Filip şi Iamandi (2008) clasifică normele etice în:1

 Norme generale sau universale: care sunt prezente în toate sau în majoritatea
comunităţilor umane, din toate timpurile, şi influențează întreaga gamă de relaţii şi
activităţi umane. Dintre aceste tipuri de norme amintim: cinstea, demnitatea, sinceritatea,
curajul, loialitatea, generozitatea;
 Norme particulare: care se adresează unor comunităţi umane determinate, au o anumită
variaţie în timp şi spaţiu, şi influentează relaţiile sau activităţi umane particulare. Printre
aceste tipuri de norme amintim normele vieţii de familie şi normele morale specifice unor
activităţi profesionale;
 Norme speciale: se manifestă în cadrul unor grupuri restrânse şi, uneori, la ocazii
speciale. În această categorie autorii include: norme de protocol, regulile de etichetă în
afaceri, codul manierelor elegante.
Filip şi Iamandi (2008) subliniază caracterul liber, intenţional, conştient, şi raţional a
normelor morale. Normativitatea morală are un caracter categoric şi universal, referindu-se la
datoria de a săvârşi fapte care să potenţeze valoarea specifică şi intrinsecă a umanităţii. Funcţia
socială a normelor morale este aceea de a promova un maxim de sociabilitate la nivelul
indivizilor şi comunităţii. (Filip şi Iamandi, 2008).2

1
Sandu Antonie, Sandu Antonio, Etică și practica socială, Editura Lumen, București, 2015, p. 10;
2
Sandu Antonie, Sandu Antonio, Etică și practica socială, Editura Lumen, București, 2015, p. 10;
C49

Conform lui Kadushin, scopul principal al supervizării este cela de a facilita practica şi
nu de a perpetua dependența. Supervizarea cere mediere, înțelegere între organizție şi asistenți
sociali, supervizorul acționanâd ca un avocat în favoarea organizației, dar şi a asistentului social;
în scopul de a duce la bun sfârșit obiectivele muncii. Supervizarea, ca şi activitate desfasurată de
personal acreditat, are drept scop promovarea dezvoltării personale şi profesionale. Întregul
proces are la baza acordare \unor posibilități de învațare astfel încât să se amelioreze calitatea
muncii depuse.3
Supervizarea în asistența socială şi implicit supervizorul prin îndeplinirea sarcinilor
specifice funcției, sunt factori esențiali în domeniu, o modalitate practică de a sigura servicii de
calitate. Teoria supervizării, funcțiile supervizării, rolurile, abilitățile sunt considerate extrem de
importante în contextual dezvoltării profesionale. Tinând cont de faptul că este o calificare
recenta în țara noastră, supervizorul deține rolul de formator şi mentor în supervizare, consideră
Muntean. Eficiența muncii în supervizare este data şi de calitatea inregistrarii documentelor şi de
continuitatea în urmarirea şi trasncrierea cazurilor.
Rolul supervizării poate fi observat din perspective diferite, în funcție de părțile implicate
în proces, astfel încât se observă patru perspective: din perspective organizației în care se
realizează supervizarea, a beneficiarului/clientului, a supervizorului şi din perspectiva
supervizatului. 4
 Din perspectiva organizației
Supervizarea înglobează efortul de planificare, organizare, conducere, coordonare şi
control, cu scopul de a dobândi rezultate prin alții. Se poate spune că supervizarea răspunde unei
nevoi a profesioniștilor de a avea la dispoziție un forum de reflecție, fiind înteleasă ca cea care
contribuie la trecerea de la experiență la învațare.
 Din perspectiva beneficiarului de asistență socială

3
Frunză Ana, Supervizarea și dezvoltarea profesională a asistenților sociali, Editura Lumen, Iași, 2017, p. 17;
4
Frunză Ana, Supervizarea și dezvoltarea profesională a asistenților sociali, Editura Lumen, Iași, 2017, p.p. 17-19;
 Scopul supervizării şi intervizării este de a ajuta membrii participanți în a-și îndeplini
sarcinile profesionale cu eficiență, spre beneficul maximal al clientului. Supervizarea trebuie să
asigure condițiile pentru ca persoanele, familiile şi gurpurile asistate să primească maximul de
beneficii și să împiedice răspunsurile inadecvate pe care le-ar primi din partea personalului.
 Din perspectiva supervizorului
Supervizarea este o intervenție furnizată de o persoană cu mai multă experiență într-o
anumită profesie, unei persoane care are mai puțină experiență în profesia respectivă. Aceasta
relație este evaluativă, se întinde în timp şi are simultan mai multe scopuri: de a îmbunătăți
funcția profesională a perosanelor supervizare, de a monitoriza calitatea serviciilor profesionale
oferite de către persoana supervizată clienților săi și de a promova calitatea profesiei de către cei
care doresc să devină practicieni.
 Din perspective supervizatului
Supervizarea ca activitate desfăsurată de personal acreditat are drept scop promovarea
dezvoltării personale şi profesionale. Întregul proces are la bază acordarea unor posibilități de
învățare astfel încât să se amelioreze calitatea muncii depuse. Supervizarea urmăreste creșterea
conștientizării rolurilor şi responsabilitățior asistenților sociali, precum şi creșterea capacității de
înțelegere a oamenilor, a problemelor, a situațiilor. Supervizarea poate fi definită ca o alianță de
învățare care împuternicește persoana formată să achiziționeze abilități şi cunoștințe relevante
pentru profesie și să experimenteze competențe interpersonale în relația de supervizare
(Holloway, 1994). Supervizarea are rolul de a evalua dezvoltarea profesională a persoanei
supervizate şi intenționează să fie suportivă, motivațională, educativă, modelatoare, privind
comportamentul supervizatului, prin intermediul relației acestuia cu clientul său.

Supervizarea în dezvoltarea personală

Relația de supraveghere este un factor cheie pentru dezvoltarea profesională şi creează o
oportunitate pentru experiețe bogate de învățare atât pentru supervizori cât şi pentru supervizați.
Supervizarea esste definită ca un process formal. Supervizarea este o relatie de natura
contractuala intre supervisor şi supervizat. Profesionistii ar trebui să primească în masura
posibilităților supervizare de la un profesionist a cărui perspective teoretică, etică şi
metodologică este compatibilă cu cea propie.
C50
Scopul codului privind conduita etică a auditorului intern este crearea cadrului etic
necesar desfășurării profesiei de auditor intern, astfel încât acesta să își îndeplinească cu
profesionlism, loialitate, corectitutdine şi în mod constiincios îndatoririle de serviciu și să se
abțina de la orice faptă care ar putea să aducă prejudicii instituției sau autorității publice în care
și desfășoară activitatea.5
Conduita etică a auditorului are urămatoarele obiective: performanța, profesionalismul,
calitatea serviciilor, încrederea, conduita şi credibilitatea. În desfășurarea activității ei sunt
obligați să respecte următoarele principii fundamentale: integritatea, independenta şi
obiectivitatea, confidențialitatea, competența profesională şi neutralitatea politică. Regulile de
conduită sunt norme de comportament pentru auditorii interni şi reprezintă un ajutor pentru
interpretarea principiilor şi aplicarea lor practică, având rolul să îndrume din punct de vedere
etic auditorii interni.6

5
Moroșanu Corneliu, Ioniță Dragoș-Paul, Biță Valentina, Serbina Bogdan, Ghidul cetățeanului, Biroul de Consiliere
Pentru Cetățeni, Proiect finanțat prin Phare, Uniunea Europeană, p. 25;
6
Moroșanu Corneliu, Ioniță Dragoș-Paul, Biță Valentina, Serbina Bogdan, Ghidul cetățeanului, Biroul de Consiliere
Pentru Cetățeni, Proiect finanțat prin Phare, Uniunea Europeană, p. 25;