Capitolul 9

Evoluţia dragostei în căsnicia mea

Mulţi consideră că dragostea într-o căsnicie e ceva trecător. Te îndrăgosteşti fulgerător uneori “la
prima vedere”, te aprinzi repede, dar apoi treptat, în câţiva ani, focul dragostei se stinge şi rămâne-n
urmă doar cenuşa. Aşa să fie oare ?
Desigur că aceasta este evoluţia firească a căsniciilor zidite pe nisip : la orice furtună, “dragostea”
se usucă şi moare. Ei s-au căsătorit pe considerentul “îl iau pentru că îmi place !”, iar la câţiva ani
după aceasta au ajuns să nu se mai “înghită” unul pe altul. Fireşte că nimeni nu mai arată la fel ca la
20 de ani ! E normal să îmbătrânim, iar dacă doar “ambalajul” (trupul, “sexul”) au reprezentat
criteriul de bază al alegerii partenerului de viaţă, atunci pe parcurs, voi constata că nu mă mai simt
atras(ă) de soţ / soţie.
Dacă m-am căsătorit din interes, deoarece era bogat(ă), sau avea o anumită poziţie socială, când
ace(a)sta îşi pierde averea sau poziţia, constat că nu mai am nici un motiv pentru a rămâne
împreună. Sunt persoane care consideră că, chiar dacă te-ai căsătorit din dragoste, după o anumită
perioadă, după ce trece “luna de miere”, se ajunge la “drojdie” şi dragostea ar dispărea. Vom
rămâne împreună doar pentru că “aşa se face”, “avem copii împreună”, sau “ce-o să zică lumea ?”.
Ne tolerăm reciproc, însă peste dragostea noastră s-a aşternut praful. Am ajuns să ne “plictisim”
unul de altul şi rămânem eventual împreună pentru că ne leagă copiii. Astfel cei doi sunt căsătoriţi
doar pe hârtie, deoarece între ei a survenit de mult divorţul emoţional.
Pentru unii dragostea are “spike”-uri, cu suişuri şi coborâşuri, cu văi mai adânci decât crestele. O
perioadă ei se iubesc, apoi se ceartă, se urăsc şi se dispreţuiesc, după care se împacă iarăşi.
Dragostea atinge iar anumite cote şi mai fac şi un copil împreună. Apoi iar ceartă, se despart, iar se
împacă ş.a.m.d. Dacă am trasa un grafic, “iubirea” lor ar fi o sinusoidă. Nu înţeleg cum doi oameni
care se iubesc, ajung ulterior să se urască ; nici nu mai vor să se vadă, îşi trântesc telefonul şi-şi
închid uşa în faţă. Unde a rămas iubirea ? Orgoliul e atât de mare, încât nici unul nu vrea să cedeze.
Fiecare consideră că el are dreptate, că părerea lui e cea justă. S-au jignit prea tare, încât nu mai sunt
capabili să se ierte reciproc.
Nu degeaba Scriptura caracterizează limba omenească : “…limba este un mic mădular care se
făleşte cu lucruri mari. Iată un foc mic, ce pădure mare aprinde. Limba este şi ea un foc, o lume de
nelegiuiri. Ea este aceea dintre mădularele noastre, care întinează tot trupul şi aprinde roata vieţii,
când este aprinsă de focul gheenei. Toate soiurile de fiare, de păsări, de târâtoare, de vieţuitoare
de mare se îmblânzesc şi au fost îmblânzite de neamul omenesc, dar limba nici un om n-o poate
îmblânzi. Ea este un rău care nu se poate înfrâna, este plină de o otravă de moarte…din aceeaşi
gură iese şi blestemul şi binecuvântarea”(Iacov 3,5-10) Ca o concluzia la versetele de mai sus,
apostolul Iacov afirmă în continuare : “Toţi greşim în multe feluri. Dacă nu greşeşte cineva în
vorbire este un om desăvârşit şi poate să-şi ţină în frâu tot trupul”(Iacov 3,2).
Adesea rostim cuvinte grele, pe care apoi le regretăm, dar ce important este să ne ţinem limba în
frâu ! Ce important este să rostim doar acele cuvinte care zidesc. Dumnezeu este prezent în orice
împrejurare a vieţii noastre şi cunoaşte fiecare cuvânt care ne-a ieşit de pe buze. Nu degeaba Isus
afirma : “Omul bun scoate lucruri bune din visteria bună a inimii lui ; dar omul rău scoate lucruri
rele din visteria rea a inimii lui. Vă spun că în ziua judecăţii, oamenii vor da socoteală de orice
cuvânt nefolositor pe care-l vor fi rostit. Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină şi din cuvintele
tale vei fi osândit”(Matei 12,35-37).
Un cuvânt dur rostit de persoana iubită va durea mai mult decât o palmă. Ai fi preferat să-ţi tragă
o palmă, decât să-ţi spună acel lucru îngrozitor. Cuvintele rănesc, dor şi sunt în stare să producă răni
adânci, care lasă cicatrici pe viaţă. Tocmai de aceea un om va fi desăvârşit dacă nu greşeşte în
vorbire şi astfel el îşi va “ţine în frâu tot trupul”.
Într-o căsnicie creştină, cei doi nu se rănesc şi nu se jignesc reciproc. Orice cuvânt va fi rostit ca
în prezenţa lui Dumnezeu, iar certurile sunt accidentale, datorită unor divergenţe de opinii. Soţii
discută orice problemă, chiar în ziua în care ea a apărut şi astfel nu au loc resentimente ; nu se vor
acumula tensiuni care să izbucnească în timp. Ura nu are ce căuta într-o familie creştină.
Dimpotrivă, dragostea va creşte liniar sau exponenţial.
Mi-aduc aminte că înainte de căsătorie, pastorul ne-a făcut pregătirea premaritală. La sfârşit, el
ne-a întrebat : “Vă iubiţi ?” Noi l-am privit miraţi şi i-am răspuns : “Da, desigur !” El s-a amuzat de
răspunsul nostru şi ne-a replicat : “Minţiţi ! Să vedeţi cum o să vă iubiţi peste 10, sau 20 de ani de la
căsătorie !” Noi am rămas uluiţi. Atunci el ne-a povestit cum s-a căsătorit şi cât de mult îşi iubea
soţia la început. Anii însă au trecut, dar a constatat cu surprindere, că dragostea lor creştea pe zi ce
trece, încât după mai bine de 20 de ani de la căsătorie, consideră că atunci, la începuturi, nici nu-şi
iubea soţia, comparativ cu momentul actual. L-am privit uimiţi pe pastor, pentru că ceea ce el
afirma atunci, nouă ni se părea de domeniul S.F.-ului. Noi nu credeam că ar putea exista aşa ceva pe
această lume.
Înainte de a pleca în luna de miere, un prieten ne-a întrebat : “Ei, cum e ? Vă iubiţi ? Să vedeţi voi
după ce veţi reveni cât o să vă mai iubiţi !”. Mulţi consideră că odată ce s-a terminat “luna de
miere” s-a terminat şi dragostea, urmând după aceea o “viaţă de fiere”. Din acest motiv, destule
persoane ezită să se căsătorească, considerând că dragostea, limitată de căsătorie, nu va dăinui.
Eu afirm astăzi, după mai bine de 10 ani de la căsătorie, că pastorul nostru a avut deplină dreptate.
În timp, dragostea nu numai că nu a dispărut, dar a crescut continuu. Nu spun că nu a fost greu : a
trebuit ca amândoi să punem umărul pentru a construi şi zidi căsnicia noastră. Ne-am luat timp
pentru noi ca să comunicăm profund la toate nivelurile. Dar a meritat ! Nu numai că nu ne-am
“plictisit” unul de celălalt, dar nici nu am putea trăi unul fără altul. Legătura dintre noi s-a sudat atât
de mult, încât suntem nedezlipiţi. Dragostea noastră a crescut cu fiecare zi, exponenţial.
Acest tip de dragoste dă o “viaţă de miere”, devenind tot timpul mai dulce şi mai de dorit. În ani,
am sentimentul că sunt un om împlinit, trăind o bucurie continuă.
De-abia aştept ca soţul meu să revină de la serviciu, pentru a ne reîntâlni. Nicăieri nu-i mai bine
ca acasă, în braţele sale, deoarece el îmi asigură tot confortul şi liniştea necesară. Doar alături de el
mă simt împlinită. Însă acest “foc” al dragostei va fi întreţinut continuu. Nu uitaţi ! Dragostea este
ca o floare, căreia dacă nu-i acorzi căldură şi lumină e usucă şi moare. Noi am înţeles de la început
acest principiu şi am avut permanent o grijă deosebită de “floarea” dragostei noastre. Ne-am dat
seama că iubirea nu vine de la sine, că nu ne pică din cer, ci că ea va trebui cultivată şi îngrijită cum
se cuvine.
Cine nu procedează aşa constată că dragostea lor dă eventual o “lună de miere”, însă pentru unii
nici măcar atât ! După ce aceasta s-a terminat, a murit şi dragostea lor ; nu le mai place partenerul
de viaţă. Îl privesc cu uimire şi gândesc : “De ce m-am căsătorit cu el / ea ? Nu-l mai găsesc acum
nici atrăgător, nici interesant. Glumele lui i se par de-a dreptul “nesărate”, iar compania celuilalt i se
pare îngrozitoare. Cu timpul, apare şi sentimentul frustrării. Ei cred că aşteptările lor au fost înşelate
; trăiesc într-un chin permanent, din care nu întrevăd nici o rază de scăpare. Odată ajunşi în acest
punct, mulţi afirmă : “Stăm împreună, dar fiecare are viaţa lui separată, paralelă, dublă !”
Fiecare poate chiar să trăiască în concubinaj cu o altă persoană, ajungând să aibă până şi
dormitoare separate. Te întrebi : “De ce mai stau împreună ?” Au acelaşi acoperiş de-asupra
capului, dar duc o viaţă complet separată.
Astfel de oameni au stat cu mâinile-n sân, aşteptând ca cineva să toarne dragostea peste ei. Dacă
acest lucru nu s-a întâmplat, ei au considerat că nu au nici o vină şi nici o responsabilitate ;
“dragostea vine şi pleacă”. Din nefericire, acesta este subiectul multor filme de televiziune şi a
atâtor romane, celebre. Aceasta este mentalitatea vremii şi este greu să o schimbi !
Dacă cei doi sunt căsătoriţi numai în acte, atunci o eventuală dispariţie a soţului prin deces, îi
aduce celuilalt “uşurarea” sau “libertatea mult râvnită”. “Ah, de când aşteptam acest lucru !” Pe
lângă faptul că, de-a lungul timpului le-a venit greu să se tolereze, s-au gândit şi la metode de a
scăpa unul de altul. Mai mult sau mai puţin, le-a trecut prin cap şi ideea : “O, de ar muri o dată !”,
gândindu-se şi la curmarea vieţii celuilalt. Crima nu este numai atunci când ai înfăptuit-o fizic, ci şi
atunci când este înfăptuibilă în mintea ta ! În aceasta constă deosebirea dintre justiţia lui Dumnezeu
şi justiţia omenească. Oamenii pedepsesc doar faptele, în vreme ce Dumnezeu pedepseşte şi
gândurile. “Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată şi judecata se va face cu privire la tot
ce este ascuns, fie bine, fie rău”(Ecleziastul 12,14) ; iar în 1 Corinteni 4,5 se afirmă : “De aceea să
nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile
ascunse în întuneric şi va descoperi gândurile inimilor. Atunci fiecare îşi va căpăta lauda de la
Dumnezeu”.
Persoanele care nu “şi-au dat arama pe faţă”, dar care au nutrit gânduri ascunse şi uneori ucigaşe
cu privire la partenerul de viaţă, vor fi puse la judecata divină pe aceeaşi poziţie cu criminalii de
rând. Interesant este şi faptul că ceea ce au gândit deplasat în raport cu soţul / soţia le-a înveninat
viaţa. Caracterul lor a fost transformat şi schimonosit de ură.
 Când partenerul moare, ei sunt fericiţi că au scăpat. Nici nu trece bine perioada de doliu, că şi
încep să cocheteze cu alte persoane de sex opus. Ei nu vor simţi nici un fel de durere pentru
dispariţia celuilalt, ci din contră, o mare uşurare.
Pentru un creştin însă, moartea soţului constituie o mare tragedie. Nici nu voi concepe dispariţia
celuilalt prin moarte, deoarece consider că mi-ar lipsi jumătatea. Aş deveni dintr-o dată “infirm”, nu
numai spiritual, dar şi fizic. Reprezintă un gol prea mare pe care nimeni şi nimic nu-l poate umple.
Singura speranţă este la Dumnezeu, care dă alinare durerii, iar cel rămas în viaţă va privi încrezător
în viitor, când după înviere se va reîntâlni cu persoana iubită, dacă vor fi amândoi mântuiţi.
Ca o concluzie a acestui capitol, afirm că dragostea care vine de la Dumnezeu se amplifică
continuu pe parcursul vieţii. Nu mă “plictisesc” niciodată de soţ / soţie şi trăiesc alături de el / ea nu
o “lună de miere”, ci o “viaţă de miere” (conceptul de “lună de miere” nu este Biblic !)
Dumnezeu doreşte să ne dăruiască o viaţă de miere alături de fiinţa iubită, dar pentru aceasta va fi
nevoie să îngrijesc cu mare atenţie floarea suavă şi gingaşă numită DRAGOSTE.