UNIVERSITATEA PETROL - GAZE PLOIEŞTI

DEPARTAMENTUL PENTRU PREGĂTIREA PERSONALULUI DIDACTIC

DE MAGISTER II

Psihopedagogia familiei

CURSANT:
DOGARU BEATRICE OANA
Grădiniţa Nr. 40 Ploieşti

1
 Familia mea

Eu provin dintr-o familie nucleară, de tip despotic. În cadrul ei stabilitatea relaţiilor se

menţinea prin exteriorizarea emoţiilor negative, prevalând stilul comunicării distante, de
prescripţie. „Conducea” tata, cerând de la toţi ceilalţi supunere indiscutabilă. Au apărut astfel
conflicte de disperare, care au trecut în plan interior, latent şi care, uneori au fost urmate de
reacţii frustrante sau de izolare din partea mea şi a mamei. Scopurile familiei au fost stabilite doar
conform exigenţelor şi prescripţiilor „conducătorului”. Familie cu un singur copil, doar eu,
împlineşte nevoia de paternitate a părinţilor mei dar eu nu m-am simţit în atenţia ambilor părinţi,
fiind uşor atrasă în coaliţie cu mama împotriva tatălui.
A fost şi este o familie mai închisă, având puţine relatii cu mediul, funcţionând după
regulile şi principiile proprii, mai mult datorită tatălui. Un tată tiranic, despotic, impunându-se
prin rigiditatea regulilor, gândindu-se că în acest fel mă poate proteja mai mult, nu a reuşit însă
decât să-mi alimenteze orgoliul de a stăpâni şi de a sădi în inimă puternice sentimente de ură şi
dorinţa de răzbunare, mai ales ca adolescentă. Astfel la vârsta de 18 ani m-am căsătorit,
bineînţeles fără voia lui. Adevarate ,,amazoane”, cum numeşte acest tip de adolescente Linda
Shierse-Leonard, în cartea sa ”Fiica tatălui său”, se vor lupta cu stoicism cu toţi bărbaţii din viaţă.
De altfel, nici rolurile familiale cum ar fi rolul conjugal (cunoaşterea de sine şi a
partenerului, satisfacerea reciprocă a nevoilor afectiv – sexuale, a intereselor şi aspiraţiilor
referitoare la viaţa de cuplu, susţinere reciprocă în urmărirea sarcinilor şi funcţiilor familiei,
modelarea intimităţii şi a vietii de cuplu pentru copii) nici rolul parental (creşterea şi educarea
copiilor, formarea identităţii sexuale a copilului, stimularea evoluţiei şi dezvoltării personalităţii
copilului) nici rolul fratern (învăţarea traiului alături de egali prin afecţiune, rivalitate,
solidaritate, competiţie, conflict, negociere, susţinerea afectivă şi comportamentală în diferite
situaţii) nu au fost îndeplinite pe deplin cu dorinţă şi dragoste de către tatăl meu.
Din contră a minimalizat rolului familial şi rolul conjugal prin îndreptarea spre relaţii
extraconjugale, activităţi profesionale. Am avut de foarte multe ori senzaţia că tatăl meu şi-ar fi
dorit să fiu băiat, băiat prin care el să îşi îndeplinească probabil propriile dorinţe.
Astfel, după cum am spus la 18 ani am plecat de-acasă căsătorindu-mă, iar la 18 ani şi
jumătate având o fetiţă superbă.

2
 Această familie creată acum a fost o familia tip „teatru”. Astfel de familii îşi păstrează
stabilitatea prin intermediul modului de viaţă teatralizat. Parcă jucam anumite roluri sau
„montam” un „spectacol” în ansamblu, ceea ce ne permitea „înscenarea” bunăstării relaţiilor
familiale. În realitate însă ne îndeplineam obligaţiunile formal, relaţiile interpersonale oscilând de
la cordiale la indiferenţă, de la dorinţa de a domina la cea de indiferenţă, în special a soţului. El
provenea dintr-o familie monoparentală, în care tatăl său decedase. Formam o familie nucleară
care locuia cu mama soţului. Relaţiile dintre noi se caracterizau prin conservatorism al regulilor şi
tradiţiilor familiale. Cu alte cuvinte, de cele mai multe ori mama soţului tindea să impună regulile
de organizare şi funcţionare în special mie şi copilului meu, soţul nefiind prea des pe-acasă din
cauza serviciului şi a ocupaţiilor extrafamiliale. Aceste lucruri au determinat scăderea intimităţii
şi a satisfacţiei maritale.
Uşor, observarea comportamentelor obişnuite şi automate pe care fiecare dintre noi le
realiza m-a ajutat să culeg informaţii reprezentative despre celălalt ajungând să nu minimalizez
aceste comportamente, crezând că ,,într-o zi se va schimba”, cum se întâmplă în cele mai multe
cazuri. Iubirea imatură, faptul că eu credeam că ,, ma apăra” de tatăl despotic (soţul meu fiind cu
11 ani mai mare) aştepările mele ca partenerul să-mi satisfacă mult din nevoile personale m-au
influenţat să fac acest pas.
În continuare, naşterea copilului nu a schimbat mare lucru, sistemul marital nici măcar
reorganizându-se pentru a se adapta cerinţelor de parentalitate. Încet am constatat că de fapt,
afectiv, ,,divorţasem” deja.
S-a produs şi divortul legal, după 5 ani de căsnicie, antrenând unele efecte psihologice
negative asupra membrilor familie. Cu toate acestea divorţul nu a condus la o înstrăinare
permanentă datorită copilului, faţă de care am vrut să avem un comportament matur şi
responsabil (responsabilitate pe care soţul nu o avusese în timpul căsătoriei) fiind necesar pentru
buna dezvoltare a copilului ca amândoi să fim implicaţi în procesul educativ, dezvoltarea afectivă
şi intelectuală a copilului fiind prioritatea amiciţiei noastre.
Acum, după aproape 4 ani am hotărât să coabitez cu acea persoană pe care o consider eu
potrivită, acum dând dovadă de o iubire matură. Dragostea matura este mai puţin intensă (nu îţi
”dă fluturi în stomac”), dar este mult mai profundă: implică încredere, respect şi acceptarea
partenerului aşa cum este el (fără tendinţa de a-l schimba, a-l controla sau manipula), presupune a
te bizui pe partener, în orice situaţie, indiferent dacă este sau nu de acord cu tine, dacă îi place sau

3
nu. Ştii că este acolo şi te va ajuta în ceea ce faci. Bineînţeles, cred că la o astfel de dragoste
ajung persoanele care se iubesc şi pe sine, persoane cu un eu bine diferenţiat, care pot să fie
autonome şi totuşi să fie implicate emoţional în relaţie. Această persoană cu care coabitez provine
dintr-o familie cu doi copii în care fraţii au învăţat să se accepte, să colaboreze, să negocieze, ”să
se aibe unul pe altul”.
Foarte important este faptul că şi copilul meu acceptă această persoană în viaţa noastră şi
nu se simte respinsă, înţelegând ce relaţie este acum între ,,mami“ şi ,,tati”, şi persoana care
locuieşte cu noi.