Nume: Mazar Luciana-Ioana

DPPD: Psihopedagogie specială școlară

Adolescenții care cresc cu un singur părinte

Copilul crescut de un singur părinte şi relaţia între educaţie, stima de sine şi

comportament

Există numeroase familii în care, din diferite motive (divorţ, deces etc.), copiii sunt
crescuţi de un singur părinte. Dacă nu li se explică, pr înţelescul lor, care este situaţia reală,
ajunşi la adolescenţă, aceştia pot manifesta resentimente faţă de părintele absent sau faţă de
simbolurile şi rolurile pe care acesta ar fi trebuit să le aibă. Uneori însă, resentimentele se pt
manifesta chiar şi faţă de părintele prezent, prin culpabilizareasa pentru pierderea celuilalt.
Alte posibile reacţii ar putea consta în insubordonare faţă de autoritate, asumarea unor
responsabilitpşi în familie neconforme cu vârsta şi statutul copilului (de exemplu, “cap”al
familiei, partener al părintelui rămas etc).
Majoritatea oamenilor atunci când aud sau folosesc cuvântul “familie” au ca și
imagine: tatăl, mama și copilul, însă în ziua de azi este tot mai des întâlnit un alt tip de
familie, și anume familia monoparentală. După cum se poate deduce din numele ei, aceasta
are la bază doar un singur părinte, mama sau tatăl, cele mai des întâlnite fiind familile
monoparentale care au ca și părinte doar mama.
Se spune că cea mai grea meserie din lume este cea de părinte și cred că fiecare dintre
noi este de acord cu asta, căci a crește un copil nu este un lucru de luat în glumă, însă atunci
când trebuie să joci dublu rol, adică să fii și mamă și tata pentru copilul tău, responsabilitatea
și grija creșterii unui copil este de două ori mai grea.
Dacă atunci când ambii părinți își cresc împreună copilul, rolurile și atribuțiile
fiecăruia sunt bine stabilite și distribuite, în familia monoparentală toate sarcinile, atribuţile și
responsabilitățile cad doar pe umerii unuia dintre ei. Familile monoparentale nu sunt doar
rezultatul divorțului soților, ci și al abandonului familial, al decesului unuia dintre soți sau al
nașterii unui copil nelegitim.
Atunci când cei doi soți decid că nu mai e cale de a trăi sub același acoperiș este
recomandat ca aceștia să se despartă într-un mod cât mai civilizat, fără a arunca vorbe grele în
dreapta și în stânga lor, fără a vorbi în față copilului de rău pe celălalt și fără a face din
obținerea custodiei copilului o luptă de orgolii.
 Oricât de “civilizată” ar fi separarea lor, copilul va fi cel care va suferi cel mai mult în
urmă acestei decizii, și din acest motiv cei doi nu trebuie să renunțe la a formă în continuare
un cuplu, în sensul în care ei reprezintă cuplul de părinți ai copilului lor: să ia decizii
referitoare la copil împreună (unde își petrece acesta vacanțele, cu cine, ce școli să urmeze),
să discute despre evoluția lui (școlară, socială) și mai ales să spună clar copilului (să îl
convingă chiar) că el nu are nici o vina că ei au ajuns la despărțire, iar iubirea lor față de el va
fi necondiționată în continuare.
Copiii trebuie feriți de scandaluri, certuri și reproșuri pentru că ei sunt vulnerabili în
față acestor situații, pot copia comportamentele văzute, pot avea un impact emoţinal putenic
ce va fi resimțit mai devreme sau mai târziu. În momentul în care familia devine
monoparentală copiii pot avea diverse reacții, pot deveni agresivi, neascultători, pot apărea
sentimente de tristețe, anxietate, frustrare, vinovăție, durere, rușine și se pot maturiza mai
repede decât este cazul.
Ataşamentul între copil şi părinte se construieşte gradat, dar pare să apară complet la
vârsta de aproximativ şapte luni. Prin procesul de interacţiune cu părinţii, ataşamentul se
construieşte treptat prin diferite căi.
Copilul se naşte pregătit sa reacţioneze într-o anumită manieră faţă de părinţi şi, la rândul lor,
părinţii se comportă şi ei într-un anumit mod cu copilul. Treptat interacţiunea se dezvoltă,
copilul şi părinţii se acomodează şi, astfel, se formează relaţia de ataşament între ei. Înainte de
aceasta, copilul nu pare să se tulbure în mod deosebit dacă este separat de părinţii săi, dar
după aceasta el va plânge sau va afişa diferite simptome de suferinţă.
Familia reprezintă una din cele mai vechi forme de asociere umană, o instituţie stabilă
cu rosturi fundamentale pentru indivizi şi societate. Ea se regăseşte la toate popoarele şi toate
comunităţile şi în mod obişnuit a fost definită ca fiind un grup de persoane ce sunt unite prin
actul căsătoriei sau rudenie, duc o viaţă comună bazată pe sentimente, aspiraţii şi interese
comune.
Murdok definea familia ca fiind ”grupul social ai carei membri sunt legaţi prin raporturi de
vârstaă, căsătorie sau adopţie şi care trăiesc împreună, cooperează sub aspect economic şi au
grijă de copii.”
Societatea contemporană se confruntă cu o problematică nouă în ceea ce priveşte viaţa
de familie, noile forme de constituire şi de organizare a cuplurilor. Odată cu schimbările care
s-au produs în plan economic, cultural şi educational, s-au diversificat şi opţiunile populaţiei.
Schimbările profunde din societate au avut un impact deosebit asupra structurii şi funcţiilor
familiei. Din această cauză, chiar şi termenul de familie a devenit ambiguu, el tinde sa
acopere realităţi semnificativ diferite de cele caracteristice societăţii tradiţionale. Au aparut
astfel, noi tipuri de familie ce se doresc a fi modele alternative ale familiei clasice :
• cupluri consensuale
• cupluri fără descendenţi
• familii monoparentale(materne sau paterne)
• persoane divorţate cu sau fără descendenţi
• persoane văduve
• persoane celibatare
• mame-fete (mame celibatare)
Atunci când crești cu un singur părinte, s-ar putea să simți un sentiment de neglijare
uneori. Însă înveți și ce înseamnă independența de la o vârstă fragedă. Din moment ce
părintele tău este adesea la muncă, trebuie să te maturizezi puțin mai repede decât copiii de
vârsta ta. Trebuie să înveți să fii responsabil. În același timp, trebuie să adopți și o auto-
disciplină, pentru că se poate să nu fie cineva acasă care să aibă timp să îți verifice temele, de
exemplu. Ca rezultat, devii matur mai repede și înveți mult mai multe lucruri pe cont propriu,
pe care cei de vârsta ta le învață mult mai târziu.

Nu trebuie ca părinții și copiii lor să aibă o relație perfectă pentru ca cei mici să îi vadă
pe aceștia ca pe niște super-eroi. Cu toate că simt câteodată neglijența neintenționată a
părinților, văd în părinții lor și un prieten, la care pot merge întotdeauna când au o problemă.
Iar părinții nu trebuie să știe răspunsurile la toate întrebările, însă înțelepciunea acestora este
apreciată. Aceștia nu pot fi în mai multe locuri în același timp, dar pot face orice.
În cocncluzie, copiii pot deveni adulți fără probleme atât timp cât părintele rămas, cel
care se ocupă de educarea acestora, încearcă și chiar reușește să îi sprijine din toate punctele
de vedere  !