ÎNVĂŢĂMÂNTUL ŞI ŞTIINŢA

Cultura Evului Mediu, spiritul ei, structura mentală însăşi a omului medieval, îşi au drept
coordonată fundamentală ştiinţa şi arta educaţiei; o educaţie articulată de convenţiile
creştinismului primitiv, a patristicii şi scolasticii.
În concordanţă cu ideologia creştină dominantă, concepţia pedagogică medievală
postulează drept finalitate a educaţiei mântuirea sufletului, ceea ce se poate obţine prin străduinţa
de a imita perfecţiunea Creatorului.
În Evul Mediu s-a realizat ,,sinteza dintre religie, ordine publică şi cultură”1 prin cele trei
instituţii fundamentale ale sale: Sacerdotium, Imperium şi Studium. Biserica deţinea monopolul
învăţământului, al ştiinţei şi culturii prin şcolile sale mănăstireşti şi episcopale. Profesorii erau
preoţi sau diaconi, astfel încât cleric şi clerk au ajuns sa aibă două înţelesuri: astfel, noţiunea
cleric însemnând persoana care aparţine cinului preoţesc sau călugăresc, iar cuvântul clerk
însemnând persoana care ştia să citească şi să scrie. Nu se ştie în mod cert când a apărut prima
şcoală de acest fel. Dar, în secolul XII-lea, la Londra şi Exeter existau şcoli bisericeşti în care se
preda dreptul canonic şi teologia. În secolul XII-lea la Salisbury se preda în plus dreptul civil.
Aceste şcoli s-au dezvoltat însă cel mai mult la stăreţia Frideswinde şi abaţia Oseney din Oxford-
ul veacului XII, pe vremea înfinţării primelor trei universităţii europene: Bologna (drept),
Salerno (medicina) şi la Paris (varia).
Învâţământul era organizat pe mai multe trepte cu succesiune obligatorie, astfel la 14 ani,
tânărul era admis la Trivium unde studia gramatica şi retorica timp de trei ani, la sfârşitul cărora
obţinea gradul de baccalaureus. Studiile continuau în treapta a două care se numea Quadrivium,
aici tinerii studiau muzica, aritmetica geometria şi astronomia, studiile se terminau aici după o
perioadă de 4 ani, obţinând la final gradul de magister. Disciplinele studiate în decursul celor
şapte ani erau cele ,,şapte arte liberale”, oferite de toate facultăţile de arte din Europa medievală.
Muzica se studia numai teoretic din tratatul De Musica al lui Boethius, tratat bazat pe
pitagoricieni; aritmetica era folosită cu ajutorul numerelor zise arabe introduse în secolul al
XIII-lea mai ales pentru calcularea eclipselor şi al diferitelor sărbători din calendarul iulian;
studiul geometriei era acela al geometriei plane, care includea şi teoria numerelor; astronomia
1
Adrian Nicolescu, Istoria civilizaţiei britanice. Din preistorie până în secolul al XVII-lea, volumul I, Editura
Institutul European, Iaşi, 1999, p. 307.
~1~
era dominată de sistemul geocentric al lui Ptolemeu. Cunoştinţele se aprofundau prin studiul
metafizicii, filozofiei morale, filozofiei naturii, a limbii ebraice şi, mai târziu, a limbii eline. Un
lucru este important de precizat: nu se studia limba latină, aceasta fiind lingua franca a tuturor
învăţaţilor din Evul Mediu. La finalul celor 7 ani de studiu se acorda gradul magister artium care
însemna dreptul de a preda pretutindeni. Studiul se putea continua într-o facultate considerată
superioară: de drept, de medicină, de teologie, acestea erau singurele care acordau gradul de
doctor.
Populaţia academică, de vârste diferite, respectiv între 14-28 ani era formată din
adolescenţi, tineri preoţi de la bisericile parohiale, aflaţi pe diferite trepte de învăţământ. În
secolul XIII-lea, unii absolvenţi cu titlu de ,,bacalaureat” sau ,,magistru” închiriau câte o casă
,,hall” pe care o subînchiriau la 10-20 de studenţi, în acest fel au luat naştere ,,colegiile
universitare”, mai întâi Oxford, apoi Cambridge.
Către sfârşitul secolul XV colegiile devin accessibile şi studenţilor. Viaţa în comun într-
un colegiu era foarte aspră, similară cu cea din mănăstiri, astfel prelegerile durau peste o oră, iar
recreaţiile, vacanţele, anul academic în general nu erau precis reglementate, examenele erau
exclusiv orale şi constau din dezbateri şi dispute în care argumentul logic şi efectul retoric erau
de mare preţ.
Popolaţia academică din Evul Mediu a cunoscut fluctuaţii. Universitatea din Oxford
număra aproximativ 3000 de studenţi magiştri sau doctori în secolul XIII, iar în secolul XV
aproximativ 1000, din cauza calamnităţilor naturale şi a războaielor. Până în secolul XV,
universitatea din Cambridge avea o populaţie care nu depăşea 400 de studenţi. În secolul XV iau
fiinţă primele universităţi scoţiene: St. Andrews şi Glasgow. În Irlanda, Parlamentul de la Dublin
aprobă în 1320 înfinţarea unei universităţi în oraş, în baza bulei date de papa Clement V la 1311,
dar proiectul nu se materializează decât la sfârşitul secolului al XVI-lea.
Învăţământul medieval se desfăşura în aşa numitele ,,şcoli publice”2 , deschise publicului
laic. Primele şcoli publice (public schools), care nu erau şcoli mănăstireşti sau episcopale, dar
aveau regim de internat au fost colegiul din Winchester, colegiul din Eton şi şcoala din
Sevenoaks.

2
Adrian Nicolescu, Op. cit. , p. 311.

~2~
 În ceea ce priveşte instrucţia, aceasta se făcea în şcolile de gramatică, care se însă se aflau
sub controlul Bisericii. Primele aşezăminte au fost la Ashburton, Westminster şi Stratford-upon-
Avon, aici se crede că a învăţat Shakespeare.
Cele mai vechi instituţii de învăţământ din Anglia sunt însă şcoala King's din Canterbury,
Peter's din York şi şcoala din Sherbone, unde potrivit tradiţiei, ar fi învăţat Alfred cel Mare, toate
aceste şcoli enumerate mai sus fiind fondate de Biserică.
Indiferent de tipul de şcoală, de educaţia în comun beneficiau numai vlăstarele micii
nobilimi de ţară şi ale patriciatului oraşelor; copiii meseriaşilor şi ai muncitorilor de orice
categorie erau excluşi. În privinţa învăţământului privat, acesta era accesibil numai copiilor
nobilimi, cu specificarea că fetele erau de regulă instruite într-o mănăstire, iar băieţii era pregătiţi
pentru viaţa militară şi de curte.
Marele orgoliu al Evului Mediu era ,,învăţământul artelor liberale”3, care, completat cu
disciplinele teologiei, dreptului şi medicinei, va ajunge la forma superioară de învăţământ a
universităţii. În prima jumătate a secolului XIII-lea, se spunea că, la Paris, numărul studenţilor
întrecea pe cel al populaţiei. Ştiinţa fiind ţinută în mare cinste, iar oamenii învăţaţi erau
respectaţi.
În Evul Mediu timpuriu, baza instrucţiei o formau cele şapte arte liberale. ,,Renaşterea”
secolului al XII-lea a îmbogăţit în mod considerabil sfera cunoştinţelor şi a lărgit programa de
învăţământ, incluzând aşa cum am putut observa mai sus, materii de nivelul superior al
astronomiei ptolemeice, al geometriei euclideene, al logicii aristotelice, în timp ce studiul
clasicilor latini a căpătat un strălucit impuls prin şcoli de renume celor din Chartres sau Orleans.
Odată cu apariţia, în secolul al XII-lea, a teologiei şi dreptului canonic ca discipline
academice, cele şapte arte liberale ale învăţământului clasic au fost coborâte la nivelul de materii
preliminare, indispensabile accesului la studiile universitare juridice şi teologice.
Învătământul era fundamentat pe o metodă scolastică, instrumentul de gândire magistral
ilustrat de marii filozofi ai secolelor XIII-XIV-lea. O metodă care în forma ei superioară era un
adevărat exemplu de rigoare impusă cugetării şi o simulare a unei gândiri originale; a unei
gândiri totdeauna strict supunându-se legilor raţiunii.

3
Ovidiu Drimba, Istoria Culturii şi Civilizaţiei, volumul 6, Editura Saeculum I.O. , Bucureşti, 1998, p. 154.
~3~
 Metoda scolastică era definită prin limbajul folosit, ,,limbaj prin care intelectualul
medieval se dovedea a fi preocupat de valoarea justă a conţinutului său, motiv pentru care la
baza metodei scolastice stătea studiul aprofundat al gramaticii”4.
Spriritul Evului Mediu era ,,metafizic, şi nu pozitivist”5. Totuşi cruciadele, prin contactul
cu ştiinţa arabă, ca şi lectura anticilor, treziră în mintea învăţaţilor simţul metodei ştiinţifice.
Dintre primii oameni de ştiinţă europeni, cel mai ilustru a fost Roger Bacon ,,prinţul gândirii din
Evul Mediu”. El pleacă de la Oxford la Paris ca să predea geometria, aritmetica şi arta de a
observa cu ajutorul instrumentelor.
Limba vorbită între 1100-1500 a fost engleza medie, care avea trei dialecte: de nord
numit şi Inglis, care, după 1350, se diferenţiază de Scots, de centru, vorbit în regiunea Midlands,
de sud. Dialectul londonez a păstrat unele trăsături ale vorbirii din sudul Angliei până către 1250,
dar spre sfârşitul secolului XIV-lea el se contopise practic cu dialectul Midland de est datorită
vecinătăţii geografice. Chaucer avea temeri că limba scrierilor sale nu va fi înţeleasă în toată
Anglia, dată fiind marea diversitate a englezei, în ortografie şi ortoepie.
În secolul XIV-lea, engleza câştigă teren în detrimentul francezei în justiţie şi în
administraţie, în universităţi, în biserică şi în literatură. În 1362, Eduard III s-a adresat
Parlamentului în limba engleză.
Pentru mica nobilime de la ţară care comunica cu ţărănimea dependentă prin intermediul
englezei încep să apară pe la mijlocul secolului XIII-lea manuale de franceză, pentru ca aceasta,
lipsită de feude în Franţa, şi deci de orice contact economic şi cultural cu continentul, să poată
să-şi însuşească limba cultivată la curtea Angliei.
În secolul XV-lea limba engleză devine cea de-a doua limbă de cultură, după limba latină,
mai ales o dată cu apariţia tiparului în Anglia.
Literatura secolelor XIII-XV prezintă un tablou complex, pe lângă literatura cultă
(beletristică propriu-zisă) şi literatura populară, există şi ,,o literatură didactică şi o literatură
cronicărească”6. Cel mai important cronicar este Matthew Paris, călugăr şi succesor al lui Roger
of Wendover ca istoriograf al mănăstirii St. Albans, a cărui operă Flores Historiarum o continuă
în a sa Chronica Majora, decriind evenimentele din Anglia şi Europa între 1235-1259. O altă
cronică, Historia Anglorum, numită şi Historia Minor, descrie evenimentele de la 1200-1250.

4
Ovidiu Drimba, Op. cit. , p. 232.
5
Andre Maurois, Istoria Angliei, volumul I, Editura Politică, Bucureşti, 1970, p. 173.
6
Adrian Nicolescu, Op. cit. , p. 322.
~4~
Cunoaşterea intimă a vieţii de curte în timpul lui Henric III conferă veridicitate istorică scrierilor
sale, pe care şi le-a ilustrat cu desene colorate. Pentru perioadă 1328-1388 există un Chronicon
Angliae scris de un alt călugăr, pe nume Thomas Walsingham care a scris şi Historia Anglicana.
Chronica lui Geoffrey le Baker este o sursă de încredere pentru sfârşitul dominei lui Eduard al II-
lea. Istoria universală a lui Ranulf Higden a avut o popularitate prelungită în epocă prin faptul că
în 1387 a fost tradusă în engleză de eruditul canonic de la Westbury, John de Travisa-primul
traducător teoretician, iar în anul 1482 a fost publicată de Caxton. Traducerea lui Travisa este una
dintre cele mai vechi mostre de proză engleză şi primul text de proză istorică în engleză de la
Cronica anglo-saxonă. Tot în engleză este şi cronica scrisă de călugărul augustin John
Capgrave, autor fecund şi în limba latină (Nova Legenda Angliae). Pentru domeniile lui Richard
II şi Henric IV, se poate folosi Cronica scrisă de Adam of Usk, un jurist şcolit la Oxford.
Secolul XIII-lea a produs numeroase lucrări didactice, dintre care cele mai importante, ca
valoare practică, au fost tratatele de agronomie scrise de Robert Grosseteste şi Walter de Henley.
Scrierile lor au fundamentat teoretic creşterea oilor în Anglia, care a stat la baza avântului
industriei lânii şi textilelor şi, ca urmare, a comerţului cu lână, postavuri şi pergament, fiind
principalul motor al dezvoltării economice a Angliei în Evul Mediu. Nu au lipsit nici tratatele
enciclopedice, exemplu De Proprietatibus Rerum al călugărului franciscan oxonian cu nume
latinizat Bartholomaeus Anglicus, profesor de teologie la Paris, tradus de Travisa şi apreciat de
elisabetani.
Literatura juridică este dominată de personalitatea lui Henry de Bracton, autorul lucrării
cu titlu De Legibus Angliae , un tratat bazat pe dreptul roman. Se poate afirma că în secolul al
XIV-lea iniţiativa legislativă a trecut din putere suveranului în puterea parlamentului, care şi-o
exercita prin petiţii pe care regele le sancţiona prin formula le roi s'avisera. Tratatul lui Bracton a
fost o operă de referinţă în jurisprudenţa britanică încă în secolul XVIII-lea. Bracton a jucat în
Anglia un rol similar cu cel pe care l-a avut în Franţa legistul contemporan Phillppe de
Beaumanoir.
Secolul XIV-lea a fost ,,secolul de aur al literaturii medievale engleze” 7, el este cunoscut
şi ca epoca lui Chaucer, după numele unuia din cei mai originali poeţi ai Evului Mediu european,
Geoffrey Chaucer.

7
Adrian Nicolescu, Op. cit. , p. 326.
~5~
 Secolul XIV-lea a produs şi balade de haiducie, dintre care cele mai cunoscute sunt legate
de legendarul Robin Hood, precum şi balade istorice, ca Chevy Chase.
Poezia este reprezentată de Thomas Hoccleve, autorul a numeroase lucrări dintre care cea
mai cunoscută este The Gouvernail of Princes.
Drama, mult laicizată, este reprezentată de moralităţi în care, sub forma alegoriei, sunt
personificate viciile şi virtuţile umane. Existenţa unei intrigi precise, necesare desfăşurării
acţiunii, marchează un pas înainte în arta construcţiei dramatice. Cea mai veche moralitate care
s-a păstrat este castelul perseverenţei; cea mai cunoscută însă, cu ecou peste veacuri, este
Everyman, în care, în drumul său spre Moarte, Omul este abandonat rând pe rând de Prietenie,
de Semenul său, de Neamul său, de Avere, Frumuseţe, Putere, Înţelepciune şi Memorie; doar
Cunoaşterea îl petrece pe Om până la mormânt, iar Fapta Bună şi dincolo de acesta.

ROGER BACON
Roger Bacon, călugăr franciscan, a studiat la Oxford împreună cu Grosseteste iar apoi şi-
a continuat studiile la Paris timp de opt ani. A fost obligat ca în anul 1257 să renunţe la
învăţământ, dar şi-a continuat cercetările filozofice şi ştiinţifice, bucurându-se de înalta protecţie
a papei Clement VII. După publicarea în anul 1278 a operei Speculum astronomiae, în care
astrologia deţine un loc important, a fost acuzat de confraţii săi franciscani de magie şi, se pare
că a fost întemniţat mai mulţi ani.
Roger Bacon, supranumit Doctor Mirabilis, a fost considerat în adevăratul sens al
cuvântului ,,prinţul gândirii din Evul Mediu”8 . considerat adeseori drept primul mare filozof
englez, acest călugăr franciscan adept al nominalismului a fost un adeversar al tomismului şi al
scolasticii căreia i-a opus metoda experimentală bazată pe observarea directă, pe experiment şi
pe matematică, cele trei coloane ale cunoaşterii ştiinţifice. Roger Bacon paote fi, aşadar
considerat drept întemeietorul ştiinţei experimentale, fiind de altfel primul care a folosit acest
termen. Roger Bacon a deprins metoda experimenatală şi la Paris de la magistrul său Petrus
Peregrinus, autorul celei mai bune lucrări despre magnetism pănă în secolul XVII-lea. Din punct
de vedere gnoseologic, Bacon distinge între experienţa externă, dată prin intermediul simţurilor
şi experienţa internă, dată prin iluminare divină. Din acest punct de vedere, experimentalismul
8
Adrian Nicolescu, Op. cit. , p. 312.
~6~
baconian bazat pe tradiţia augustiniană e orientat spre misticism. Îm problema universalelor, deşi
consideră că problema individuaţiei, a naturii universului predicabil şi a singularelor este o
prostie, el conchide că permanenţa universalului nu se datorează valorii sale, ci succesiunii
numeroaselor singulare în orice timp şi loc.
Lui Roger Bacon i se atribuie inventarea lupelor pentru citit, a unei metode de
determinare a focarului oglinzilor, a unei reţete pentru fabricarea pulberii explozive. Tot el, a fost
cel care a demonstrat necesitatea prezenţei oxigenului, numit de el aer, pentru a provoca arderea.
A sesizat erorile calendarului iulian şi ale sistemului geocentric. A făcut numeroase descrieri
minuţioase ale anatomiei ochiului uman. S-a folosit de fenomenele opticii geometrice şi ale
căldurii pentru a-şi valida metoda sa experimentală.
Programul de matematizare a fizicii, a cunoaşterii fenomenelor naturii demonstrată cu
ajutorul limbajului abstract al matematicii, devine realizabil cu Roger Bacon. Precursor în teorie
a metodei experimentale, Roger Bacon se defineşte singur ca om de ştiinţă prin astfel de
aserţiuni semnificative, el afirmând: ,,raţionamentul nu dovedeşte nimic, totul depinde de
experienţă”. Dar, ca cecetător efectiv, direct şi aplicat al fenomenelor şi problemelor abordate,
Roger Bacon îşi prezintă adeseori ideile într-un mod neclar, inconsecvent şi chiar în contradicţie
unele cu altele. În concepţia lui, chiar şi Biserica ar trebui să se servească, spre a-i combate pe
necredincioşi, de posibilităţile pe care le oferă ştiinţa experimentală. În entuziasmul încrederii pe
care o acorda ştiinţei, Bacon imaginează chiar posibilitatea construirii de poduri suspendate, de
corăbii fără vâsle, de maşini zburătoare.
Lucrările lui ştiinţifice sunt numeroase şi variate ca tematică. Una dintre primele, De
Computo Naturali , se ocupă de problema echinocţiilor şi de reforma calendarului. Opera sa
capitală, cu caracter enciclopedic Opus Majus , urmată de Opus Minus şi de Opus Tertium
adună toate cunoştinţele timpului în materie de ştiinţă şi de filozofie. A compus şi tratatele
Despre oglinzi, Perspectiva, Specula mathematicae . Lui i se atribuie invenţia telescopului şi a
microscopului, precum şi cunoaşterea camerei obscure. Roger Bacon subliniază rolul
coordonator care le revine matematicienilor în studiul ştiinţelor naturii, şi care îi dă posibilitatea
cercetătorului de a demonstra ceea ce observaţia nu face decât să arate.
Urât de membrii propriului său ordin care i-au condamnat activitatea de astrolog şi
alchimist, a petrecut 20 de ani într-o temniţă franciscană. A murit la Oxford.

GEOFFREY CHAUCER
~7~
 Chaucer este ,,primul nume de răsunet epocal în istoria literaturii engleze” 9şi
binecunoscutul epitet de luceafărul de dimineaţă al poeziei engleze.
Despre anii tinereţii se ştie doar că şi i-a petrecut la Londra, unde s-a simţit în largul său.
Şi-a început studiile universitare la Cambridge şi le-a completat la Oxford, devenind un logician
prompt, un vorbitor ales, un poet agreabil, un filozof grav, un matematician ingenios şi un teolog
cucernic. În pragul maturităţii, era un bărbat frumos care frecventa cercurile selecte.
În 1357 Chaucer slujea ca paj al ducesei de Ulster, soţia celui de al treilea fiu al lui
Eduard al III-lea, în 1359 a luat parte la expediţia militară împotriva Franţei. În timp ce englezii
asediau Parisul, a fost luat prizonier de către francezi, dar captivitatea nu a durat mult.
Cele trei importante perioade din activitatea chauceriană sunt:
 Perioada franceză
 Perioada italiană
 Perioada engleză
Chaucer şi-a început activitatea literară alcătuind versuri în limba franceză, limbă care
avea să-şi lase amprenta asupra întregii sale creaţii poetice, deoarece versul francez din epoca sa
se caracteriza prin atenţia acordată accentului, cu toate acestea ritmul său este englez.
Remarca de mai sus priveşte în primul rând creaţia sa din prima perioadă, inaugurată de
poet atunci când, venind în întâmpinarea gusturilor curteneşti, a tradus din franceză Romanul
trandafirului, o alegorie de vaste proporţii despre religie şi dragoste. Lucrarea nu a fost finalizată
deoarece între timp i s-a cerut să scrie un alt poem de mari dimensiuni, şi anume Cartea ducesei.
Originalitatea, deşi numai în formă, este evidentă în Tânguire către Milă, primul poem
compus în aşa-numitele strofe chauceriene. În acest poem, poetul îşi pune în gând să se plângă
Milei de suferinţele dragostei sale neîmpărtăşite şi să o roage să intervină pe lângă iubita sa. Dar,
în casa Milei află că aceasta a murit; nu-i mai rămâne decât să se tânguiască singur.
Perioada a doua a însemnat un mare pas înainte în cariera scriitorului. Dante l-a deprins
cu vigoarea autentică a genului poetic, Petrarca l-a iniţiai în măiestria exprimării iar Boccaccio în
arta povestirii. În lucrările compuse între 1372-138, aceste influenţe sunt vizibile.
Viaţa sfintei Cecilia, transformată ulterior în Povestirea celei de a doua călugăriţe în
Povestirile din Canterbury, pare să fi fost una din primele lucrări ale perioadei. Poemul
reprezintă un progres prin energia exprimării şi frumuseţea descrierilor. După o perioada de timp,

9
Leon Leviţchi, Istoria Literaturii Engleze şi Americane, volumul I, Editura All, Bucureşti, 1998, p. 62.
~8~
poetul revine la preocupările lumeşti compunând câteva piese literare minore, cum ar fi:
Povestea Constanţei şi Tânguire către doamna sa.
Poemul Troilus şi Cresida se evidenţiază prin tratarea originală a personajelor, printr-o
filozofie cuprinzătoare asupra vieţii, prin folosirea strofei chauceriene, această strofă narativă din
poem este un triumf tehnic. Acest poem poate fi considerat drept primul roman englez.
Acest poem evită simbolul şi alegoria, personajele, deşi împrumutate din literatura antică,
sunt oameni vii, însufleţiţi de dorinţi, pasiuni şi idealuri omeneşti autentice, ele se bucură de
simpatia autorului chiar atunci când acesta le condamnă, mai ales în partea finală a poemului.
Troilus este un personaj complex, un cavaler desăvârşit înzestrat cu o mare capacitate de
a judeca lucrurile ca un filozof, actor şi spectator în acelaşi timp.
Limba folosită de Chaucer în acest poem îmbină ,,exprimarea elevată cu cea familiară,
precum şi lexicul germanic cu cel romanic”10.
O altă operă reprezentativă este Parlamentul păsărilor, în acest poem, poetul citeşte Visul
lui Scipione de Cicero, adoarme şi este dus într-o grădină frumoasă, un adevărat paradis
pământesc de tip utopic.
În Casa Faimei, poem compus către sfârşitul perioadei italiene, poetul meditează asupra
viselor, adoarme şi se vede în templul Venerei.
Ultimul poem al perioadei este Legenda bunelor femei, a cărei structură trimite la
Decameronul lui Boccaccio şi anticipează Povestirile din Canterbury. Principalele izvoare ale
poemului au fost Metamorfozele lui Ovidiu, Eneida lui Virgiliu, Tit Liviu şi câţiva scriitori
italieni. Prin acest poem, el introduce forma de versificaţie care va face carieră în neoclasicism şi
anume distihul eroic şi versurile decasilabice rimate.
În preajma anului 1386 Chaucer a proiectat o lucrare menită să ofere un tablou amplu al
întregii societăţi engleze din vremea sa. Intenţia s-a concretizat în Povestirile din Canterbury ,
capodoperă datorită căreia Chaucer avea să fie numit ,,părintele limbii engleze şi întemeietorul
realismului”11.
Poemul constă dintr-un prolog general, din povestiri şi din prologurile acestora. Chaucer
a împrumutat subiectul naraţiunilor din surse eterogene, de exemplu, în Povestirea Cavalerului,
recitim un roman cavaleresc despre Palamon şi Arcite. Originalitatea lui Chaucer constă în

10
Leon Leviţchi, Op. cit., p. 67.
11
Ibidem, p. 68.
~9~
simplu fapt că poetul adaptează fiecare povestire la personalitatea naratorului prin conţinut şi
mod de exprimare.
Meritele supreme ale lucrării se găsesc în Prolog şi reprezintă o mare noutate sub raportul
concepţiei şi realizării. Prologul începe printr-o scurtă descriere a anotimpului: ,,e primăvară,
natura a renăscut, picurând parcă voioşie în sufletele protagoniştilor”12.
În poem domină elementul surpriză, ironia, aluzia, patosul.
În Povestirile din Canterbury, Chaucer şi-a îmbogăţit arta poetică, apropiind-o de dramă
şi de arta romanului. În momente de realizare autentică, arta lui Chaucer poate fi caracterizată în
primul rând prin legătura organică dintre formă şi substanţă, formă şi personaj, formă şi situaţie.
Geoffrey Chaucer este înmormântat în Colţul Poeţilor din abaţia Westminster. Din vasta
sa operă poetică au intrat în patrimoniul literaturii universale poemul Troilus şi Cresida şi mai
ales Povestirile din Canterbury.

BIBLIOGRAFIE

12
Geoffrey Chaucer, Apud Leon Leviţchi, p. 70.

~ 10 ~
1. Drimba, Ovidiu, Istoria Culturii şi Civilizaţiei, volumul 6, Editura Saeculum I.O. ,
Bucureşti, 1998.
2. Leviţchi, Leon D., Istoria literaturii engleze şi americane, volumul 1, Editura All,
Bucureşti, 1998.
3. Nicolescu, Adrian, Istoria civilizaţiei britanice. Din preistorie până în secolul al
XVII-lea, volumul 1, Editura Institutul European, Iaşi, 1999.
4. Maurois, André, Istoria Angliei, volumul 1, Editura Politică, Bucureşti, 1970.

~ 11 ~