Capitolul 3

Alegerea partenerului de viaţă

Cu cine să mă căsătoresc ? Iată o problemă de maximă importanţă, căreia merită să-i acord toată
atenţia necesară. Dacă voi face un pas greşit în acest sens, s-ar putea să am de suferit toată viaţa.
Desigur, Dumnezeu a creat căsătoria dintre un bărbat şi o femeie – cuplul – pentru a fi fericiţi pe
parcursul întregii vieţi. El nu indică celibatul nici măcar în cazul preoţilor, iar călugăria nu este
recomandată de Biblie. Căsătoria nu constituie un păcat, ci din contră, o binecuvântare. Nu
înseamnă că nu voi putea duce o viaţă curată şi sfântă, dacă mă voi căsători. Adam nu comisese încă
vreun păcat, iar Dumnezeu i-a dat-o pe Eva ; prin aceasta el nu a păcătuit, ci a devenit mai împlinit
şi mai fericit.
Dacă este în planul lui Dumnezeu să ne căsătorim, atunci este tot în planul Lui şi modul în care să
ne alegem partenerul de viaţă. În acest scop, este nevoie de multă rugăciune şi să ne deschidem bine
ochii minţii pentru a înţelege voinţa Sa.
Care este vârsta optimă la care să mă căsătoresc ? Biblia nu recomandă o vârstă anume şi nici nu
există şabloane în acest sens. Totul depinde de maturitatea mea fizică şi spirituală, adică de
momentul când aş fi pregătit să întemeiez o familie, să am copii, adică atunci când am o profesie şi
o situaţie materială corespunzătoare, un serviciu, o locuinţă, pentru a fi capabil să întreţin o viitoare
familie.
“- Bine, ar zice cineva, dar trăim în România, unde a avea o casă proprietate personală constituie
un lux, iar atunci ar trebui să nu mă mai căsătoresc niciodată ?” Sfatul lui Dumnezeu este că omul
“va lăsa pe tatăl său şi pe mama sa, se va lipi de soţia sa şi vor deveni un singur trup”(Geneza
2,24). Aş dori să nu tratăm cu superficialitate tocmai acest verset Biblic şi să ne oprim câteva
momente asupra bogăţiei de sensuri pe care le îmbracă cuvântul ebraic (dabaq) care a fost tradus
prin “a se lipi”. El are următoarele semnificaţii : a se alipi, a se agăţa, a alipi strâns împreună, a
păstra strâns legaţi, a prinde prin urmărire, a rămâne legat, a urma aproape şi insistent pe cineva, a fi
uniţi unul cu / de altul. Pentru Biblia nou testamentală, sinonimul lui “dabaq” din limba greacă,
proscollethesetai, are şi el nişte semnificaţii cu totul şi cu totul speciale : a se ataşa, a se lipi precum
cleiul, a fi sudaţi împreună astfel încât cei doi să nu poată fi separaţi, fără a fi amândoi vătămaţi.
Recomand aşadar, citirea cu atenţie şi meditarea îndelungată cu privire la aceste sensuri profunde şi
doar atunci când cititorul rândurilor de faţă a “prins” bine semnificaţia verbului “a se lipi”, îi
sugerez să continue lectura capitolului şi a cărţii de faţă !
Separarea de părinţi, de care se vorbeşte aici, este absolut necesară pentru formarea şi
consolidarea noului cuplu. Orice imixtiune din partea lor, chiar cu bune intenţii, este capabilă să
determine clătinarea relaţiei celor doi, proaspăt căsătoriţi. În aceste condiţii este bine ca noul cuplu
să locuiască separat, chiar dacă la început, ar sta poate pe chirie. Astfel este bine ca măcar unul
dintre ei să aibă un loc de muncă, iar în timp să strângă bani pentru a avea propria lor locuinţă (sau
să o cumpere în rate).
Aşadar, cei care doresc să se căsătorească este cazul să aibă o autonomie financiară, pentru a se
desprinde de “cordonul ombilical” al părinţilor. Dacă aceştia din urmă îi vor întreţine financiar şi
după ce copiii lor se vor căsători, atunci amestecul părinţilor în problemele intime ale cuplului nou
format, va fi inevitabil, uneori cu “intenţii bune” , aspect care a dus deseori la despărţirea celor doi.
Diferenţa de vârstă dintre cei doi soţi este şi ea importantă şi se recomandă ca aceasta să nu fie
mai mare de 5 ani. Da, există căsnicii fericite, unde diferenţa este de 10-15 ani, sau peste, dar
acestea constituie excepţii. Dacă la tinereţe diferenţa de vârstă nu se prea observă, odată cu trecerea
timpului, aceasta devine din ce în ce mai vizibilă. Viitorii copii vor avea de suferit, deoarece şansele
de procreere sunt din ce în ce mai reduse pentru partenerul mai vârstnic şi cu atât mai mult, dacă
ace(a)sta este de sex feminin. În plus, există şansa de a apărea copii malformaţi, sau cu diverse
probleme de sănătate, dacă un partener este trecut de o anumită vârstă.
Diferenţele de vârstă de peste 20 de ani sunt aberante şi duc de-obicei la o viaţă extraconjugală
din partea partenerului mai tânăr. De regulă, acesta din urmă s-a căsătorit din interes, pentru o
situaţie materială mai bună, iar partenerul mai în vârstă nu reuşeşte să fie la înălţimea nevoilor
fizice şi emoţionale ale soţului mai tânăr. În acest caz, cel tânăr va duce o viaţă dublă şi va căuta
fericirea în altă parte.
 Va fi luat în considerare şi faptul că femeile se maturizează mai devreme decât bărbaţii. Dacă ea
are 30 e ani, iar el 20, diferenţele de gândire şi de comportament dintre ei vor fi sesizabile. Dacă
soţul va fi mult mai tânăr decât soţia, ea-l va trata ca pe-un copil şi-l va considera “puiul mamei”.
Sentimentele soţiei pentru soţul ei vor fi mai mult de natură maternă, decât cele care trebuie să se
regăsească între cei doi.
Reciproc, dacă soţul va fi mult mai în vârstă decât soţia, acesta o va trata ca pe o fiică şi va fi
tentat să-i spună mereu ce are de făcut, să-i ceară socoteală pentru orice, la fel ca un tată iubitor. Ea
nu va reuşi să se maturizeze alături de el, deoarece va fi tratată veşnic ca un copil.
Este dovedit şi faptul că femeile “se trec” mai repede din punct de vedere sexual, dar şi fizic,
decât bărbaţii. Dacă un bărbat este capabil uneori să procreeze şi la 80 de ani, o femeie va putea
aduce pe lume copii, cel târziu până la menopauză, în jurul vârstei de 47-48 de ani (rar peste),
uneori şi mai devreme.
În cazul unei diferenţe de vârstă de peste 10 ani, cei doi nu mai îmbătrânesc simultan şi împreună.
Unul albeşte şi are riduri, în vreme ce celălalt arată încă bine. Dacă în decada a III-a de viaţă,
diferenţa nu era aşa de evidentă şi nu îi deranja pe cei doi îndrăgostiţi, cu timpul ea devine un
handicap şi va fi supărătoare. Cel mai tânăr va constata că arată mult mai bine, în vreme ce
partenerul său nu mai seamănă nici pe departe cu cel cu care s-a căsătorit. Se va simţi trădat de
trecerea timpului şi se va înstrăina de soţ.
Un alt criteriu care trebuie observat încă din perioada de curtenie, este cel reprezentat de cât de
mult este legat viitorul partener de familia sa şi-n special de mama sa. Dacă un bărbat este încă
legat de “fustele mamei” şi la maturitate, atunci el nu este pregătit să se însoare. Dacă la cea mai
mică problemă aleargă la mama să-i ceară sfatul, pentru că el nu este în stare să ia singur o decizie,
înseamnă că nu s-a maturizat încă. Cu siguranţă că şi după nuntă va proceda la fel. Îşi va neglija
soţia şi în loc să se consulte cu ea într-o problemă, va alerga la mama sa şi-i va cere acesteia
părerea. Sfatul mamei, indiferent dacă e bun sau rău, va fi urmat întocmai, deoarece el e un “copil
cuminte care nu vrea s-o supere pe mămica”.
Mi-aduc aminte că în primii ani de Facultate, am avut un asistent la Anatomie, care afirma cu tărie
un lucru, care pe mine, cel puţin m-a marcat : “Nici un bărbat nu-şi va iubi mai mult soţia decât
mama !” Filozofia aceasta de viaţă i-a ruinat acestuia căsnicia. În clipa când a rostit “maxima” de
mai sus, el avea mai bine de 50 de ani şi încă de la o vârstă fragedă a divorţat de soţia sa, tot cadru
universitar.
A-ţi iubi mama mai mult decât soţia este un dezastru, deoarece niciodată nu vei ajunge “una” cu
soţia ta, dacă nutreşti sentimente mai adânci faţă de cea care ţi-a dat viaţă. Un bărbat care ţine la
această teorie şi şi-o înrădăcinează, nu este copt pentru propria-i viaţă de familie.
Dacă o fată observă acest lucru la prietenul ei şi totuşi va accepta să se mărite cu el, va avea mult
de suferit, pentru că va fi pusă sistematic pe locul al II-lea, după mama acestuia.
Ca o reciprocă, faptul de mai sus poate avea loc şi dacă fata este prea ataşată de tatăl ei, iubindu-şi
mai mult părintele decât soţul.
Indiferent care dintre cei doi părinţi va fi preferat (sau amândoi !), persoana care doreşte să intre
pe făgaşul căsătoriei, va trebui să fie pe picioarele sale, independentă de ajutorul fizic, moral sau
material al părinţilor. În caz contrar el / ea nu este pregătit(ă) (încă) pentru propria viaţă de familie.
Cum îmi aleg partenerul de viaţă ? Pe ce criterii ?
Dacă mă voi lăsa “vrăjit” de aspectul fizic al unei persoane (“ambalajul”), iar acesta va constitui
factorul primordial şi hotărâtor într-o decizie ulterioară privind o viitoare căsătorie, atunci voi suferi
o mare dezamăgire, când voi ajunge să cunosc cu adevărat persoana respectivă. Dragostea “la prima
vedere” este deseori o mare capcană. La fel cum un produs, poate fi frumos ambalat, viu colorat şi
să nu corespundă cu calitatea produsului, tot aşa şi o persoană, extrem de atrăgătoare fizic este
capabilă să aibă mari deficienţe ale caracterului.
Un vechi proverb spune că “trebuie să mănânci un sac de sare împreună cu cineva, ca să-l
cunoşti”. Este adevărat : uneori nu-ţi ajunge o viaţă pentru a cunoaşte un om. Să nu uităm că doar
Dumnezeu cunoaşte inimile oamenilor. Biblia atrage serios atenţia asupra acestui aspect, afirmând :
“Inima este nespus de înşelătoare şi deznădăjduit de rea ; cine poate s-o cunoască ? Eu, Domnul
cercetez inima şi cerc rinichii, ca să răsplătesc fiecăruia după purtarea lui, după rodul faptelor
lui”(Ieremia 17,9–10). Cu toate acestea nu este indicat să-mi unesc viaţa cu o persoană pe care nu o
cunosc cât de cât. În acest scop este necesară o perioadă de curtenie de 1 – 2 ani, în care cei doi să
se cunoască ; dar asta nu înseamnă că ar trebui să locuiască împreună pentru a se cunoaşte şi mai
bine, ceva gen “căsătoria de probă”. Aceasta contravine Bibliei, care nu admite relaţiile sexuale
premaritale. Porunca a VII-a din Decalog (“să nu comiţi adulter” – exodul 20,14), se referă atât la
relaţiile extraconjugale de dinainte, cât şi din timpul căsniciei. Relaţiile sexuale sunt o
binecuvântare de la Domnul, rezervată strict cadrului căsătoriei, pentru ca cei doi să devină una, un
singur trup.
În perioada de curtenie, el şi ea trebuie să se întâlnească cât de des şi să manifeste o deschidere
totală unul faţă de celălalt. Sinceritatea stă la baza clădirii unei relaţii durabile. Cu toate acestea vor
rămâne totuşi coridoare ale sufletului, care poate nu vor fi explorate niciodată. De-aceea este
absolut necesar să cer prin rugăciune intervenţia lui Dumnezeu, pentru ca El să-mi descopere dacă
prietenul meu este omul potrivit pentru mine, sau / şi dacă este omul pe care Domnul l-a ales pentru
mine. Făcând afirmaţia de mai sus, nu mă refer la o predestinare. Dumnezeu nu m-a predestinat să
mă căsătoresc cu o anumită persoană, dar El, care cunoaşte inimile oamenilor, ştie care ar fi
persoana cea mai potrivită pentru mine. Alegerea, în schimb îmi aparţine în totalitate. Astfel mă pot
căsători cu persoana indicată de Dumnezeu, sau pot alege omul pe care-l doresc eu, după criteriile
mele omeneşti. Însă rezultatele nu vor întârzia să apară.
Căsătoria încheiată după voia lui Dumnezeu se va consolida cu trecerea timpului, va înflori şi va
da roade, în vreme ce căsătoria făcută după voia mea, va duce la “plictiseală”, adulter şi chiar la
divorţ. Alegerea îmi va fi respectată, deoarece noi n-am fost creaţi roboţi, care să-l urmeze orbeşte
pe Dumnezeu, ci persoane cu o voinţă liberă, care să fie capabile să aleagă ascultarea sau
neascultarea de voinţa Sa.
Întrebarea care se pune este : cum voi cunoaşte voia lui Dumnezeu în viaţa mea ? Domnul va
răspunde prin intermediul conştiinţei pe lungimea de undă a fiecăruia, în funcţie de relaţia sa
personală cu divinitatea. Deci este necesar mai întâi să-L cunosc pe Dumnezeu şi să am o legătură
permanentă cu El pentru a-I deosebi bine voia Sa de voinţa celui rău. Dumnezeu răspunde prin vise,
viziuni, semne şi minuni, dar prin manifestările enumerate răspunde uneori şi cel rău. Domnul nu va
răspunde niciodată contrar Cuvântului Său (Biblia) şi nu se va contrazice. Dacă eu sunt o creştină
consacrată Lui, El nu-mi va indica să mă căsătoresc cu un beţiv, sau cu un fumător, afemeiat, ateu
etc. Criteriul esenţial va fi ca acel om să fie un creştin autentic, care să trăiască toate adevărurile
Scripturii, să le cunoască nu doar teoretic, ci şi practic.
Părintele meu ceresc nu-mi va indica să mă căsătoresc cu o persoană care m-ar despărţi de El,
care să nu-mi permită să-mi exercit liber credinţa şi să frecventez cu regularitate o biserică. Este de
dorit ca viitorul meu partener de viaţă să împărtăşească aceeaşi credinţă cu mine. Nu uitaţi şi
nu omiteţi să luaţi în calcul această ultimă recomandare ! Multe discuţii şi probleme au apărut în
căsniciile unde cei doi aparţineau unor culte diferite, având concepţii şi comportamente deosebite.
Adesea s-a ajuns la despărţire, deoarece nu se înţelegeau, ei vorbind limbi diferite.
Pregătirea profesională. Este recomandabil ca cei doi să aibă aceeaşi pregătire, studii superioare,
sau studii medii. Mari neînţelegeri apar în căsniciile unde femeia este cu studii superioare, iar
bărbatul nu. Chiar dacă la început, soţul o acceptă şi dă semne că ar aprecia-o, cu timpul însă,
superioritatea profesională a femeii îl va deranja. Se va simţi inferior, complexat şi va căuta pe orice
cale, mai mult sau mai puţin primitivă să arate că tot el este “şeful”.
Dacă bărbatul are studii superioare, iar femeia nu, el va încerca s-o trateze ca pe-o inferioară şi
nu-i va dărui consideraţia pe care ea o merită. Cunosc cazul unei doctoriţe căsătorite cu un
tractorist, situaţie în care el nu a înţeles-o şi n-a apreciat-o vreodată. Nu doresc să fiu înţeleasă greşit
: nu dispreţuiesc şi nu desconsider nici o meserie, dar pentru a ajunge să înţeleg un om şi să avem
un limbaj comun, este nevoie să fim pe aceeaşi treaptă socială. Altfel nu vom fi niciodată egali, unul
în ochii celuilalt.
Aspectul material este mai puţin important, dacă unul provine dintr-o familie bogată, iar celălalt
dintr-una săracă. De obicei însă, cei din familiile bogate vor să-şi căsătorească copiii cu persoane
aparţinând tot unor familii bogate. Dar nu părinţii trebuie să aleagă pentru fericirea copilului lor ! În
general alianţele făcute de părinţi pentru păstrarea şi înmulţirea averii familiei, au condus la
rezultate dezastruoase privind fericirea şi împlinirea căsniciei copiilor lor.
Am auzit frecvent dictonul : “eu te-am făcut, eu te omor !”. Prin aceasta părintele îşi asumă
drepturi pe care numai Dumnezeu le are, în timp ce ei au participat la aducerea pe lume a unui suflet
; doar Dumnezeu este Creatorul. Nimeni nu are dreptul să se dea drept Dumnezeu, iar părinţii care
fac acest lucru, vor fi aspru pedepsiţi la judecată. Unii părinţi considera că au dreptul să aleagă
pentru copiii lor profesia acestora şi merg până acolo, încât îi indică copilului şi cu cine să se
căsătorească, adesea forţându-l, sau şantajându-l pe diverse căi. Dar dacă nici Creatorul nostru nu
ne forţează alegerea, atunci de ce ar face-o părinţii ? Ei nu au acest drept ! Un părinte consacrat,
eventual îşi va putea consilia copilul în alegerea viitorului partener de viaţă, cu blândeţe şi tact, dar
fără a aplica constrângeri verbale şi fără a recurge la forţă sau la un eventual şantaj financiar.
Copiii care au ales să asculte orbeşte de părinţi dominatori, au ales profesii care nu le-au plăcut
niciodată şi s-au căsătorit uneori fără să cunoască ce reprezintă dragostea. Ei s-au nenorocit pe
viaţă, dar aceasta nu a fost voia lui Dumnezeu. Porunca a V-a din Decalog spune : “Cinsteşte pe
tatăl tău şi pe mama ta”(Exodul 20,12), dar ea nu implică o ascultare necondiţionată de părinţi.
Mulţi părinţi nu ştiu (sau nu vor să ştie !) că porunca a V-a are şi un sens reciproc, de la părinte la
copil : “Şi voi părinţilor nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i în mustrarea şi
învăţătura Domnului”(Efeseni 6,4). În acelaşi timp, nu voi asculta de părinţi dacă ei mi-ar cere să
mint, să fur etc., lucruri care la rândul lor contravin Scripturii.
Un alt mod prin care Dumnezeu îmi poate vorbi este reprezentat de conştiinţa mea, pe măsură ce-l
cunosc pe viitorul partener de viaţă. Îi descopăr atât calităţile cât şi defectele. Dragostea care vine
de sus este “cu picioarele pe Pământ” şi este obiectivă.
Pe parcursul perioadei de curtenie vor fi observate şi defectele celuilalt. Dacă există defecte cu
care nu reuşesc să mă acomodez şi peste care nu aş putea trece, este mai indicat să rup o logodnă,
decât să mă căsătoresc cu o persoană pe care să ajung să n-o mai suport, după o anumită perioadă de
timp.
În perioada de curtenie se observă anumite defecte, măştile cad, mai devreme sau mai târziu, iar
adevărul iese la iveală.
Cel / cea cu care-mi voi uni destinul, este necesar să fie un om de cuvânt, pe care să mă pot baza,
să nu spună una şi să facă alta. Dacă observ că „minte de îngheţă apele”, să nu mă aştept ca după
nuntă, adevărul să fie pe buzele lui / ei. Cel care şi-a făcut un obicei din a minţi, nu prezintă
încredere !
Viitorul partener, este bine să fie un om punctual. Punctualitatea denotă seriozitatea persoanei
respective şi-n acelaşi timp, respectul faţă de partener. Nu înseamnă că dacă cineva întârzie 5
minute, sau un sfert de oră de la o întâlnire, va fi automat etichetat drept o persoană neserioasă, la
care trebuie să renunţi ! E posibil să fi intervenit o problemă obiectivă, care l-a determinat să
întârzie.
Dar dacă „întârziatul” devine / este un mod de viaţă, iar persoana respectivă întârzie constant, este
evident că nu te respectă ca om. Ea profită de sentimentele tale, de bunul tău simţ şi de seriozitatea
ta la nesfârşit, continuând să te ignore.
Veşnicii întârziaţi, care întârzie la întâlniri, serviciu etc., vor ajunge mai târziu şi la propria
cununie. Lipsa de punctualitate poate fi şi ea o „boală”, dar care nu este neapărat de nevindecat.
Este posibil ca ea să fie remediată, dar prin eforturile susţinute ale persoanei în cauză.
Dar dacă observaţi că partenerul vă sfidează la nesfârşit, întârziind la întâlniri, fără să-i pese, este
mai bine să ocoliţi o astfel de persoană, pentru că nu vă iubeşte şi nu vă respectă îndeajuns, pentru a
face eforturi să se schimbe.
Dacă observ la prietenul / prietena mea că este o persoană violentă (fizic sau verbal) şi periodic
îmi mai trage şi câte-o palmă, chiar şi “în glumă”, înseamnă că după nuntă pot să mă aştept la o
bătaie în toată regula. Înainte de căsătorie probabil se abţine cu greu, dar după, nimic nu-l va
împiedeca să arate că el este stăpânul în casă, folosind în acest scop violenţa.
O altă problemă la care voi fi atent(ă) va fi dacă prietenul meu este afemeiat sau nu. Dacă pe
stradă privirile îi alunecă după orice fustă, după căsătorie mă va înşela cu siguranţă.
Irina, o femeie de 62 de ani, a simţit pe propria ei piele, o viaţă-ntreagă, infidelitatea soţului său.
Acum la bătrâneţe, consideră că aceasta este o boală care n-are leac, decât odată cu moartea. Drept
dovadă, ea aduce exemplul soţului ei, Adrian, care şi la 66 de ani, încă mai umblă după aventuri. Pe
stradă, întoarce şi acum capul după câte-o femeie de 20 de ani, care are un aspect fizic plăcut.
La început, în perioada de curtenie, care a durat 8 luni, el a reuşit să se ascundă foarte bine. Acum
Irina regretă că nu a deschis bine ochii, dar e prea târziu.
La prima lui “abatere”, ea a suferit enorm, a plâns, l-a ameninţat, l-a zgâriat, în vreme ce el îi
zicea : “- Iartă-mă ! Te iubesc numai pe tine şi n-o să se mai întâmple niciodată.!”. După numai un
an a înşelat-o din nou. Atunci a greşit pentru că l-a iertat a doua oară ; i-a mai acordat o şansă şi-n
felul acesta a deschis poarta spre celelalte infidelităţi.
 Regretă că nu l-a părăsit în tinereţe, dar mai târziu, la 40-50 de ani, încotro s-o mai apuce ? Şi
acum, la 66 de ani, Adrian are o amantă, pe care el o numeşte “prietenă”. De profesie el este medic
pediatru, unul foarte bun şi pe parcursul vieţii a fost foarte solicitat. Chiar şi la pensie telefonu-i
sună des, iar el se scuză şi pleacă, spunând că este bolnav copilul unei vecine. Soţia lui nu ştie nici
acum, dacă cu adevărat l-a chemat cineva, sau îl sună vreo femeie.
Toată viaţa l-au sunat diverse femei, fiecare cu povestea ei : ba că l-ar suna de la Spital, ba de la
şcoală pentru vaccinări, ba că ar fi o urgenţă la cineva acasă. Câte “gărzi” n-a făcut el în viaţă !
Sora Irinei o certa adesea, sfătuind-o să-l părăsească şi să nu-şi irosească viaţa lângă un Don Juan.
Irina îi lua permanent apărarea soţului ei, afirmând că ea crede că numai pe ea o iubeşte, dar că mai
schimbă şi el “peisajul”.
Când avea deja 50 de ani, Adrian a făcut o pasiune pentru o asistentă medicală cu vreo 25 de ani
mai tânără şi n-a mai venit 2 săptămâni pe-acasă. În această perioadă Irina a avut timp să reflecteze
la viaţa ei amărâtă. O viaţă întreagă soţul ei a înşelat-o cu toate “prietenele” ei reale sau imaginare.
Pe toate le-a curtat, iar ea le-a îndepărtat sistematic din jurul lor. Acum este o femeie singură, fără
prieteni şi fără strălucirea fizică de odinioară. Cine să se mai uite acum şi la ea ?
După cele 2 săptămâni, soţul ei a revenit acasă cu coada-ntre picioare, după ce asistenta “i-a dat
papucii”. Irina l-a primit din nou, deoarece nu mai avea putere să protesteze.
Câţiva ani mai târziu, a făcut o pasiune pentru o laborantă, care avea şi un copil. De 15 ani trăieşte
şi cu acea femeie. De atunci are 2 familii. Săptămâna şi-o petrece la oraş cu soţia lui, în timp ce-n
week-end merge la ţară, la amanta lui. Vinerea îşi face bagajele şi o anunţă senin că până luni
dimineaţa nu revine acasă. Asta face mereu, de ani de zile.
La început, Irina a fost geloasă pe acea femeie, dar s-a gândit că ar fi ceva trecător şi că Adrian se
va potoli şi el odată. Cu trecerea timpului însă, furia ei a diminuat şi a ajuns să se împace cu situaţia.
Singurul lucru “bun” este că n-a adus niciodată femei la ei în casă. Acum el o întreţine şi pe fiica
amantei sale la facultate.
Pe parcursul anilor Irina a acceptat situaţia şi s-a resemnat. O viaţă a suferit în tăcere din cauza
escapadelor lui şi chiar şi acum o doare când îl vede cum se grăbeşte să plece de-acasă, după ce
primeşte câte-un telefon. S-a resemnat, gândindu-se că în ciuda caracterului său, a iubit-o tot pe ea,
că au 2 copii reuşiţi împreună şi o situaţie materială bună. Dar sufletul şi sentimentele ei i-au fost
călcate în picioare de cel care i-a jurat credinţă la altar.
Aceste lucruri ar fi putut fi evitate, dacă ea ar fi deschis bine ochii înainte de nuntă şi dacă ar fi fost
mai atentă la adevăratul lui caracter. Nu ar fi fost târziu nici dacă ar fi divorţat în primii ani de
căsnicie, după primele lui rătăciri. Ar fi scutit o viaţă amară, plină de chin şi suferinţă.
Un alt aspect foarte important şi deloc de neglijat în alegerea viitorului partener de viaţă este
reprezentat de gelozie. Există aşa-numita gelozie normală („fiziologică”), care e firească într-o
relaţie stabilă, dar la fel de bine, există şi gelozia traumatizantă („gelozia patologică”).
Unii îşi dau „arama pe faţă” chiar înainte de căsătorie, alţii mai târziu. În ambele situaţii, trebuie
studiată cu atenţie persoana de care vreau să-mi leg viitorul, pentru a nu-mi transforma restul vieţii
într-un infern.
E firesc să nu mă simt în elementul meu dacă prietenul (sau prietena) cochetează cu persoane de
sex opus. Ar fi anormal să nu-mi pese. Asta ar însemna că nu aş avea sentimente destul de adânci
faţă de acea persoană şi nicidecum că nu aş avea încredere deplină în celălalt şi că nu am de ce să
mă tem. Cel care afirmă cu tărie că nu ar fi gelos exagerează, deoarece nu a înţeles pe deplin
semnificaţia geloziei. E normal să-ţi doreşti o relaţie deplină cu cineva, fără amestecul unei terţe
persoane. Vrei astfel ca soţul / soţia să-ţi aparţină în întregime numai ţie şi doar în acest caz o relaţie
poate fi totală, iar cei doi vor deveni cu adevărat „una”. Este ceea ce eu numesc „gelozie
fiziologică”, normală – cea în care îţi pasă dacă partenerul flirtează cu o altă persoană de sex opus.
Apoi ai o discuţie civilizată cu partenerul în care îi împărtăşeşti nemulţumirea ta legată de
comportamentul său libertin.
Dar de aici şi până la a-i face scene de gelozie din orice, e o cale lungă. Atunci când ţi se pare că
partenerul te înşeală prin „semne” mai mult sau mai puţin imaginare, care există aproape numai în
mintea ta, făcându-i celuilalt viaţa un coşmar, aceasta deja a trecut în sfera patologicului.
Cum astfel de scene de gelozie patologică adesea apar înainte de căsătorie, e bine să-l studiez cu
atenţie pe cel cu care vreau să mă căsătoresc. De aceea este bine să existe unul, sau chiar 2 ani
înainte de căsătorie – perioada de curtenie – pentru a avea suficient timp în care eventuale „măşti”
să cadă, iar oamenii să-şi demonstreze adevăratul caracter în situaţii concrete de viaţă.
 Atunci când „iubirea” este prea mare pentru a vedea „amănuntele” semnificative, când pasiunea
este ceva care mă înrobeşte, mă pot trezi că am intrat deja într-o căsnicie în care să mă simt ca un
puşcăriaş, permanent urmărit şi fără urmă de libertate. Alteori, gelozia aceasta împinsă până la
absurd, poate conduce chiar la tentative de omor.
Mircea, un bărbat de 33 de ani, cu 2 divorţuri la activ, mărturiseşte povestea dramatică prin care a
trecut, pe parcursul celei de-a doua căsnicii.
A fost angajat ca traducător la o editură şi s-a hotărât să urmeze în paralel, facultatea de drept,
sperând ca după absolvire să ocupe un post de jurist chiar în cadrul firmei respective. Avea şi o
căsnicie fericită. Alina, soţia sa, era distribuitor de produse cosmetice. Se înţelegeau perfect, arătau
bine împreună, fiind cuplul de invidiat pentru toată lumea.
Lucrul acesta n-a rămas neobservat de o colegă de facultate de-a lui Mircea, pe nume Rodica, care
nu numai că a încercat, dar a şi reuşit să-i distrugă căsnicia. Mircea nu era genul de bărbat care să
„agaţe” alte femei şi nici nu le dădea prea mare atenţie ; şi totuşi, o slăbiciune de moment, l-a costat
scump.
Colega sa Rodica a reuşit ea să-l „agaţe” tocmai la barul facultăţii, în timp ce-şi savura cafeaua de
dimineaţă. S-a autoinvitat la o cafea lângă el şi de-atunci au devenit nedespărţiţi. La cursuri stăteau
unul lângă celălalt ; se întâlneau apoi la o cafea, iar când pe Mircea nu-l aştepta soţia după cursuri,
plecau împreună spre casă. Între timp, Alina şi Rodica s-au cunoscut, însă soţia sa a căutat să-i
„deschidă ochii” în privinţa colegei sale.
Dacă pentru el Rodica nu reprezenta decât o colegă oarecare, Alina, fiind mai perspicace, a
observat că Rodica este îndrăgostită de Mircea şi l-a atenţionat în această privinţă.
Din acel moment, el a început să-şi privească colega cu alţi ochi şi s-o observe mai atent. A
remarcat că aceasta venea mereu rujată, machiată, purtând bluze mulate pe corp, cu decolteu adânc.
Brusc, Mircea a devenit interesat de colega sa şi de aici până la o aventură, nu a fost decât un pas.
Prima dată Rodica l-a sărutat pătimaş în staţia de autobuz, în vreme ce aşteptau ca maşina să vină.
Sărutul acela atât de pasional l-a dat efectiv peste cap şi niciodată nu a mai reuşit să-şi revină. A
doua zi când s-au reîntâlnit l-a cursuri, a înşfăcat-o de mână şi au mers la toaletă, dornici să facă
dragoste. Rodica l-a oprit, spunându-i că nu este locul potrivit, aşa că au luat un taxi până la
garsoniera ei. Astfel au devenit amanţi, intrând într-o legătură periculoasă, care cu trecerea
timpului, pe Mircea îl înrobea tot mai mult. Partidele de sex deveniseră pentru el ca un drog de care
nu se mai putea elibera. Deschizând o portiţă diavolului, înşelându-şi soţia, acum acesta îşi cerea
tributul, înrobindu-l fără scăpare.
După un timp a fost nevoit să aleagă între amantă şi soţie, de care însă nu se mai simţea atras. A
ales-o pe Rodica, după ce i-a mărturisit soţiei sale adevărul. Au divorţat de comun acord, iar Mircea
s-a mutat la amanta sa. Însă după câteva luni, aceasta a pus piciorul în prag, cerându-i s-o ia de
soţie, pentru că nu mai dorea să trăiască în concubinaj.
Primul an de căsnicie alături de Rodica a fost unul bun, dar din al doilea, lucrurile au luat o
turnură nefastă. Încet-încet, noua lui soţie a început să facă presiuni asupra lui, să-i facă scene de
gelozie din orice.
Interesant este că amanta devenită soţie, este foarte perspicace : ştiind prin ce mijloace l-a
despărţit pe bărbatul de lângă ea de fosta sa soţie, vedea acum în orice femeie un potenţial pericol.
Nu are încredere nici în soţul ei, care la un moment dat şi-a lăsat soţia în favoarea sa. Astfel se intră
într-un cerc vicios, iar fosta amantă (care între timp a devenit soţie) cade în propria plasă, pe care a
întins-o odată cu atâta migală.
Rodica a devenit de-o gelozie cruntă. Nu-i permitea soţului să vorbească cu nimeni, nu-i dădea
voie să se uite pe stradă după nici o altă femeie şi nici chiar să discute cu vreun grup de colegi. Îi
reproşa că ar fi în stare să se culce cu toate femeile, dacă n-ar fi cu ea. A mers până acolo, încât a
jurat că-l va ucide înjunghiindu-l în somn, dacă Mircea va îndrăzni cumva s-o înşele.
Până la urmă Mircea chiar şi-a pus serios problema ce anume o atrăsese pe ea la el. Adevărul a
ieşit curând la iveală : tot gelozia ! Rodica fusese geloasă pe cuplul perfect pe care-l forma Mircea
şi Alina şi nu s-a lăsat până nu i-a despărţit.
Treptat, Mircea a ajuns să nu mai discute cu nici o femeie ; nu i-ar fi răspuns nici măcar uneia
care l-ar fi întrebat pe stradă, cât e ceasul. Viaţa lui devenise un calvar, iar în casa lor scandalurile se
ţineau lanţ, de dimineaţa şi până seara.
Nemaiputând suporta, la numai 33 de ani a divorţat pentru a doua oară. S-a mutat fericit la mama
sa, sperând că a scăpat de…nebună. Dar s-a înşelat amarnic : după vreun an, Rodica i-a trimis un e-
mail din Italia, unde lucra la o fabrică de dulciuri. Dorea să revină în ţară la expirarea contractului
de muncă şi să-şi deschidă propria afacere.
Simţindu-se vânat de fosta lui soţie, Mircea s-a gândit la o şmecherie. I-a cerut unei colege să facă
o poză cu el, ca să i-o trimită Rodicăi, afirmând că ar fi de fapt, noua lui iubită. Dar din clipa în care
i-a trimis poza, coşmarul s-a reluat : luni de zile, Rodica i-a trimis mesaje nebuneşti, unele de
ameninţare, altele pline cu declaraţii de dragoste.
La câteva luni, atacul a încetat, dar s-a petrecut ceva şi mai oribil. Rodica a revenit în ţară, fără să
comunice nimănui, şi a lovit-o cu premeditare cu maşina pe colega lui Mircea, în încercarea de-a o
ucide. Din fericire, biata femeie a scăpat cu viaţă, iar Rodica, după ce a vrut să fugă de la locul
accidentului, a fost în sfârşit prinsă de Poliţie.
Astfel, această femeie diabolică, a fost orbită şi împinsă de gelozia ei cumplită către o tentativă de
omor. De aceea, acest tip de gelozie, nu numai că intră în sfera patologicului, dar devine periculoasă
şi pentru cei din jur. E ca un drog care pune stăpânire pe minţile oamenilor, ca o obsesie care
distruge gândirea limpede, determinând persoana în cauză să facă acte necugetate. Astfel, omul
devine un robot în mâna celui rău, care-l manevrează după bunul său plac, profitând de gelozia sa
absurdă.
Acest gen de oameni este posibil să nu se vindece niciodată. De aceea este mai bine să-i ocoliţi,
decât să vă legaţi viaţa de ei. Faptul că sunteţi îndrăgostit(ă) de un astfel de om, nu este o garanţie
că veţi scăpa de coşmarul pe care-l veţi trăi ulterior.
Un caz cu accente mai puţin dramatice, este cel al lui Viorel, un bărbat de 39 de ani, care a ajuns
să-şi înşele soţia, chiar dacă era un familist convins. A făcut-o numai pentru că aceasta l-a acuzat pe
nedrept, ani de zile de infidelitate.
Pe Ana, soţia lui a cunoscut-o încă din vremea liceului. A fost „dragoste la prima vedere”, astfel
gândul nu-i mai stătea la învăţătură, la bacalaureatul care bătea la uşă, ci numai la Ana. I se părea o
fiinţă blândă, sufletistă, bună, dar viaţa a demonstrat că nu o cunoscuse îndeajuns. S-au căsătorit 2
ani mai târziu, după ce Viorel a terminat armata.
S-a demonstrat statistic că mariajele încheiate la vârste fragede au şanse mult prea mici de reuşită.
Dacă cei doi nu sunt suficient de maturi şi nu ştiu prea bine ce vor de la viaţă, dacă personalitatea
lor nu e bine conturată, neînţelegerile şi implicit divorţul, nu vor întârzia să apară. Fiecare are
impresia că îl cunoaşte suficient de bine pe celălalt, însă datorită faptului că ambele caractere sunt
abia în faza de formare, peste câţiva ani se vor trezi în compania unei alte persoane, despre care nu
ştiu mai nimic.
Aşa s-a întâmplat şi cu Viorel. S-a căsătorit cu Ana, fiind plin de optimism şi s-au mutat împreună
într-o garsonieră. După un an au avut şi un băieţel, şi deşi se înghesuiau cu toţii într-un spaţiu
restrâns, fericirea se citea pe chipul lor.
Dar la un an de la Revoluţie, Viorel a fost disponibilizat, însă după câteva luni, împreună cu un
coleg a demarat o afacere cu mobilă. Pe multe persoane, schimbările sociale îi transformă radical,
mai ales atunci când caracterele lor sunt încă în faza de formare. Atât sărăcia, cât şi bogăţia
extremă, pot pune amprente nebănuite pe chipul unui om. O bună parte dintre cei care s-au
îmbogăţit peste noapte, ar da orice să redevină iar săracii de demult, numai pentru a recâştiga
fericirea căminului de altădată.
Cu Viorel, lucrurile au stat la fel : nu s-a îmbogăţit dintr-o dată, ci treptat. Comenzile la mobilier
au început să curgă, iar în câţiva ani a reuşit să câştige foarte bine. Chiar el recunoaşte că „odată cu
banul, a intrat şi dracul în casă”. La scurt timp, soţia sa şi-a dat demisia de la serviciu, motivând că
acum ar avea suficienţi bani pentru a trăi, şi că nu ar mai fi nevoie ca să se scoale de-acum şi ea la 6
dimineaţa pentru nişte bani, pe care el oricum îi câştiga în câteva ore.
Devenită dintr-o dată femeie casnică, soţie de patron şi cu bani, Ana a început să colinde
magazinele cu haine de marcă, să devină clienta fidelă a saloanelor de cosmetică şi a cafenelelor din
oraş. După încă câteva luni şi-a angajat o bonă care să aibă grijă de copil, deoarece dorea şi mai
multă libertate.
Având destul de mult timp liber, Ana trecea zilnic pe la firma soţului ei, întrerupându-l din lucru,
uneori chiar atunci când acesta încheia nişte contracte importante. Dădea buzna în birou, ca la ea
acasă. Astfel au început şi scandalurile. L-a acuzat pe Viorel că şi-a angajat o secretară prea tânără,
care pe deasupra e şi cu fusta scurtă. El s-a scuzat că aceasta ar fi verişoara asociatului său şi că ar fi
fost nevoit s-o angajeze, deşi pentru el n-ar reprezenta decât o simplă angajată. Viorel ţinea mult la
familia sa şi nu dorea să-şi înşele nevasta. Pentru el exista o singură femeie : soţia sa.
 În momentul în care a fost acuzat pe nedrept, el a simţit că se rupe ceva din sufletul său. Toate
principiile sale solide referitoare la familie au pălit brusc, dintr-o simplă şi prostească bănuială.
Au urmat şiruri lungi de discuţii zilnice, obositoare, în care Ana îl acuza de infidelitate. A mers
până acolo că-l controla de 5-6 ori pe zi la serviciu, pentru a-l (sur)prinde, făcându-i un scandal
înfiorător, ori de câte ori nu-l găsea la birou. Când şi-a cumpărat o maşină nouă, roşie şi
decapotabilă pe de-asupra, l-a acuzat că a făcut-o special pentru a atrage privirile fetelor.
Din fiinţa aceea blândă şi înţelegătoare, cu care putea discuta ore-n şir despre orice, Ana se
transformase într-o scorpie, care-i făcea numai reproşuri (că se uită după altele). Îl mirosea efectiv
ca un căţeluş când venea de la firmă, pentru a descoperi o urmă cât de fină de parfum, sau vreo pată
de ruj pe cămaşă.
Cea mai mare gafă a făcut-o când a năvălit în biroul soţului ei ca turbată, urlând cât o ţinea gura la
o femeie, patroană de hotel, care tocmai venise să-şi comande întregul mobilier la firma lui Viorel.
A întrebat-o pe nerăsuflate cine este şi ce vrea, de parcă patroana ar fi avut vreo aventură cu soţul
ei. Femeia s-a ridicat de pe scaun extrem de afectată de situaţia penibilă în care a fost pusă, spunând
că-şi imagina că are de-a face cu profesionişti, dar din păcate are impresia că a nimerit într-o
mahala. Astfel Viorel a pierdut un contract extrem de important din cauza geloziei absurde şi
nejustificate a soţiei sale.
Obosit de-atâtea reproşuri, care nu mai pridideau, Viorel s-a gândit, că dacă tot este acuzat pe
nedrept, măcar să-i dea totuşi, un motiv temeinic soţiei sale de care să se lege. Astfel cu prima
ocazie şi-a înşelat soţia cu o educatoare, femeie care semăna foarte tare cu Ana a lui, cea din liceu,
de care se îndrăgostise el : blândă, veselă şi calmă. Şi uite-aşa, momentele petrecute alături de
amanta sa au devenit cele mai liniştite şi plăcute din zi, oaza lui de refugiu, în vreme ce acasă îl
aştepta o nevastă gâlcevitoare, pusă mereu pe harţă şi pe insinuări.
Viorel şi-a călcat pe inimă şi şi-a înşelat soţia, deşi avea mare încredere în instituţia căsătoriei. Nu
ar fi recurs la acest gest niciodată, dacă ea nu ar fi fost obsedată că el ar înşela-o. Nu a divorţat încă
de Ana, dar căsnicia lor este din păcate, de mult timp pe o linie moartă.
Fireşte că fapta lui nu este scuzabilă ; niciodată adulterul nu are scuze sau o justificare plauzibilă.
Biblia îl denumeşte păcat şi ca atare îl condamnă. Ideea este că gelozia absurdă şi nejustificată, îi
împinge uneori pe oameni să-şi calce pe conştiinţă şi să comită fapte, pe care în mod normal nu le-
ar face. Gelozia este o armă care-l ucide atât pe cel care o utilizează, cât şi pe cel spre care este
îndreptată. Ambii parteneri vor avea de suferit vătămări sufleteşti ireversibile. De aceea este bine să
fie identificată din faşă această maladie, care este capabilă să distrugă atâtea vieţi. Trebuie
identificat omul gelos, încă de la cele mai mici semne şi va fi ruptă orice comuniune cu o astfel de
persoană, înainte de a ajunge în faţa altarului.
Un semnal de alarmă, pentru orice om care doreşte să intre în legământul căsătoriei, este dacă
partenerul este o fiinţă prea posesivă şi dictatoare. Acest tip de oameni consideră că numai ei au
dreptate şi te obligă mai mult sau mai puţin discret să acţionezi doar aşa cum doresc ei. Îţi refuză
dreptul de a avea propria ta opinie şi nici nu-ţi iau în considerare punctul de vedere, pentru că te va
întrerupe, spunându-ţi : „Lasă că ştiu eu cum e mai bine ! Fă cum îţi spun eu şi vei vedea rezultatele
!”. Dictatorii se cred zei, invincibili, care nu pot greşi niciodată. Sunt deosebit de mândri şi nu admit
să li se dea vreodată sfaturi. Dictatorul este genul de om paranoic, hitlerist, care te înregimentează
într-un stil de viaţă pe care doar el îl concepe.
Încă din perioada de curtenie, vor apărea primele semne de întrebare. Partenerul vrea să-ţi petreci
timpul liber numai acolo unde şi cum doreşte el. El îşi arogă dreptul de a hotărî totul cu privire la
binele prezent şi viitor al celor 2 şi nu acceptă vreun refuz, sau vreo împotrivire. Nu-i place să fie
contrazis(ă), deoarece consideră că dreptatea este permanent în dreptul său, iar părerea celuilalt nu
contează deloc. Modul de petrecere al concediilor şi vacanţelor se face după bunul plac al
dictatorului.
Dacă partenerul cedează din „prea multă dragoste”, sau dintr-o slăbiciune de moment (pentru a nu
declanşa un potenţial conflict), după căsătorie se va lovi de o persoană cu o mână de fier. Acesta va
alege nu numai culoarea tapetului sau a covorului, ci şi mobila din casă. Va impune câţi copii vor
avea, cum îi vor creşte, ce studii vor urma şi mai apoi, chiar alături de cine îşi vor întemeia o
familie. Cu dictatorul ai linişte în casă atâta timp cât zici ca el, dar nu cumva să-l contrazici, sau să
faci altfel, că vor ieşi scântei.
Dacă într-o primă fază vor fi ţipete de intimidare, pentru a-şi pune „adversarul” „cu botul pe
labe”, mai târziu, va da şi cu pumnul dacă este cazul. Unul dintre motivele de bază ale violenţei
conjugale, în afara consumului de alcool, este reprezentat de un soţ dictator, care se străduieşte să
demonstreze „cine este şeful” în casă. Feriţi-vă (în special) fetelor de un asemenea bărbat, pentru că
dacă vă veţi înjuga la un astfel de jug, veţi avea parte de o militărie cruntă, mai dură decât orice
armată ! Fireşte că şi reciproca este valabilă : există şi genul de femeie dictator, care este foarte greu
de mulţumit. Este veşnic cicălitoare şi caută să-şi impună punctul de vedere, chiar dacă pentru
aceasta trebuie să recurgă la un veritabil „şantaj sentimental”.
„- Iubitule, dacă mă iubeşti, vei face…aşa cum vreau eu !”
Cel mai dureros este că persoana dictatoare, nu numai că se impune prin forţa fizică sau verbală,
dar distruge încet, dar sigur, personalitatea celuilalt. Merge până acolo încât îl depersonalizează pe
partenerul de viaţă, încât îşi transformă soţul într-un obiect (cârpă), pe care-l manevrează după
bunul său plac.
Violeta, o femeie de 31 de ani, este profund şocată de experienţa traumatizantă prin care a trecut.
Ea povesteşte cum a devenit efectiv o păpuşă în mâinile soţului ei, care o manevrează zilnic, de
parcă ar fi trasă de nişte sfori invizibile.
Era vânzătoare la un magazin, când l-a cunoscut pe Liviu, un domn bine îmbrăcat, impunător şi
foarte curtenitor. L-a ajutat să-şi aleagă cămaşa preferată, după care a vizitat-o sistematic,
copleşind-o cu flori şi cadouri. O aştepta zilnic când ea ieşea de la serviciu şi o conducea cu o
maşină elegantă până acasă.
Liviu, fiind un avocat de succes, avea şi o reputaţie destul de bună în societate. Ar fi fost capabil
să farmece orice femeie, cu atât mai mult pe Violeta, de curând venită la oraş, dintr-un sat mărunt al
Moldovei. Liviu o trata ca pe-o regină, fiind manierat, galant şi se părea că nu-i pasă de condiţia ei
socială.
După câteva lui s-au căsătorit, iar pentru Violeta începea o viaţă nouă. „O viaţă nouă” într-adevăr,
deoarece ceea ce a urmat, a şocat-o până şi pe ea.
Încă din primele zile, Liviu i-a cerut să-şi schimbe întreaga garderobă, pe motiv că hainele ei sunt
sărăcăcioase şi demodate. I-a cumpărat exclusiv haine de firmă, costume bine asortate şi elegante,
încât lumea întorcea capul după ea pe stradă.
Pasul următor a fost să-i ceară să renunţe la serviciu, pe motiv că el câştiga suficient pentru
amândoi.
„- Soţia mea nu e nevoie să lucreze. Tot ce-ţi cer este să fii mereu frumoasă pentru mine şi mereu
proaspătă !”
Perspectiva aceasta, la început, a încântat-o pe Violeta. Mergea zilnic la saloane de înfrumuseţare,
de cosmetică, la masaj şi la săli de fitness. Îşi schimba mereu coafura, nuanţa părului, pentru a fi tot
mai apreciată de soţul ei. Cred că orice femeie ar fi invidiat-o : avea bani la discreţie, un soţ care-o
iubea la nebunie şi care-o copleşea cu daruri. Nu lipseau nici de la petrecerile organizate de „lumea
bună” a oraşului. Aici ea trebuia să zâmbească, când apărea la braţul soţului său, într-o ţinută
ireproşabilă. Pentru a nu se face de râs la astfel de petreceri simandicoase, Liviu a rugat-o să
citească un anumit gen de literatură, ca să devină o femeie cultă cu care să nu se facă de râs în
„societate”. Vrând–nevrând, a ajuns să citească tot ceea ce-i indica soţul ei, pentru a deveni expertă
în arta conversaţiei. Pentru a se ridica la nivelul lui, a trimis-o şi la o facultate particulară, pe care i-
a achitat-o în întregime. Atunci, care să fie problema ?
Violeta nu a fost întrebată niciodată „ce-şi doreşte ea ? Ce i-ar place ei ?”, ci a făcut permanent
cum a vrut soţul său. A apărut la acele petreceri sofisticate ale lumii bune, la braţul soţului ei, având
un zâmbet stupid pe chip, pentru a-şi ascunde ignoranţa. Zâmbea, atunci când nu avea o replică
inteligentă, pentru a nu e face de râs.
Păreau cuplul perfect, de invidiat, dar în inima ei, treptat s-a strecurat întunericul şi o durere
cumplită i s-a aşternut în suflet. Cine era ea de fapt ? Ce-şi dorea cu adevărat de la viaţă ? Asta era
viaţa pe care o visase ? Pe ea n-a întrebat-o nimeni, niciodată ! Fusese un cobai de experienţă în
mâinile soţului ei, o păpuşă trasă de-o sfoară nevăzută, pentru a dansa aşa cum vrea stăpânul. Îşi
pierduse individualitatea ; personalitatea îi fusese călcată repetat în picioare. Acum îi lipsea până şi
voinţa de a se desprinde de acest mod de viaţă ; mergea înainte în virtutea inerţiei, ajungând ca un
drogat, dependentă de lux, de petreceri şi poziţie socială. Nu mai putea nici măcar să plângă, să se
împotrivească. Dacă nu a făcut-o de la început, acum era prea târziu ! Ar fi dorit să redevină
ţărăncuţa rumenă-n obraji de altădată, care ştia să râdă şi să se bucure de viaţă. Dar, din nefericire,
această imagine aparţine trecutului…
 Dumnezeu ne-a creat fiinţe distincte : atât bărbatul, cât şi femeia au personalitatea lor proprie.
Nici unul nu are dreptul de a-i distruge conştiinţa celuilalt, modelând-o după propriul său chip. Şi
după căsătorie, cei 2, chiar dacă devin „una”, rămân cu personalităţi distincte, cu voinţă proprie şi
cu capacitatea de a lua propriile decizii. Cine subminează personalitatea celuilalt, se opune planului
lui Dumnezeu cu privire la căsătorie, distrugându-l în cele din urmă pe celălalt. Nimeni nu trebuie
să gândească şi nici să decidă în locul nostru, nici după ce ne-am căsătorit. Este nevoie să ne
păstrăm individualitatea şi tocmai în aceasta constă minunea creaţiei lui Dumnezeu – căsătoria. Doi
oameni, cu voinţe şi personalităţi distincte devin UNA, dar fiecare îşi păstrează propria identitate.
Am citit o carte despre un bărbat, care s-a hotărât să-şi ia o soţie pe care „s-o crească” el, după
bunul său plac. A luat o fetiţă de 12-13 ani, pe care a modelat-o după propriul său chip, pentru a-i
deveni într-o zi soţia ideală. A crescut-o pentru a fi propria sa imagine „în oglindă”, o persoană care
să-i semene perfect. Dar fata, odată ajunsă la vârsta maturităţii, deşi s-a lăsat modelată de el, credeţi
că l-a făcut fericit ? Reprezenta copia sa fidelă, fiind crescută după principiile care au guvernat şi
viaţa lui şi totuşi nu şi-a găsit fericirea alături de ea. De ce ? Pentru că nu luase în calcul că ea va
face aceleaşi greşeli, că va avea aceleaşi slăbiciuni, vicii şi defecte ca şi el şi că-i va călca perfect pe
urme. Până şi preferinţele sau gusturile coincideau, potrivindu-se ca 2 picături de apă, dar avea şi
aceleaşi neîmpliniri şi aceleaşi vise deşarte. Tocmai pentru că erau literalmente identici, nu puteau fi
„una”.
Şi atunci care este modelul perfect ? Se pare că Dumnezeu, în preştiinţa Sa a considerat că cel mai
bine s-ar potrivi 2 oameni cu firi complementare, adică 2 persoane care ar fi capabile să se
completeze reciproc. Acolo unde eu am un defect, el / ea are o calitate, iar împreună vom forma un
întreg, fără greşeli şi fără pată.
Asta nu înseamnă că trebuie să caut exact opusul meu, adică persoana care vede „negru”, când eu
văd „alb” ! Din contră, trebuie să avem puncte de vedere comune, dar în acelaşi timp să fim firi
complementare, care să se îmbine şi să se sprijine reciproc.
Există persoane care au o fire posesivă. Ei spun : „Dacă eşti cu mine, nu mai poţi avea alţi
prieteni. Timpul şi prietenia ta îmi aparţin în totalitate !” – aşa gândeşte posesivul. Astfel de oameni
caută să te izoleze de restul lumii, pentru a le aparţine în exclusivitate. Nu contează nimic altceva,
decât faptul în sine de a le aparţine integral.
Într-adevăr, o relaţie de curtenie şi mai apoi una de căsătorie trebuie să fie totală, fără ca o terţă
persoană să se interpună între cei 2. Dar asta e cu totul altceva : nu înseamnă că de-acum încolo nu
aş mai putea fi o fiinţă socială, că n-aş mai putea avea prieteni şi că ar fi nevoie să mă izolez de toţi
ceilalţi, de dragul unei singure persoane. Genul de posesivitate descris se regăseşte şi el în sfera
patologicului, cu efecte distructive asupra personalităţii celuilalt.
Demn de-a fi luat în calcul este şi egoismul (practic din el derivă şi celelalte defecte majore de
caracter de care trebuie să ne ferim, atunci când suntem în pragul unei căsătorii). Oamenii egoişti
trăiesc doar pentru ei, iar în optica acestora, numai ei şi nevoile lor contează. Nu le pasă de nimeni
şi de nimic. Numai integritatea lor fizică şi spirituală contează şi pretind să le fie îndeplinită orice
nevoie, chiar dacă pentru aceasta trebuie „să calce peste cadavre”.
Un om egoist este insensibil la nevoile celuilalt. Adesea, într-o discuţie, te întrerupe, spunându-ţi :
„- Dar să vezi ce mi s-a-ntâmplat mie !”
Interlocutorului îi rămân cuvintele nerostite în gât, durerea pe buze şi nu mai are posibilitatea să
continue, deoarece egoistul deja a şi declanşat o „ploaie” de cuvinte mai mult sau mai puţin
interesante sau / şi dureroase, prin care vrea să atragă atenţia asupra sa.
Egoistul nu va fi niciodată un bun ascultător, pentru că pe el nu-l interesează decât propria
persoană şi tot ce este legat de aceasta. Degeaba încerci să-ţi verşi sufletul în faţa unui astfel de om,
deoarece el va rămâne „de lemn”, un perete care nu-ţi poate răspunde. Îţi iroseşti timpul încercând
să legi o discuţie cu el, din cauză că este imun la suferinţele altora.
Egoistul nu te va ajuta vreodată nici fizic şi nici moral, deoarece el este cel care aşteaptă
permanent ajutorul, ba chiar îţi şi reproşează că nu vrei să-l sprijini. În universul său nu reuşeşti să
pătrunzi decât în cazul în care problema ta interferează cu interesele sale. Pare să spună :
„- Dar mie ce-mi iese la afacerea asta ?”
Pentru el totul se reduce la profit şi la interese, neexistând sentimente. Egoistul se iubeşte doar pe
el, fiind incapabil să-i iubească şi pe alţii. Chiar dacă va afişa nişte sentimente, acestea vor fi numai
de faţadă.
 Dumnezeu nu ne cere să nu ne iubim pe noi înşine, sau să ne urâm / dispreţuim. Nicidecum !
Aceasta este o teorie greşită, ce conduce la distrugerea imaginii de sine. Trebuie să ne iubim pe noi
înşine, în măsura în care trebuie să ne protejăm de tot ce este rău, dar este nevoie să ne apreciem la
justa noastră valoare. Dar de aici şi până la a ne iubi atât de mult încât să contăm numai noi, fiind
imuni la suferinţele altora, deja intră în zona patologicului.
Narcisismul – care porneşte de la mitul lui Narcis, care şi-a privit chipul odată în oglinda unui lac,
îndrăgostindu-se de propriul său chip – se bazează şi el pe acest egoism maladiv, care este extrem
de nociv.
Trebuie să fugiţi de persoanele egoiste, chiar dacă sunt bine mascate, pentru că în viaţa de cămin,
vă vor transforma în nişte obiecte special concepute ca să le satisfacă propriile plăceri şi mofturi.
Veţi conta pentru ei numai în măsura în care le veţi îndeplini dorinţele, dar vor fi incapabili să vă
iubească vreodată cu adevărat.
Nu aş vrea să trecem mai departe înainte de a pune în discuţie şi problema lenei. Persoanele care
obişnuiesc să se trezească foarte târziu dimineaţa, pe la ora 10-11 şi să fie servite constant la pat, iar
apoi să nu facă nimic, cât e ziua de lungă, sunt un potenţial pericol.
De multe ori, mamele „grijulii” şi hiperprotectoare îşi cresc băieţii cu ideea : „Lasă mamă, fac eu
tot. Tu du-te şi distrează-te !”. Astfel de băieţi, obişnuiţi să nu cumpere pentru casă nici măcar o
pâine, să nu-şi spele nici un ciorap, vor devenii soţii „handicapaţi” de mai târziu. Nu vor şti şi nici
nu vor dori să facă ceva prin casă, pentru că aşa au fost crescuţi, sau le-a fost prea lene ca să pună
mâna pe ceva.
Mamele hiperprotectoare, adesea nici nu realizează cât greşesc faţă de băieţii lor, crescând nişte
veritabili leneşi ; ca şi în povestea lui Ion Creangă, vor întreba peste ani, dacă „muieţi îs
posmagii ?”. Vor prefera să moară de foame, decât să mişte vreun deget şi vor dori ca odată sosiţi
acasă, să fie serviţi, până şi la pat, să se aşeze confortabil în fotoliu, să citească ziarul, să vadă
meciul, eventual să meargă cu „băieţii” la o bere.
Nu vor participa cu nimic la treburile casnice, considerând că femeia ar fi „obligată” să le facă.
Tot ei vor fi revoltaţi dacă nu vor fi serviţi prompt şi dacă li se va cere să facă ceva. Persoanele din
această categorie, îşi vor schimba şi serviciile la nesfârşit, în căutarea unuia mai lejer şi nicicând nu-
şi vor găsi locul în societate. Se vor plânge în permanenţă că şeful pretinde prea mult de la ei, sau /
şi că ar fi exploataţi peste măsură. Cel mai comod le-ar fi dacă ar sta acasă şi ar fi nişte întreţinuţi ;
în felul acesta, chiar n-ar mai trebui să facă nimic.
Dacă vă hotărâţi să vă căsătoriţi cu un astfel de om, să nu vă miraţi apoi de ceea ce vă va aştepta !
Veţi fi slugi o viaţă întreagă, ba chiar roabe, dar fără posibilitatea de eliberare – robie pe viaţă. De
aceea este bine să deschideţi bine ochii înainte, pentru a vedea clar şi desluşit cu cine urmează să vă
căsătoriţi.
Mi-amintesc că am citit odată despre povestea unui bărbat, Romică, un tip admirabil, în felul lui,
dar avea totuşi şi un mare defect : lenea.
Inginer de profesie, Romică s-a căsătorit cu o fată, Alina, tot ingineră, pe care-o cunoscuse din
facultate. A fost „dragoste la prima vedere”, iar la câteva luni au decis împreună să se căsătorească,
atunci când vor termina facultatea. Nu se cunoşteau prea bine, dar „iubirea” era…mare şi nu mai
puteau aştepta. Fiecare trăia cu impresia că-şi găsise perechea potrivită.
După nuntă, părinţii i-au ajutat să-şi cumpere un apartament şi s-au mutat în „cuibuşorul” lor.
Fiecare s-a angajat şi lucrurile păreau să ia o turnură pozitivă.
La nici o lună de la angajare, Romică a venit acasă şi i-a comunicat soţiei sale că şi-a dat demisia.
Se săturase să se scoale la ora 6 dimineaţa, pentru o slujbă prost plătită, în concepţia lui. Nu era „de
nasul lui”. Trebuia să caute ceva mai de soi. S-a angajat la scurt timp în altă parte, dar nici acolo n-a
rămas prea mult. După 1-2 luni a venit acasă „cu coada-ntre picioare”, susţinând că are un şef prea
dur, care-şi bate joc de angajaţi şi-i exploatează.
Soţia l-a înţeles şi de această dată. După o vreme şi-a găsit de lucru în altă parte, însă nici acolo n-
a rămas prea mult. Şi-a dat din nou demisia, pe motiv că patronul era prea sever şi că lua pielea de
pe angajaţi.
Lui i-ar fi priit dacă şi-ar fi deschis propria afacere : „te scoli când vrei, te culci când vrei şi nu-ţi
suflă nimeni în ciorbă”. Dar pentru aceasta ar fi fost nevoie de mulţi bani, pe care nu-i avea
deocamdată. Rămânea un vis frumos, deoarece nici din bancă nu puteau împrumuta. Aşa că Romică
s-a gândit să rămână o vreme acasă, pentru…a-şi mai limpezi niţel gândurile.
 S-a gândit că, de fapt şi-a ales greşit până şi profesia, în optica lui, potrivindu-i-se mai bine cea de
scriitor, sau de poet : să stai zile-n şir şi să compui versuri, singurul secret fiind să ai inspiraţie, să-ţi
găseşti…muza. „Dar, se gândea el, cine poate trăi în România de azi numai din poezie ?”
Şi pentru că astfel de gânduri îl răscoleau, soţia sa l-a lăsat în pace o vreme, ca să se regăsească.
Numai că au trecut câteva luni bune, iar Romică tot nu-şi găsea locul. În plus, Alina lucra de
dimineaţa şi până seara, iar când se întorcea, acasă era un dezastru : Romică stătea tolănit cât e ziua
de mare în faţa televizorului, schimbând canalele şi fără a se decide pe ce post să privească.
Scrumiera se dovedea neîncăpătoare din cauza mucurilor de ţigară, iar pe masă zăceau puzderie de
sticle de bere goale. Deh, omul se plictisea ! Hainele erau aruncate peste tot, iar în aer plutea un fum
„să-l tai cu cuţitul”. Lui Romică îi venise greu până şi să aerisească, nu de alta dar distanţa până la
geam i se păruse prea mare (!?!).
Când sosea seara de la serviciu, Alina îşi punea mâinile în cap, în vreme ce el o întâmpina
zâmbind : „O iubito, ce bine-mi pare că ai venit, căci mor de foame !”. Bine-nţeles că nici
cumpărăturile nu avusese cine să le facă, din cauză că el fusese prea…ocupat.
Dacă el tot stătea acasă, Alina avea pretenţia ca şi pe ea măcar s-o aştepte cineva cu masa pusă, să
fie ordine şi curăţenie prin casă şi când acolo, tot ea trebuia să le facă pe toate. Alteori nici nu-l
găsea acasă, Romică venind noaptea târziu, după ce se întâlnise la un bar cu nişte foşti colegi de
facultate.
Au urmat luni de zile de chin, în care Alina a înţeles într-un târziu adevărul : se măritase cu un
om, care în ciuda tuturor calităţilor, avea şi un mare defect, care le estompa pe celelalte – lenea.
Fusese crescut de o mamă care nu-l pusese să facă nimic prin casă, iar acum când vedea clar că
fiul ei „tăia frunze la câini”, îi reproşa nurorii sale :
„- Lasă dragă bărbatul să se refacă ! Are timp dup’ aia să-i vină mintea la cap !”. A crezut pentru
moment, că dacă va apela la soacră, măcar aceasta va fi de partea ei şi măcar în ceasul al 12-lea va
căuta să-i deschidă ochii lui Romică ca să vadă pe ce cale greşită este. Dar s-a înşelat amarnic ! El
era şi pe mai departe „băiatul mamii” şi aşa avea să rămână : fără griji, fără probleme…
Trecuse mai bine de un an în care el nu-şi schimbase modul de viaţă. Oricât a căutat soţia sa să-l
înduplece ca să se angajeze, Romică îi dădea acelaşi răspuns, invariabil :
„- Lasă dragă ! Nu ajunge că aduci tu bani în casă ? De ce să mai muncesc şi eu ? Nu câştigi tu
destul pentru amândoi ?”
Alina lucra la o firmă mixtă româno-americană, unde salariile se plăteau în valută, câştigând
mulţumitor. Ar fi reuşit să întreţină 2 persoane, dar cu un soţ parazit, era prea mult. În rest, se
înţelegeau bine. Nu se certau din nimic altceva decât din cauza refuzului sau constant de a se
angaja. Aveau gusturi comune, el fiind un băiat cult, rafinat, romantic. Toate bune şi frumoase, însă
lenea îi eclipsa celelalte calităţi.
La 2 ani de la căsătorie, Alina a constatat surprinsă că a rămas însărcinată. Asta-i mai lipsea
acum ! Cu un astfel de soţ leneş, nu-şi dorea un copil. A realizat în sfârşit că Romică refuză să
muncească, atât la serviciu, cât şi acasă., preferând să fie un întreţinut. În momentul în care-şi
povestea teribila dramă, Alina avea de gând să păstreze copilul, dar fără a-i spune soţului despre
sarcina ei. Hotărâse să divorţeze şi să-şi crească singură viitorul copil, fără tată, care nu i-ar fi fost
un exemplu demn de urmat.
Trauma mariajului lor ar fi fost evitată dacă Alina ar fi deschis bine ochii înainte de căsătorie şi
dacă ar fi încercat să-şi cunoască mai bine viitorul soţ, eventual familia acestuia, pentru că adesea,
expresia românească „aşchia nu sare departe de trunchi”, se adevereşte.
Este interesant totuşi că un atare om a reuşit totuşi să termine o facultate. Asta demonstrează că
dacă un om are cu studii superioare, nu înseamnă neapărat că te poţi şi baza pe el. Nu studiile îl
determină pe un om să fie OM, în adevăratul sens al cuvântului, ci întreaga educaţie primită,
începând cu familia şi terminând cu societatea.
Când v-aţi făcut deja un prieten, vedeţi să nu fie cumva o persoană perfecţionistă.
Perfecţionistul este genul de om care vrea ca orice lucru să fie executat „ca la carte” ; să existe o
ordine desăvârşită, lucrurile să stea „la dungă”, impecabil şi ireproşabil. Pe un perfecţionist nu-l vei
mulţumi niciodată, deoarece el îţi va reproşa întotdeauna : „- Este bine, dar este loc şi de mai bine !”
Oricât te-ai strădui să-i fii pe plac, nu vei reuşi să faci totul să fie perfect ! Vei simţi permanent un
sentiment de frustrare şi te vei învinovăţi pentru fiecare „eşec” real sau imaginar, pe care el ţi-l
reproşează. Vei ajunge la concluzia că nu eşti bun de nimic şi vei dori mai degrabă să te sinucizi,
decât să faci umbră pământului degeaba.
 Perfecţionistul va deveni, mai devreme sau mai târziu, un depresiv, pentru că se va auto-
învinovăţi pentru toate greşelile pe care le-a făcut şi pe care fireşte că le va hiperboliza. Îi va chinui
pe cei din jurul său, pentru că le va pretinde aceleaşi standarde „înalte” la care aspiră şi el. Viaţa
alături de un asemenea om va fi un iad şi vei dori să nu te fi născut, decât să fii în compania sa.
Copilul crescut de părinţi perfecţionişti va fi veşnic frustrat şi nemulţumit, atât de sine, cât şi de
către cei din jur şi va căuta pretutindeni perfecţiunea, chiar dacă ea nu există decât în mintea lui. Îşi
va teroriza un viitor partener de viaţă pentru mărunţişuri, pe care el le consideră fireşti şi normale.
Este atât de pătruns de lumea în care trăieşte, încât nici nu realizează că ar fi deplasat şi că
„perfecţiunea” nu există decât în imaginaţia sa bolnavă.
Să vă ferească Dumnezeu de un soţ perfecţionist, deoarece vă va transforma viaţa într-un iad, din
care nu întrevezi nici o cale de scăpare.
Mioara este o fată crescută la ţară, cu principii sănătoase, care a ţinut neapărat să evadeze din
micul ei sătuc ; în consecinţă a plecat în capitală pentru „un nou început”. Ca orice fată de la ţară a
crezut că venind la oraş, va găsi „câini cu colaci în coadă” şi că va reuşi să ducă o viaţă lipsită de
griji, alături de bărbatul visurilor sale.
A urmat nişte cursuri de secretariat şi s-a angajat ca secretară la o firmă mare. Salariul îi convenea
şi se părea că norocul îi surâde. Doar un soţ îi mai lipsea, însă nici acesta nu s-a lăsat prea mult
aşteptat. Unul dintre colaboratorii firmei la care lucra, un bărbat arătos şi rafinat, Ovidiu, a început
să o curteze. Azi un buchet de flori, mâine un cadou discret, sau o atenţie, până când Mioara a
acceptat să iasă cu el la un restaurant.
A dus-o la un restaurant de lux, unde au servit cele mai fine mâncăruri. Îmbrăcămintea lui era
impecabilă, iar el arăta…trăznet ! Conducea şi o maşină „ultimul răcnet”, fiind patronul unei firme
profitabile. Nu fusese căsătorit niciodată, iar acest amănunt ar fi trebuit să-i dea de gândit Mioarei.
Un bărbat care arăta aşa de bine, fiind pe deasupra şi cult, rafinat şi bogat, ar fi fost efectiv vânat de
orice femeie. De ce totuşi nu se căsătorise niciodată ?
Misterul s-a adâncit, când a văzut în ce vilă locuieşte. Ovidiu i-a propus să locuiască împreună,
dar ea a refuzat, pentru că avea principii şi refuza să locuiască cu un bărbat înainte de căsătorie.
Şocul cel mai mare a fost când a aflat că Ovidiu are 47 de ani, deoarece nu părea să aibă mai mult
de 35 ; arăta foarte bine şi se menţinea permanent în formă. Cum de nu reuşise nici o femeie să
pună mâna pe el ? Din nefericire, misterul l-a elucidat de-abia după nuntă.
S-au căsătorit la scurt timp după ce s-au cunoscut. Au avut o nuntă impecabilă şi o lună de miere
petrecută într-o staţiune occidentală. Atmosfera din jurul lor părea desprinsă dintr-un basm.
„Cenuşăreasa” devenise prinţesă peste noapte, iar visul parcă nu se mai termina. Să devii dintr-o
dată proprietara unei vile superbe şi să trăieşti într-un lux exorbitant, reprezenta o situaţie de
invidiat pentru orice om.
Însă adevărul a ieşit destul de repede la iveală, curând după ce s-au întors din luna de miere. De-
abia atunci Mioara a observat că în casa lor fiecare lucru stătea „la dungă”. Parcă de ani de zile nu
mai locuise vreo fiinţă umană pe-acolo. Papucii stăteau la marginea patului într-un unghi de 90 0,
pijamaua trebuia pusă într-un anumit loc, iar pretutindeni domnea o ordine desăvârşită.
Când s-a apucat să facă o ciorbă soţului ei, s-a petrecut un fapt surprinzător : Ovidiu o privea din
prag, cu zâmbetul pe buze şi cu o dragoste întipărită pe chip, după care a venit la ea şi i-a spus :
„- Lasă-mă dragă, să-ţi arăt eu cum se taie morcovii ! Nu-i poţi pune în oală chiar oricum !…şi
cartofii : uite ce formă au ! Lasă-mă să-ţi arăt eu cum se face !”.
Îndată i-a luat cuţitul din mână şi a-nceput să taie morcovii în rondele perfecte şi de dimensiuni
egale. A făcut apoi la fel cu fiecare legumă. Toate arătau de parcă ar fi trebuit duse la o expoziţie de
artă şi nu să fie puse într-o banală ciorbă.
Mioara a rămas fără replică şi din acel moment a început să priceapă de ce Ovidiu, la banii lui, nu
avea nici femeie în casă. La veniturile lui n-ar fi fost o problemă dacă ar fi venit cineva, să-i facă
periodic menajul. Dar nici o bucătăreasă, sau menajeră de lux n-ar fi fost destul de bună pentru
exigenţele lui.
Din acea zi a debutat coşmarul. Să nu care cumva să îndrăznească să-i schimbe locul vreunui
obiect de prin casă ! Fiecare vază trebuia să stea într-un loc bine stabilit. Până şi periuţa de dinţi
avea „pătrăţelul” ei, de unde n-avea voie nimeni şi nimic s-o mute, nici măcar cu un milimetru.
Ovidiu avea următoarea motivaţie :
„- În felul acesta ştiu exact unde-mi pun lucrurile, iar la mine în casă nu se rătăceşte nimic,
niciodată !”. Logica era perfect valabilă, dar cine putea menţine această ordine desăvârşită, locuind
în acelaşi timp acolo ?
Odată, ea a îndrăznit să şteargă praful şi să mute nişte fotografii în altă parte. Când a venit Ovidiu
şi nu le-a mai văzut acolo unde le ştia, i-a reproşat imediat, pentru că Mioara nu avea voie să mute
nimic prin casă şi nici să schimbe poziţia vreunui obiect.
Cât credeţi că a reuşit să reziste lângă un astfel de soţ ? Maxim un an ! Dar în acel an nenorocit,
părul ei s-a albit şi tremura numai la gândul că i-ar fi putut încurca lucrurile prin casă.
Pe ea nici n-a mai lăsat-o să lucreze, motivând că are el destui bani pentru a o întreţine. Aici a fost
marea ei greşeală : dacă ar fi lucrat, ar mai fi schimbat şi ea o vorbă cu cineva şi o perioadă ar fi
ieşit din mediul de cazarmă al domiciliului conjugal, dar acum simţea că înnebuneşte.
Ovidiu o copleşea cu blănuri scumpe şi bijuterii, o plimba prin străinătate şi o înconjura cu
întreaga lui afecţiune, fiind un soţ deosebit de tandru şi de iubitor. N-a înşelat-o niciodată şi nici
măcar nu i-a dat motive să-l bănuiască de infidelitate. Pe dinafară părea soţul perfect. Chiar şi-
atunci când o punea la punct, o făcea cu zâmbetul pe buze , niciodată n-a ţipat la ea, dar i-a tocat
nervii mărunt şi sistematic.
Ea trăia continuu sub stresul de a nu-i fi mutat cumva papucii de lângă pat, sau să nu-i fi pus
pijamaua în altă parte. Nu-i mai suporta zâmbetul stupid de pe chip, când îi arăta ce are de făcut.
Priviţi din exterior păreau cuplul perfect, de invidiat, iar din punct de vedere material nu avea de
ce se plânge. Dar sufletul său a fost sfâşiat continuu.
Când l-a anunţat că s-a hotărât să divorţeze, el a fost cel şocat. I-a oferit totul, îi pusese lumea la
picioare şi nu reuşise s-o mulţumească ? Sărmanul om, se pare că nici măcar atunci nu realiza ce
făcuse. Nu putea fi acuzat că acţionase cu premeditare, deoarece din fire făcuse lucrurile acestea.
Mioara se consola totuşi cu ideea că măcar nu făcuse vreun copil, care s-o lege de acest om.
Astfel l-a putut părăsi, fără ca să mai privească în urmă. Nu avea nevoie de nimic din bogăţia lui, ci
spera numai să-şi regăsească liniştea interioară şi echilibrul sufletesc. Prefera să revină la sărăcia ei
şi să fie liniştită, decât mare cucoană, dar tremurând din fiecare fibră a fiinţei ei, stresată la maxim.
„- Bine, veţi spune, dar atunci este mai bună aşa zisa căsătorie de probă. Mai bine stau cu celălalt 1-
2 ani, să văd dacă merge, ce fel de om este şi apoi ne căsătorim, dacă este cazul !”
Sunt convinsă că Mioara n-ar fi trecut prin această dramă, dacă nu s-ar fi grăbit la căsătorie, după
câteva întâlniri cu acest om. De aceea este necesară perioada de cunoaştere (de curtenie) de care am
amintit la începutul capitolului, ca să am posibilitatea de a mă convinge de caracterul celuilalt şi de
a-l studia, în cele mai mici amănunte. Asta nu presupune să recurg la un veritabil spionaj (să-i
urmăresc, de pildă şi modul în care-şi duce lingura la gură !), ci vreau să spun că este nevoie să fac
o analiză obiectivă a însuşirilor, calităţilor şi defectelor celuilalt.
De exemplu, în cazul lui Ovidiu, primul mare semnal de alarmă trebuia să fie motivul pentru care
el nu se însurase până la vârsta respectivă, deşi era inteligent, atrăgător şi putred de bogat. Oare
afacerile-i ocupau chiar tot timpul, încât să nu mai aibă vreme şi de latura sentimentală ? Apoi, de
ce el nu avea nici măcar o menajeră în casă ? Era prea zgârcit ca să-şi angajeze pe cineva pentru a-i
face curăţenie ? Din astfel de întrebări simple, pas cu pas, ţinându-l sub lupă, ar fi descoperit
adevărul : viitorul soţ este un perfecţionist, chiar un maniac, cu care nimeni nu ar fi reuşit să
locuiască sub acelaşi acoperiş.
Analiza caracterului celuilalt trebuie făcută cu mare atenţie şi minuţios, ţinând cont că o căsnicie
după voia lui Dumnezeu trebuie să fie pe viaţă şi în acest caz nu am voie să eşuez, sau să aleg
greşit.
Cred că este potrivit să mă refer tot aici şi la problema internetului. Sunt destule persoane care
apelează la serviciile sale în căutarea şi găsirea viitorului soţ. Conectarea la internet reprezintă o
şansă extraordinară de a afla lucruri noi şi interesante din orice domeniu de activitate şi este un
mijloc deosebit de informare şi chiar de educaţie.
Totuşi încercarea de a-ţi găsi viitorul partener de viaţă pe internet, nu este cea mai bună opţiune.
„- De ce ?, veţi întreba. Oamenii sunt atât de ocupaţi, încât nu mai au timp să caute, însă au acum la
îndemână un mijloc foarte rapid şi eficient pentru asta !”.
Nu neg acest lucru ! Poţi lua legătura imediat cu orice persoană de pe planetă, prin intermediul
internetului şi chiar comunica ore-n şir, la un preţ modic, fără a mai apela la telefon sau la scrisori.
„- E un mijloc extraordinar de comunicare al gândurilor şi sentimentelor !”.
 Eu însă mă îndoiesc că lucrurile ar cam sta aşa ! Psihologii au constatat că prin cuvinte se
transmite un procent de 7% din mesaj, în vreme ce restul de 93% este constituit din mimică, gestică
(55%) şi din tonul vocii (38%). Deci cuvintele prin ele însele, aşa reci şi…electronice, nu au
capacitatea de a transmite complet gândurile cuiva, sentimentele şi întreaga lui stare sufletească,
dacă sunt „văduvite” de 93% din forţa de impact a lor. Aceasta se va realiza complet numai prin
comunicarea verbală, „în carne şi oase”.
În plus, pe internet am posibilitatea de a-mi lua o altă identitate : fetele se dau drept băieţi, (dar şi
reciproca este la fel de valabilă !) şi se pare că acest lucru se practică la scară mare. Se poate da o
altă vârstă, faţă de cea reală, prefăcându-mă mai tânăr(ă), sau mai bătrân(ă), în funcţie de interesul
pe care-l am. Am capacitatea de a-mi descrie într-un mod neadevărat înfăţişarea exterioară :
culoarea părului, a ochilor, a tenului etc. Chiar sunt capabil(ă) să trimit o fotografie care să
reprezinte o altă persoană, dar să susţin că ar fi a mea, sau să transmit una de acum 10-15 ani, când
arătam altfel, sau aşa cum mi-ar place să arăt acum !
Cu alte cuvinte, există suficiente metode de „camuflaj”, prin care să mă dat drept altcineva, sau să
arăt în orice fel mi-aş dori, şi-mi pot atribui orice vârstă. Ce, sau cine îmi garantează sinceritatea
declaraţiilor ? Nimeni şi nimic ! Nici măcar nu-mi subliniază calculatorul cu roşu, locurile în care
am fost nesincer(ă) şi intenţionat dau date eronate (ca atunci când tastez greşit un cuvânt oarecare).
Deci, am posibilitatea de a minţi în voie, fără ca nimeni să mă tragă la răspundere pentru gestul
meu.
Până şi gândurile pe care le exprim, le pot copia dintr-o carte celebră, sau să „recit” poezii scrise
de alţii, dându-mă autorul lor. Dintr-o dată îmi creez o imagine favorabilă, mă dau drept o persoană
citită, cultă, în vreme ce eu îi citez pe marii scriitori şi filozofi, cu dicţionarul şi cu operele acestora,
lângă masa de scris. Astfel am mari şanse să păcălesc pe oricine, dar şi să fiu la rându-mi păcălit
(riscul este reciproc !).
Un caz elocvent este cel povestit de un tânăr, care discuta frecvent pe „chat”, căutându-şi
perechea potrivită. Student la litere şi având deja 25 de ani, Paul suferea din cauza unui mare
handicap : timiditatea. Citise mult la viaţa lui, însă îi venea greu să-şi exprime sentimentele, mai
ales în prezenţa unei persoane de sex opus. A ales însă să-şi deschidă sufletul, apelând la internet.
Acolo a cunoscut-o pe Eva, o tânără de 20 de ani, studentă la Conservator. A fost „dragoste la
prima…lectură”(de pe internet), în sensul că s-au plăcut imediat ce-au început „conversaţia”. Aveau
gusturi şi pasiuni comune şi-n plus, Paul a descoperit în Eva o fiinţă extrem de cultă şi deosebit de
spirituală – exact genul de femeie lângă care ai fi dorit să-mbătrâneşti şi nu te-ai fi plictisit
niciodată. Poseda şi un dezvoltat simţ al umorului, fiind exact persoana la care visase Paul.
Au conversat vreme de 2 ani, câte-n lună şi-n stele. Deseori îi apuca dimineaţa în faţa
calculatorului şi niciodată nu li se părea că ar fi spus destul. El a cerut-o în cele din urmă în
căsătorie tot pe internet, iar ea a fost de-acord. Nu mai rămăsese decât un singur lucru de rezolvat :
să se vadă faţă-n faţă, pentru a se cunoaşte cu adevărat.
Paul locuia în Bucureşti, în vreme ce Eva stătea la Iaşi. Au convenit ca el s-o aştepte la gară,
având în mână o anumită revistă pentru a fi recunoscută. În ziua mult visată, Paul se găsea deja „tras
la ţol festiv” pe peronul Gării de Nord, în aşteptarea viitoarei mirese, purtând şi un buchet imens de
flori în mână. Şi-au dat întâlnire la intrarea în gară, pentru a evita aglomeraţia.
El se afla pe cealaltă parte a străzii, când a zărit-o cu revista în mână. „- Nu poate fi ea !” şi-a spus
cu groază Paul în gând. Era imensă, fiind cea mai grasă femeie pe care-o văzuse vreodată. Grăsimea
i se revărsa bogat pe şolduri, făcând-o pur şi simplu dezgustătoare. Paul se gândea în acele momente
: „- Cum să mă duc acum cu ea la mama acasă şi s-o prezint ca pe viitoarea mea soţie ?”. Voia să
dea înapoi, dar era prea târziu : ea l-a zărit şi se îndrepta zâmbitoare spre el.
„- Bună dragule ! Mă bucur în sfârşit că te cunosc !”, i-au răsunat cuvintele ei, în cel mai pur limbaj
moldovenesc, care-i zgâria timpanele. Lui i-au rămas cuvintele în gât şi i-a întins buimac şi mecanic
florile, pe care-acum ar fi preferat să le fi aruncat la coş. Meciul era deja jucat, aşa că s-a îndreptat
cu ea spre casa părinţilor săi.
Când a văzut-o maică-sa, mai-mai că n-a făcut infarct, dar a reuşit totuşi să salveze situaţia,
făcând-o pe gazda politicoasă. La cină, Eva a devorat tot ce se găsea pe masă golind şi platoul cu
prăjituri, spre „deliciul” gazdelor.
Seara s-au plimbat prin parc şi la schimbul de idei avut, Paul a recunoscut-o pe Eva, cea de care se
îndrăgostise. A încercat să treacă peste limbajul ei neaoş, moldovenesc, pentru a pătrunde mai
adânc în lumea ei. Într-adevăr, în faţa sa se găsea o fată cultă şi inteligentă, dar felul în care arăta, îi
contracara orice calitate. Dacă peste accentul moldovenesc a reuşit în cele din urmă să treacă, peste
cele 100 kg (în plus), nu a putut ! Atunci a întrebat-o :
„- De ce nu mi-ai spus niciodată cum arăţi cu adevărat ?”, la care răspunsul ei, a fost :
„- Pentru că ştiam că în acest caz, nu m-ai fi acceptat niciodată !”.
Un singur lucru pierduse din vedere Eva : faptul că Paul nu s-ar fi căsătorit virtual, pe internet,
deşi aşa o ceruse de nevastă, ci în realitate şi că în noaptea nunţii nu s-ar fi culcat cu o femeie de pe
„chat”, ci cu una reală.
Finalul, cred că-l bănuiţi şi singuri : s-au despărţit de comun acord. Paul a realizat că Eva, cea de
pe internet, de care s-a îndrăgostit cu adevărat nu există. Iubise o persoană imaginară, din mintea lui
şi-şi consumase 2 ani din viaţă, conversând cu un personaj, care nu corespundea nici pe departe cu
realitatea. Se amăgise singur o lungă perioadă, iar jurământul său a fost că nu va mai încerca
nicicând „să cunoască” o persoană virtuală, ci pe una „în carne şi oase”, pe care să o aprecieze într-
un mod real, aşa cum este, cu calităţile şi defectele sale.
Cred că ar fi multe de învăţat din această povestire, din nefericire reală. Nu neg că au existat
oameni care s-au întâlnit pe internet, iar ulterior, în viaţa reală, au reuşit să se potrivească de
minune. Dar au existat şi persoane care-au apărut, dându-şi alt sex. Băiatul a susţinut că e fată şi
invers ; s-au cunoscut, s-au iubit şi mare le-a fost mirarea când au descoperit că fiecare dintre ei
avea un alt sex. Bine că (e un fel de a spune !) au fost amândoi nesinceri simultan, pentru că altfel ar
fi fost surprinşi să constate că sunt de acelaşi sex !
Dar astfel de cazuri fericite sunt excepţii de la regulă şi nu trebuie să ne bazăm pe ele. De cele mai
multe ori însă, lipsa reală de comunicare şi de părtăşie, va conduce inevitabil către o relaţie secătuită
/ golită de adevăratele valori ale prieteniei, o comuniune reală cu cineva „face to face”, nefiind în
acest caz posibilă.
Nu de mult, cineva mi-a povestit de nişte adolescenţi din Germania, care comunicau tot pe
internet. Preferau liniştea şi siguranţa căminului, unei plimbări sau întâlniri în aer liber. Discutau pe
„chat” cu tineri de vârsta lor, legând noi şi noi prietenii. Luni de zile au conversat astfel şi la un
moment dat şi-au propus să se întâlnească într-un parc. Una dintre fetele cu pricina a fost însoţită şi
de mama ei, care a rămas apoi să supravegheze grupul de la distanţă. Nu mică i-a fost mirarea
femeii, când a văzut reacţia tinerilor, atunci când s-au întâlnit : s-au aşezat pe aceeaşi bancă, dar la
distanţă mare unii de alţii. Erau atât de stingheri, de ruşinoşi şi nu-şi găseau cuvintele, încât le venea
mai degrabă să se ascundă după vreo tufă, decât să aibă o comunicare reală cu cineva ! Evitau să se
privească în faţă, de parcă ar fi aterizat din junglă, sau tocmai atunci ar fi coborât din copac şi ar fi
luat pentru prima oară-n viaţă legătura cu o fiinţă care să le semene.
Din nefericire aceasta se întâmplă când eviţi contactul cu lumea reală, utilizând nişte maşini –
calculatoarele - ca să-ţi exprime sentimentele şi emoţiile. De aceea este bine să evitaţi să vă
cunoaşteţi viitorul partener de viaţă, prin această metodă. Vă va răpi posibilitatea de a fi voi înşivă,
de a comunica deschis şi liber ceea ce credeţi şi ce simţiţi.
Prin ceea ce am afirmat anterior, nu vreau să neg rolul fantastic al internetului, de a transmite
mesaje, sau de a obţine informaţie. Acest lucru este foarte util pentru cei care se găsesc la distanţe
mari şi astfel pot comunica mult mai uşor şi mai ieftin pe această cale, decât prin telefoane sau
scrisori. Eu m-am referit strict la modalitatea de a căuta viitorul partener de viaţă pe internet şi de a
dezvolta o astfel de „relaţie” cu acesta.
Nu evitaţi contactul „faţă către faţă”. Acesta este cel mai eficient mijloc de cunoaştere reală a unei
alte persoane. În felul acesta nu te poţi ascunde : „măştile” cad şi îl descoperi pe omul de lângă tine
aşa cum este el în realitate.
Mai ales în perioada de curtenie trebuie să învăţăm să comunicăm, să ne dezvoltăm limbajul,
acesta fiind un exerciţiu extrem de util în vederea unei eventuale căsătorii. Dacă nu veţi pune atunci
bazele comunicării şi ale prieteniei, mai târziu veţi avea din ce în ce mai puţin timp pentru aceasta.
Pe măsură ce apar grijile (serviciu, copii etc.), va fi mai greu să găsiţi timpul necesar pentru
comunicare (dar nu imposibil !).
Cunoaşterea reală a partenerului, realizată cu spirit de discernământ în perioada de curtenie, îmi
va fi de un real folos în anii care vor urma. Voi ştii exact cu cine mă căsătoresc şi de ce o fac. Nu va
fi o alegere arbitrară, întâmplătoare, ci una matură, finalizată în urma multor luni de chibzuinţă şi de
cântărire a valorii morale a partenerului.
Nu ar fi greşit dacă înainte de nuntă cei doi ar fi puşi să facă câte-o listă (dar cu spirit de
răspundere şi maturitate !), care să cuprindă calităţile şi defectele viitorului soţ. Dacă vor predomina
defectele, iar acestea sunt majore, e de preferat să rup o eventuală logodnă, decât mai apoi o
căsnicie. E bine să fie întocmită şi o listă care să cuprindă şi motivele care îi îndeamnă pe cei doi să
dorească căsătoria. Fără minim 6-8 motive temeinice, nu este recomandabil să mă căsătoresc cu
acea persoană !
Este absolut necesar să pot justifica “de ce m-am îndrăgostit ?” şi “de ce vreau să mă
căsătoresc ?” ; dar nu vor fi acceptate motive puerile de genul : “îmi place”, “e frumoasă”, “face
gogoşi bune”, “are carnet de conducere”, “are muşchi”, “mă simt bine cu el / ea” etc. Dacă
răspunsul este : “Nu ştiu ! O iubesc şi gata !”, înseamnă cu nu sunt pregătit(ă) de mariaj.
E o dragoste oarbă, care nu vede nici calităţile şi cu atât mai puţin defectele partenerului. Bine-
nţeles, nimeni nu este perfect. Fiecare dintre noi avem şi calităţi, dar şi defecte. Important este ca
dragostea mea să fie “cu picioarele pe pământ”, o dragoste consistentă, raţională. Numai o astfel de
iubire vine de la Dumnezeu şi va fi capabilă să conducă la o căsnicie sănătoasă şi durabilă.
Trebuie să accept un om aşa cum este el acum, cu calităţile şi defectele sale şi nu cum ar
deveni (probabil !) în viitor sub influenţa lui Dumnezeu, sau cum mi l-aş imagina eu ! Persoanele
care orbite de “dragoste” au acceptat defectele unui om zicând “lasă că îl va schimba pe el
Dumnezeu şi o să devină exact aşa cum îmi doresc !”, au suferit mari dezamăgiri. Domnul nu
schimbă cu forţa, iar dacă persoana respectivă nu doreşte asta, nici partenerul de viaţă şi nici
divinitatea nu vor avea ce să-i facă. Un scriitor inspirat afirma odată că “este mai bine să rupi o
logodnă, decât să desfaci apoi o căsătorie”.
Dacă am deschide bine ochii înainte de căsătorie, motivul acesta frecvent invocat pentru divorţ –
“nepotrivirea de caracter” – nu ar mai apare. Deseori femeile sunt întrebate la tribunal : “nu ai văzut
că bea şi că îţi mai trăgea şi câte-o palmă uneori ; de ce l-ai luat ?” Răspunsul este aproape
irevocabil şi invariabil acelaşi de fiecare dată : “pentru că-l iubeam !”(?!?)
Dragostea nu scuză faptul că eu nu am deschis bine ochii înainte de căsătorie ! Aceasta era tocmai
“dragostea oarbă”, care nu vedea decât calităţile celuilalt, chiar şi-atunci când ele nu prea existau.
Mi se pare că “e rupt din soare”, când de fapt nu e nimic de capul lui. Deformarea realităţii, văzută
prin ochelarii “dragostei”, mă face să fiu subiectiv(ă) şi să aleg greşit.
Nu în ultimul rând, aş remarca un aspect mult mai puţin întâlnit în vremurile noastre, dar care a
făcut destule victime. Este vorba de obiceiul peţitului.
Trăim într-o societate modernă în care oamenii se însoară cu cine doresc. Totuşi, sunt situaţii în
care tinerii, când au depăşit o anumită vârstă (25, şi mai ales 30 de ani), părinţii, rudele, prietenii
etc. intră în alertă. Încep să-i facă cunoştinţă cu diverse persoane de sex opus, ca nu cumva fata
mamei să rămână “fată bătrână” (lucru valabil şi-n cazul băieţilor). Fără ca cei doi să se cunoască
prea bine, lucrurile sunt aranjate pe la spate, iar tinerilor nu le mai rămâne decât să spună “da” în
faţa altarului.
Nu contează că nu au petrecut destul timp ca să se cunoască şi nici faptul că adesea nu au nici
gusturi şi aptitudini comune, toată lumea vrea să-i vadă odată însuraţi şi “la casa lor”. Este adevărat
că în secolele trecute părinţii “aranjau” destul de des căsătoriile copiilor lor, fără ca aceştia să aibă
vreun cuvânt de spus. Deşi astăzi practica aceasta nu este curentă, totuşi ea revine în actualitate.
Dacă părinţii nu intervin, se găsesc imediat “binevoitorii” : rude, prieteni, pastorul, prezbiterul,
preotul, care îndată-şi iau rolul în serios şi se apucă conştiincios de treabă, de parcă aceasta i-ar
privi pe ei.
Dacă tinerii sunt mai timizi, iar băiatul nu îndrăzneşte s-o ceară pe fată de nevastă, nu este nici o
problemă : are cine să facă acest lucru în locul lui. Şi astfel, tânărul se lasă dus de val şi se trezeşte
însurat, fără să conteze dacă-i place sau nu fata, el fiind prea timid pentru a o cerere în căsătorie.
Cunosc personal un astfel de caz nefericit. Viorel era un băiat timid ce locuia într-o zonă de
munte, la ţară. Trecuse de 30 de ani şi intrase în panică, că nu a reuşit să se însoare până la această
vârstă. El provine dintr-un cult protestant, iar în localitatea natală există o comunitate mică, cu
puţini tineri.
Hotărât să facă odată pasul căsătoriei, el a discutat cu prezbiterul comunităţii, afirmând că dacă nu
va reuşi să se însoare cu o fată din acelaşi cult, îşi va găsi una din afara bisericii. Prezbiterul, om
milos, cu dorinţa lăudabilă de a-şi ajuta semenii, nu s-a limitat numai la a-i da un sfat, ci a şi trecut
la acţiune. A dat sfoară-n ţară, a căutat şi-n alte judeţe şi a reuşit ca-n cele din urmă să-i găsească o
fată, pe Monica, care la rându-i era disperată că nu se mai mărita. Ea provenea dintr-un alt judeţ şi
fusese crescută la oraş.
 Cei doi s-au întâlnit de vreo câteva ori şi deoarece băiatul era în continuare extrem de timid, a
cerut-o prezbiterul de nevastă pentru el. Fata a dat şi ea din cap decepţionată, dar neîndrăznind să
spună : “mă aşteptam să mă ceară Viorel de nevastă !”, de teamă să nu strice aranjamentul.
Nunta a avut loc la scurt timp, fără ca cei doi să se cunoască prea bine, sub privirile încântate ale
prezbiterului, care considera că a făcut o faptă bună. Băiatul era şomer, dar nici fata nu avea un loc
de muncă, deşi învăţase meseria de croitoreasă. Neavând unde să locuiască, Monica s-a mutat
împreună cu soţul ei în casa soacrei, la ţară. Neobişnuită cu viaţa aspră de la sat, cu creşterea
animalelor şi cultivarea pământului, fata a fost repede dezamăgită de noua ei viaţă. La aceasta se
adăuga şi faptul că locuia alături de soacra ei, pe care nimeni şi nimic n-o mulţumea, “scoţându-i
ochii” din orice fleac. Monica îşi dorea să fi rămas “doamnă” la oraş şi nu “slugă” la ţară.
Viorel lucra pe brânci prin sat pentru a face bani, ca să-şi construiască o casă. Îşi imagina că-n
felul acesta, dacă ar locui separat, va fi pace în familia lui. Casa a început să se ridice timid, dar
pretindea multă muncă din partea lor, pentru că lucrau cu propriile mâini. E greu să-ţi construieşti o
casă, cu atât mai mult cu cât ai locuit la oraş şi nu ştii ce înseamnă să lipeşti lutul, să-ţi strici
manichiura şi să te transformi într-un zidar peste noapte. La aceasta s-a adăugat şi faptul că Monica
a rămas însărcinată şi din acest motiv îi venea tot mai greu să lucreze.
Pentru că viaţa de familie se dovedea radical diferită de cea pe care şi-o imaginase, Monica simţea
cum i se umple încet, dar sigur paharul răbdării. Atunci i-a venit o idee, mai mult sau mai puţin
conştientă : a început să se plângă că o “ţine” şi că o doare, ba în dreapta, ba în stânga, ba capul etc.
Ştiu că venea deseori la mine la cabinet şi mă exaspera cu pretenţiile ei, dorind reţete şi
medicamente din ce în ce mai sofisticate. Şi astfel, “bolnavul închipuit” a devenit treptat un bolnav
autentic. Când eşti din ce în ce mai convins că eşti bolnav, în cele din urmă devii cu adevărat.
“Boala” imaginară psihică va duce cu timpul la o suferinţă organică.
În felul acesta a reuşit să-şi impresioneze soţul, care o credea şi o punea mai puţin la muncă. A
născut şi o fetiţă, iar viaţa ei s-a complicat şi mai tare. Împărţindu-se acum şi cu îndatoririle
materne, Monicăi îi venea peste puteri să facă faţă situaţiei.
După câţiva ani de trudă neîntreruptă, au reuşit să se mute în casa cea nouă, soacra i-a murit, dar
problemele nu s-au diminuat. Viaţa la ţară pretindea din partea ei o anumită deprindere pe care n-o
avea.
Şi uite-aşa, Monica trecea de la o boală la alta, în vreme ce internările ei au devenit foarte dese,
spre disperarea soţului, care rar îşi vedea nevasta şi pe-acasă. Trebuia să-şi crească acum şi fetiţa,
care ducea o acută lipsă de mamă.
În Spitalele prin care-a mers, Monica i-a exasperat pe medici datorită pretenţiilor ei şi cu dorinţa
de a-şi repeta cât de des cu putinţă analizele, doar-doar s-o descoperi vreo boală autentică şi pentru
ea. Viorel este distrus de comportamentul nevestei, dar soţie a vrut, soţie a căpătat !
Mă întreb dacă prezbiterul care le-a făcut cunoştinţă este fericit, contemplându-şi opera, o căsnicie
ratată, care există mai mult pe hârtie. Cei doi nu divorţează deoarece sunt creştini şi nu se pot
despărţi din orice motiv. Îmi pun însă problema, cu durere, cât vor mai rezista totuşi împreună ? Ei
provin din medii atât de diferite, cu concepţii de viaţă deosebite, iar Monica nici după atâţia ani nu a
reuşit să se adapteze. Concepţia şi aşteptările ei despre viaţa de cuplu erau altele, iar acum
dezamăgită, caută refugiul şi evadarea în medicamente şi spitalizări, departe de viaţa aspră şi dură
pe care o ducea alături de soţul ei.
Prezbiterul nostru însă nu s-a limitat numai la “cuplarea” celor doi tineri de care am amintit, ci a
mai făcut şi o altă încercare, la scurt timp după evenimentele relatate mai sus.
Elvira, o altă femeie tânără, membră de curând a aceluiaşi cult protestant, tocmai trecuse printr-o
dramă. “Îndrăznise” să-şi părăsească “credinţa strămoşească” împreună cu părinţii ei şi să-şi aleagă
o nouă religie, conformă Bibliei. Soţul ei s-a înfuriat şi i-a interzis să mai frecventeze acea biserică.
Pentru că ea nu s-a conformat, i-a tăiat toţi pantofii, ca să nu mai aibă cu ce se încălţa. Atitudinea lui
însă, nici pe departe n-a constrâns-o, ci a îndârjit-o şi mai tare să-şi urmeze propriile convingeri
religioase. Soţul ei se îmbăta, o bătea şi-i transformase viaţa într-un coşmar. Văzând că nu reuşeşte
s-o convingă, în cele din urmă a părăsit-o, luând cu el o bună parte din lucrurile din casă.
Divorţul lor s-a pronunţat destul de repede, iar Elvira şi-a recăpătat libertatea. Rănile ei sufleteşti
nici n-au apucat să i se vindece, când prezbiterul nostru, plin de iniţiativă şi pus pe fapte mari, s-a
gândit “s-o ajute” să uite cât mai repede de necaz. Şi uite-aşa i-a făcut cunoştinţă cu un băiat dintr-o
altă localitate.
 Tinerii s-au văzut de câteva ori, s-au plăcut şi au hotărât să se căsătorească imediat, deşi de la
divorţul Elvirei nu trecuse nici măcar un an. Fericită că de-această dată şi-a găsit perechea potrivită,
ea s-a mutat din casa părintească la socrii. Fiind singura fată la părinţi, fusese menajată în ceea ce
priveşte munca fizică şi era puţin obişnuită cu munca dură a câmpului.
La socrii, munca începea la răsăritul soarelui şi se termina după apus, ceea ce a exasperat-o în
timp pe Elvira. Nici pe departe nu era viaţa senină la care visase, deşi soţul şi socrii ei împărtăşeau
aceeaşi credinţă ca şi ea. Îi venea să-şi ia lumea-n cap de-atâta muncă, dar era deja prea târziu,
deoarece legământul căsătoriei fusese încheiat şi nu mai putea da înapoi. Treptat şi-a dat seama că
nu fusese pregătită să intre într-o nouă relaţie de căsătorie, dar zarurile fuseseră aruncate. A regretat
pasul făcut, dar prea târziu.
Nemaiputând suporta viaţa grea de la socrii, ea a plecat în străinătate, şi-a cerut chiar şi retragerea
din biserica locală şi a înaintat divorţul.
Departe de ţară şi-a găsit un alt bărbat, cu care trăieşte în concubinaj, călcându-şi în picioare
conştiinţa şi orice normă morală. La nici 30 de ani, are deja 2 divorţuri la activ. Măcar pe-al doilea
l-ar fi putut evita, dacă nu ar fi acceptat să se căsătorească cu o persoană „găsită de alţii”, ci cu o
persoană pe care-ar fi cunoscut-o singură, ca răspuns la rugăciune.
Dacă-i vom lăsa pe alţii să hotărască în dreptul sau în locul nostru şi le vom permite să ne dirijeze
viaţa aşa cum ei îşi imaginează că ar fi bine, ne vom întâlni cu situaţii asemănătoare celor de mai
sus. Nimeni nu trebuie să ne influenţeze viitorul. Este necesar să alegem singuri, cu ajutorul lui
Dumnezeu, în deplină cunoştinţă de cauză, “cu capul pe umeri”. Aceasta reprezintă o hotărâre mult
prea importantă şi nu trebuie să riscăm un eşec. Părinţii, prietenii, rudele, preotul, pastorul etc. ne
pot sprijini la nevoie cu un sfat, dar noi vom fi cei mai în măsură să luăm decizia finală, după ce-am
verificat dacă viitorul partener de viaţă îndeplineşte toate criteriile. Noi vom trăi o viaţă de cel ales
şi nu cei care ne împing de la spate. Chiar dacă ei au intenţii bune, rezultatul poate fi dezastruos.
O maximă celebră afirmă că “drumul spre iad este pavat cu intenţii bune”. Deşi sună cam dur, dar
aceasta este realitatea. În calitate de prieteni, ne putem ajuta cunoştinţele ca să se orienteze spre o
anumită persoană, dar nu este cazul să forţăm niciodată nota, ci să-i lăsăm pe ei să decidă, pentru că
în fond este vorba de viaţa lor.
Dumnezeu nu-l va respinge pe nimeni care va veni sincer la El, pentru a-I cere sprijinul. Isus ne
atrage spre Sine, îndemnându-ne : “Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da
odihnă”(Matei 11,28). Creatorul nostru ascultă rugăciunile sincere şi doreşte să se implice în toate
problemele vieţii noastre, fireşte, dacă îi permitem să o facă ; cu atât mai mult, atunci când este
vorba de căsătorie. Astfel Dumnezeu va deschide “ochii minţii” noastre pentru a face cea mai bună
alegere, pe care să n-o regretăm vreodată.