Cea mai frumoasa cuvantare despre Taina Nuntii!

prin Cristian Stavriu's Ortodox Blog de cristianstavriu la 01.12.2010

*Mulţi preoţi, monahi şi mireni din Grecia (şi nu

numai) socotesc această omilie drept cea mai
izbutită scriere ortodoxă în privinţa căsătoriei.
Arhimandritul Emilian Simonopetritul, din Sfântul
Munte, este unul din marii părinţi duhovniceşti
contemporani, care au revigorat viaţa duhovnicească
a ultimelor decenii. Textul de faţă (pp 111-125) face
parte dintr-o culegere mai cuprinzătoare a cuvintelor
Stareţului Emilian, reunite în greacă sub numele
Biserica în rugăciune – Tainica liturghie a inimii
(Sfânta Mănăstire a Buneivestiri – Ormilia,
Grecia, 2005).
Postez acest articol deoarece si mie mi-a părut foarte
complex, atinge foarte multe subiecte legate de
casatorie, nunta, miri, socri, parinti, copii, taina
nuntii samd. Desi este destul de lungă aceasta omilie
cred ca este bine sa o printati si sa o cititi in liniste
acasa impreuna cu familia sau prietenii in vederea
constientizarii aceste sfinte taine in Hristos si in
Biserica.
Predică ţinută în biserica Sfântului Nicolae din
Trikala, Grecia, la 17 Ianuarie 1971, de
Arhimandritul Emilian Simonopetritul* – Muntele
Athos
Nimeni nu va tăgădui că cea mai însemnată zi din
viaţa unui om, după naştere şi botez, este cea a
nunţii. De aceea, nu este surprinzător faptul că
mişcările contemporane lumeşti şi instituţionale au ca
scop anume nimicirea preacinstitei şi sfintei taine a
cununiei. Pentru mulţi, căsătoria este doar un prilej
de plăceri şi distracţii. Viaţa, însă, este un lucru
serios. E o luptă duhovnicească, un urcuş înspre un
ţel – cerul. Punctul cel mai crucial şi mijlocul cel
mai însemnat al acestui urcuş este căsătoria.
Nimănui nu îi este îngăduit să se ferească de legătura
căsătoriei, fie că va face o nuntă de taină (mistică),
dăruindu-se pe sine lui Dumnezeu [în monahism], fie
că va face o nuntă de sfinţire (sacramentală) cu un
partener de viaţă.
Astăzi ne vom ocupa îndeosebi cu nunta de
sfinţire. Vom vorbi despre cum poate contribui
căsătoria la viaţa noastră duhovnicească, urmând
tema cuvântului de dinainte. Ştim că nunta este un
aşezământ rânduit de Dumnezeu. Este „cinstită”
(Evr. 13:4). Este o „taină mare” (Efes. 5:32). Cel
necăsătorit trece prin viaţă şi apoi o părăseşte; cel
căsătorit, însă, trăieşte şi experiază pe deplin viaţa.
Unii s’ar putea întreba ce cred oamenii de astăzi
despre sfântul aşezământ al nunţii, această „taină
mare”, binecuvântată de Biserică. Ei se căsătoresc ca
şi cum ar fuziona două firme sau două conturi
bancare. Doi oameni se unesc fără să aibă un ideal –
două zerouri, s’ar putea zice, fiindcă oamenii fără
idealuri, fără căutări, nu sânt nimic altceva decât un
zero. „M’am căsătorit ca să-mi trăiesc viaţa”, îi auzi
spunând pe unii, „nu ca să stau închis între patru
pereţi”. „M’am căsătorit ca să mă bucur de viaţă”,
spun ei, şi apoi îşi lasă copiii – dacă au copii – în
grija unei străine, ca să poată fugi la teatru, la film
sau la vreo altă adunare lumească.
Şi astfel, casele lor ajung nişte hoteluri în care se
întorc seara sau, mai degrabă, noaptea, după ce
s’au distrat şi le trebuie odihnă. Oameni ca aceştia
sunt goi pe dinlăuntru, şi simt un gol adevărat în
casele lor. Nu găsesc acolo nici o mulţumire, aşa că
se grăbesc să alerge de colo-ncoace, în căutarea
fericirii.
Ei se căsătoresc fără să se cunoască, fără un simţ al
răspunderii, pur şi simplu fiindcă vor să se
căsătorească sau cred că trebuie să o facă pentru a fi
nişte buni membri ai societăţii. Însă care sânt
urmările? Le vedem în fiecare zi. Căsătoriile eşuate
ne sânt cunoscute tuturor. O căsătorie lumească, aşa
cum e înţeleasă astăzi, nu are decât o singură
caracteristică – uciderea vieţii duhovniceşti a unei
persoane.
Trebuie să conştientizăm că dacă dăm greş în
căsătorie, am dat greş mai mult sau mai puţin şi în
viaţa duhovnicească. Dacă reuşim în căsătorie, am
reuşit şi în viaţa duhovnicească.
Reuşita sau eşecul, sporirea sau năruirea, încep în
viaţa duhovnicească cu căsătoria. Pentru că este o
problemă atât de serioasă, să trecem în revistă
câteva condiţii necesare pentru o căsătorie fericită
şi cu adevărat creştină.
Pentru a avea o căsătorie izbutită, e nevoie încă din
copilărie de o educaţie potrivită. Aşa cum un copil
trebuie să studieze, aşa cum învaţă el să gândească şi
să se preocupe de părinţi sau de sănătatea sa, la fel
trebuie şi să fie pregătit pentru o căsătorie izbutită. În
veacul de acum, însă, nimeni nu mai este interesat
să-şi pregătească copiii pentru această taină mare,
o taină care va juca un rol crucial în viaţa lor.
Părinţii nu sânt interesaţi de aşa ceva, în afară de
zestre sau de ale probleme băneşti, care îi
preocupă adânc.
Copilul trebuie să înveţe încă din pruncie să
iubească, să dăruiască, să sufere lipsuri, să asculte.
Trebuie învăţat să simtă că curăţia sufletului şi a
trupului său este o comoară de mare preţ, care
trebuie păzită ca lumina ochilor. Firea copilului
trebuie modelată corespunzător, pentru a ajunge un
om cinstit, curajos, hotărât, deschis, vesel, iar nu o
făptură care-şi plânge de milă şi se vaită de soarta sa,
un lucru slab şi neputincios, fără putere de a gândi.
Încă din pruncie, copilul trebuie învăţat să se
preocupe de un subiect anume sau să se
îndeletnicească cu ceva anume, pentru ca în viitor să-
şi poată întreţine familia sau, în cazul unei fete, să
ajute dacă e nevoie. O femeie trebuie să înveţe să fie
gospodină, chiar dacă are studii superioare. Trebuie
să înveţe să gătească, să coasă, să brodeze. Dar, veţi
spune: părinte dragă, toate astea sânt de la sine
înţelese. Întrebaţi-i, însă, pe cei căsătoriţi, şi veţi
vedea cât de multe femei gata să se căsătorească nu
ştiu nimic despre gospodărit.
De la o anumită vârstă, cu atât mai mult, alegerea
tovarăşului de viaţă este un lucru care nu trebuie
trecut cu vederea. Nu trebuie nici făcut în grabă,
fiindcă, după cum spune o zicală, „iute la însurătoare,
iute la disperare”. Nu trebuie însă nici aşteptat prea
mult, fiindcă întârzierea este o primejdie ucigătoare
de suflet. Ca regulă, ritmul firesc al vieţii
duhovniceşti începe cu căsătoria. Cel necăsătorit se
aseamănă cuiva care încearcă să locuiască pentru
totdeauna în hol: nu pare să priceapă la ce folosesc
camerele. Părinţii ar trebui să se intereseze de viaţa
socială a copilului, dar şi de viaţa sa de rugăciune,
încât fericitul ceas să vină ca un dar de la
Dumnezeu.
Fireşte, când e vorba de alegerea unui partener,
copilul va lua seamă la părerea părinţilor săi. Cât de
des nu simt părinţii un cuţit trecându-le prin inimă,
atunci când copiii nu-i întreabă despre cel care le va
fi tovarăş în viaţă? Inima de mamă este sensibilă, şi
nu poate îndura o astfel de lovitură. Copilul ar trebui
să vorbească despre aceste probleme cu părinţii săi,
pentru că aceştia au o intuiţie anume, ce le dă putinţa
să conştientizeze lucrurile care-i îngrijorează.
Aceasta nu înseamnă însă că tatăl şi mama ar
trebui să facă presiuni asupra copilului. În cele din
urmă, el trebuie să fie liber să hotărască de unul
singur. Dacă vă veţi împinge copilul spre căsătorie,
vă va socoti răspunzător dacă lucrurile nu vor
decurge bine. Nimic bun nu vine în urma presiunilor.
Trebuie să-l ajutaţi, dar trebuie şi să-i îngăduiţi să
aleagă persoana pe care o preferă sau pe care o
iubeşte – însă nu pe cineva de care i-e milă sau de
care-i pare rău. Dacă copilul vostru, după ce se
cunoaşte cu cineva, vă spune: „Mi-e milă de săracul
om, mă voi căsători cu el”, să ştiţi că sânteţi în pragul
unei căsătorii eşuate. Doar o persoană pe care el sau
ea o preferă sau o iubeşte poate sta lângă copilul
vostru. Şi bărbatul, şi femeia trebuie să fie atraşi unul
de celălalt şi trebuie să vrea cu adevărat, în chip
lăuntric, fără grabă, să trăiască împreună. În această
privinţă, totuşi, nu putem face presiuni asupra
copiilor noştri. Uneori, din dragoste, simţim că ei ne
aparţin, că sânt ai noştri, şi că putem face ce vrem cu
ei. Şi aşa copilul ajunge o făptură neputincioasă să
trăiască – fie căsătorit, fie necăsătorit.
De bună seamă, procesul de cunoaştere şi apropiere,
o problemă foarte delicată – dar pe care adesea o
trecem cu vederea – ar trebui să aibă loc înaintea
căsătoriei. Nu trebuie să avem rezerve în a ne
cunoaşte unul pe celălalt, mai ales dacă nu sântem
siguri de sentimentele noastre. Dragostea n’ar trebui
să ne orbească, ci să ne deschidă ochii pentru a-l
vedea pe celălalt aşa cum este, cu neputinţele sale. „E
mai bine să iei din casa ta o încălţare, chiar dacă’i
pingelită”, spune o zicală. Adică e mai bine să iei pe
cineva cu care ai ajuns să te cunoşti. Iar cunoaşterea
trebuie întotdeauna să fie legată de logodnă, o
chestiune la fel de anevoioasă.
Atunci când i-am sugerat unei tinere că ar trebui să se
gândească serios dacă să-şi ţină logodna, ea mi-a
răspuns: „Dac-o să rup logodna, mama mă va
omorî”. Dar ce fel de încredinţare e aceasta, dacă nu-
ţi dă voie să renunţi la ea? A te logodi nu înseamnă
neapărat că mă voi căsători. Înseamnă că fac o
încercare pentru a vedea dacă ar trebui să mă
căsătoresc cu persoana cu care m’am logodit. Dacă o
femeie n’are posibilitatea să rupă logodna, atunci n’ar
mai trebui să se logodească, sau, mai degrabă, n’ar
trebui să meargă mai departe cu căsătoria. În perioada
logodnei, trebuie să avem grijă în chip anume.
Cineva a spus cândva că în perioada de cunoaştere a
celuilalt trebuie să-ţi ţii inima cu amândouă mâinile,
ca pe o fiară sălbatică. Ştiţi cât de primejdioasă e
inima: în loc să te ducă la căsătorie, te poate duce la
păcat. Există posibilitatea ca persoana aleasă să te
socotească doar o jucărie, sau o periuţă de dinţi bună
doar de încercat. Mai apoi, te vei deprima şi vei vărsa
multe lacrimi. Dar atunci va fi prea târziu, fiindcă
îngerul tău se va dovedi unul de lut.
Nu alegeţi pe cineva care-şi pierde vremea prin
cluburi, distrându-se şi aruncându-şi banii pe excursii
şi luxuri. N’ar trebui să alegeţi nici pe cineva care,
după cum veţi afla mai târziu, îşi ascunde
egocentrismul în spatele unor cuvinte de dragoste. Nu
alegeţi drept soţie o femeie ca praful de puşcă, care,
de îndată ce-i zici ceva, sare în sus. Nu-i o nevastă
bună.
Mai mult, dacă vreţi să aveţi o căsătorie cu adevărat
izbutită, nu vă apropiaţi de tânăra sau tânărul
neputincios să-şi lase părinţii. Porunca lui Hristos
este limpede: „va lăsa omul pre tatăl său şi pre
muma sa, şi se va lipi de femeia sa” (Marcu 10:7).
Dar când îl veţi vedea pe celălalt legat de mama sau
tatăl lui, când veţi vedea că îi ascultă cu gura deschisă
şi este gata să facă orice-i vor zice, să vă ţineţi
departe. Este o persoană bolnavă sufleteşte, imatură
psihologic, şi nu veţi izbuti să faceţi cu dânsul o
familie. Bărbatul care vă va deveni soţ ar trebui să fie
plin de viaţă. Însă cum ar putea fi aşa, dacă nu şi-a
dat seama, dacă n’a înţeles, dacă n’a asimilat faptul
că, casa părinţilor nu e nimic altceva decât o glastră
în care a fost aşezat, pentru a fi scos mai târziu şi
răsădit în alt loc?
De asemenea, când vă veţi alege soţul, încredinţaţi-vă
că nu este un om necomunicativ – în care caz nu va
avea prieteni. Şi dacă azi n’are prieteni, mâine va
socoti anevoios să vă aibă drept prieten şi tovarăş.
Păziţi-vă de oamenii nemulţumiţi, plângăcioşi şi
întunecaţi, ce se aseamănă unor păsări mohorâte.
Păziţi-vă de cei ce se jelesc mereu, zicând: „Nu mă
iubeşti, nu mă înţelegi” şi altele de acest fel. Ceva la
aceste făpturi ale lui Dumnezeu nu e în regulă.
Păziţi-vă şi de fanaticii religioşi şi cei excesiv de
evlavioşi; adică de cei ce se supără din pricina unor
lucruri mărunte, care critică tot şi sânt hipersensibili.
Cum veţi putea trăi cu un astfel de om? Veţi şedea ca
pe ghimpi. Feriţi-vă şi de cei ce socotesc căsătoria
ceva rău, ca un soi de întemniţare, de cei ce zic: „Dar
niciodată în viaţă nu m’am gândit să mă
căsătoresc!”
Păziţi-vă de falşii creştini, care văd în căsătorie ceva
dezgustător, asemenea unui păcat, şi şi coboară
grabnic ochii când aud vorbindu-se despre ea (1).
Dacă vă veţi căsători cu unul ca acesta, vă va fi un
ghimpe în trup, şi o povară pentru mănăstirea sa, dacă
se va călugări. Păziţi-vă de cei ce se cred
desăvârşiţi şi nu află greşeală într’înşii, dar găsesc
mereu greşeli la ceilalţi. Păziţi-vă de cei ce se cred
aleşi de Dumnezeu ca să-i îndrepte pe ceilalţi.
Mai este o problemă serioasă căreia trebuie să-i daţi
atenţie: ereditatea. Căutaţi să-i cunoaşteţi bine pe
tatăl, mama, bunicul, bunica, unchiul celuilalt.
Trebuie să existe şi minime condiţii materiale. Mai
presus de toate, îngrijiţi-vă să aflaţi despre credinţa
celuilalt. Are el sau ea credinţă? Are idealuri
persoana pe care vă gândiţi să v’o faceţi tovarăş de
viaţă? Dacă pentru el Hristos nu înseamnă nimic,
cum vei putea să intri tu în inima sa? Dacă n’a fost
în stare să Îl preţuiască pe Hristos, crezi că te va
preţui pe tine? Sfânta Scriptură îi spune bărbatului că
soţia trebuie să fie a „legământului tău” (Mal. 2:14),
adică de credinţa ta, de religia ta, ca să ţi se poată
alătura spre Dumnezeu. Doar atunci veţi putea avea,
după cum zic Părinţii Bisericii, o căsătorie „cu
încuviinţarea episcopului”(2), adică cu
consimţământul Bisericii, şi nu un simplu act formal.
Discută mai înainte lucrurile cu duhovnicul.
Examinează împreună cu el fiecare amănunt, şi el va
sta de partea ta ca un prieten adevărat, iar când îţi vei
atinge ţinta, căsătoria ta va fi un dar de la
Dumnezeu (cf. 1 Cor. 7:7). Dumnezeu dăruieşte
fiecăruia în parte darurile sale. Pe unul îl duce înspre
căsătorie, iar pe altul înspre feciorie. Nu că
Dumnezeu ar face această alegere zicând „tu du-te
aici” şi „tu du-te acolo”, însă ne dă tăria de a alege
după dorirea inimii noastre, precum şi bărbăţia şi
puterea de a îndeplini această alegere.
Dacă ţi-ai ales astfel soţul, mulţumeşte Domnului!
Fă-i cunoştinţă cu duhovnicul tău. Dacă n’ai unul,
amândoi ar trebui să alegeţi împreună un
duhovnic care să vă fie Stareţ, părinte, cel care vă
va aminti de Dumnezeu şi vi-L va arăta.
În viaţă veţi avea multe greutăţi. Vor fi o sumedenie
de probleme. Grijile vă vor înconjura, şi nu va fi uşor
să duceţi o viaţă creştinească. Însă nu vă temeţi.
Dumnezeu vă va ajuta. Faceţi ce vă stă în putinţă.
Puteţi citi cinci minute în fiecare zi dintr’o carte
duhovnicească? Să citiţi. Vă puteţi ruga cinci minute
în fiecare zi? Rugaţi-vă. Şi dacă nu izbutiţi cinci
minute, rugaţi-vă două. Celelalte ţin de Dumnezeu.
(nota mea: asta nu inseamna ca e bine asa, ci se
refera la o extrema)
Când veţi întâmpina greutăţi în căsătorie, când veţi
vedea că nu sporiţi în viaţa duhovnicească, să nu
deznădăjduiţi. Să nu vă mulţumiţi, însă, nici cu
sporirea pe care aţi dobândit-o până acum. Înălţaţi-
vă inimile către Dumnezeu. Urmaţi celor ce au dat
totul lui Dumnezeu, şi faceţi ce puteţi ca să vă
asemănaţi lor, chiar dacă tot ce puteţi face este să vă
doriţi în inimă asemănarea cu ei. Lăsaţi făptuirea în
seama lui Hristos. Şi, când veţi urca pe calea aceasta,
veţi simţi cu adevărat care este rostul căsătoriei.
Altfel, veţi orbecăi în viaţă asemenea unui nevăzător.
Care este, aşadar, rostul căsătoriei? Vă voi spune trei
din ţelurile de căpătâi ale acesteia. Mai întâi de toate,
căsătoria este o cale a durerii. Tovărăşia dintre
bărbat şi femeie se cheamă „împreună-înjugare”
(sizighia), adică lucrarea celor doi cu o sarcină
comună. Căsătoria este o împreună-mergere, o porţie
comună de durere şi, bineînţeles, de bucurie. Dar, de
obicei, şase strune ale vieţii răsună trist, şi doar una
vesel. Soţul şi soţia beau din acelaşi pahar al
lipsurilor, tristeţilor şi căderilor. La slujba cununiei,
preotul le dă noilor căsătoriţi să bea din acelaşi pahar,
numit „pahar de obşte”(3), pentru că împreună vor
purta poverile căsătoriei. Paharul se mai cheamă şi
„unire”(4), pentru că ei se unesc spre a împărtăşi
bucuriile şi necazurile vieţii.
Când doi oameni se căsătoresc, e ca şi cum ar zice:
Împreună vom merge înainte, mână de mână, prin
vremuri bune şi rele. Vom avea ceasuri întunecate,
ceasuri de tristeţe, împovărătoare, ceasuri
plictisitoare. Însă, în adâncul nopţii, vom crede pe
mai departe în soare şi-n lumină. O, dragi prieteni,
cine poate spune că viaţa sa n’a cunoscut clipe grele?
Dar nu e lucru mic să ştii că în clipele-ţi grele, în
griji, în ispite, vei ţine mâna celui iubit ţie. Noul
Legământ spune că tot omul va suferi, mai ales cei ce
se căsătoresc.
„Dezlegatu-te-ai de femeie?” – adică, eşti
necăsătorit? – întreabă Apostolul Pavel. „Nu căuta
femeie. Iar de te-ai şi însurat, nu ai greşit, şi de s’a
măritat fecioara, nu a greşit; însă asupreală
trupului vor avea unii ca aceştia; iară eu cruţ pre
voi” (1 Cor. 7:27-28). Ţineţi minte: din clipa în care
te căsătoreşti, zice el, vei avea parte de multe dureri,
vei suferi, şi viaţa ta va fi o cruce, însă o cruce ce
înfloreşte cu flori. Căsătoria va avea bucuriile sale,
surâsurile sale, lucrurile sale minunate. Să vă
amintiţi, însă, în zilele cu soare că toate aceste flori
preafrumoase ascund o cruce, care poate ieşi în orice
clipă la lumină.
Viaţa nu e o petrecere, aşa cum cred unii, care, după
căsătorie, se prăvălesc din cer pe pământ. Căsătoria
este o mare întinsă, şi nu ştii când te va arunca pe
ţărm. Te însori cu persoana aleasă cu frică şi
cutremur, şi cu mare grijă, apoi, după un an, doi,
cinci, descoperi că te-a tras pe sfoară.
Să credem că nunta ar fi un drum spre fericire este o
măsluire a căsătoriei, asemenea unei tăgăduiri a
crucii.
Bucuria căsătoriei înseamnă pentru bărbat şi
femeie împingerea împreună a carului pe drumul
urcător al vieţii.
„N’ai suferit? Atunci n’ai iubit”, spune un poet.
Doar cei ce suferă pot iubi cu adevărat. Şi, de aceea,
tristeţea este o însuşire necesară a căsătoriei.
„Căsnicia”, zice un filosof din vechime, „e o lume
înfrumuseţată de nădejde şi întărită de năpastă”. Aşa
cum oţelul se căleşte în furnal, aşa şi omul se
întăreşte în căsătorie, în focul greutăţilor. Când vă
priviţi căsătoria de la depărtare, toate par minunate.
Însă când vă apropiaţi, veţi vedea ce multe clipe grele
are.
Dumnezeu zice că „nu este bine să fie omul singur”
(Fac. 2:18), aşa că i-a pus alături un tovarăş, pe
cineva care să-l ajute în viaţă, mai ales în luptele sale
de credinţă, fiindcă pentru a ţi păstra credinţa trebuie
să pătimeşti şi să rabzi multă durere. Dumnezeu ne
trimite tuturor harul Său. El ni-l trimite, însă, atunci
când vede că sântem gata să suferim. Unii, de
îndată ce văd o piedică, o iau la fugă. Uită de
Dumnezeu şi de Biserică. Însă credinţa, Dumnezeu
şi Biserica nu sânt o cămaşă pe care s’o dai jos de
îndată ce ai început să asuzi.
Căsătoria este, aşadar, o călătorie printre necazuri şi
bucurii. Când necazurile par copleşitoare, ar trebui
să-ţi aminteşti că Dumnezeu este cu tine. El îţi va
ridica crucea. El a fost Cel ce ţi-a pus pe frunte
cununa căsătoriei. Dar când Îl rugăm ceva pe
Dumnezeu, El nu ne dă de îndată soluţia. Ne îndrumă
înainte foarte încet. Uneori, îi ia ani ca s’o facă.
Trebuie să cercăm durere, altfel viaţa nu va avea
înţeles. Veseleşte-te, însă, căci Hristos pătimeşte cu
tine, şi Sfântul Duh „se roagă pentru noi cu suspinuri
negrăite” (cf. Rom. 8:26).
În al doilea rând, căsătoria este o călătorie a
dragostei. Înseamnă plăsmuirea unei noi făpturi
omeneşti, a unei noi persoane, căci, zice Evanghelia,
„vor fi amândoi un trup” (Mat. 19:5; Mar. 10:7).
Dumnezeu uneşte doi oameni şi îi face una. Din
această unire a doi oameni, care se înţeleg să-şi
sincronizeze paşii şi să-şi armonizeze bătăile inimii,
răsare o nouă făptură omenească. Dintr’o astfel de
dragoste adâncă şi spontană, unul devine o prezenţă,
o realitate vie, în inima celuilalt. „Sânt căsătorit”
înseamnă că nu pot trăi nici măcar o zi, nici măcar
o clipă, fără tovarăşul meu de viaţă.
Soţul meu, soţia mea, e parte din mine, din trupul
meu, din sufletul meu. El sau ea mă împlineşte. El
sau ea este cugetul minţii mele. El sau ea este
pricina pentru care-mi bate inima.
Perechea schimbă inele pentru a arăta că vor rămâne
uniţi în încercările vieţii. Fiecare poartă un inel cu
numele celuilalt scris pe el, ce se pune pe degetul de
la care o venă duce direct la inimă. Numele celuilalt,
adică, e scris în propria inimă. Am putea spune că
unul dă celuilalt sângele inimii sale. El sau ea îl
cuprinde pe celălalt în însăşi miezul fiinţei sale.
„Ce mai faci?”, a fost întrebat odată un scriitor.
Acesta a rămas surprins. „Ce mai fac? Ce întrebare
ciudată! O iubesc pe Olga, soţia mea”.
Soţul trăieşte pentru a-şi iubi soţia, iar soţia
trăieşte pentru a-şi iubi soţul.
Lucrul cel mai însemnat în căsătorie este dragostea,
iar dragostea înseamnă a uni două în una.
Dumnezeu urăşte despărţirea şi divorţul. El vrea o
unire nezdruncinată (cf. Mat. 19:3-9; Mar. 10:2-
12).
Preotul ia inelele de pe degetul mâinii stângi, le pune
pe cel al mâinii drepte, apoi iarăşi pe stânga, şi în cele
din urmă le pune înapoi pe mâna dreaptă. Începe şi
sfârşeşte cu mâna dreaptă, fiindcă aceasta este mâna
cu care lucrăm îndeosebi. Aceasta înseamnă şi că
celălalt are acum mâna mea. Nu fac nimic din ce nu
ar vrea perechea mea. Sânt legat de celălalt. Trăiesc
pentru celălalt, şi pentru aceasta îi trec cu vederea
greşelile.
O persoană care nu poate avea îngăduinţă pentru
alta nu se poate căsători.
Ce vrea perechea mea? Ce-l interesează? Ce-i face
plăcere? Aceleaşi lucruri ar trebui să mă intereseze şi
să-mi facă şi mie plăcere. Caut şi prilejuri de a-i face
mici bucurii. Cum îl voi mulţumi astăzi pe soţul
meu? Cum o voi mulţumi astăzi pe soţia mea?
Această întrebare ar trebui să şi-o pună zilnic orice
om căsătorit. Ea se interesează de grijile lui, de
preocupările lui, de slujba lui, de prietenii lui, pentru
a putea avea toate în comun. El îi dă întâietate de
bunăvoie. Pentru că o iubeşte, merge ultimul la
culcare şi se trezeşte primul. Îi socoteşte părinţii ei ca
şi cum ar fi ai săi, îi iubeşte şi li se dăruieşte, fiindcă
ştie că căsătoria este anevoioasă pentru părinţi. Îi face
mereu să plângă, deoarece i-a despărţit de copilul lor.
Soţia îşi arată dragostea pentru soţ prin ascultare. Ea
îl ascultă întocmai cum Biserica ascultă de Hristos
(Efes. 5:22-24). Fericirea ei este să facă voia soţului.
Împotrivirea, încăpăţânarea şi nemulţumirea sânt
esecurile care retează pomul fericirii conjugale.
Femeia este inima. Bărbatul este capul. Femeia este
inima care iubeşte. În clipele grele ale bărbatului, ea
îi stă alături, precum împărăteasa Theodora lângă
împăratul Iustinian. În clipele lui de bucurie, ea
încearcă să-l suie la înălţimi şi la idealuri şi mai mari.
La vreme de necaz, ea stă lângă el, ca o lume sublimă
şi plină de pace, dăruindu-i linişte.
Bărbatul ar trebui să ţină minte că soţia i-a fost
încredinţată de Dumnezeu. Soţia sa este un suflet pe
care Dumnezeu i l-a dat, şi pe care într’o bună zi va
trebui să-l dea înapoi. El îşi iubeşte femeia aşa cum
Hristos iubeşte Biserica (Ef. 5:25). O ocroteşte, îi
poartă de grijă, îi dă încredere, îndeosebi când este
tulburată sau când este bolnavă. Ştim cât de sensibil
poate fi sufletul unei femei, pricină pentru care
Apostolul Petru îi îndeamnă pe bărbaţi să-şi
cinstească femeile (cf. 1 Pet. 3:7). Sufletul unei femei
se răneşte, este adesea mărunt, schimbător şi poate
cădea dintr’odată în deznădejde. De aceea, bărbatul
trebuie să fie plin de dragoste şi gingăşie, şi să facă
din ea comoara sa cea mai de preţ. Căsătoria, dragi
prieteni, este o bărcuţă care pluteşte pe valuri şi
printre stânci. Dacă o scapi din grijă chiar şi o clipă,
se va scufunda.
După cum am văzut, căsătoria este mai întâi de toate
o călătorie a durerii; în al doilea rând, o călătorie a
dragostei; şi, în al treilea rând, o călătorie spre cer, o
chemare de la Dumnezeu. Este, aşa cum zice Sfânta
Scriptură, o „taină mare” (Ef. 5:32). Vorbim adesea
de şapte taine.
În această privinţă, o „taină” este semnul prezenţei
mistice a unei persoane sau a unei întâmplări
adevărate. O icoană, de pildă, este o taină. Când i ne
închinăm, nu ne închinăm lemnului sau vopselei, ci
lui Hristos, sau Născătoarei-de-Dumnezeu, sau
sfântului zugrăvit în chip mistic. Sfânta Cruce este un
simbol al lui Hristos, ce cuprinde tainica sa prezenţă.
Şi căsătoria este o taină, o prezenţă mistică, deşi nu
ca acestea. Hristos zice: „unde sânt doi sau trei
adunaţi întru numele meu, acolo sânt şi eu în
mijlocul lor” (Mat. 18:20). Şi de fiecare dată când
se cunună doi oameni în numele lui Hristos, ei
devin un semn care-L cuprinde şi arată pe însuşi
Hristos. Când vedeţi o pereche are conştiinţa acestui
lucru, e ca şi cum l-aţi vedea pe Hristos. Împreună, ei
sânt o theofanie (arătare a lui Dumnezeu).
Acesta este şi motivul pentru care pe capetele lor se
pun cununi, în timpul slujbei cununiei, deoarece
mireasa şi mirele sânt un chip al lui Hristos şi al
Bisericii. Şi nu doar acestea, dar şi toate celelalte sânt
simbolice. Lumânările aprinse simbolizează
fecioarele cele înţelepte. Atunci când preotul pune
aceste lumânări în mâinile noilor căsătoriţi, e ca şi
cum le ar zice: Aşteptaţi-l pe Hristos asemenea
fecioarelor celor înţelepte (Mat. 25:1-11). Lumânările
mai simbolizează şi limbile de foc care s’au pogorât
la Cincizecime, şi care au arătat, în esenţă, prezenţa
Sfântului Duh (F.Ap. 2:1-4). Inelele de cununie se ţin
în altar, până ce sânt luate de acolo de către preot,
fapt care arată că nunta îşi are începutul în Hristos şi
va sfârşi în Hristos. Preotul le împreunează şi
mâinile, pentru a arăta că însuşi Hristos este Cel ce îi
uneşte. Hristos este în centrul tainei şi în centrul vieţii
lor (5).
Toate elementele slujbei cununiei sânt umbre şi
simboluri care arată prezenţa lui Hristos. Când stai
undeva şi vezi dintr’odată o umbră, ştii că se apropie
cineva. Nu-l vezi, dar ştii că e acolo. Te trezeşti dis-
de-dimineaţă, şi vezi zarea roşie a răsăritului. Ştii că,
peste puţină vreme, va ieşi soarele. Şi într’adevăr, de
după munte, începe să răsară soarele.
Când îţi vezi căsătoria, soţul, soţia, trupul perechii
tale, când îţi vezi necazurile, toate cele ale casei tale,
să ştii că sânt semne ale prezenţei lui Hristos. E ca şi
cum ai auzi paşii lui Hristos, ca şi cum ar veni, ca şi
cum ai fi gata să-i auzi glasul. Toate acestea sânt
umbre ale lui Hristos, descoperindu-ne că este cu noi.
E adevărat totuşi că, din pricina grijilor şi neliniştilor,
simţim că El lipseşte. Dar Îl putem vedea în umbre, şi
ne încredinţăm că este cu noi. De aceasta, în Biserica
timpurie nu exista o slujbă aparte a cununiei.
Bărbatul şi femeia mergeau pur şi simplu la Biserică
şi se împărtăşeau împreună. Ce înseamnă asta? Că de
aici încolo viaţa lor devine o singură viaţă în Hristos.
Cununiile sau coroanele de nuntă sânt şi ele
simboluri ale prezenţei lui Hristos. Şi anume, ele
simbolizează mucenicia. Soţul şi soţia poartă cununi
pentru a arăta că sânt gata să se facă mucenici pentru
Hristos. A spune că „Sânt căsătorit” înseamnă că
trăiesc şi mor pentru Hristos. „Sânt căsătorit”
înseamnă că tânjesc şi însetez după Hristos.
Cununile sânt şi semne împărăteşti, aşa că soţul şi
soţia sânt împărat şi împărăteasă, iar casa lor este
împărăţie, o împărăţie a Bisericii, o prelungire a
Bisericii.
Care a fost începutul căsătoriei? Căderea în păcat a
omului. Înainte de aceasta, nu era căsătorie – nu în
înţelesul de astăzi. Abia după Cădere, după ce Adam
şi Eva au fost izgoniţi din rai, Adam a „cunoscut” pe
Eva (Fac. 4:1) şi s’a pus început căsătoriei. De ce
atunci? Pentru ca să-şi amintească de căderea lor şi
de izgonirea din Rai, şi să caute să se întoarcă acolo.
Căsătoria este, prin urmare, o întoarcere în raiul
duhovnicesc, Biserica lui Hristos. „Sânt căsătorit”
înseamnă, aşadar, că sânt un împărat, un mădular
credincios şi adevărat al Bisericii.
Cununile simbolizează şi biruinţa cea mai de pe
urmă, ce va fi atinsă în împărăţia cerurilor. Când
preotul ia cununiile, îi zice lui Hristos: „primeşte
cununile lor întru Împărăţia ta”, ia-le în împărăţia Ta
şi le ţine acolo, până la biruinţa cea mai de pe urmă.
Aşadar, căsătoria e un drum: începe pe pământ şi se
sfârşeşte în cer. Este o împreunare, o legătură cu
Hristos, Care ne încredinţează că ne va duce la cer,
spre a fi pururea cu Dânsul. Căsătoria este un pod
care ne duce de la pământ la cer. E ca şi cum taina ar
zice: Dincolo şi mai presus de dragoste, dincolo şi
mai presus de soţul tău, de soţia ta, mai presus de
întâmplările de zi cu zi, adu-ţi aminte că eşti menit
cerului, că ai plecat pe un drum care te va duce acolo
negreşit. Mireasa şi mirele îşi dau mâna unul altuia,
iar preotul le ţine pe ale amândurora, şi îi duce în
jurul mesei, dănţuind şi cântând. Căsătoria este
mişcare, este sporire, este o călătorie ce se va încheia
în cer, în veşnicie.
Căsătoria pare să unească două persoane. Însă nu
sânt două, ci trei. Bărbatul se căsătoreşte cu
femeia, şi femeia se căsătoreşte cu bărbatul, iar cei
doi împreună se căsătoresc cu Hristos. Aşadar,
trei iau parte la taină, trei rămân împreună în
viaţă.
În dănţuirea din jurul mesei, perechea este purtată de
preot, care este un chip al lui Hristos. Aceasta
înseamnă că Hristos ne-a prins, ne-a izbăvit, ne-a
răscumpărat şi ne-a făcut ai Săi. Aceasta este „taina
cea mare” a nunţii (cf. Gal. 3:13).
În latină, cuvântul „taină” a fost tradus cu
„sacramentum”, care înseamnă jurământ. Şi
căsătoria este un jurământ, o făgăduinţă, o
împreunare, un legământ, aşa cum am mai zis. Este o
legătură netrecătoare cu Hristos.
„Sânt căsătorit”, aşadar, înseamnă că mi-am robit
inima lui Hristos. Dacă vreţi, vă puteţi căsători. Dacă
vreţi, nu vă căsătoriţi. Dar dacă vă căsătoriţi, acesta
este înţelesul căsătoriei în Biserica Orthodoxă, cea
care v’a adus întru fiinţă. „Sânt căsătorit”
înseamnă: sânt robul lui Hristos.
Note:
(1). Vezi, de pildă, Sf. Ioan Gură-de-aur, Omilie la
Colosseni 12:6 – „Ce ruşine este în cele de cinste?
Pentru ce roşeşti din pricina celor neprihănite?
Făcând aşa, defăimezi obârşia naşterii tale, care-i un
dar dela Dumnezeu.” (P.G. 62:388)
(2). Sf. Ignatie al Antiohiei, Epistolie către Policarp
(P.G. 5:724B).
(3). Sf. Simeon al Thessalonicului, Dialogos 277
(P.G. 155:508B).
(4). C. Kallinikos, Biserica creştină şi slujbele sale
(Athena, 1968), 514.
(5). Sf. Grigorie Cuvântătorul-de-Dumnezeu,
Epistola 193: „Pun mâna unuia în a celuilalt, şi pun
pe amândoi în mâna lui Dumnezeu” (P.G. 37:316C).
Traducere: Radu Hagiu