Capitolul 4

Partenerul de viaţă – prietenul cel mai bun

Prietenia – un cuvânt care sună atât de frumos, dar care…lipseşte cu desăvârşire în atâtea căsnicii !
Ce este prietenia ? O relaţie dintre doi sau mai mulţi oameni, bazată pe sinceritate şi încredere
reciprocă şi pe întrajutorare în orice situaţie.
Tuturor ne place să avem prieteni, să găsim un umăr pe care să putem plânge, pe cineva care să ne
sară oricând în ajutor, când avem nevoie. Avem nevoie de sfatul unui prieten într-o situaţie de criză
şi să ştim că am găsit pe cineva pe care să ne bazăm.
Încă de mici ne facem prieteni, de la grădiniţă. Începem cu prieteni de acelaşi sex, cu care ne
jucăm împreună şi cărora le spunem ceea ce avem pe suflet. Apoi în şcoală ne facem “prieteni” cu
care chiulim de la ore, fumăm prin pauze şi mergem la discotecă, “agăţăm tipe”. Ne simţim bine în
compania lor şi considerăm că ei sunt singurii care ne înţeleg. Avem aceeaşi vârstă, aceleaşi idealuri
şi aceleaşi neîmpliniri.
În liceu visăm să ne facem un / o prieten(ă) , bine-nţeles de sex opus, cu care să ieşim în oraş “de
mână”. Îmi aduc aminte cum îi ziceam mamei că “de-abia aştept să ajung la liceu ca să-mi fac un
prieten !”. Mi se părea că în acest fel voi fi şi eu în sfârşit “mare” şi voi intra în rândul lumii.
Dorinţa însă nu mi s-a îndeplinit decât după ce-am mers la facultate, unde mi-am făcut în sfârşit “un
prieten”.
Dezamăgirea mi-a fost însă destul de mare, deoarece băieţii “moderni” nu prea concep să aibă o
relaţie de prietenie cu o fată, decât dacă între ei survine şi sexul. Ei consideră că prieteni sau
camarazi poţi fi cu persoane de acelaşi sex, nu însă şi cu cele de sex opus. Şi uite-aşa, ajungi să-ţi
sacrifici propriile valori, pentru “a intra în rândul lumii”. Altfel oamenii te ocolesc ca pe o ciumată.
Trăim într-o societate modernă în care virginitatea la căsătorie e considerată o prostie, iar dacă mai
există şi băieţi care să ţină la ea, aceştia vor fi consideraţi deplasaţi. Şi astfel, când lumea s-a întors
cu sus-ul în jos, trăim după alte reguli. O societate fără Dumnezeu îşi are propriile sale reguli, pe
care fie le respecţi, fie eşti exclus din ea.
Am citit despre persoane care-au rămas virgine până la vârste înaintate din motive de conştiinţă.
Dacă ai depăşit 20 de ani şi ai rămas virgină eşti considerată o curiozitate, ori o anormală.
Persoanele respective au devenit în timp terorizate de acest “handicap” datorită modului în care erau
văzute şi tratate de sexul opus. Chiar dacă erau drăguţe, inteligente, bărbaţii le tratau cu dispreţ, le
ironizau şi nu o dată le ocoleau, de parcă ar fi avut vreo boală transmisibilă. În cele din urmă au
“cedat” celui care şi-a făcut “milă” de ele, acceptând să le transforme în femei.
Dar acest lucru ţine de mentalitatea timpului şi a societăţii în care trăim. Pe vremuri, virginitatea
la căsătorie era o virtute, era căutată şi apreciată. Mă întreb : ce s-a schimbat ? S-au schimbat legile
care guvernează Universul, s-a schimbat Dumnezeu, sau ne-am schimbat noi ? În Biblie se afirmă
că :”Eu sunt Domnul, eu nu mă schimb”(Maleahi 3,6). Legile divine, date de la întemeierea lumii
sunt valabile şi astăzi. Doar omul s-a îndepărtat de Dumnezeu şi şi-a făurit propriile sale legi şi
valori. Dar a avut societatea ceva de câştigat în urma acestei schimbări ? Am devenit mai buni, mai
umani ? Nicidecum ! Priviţi orfelinatele care sunt pline de copii abandonaţi de “mame”, cele mai
multe necăsătorite şi unele dintre ele chiar minore ! Copiii la care am făcut referire, au suferit şi vor
suferi toată viaţa din lipsa unui cămin şi a dragostei părinteşti. Nimeni şi nimic nu va înlocui căldura
căminului, a familiei. Dacă într-o societate familia este distrusă, însăşi societatea se va autodistruge.
Tot o invenţie a societăţii moderne este şi “căsătoria de probă”, în care locuim împreună ca soţ şi
soţie, dar fără acte şi fără obligaţii. Nu ne asumăm nici o responsabilitate, suntem liberi. Dacă nu ne
potrivim, ne vom despărţi “fără regrete” şi tot aşa până când (probabil !) vom găsi în sfârşit
partenerul potrivit. Ne împerechem cu primul venit, la fel ca-n lumea animală, ori de câte ori simţim
nevoia, dar nu ne dăm seama că procedând aşa ne asumăm multe riscuri. SIDA şi bolile cu
transmitere sexuală nu ar fi apărut şi nu ar fi avut o asemenea răspândire în lumea noastră, dacă
oamenii ar fi respectat graniţele căsătoriei. Nu poţi să te joci cu focul fără să te arzi ! Fiecare faptă
greşită pe care o comitem are nişte consecinţe care mai devreme sau mai târziu, se vor întoarce
împotriva noastră. Cercetătorii se chinuie astăzi în zadar să descopere o soluţie anti-SIDA, vreun
vaccin miraculos, care să ducă la eradicarea bolii. Oamenii caută să rezolve efectele faptelor lor, dar
nu caută să rezolve cauza : neascultarea de legile divine, care-au fost date special spre binele nostru.
 Dincolo de aceste urme vizibile ale păcatului nostru, nu sunt deloc de neglijat urmele interioare,
cele sufleteşti. Rănile sufletului, adesea sunt mai greu de vindecat decât cele ale trupului. După
multe astfel de “îndrăgostiri” şi despărţiri, devin secătuit sufleteşte, cu răni adânci, care probabil nu
se vor vindeca niciodată. “Dragostea” pe care eu am oferit-o atât de uşor în stânga şi-n dreapta nu
are ca sursă un izvor nesecat. La un anumit moment dat, simt că nu mai pot iubi, că nu mă mai pot
ataşa cu adevărat de o persoană şi că nu mai pot avea încredere în cineva. Însă o relaţie viitoare în
care eu nu sunt capabil să investesc încredere, este din start sortită eşecului. Fără încredere nu se
clădeşte o prietenie şi apoi o eventuală căsnicie solidă.
Am citit despre bărbaţi care afirmau că “eu nu pot iubi pe nimeni !”. S-au culcat cu zeci de femei,
încât nu le mai ştiu nici numărul, dar nu s-au ataşat de nici una şi-au ajuns la vârste înaintate
considerându-se incapabili de iubire. De fapt, ei nici nu ştiu ce-i iubirea, deoarece n-au întâlnit-o
niciodată. Dar ei nu înţeleg un lucru : fiecare găseşte ceea ce caută ! Am căutat amorul ieftin, care
ni se oferă la orice colţ de stradă, am găsit un amor ieftin. Astfel, la rândul lor, nu au fost iubiţi
niciodată.
Cine caută dragostea adevărată, care vine şi se revarsă de la Dumnezeu, cu siguranţă că o va găsi.
De-asemenea, nimeni nu este incapabil de iubire, dar trebuie să învăţăm să iubim. Pentru aceasta
este nevoie să venim în contact cu Cel care este izvorul iubirii şi să acceptăm dragostea pe care El
ne-o picură în suflet.
Dragostea adevărată, despre care am relatat mai sus, vine şi se cimentează încă din perioada de
curtenie. Atunci se pun bazele unei prietenii solide, care va da roade pe tot parcursul căsniciei. Dar
atenţie ! Dragostea nu ne este oferită într-un mod gratuit, fără ca noi să mişcăm vreun deget ! NU !
Dragostea şi prietenia sunt comparabile cu nişte flori, cărora dacă nu le oferi căldură şi lumină se
ofilesc şi mor.
Este absolut necesar să investesc în căsnicia mea şi să pun umărul pentru a clădi o relaţie durabilă.
Dragostea se zideşte în timp cu eforturi susţinute. Mulţi nu au înţeles acest principiu şi au ajuns la
divorţ, deşi la început “s-au iubit atât de mult”. Dar după căsătorie au considerat că totul va veni de
la sine, fiecare aşteptând ca celălalt să facă un pas. Ulterior relaţia dintre ei s-a răcit, iar floarea
numită dragoste s-a ofilit şi a murit.
Pe parcursul cărţii de faţă vom încerca să învăţăm împreună abc-ul dragostei. Dragostea se
învaţă ! Aşa cum învăţ ani de zile ca să am o profesie, tot aşa va trebui să învăţ să iubesc. Şcoala,
din nefericire, nu ne învaţă acest lucru. Pot fi un medic bun, un profesor apreciat, un inginer capabil,
un meseriaş bun, dar totuşi să am o căsnicie ratată. Dar pe măsură ce voi învăţa să iubesc, voi
descoperi frumuseţea dragostei adevărate.
Prietenia nu se va naşte şi nu va creşte, dacă la bază nu va avea un lucru foarte important :
sinceritatea. Vedeţi, din nou mă lovesc de mentalitatea rece a societăţii în care trăim. “A fi sincer”
este sinonim pentru unii cu “a fi prost sau imprudent”. Devin astfel vulnerabil(ă) în cele mai intime
locuri ale sufletului meu şi oricând se va găsi cineva care să profite de “slăbiciunea” mea. Devin
blindat şi nu-mi descopăr adevăratul caracter şi adevăratele intenţii pentru a nu fi rănit. Mă protejez
închizându-mă în spatele unei armuri prin care nici o săgeată să nu pătrundă. Eventual mai spun, pe
ici pe colo, câte ceva, dar nesemnificativ despre mine, doar atât cât îmi permit relaţiile interumane.
În felul acesta oamenii nu vor şti ce gândesc eu cu adevărat şi voi rămâne un necunoscut pentru
partenerul de viaţă, chiar şi după “nunta de aur”.
Acest mod nesănătos de gândire a viciat atâtea relaţii şi căsnicii ! Cu această mentalitate m-a
crescut şi propria mea mamă, zicându-mi : “bărbatului nu trebuie să-i spui chiar tot !”, lucru pe
care-l ştia, la rândul ei de la mama sa. Numai că eu n-am ascultat de sfatul ei şi bine-am făcut ! Am
încercat să-mi formez propria mea educaţie. Am citit enorm în domeniu, am vizionat sute de filme
şi am dorit să păstrez din fiecare ceea ce era bun şi constructiv pentru caracterul meu în formare.
Însuşi Cuvântul Scripturii afirmă : “cercetaţi (cu sensul derivat din limba greacă şi de “testaţi”,
“puneţi la probă” n.a.) toate lucrurile şi păstraţi ce este bun”(1 Tesaloniceni 5,21). Interesant :
Biblia nu spune nicăieri “crede şi nu cerceta”, aşa cum ne învaţă preoţii, ci dimpotrivă, “cercetaţi
toate lucrurile”, dar (atenţie !) “păstraţi ce este bun” !
Mi-am dat seama încă din fragedă pruncie că a fi sincer reprezintă o mare calitate. Dacă oamenii
nu ştiu să aprecieze acest lucru, e problema lor ! Eu trebuie să fiu sincer(ă) atât în problemele
profesionale, cât mai ales în relaţia cu partenerul de viaţă. În lipsa sincerităţii şi încrederea va lipsi,
iar fără încredere va lipsi şi prietenia. Recunosc şi faptul că am luat şi destule “şuturi” în viaţa mea
din cauza sincerităţii. Oamenii încercau să profite de acest lucru şi mă loveau atunci când mă
aşteptam mai puţin. Dar nu am disperat : am considerat că omul pe care Dumnezeu l-a pregătit
pentru mine, mă va aprecia tocmai pentru că sunt sinceră, iar acesta (probabil !) va fi şi criteriul
după care-l voi recunoaşte.
În momentul în care mi-a cerut prietenia, cel care astăzi îmi este soţ, i-am povestit totul despre
mine, fără a-i ascunde nici cele mai intime lucruri. El a fost frapat de sinceritatea mea şi ştiţi ce mi-a
spus ?
“- Eşti prima persoană care se deschide total în faţa mea. Am avut 6 prietene înaintea ta, dar nici
una nu a fost sinceră cu mine ! La rândul meu, niciodată nu am zis totul despre mine ; spuneam
ceva, până la un punct, apoi păstram restul într-un “încărcător”, iar la momentul “potrivit” îl
foloseam !”
Nu este de mirare că toate acele relaţii au eşuat, în cele din urmă, cu “ajutorul” substanţial al
părinţilor, care-i doreau “doar binele”.
În faţa sincerităţii mele debordante, el nu a rezistat, şi la rândul său, pentru prima oară-n viaţă,
abia la vârsta de 24 de ani, a spus şi el totul despre sine. Nu voi uita vreodată ziua de 4 iulie 1992,
când întâlneam în sfârşit un om care să aibă curajul să-mi zică cine este el cu adevărat. La scurt
timp după aceasta ne-am căsătorit, când am fost siguri că suntem făcuţi unul pentru celălalt.
Sinceritatea de care am vorbit, am păstrat-o şi pe tot parcursul căsniciei noastre. Ne mărturisim tot
ce simţim şi gândim în fiecare zi şi suntem ca o carte deschisă, în care partenerul de viaţă poate citi
deschis oricând. Nu avem secrete şi discutăm deschis despre orice lucru. Nu mă jenez de propriile
mele trăiri şi sentimente. Sunt în stare să recunosc dacă cineva m-a supărat, sau m-a făcut să plâng,
chiar dacă, conform concepţiei tradiţionale “oamenii mari nu plâng niciodată”.
Destule prietenii şi căsnicii au fost distruse, pentru că cei doi au avut secrete, cât şi datorită
faptului că le-a fost jenă să-şi recunoască propriile neîmpliniri şi sentimente. Sentimentul de
vinovăţie, de eşec, se acumulează şi ruinează sufletul.
Secretul pe care Adina, o femeie de 35 de ani, l-a ascuns faţă de soţul ei a ajuns să-i ruineze
sufletul. Acum plăteşte cu vârf şi îndesat preţul tăcerii ei şi riscă în orice moment să-şi piardă
căsnicia fericită.
Cu ani în urmă ea a fost “îndrăgostită lulea” de un tânăr proaspăt eliberat din armată. A fost
ameţită de declaraţiile lui de dragoste şi de tot felul de promisiuni, încât a acceptat să fie a lui, iar la
câteva luni a rămas însărcinată.
Când a aflat de sarcină s-a bucurat nespus. El i-a zis de nenumărate ori că îşi doreşte un copil şi îi
jurase că se vor căsători la sfârşitul acelui an. Plină de bucurie a mers la iubitul ei şi i-a mărturisit
adevărul. La aflarea veştii, prietenul său s-a dat câţiva paşi înapoi, s-a încruntat şi a afirmat că el
“nu are nevoie de complicaţii, deoarece nu şi-a trăit încă viaţa”. A trimis-o să facă imediat avort,
pentru că el nu dorea nici să se însoare şi nici să aibă un copil. Regreta că se procopsise “cu o
proastă care risca să-l bage în belea”.
În faţa acestei declaraţii, Adina a fost zdrobită. De-atâtea ori el îi declarase că o iubeşte şi că
doreşte să-şi întemeieze împreună o familie, iar acum dădea înapoi. Aşa cum se întâmplă adesea, ea
era una dintre multele femei păcălite în felul acesta. Ele ajung să se încreadă în promisiunile
bărbaţilor, care toarnă “tone de vrăjeală”, iar apoi le lasă cu burta la gură, fără a se gândi la
consecinţe.
Greşeala ei a costat-o mult, atât pe moment, cât şi pe mai târziu în viaţă. A doua zi Adina a mers
să-l caute, nutrind speranţa că probabil s-a răzgândit peste noapte. L-a găsit numai pe colegul lui de
cameră, care i-a mărturisit că acesta şi-a făcut în grabă bagajele şi a plecat dintr-o dată într-o
direcţie necunoscută. Astfel, în ziua în care l-a anunţat că este însărcinată, l-a văzut pentru ultima
oară. În naivitatea ei, Adina a păstrat copilul, sperând că probabil, odată el se va întoarce la ea.
Acasă a trebuit să suporte un scandal monstru din partea părinţilor. Înainte de a împlini 19 ani, a
născut o fetiţă. Mama ei a convins-o să lase fetiţa în grija unei mătuşe care era văduvă, pentru a-şi
vedea înainte de viaţă.
Deoarece acasă suporta multe umilinţe, a hotărât să se mute într-un alt oraş, unde s-a angajat ca
educatoare la o grădiniţă. A închiriat o cameră şi ori de câte ori reuşea, mergea să-şi vadă fetiţa.
Apoi a cunoscut un alt bărbat, pe Anton. El avea un copil la grupa de care se ocupa Adina, iar
soţia sa îi murise într-un accident de muncă în urmă cu 2 ani. Fiind foarte trist şi îndurerat, nu
îndrăznea să se apropie de o altă femeie ; era preocupat exclusiv de creşterea copilului său.
Pe nesimţite însă, s-au apropiat, tot stând la poveşti. În cele din urmă Anton a îndrăznit s-o invite
în oraş. Atunci a considerat că este momentul să-i spună adevărul, în legătură cu fetiţa ei, dar s-a
temut, deoarece nu dorea să-l piardă. Nu dorea să se creadă cumva că este o femeie uşoară. A
acceptat să se căsătorească, dar taina a îngropat-o în inima ei.
Căsătoria lor s-a dovedit a fi un lucru bun, pentru că se potrivesc şi se înţeleg foarte bine. Pe
băieţelul lui a ajuns să-l iubească ca pe ochii din cap. Îşi iubeşte mult şi fetiţa, pe care o vede din ce
în ce mai rar, numai atunci când merge pe la mătuşa ei. Atunci plânge în hohote, deoarece nu o are
şi pe aceasta lângă ea. Se topeşte efectiv de dorul ei, dar nu îndrăzneşte să-i mărturisească soţului
adevărul.
În timp a mai născut o fetiţă. Când aceasta a împlinit 3 anişori, a avut loc un eveniment care i-a
dat viaţa peste cap. Considera că-şi îngropase deja bine trecutul şi că soţul ei nu va afla niciodată
nimic. Dar adevărul iese la suprafaţă atunci când te aştepţi mai puţin.
Într-o zi, s-a întâlnit întâmplător pe stradă cu Magda, o colegă de serviciu din oraşul natal. Adina
s-a bucurat că şi-a întâlnit o veche prietenă. Aceasta se mutase împreună cu soţul ei în acel oraş,
astfel că acum se puteau vedea mai des. În următoarele săptămâni s-au întâlnit frecvent. A făcut însă
o mare greşeală : a rugat-o pe Magda să nu-i pomenească nimic lui Anton despre copilul ei “din
flori”. Colega ei a promis că va fi “mută ca peştele”.
Peste câteva zile însă, a primit un telefon surpriză de la Magda. Aceasta o ruga să o împrumute cu
o sumă în bani echivalentă cu 100 de dolari, pentru 2 săptămâni, până la salar. Adina a hotărât s-o
ajute, cu atât mai mult cu cât secretul ei trebuia să fie bine ascuns.
Magda însă n-a mai dat nici un semn de viaţă, iar după alte 3 săptămâni, Adina a fost nevoită s-o
sune. Prietena ei s-a scuzat că încă nu primise salariul, dar că avea de gând să-i înapoieze cât de
curând banii. Au mai trecut încă 3 săptămâni şi tot Adina a fost cea care a sunat-o la telefon pe
prietena ei. Magda a recunoscut că nu are cum să-i înapoieze banii, ba chiar mai avea nevoie şi de
alţii. Pornise o afacere care se dovedise a fi falimentară. Adina i-a retezat-o scurt, afirmând că nu ar
fi fabrică de bani şi că nu mai are de unde să-i mai dea şi alţii. Din acel moment a început şantajul :
“prietena” ei a afirmat că în acest caz se vede nevoită să-l anunţe pe Anton despre existenţa fetiţei.
În faţa acestei ameninţări, Adina i-a dat banii chiar a doua zi, cu condiţia să dispară definitiv din
viaţa sa. Dar peste o lună scenariul s-a repetat, Magda cerând alţi bani, în schimbul tăcerii ei.
Adina simţea că se prăbuşeşte, dar a cedat din nou. Şi-a vândut cerceii din aur primiţi cadou de la
soţul ei, numai ca să facă rost de bani. Era un cadou la care ţinea enorm, pentru că-i fuseseră oferiţi
cu ocazia aniversării unui an de la căsătorie. A fost nevoită să-şi mintă soţul că-şi pierduse un
cercel. Avea deja o ocazie bună de a-i mărturisi acestuia adevărul, dar nu a avut curajul să o facă.
Din acea clipă, viaţa sa s-a transformat într-un coşmar continuu. Sunt zile când simte că nu mai
rezistă şi că înnebuneşte. Îi vine s-o omoare pe Magda, pentru a-i închide definitiv gura. Alteori îi
vine să-i mărturisească soţului ei întreg adevărul. Deja nu mai reuşeşte să ţină pasul cu pretenţiile
financiare ale acelei femei, iar ca s-o mulţumească ar fi nevoie să se apuce de furat.
Acum realizează cât de proastă a fost, intrând în acest joc periculos, din care simte că nu mai are
ieşire. Probabil că soţul ei ar fi-nţeles-o în cele din urmă şi ar fi iertat-o ; dar cine ştie dacă n-ar fi
cerut divorţul ? În orice caz situaţia ar fi fost mai suportabilă decât acum, când este permanent şi
sistematic şantajată de această femeie meschină şi fără scrupule.
Abia acum vede că singura soluţie de a scăpa ar fi aceea de a-i mărturisi soţului totul, cu speranţa
că el o va înţelege. Riscă însă să-i piardă complet încrederea, după ce ea i-a ascuns acest fapt ani de
zile. Nu poate să nu se întrebe despre modul în care Anton ar privi-o dacă ar afla adevărul ?
A riscat să-şi piardă căsnicia fericită din cauza unui secret, iar acum plăteşte din plin preţul tăcerii
ei. E o lecţie dureroasă, din care fiecare avem câte ceva de învăţat.
În viaţă “cărţile” trebuie date pe faţă şi-i voi mărturisi întreg adevărul despre mine celui / celei cu
care doresc să mă căsătoresc, încă înainte de nuntă, chiar cu riscul de a-l pierde. Mai bine să-l pierd
acum decât mai târziu, după ce i-aş distruge şi lui viaţa.
O altă poveste şocantă este cea a unui cuplu, Ana şi Marcel, pe care-i cunosc de câţiva ani.
Amândoi sunt creştini şi s-au căsătorit din dragoste. Dar el a ajuns să trăiască o mare dramă, pentru
că a aflat că Ana este schizofrenică, boală de care sufere şi mama ei. El a aflat adevărul prea târziu,
după nuntă şi pentru că are principii morale solide, nu doreşte să divorţeze. Continuă să trăiască zi
de zi, alături de ea în aceeaşi casă, dar viaţa lui s-a transformat într-un continuu coşmar.
Cei care l-au cunoscut înainte, afirmă despre Marcel că era o fire veselă şi plin de viaţă. Acum nu
mai zâmbeşte şi este tare nefericit. Se teme că vor afla şi alţii despre secretul căsniciei sale şi-l vor
lua în râs. În plus, datorită faptului că ea ia zilnic medicamente, nu poate face nici copii, lipsindu-l
de bucuria de a fi vreodată tată.
 Ana iese din casă numai o dată pe săptămână, când merge împreună cu soţul ei la biserică (deci şi
atunci numai însoţită !). Dar şi acolo nu rezistă întotdeauna să asiste până la terminarea serviciului
divin şi pentru a nu face vreo criză, părăseşte sala şi se retrage undeva unde-şi ia doza de
medicamente.
Este greu de imaginat ce viaţă duce acest om, alături de o femeie dependentă de medicamente şi
total imprevizibilă. Încă o iubeşte şi o acceptă aşa cum este, pentru că i-a jurat credinţă la altar. Dar
sufere în tăcere, iar viaţa şi dispoziţia lui sufletească s-au schimbat radical.
Faptul că Ana nu i-a mărturisit despre boala ei încă dinainte de nuntă, din dorinţa de a se căsători
şi ea cu cineva, pe el l-a marcat profund, iar secretul ei i-a distrus viaţa.
Atâţia oameni au ajuns în cele din urmă la Psihiatrie, deoarece au păstrat în suflet un secret, pe
care n-au avut curajul să-l mărturisească nimănui. Vinovăţia, lipsa iertării şi a înţelegerii le-a
şubrezit sănătatea. Şi-au anihilat şi şi-au reprimat sentimentele fără să le exteriorizeze, dar când
lacul s-a umplut, a dat afară din el. Dacă vom ascunde în mod repetat în noi ceea ce simţim şi ce
gândim, mai devreme sau mai târziu sănătatea ne va fi ruinată. Dacă nici măcar celuilalt nu avem
curajul să-i mărturisim cele mai intime secrete ale noastre, atunci cui să o facem ? Psihiatrului sau
psihologului ? Din nefericire sunt destule lucruri care nu se mai repară niciodată !
Adesea am auzit, după un tragic accident cuvinte de genul :”ce mult regret că nu i-am spus soţului
/ soţiei cât de mult îl / o iubesc ! A murit fără să ştie ce mult însemna pentru mine !” Aceste cuvinte
ar fi trebuit rostite cu mult timp înainte, pe parcursul vieţii celor doi şi astfel nu s-ar fi creat golul
emoţional, pe care nici veşnicia nu-l va mai umple. Oamenii s-au despărţit, probabil pentru
totdeauna, fără a-şi cunoaşte adevăratele sentimente, gânduri şi intenţii.
Totuşi sinceritatea este uneori o armă, pe care dacă nu ştim să o folosim corect, s-ar putea întoarce
împotriva mea. Ce vreau să spun ? Şi eu, la rândul meu, am făcut destule greşeli înainte de
căsătorie. Mi-am deschis inima în faţa unor persoane, care nu era cazul să ştie prea multe despre
mine. Prima dată când cunoşteam un băiat şi doream să leg o prietenie, fie şi pe perioade scurte, gen
vacanţe, îi mărturiseam totul despre mine. Atunci nu realizam că greşesc.
Nu trebuie să-ţi descarci sufletul unei persoane cu care nu vei avea o relaţie de prietenie, care să
se îndrepte spre o finalitate, cum ar fi căsătoria. Voi avea o bună relaţie de prietenie cu colegii de
şcoală, de serviciu, dar fără a le mărturisi acestora lucruri intime despre mine şi viaţa mea. “Rufele
nu se spală în public”. Trebuie să ştiu ce, cui, când şi cât să-i spun despre mine, în funcţie de
calitatea relaţiei şi a persoanei. Nu înseamnă că nu sunt sincer(ă), dacă despre anumite lucruri evit
să vorbesc atunci când nu consider că ar fi necesar.
Dar faţă de viitorul partener de viaţă trebuie să merg pe o sinceritate totală. Calitatea relaţiei dintre
soţi va fi direct proporţională cu sinceritatea afişată ; de aici se naşte şi încrederea. Cum să am
încredere în cineva care nu-mi mărturiseşte tot, care are coridoare ale sufletului ascunse şi
neexplorate ?
Recent am citit o povestire şocantă despre un cuplu, care-şi sărbătorea nunta de argint. Marin era
profesor, iar Luiza era ingineră şi aveau o căsnicie de invidiat. Se înţelegeau foarte bine şi aveau un
copil reuşit împreună. Toate erau bune şi frumoase, până când… crudul adevăr a ieşit la iveală : în
timp ce ea mergea la gară pentru a-şi aştepta o mătuşă, acolo-şi vede cu stupoare soţul în compania
unui…bărbat, care-l privea cam straniu. I-a urmărit pe cei doi şi a descoperit îngrozită că aceştia îşi
dădeau întâlnire într-un cartier mărginaş, într-un apartament. După ce-a sunat la uşă, i-a deschis
Marin îmbrăcat într-un halat, iar acesta s-a blocat când a văzut-o. Ea a deschis larg uşa şi a mers
până-n dormitor, unde a zărit sub un cearşaf trupul gol al…bărbatului din gară. Da, soţul ei avea şi
“preferinţe” homosexuale, dar şi le-a ascuns foarte bine, timp de 25 de ani. Luiza a fost atât de
marcată în acel moment, încât universul ei s-a prăbuşit. Să ai încredere deplină într-un om 25 de ani
şi să constaţi că nu-l cunoşti nici măcar pe jumătate ? E de-a dreptul şocant ! Bine-nţeles că mariajul
lor s-a terminat printr-un divorţ dureros, care pe ea a făcut-o să nu-şi mai revină vreodată. “Bine, ar
spune cineva, dar ce-ai fi vrut să fie sincer încă de la început şi să-i spună soţiei că este şi
homosexual ? Care femeie s-ar căsători cu un bisexual ?” Întrebarea este pe deplin justificată.
Consider însă că un homosexual sau un bisexual nu ar trebui să se ascundă niciodată sub paravanul
unei căsnicii cu o femeie, pe care s-o nenorocească mai devreme sau mai târziu. Dacă opţiunea
celuilalt este clară, cu afinităţi homosexuale, atunci n-are decât să-şi trăiască viaţa alături de
persoane cu acelaşi opţiuni, dar fără a distruge emoţional o persoană de sex opus.
 Iată cum un simplu secret este în stare să distrugă o căsnicie, care se credea a fi solidă. Cum poţi
juca teatru timp de 25 de ani, fără ca cineva să-şi dea seama ! Probabil că un asemenea om la
judecată va fi acuzat şi de crimă.
“- Dar Doamne – va spune el – eu n-am ucis niciodată pe nimeni !” Dumnezeu însă îi va răspunde :
“- Ai ucis tocmai sufletul acelei femei pe care ai luat-o de nevastă ! Ea a avut deplină încredere în
tine, dar tu ai rănit-o atât de tare, încât ai ucis-o emoţional !”
Poţi ucide cu fapta, cu vorba, cu atitudinea, prin secrete, chiar dacă nu o faci fizic, folosind o armă
albă sau de foc. Şi atunci ne punem întrebarea : oare pe câţi i-am ucis noi pe parcursul vieţii, “fără
să vrem”, prin cuvinte, acţiuni etc. ? Va veni şi ziua în care ni se va arăta propriul nostru cimitir de
suflete, pe care le-am rănit pe parcursul existenţei fiecăruia dintre noi. Dar să revenim la capitolul
legat de sinceritate şi la încredere.
Cum să am o relaţie deschisă cu cineva, dacă nu-i mărturisesc totul ? Dacă voi manifesta o
încredere absolută, voi şti că oricând voi găsi un umăr care să mă sprijine şi pe mine la nevoie, ca-n
cuvintele Ecleziastului (4,10) : “dacă se întâmplă să cadă se ridică unul pe altul, dar vai de cine
este singur şi cade, fără să aibă pe altul care să-l ridice”.
Ştiu că oricând am în soţul meu un prieten de nădejde, care mă va ajuta la nevoie. Pot veni
oricând cu problemele mele la el, fără să mă tem că-mi va întoarce spatele şi că mă va sprijini
întotdeauna să depăşesc fiecare moment dificil din viaţa mea. Practic este singura fiinţă de pe-
această lume pe care mă bizuiesc cu adevărat. E jumătatea mea şi noi funcţionăm ca un întreg
organism. Dacă jumătate de corp suferă şi este bolnav, va suferi şi cealaltă jumătate. Dacă un
membru e bolnav, doare întreg organismul. Cei doi soţi sunt practic inseparabili în gânduri şi
sentimente ; acesta este modelul divin, ca cei doi să fie UNA. Astfel, într-o căsnicie după voia
Domnului 1+1 nu fac 2, ci UNA !
Şi-atunci mă-ntreb, de ce intervine în multe căsnicii plictiseala ? După “luna de miere”, trec încă
un an sau doi şi deja încep să mă plictisesc de celălalt. Dar cum să te plictiseşti de cineva care-ţi
este necesar ca aerul pe care-l respiri şi ca apa pe care-o bei ? Niciodată nu vom spune : “să
oprească cineva aerul, n-am nevoie de el !” Şi totuşi în căsnicia mea, la un moment dat, nu mai am
nevoie de celălalt ! Ştiţi când survine acest lucru ? Atunci când soţii, din UNA, devin două entităţi
separate. Gândesc separat, vorbesc “limbi” diferite şi nu au reuşit să creeze acea relaţie, în care să
aibă nevoie de partenerul lor ca de aer. Nu au căutat prietenia, apropierea reciprocă în fiecare zi a
vieţii lor de cuplu. S-ar putea să nu fi comunicat ceea ce simt şi ce gândesc şi mi-am deschis inima
faţă de alte persoane (colegi de serviciu, prieteni etc.), cu care-mi petrec timpul liber, sau faţă de
“amicii” de pahar. Astfel voi divulga secretele căsniciei mele, lucruri intime, pe care-ar trebui să le
ştiu doar eu şi el / ea ; nici măcar părinţii noştri nu trebuie să aibă acces la acest tip de informaţii.
Când permit ca graniţa căsniciei mele să fie ruptă şi permit imixtiunea altor persoane din exterior,
rezultatele nu vor întârzia să apară. Ajung astfel să mă înstrăinez de soţ şi din “una” să devenim doi,
fiecare cu viaţa lui separată. Cred că aţi auzit de expresia sinistră : “singurătate în doi”. Ce adevăr
trist ! Singurătatea e monstruoasă în sine, dar singurătatea în doi este teribilă ! Locuim sub acelaşi
acoperiş, împărţim mai mult sau mai puţin acelaşi pat şi totuşi ne simţim atât de singuri ! De ce să
preţuim prietenia altuia mai mult decât pe-a soţului ? Cineva a afirmat odată că “este mai bine să fii
necăsătorit şi nefericit, decât căsătorit şi nefericit”.
Dacă se întâmplă să ne mutăm într-o altă localitate, sau într-o altă ţară şi dacă nu reuşesc să-mi fac
prieteni, sentimentul singurătăţii mă doboară. Îmi vine să-mi pun ştreangul de gât. Pentru mine viaţa
nu mai are nici un sens. Soţul sau soţia reprezintă doar persoana care-aduce bani în casă, sau o
simplă menajeră, nimic mai mult. Eram profund legat de “prieteni”, iar dacă i-am pierdut pe ei, mi-
am pierdut stabilitatea şi suportul emoţional ; liniştea şi fericirea mea s-au dus.
La fel se întâmplă şi-n cazul în care eram legat mai mult de copii, decât de partenerul de viaţă.
Dacă copiii mor, sau se căsătoresc, în locul lor va rămâne un mare gol, pe care nimeni şi nimic nu-l
va umple. “Copiii erau totul pentru mine, viaţa mea ; pentru ei trăiam” şi dacă ei au plecat, cei doi,
au devenit brusc doi străini, care stau împreună doar că sunt prea bătrâni ca să se despartă. Dar pe ei
nu-i mai leagă nimic, liantul dintre ei – copiii – s-a dus !
Dacă liantul dintr-o căsnicie sunt copiii şi nu prietenia / comunicarea, atunci acea căsnicie şi-a
zidit casa pe nisip şi nu pe stâncă. La o minimă adiere de vânt ea se va prăbuşi. Dacă în schimb mi-
am clădit căsnicia pe stâncă, chiar dacă mi-aş pierde toţi prietenii, sau mi-aş schimba domiciliul, nu
m-aş simţi niciodată singur(ă) sau abandonat(ă). Am cui să-mi vărs “of-ul”, cine să mă înţeleagă şi
cine să-mi fie alături de mine în orice împrejurare.
 Prietenia cu soţul este cea mai importantă realizare a vieţii mele şi ea îmi va umple atât de plenar
sufletul, încât lipsa altor prieteni nu mă va determina să crachez.
Prietenia este lucrul esenţial într-o căsnicie. Dacă cei doi nu reuşesc să devină prieteni, încă
dinainte de nuntă, nu menţin şi nu fructifică această relaţie pe parcursul vieţii, atunci acea legătură
se va destrăma.
Nici banii, interesele sau copiii nu ne vor lega şi nu ne vor menţine uniţi, decât o prietenie bazată
pe sinceritate, încredere şi respect reciproc.