STUDIU DE CAZ

PROFILUL UNUI COPIL CU TULBURĂRI DE COMPORTAMENT

Stefan C.Laura Maria (Vieru)

Prezentarea cazului şi a problemei sale

Diperarea mamei unei eleve în clasa XI- a, a facut-o să îşi arate nevoia de a recunoaşte
situaţia dificilă în care se află şi să îsi exprime sentimentul de vinovăţie pentru că nu şi-a
supravegheat fiica suficient şi nu a menţinut o apropiere afectivă cu aceasta (deşi simţea că ea
doreşte să petreaca mai mult timp cu parinţii), ea era sustrasă de « eşecurile vieţii ei » . Eleva
P. Bianca are 15 ani şi după descrierea mamei are următoarele probleme: cam de un an are
toane, e certareţ, chiuleste de la scoala, îşi petrece mai tot timpul cu alţi adolescenţi pe care ea
nu îi cunoaşte bine pentru că nu îi aduce acasă, dar e destul de sigură că aceştia consumă
droguri şi alcool şi se gândeşte că fiica sa face la fel. Mama spune că a observat schimbari
majore de comportament cam de când a început să umble cu aceşti noi prieteni. Acum este tot
mai certăreaţa, obraznica şi neascultătoare, minte şi nimic din ce face sau spune ea nu are
efect. Parinţii sunt divorţaţi, tatal o sustinea din punct de vedere financiar, ii trimite banii pe
cardul ei personal, bani pe care ii foloseste adolescenta in totalitate.

Analiza studiului de caz: Sumarizarea cazului şi intervenţii:

După cum ilustrează acest caz, problemele emoţionale ale părinţilor afectează comportamentul
copiilor. Lipsa controlului din partea părinţilor, şi mai ales a mamei în grija căreia se afla, asupra
copilului, a creat o adaptare dezordonata la viaţă a adolescentei de acum. A fi părinte nu e un
lucru uşor şi presupune o mare responsabilitate în educaţia copiilor. Pentru a-şi analiza
sentimentul său de vinovăţe i se propune să facă o listă cu toate lucrurile pe care le-a facut
pentru Bianca toată viaţa, printre « momentele sale nefericite trăite si insatisfactii sau himere ».
Este atenţionată mama despre factori familiali de protecţie, faţă de consumul de alcool şi
droguri:
1. Legături afective pozitive între părinţi şi copii.
2. Existenţa regulilor familiale de comportament clare şi stabile.

3. Utilizarea de metode de întărire (disciplinare) pozitivă a comportamentului copiilor.

4. Implicarea activă şi semnificativă a părinţilor în viaţa copiilor.
5. Supravegherea comportamentului copiilor (activităţi în afara casei, relaţii şi prietenii,
randamentul şcolar etc.).
6. Impulsionarea şi sprijinirea din partea părinţilor a participării şi implicării copiilor în diverse
activităţi de socializare, extraşcolare şi de timp liber.
7. Dezaprobarea familiei faţă de consumul de tutun, alcool şi de droguri;
8. Oferirea unui model adecvat copiilor de către părinţi prin atitudinea şi comportamentul lor. I
se arata, deasemeni mamei importanţa regulilor , factorii de risc şi de protecţie în familie şi
necesitatea cunoaşterii semnelor, simptomelor (pentru a nu face o interpretare greşită asupra
compotamentului fiicei sale bănuita că ar consuma), dar şi efecte ale consumului de droguri.
Interpretarea psihologică : În adolescenţă interesul pentru grupurile de egali rămâne crescut şi
mai ales lărgirea foarte mare a relaţiilor şi a experienţei personale, apare concepţia despre
propria viaţă şi a celorlalţi, conştiinţa apartenenţei la generaţie. Schimbări deosebite se petrec şi
în structura imaginii de sine şi a identităţii de sine. Finalul stadiului se caracterizează prin
autonomie crescută, echilibru între aspiraţie şi posibilităţi, între propriile interese şi cele ale
grupului, prin conturarea mai clară a propriei identităţi şi prin capacităţi sporite de adaptare la
mediu. Bianca are parte de o copilărie fără regulile necesare unei convieţuiri corecte în familie,
în şcoala, în societate, fără limite stabilite, ceea ce face ca acesta să îşi adopte singura
comportamentul după cum vrea sau dupa modelul grupului la care a aderat în funcţie de factorii
favorizanti ai modelului sau grupului. Copilul ia singur decizii, nu ştie cum să îşi controleze
comportamentul, are un autocontrol slab, relaţia dintre părinte şi copil e inexistentă, fiecare face
ce vrea. Insuficienţa monitorizare a anturajului copilului, conflictele din familie, necentrarea pe
abiliţaţile privind comunicarea eficientă, fac ca adolescenta să alunece uşor către ceea ce
grupul de prieteni consideră că este mai potrivit. Nişte parinţi toleranţi (pentru care totul îi este
permis copilului fără a i se cere nimic în schimb) fac ca în aceste condiţii, copiii să fie nesiguri,
confuzi, fiind mai uşor tentaţi să găsească relaxare şi rezolvarea problemelor cu părinţii în
consumul de tutun, alcool sau droguri, alaturi de grupul de prieteni.

Adolescenţii cred că sunt foarte aproape de calităţile adulţilor şi uneori îi întrec, aşa că nu vor să
mai fie tutelaţi şi astfel, între ei şi adulţi se pot amplifica semnificativ conflictele interpersonale.
In acest caz apare confuzia identităţilor, sau mai bine zis o identitate negativă, adică fie au
deocamdată sau pe o perioadă chiar lungă, o identitate confuză care generează oscilaţii şi
schimbări surprinzătoare ceea ce-i face să nu se angajeze cu responsabilitate în activităţi şi
relaţii; fie ajung la o identitate negativă sub influenţa unor grupuri cu orientări deviante.
Comunicarea şi interacţiunea deficitară între părinţi şi copii reprezintă factori familiali de risc, în
timp ce comunicarea şi interacţiunea bună între părinţi şi copii, relaţiile apropiate, deschise şi
afectuoase din familie sunt factorii familiali de protecţie faţă de consumul de tutun, alcool şi
droguri. Din cauza schimbărilor majore care au loc în această perioadă, adolescenţii caută
sprijin la cei de vârsta lor. „Grupul” hotărăşte cum să se îmbrace, ce muzică să asculte şi ce să
facă în timpul liber. Poate părea ameninţător pentru părinţi să vadă că valorile grupului de
prieteni au o importanţă atât de mare în viaţa copiilor. Pe de altă parte, există factori de
protecţie care reduc riscurile apariţiei de comportamente nesănătoase în familie, cum ar fi
relaţiile apropiate dintre părinţi şi copii, oferirea sprijinului copiilor atunci când au nevoie,
încurajarea copilul să vorbească despre propriile opinii şi sentimente; reguli clare şi stabile în
familie, metode de educare pozitive, implicare în viaţa copiilor. Părinţii sunt cele mai importante
persoane pentru copiii lor, iar copiii vor ţine seama de opinia părinţilor cu privire la ce este bine
sau rău, sănătos sau periculos, atunci când există o bună comunicare între părinţi şi copii. Vom
supraveghea mai eficient copilul dacă: 1. Organizăm programul copiilor. Ne implicăm direct.
Înscriem copilul la o activitate extraşcolară pentru a evita să-şi petreacă timpul pe stradă după
terminarea orelor. Închidem televizorul în timp ce îşi face temele sau învaţă. Dăm instrucţiuni
copiilor. „Trebuie să ajungi acasă imediat după ce ieşi de la şcoală sau după terminarea
activităţilor” sau „Trebuie să înveţi singur(ă) şi fără muzică”. 2. Observăm comportamentul
copilului. Ştim unde este şi ce face într-un anumit moment, ce face după ce iese de la şcoală,
unde plănuieşte să meargă după şcoală, dacă învaţă sau dacă îşi îndeplineşte îndatoririle.
Verificăm din când în când dacă este unde ar trebui să fie, vorbim săptămânal cu dirigintele
copilului pentru a afla cum se descurcă la şcoală, dacă lipseşte etc.

Îl supraveghem atent. Copilul trebuie să ştie că părinţii se interesează de el şi sunt preocupaţi

de locul unde se află şi ce face de-a lungul zilei acasă, la şcoală (în clasă şi în curtea şcolii, cum
învaţă, dacă îşi face temele, dacă chiuleşte de la şcoală), la activităţile extraşcolare (în timpul
liber (unde merge şi cu cine, ce anturaj are, cum se comportă prietenii săi etc.). Să nu
confundăm însă, o atentă supraveghere cu o lipsire totală de libertate sau cu sufocarea
copilului; copilul simte nevoia să poată lua decizii în legătură cu timpul lui liber; sarcina noastră
ca părinţi este să-l ajutăm să ia decizii corecte, să le pună în aplicare şi nu să-i dictăm modul în
care îşi organizează timpul. Trebuie să găsim, în timp, un echilibru între atenţia acordată
copilului prin supraveghere (de care copilul are nevoie şi pe care o apreciază, chiar dacă uneori
lucrurile par a sta invers) şi o oarecare doză de libertate, dată cu creşterea în vârstă a copilului.
În ceea ce priveşte imaginea de sine, eul social care a traversat în stadiul anterior o perioadă
complexă datorită integrării în grupuri, este mai clar în adolescenţă (ştiu ce loc ocupă în grup şi
de ce popularitate se bucură) şi se află într-un mai bun echilibru cu cerinţele grupurilor.
Personalitatea încă fragilă, necesită un sprijin important din partea familiei, a instituţiilor
educative şi a societăţii, în general. Adolescenţii au nevoie de apreciere, apartenenţă,
competenţă şi contribuţii. Cu toate că grupurile de prieteni au o influienţă covârşitoare în
subiecte precum moda şi comportamentul social, cercetările sugerează că părinţii rămân pentru
adolescent principalul punct de referinţă, mai ales în ceea ce priveşte educaţia şi moralitatea.