Tema 5.

Eseu despre EPISTEMOLOGIA PERSONALA (intre 1 - 5 pagini, A4, la un rand si jumatate) care va ilustra "Perspectiva ta personala despre oameni, relatii, schimbare, realitate si despre tratament/terapie. Abordati o maniera de prezentare critica a preferintelor voastre - puncte forte, limite, ce doriti sa dezvoltati/sa invatati in viitorul apropiat sau mediu."

(daca nu vei deveni consilier sau daca nu vei avea un rol de consilier, raspunzi la aceleasi intrebari cu exceptia ultimei parti in care inlocuiesti Tratament/terapie" cu specificul activitatii pe care o doresti in cariera).

Perspectiva personala despre oameni si relatiile dintre acestia poate fi considerata de unii pesimista si negativa. Intodeauna am vazut persoanele ca fiind prin natura lor egoiste si urmarind in mare parte doar interesul acestora. Acest lucru poate fi considerat chiar in cazul parintilor nostri, care nu iau decizia de a avea copii, gandindu-se ca o fac pentru acestia, ci doar pentru simplu fapt ca ei si-i doresc pentru ei, pentru a se simti completi. Nu incerc sa afirm ca nu-si iubesc copii, dimpotriva orice parinte cred ca incearca sa faca ceea ce e mai bine pentru copiii lor. In ceea ce priveste relatiile de prietenie, sunt foarte rare relatiile autentice in care persoanele pot fi considerati prieteni adevarati, ca facand parte practic din familia ta. Consider ca daca o persoana a reusit sa gaseasca pe cineva pe care il poate vedea ca pe un prieten adevarat, se poate considera norocos. De asemenea, am observat ca acest lucru, se poate intampla mai des in timpul copilariei, adolescentei sau tineretii aproximativ pana in 25 de ani. E normal ca privesc din punctul meu de vedere si sunt sigura ca sunt subiectiva, dar si din ceea ce am discutat cu alte persoane, am descoperit ca si ele au aceeasi opinie. Cu cat esti mai tanar, poate mai naiv si ai mai multa incredere, cu atat iti este mai usor sa legi relatii si sa iti faci prieteni buni. Asta nu inseamna ca automat acele relatii vor rezista in timp si se vor confirma ca prietenii autentice, insa acele care se mentin, le consider reale. Dupa o anumita varsta, ajungi sa cunosti persoanele in general mai bine si sa nu mai ai la fel de usor incredere in ele. Nu spun ca este imposibil ci doar mai putin probabil. Poti descoperi ca ai foarte multe lucruri in comun, ca poate aveti aceeasi perspectiva despre viata, insa relatia se mentine doar la un nivel formal si iti este mult mai greu sa te increzi suta la suta in acea persoana si sa te destainui complet acelei persoane, fara a avea teama ca poti fi judecat. Nu stiu de ce se intampla acest lucru, probabil din cauza ca experienta te invata ca oamenii pot face mult rau pentru a-si atinge obiectivele sau chiar un rau gratuit doar de dragul de a-l face.

Eu am fost intodeauna genul de persoana care a considerat ca mai bine prieteni putini si buni decat multi si inutili, insa in ultimul timp am realizat din propria experienta si din ceea ce am discutat cu alte persoane, ca e bine sa mentii cu majoritatea persoanelor pe care le cunosti o relatie minima, din cauza ca acest lucru te poate ajuta mult in viata si poate te poti folosi de acele relatii la un moment dat. Am ajuns la concluzia ca oamenii, ignoranti, sunt fericiti. Chiar cred ca este adevarat, pentru ca acei oameni, poate nu au aceleasi cunostinte pe care le au persoanele mai cultivate si cu o experienta de viata mai vasta, insa poate acelasi lucru ii ajuta sa fie mai fericiti. Cu cat o persoana stie mai mult, cu atat isi doreste mai mult de la viata si cum in societatea de astazi este mult mai greu sa iti atingi obiectivele propuse, cu atat frustrarea este mai mare si fericirea este mai greu de atins. Sa luam exemplul persoanele din mediul rural. Aceste persoane duc o viata simpla, singurele lor obiective sunt acelea de a face o munca care sa ii ajute sa-si mentina o situatie financiara minima, constanta, cu care sa fie capabili sa se intretina, sa-si intemeieze o familie, sa aiba copii, care la randul lor sa aiba macar aceeasi viata pe care au avut-o ei si sa ajunga la batranete stiind ca au cu ce sau cine sa-i intretina chiar si atunci cand nu mai sunt capabili sa munceasca. Tocmai prin faptul ca nu au acces la aceleasi surse de informare ca si persoanele din mediul urban, ei nu cunosc alta viata si automat nu isi doresc mai mult de la viata. Din pacate, sunt constienta ca in momentul de fata acest lucru nu mai este valabil pentru generatiile tinere nascute in mediul rural, care aspira la mai mult din cauza ca mediul rural nu mai este la fel de disconectat de cel urban. Mi-am exprimat opinia luand in considerare cazul bunicilor mei, al parintilor dar chiar si al putinelor persoane din aceeasi generatie ca si mine care au ramas in mediul rural si care sunt fericite cu putinul pe care il au. Suntem prin definitie din punct de vedere genetic si intr-un anumit mod chiar si societatea ne-o impune, fiinte sociale. Daca nu reusesti sa te incadrezi in societate, sa relationezi cu persoanele esti considerat un ciudat, o persoana care nu isi gaseste locul. De la nastere, viata noastra este oarecum planificata, toti oamenii au mai mult sau mai putin acelasi parcurs in viata. Se nasc, isi traiesc copilaria, adolescenta si tineretea, au o instruire educationala care se presupune ca ar trebui sa ii ajute sa faca meseria pe care si-o doresc. Dupa ce au terminat studiile, trebuie sa isi gaseasca un loc de munca, sa se casatoreasca, sa faca copii pentru care sa munceasca pana ajung in punctul in care si copii la randul lor au terminat studiile iar ciclul se reia. Parintii devin bunici, ajung la batranete si mor. Normal ca acest lucru nu este valabil pentru toate persoanele, insa chiar si in facultate am invatat ca viata are mai multe cicluri, etape prin care trec toate persoanele mai mult sau mai putin in acelasi mod. E un paradox faptul ca desi suntem atat de diferiti, toti avem un parcurs bine definit.

De asemenea, in ultima perioada, facand o comparatie intre ciclurile vietii si etapele de varsta mentionate in mai multe clasificari, etapele de varsta au descrescut, in sensul ca daca pubertatea de exemplu se considera ca are loc intre 10 si 14 ani, cu timpul am observat ca aceasta perioada incepe mult mai devreme, acest lucru fiind valabil intr-o oarecare masura pentru toate etapele vietii. Nu inteleg de ce copiii din zilele noastre au tendinta de a se maturiza nu numai din punct de vedere fizic dar si psihic si sexual mult mai repede. Pentru ei perioada copilariei este mult mai scurta. Fizic am inteles ca este din cauza hormonilor din alimentatia din ce in ce mai nesanatoasa, insa psihic presupun ca din cauza ca tocmai din cauza ca au mai mult acces la multe informatii la care generatiile dinaintea lor nu aveau acces si poate si din cauza ca parintii sunt mult mai libertini in gandire si nu incearca sa ii mai controleze asa cum faceau parintii nostri. Acest lucru poate avea si avantaje in sensul ca fiind mai liberi automat se pot dezvolta mai repede si devin mai independenti in gandire si comportament, insa consider ca ei nu-si mai traiesc copilaria si au responsabilitati pe care in mod normal nu ar trebui sa le aiba si au mai putin timp la dispozitie sa se bucure de o viata linisitita si lipsita de grijle si responsabilitatile pe care in mod normal le are un adult. Ceea ce ma sperie mai mult, este faptul ca am ajuns la concluzia ca oricand am incerca sa ne mintim, suntem singuri. E absurd faptul ca traim inconjurati de atat de multe persoane, dar intrun final tot singuri ramanem. Oricat de multe persoane am cunoaste, nimeni nu poate sa cunoasca toate gandurile si sentimentele tale. Pe cele mai multe dintre acestia le pastram pentru noi, poate unele chiar le impartasim cu ceilalti la un moment dat, insa pentru o perioada oricat de scurta ar fi aceea, le stim doar noi. Intr-un final ajungi la concluzia ca nimeni nu este atat de binevoitor incat sa puna mereu pe primul plan celelalte persoane. Pana la urma toti ne vedem initial interesul nostru si dupa pe al celorlalti. Uneori chiar si atunci cand se intampla acest lucru, poate fi considerat un gest egoist pentr ca exista posibilitatea ca si binele facut sa fie facut tot pentru a se simti bine in propria persoana. De asemenea, nu mai este la fel de usor sa cunosti persoane asa cum poate se facea inainte. Acum datorita dezvoltarii si inmultirii mijloacelor de comunicare ca cele virtualale de exemplu, comunicarea fata in fata este mai putin preferata. Un alt motiv poate fi faptul ca oamenii au inceput sa aiba din ce in ce mai putina incredere unii in altii, datorita distantei care s-a creat intre persoane si datorita cazurilor din in in ce mai frecvente care au confirmat ca nu poti avea incredere in persoanele straine. Realitatea in care traim ne invata ca singura persoana in care poti sa ai incredere esti tu insuti. In ceea ce priveste terapia, persoanele incep incetul cu incetul sa apeleze din ce in ce mai frecvent la terapie. Poate din cauza ca, problemele s-au inmultit, tocmai datorita motivelor mentionate mai inainte. Multe dintre aceste persoane au nevoie de o persoana profesionista,

neutra cu care sa vorbeasca si care sa ii ajute sa depaseasca perioadele dificile prin care trec. Sunt multe persoane care pana la un anumit punct, sperau ca viata lor va ajunge sa fie mai usoara, fara greseli, mai multe recompense, fara riscuri, pur si simplu mai usoara macar pentru o perioada mai lunga de timp. Dupa un timp acestia descopera ca viata nu devine niciodata usoara, toate eforturile, chinurile, toate obstacolele unul dupa altul, asta este viata si nu pot schimba nimic. Acest lucru nu trebuie sa fie neaparat ceva negativ, dimpotriva o data ce au acceptat acest lucru, isi pot trai viata asa cum vor ei si nu se vor mai astepta la ceva ce nu se va intampla niciodata. Consider ca asta ar trebui sa fie primul pas, atunci cand ei intra in terapie. Daca au scapat de iluzia ca la un moment dat vor avea o viata linistita si ca nimic rau se mai poate intampla iar toate lucrurile vor veni de la sine, vor accepta ca tot ceea ce pot face este sa lupte si sa isi rezolve probleme singuri, cu ajutorul celorlati sau ajutor specializat. Cum singuri sau cu ajutorul celorlati este tot mai greu ca o problema sa se rezolve, ramane autorul terapeutului. In opinia mea, terapia cea mai eficienta este cea in care persoana care apeleaza la terapeut nu este considerata o persoana slaba care trebuie ghidata pas cu pas pe tot parcursul terapiei, ci dimpotriva o persoana puternica care a reusit sa recunoasca fata de sine si fata de altii ca are nevoie de ajutor. De aceea, asa cum sunt si principiile terapiei ericksoniene, consider ca persoana are resursele necesare pentru a-si rezolva problemele, insa are nevoie de o persoana specializata capabila sa scoata la lumina acele resurse inconstiente cu care poate persoana in trecut a reusit sa-si rezolve problemele in trecut sau pe care le are insa nu si-a dat seama de existenta lor. Consider ca pe viitor, terapia va fi din ce in ce mai apreciata si eficienta si vor fi din ce in ce mai multe persoane care vo apela la un terapeut. Datorita faptului ca cu timpul, oamenii s-au schimbat, relatiile dintre acestia s-au schimbat si chiar si perspectiva lor despre persoane si relatii s-a schimbat, e normal ca si terapia se va schimba iar acestia nu o vor mai vedea ca pe un aspect negativ la care doar oamenii nesanatosi sau slabi apeleaza.