asta nu
pentru a salva Biserica şi sfânta ei autoritate, ci cu scopul de a umple din
nou vistieria sleită a statului. Deplâng mai ales nenumăratele familii
ruinate, aruncate la voia întâmplării pe marea dezmoşteniţilor. E marea
pe care pluteşte din nou corabia nebunilor, nebuni fiind toţi aceia care-şi
manifestă aroganţa de a-l sluji altfel pe Dumnezeu în riturile lor.
Consider Franţa un bolnav căruia i se taie braţele şi picioarele spre a-l
 vindeca, în folosul unic al câinilor vagabonzi, care în cele din urmă îşi
vor găsi hrana în acele resturi sângerânde.
Nu mai trebuie subliniat că scrisoarea a stârnit un mare scandal de-a
lungul şi de-a latul întregului continent.
 EPILOG

Viaţa extraordinară a „reginei imposibile“ se-ndreaptă spre sfârşit

În 1689 Cristina s-a dus în împrejurimile oraşului Napoli ca să viziteze

ruinele câtorva temple antice. La întoarcerea la Roma simţi o ciudată
proastă dispoziţie, pe care medicul său o puse pe seama unei infecţii
intestinale care s-a agravat şi s-a complicat ulterior.
Temându-se că i-a venit sfârşitul, Cristina chemă pe o protejată de-a ei,
cameristă în palatul în care locuia regina. Fata, pe nume Angelica, era
logodită cu un tânăr generos şi cât se poate de îndrăgostit. Dar în calea lor
stătea mama fetei, care nu privea cu ochi buni încheierea acestei căsătorii,
căci plănuia să exploateze favorurile de care se bucura copila pe lângă
oamenii bogaţi. Pentru a o smulge pe Angelica din ghearele mamei, Cristina
le oferi celor doi îndrăgostiţi o casă în care să locuiască şi să se bucure de
căsătoria lor. Logodnicii au îmbrăţişat-o cu emoţie. Şi, ca prin farmec,
regina îşi reveni din boala care-i dădea de furcă, regăsindu-şi forţe
proaspete şi o mare dorinţă de a trăi. Minunea fu sărbătorită de toţi prietenii
săi, care veniră la ea şi-şi arătară întreaga afecţiune. Focurile de artificii au
luminat cerul întreaga seară.
Câteva zile mai târziu, în timp ce Cristina se odihnea în camera ei, mama
Angelicăi veni la fiica sa, în cămăruţa pe care regina i-o dăduse în palat.
Împreună cu ea venise şi un abate cu un renume îndoielnic. Au stat puţin de
vorbă, apoi mama plecă brusc, lăsându-şi fiica fără apărare la discreţia
abatelui. Tânăra îşi dădu imediat seama că mama o vânduse netrebnicului.
Acesta din urmă, după ce încercă să se apropie de ea în scopuri lascive,
văzând că Angelica refuză, trecu la un atac violent. Disperată, fata încercă
să se apare de josnicul atac, iar în încăierare mesele şi scaunele s-au
răsturnat făcând mare zarvă. Dar gărzile aflate la etajele inferioare au ajuns
prea târziu: când au intrat în cămăruţă, fata era despuiată de toate hainele.
Mârşavul act fusese deja consumat. Gărzile au tăbărât atunci cu sălbăticie
pe abate, gata să-l linşeze. Apoi însă, şi-au dat seama că acesta era un
personaj puternic şi se bucura de sprijin în sfere înalte, motiv pentru care îl
lăsară să scape. Angelica, zdrobită, se închise în sine şi nu mai vru să vadă
pe nimeni. Tovarăşele ei înţeleseră ce s-a întâmplat, dar, în acord cu
cardinalul Azzolino, hotărâră să nu-i spună nimic reginei, pentru a evita ca
o atare veste s-o facă să recadă în ghearele bolii.
Mai târziu, când ceru s-o vadă pe Angelica, în faţa rezistenţei prietenelor
sale, Cristina se înfurie grozav, astfel că acestora nu le mai rămase decât s-o
aducă înaintea reginei. Sprijinită de logodnic, fata evită să spună adevărul,
dar până la urmă, făcând presiuni asupra băiatului, Cristina află întreaga
tărăşenie. La început păru că regina, adunându-şi toate puterile, reuşise să
facă faţă cumplitei veşti. Dar foarte curând intră într-o nouă criză. Febra i se
ridică din nou şi intră în agonie. În ziua următoare, la 19 aprilie 1689,
regina Cristina muri.
Cardinalul Azzolino rămase alături de ea întreaga noapte, plângând
deznădăjduit. La ceva mai mult de o lună muri şi el, cel mai apropiat prieten
al reginei. Bărbatul care era atât de profund legat de ea nu rezistase
pustiului pe care moartea ei i-l lăsase în suflet.
În testament, regina Suediei ceruse să i se facă o înmormântare lipsită de
orice fast. Dar papa Inocenţiu XI a hotărât ca rămăşiţele pământeşti ale
Cristinei să fie lăsate cel puţin patru zile venerării publice. Pentru această
ocazie, regina a fost îmbrăcată în satin alb, iar chipul i-a fost acoperit cu o
mască de argint aurit, ca a regilor ahei.
Sicriul ei a fost coborât în Grotele Vaticane, privilegiu pe care de-a
lungul veacurilor Biserica nu l-a acordat decât altor două femei.
 Discuţie despre Cristina cu Dario Fo

Ziua în care Dario Fo a venit la Arhivele Statului din Verona pentru a

vedea spaţiul în care ne gândeam să păstrăm arhiva lui şi a soţiei sale,
Franca Rame, a fost şi ziua în care l-am întâlnit pentru prima oară. Sau, mai
bine zis, când l-am văzut de aproape şi i-am vorbit. Fiindcă pe Dario Fo şi
Franca Rame i-am întâlnit încă de pe când eram mică, privind emisiunea
Canzonissima, care avea să intre în istoria televiziunii; după care, la un
moment dat, i-am întrebat pe părinţii mei de ce oamenii ăştia doi, pe care
aşteptam cu toţii să-i vedem în fiecare sâmbătă seara, au dispărut de pe
ecran. Şi tot atunci mi-au vorbit părinţii mei pentru prima dată despre
cenzură.
Apoi au venit anii în care mergeam să le vedem spectacolele, fiindcă în
ele se vorbea despre propriile noastre convingeri şi ni se dezvăluia un Ev
Mediu diferit de cel din cărţile de şcoală (şi pe care aveam să-l cunosc apoi
mai îndeaproape în Arhivele Statului), dar nu complet neştiut, cu condiţia să
fi avut norocul să întâlneşti pe cineva care să te pună să-i citeşti pe Sfântul
Francisc şi pe Iacopone da Todi dincolo de programa şcolară. Iar pe 8
martie ni se întâmpla să mergem la câte un spectacol de teatru mai mult sau
mai puţin improvizat ca s-o vedem pe Franca Rame, care ne amintea că nu
toate femeile vor să-şi trăiască viaţa între casă, pat şi biserică.
Iată de ce, în ziua aceea, la Verona, sperând să pot purcede la realizarea
proiectului pe care-l aveam în cap, am străbătut încă o etapă în formarea
mea. Şi nu doar a mea. Îmi amintesc perfect personalul de la Arhive, care
mai întâi trecea pe coridor ca să tragă cu ochiul în biroul directorului, unde
stăteam de vorbă, iar apoi, când am pornit să vizităm sala de studiu, s-a
adunat cerând să facă o poză cu Dario.
Partea de neuitat a rămas însă, în acea zi, chiar momentul din biroul
directorului, când, aşezat într-un fotoliu şi înconjurat de noi, arhiviştii, şi de
membri ai trupei sale de teatru, cu Jacopo şi Marisa (sufletul operaţiunii
veroneze), Dario a început să ne vorbească despre ultimul subiect care-i
stârnea interesul: Cristina a Suediei. Aşadar, în acel birou şi asupra acelui
mic public a început să-şi exercite fascinaţia regina Suediei – cea care a
renunţat la tronul moştenit de la tatăl său, marele rege Gustav Adolf
(apărător de frunte al cauzei protestante), devenind catolică şi mutându-se la
Roma. Portretul Cristinei zugrăvit de Dario Fo era cel al unei femei culte şi
inteligente, care refuză să accepte Biserica şi patul, cărora le era
predestinată, apărându-şi opţiunea de a nu se căsători şi de a-şi urma
orientarea sexuală şi sfârşind astfel prin a-şi pierde şi casa. La originea
scandaloasei sale hotărâri de a se converti la credinţa catolică şi de a
renunţa la tron – ne explica Dario – se afla această afirmare a autonomiei, o
afirmare proclamată, nu cultivată în vederea unui compromis sau a salvării
unor aparenţe. În fond, o Elisabeta I mai nepăsătoare faţă de rolul public pe
care trebuia să-l joace şi mai hotărâtă să-şi afirme dreptul de a alege, într-un
secol XVII complicat din punct de vedere politic şi cultural, deloc înclinat
să tolereze exprimarea publică a unor asemenea opţiuni. O regină care nu
domneşte, departe de imaginea fictivă a unei „regine fecioare“, alege să fie
ea însăşi şi, cel mult, suverana unei lumi culturale şi artistice care avea să-i
facă, la Roma, o primire triumfală.
Nu uit însă că sunt arhivistă, în plus sunt romană, iar pentru mine
Cristina, mai mult decât Greta Garbo, reprezintă şi actul de abdicare, întărit
cu sigiliile marelui regat suedez, păstrat în Arhiva secretă a Vaticanului, şi
testamentul cu inventarul bunurilor păstrat la Arhivele Statului de la Roma,
şi misterul legăturii sale cu cardinalul Decio Azzolino, legatarul său
universal, care avea şi el faima de a fi un liber-cugetător. Şi mai reprezintă,
astăzi încă, şi vila din Via della Lugana, în care Cristina a locuit la Roma şi
unde îşi are acum sediul Accademia dei Lincei (lucru care i-ar fi făcut
plăcere), şi odaia aflată sus în Torre dei Venti, la Vatican, în care a dormit
când abia sosise la Roma şi căuta o casă, deşi era o exilată de lux, şi
Palazzo della Sapienza, azi sediul al Arhivelor Statului, pe atunci însă
sediul universităţii frecventate de Cristina, unde i-au fost dăruite cărţi
„frumos legate (care i-au plăcut la culme)“ şi i-au fost amenajate aule bogat
decorate, către care suia pe scara din dreapta la braţul cardinalului; pentru
ca apoi să se aşeze pesemne picior peste picior, în poziţii socotite pe atunci
necuviincioase, potrivit unei descrieri care ne-a parvenit.
Cristina din povestea lui Dario Fo se potriveşte bine cu aceste semne
lăsate în oraşul meu, care a eliberat-o, măcar în parte, fiindcă se ştie că
frământările ei intime n-au luat sfârşit cu totul la Roma, chiar dacă oraşul îi
îngăduia să ducă un trai mai apropiat de dorinţele ei şi să se comporte în
acel chip mai liber şi mai lipsit de prejudecăţi pe care şi-l dorea. Până într-
acolo încât, potrivit unei legende de la Roma, ar fi expediat o ghiulea (a
cărei urmă se vede şi astăzi) de pe Castel Sant’Angelo către Villa Medici
fiind enervată că Azzolino nu venise la o întâlnire. O „creatură
extraordinară“, potrivit definiţiei pe care i-a dat-o o altă femeie, care îi
semăna puţin, ducesa de Montpensier, la Grande Mademoiselle, verişoara
lui Ludovic XIV, care în vremea Frondei deschisese focul asupra trupelor
regelui şi care a refuzat să se mărite dacă nu putea s-o facă cu neînsemnatul
curtezan pe care-l iubea. Şi totuşi o femeie fragilă, aşa cum o arată scrisorile
trimise lui Decio Azzolino.
Cristina, aşadar, pe care am înţeles-o în sfârşit mai bine abia în dimineaţa
aceea, mulţumită incredibilei şanse de a-l auzi pe Dario Fo povestindu-ne la
ce lucra, de a vedea cum ia naştere un personaj al Istoriei după o metodă
probată în textele păstrate în arhive. Mai presus de toate deci Istoria, cu
documentele şi cu informaţiile ei, dar şi cu geniala interpretare pe care ne-o
dă despre ea un povestitor uriaş, a cărui intuiţie artistică culegea şi restituia,
în faţa ochilor noştri, o personalitate cu trei dimensiuni, faţă de cele două în
care reuşeam noi să ne-o imaginăm pornind de la documentele de hârtie şi
pergamente. De-acum, aceasta este Cristina pentru noi, şi o vedem suind
scara minunatului edificiu al Arhivelor, în haine bărbăteşti poate, cu gesturi
bruşte, cu vorba ascuţită şi cu gândirea liberă, în vreme ce glasul lui Dario
Fo continuă să ne-o povestească.
Micaela Procaccia
Direcţia Generală a Arhivelor
Roma