Cum răspund copiii și adolescenții la divorțul

părinților?
Cum răspund copiii și adolescenții la divorțul părinților?

Deși ne putem gândi la prima vedere că efectele divorțului sunt universale, indiferent de vârsta
copilului, s-a dovedit a fi o diferență între ceea ce experimentează copiii de până la 8-9 ani în
contrast cu adolescenții.

Divorțul ca și fenomen introduce o schimbare majoră în viața unui copil, indiferent de vârsta pe
care acesta sau aceasta o are. A fi martor la dispariția iubirii dintre părinți, la ruperea
angajamentului căsătoriei, adaptarea drumurilor înainte și înapoi între casele diferite ale celor doi
și absența zilnică a unuia dintre părinți în timp ce locuiește cu celălalt, toți sunt factori care
contribuie la crearea unor circumstanțe dificile de a trăi. În istoria de viață a unei fete sau a unui
băiat, divorțul părinților va deveni un eveniment de referință. Viața de după divorț va fi
schimbată față de viața de dinainte de divorț.

Există răspunsuri diverse la această serie de evenimente dureroase pentru copiii de până la 9 ani
și pentru cei care au intrat în perioada adolescenței. În general, divorțul tinde să intensifice
dependența copilului de familie și să accelereze independența adolescentului de aceasta. De cele
mai multe ori, divorțul are un răspuns regresiv în copil și unul agresiv în adolescent. De ce se
întâmpla asta?

Copilul trăiește într-o lume dependentă, fiind conectat la părinții lui care sunt adulții
semnificativi din viața lui, pe care se bazează pentru a-i oferi grijă, protecție, siguranță, fiind
totodată principala lui sursă de contact social.

Adolescentul trăiește într-o lume independentă, mai separată și detașată de părinți, mai pregătit și
în măsură să aibă singur grijă de el, având prietenii ca principală sursă de companie, dorindu-și
să experimenteze viața și contactul social în afara familiei.

Pentru copilul până în 9 ani, divorțul zdruncină încrederea pe care o are în dependența lui față de
părinți (pe care se poate baza) pentru că acum aceștia se comportă într-un mod extrem de
nesigur. Ei separă familia în două părți, fiecare având o altă locuință, copilul fiind nevoit să
învețe și să se adapteze la a tranzita distanța dintre cele două. Pentru o bună bucată de timp se
creează lipsa de familiaritate, instabilitate, insecuritate. Copilul nu mai poate acum să fie cu un
părinte fără să fie departe de celălalt.

A-l convinge pe copil de permanența divorțului poate fi dificil deoarece el își dorește intens cu
toată puterea fanteziei lui ca printr-un miracol, mami și tati să locuiască împreună din nou. El se
bazează pe dorințele sale pentru a putea alina durerea pierderii, menținându-și speranța în
reunirea familiei mult mai mult decât adolescentul. De aceea, părinții care pun mare preț pe
petrecerea împreună a diferitelor sărbători pentru a recrea apropierea familială, nu fac altceva
decât să alimenteze fantezia celui mic și să amâne adaptarea lui la situație.
Pe termen scurt, copilul poate răspunde printr-un comportament anxios. Atât de multe sunt
diferite, noi, impredictibile, și necunoscute încât viața devine plină de întrebări înfricoșătoare:
„Ce se va întâmpla acum?”, „Cine va avea grijă de mine?”, „Dacă dragostea dintre părinții mei a
pierit, se va duce și dragostea lor pentru mine?”, „Dacă unul dintre părinți s-a mutat, o să-l pierd
și pe celălalt?”. Copilul poate experimenta anxietate de separare, plâns noaptea la culcare, refuz
în a se mai spăla/în a avea grijă de el, poate uda patul, poate avea crize de furie, se poate plânge
mai mult, sau agăța de adult, toate astea fiind comportamente regresive care îl aduc pe părinte
aproape și îl forțează să aibă grijă de copil.

Copilul are nevoie să se simtă mult mai conectat într-o situație de familie în care există o ruptură
de acest gen. Regresarea la o perioadă cu un nivel crescut de dependență este parte din efortul de
a atrage atenția părintelui, a-i aduce aproape pe mama și pe tata (părintele care a rămas este acum
mai ocupat și mai preocupat, iar părintele absent este mai puțin disponibil din motive de
proximitate).
Adolescentul pe de altă parte are tendința de a reacționa agresiv, devenind furios, rebel, puțin
dispus la a respecta disciplina din familie. Unde copilul încearcă să-i aducă înapoi pe părinți,
adolescentul ripostează față de ei. Unde copilul suferă, adolescentul găsește un motiv de
nemulțumire: „Dacă nu pot avea încredere în ei să stea împreună și să aibă grijă de familie, este
cazul să mă bazez mai mult pe propriile puteri”, „Dacă ei pot să divorțeze și să se pună pe ei pe
primul loc, atunci pot și eu să mă pun pe mine pe primul loc”, „Dacă lor nu le pasă că mă rănesc,
atunci nici mie nu-mi pasă că îi rănesc”.

Adolescentul se poate comporta agresiv pentru a recăpăta controlul asupra propriei vieți, fiind și
mai distant și sfidător ca înainte, mai determinat să-și trăiască viața cum vrea, mai dedicat
propriilor interese. Se simte independent și autonom într-o situație familială caracterizată de lipsa
de conexiune. Acum se simte mai îndreptățit și impulsionat să acționeze pe cont propriu.

Pentru părinții cu adolescenți, prioritatea este de a încuraja și valorifica devotamentul lui față de
propriile interese prin oferirea unor responsabilități crescute cu cât separarea și independența
intervin în familie.

Pentru părinții cu copii mai mici, prioritatea este de a stabili un sentiment de ordine familială și
predictibilitate. Asta înseamnă să se observe cei trei R (Rutine-Ritualuri-Reasigurare) necesari
pentru restabilirea încrederii copilului în siguranța, familiaritatea și dependența cu care era
obișnuit. Astfel, părinții vor stabili rutine în ceea ce privește vizitele pentru ca cel mic să știe la
ce să se aștepte. Apoi, vor permite copilului să creeze ritualuri pentru a simți că are mai mult
control asupra vieții lui. Ei vor continua să ofere reasigurări cum că sunt la fel de conectați la
copil ca întotdeauna, că îl iubesc la fel de mult și că se străduiesc să facă să funcționeze acest nou
aranjament familial.