Capitolul 11

Banii, scop sau mijloc ?

Banii reprezintă pentru familiile noastre o mare problemă. Numeroase discuţii, uneori aprinse se
învârtesc în jurul lor. Pentru unii ei sunt vitali, iar înţelegerea şi armonia conjugală, cât şi
continuarea în bune condiţii a mariajului poate depinde în mare măsură de existenţa sau lipsa
banilor.
Dar sunt banii un impediment în calea fericirii căsniciei mele ? “Banii nu aduc fericirea, dar o
întreţin” spune un proverb, care e parţial adevărat. Fericirea mea nu va trebui să depindă nemijlocit
de prezenţa banilor. Dacă acest lucru nu se întâmplă, este pentru că nu am înţeles ce loc trebuie să
ocupe banii în viaţa mea.
Banii au dus la discuţii interminabile în numeroase căsnicii, iar apoi a survenit divorţul şi din nou
s-au certat pentru ei, cât şi pentru bunuri, în momentul partajului. Banii au ajuns să le călăuzească
viaţa ca un far, iar cei care au mers pe această cale şi-au sacrificat existenţa.
O vorbă din bătrâni spune că “banul e ochiul dracului”. Pilda de faţă conţine în ea mult adevăr !
Dacă banul devine în viaţa mea un scop, voi deschide uşa diavolului care mă va nimici.
Să nu uităm că Satana, sub forma unui înger de lumină, s-a înfăţişat înaintea lui Isus în pustie,
după ce El stătuse în post şi rugăciune 40 de zile. A treia ispită la care Isus a fost supus a fost :
“Diavolul L-a dus pe Isus pe un munte foarte înalt, de unde i-a arătat toate împărăţiile lumii şi
strălucirea lor. Apoi i-a zis : “Toate aceste lucruri Ţi le voi da Ţie, dacă de vei arunca cu faţa la
pământ şi Te vei închina mie”(Matei 4,9). Dacă şi lui Isus, care era Împăratul Universului, I-a
pretins închinare în scopul obţinerii unor valori materiale, cu atât mai mult la noi, fiinţe muritoare,
va veni cu aceeaşi ispită.
Şi astfel destui oameni şi-au ruinat şi pierdut sufletul, deoarece au căzut în această cursă. S-au
închinat zeului ban şi chiar dacă au dobândit avere mare şi-au pierdut sufletul.
Dar există o măsură a tuturor lucrurilor şi limite. Este necesar să ştiu când să mă opresc. Unii
oameni au dobândit atâţia bani, de ordinul sutelor de milioane de dolari, astfel încât nu le-ar ajunge
10 vieţi ca să-i cheltuie pe toţi. Dar ei strâng în continuare pentru că au dat de “gustul” banului.
Oricât ar avea, lor nu le-ar ajunge. Pe de altă parte sunt oameni care strâng cu o mână şi risipesc cu
10. Au în familie destui trântori şi profitori, care le toacă averea la jocuri de noroc şi distracţii cu
femei uşoare. Nu au parte de agoniseala lor, iar atunci când mor nu iau oricum nimic cu ei în
mormânt. Întreaga avere este moştenită de urmaşi care nu vor şti cum s-o întrebuinţeze. Banii
nemunciţi nu sunt niciodată apreciaţi. Şi dacă ai o moştenire colosală de familie, încât ai totul de-a
gata, risipeşti repede în stânga şi-n dreapta, pentru că nu sunt banii tăi, munciţi de tine.
În urma pledoariei, se naşte o întrebare : atunci, care să fie rostul banilor ? De ce există ei pe lume
?…pentru că nu poţi face mai nimic fără bani ! Dacă ai idealuri sau planuri bune, în lipsa banilor ele
nu se vor îndeplini ; o casă, o maşină, un minim de confort necesar, depind nemijlocit de partea
materială. Nici operele de caritate, prin care sunt ajutaţi orfanii, bătrânii, handicapaţii, anumite
spitale etc. nu se fac fără fonduri.
Banii sunt doar un mijloc pentru câştigarea existenţei. Nu e rău să-i strângi şi să-ţi asiguri un
minim de confort, dar în momentul în care banul devine un scop în sine, el reprezintă un pericol. Nu
e rău nici să fac economii şi nici să am un cont bancar “pentru zile negre”, dar asta nu în
detrimentul altora, sau prin jecmănirea semenilor mei.
Dacă voi privi banii ca pe un mijloc pentru câştigarea existenţei, sunt pe calea cea bună. Dacă
sufletul meu nu s-a lipit de avere, voi merge liniştit mai departe.
Pericolul de a cădea în cursa sau în patima banului este foarte mare. Primii paşi îi pot face înainte
de căsătorie. Perspectiva unei “partide bune” cu o persoană provenită dintr-o familie bogată îi
determină pe unii să cadă în plasă. Deşi nu o iubesc pe acea persoană, dar viziunea unui trai lipsit de
griji, îi atrage ca un magnet. Vor constata apoi, cu amărăciune că nu au reuşit să cunoască fericirea.
Averea nu le-a adus satisfacţia mult visată, pentru că nu au înţeles că ea nu reprezintă un scop în
sine şi nici o garanţie a fericirii viitoare. Astfel de oameni, dacă realizează până la urmă că s-au
înşelat, o fac prea târziu, când deja şi-au nenorocit viaţa.
Alţii însă se căsătoresc din dragoste, dar cad în altă cursă : acceptă să locuiască cu părinţii, deşi ar
avea şi alte posibilităţi. Cu toate că observă, pe zi ce trece, că imixtiunea părinţilor duce la
degradarea continuă a climatului lor familiar, ei acceptă compromisul deoarece au anumite avantaje
materiale, un soi de “cordon ombilical”, pe care n-ar vrea să-l rupă.
Unora părinţii le oferă totul la căsătorie. Le dau casa “la cheie”, mobilată, cu tot confortul necesar,
alături şi de cheile unei maşini luxoase. Tinerii acceptă pe dată oferta, bucurându-se de
generozitatea părinţilor. Ei uită însă un lucru : ca şi în legăturile economice dintre state, economicul
condiţionează şi implică politicul. Părinţii le-au oferit bunăstarea materială cu un preţ : acela de a
fi permanent prezenţi în viaţa tânărului cuplu, care tocmai s-a înfiripat, de a le controla şi verifica
fiecare mişcare, chiar şi la maturitate. Se insinuează discret, la început abia perceptibil, în viaţa
celor doi, iar aceştia nu vor putea face nici o mişcare, pentru că sunt şantajabili financiar. Nu vor să
piardă întregul confort printr-o răzvrătire de o clipă şi astfel acceptă “sfaturile” lor generoase în cele
mai mici probleme ale vieţii conjugale. Deşi deseori părinţii au intenţii bune, prin sfaturile lor vor
sfârşi prin a le distruge căsnicia.
Recomandarea Biblică a fost dată încă de la întemeierea lumii : “De aceea va lăsa omul pe tatăl
său şi pe mama sa şi se va lipi de nevasta sa şi se vor face un singur trup”(Geneza 2,24). Mă întreb,
de ce această precizare începe cu expresia “de aceea” ? Deoarece Dumnezeu cunoştea în preştiinţa
Lui că un cuplu nu va fi capabil să se dezvolte şi nici să reziste, dacă nu vor rupe mai întâi
“cordonul ombilical” al părinţilor. În primul rând ei vor trebui să locuiască separat, deşi pentru
aceasta s-ar putea să fie necesar să locuiască pe chirie. Orice amestec al părinţilor în noua căsnicie
formată, să fie aspru pedepsită ! Cu amabilitate, cei doi îşi vor pune părinţii la punct, atunci când
aceştia tentează un amestec în căsnicia lor. Da, dar asta o vor putea face doar dacă nu sunt
şantajabili financiar, altfel nu vor îndrăzni să zică nici un cuvânt !
Afirm, din proprie experienţă, că un mariaj clădit “de la lingură” este foarte rezistent şi reuşit. Eu
şi soţul meu ne-am căsătorit în ultimii ani de facultate ; el era în ultimul, iar eu în penultimul an de
studii. Părinţii lui, care sunt foarte înstăriţi, au fost de la început împotriva căsătoriei noastre, pentru
că eu eram o fată săracă, iar ei doreau o noră bogată aleasă de ei. Fiul lor însă s-a căsătorit cu mine,
în ciuda opoziţiei acestora, dar a suportat consecinţele : i s-a tăiat “conducta” financiară încă din
acel moment. Mai avea încă un an de facultate, dar a riscat să nu-şi termine studiile, decât să mă
piardă.
La rândul meu am fost crescută de o mamă casnică, care a rămas văduvă pe când eu eram de 11
ani. Pensia mamei era extrem de mică şi insuficientă până şi pentru traiul său personal.
Deci, în ceea ce ne privea, ajutorul financiar din partea părinţilor a fost nul. Norocul nostru a
constat în faptul că aveam burse amândoi, în jurul a 10 euro fiecare, total insuficiente însă pentru un
trai decent. Dar Dumnezeu ne-a dat înţelepciune, până acolo că puneam şi bani de-o parte ! Cu banii
câştigaţi la nuntă şi cu ceea ce-am economisit în ultimii ani de studii, la finalul facultăţii aveam deja
650 de euro. Când le povesteam colegilor că trăiam exclusiv din bursă (locuind într-un cămin
studenţesc), ei ne întrebau : “voi la câte zile mâncaţi ?” Dar, slavă Domnului, mâncam 3 mese pe zi
+ desert (fructe) şi nu ne-am culcat niciodată flămânzi.
Pentru că nu avea cine să ne susţină financiar în rezidenţiat (eram deja medici amândoi) şi
deoarece nu doream să ne sacrificăm căsnicia pe “altarul ştiinţei”, am luat hotărârea să mergem la
ţară şi să ne stabilim acolo. Era absolut necesar să ne angajăm pentru a avea din ce trăi. Dumnezeu
ne-a binecuvântat într-un mod deosebit, iar după 3 ani ne-am mutat la oraş, după ce strânsesem o
sumă de bani. Am locuit câteva luni la mama mea, dar doream cu disperare să locuim singuri.
Mama, o fiinţă foarte cicălitoare, se băga în orice ; numai cu noi în pat nu putea fi, în rest nu
reuşeam să facem nici o mişcare fără sfaturile ei “preţioase”. Am preferat să ne mutăm cât de
repede într-un cartier mărginaş şi rău famat, unde ne-am cumpărat o garsonieră, fără bucătărie.
Ne simţeam mai rău decât într-un cămin studenţesc, dar respiram fericiţi. În sfârşit, ne simţeam
singuri ! Nu ştiu câţi ar fi acceptat să locuiască într-un astfel de cartier, unde-ţi era şi frică să ieşi pe
stradă. Dar noi am făcut-o şi a meritat. Un an am strâns din dinţi şi am strâns bani cu îndârjire. Am
renunţat la atâtea dorinţe, dar scopul nostru eram unul singur : să avem propriul nostru apartament.
După un an şi trei luni am vândut garsoniera şi cu banii pe care i-am mai strâns între timp, am
cumpărat un apartament cu 2 camere, de care acum suntem tare mulţumiţi. L-am luat în paragină la
un preţ mai mic, dar într-o lună l-am pus la punct şi l-am aranjat cum ne place. Într-un an ne-am
cumpărat şi mobilă şi tot ce mai era necesar prin casă.
A fost greu, cumplit de greu, dar a meritat ! Ar fi fost mai simplu să urmez încă o facultate, decât
să-mi cumpăr un apartament. Însă noi am dorit să urmăm pas cu pas sfatul divin şi să avem propria
noastră casă. Am clădit o căsnicie “de la lingură” şi am învăţat să apreciem corect valoarea banului.
Am învăţat să fim şi economi, să nu “aruncăm cu banii pe fereastră”, deşi între timp veniturile
noastre au crescut simţitor. Continuăm să punem bani de-o parte, deşi acum ne-am cumpărat tot ce
ne trebuie. Ne-am impus să avem permanent un bilanţ financiar pozitiv, deoarece nu dorim ca să
ajungem vreodată să depindem de alţii. Dacă s-ar întâmpla ca o perioadă să rămânem fără serviciu,
nu vrem să ajungem la mila părinţilor şi nu dorim să ne facem datorii la nimeni. Independenţa
financiară este extrem de importantă în cadrul unui mariaj şi din nefericire puţini sunt cei care ştiu
s-o aprecieze şi să tindă spre acest deziderat. Contează enorm să ştii să te întinzi atât cât îţi permite
plapuma !
Asta nu înseamnă automat că am devenit zgârciţi, cu unicul scop de a pune cât mai mulţi bani “la
ciorap”. Cheltuim şi pentru necesităţile proprii, dar în limite rezonabile. În ultimii ani ne-am permis
şi concedii în străinătate, dar cu păstrarea aceluiaşi bilanţ financiar pozitiv, de care am vorbit la
început. Dacă considerăm că nu ne permitem în anumite condiţii acest lucru, suntem dispuşi să
renunţăm la acest lux.
Viaţa de chibzuinţă de până acum ne-a învăţat să apreciem valoarea banului. Facem cumpărături
de la “en-gros”, unde e mai ieftin. Nu cumpărăm niciodată un singur sul de hârtie igienică, sau o
singură sticlă de ulei, ci facem cumpărături pe măcar 6 luni de zile pentru anumite sortimente de uz
curent : detergent, pastă de dinţi, spray-uri, săpun, ulei, linte etc. Când mergem la cumpărături,
străbatem mai întâi întreaga piaţă, pentru a vedea unde e mai ieftin, dar calitativ, apoi facem
cumpărătura. Când ne-am luat mobilă sau aparatura electronică ne-am decis să le achiziţionăm abia
după ce-am străbătut tot oraşul. Orice cheltuială este bine judecată şi calculată, pentru a nu depăşi
niciodată veniturile.
Numeroase persoane se ceartă zilnic din cauza banilor, din cauză că măcar unul este “mână
spartă”. Nu ştiu ce înseamnă să facă economie şi zilnic aruncă fără rost cu banii în stânga şi în
dreapta. Veşnic îşi fac datorii, iar atunci când vine salariul, îşi dau mai întâi datoriile, pentru ca
apoi, în scurt timp, să constate că sunt lefteri. Sunt nevoiţi să o ia de la capăt pentru a supravieţui
până la un nou salar. E adevărat că viaţa este scumpă şi grea în vremurile pe care le trăim, într-o ţară
ca România. Dar asta nu înseamnă că nu mă pot încadra într-un buget al familiei. Dacă voi accepta
să fac cumpărături de la primul colţ de stradă, fără să fiu atent(ă) că alături există aceeaşi marfă, dar
mai ieftină, atunci să nu mă mir, dacă nu-mi ajung banii !
Alţii cheltuie bani cu grămada pe produse care le ruinează sănătatea şi bugetul familiar : tutun,
cafea, alcool, pariuri sportive etc. Zilnic le ies din buzunare sume aparent mici, dar repetat. Cu
acestea în timp şi-ar fi putut cumpăra ceva util şi de absolută necesitate : un covor nou, o hăinuţă
pentru copil etc. ; sau ar fi pus un ban de-o parte, ca la bătrâneţe să nu se plângă că pensia e mică.
Da, numeroase persoane au pensiile mici, dar dacă în anii tinereţii s-au gândit în perspectivă şi au
economisit bani, vor avea destul şi la bătrâneţe, ca să-şi rotunjească veniturile.
Am cunoscut o persoană care pe patul de moarte afirma : “în viaţă am băut atâta alcool, încât cred
că s-ar fi format un râu pe care să merg cu pluta !” Un astfel de om, deşi avea 5 copii (care i-au
urmat din nefericire exemplul !), nu a reuşit niciodată să strângă un ban. A fost robul alcoolului,
căruia i-a slujit întreaga viaţă. În urma unui calcul făcut de soţul meu, am ajuns la concluzia că o
familie, cu banii cheltuiţi pe ţigări, cafea şi alcool, într-un an şi-ar cumpăra lejer mobilă într-un
apartament cu 2 camere. În timp se strâng sume enorme, deşi pe moment nu le dai prea mare
importanţă !
Unele persoane acceptă şi la 40 de ani sprijinul financiar al părinţilor, cu riscul amestecului în
problemele interne ale căsniciei lor. Li se pare prea greu să clădească în doi. Le place să li se ofere
totul de-a gata şi să fie nişte mici “paraziţi”. Nu s-ar desprinde de “cordonul ombilical” la nici o
vârstă, oricât de înaintată ar fi aceasta. Astfel de oameni nu se vor maturiza vreodată ! Până nu vor
dori şi nu vor învăţa să trăiască pe propriile picioare, nu vor deveni oameni maturi.
Părinţii le oferă sume considerabile de bani, le plătesc până şi utilităţile. Cunosc pe cineva, care
deşi trecuse de mult de vârsta maturităţii şi la salar, părinţii, după ce-i cumpăraseră şi apartament, îi
plăteau în continuare întreţinerea, curentul, telefonul, ca “puiul mamei” să o ducă bine. Îi trimiteau
până şi făină ca să-şi facă pâine, pentru a nu da banii nici pe aceasta. Credeţi că un astfel de om, în
condiţiile enumerate, a pus vreun ban de-o parte ? Nicidecum ! După ce s-a căsătorit era la fel de
lefter şi şi-a luat o soţie la fel de cheltuitoare, asemenea lui. Permanent sunt îmbrăcaţi “la ţol festiv”
şi au tot ce e nou în materie de modă. S-au mutat la socrii, care le spală, le gătesc, iar tinerilor le
convine. Nu au nici un ban economisit, deşi veniturile lor nu sunt deloc mici. Speră totuşi ca într-o
zi să locuiască în propria lor casă, dar nu par să mişte vreun deget în acest sens. Dacă părinţii nu le
vor lua ei o casă, cu siguranţă că tânăra pereche nu va fi vreodată capabilă de acest lucru. “Cordonul
ombilical” prelungit şi după vârsta de 30 de ani, i-a făcut pe amândoi să fie nişte persoane infantile,
chiar dacă amândoi au studii superioare. Ei recunosc asta, dar se complac în situaţia respectivă. Un
loc “călduţ” şi fără probleme, e mai de dorit decât propria independenţă.
Alţii sunt şi mai “şmecheri” şi împrumută bani din bancă, considerând că numai aşa îşi vor
cumpăra casa visurilor lor. Dar uită că fără un venit constant, stabil, pe care nimeni nu-l garantează,
ratele nu vor putea fi plătite, dacă sunt puse pe 25 de ani. Dacă survine o imposibilitate de plată de
peste câteva luni, iar creditul este ipotecar, banca îţi ia casa, iar persoanele respective se vor trezi în
stradă.
Acesta este şi cazul următorului caz pe care-l voi relata în continuare. Petru era redactor la un
radio local, iar Simina contabilă la o firmă. Erau însuraţi de 3 ani şi se mutaseră repetat de la o
gazdă la alta. În cele din urmă, dorind să aibă propria locuinţă, le-a venit o idee “genială”(!?!) : să
împrumute bani din bancă, pe baza unui credit ipotecar. Au împrumutat bani pentru a da un avans
de pe la cunoscuţi şi prieteni. Au găsit şi 2 giranţi : naşii lor de cununie. Au luat apartamentul, fiind
conştienţi că dacă nici naşii nu-i ajutau, casa trecea în proprietatea băncii.
S-au bucurat foarte tare că aveau în sfârşit propriul apartament. Au plătit şi primele 6 rate, după
care a venit necazul : ea a rămas fără slujbă. Au fost disperaţi, dar coşmarul era abia la început.
Simina nu reuşea să-şi găsească de lucru, iar banca îi presa cu achitarea ratelor. Adesea banii nu le
ajungeau nici de pâine. Nu mai reuşeau să facă faţă cheltuielilor, iar ceea ce e mai rău este că
începuseră să se certe foarte tare. Dădeau vina unul pe altul pentru ideea nefericită, de a fi luat bani
din bancă. Căsnicia lor, încet-încet slăbea.
Singura soluţie era să bată din nou pe la uşile cunoscuţilor, ca să le împrumute bani, dar nimeni nu
mai dorea să-i sprijine. Disperaţi, au bătut şi la uşa naşilor, care i-au ajutat cu rata pe o lună, dar nu-i
puteau ţine-n spate la nesfârşit. Apoi au refuzat şi aceştia să-i mai sprijine şi astfel şi-au pierdut
apartamentul, ajungând în stradă. Mobila au dus-o la un prieten care-i înţelegea pentru vreo
săptămână – două. Nici bani de chirie nu mai aveau. Prietenii i-au ajutat o vreme, dar nimeni nu te
ţine la nesfârşit. Naşii nici n-au mai vrut să audă de ei. În cele din urmă s-au mutat în gară, dar şi
de-acolo au fost goniţi după alte 2 zile.
În disperare de cauză le-a venit ideea să meargă la o mătuşă la ţară, care avea mult pământ şi nu
avea cine să i-l lucreze. Mătuşa miloasă le-a explicat că-i primeşte, dar că vor trebui să lucreze din
zori şi până-n noapte şi că abia peste câţiva ani, eventual se vor vedea rezultatele. Au închiriat un
tractor cu ziua şi s-au apucat asiduu de treabă, din zori şi până-n noapte. După un an, abia dacă
întrezăreau “luminiţa de la capătul tunelului”. Au cultivat şi vândut cartofi, iar în anul următor şi-au
cumpărat câteva oi, de la care au obţinut şi vândut lapte, brânză şi lână. Treptat şi-au făcut o micro-
fermă. Şi-au cumpărat 10 vaci, 30 de oi şi continuă să cultive cartofi, pe care-i vând la oraş cu sacii.
Pentru a-şi face încă o micro-fermă au mers la Primărie, pentru a beneficia de un program finanţat
pentru micii fermieri. Cum Petru nu se pricepea să facă un dosar bine documentat, a cerut ajutor
naşului său, care l-a sprijinit de această dată. În cele din urmă au primit creditul, iar afacerea s-a pus
pe picioare. După 2 ani au reuşit să-şi construiască propria casă, lângă casa mătuşii. Şi-au luat şi o
maşină şi multe hectare de pământ. Au reuşit să iasă la lumină, după ce-au trecut prin chinuri de
nedescris.
Cazul relatat este cu “happy-end”, dar sunt persoane şi nu puţine, care nu-şi mai revin vreodată.
După ce-au ajuns în stradă, din cauză că şi-au pierdut casa, ajung să locuiască sub cerul liber. Alţii
girează pentru o rudă, un prieten, părinţi pentru copii şi cad frecvent într-o cursă. Datornicul ajunge
în imposibilitate de plată şi dacă nu-şi achită ratele la termenele stabilite, cel care a girat va fi nevoit
să plătească. Cunosc pe cineva care a girat cu casa pentru ginerele său, în contul unui împrumut
bancar. Banii erau destinaţi funcţionării unui magazin. Firma a dat faliment şi pentru că ginerele nu
era solvabil, banca le-a luat casa părinţilor. Astfel aceştia s-au trezit la bătrâneţe fără locuinţă. S-au
mutat la fiica lor şi locuiesc sub acelaşi acoperiş 3 generaţii : bunici, părinţi şi nepoţi ; 6 persoane în
3 camere. Cu siguranţă că se înţeleg de minune !
Înţeleptul Solomon afirmă în Proverbe 11,15 : “Cine se pune chezaş pentru altul îi merge rău, dar
cine se teme să se pună chezaş este liniştit”.
Eu şi soţul meu nu girăm pe nimeni, din principiu. Nici noi n-am cerut nimănui să ne gireze
vreodată. Locuinţa este bunul cel mai de preţ al unui om şi nu va trebui adus ca garanţie, nici măcar
pentru propriul copil. Nu e vorba aici de egoism, sau de lipsă a împreună simţirii, ci de siguranţă.
Fiecare să se limiteze la propriile venituri şi rezerve ! Nu vom risca să ne pierdem casa pentru
nimeni. Pentru a avea o anumită siguranţă în legătură cu locuinţa, anual ne facem asigurare pentru
apartament şi pentru bunuri. Deşi de câţiva ani cheltuim nişte bani aparent degeaba, preferăm
varianta de mai sus, decât să rămânem fără casă, după un cutremur sau în urma unei spargeri.
Alte persoane doresc să câştige bani, participând la diverse jocuri de noroc, sau concursuri, care
de care mai ispititoare. Toţi aceştia urmăresc un câştig miraculos, venit peste noapte. Însă banii
nemunciţi nu vin cât ai bate din palme. Există riscul să devii dependent de jocurile de noroc, unde
să-ţi pierzi întreaga energie şi banii. Acestea devin ca o obsesie de care nu mai poţi scăpa. Satana
triumfă că te-a prins în cursă, deoarece rişti astfel să-ţi pierzi casa, familia şi întreaga agoniseală.
Aşa s-au petrecut lucrurile şi-n cazul următor. Paul era obsedat de a juca la “Loto”, dar pasiunea
sa nu se oprea aici : cheltuia sume mari de bani şi pe pariuri sportive. Cunoştea o droaie de
amănunte despre jucători şi cluburi, până şi din străinătate. Serile se plimba bezmetic prin
sufragerie, cu ochii aţintiţi la teletextul unde se afişau periodic rezultatele. Nu dorea să vadă nici un
meci, ci doar îl interesa dacă i-au ieşit pronosticurile. Discuţiile dintre el şi Lenuţa, soţia sa se
duceau numai pe teme sportive, deşi pe ea n-o interesa acest subiect câtuşi de puţin.
La început, ea n-a reacţionat în nici un fel, crezând că-i va trece cu timpul “nebuneala”. Dar
istoria nu se opreşte aici : au urmat jocurile piramidale “de într-ajutorare”, care promiteau credulilor
câştiguri fabuloase. După un timp, până şi economiile lor de o viaţă au ajuns să îngroaşe conturile
de prin bănci străine ale cine ştie cărui escroc.
Apoi a venit jocul de Bingo, iar Paul s-a entuziasmat din nou, deşi nu a câştigat niciodată nimic.
Soţia lui era exasperată, iar certurile pe tema “pasiunii” sale se ţineau lanţ. Teancurile acelea de
hârtii colorate echivalau cu porţiuni zdravene din mocheta de pe hol. El încerca să-şi tempereze
soţia, rugând-o să mai aibă puţină răbdare, că are şi el “o stea norocoasă”, pe undeva pe-aproape.
Promitea că dacă va câştiga numai o singură dată va renunţa la jocuri. Dar el nu s-a oprit aici.
Norocul, fireşte că nu i-a surâs şi s-a apucat de tot felul de campanii publicitare. A adunat ambalaje
promoţionale şi capace “norocoase”. Urmărea absolut orice concurs şi dintr-o dată devenea un mare
şi fidel consumator al unui anumit produs : bere, suc, apă minerală, detergent ; capace şi ambalaje
se găseau oriunde-ţi aruncai privirea.
Surpriza de proporţii a venit când Lenuţa a aflat că este însărcinată ; a rămas ca trăsnită, deoarece
mai un copil îi lipsea în condiţiile date. Dar, deoarece nimic nu este întâmplător, s-a gândit că
probabil tocmai bebeluşul ar constitui “asul din mânecă”. Soţul ei îşi dorea foarte tare un copil, dar
acest lucru nu se întâmplase până-n acel moment. Ea i-a dat vestea cea mare, punându-l să aleagă
între jocurile de noroc şi copil. Din fericire, Paul s-a ţinut de cuvânt, după ce a ales copilul.
Mariajul lor a fost pe marginea prăpastiei din cauza jocurilor de noroc. Au fost la un pas de a se
despărţi şi dacă el nu şi-ar fi dorit atât de mult copilul, aproape sigur se ajungea la divorţ.
Mi-l şi imaginez pe Satana, stând la o masă cu supuşii săi şi spunându-le cu un zâmbet sarcastic :
“Jocurile de noroc reprezintă o mare cursă. Prin intermediul lor, ţin în frâu numeroase suflete, care
fără să ştie, mi se închină defapt mie ! Au devenit atât de pasionaţi de ele şi de înrobiţi, încât e ca un
drog la care nu mai poţi renunţa”.
Împătimiţii jocurilor de noroc uită un lucru : unul singur câştigă premiul cel mare, dintre atâtea
mii şi mii de persoane care-au participat şi cotizat la joc. Restul pierd de fiecare dată. Şansele de
câştig sunt atât de mici, încât efectiv nu merită să participi la joc. Cu banii respectivi, dacă i-ai
economisi, ai fi în stare să realizezi lucruri utile. În urma unui studiu făcut recent de postul de
televiziune Discovery, bazat pe date statistice certe, s-a constatat că şansa ca o persoană să câştige
la loterie un premiu substanţial este inferioară şansei ca persoana respectivă să fie lovită de un
trăsnet (!?!).
Reţineţi : banii nemunciţi nu aduc fericirea ! Câţi dintre cei care au câştigat totuşi, nu se plâng
prin ce coşmar au trecut (culmea !) în perioada imediat următoare obţinerii câştigului. Au fost
vânaţi de tot felul de răufăcători şi uneori şi-au riscat şi viaţa. Dacă au reuşit totuşi să nu fie jefuiţi,
au căzut pradă rudelor şi prietenilor, care brusc, ca prin farmec, şi-au adus aminte de existenţa lor şi
au văzut în ei un sac cu bani.
Adesea şi partenerul de viaţă, devine o victimă a banului. Respectivul câştigător, începe repede să
risipească în dreapta şi-n stânga, deoarece banul nemuncit nu este apreciat, pentru a deveni în cele
din urmă victima propriei sale lăcomii. Îşi va ruina viaţa pentru că şi-a vândut (inconştient, sau nu)
sufletul diavolului.
Nu de puţine ori am auzit că “fericiţii câştigători” regretă mai târziu profund că au obţinut acei
bani, care le-au distrus viaţa. Un caz similar îl voi prezenta în continuare.
 Ion şi Maria locuiau într-o casă, la ţară. Prin satul lor veniseră şi reprezentanţi ai jocurilor
miraculoase de televiziune, care promiteau câştiguri mari. Au cumpărat şi ei un bilet, care s-a
dovedit în cele din urmă a fi câştigător al unei foarte mari sume de bani. Dar în loc ca din acel
moment să înceapă fericirea, în familia lor a început…calvarul. Soţia, dintr-o ţărancă de treabă,
devine de nerecunoscut : patima banului a schimbat-o brusc şi complet. Începe să se fardeze, să-şi
cumpere cele mai moderne toalete, deşi trecuse bine de 40 de ani. Dar nu se opreşte nici aici, ci-şi
cumpără şi o vilă la oraş, sfătuindu-şi soţul să vândă în întregime proprietatea de la ţară. Însă acesta
refuză să-şi părăsească casa în care a trăit o viaţă şi rămâne să locuiască acolo. Maria însă s-a mutat
la oraş unde devine peste noapte mare patroană, deschizându-şi o fabrică de confecţii.
Nu durează mult şi revine acasă la soţul ei, la braţul unui tânăr avocat, anunţându-l pe Ion că ea-i
intentează divorţ, dorind să se căsătorească cu avocatul. Degeaba a încercat soţul s-o avertizeze că
tânărul avocat nu se uită de fapt la ea, o ţărancă bătrână şi proastă, ci urmăreşte cu totul şi cu totul
altceva : să pună mâna pe banii ei. Maria nu l-a ascultat şi-n scurt timp s-a şi măritat cu avocatul.
Dar nici n-au trecut bine câteva luni, că se şi trezeşte înapoi cu fosta soţie în faţa uşii. Ea-i
povesteşte, cu lacrimi în ochi, că avocatul a părăsit-o, după ce şi-a trecut banii, fabrica şi casa ei pe
numele lui. A lăsat-o în zdrenţe şi-n stradă.
Om milos, fostul soţ a reprimit-o înapoi fiindcă încă o mai iubea încă. Şi-a iertat nevasta pentru
rătăcirea de moment pe care aceasta a avut-o şi s-au reîntors la sărăcia de o viaţă. Omul blestemă şi
acum ziua în care a cumpărat acele bilete, care nu i-au adus decât nenorocirea ; şi-au distrus
căsnicia şi şi-au ruinat până şi viaţa. Acum sunt săraci, dar fericiţi că măcar sunt din nou împreună.
Alţii consideră că munca cinstită le va fi singura lor sursă de câştig. Concepţia aceasta este
admirabilă, dar ei merg la lucru şi-n străinătate, lăsându-şi familia în ţară. Le trimit celor de-acasă
periodic bancnote verzi, dar inima lor e departe de casă. Soţia şi copiii sunt prădaţi de momentele
plăcute, când ei trebuiau să fie împreună. Copiii cresc fără taţi şi adesea abia îi mai recunosc după
ani, la reîntoarcerea acestora în ţară. Şi între cei doi soţi legătura s-a rupt, uneori iremediabil şi greu
o mai iau după aceea de la capăt. Constată că au devenit mai bogaţi, dar şi-au ruinat căsnicia şi
poate chiar viaţa. Tocmai despre acest lucru este vorba şi-n exemplul următor.
Cosmin a plecat la muncă în construcţii în Israel pentru un an. Soţia sa, Manuela a rămas disperată
acasă cu doi copii. Au păstrat ei legătura telefonic, sau prin scrisori, dar inevitabilul s-a produs.
Bărbatul s-a întors fericit după un an cu teancul frumuşel de bani. Nu trec însă decât câteva luni şi
se iveşte o nouă oportunitate de plecare în Israel, de data aceasta numai pentru 6 luni. I-a promis
solemn soţiei că acesta va fi ultimul contract. Pleacă să-şi facă analizele cerute şi cu stupoare
constată un lucru înfiorător : era HIV pozitiv. Avusese o singură escapadă amoroasă în străinătate.
A ieşit şi el într-o seară cu colegii la o bere şi beat fiind, ei l-au târât la un bordel. Nu-şi aminteşte
nici măcar cum arăta femeia respectivă şi nici ce s-a întâmplat. Un lucru este cert : era deja infectat
cu virusul SIDA, existând posibilitatea de-a i-l fi dat şi soţiei lui. S-a nenorocit definitiv, dar nu
numai pe el, ci şi pe Manuela ! Acum îi venea greu să-i spună acesteia adevărul, dar nu mai putea
schimba nimic. Dacă ar fi fost posibil, ar fi dat timpul înapoi şi ar fi rămas alături de aceasta în ţară,
“sărac, dar curat”, cum se spune. Deşi are o mulţime de bani prin buzunare, nu va mai fi pentru mult
timp. Măria sa “Banul” îşi cere întotdeauna tributul !
Sunt destule persoane şi de la noi din ţară care-şi iau consecutiv mai multe servicii. Dar credeţi că
banii câştigaţi astfel îi fac mai fericiţi ? Dintr-o dată nu mai au timp pentru familie, copii, prieteni
etc. Lucrează ca robii de dimineaţa până seara pentru o viaţă mai bună, dar fără să ştie că la rândul
lor se închină şi ei zeului ban.
Copiilor lor le va lipsi educaţia, deoarece nu are cine să le-o facă, iar soţia îşi găseşte pe altul
pentru că este prea mult timp singură, iar el cade lat seara când revine acasă. Mă întreb : ce rost au
banii, dacă nu ai timp să te bucuri de ei ? Veşnic eşti în căutarea lor, dar nu ai nici un moment liber
pentru a te bucura de rodul muncii tale. N-ai timp nici de week-end-uri, sau de concedii, pentru că
“timpul costă bani”.
Dacă un om este patron, cum să plece el într-o vacanţă ? În acea perioadă el nu va mai câştiga
nimic ! Am cunoscut patroni care ani de zile nu şi-au luat nici măcar o zi liberă (ce să mai vorbim
de concedii ?), deoarece le era greu să renunţe la bani şi la afaceri. Au făcut cearcăne, au albit
prematur şi au contactat unele boli cum ar fi ulcerul gastro-duodenal, hipertensiunea arterială,
cardiopatia ischemică, sau diabetul zaharat. Erau în permanenţă stresaţi, iar gândul le zbura numai
la bani.
 Acest gen de oameni nu sunt deloc de invidiat, iar înmulţirea averii nu le-a adus nici pe departe
fericirea mult visată ! Atât eu cât şi soţul meu suntem întrebaţi adesea : “De ce nu vă deschideţi şi
un cabinet particular ?” Deşi am avea banii necesari, nici nu ne trece prin minte o asemenea idee. Să
lucrăm dimineaţa într-un loc, iar după-masa la Cabinet aşa cum fac mulţi colegi de-ai noştri ? Şi cu
ce preţ ? Al căsniciei şi al unei familii ratate ? Departe de noi gândul ! Căsnicia noastră ar fi
sacrificată astfel pe altarul banului.
Preferăm mai puţini bani, dar o viaţă liniştită, fără stresul de a umbla ahtiaţi după bani. Preţuim
prea mult căsnicia noastră, care merită timpul şi efortul necesar. Am ajuns la concluzia că în viaţă
secretul fericirii şi al mulţumirii sufleteşti constă tocmai în cuvintele “mulţumiţi-vă cu ce aveţi !”
Dacă nu te mulţumeşti cu ce ai, oricât ai strânge, nu îţi va fi de ajuns. Chiar daca-i fi miliardar, nu
te-ai opri nici atunci, deoarece ai devenit pe nesimţite robul banului !
Dacă în schimb te mulţumeşti cu ceea ce ai, atunci vei dobândi pacea sufletească de care ai
nevoie. Şi ce i-ar folosi unui om dacă ar câştiga întreaga lume, dacă pacea sufletească şi liniştea i-ar
lipsi ?
Banii sunt un mijloc şi nu un scop în sine. Cei care au avut această convingere au cunoscut
adevăratele valori şi au ştiut ce este împlinirea în viaţă. Nu uitaţi niciodată cuvintele lui Isus : “Nu
vă strângeţi comori pe pământ, unde le mănâncă moliile şi rugina şi unde le sapă şi le fură hoţii ; ci
strângeţi-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile şi rugina şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le
fură. Pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră”(Matei 6,19-21).
Câteva versete mai departe, Mântuitorul afirma : “Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau
va urî pe unul şi va iubi pe celălalt, sau va ţine la unul şi-l va nesocoti pe celălalt ; nu puteţi sluji
lui Dumnezeu şi lui Mamona. De aceea vă spun : nu vă îngrijoraţi de viaţa voastră, gândindu-vă ce
veţi mânca sau ce veţi bea ; nici de trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca. Oare nu este
viaţa mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea ? Uitaţi-vă la păsările cerului :
ele nici nu seamănă, nici nu seceră şi nici nu strâng nimic în grânare ; şi totuşi Tatăl vostru cel
ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele ? Şi apoi, cine dintre voi chiar
îngrijorându-se, poate să adauge măcar un cot la înălţimea lui ? Şi de ce vă îngrijoraţi de
îmbrăcăminte ? Uitaţi-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii de pe câmp : ei nici nu torc şi nici
nu ţes ; totuşi vă spun că nici chiar Solomon, în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul din ei. Aşa
că, dacă astfel îmbracă Dumnezeu iarba de pe câmp, care astăzi este, iar mâine va fi aruncată în
cuptor, nu vă va îmbrăca El cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor ? Nu vă îngrijoraţi dar
zicând : “Ce vom mânca ?”, sau “Ce vom bea ?”, sau “Cu ce ne vom îmbrăca ?” Fiindcă aceste
lucruri neamurile le caută. Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele .Căutaţi mai întâi
Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra ! Nu vă
îngrijoraţi dar de ziua de mâine ; căci ziua de mâine se va îngriji de ea însăşi. Ajunge zilei necazul
ei !”(Matei 6,24-34).
Aşadar, nimeni nu va reuşi să slujească la doi stăpâni şi lui Dumnezeu şi banului. Cine crede că ar
putea să facă acest lucru se înşeală singur. Banii trebuie folosiţi doar ca un mijloc în viaţă, pentru a-
I sluji fără rezerve lui Dumnezeu. Cine va face din bani un scop în sine, îşi va pierde nu numai viaţa
aceasta, ci şi viaţa veşnică.