9 aprilie 1995

Biserica Baptistă Bethlehem

Pastor John Piper

CEA MAI MARE DINTRE ACESTEA

ESTE DRAGOSTEA
Adâncimile dragostei lui Hristos: Binefacerile ei îmbelşugate
(1 Ioan 3:1)

Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu!

Introducere: două întâmplări cu copii

Cu câteva săptămâni în urmă m-am dus să văd ultimul meci din acest sezon dintre echipa de baschet a şcolii
noastre şi cea de la Central Baptist. Înainte să înceapă jocul, am urmărit o mică dramă a vieţii – ceva ce fie-
care dintre noi am experimentat şi care a lăsat o urmă de neşters în inimile noastre. Mă uitam la copiii cei
mici cum se joacă şi aleargă prin sala de sport a acestui liceu, necunoscut pentru ei. Puţin câte puţin, fiecare
s-a apropiat de părinţii lui. În final, pe teren a mai rămas un singur copil, şi dintr-o dată acesta şi-a dat seama
că nu mai vede nici o persoană cunoscută. L-am privit cum mimica feţei îi trecea de la o fericire fără griji la
panică şi lacrimi, în timp ce striga: „Tăticule! Tăticule!” Atunci m-am apropiat de el, l-am luat de după ume-
ri şi i-am arătat unde se găsea tatăl lui: „Uite-l! E în regulă.”

Să presupunem că situaţia ar fi alta. Să presupunem că întâmplarea are loc în Ruanda, acum câteva luni. Sau
în Burundi, săptămâna trecută. Iar tu eşti un băieţel care se joacă în satul natal. Dintr-o dată auzi ţipete şi ve-
zi oamenii cum aleargă. Te întorci căutând o faţă cunoscută şi tot ce vezi sunt bărbaţi mânioşi, care strigă şi
aleargă spre tine cu nişte cuţite mari şi late în mâini. Alergi cât poţi de repede şi te ascunzi sub un coş pe ca-
re îl împletea mama ta. Când ieşi de acolo, toţi fie au părăsit satul, fie au murit. Mama ta e moartă. Tatăl tău
e mort. Fraţii şi surorile tale sunt morţi.
Adormi suspinând pe trupul mamei tale, în timp ce soarele apune. Te trezeşti a doua zi şi îţi dai seama că nu
eşti numai îngrozit la gândul că duşmanii s-ar putea întoarce, dar eşti şi foarte flămând şi însetat. Dintr-o da-
tă te izbeşte gândul că de-acum nu mai e nimeni care să aibă grijă de tine, să te ferească de duşmani, de ani-
malele sălbatice sau de boală. Eşti complet singur. Găseşti câteva banane într-o casă şi le mănânci. Mai trece
o zi. Nu ai nici o idee ce-ai putea face. Şi începi să te gândeşti că pur şi simplu vei muri.
Atunci auzi un sunet şi, când te întorci, vezi un om înalt stând în picioare în piaţa plină de praf. El te strigă
pe limba ta şi îţi spune: „Nu te teme. Vreau să te ajut.” Vrei să fugi, dar nu mai ai unde fugi şi nu mai ai la ci-
ne să fugi. El se apropie de tine, scoate o bucată de pâine dintr-o traistă şi ţi-o dă. O mănânci. Îţi dă să bei
puţină apă dintr-un burduf.
Apoi îţi spune: „Am încercat să-i opresc.” Atunci observi tăieturile de pe braţe şi de la cap. „Dacă vii cu mi-
ne, voi avea grijă de tine. Îmi pare foarte rău pentru mama şi pentru tatăl tău. Am să te ajut să-i îngropi.” În
timp ce îngropaţi împreună morţii, începi să vorbeşti cu el. Şi descoperi că aparţine tribului care ţi-a măcelă-
rit satul şi familia. Mai afli că el şi fiul lui au luat parte la sfatul tribului în care un grup a decis să îţi atace
satul. Cei doi n-au fost de acord cu atacul şi s-au aşezat între membrii propriului trib şi satul tău. Ca urmare,
grupul de invadatori i-au ucis băiatul, în timp ce acesta încerca să-ţi protejeze satul. Dintr-o dată te simţi co-
pleşit de sentimentul că acest om te iubeşte. Încercarea de a te salva l-a costat viaţa fiului său.
Nu numai atât, dar mai afli şi că bărbaţii din satul tău au făcut ravagii printre rudele lui în ultimii ani, iar pro-
priul tău tată era duşmanul de moarte al acestui om şi a încercat de mai multe ori să îl omoare. La început
aceste cuvinte te înspăimântă. Dar apoi îţi dai seama că acest om încearcă să te salveze în ciuda duşmăniei
dintre triburile şi familiile voastre. Iar sentimentul că eşti iubit devine şi mai puternic. În inima ta zdrobită
începe să se înfiripe speranţa că poate vei reuşi să supravieţuieşti morţii mamei tale, a tatălui, fraţilor şi suro-
rilor tale.
Eşti de acord să mergi cu acel om. În următoarele luni descoperi adevărul incredibil că acest om a fost edu-
cat la Oxford; că este foarte bogat şi are proprietăţi în Burundi şi la Londra; că are o fermă de oi în Yorkshi-
re, la nord de Leeds. Nu înţelegi mare lucru, dar cu timpul îţi dai seama că nu te-a scăpat doar de la moarte,
ci se şi îngrijeşte de toate nevoile tale mai mult decât ţi-ai fi putut imagina. Te duce la el acasă în Burundi şi
pleci cu el în vacanţe lungi la Londra şi la ferma de oi. Iar cu fiecare nou cadou generos, te simţi din ce în ce
mai iubit. Te-a salvat; acest lucru l-a costat viaţa fiului său. Făceai parte dintr-un trib care îl ura pe băiat şi pe
tatăl lui. Iar acum, pe măsură ce trec anii, devii suficient de mare ca să înţelegi că, mai mult de-atât, s-a în-
grijit de toate formalităţile ca să devii fiul său în mod legal. Şi mai afli că îţi lasă ca moştenire toate bogăţiile
lui.

Mai mult decât o salvare

Cred că astfel de gânduri serioase stau în spatele cuvintelor lui Ioan din 1 Ioan 3:1,

Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu!

Nu numai că L-a costat viaţa Fiului Său ca să ne salveze din păcat, de moarte şi de iad (Ioan 3:16; 1 Ioan
3:16); nu numai că noi eram duşmani, aşa că Dumnezeu a trebuit să-Şi potolească mânia neprihănită ca să ne
poată mântui (1 Ioan 4:10); dar El a mers mult mai departe de dragostea salvatoare, de dragostea jertfitoare
şi de dragostea plină de milă faţă de duşmanii Lui. În toate acestea El avea un plan mult mai măreţ. Ne-a ară-
tat un altfel de dragoste, care le depăşeşte pe toate celelalte. Putea să ne salveze, să Se jertfească pentru noi,
să ne ierte şi să Se oprească aici. În schimb însă, El ne-a arătat un alt fel de dragoste – ne-a primit în familia
Lui. Ne-a dat dreptul să ne numim copii ai lui Dumnezeu.

Să nu vi se pară acesta un lucru mic. Mai întâi, ar fi putut să nu ne salveze deloc. Putea să spună: „Duşmanii
nu merită salvaţi, şi cu asta am terminat.” Putea să spună: „Fiul Meu este prea preţios ca să plătească pentru
îngeri, ca să nu mai vorbim de oameni; ce să mai spunem atunci de nişte fiinţe umane răzvrătite şi lipsite de
evlavie.” Dar putea şi să spună: „Îi voi scăpa de iad, le voi ierta păcatele şi le voi da viaţa veşnică – pe o altă
planetă, unde voi comunica cu ei prin îngeri.” Nimic din noi sau din natura acestei lumi nu Îl putea determi-
na pe Dumnezeu să depăşească dragostea răscumpărătoare, iertătoare, salvatoare, vindecătoare şi să ajungă
la această extremă – şi anume, dragostea adoptivă. O dragoste care nu se mulţumeşte cu un armistiţiu, cu o
recunoştinţă formală sau cu o planetă îndepărtată plină de plăceri materiale, ci va insista până la capăt ca să
te facă un copil al lui Dumnezeu. Un membru al familiei.

Mai mult decât o înfiere

Dar nici măcar aceasta nu e o descriere adecvată pentru o astfel de dragoste. Când Ioan scrie despre faptul că
noi am devenit copii ai lui Dumnezeu, el nu se gândeşte în principal la adopţie, ci la ceva mult mai profund.
Se gândeşte la o nouă naştere. Nu există vreo analogie omenească pentru aceasta. Dacă găsesc un copil şi
vreau să îl primesc în familia mea, nu îl pot face pe copil să se nască din nou. Îl iau şi îl iubesc, cu personali-
tatea şi temperamentul pe care le-a moştenit de la părinţii săi biologici. Îl influenţez cu dragoste, dar nu pot
intra în natura persoanei sale ca să o schimb.
Însă Dumnezeu poate. Dragostea la care se referă Ioan în 1 Ioan 3:1 nu este dragostea care se ocupă doar de
formalităţile legale necesare pentru înfiere. Chiar şi acest lucru ar fi uimitor, mai presus de cuvinte – să fii
înfiat în familia lui Dumnezeu. Pavel chiar o descrie în felul acesta. Dar Ioan vede mai mult. Dumnezeu nu
înfiază. El se mută înăuntru, prin Duhul Său, sămânţa Sa, aşa cum Îl numeşte Ioan, şi împărtăşeşte cu noi ce-
va din El, ca să ne putem asemăna familiei Lui.

1 Ioan 3:9 descrie acest lucru astfel:

Oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuieşte, pentru că sămânţa Lui rămâne în el; şi nu poate
păcătui [sau continua să păcătuiască], fiindcă este născut din Dumnezeu. Prin aceasta se cunosc co-
piii lui Dumnezeu

Dacă eşti un copil al lui Dumnezeu în această dimineaţă, eşti astfel prin înfiere, e adevărat, dar şi prin ceva
mai mare decât înfierea, prin naşterea din nou. 1 Ioan 5:1 spune:
 Oricine crede că Isus este Hristosul, este născut din Dumnezeu; şi oricine iubeşte pe Cel ce L-a năs-
cut, iubeşte şi pe cel născut din El.

Deci dragostea lui Dumnezeu trece mai departe de istoria omului de afaceri bogat care s-a ocupat de formali-
tăţile necesare ca să îl poată adopta pe orfanul din Burundi. Dumnezeu nu se va opri din căutarea Sa agresi-
vă de apropiere şi comuniune până când nu ne va penetra sufletele şi va planta sămânţa Sa în noi, ca să ne
dea o nouă natură, nu una divină – noi nu suntem Dumnezeu – ci o natură ca cea a lui Dumnezeu – după chi-
pul lui Dumnezeu.

Pavel ne spune că acesta a fost planul lui Dumnezeu cu mult înainte de facerea lumii. El a văzut căderea
omului în păcat; a văzut istoria răscumpărării; şi a văzut întruparea şi moartea Fiului Său; iar în toate aces-
tea, scopul Lui era următorul. Romani 8:29 spune:

Căci pe aceia, pe care [Dumnezeu] i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie [sau
să devină] asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi.

Dumnezeu a hotărât mai dinainte. A planificat aceste lucruri cu mult timp în urmă. Ce? Ca Fiul său să aibă
mulţi fraţi şi surori în veacurile ce vor veni. Cum? Prin adopţie? Da (Efeseni 1:5). Dar mai mult decât adop-
ţia. El ne-a predestinat să devenim asemenea chipului Fiului Său. Adică, ne-a făcut să ne naştem din nou
(Galateni 4:29, 1 Petru 1:3); ne-a făcut făpturi noi în Hristos (Galateni 6:15); Şi-a pus Duhul în noi şi a înce-
put lucrarea de transformare din interior ca să ne modeleze astfel încât să ne asemănăm cu familia lui Dum-
nezeu. A vrut să facem parte din familie. Şi a vrut ca noi să ne simţim atât de acasă încât a mers mai departe
decât adopţia, ne-a dat o a doua naştere.

Ce înseamnă aceasta pentru noi? Daţi-mi voie să menţionez trei lucruri.

1. Copiii lui Dumnezeu sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu

Asta înseamnă că Duhul Sfânt locuieşte în noi şi ne călăuzeşte. Romani 8:14:

Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu.

Asta înseamnă să fii un copil al lui Dumnezeu – să fim atât de uniţi cu Dumnezeu prin Duhul Său încât El să
fie în noi şi să ne călăuzească – adică să ne transforme prin înnoirea minţii noastre ca să preţuim ce preţuieş-
te El, să înţelegem lucrurile aşa cum o face El şi să putem deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcu-
tă şi desăvârşită (Romani 12:1-2).

2. Copiii lui Dumnezeu sunt lumini în această lume

Asta înseamnă că eşti atât de diferit de lumea aceasta încât străluceşti în ea ca o lumină – ca o părticică din
caracterul luminos al lui Dumnezeu, de adevăr, neprihănire şi dragoste. Filipeni 2:15 spune că voi sunteţi

copii ai lui Dumnezeu... în mijlocul unui neam ticălos şi stricat, în care străluciţi ca nişte lumini în
lume.

Să fii un copil al lui Dumnezeu înseamnă într-un sens să fii împlinit pe deplin ca om – aşa cum Dumnezeu a
intenţionat atunci când te-a creat. Dar în alt sens, a fi un copil al lui Dumnezeu înseamnă să fii despărţit de
mulţimea de oameni care nu sunt născuţi din Dumnezeu şi nu au Duhul Său. De aceea 1 Ioan 3:1b ne spune
că „lumea nu ne cunoaşte”. Valorile şi priorităţile noastre au fost atât de revoluţionate în procesul asemănării
cu Isus încât lumea nu ne mai înţelege. Dar aceasta este lumina, şi este o nevoie disperată de ea, iar prin ha-
rul lui Dumnezeu unii o văd şi dau slavă Tatălui nostru din ceruri, aşa cum a spus Isus (Matei 5:16).

3. Copiii lui Dumnezeu sunt moştenitorii tuturor lucrurilor

Pentru că suntem copiii lui Dumnezeu, noi vom moşteni tot ce are Dumnezeu. Pavel ne spune acest lucru în
Romani 8:16-17: „Însuşi Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi,
dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Hristos.”
Suntem moştenitori împreună cu Hristos. Dar ce moşteneşte Hristos? Evrei 1:2 ne spune:
 La sfârşitul acestor zile, [Dumnezeu] ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lu-
crurilor, şi prin care a făcut şi veacurile.

Deci, pur şi simplu Hristos este moştenitorul tuturor lucrurilor. Iar noi suntem moştenitori împreună cu El –
a tuturor lucrurilor.
Pavel afirmă foarte puternic acest lucru în 1 Corinteni 3:21-23. El le spune creştinilor:

Toate lucrurile sunt ale voastre: fie Pavel, fie Apolo, fie Chifa, fie lumea, fie viaţa, fie moartea, fie lu-
crurile de acum, fie cele viitoare; toate sunt ale voastre, şi voi sunteţi ai lui Hristos, iar Hristos este
al lui Dumnezeu.

O, câte se pot spune despre acest adevăr! Ce impact ar trebui să aibă asupra vieţilor noastre – asupra modu-
lui în care ne gândim la posesiuni şi la nevoia de a „avea” lucruri – asupra modului în care ne gândim la lău-
dăroşenie şi mândrie şi la cât de important este să ai în loc de să fii. Am sentimentul că Dumnezeu ne-a des-
coperit acest lucru ca să putem, într-un sens, să ne eliberăm de această grijă şi să ne concentrăm asupra altor
lucruri. „E în regulă, vrei să ai lucruri?” – ne spune. „Îţi place să ai lucruri? Crezi că e atât de important? Bi-
ne, uite cum facem. Totul e al tău. E doar o problemă de timp. Şi nu contează cât de bine te pricepi la investi-
ţii. De aceea, nu te mai îngrijora atâta şi trăieşte pentru ce contează cu adevărat.”

Şi totuşi, poate că mai există un motiv pentru care ni s-a descoperit ce moştenim ca şi copii ai lui Dumnezeu.
E modul prin care Dumnezeu se apleacă asupra noastră ca să ne spună cât de mult ne iubeşte, şi o face prin
binefacerile îmbelşugate pe care ni le dă. 1 Ioan 3:1 ne spune:

Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu!

Iar dacă suntem copii, suntem şi moştenitori – moştenitori ai tuturor lucrurilor. Mărimea moştenirii noastre
ca şi copii ai lui Dumnezeu este mărimea dragostei pe care Dumnezeu o are pentru noi. Iar mărimea moşte-
nirii noastre este întreaga creaţie.

În Romani 8:21 Pavel spune:

Căci firea... va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui
Dumnezeu.

Asta înseamnă că întregul univers va fi răscumpărat de dragul copiilor lui Dumnezeu.

O scurtă trecere în revistă a întregii creaţii

Planeta noastră este o mică parte a unui sistem solar care are un diametru de 7.3 miliarde mile. Acest sistem
solar este doar o mică părticică din galaxia numită Calea Lactee, care are un diametru de 80.000 de ani lumi-
nă. Un an lumină este distanţa pe care o parcurge lumina într-un an. Lumina călătoreşte cu viteza de 186.000
de mile pe secundă. Deci, galaxia noastră are un diametru de 480.000 trilioane mile. Am putea ajunge la cea
mai apropiată stea de Pământ, Alfa Centauri, în 4,3 ani, dacă am călători cu viteza luminii. Am putea ajunge
la cea mai apropiată galaxie vecină în 2,2 milioane de ani, călătorind cu viteza luminii.

Întreaga creaţie va fi izbăvită, ca să aibă parte de libertatea slăvită a copiilor lui Dumnezeu. Este a voastră,
voi sunteţi ai lui Hristos iar Hristos este al lui Dumnezeu. Dumnezeu ne-a descoperit aceste lucruri, nu ca să
ne îndrăgostim de stele, ci ca să vedem ceva din mărimea dragostei Sale.

Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu.

Iar dacă suntem copii, suntem şi moştenitori – moştenitori ai tuturor lucrurilor. Nu de dragul lucrurilor, ci de
dragul înţelegerii dragostei lui Dumnezeu.
Copyright 1995 John Piper
Tradus şi tipărit cu permisiune de Desiring God Ministries.
Pentru mai multe informaţii despre Desiring God Ministries, contactaţi-ne pe adresa:
Desiring God Ministries
720 13th Avenue South
Minneapolis, MN 55415
612.338-8611 X230
612.338-4372 FAX
mail@desiringgod.org
www.desiringgod.org

Tradus de Florin Vidu