Victorios în lupta cu uriaşii spirituali

Isaia 40:31

INTRODUCERE
Dacă ar fi să dăm o definiţie vieţii pe acest pământ, aceasta ar suna astfel: „Viaţa este o sumă de
probleme mari şi mici, pentru care se găsesc de multe ori prea târziu soluţii.” Foarte rar oamenii învaţă ceva
din greşelile lor şi mai niciodată din greşelile altora. De aceea, copiii repetă păcatele şi falimentele părinţilor,
şi generaţia următoare continuă de cele mai multe ori stilul de viaţă al generaţiei precedente, cu precădere în
aspectele lui negative.
Cred că marea problemă a României şi a lumii în general, nu este nici Al-Quaida, nici teroriştii, nici
încălzirea globală, nici economia subterană sau mai ştiu eu ce alt pericol am mai putea lua în calcul. Marea
problemă este falimentul moral şi spiritual (din păcate nerecunoscut şi ca atare, neasumat de nimeni) al
generaţiei noastre. Şi aceasta pentru că, aşa cum spunea John Stott „generaţia noastră este ocupată să
dezvolte o filozofie a lipsei de semnificaţie. Este la modă astăzi să crezi (sau să spui că crezi) că viaţa nu are
sens, nici scop. Sunt mulţi care recunosc că nu au nimic pentru care merită să trăiască. Nu simt că aparţin
unui grup, şi chiar dacă aparţin, sunt consideraţi ca neataşaţi. Se consideră ei înşişi neadaptaţi şi străini. Nu
au nici siguranţă, nici ancoră, nici cămin. În limbaj biblic, ei sunt pierduţi”.
Mai rău este că acest stil de viaţă falimentar a pătruns şi-n bisericile noastre. Devenim pe zi ce trece
tot mai permisivi la păcat şi toleranţi faţă de greşelile altora (pentru a ne scuza, astfel, propriile noastre
greşeli). Repetăm mai degrabă eşecurile altora, decât biruinţele lor spirituale. Chiar şi atunci când se
intervine pentru rezolvarea unei probleme, de cele mai multe ori se intervine „pompieristic”, adică doar
atunci când deja „focul” păcatului a izbucnit şi a mistuit totul în cale, şi de prea puţine ori aplicăm o terapie
spirituală „profilactică”, adică de a ne păzi de anumite lucruri sau situaţii care pot cauza mari probleme.
George Gallup, inventatorul sondajelor Gallup, a făcut următoarea afirmaţie despre societatea
americană, afirmaţie însă care se poate aplica extrem de bine şi societăţii noastre: „Societatea noastră”,
spunea el, „se îndreaptă spre sfârşitul resurselor ei emoţionale”. Aceste cuvinte conţin un mare adevăr. Omul
începutului celui de-al treilea mileniu a „sorbit” cu nesaţ din cupa păcatului şi fărădelegii până la capăt, dar a
rămas la fel de însingurat şi neîmplinit ca şi cei din generaţiile precedente. Nu există fantezie a păcatului pe
care mintea omenească s-o fi născocit şi posibilităţile din zilele noastre să nu i-o poată îndeplini. Şi cu toate
acestea, omul este mai nefericit ca oricând.
(Săptâmâna trecută, 11 iunie-18 iunie 2006, am văzut un scurt reportaj despre fiul directorului
Filialei Băncii Naţionale din Iaşi, care s-a sinucis în vila de vacanţă a părinţilor. Era tânăr, student la
filozofie, avea viitorul înainte, era bogat, avea prietenă care spunea că relaţia lor decurgea foarte bine, şi
totuşi decizia lui a fost una lipsită de noimă. S-a spânzurat lăsând în urma lui un bilet pe care scria: „De ce?
De ce nu? Dacă nu acum, atunci când?”)
Aş vrea în acest mesaj să trecem dincolo de suprafaţa noastră exterioară, care de multe ori arată bine,
e zâmbitoare, pare lipsită de griji şi încercări, dar care nu corespunde cu adâncimile fiecăruia dintre noi, acele
adâncimi unde se dau adevăratele lupte, unde în fiecare zi decidem ce să facem, dacă să păcătuim sau să
biruim păcatul, dacă să luptăm mai departe alături de Domnul Isus Cristos sau să-L trădăm. O, nu trebuie să
ne poarte gândul neaparat la nu ştiu ce păcate strigătoare la cer. În viaţa celor mai mulţi dintre noi e vorba
mai degrabă de „vulpile mici” care însă produc stricăciuni imense. Haideţi să ne uităm la această luptă cu
„uriaşii” şi la modul în care putem câştiga această luptă, la prima vedere inegală.

CUPRINS
Ne vom uita la cinci păcate care ne pot birui sau care, dimpotrivă, le putem birui cu ajutorul lui
Dumnezeu şi prin Duhul Lui cel Sfânt.

1
 1. Victoria asupra superficialităţii spirituale
Superficialitatea spirituală ne dă târcoale fiecăruia dintre noi. Nu suntem scutiţi de ispita ei nici după
zeci de ani de umblare pe calea Domnului Isus.
Sunt multe căi prin care superficialitatea se poate instala în viaţa noastră. Una dintre cauze este lipsa
de plăcere faţă de citirea Cuvântului lui Dumnezeu şi rugăciune. În egală măsură, şi părinţii şi copiii pot
cădea în această cursă. Părinţii sunt prea ocupaţi în fiecare zi, încât ajung să neglijeze părtăşia lor intimă cu
Dumnezeu. Lucrul acesta, repetat, va duce la o lipsă de interes şi superficialitate în relaţia cu Dumnezeu.
Copiii, la rândul lor, reuşesc să-şi umple timpul în egală măsură cu lucruri trecătoare. Cei mai mulţi copii şi
tineri, îşi împart timpul între televizor şi computer. Câţi dintre ei, după 3-4 ore de stat în faţa ecranului, mai
au dorinţa să se pună pe genunchi şi să se roage sau să citească ceva din Biblie?
S-ar putea să-mi spuneţi că acest lucru nu este concludent în viaţă. Eu vă spun că da, pentru că va
veni o zi în care şi părinţii şi copii trebuie să ia decizii. Vă întreb: cum pot să ştiu dacă decizia mea este bună
sau rea, dacă este în conformitate cu voia lui Dumnezeu sau nu, dacă eu nu cunosc Biblia, dacă nu am o viaţă
de rugăciune prin care să vorbesc cu Tatăl? Vă spun că în majoritatea unor astfel de situaţii, ne comportăm la
fel ca cei din lume. Superficialitatea spirituală iese cu adevărat la suprafaţă doar în situaţii limită, când ispita
te aşteaptă după colţ şi crezi că nu te-a văzut nimeni, când trebuie să alegi între a răspunde la rău cu bine
sau... tot cu rău, în a te comporta la fel ca cei din lume sau, dimpotrivă, ca un copil al lui Dumnezeu,
indiferent ce pierzi sau cât pierzi.
Aş vrea însă să vă asigur că victoria spirituală asupra superficialităţii este promisă fiecărui creştin, nu
numai unei categorii aparte de creştini. Isaia 40:31 ne spune în acest sens: „dar cei ce se încred în Domnul îşi
înoiesc puterea, ei sboară ca vulturii; aleargă şi nu obosesc, umblă, şi nu ostenesc.” Încrederea are la bază
cunoaşterea. Nu te poţi încrede într-un străin! Te încrezi însă în Dumnezeu atunci când ajungi să-L cunoşti, şi
mai ales, să-L iubeşti. Până când nu-L cunoşti într-un mod personal şi nu-ţi doreşti să ai o relaţie personală cu
el, Dumnezeu este pentru tine ca un străin de pe stradă. Îl saluţi politicos în fiecare zi când te „întâlneşti” cu
El prin aceleaşi cuvinte rostite mecanic, dar în rest, fiecare cu drumul lui în viaţă.
Apostolul Pavel ne îndeamnă în 2 Corinteni 4:16: „De aceea, noi nu cădem de oboseală. Ci chiar
dacă omul nostru de afară se trece, totuşi omul nostru dinlăuntru se înnoieşte în fiecare zi”. Tot el ne spune
în Galateni 6:9 „Să nu obosim în facerea binelui; căci la vremea potrivită vom secera, dacă nu vom cădea de
oboseală”. Dar ca să biruieşti, mai întâi trebuie să lupţi!

2. Victoria asupra dorinţelor fireşti

Trebuie să facem de la bun început distincţie între nevoi şi dorinţe. Dumnezeu ne-a promis prin
Cuvântul Lui să ne poarte de grijă în tot ceea ce priveşte nevoile noastre, şi materiale şi spirituale, dar n-a
promis că ne va îndeplini orice dorinţă.
Trebuie să recunoaştem că de multe ori când venim înaintea lui Dumnezeu în rugăciune, nevoile cu
care venim sunt... dorinţe fireşti. Atunci, să nu ne mirăm că Dumnezeu nu ne ascultă rugăciunile!
Cum putem face diferenţa între nevoie şi dorinţă? Nevoia se naşte dintr-o lipsă, dorinţa firească se
naşte dintr-o poftă egosită. Nevoia mă învaţă să fiu mulţumitor şi recunoscător pentru ceea ce am. Dorinţa
firească mă obligă să fiu zgârcit şi invidios. Nevoia mă învaţă lecţia dependenţei de Dumnezeu şi a umblării
prin credinţă (Psalmul 23:1 „Domnul este Păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic”). Dorinţa firească mă
călăuzeşte pe calea poftelor şi a umblării prin vedere (Luca 12:19 „şi voi zice sufletului meu: „Suflete, ai
multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea şi veseleşte-te!”).
Chemarea pe care ne-o face Cuvântul lui Dumnezeu este la umblare prin credinţă, nu prin vedere. Ca
atare, noi trebuie să purtăm de trebuinţă nevoilor noastre şi ale celor din poporul lui Dumnezeu, şi nu
dorinţelor fireşti. Rugăciunea noastră ar trebui să fie rugăciunea Apostolului Pavel pentru credincioşii din
Filipi: „Şi Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele voastre, după bogăţia Sa, în slavă, în Isus
Hristos” (Filipeni 4:19).
Lasă-L pe Dumnezeu să decidă ce este important sau nu pentru viaţa ta. Consultă-Te cu El înaintea
fiecărui pas în viaţă şi fii gata să-I mulţumeşti atunci când nu primeşti ceea ce ai cerut, conştient fiind că El
ştie mai bine lucrurile de care ai trebuinţă. Făcând aşa, vei fii biruitor în lupta împotriva dorinţelor fireşti care
te asaltează în fiecare zi!

2
 3. Victoria asupra ignoranţei
Aceasta este o luptă mult mai subtilă şi ca atare mult mai dificilă de dus. Ignoranţa are de-a face cu
lucruri pe care ar trebui să le facem şi nu le facem sau cu lucruri pe care, dimpotrivă, le facem şi nu ar trebui
să le facem. Multe din problemele, conflictele, situaţiile penibile, încurcăturile la care ajungem în viaţă ar
putea fi ocolite dacă nu am fi atât de ignoranţi în ceea ce priveşte creşterea noastră spirituală. Vorbim mult în
Biserici de nevoia de creştere... dar câţi dintre noi pun în practică această nevoie spirituală?
Haideţi să citim Psalmul 32:8, 9 „Eu-zice Domnul-te voi învăţa, şi-ţi voi arăta calea pe care trebuie
s-o urmezi, te voi sfătui, şi voi avea privirea îndreptată asupra ta. Nu fiţi ca un cal sau ca un catâr fără
pricepere, pe care-i struneşti cu un frâu şi o zăbală cu care-i legi, ca să nu se apropie de tine.”
E un cuvânt greu... dar ignoranţa ne face să ne comportăm uneori ca un catâr sau un cal. Nu ne urnim
din loc, pentru că nu ştim nici încotro să mergem şi nici ce să facem sau alteori pornim fără ca cineva să ne fi
spus acest lucru.
Cu omul ignorant este cel mai greu de lucrat, pentru că crede că ştie, când de fapt nu ştie nimic sau
ceea ce i se pare că ştie este greşit. Ca atare, ignorantul este ultimul care ar primi un sfat de la cineva, pentru
că refuză să-şi recunoască propria ignoranţă. Nu e un păcat să recunoaştem că suntem ignoranţi în anumite
aspecte ale vieţii, manifestându-ne totodată disponibilitatea de a fi învăţaţi. Dar atunci când ignoranţa devine
modul nostru de trai, atunci problemele se ţin lanţ.
Cea mai mare tragedie este însă ignoranţa spirituală. Suntem un popor care facem o mulţime de
lucruri crezând că ne sunt de folos, dar nu ştim de ce le facem sau le facem că am văzut şi pe alţii făcându-le:
ne stropim casele, animalele, maşinile, buticurile (chiar magazinele erotice!!! culmea decăderii în ignoranţă)
cu „apă sfinţită” ca să alungăm duhurile şi să fim ocrotiţi. Mergem sute de km ca să mărşăluim prin faţa unei
racle cu oase, despre care se zice că sunt... sfinte şi vindecătoare. Suntem gata să dăm crezare unora sau
altora care au văzut chipuri de sfinţi pe pereţii caselor, tablouri care plâng sau icoane făcătoare de minuni. În
schimb, spunem că homosexualitatea este doar o problemă de alegere, că divorţul este o chestiune legată de
gust, că minciuna e doar o... altă formă de comunicare (că doar în orice minciună este şi un sâmbure de
adevăr).
Iată recomandarea Apostolului Iacov în problema ignoranţei spirituale: „Dacă vreunuia dintre voi îi
lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va
fi dată. Dar s-o ceară cu credinţă, fără să se îndoiască deloc: pentru că cine se îndoieşte, seamănă cu valul
mării, tulburat şi împins de vânt încoace şi încolo. Un astfel de om să nu se aştepte să primească ceva de la
Domnul, căci este un om nehotărât şi nestatornic în toate căile sale” (Iacov 1:5-8).
Aşadar, calea de ieşire din ignoranţă este înţelepciunea care vine de la Dumnezeu. Cei care o au, ştiu
cum, când şi unde să o folosească. Cei care n-o au, bâjbâie încă în întunericul ignoranţei spirituale!

4. Victoria asupra descurajării născute din încercări

Mulţi creştini sunt biruiţi în lupta împotriva emoţiilor şi a descurajării. Trebuie să fim însă conştienţi
de un lucru: Dumnezeu nu se poate folosi de creştinii descurajaţi. Înainte de a se folosi de Ghedeon, a trimis
un înger care să-l îmbărbăteze şi să-i spună: „Domnul este cu tine, viteazule!” Înainte de a-i trimite pe
ucenicii plin de frică în lucrare, le-a zis: „Ci voi veţi primi o putere, când Se va pogorî Duhul Sfânt peste
voi”. Este o lege spirituală pe care trebuie să o înţelegem: atât timp cât suntem stăpâniţi de un duh de
descurajare şi frică, Dumnezeu nu se poate folosi de noi.
Baza victoriei noastre asupra descurajării este moartea Domnului Isus: „Totuşi, el suferinţele noastre
le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui” (Isaia 53:4). La Golgota, Domnul Isus a purtat şi
descurajările noastre, pentru ca astăzi noi să nu ne mai lăsăm stăpâniţi de ele.
Încercările prin care trecem pot cauza descurajare în viaţa noastră, iar atunci când suntem prea
descurajaţi, aceasta poate conduce la mânie şi revoltă împotriva lui Dumnezeu. Noi însă nu trebuie să dăm
voie descurajării să pună stăpânire pe viaţa noastră ca să ne conducă la păcat: „Orice amărăciune, orice
iuţime, orice mânie, orice strigare, orice clevetire şi orice fel de răutate să piară din mijlocul
vostru.  Dimpotrivă, fiţi buni unii cu alţii, miloşi, şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi
în Hristos” (Efeseni 4:31, 32).

3
 Cea mai bună armă împotriva descurajării este rugăciunea. Unii însă spun că atunci când au căzut în
descurajare nu s-au mai putut nici ruga. Şi totuşi, singura şi cea mai eficientă armă rămâne rugăciunea unită
cu postul şi citirea Bibliei. Tot Apostolul Pavel ne îndeamnă: „Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru,
aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri” (Filipeni 4:6).
Nu cunosc nici un caz în care Dumnezeu să nu fi ascultat o rugăciune sinceră pentru o nevoie importantă!

5. Victoria asupra neascultării şi răzvrătirii

Neascultarea este primul păcat al rasei umane. În Grădina Eden, Adam şi Eva au decis, în urma
ispitei diavolului, să treacă peste porunca lui Dumnezeu şi astfel, păcatul a pătruns în viaţa lor.
Cineva observa foarte bine acest adevăr şi anume, fiecare om se naşte cu spatele către Dumnezeu, nu
cu faţa, ca atare, ne naştem în păcat, având o natură păcătoasă.
Neascultarea este unul din păcatele generalizate care vor caracteriza omenirea înainte de venirea
Domnului Isus. În acest sens, Apostolul Pavel i-a scris tânărului său colaborator Timotei: „Să ştii că în zilele
din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi,
hulitori, neascultători de părinţi...” (2 Timotei 3:1, 2). Îmi veţi spune că copii neascultători de părinţi au fost
dintotdeauna. Da... dar nu într-o formă atât de generalizată ca acum! Ascultaţi orice discuţie a unor părinţi, şi
nu din lume ci din Biserică, şi veţi vedea că aproape toţi se plâng de aceeaşi problemă: copiii lor nu-i mai
ascultă.
Întrebarea este: de ce? Sunt multe cazuri în care părinţii sunt de vină, prin libertatea prea mare
acordată copiilor lor, dar nu întotdeauna! Sunt părinţi care-şi cresc foarte bine copiii şi totuşi, spre
surprinderea lor, când aceştia cresc mari nu-i mai ascultă. Răspunsul este: duhul neascultării. O spun cu toată
seriozitatea. Neascultarea şi răzvrătirea copiilor faţă de autoritatea părinţilor este rezultatul unui duh necurat,
unui duh demonic al răzvrătirii, iar acest duh nu iese decât cu mult post şi rugăciune.
Sunt multe cazuri în care adulţiii sunt stăpâniţi de acest duh necurat al neascultării şi răzvrătirii. Sunt
persoane care nu suportă nici un nivel de autoritate de-asupra lor: se ceartă cu toată lumea sau urăsc pe toţi
cei care le sunt superiori ierarhic, material sau intelectual. Nimeni nu le face nimic dar ei sunt veşnic
nemulţumiţi şi răzvrătiţi. Vedem o astfel de reacţie în viaţa unora dintre vecinii noştri, colegii noştri, rudele
noastre sau chiar între cei din Biserică. De ce? Pentru că în acea inimă stăpâneşte un duh necurat de
răzvrătire împotriva oricărei autorităţi.
Cum putem lupta cu acest păcat?
În primul rând, fiind conştienţi că Dumnezeu vrea şi poate ierta acest păcat: „Întoarceţi-vă, copii
răzvrătiţi, şi vă voi ierta abaterile.” -Iată-ne, venim la Tine, căci Tu eşti Domnul, Dumnezeul nostru.”
(Ieremia 3:22). Tot Dumnezeu ne spune: „Le voi vindeca vătămarea adusă de neascultarea lor, îi voi iubi cu
adevărat! Căci mânia Mea s-a abătut de la ei!” (Osea 14:4).
În al doilea rând, fiind conştienţi că avem obligaţia morală să nu rămânem într-o atitudine de
răzvrătire spirituală, că trebuie să ne ridicăm şi să pornim din nou pe calea Domnului: „Căci cel neprihănit
de şapte ori cade şi se ridică, dar cei răi se prăbuşesc în nenorocire” (Proverbe 24:16). Un bun exemplu este
cel al lui Simon Petru care, deşi s-a lepădat de trei ori de Domnul Isus, în urmă a plâns cu amar, s-a pocăit şi
ca urmare, a fost reabilitat de Domnul Isus în faţa celorlalţi ucenici la Marea Tiberiadei.

ÎNCHEIERE
Nu ştiu care sunt uriaşii din viaţa ta cu care te lupţi. Dar ştiu un lucru: nici un uriaş nu este prea mare
pentru Dumnezeul nostru! Îndrăzneşte să porneşti la luptă prin credinţă şi alături de Domnul Isus vei birui!