1

Prezenţa lui Dumnezeu în situaţiile

negative din viaţă
Însuşi Domnul Iisus a spus: „În lume veţi avea necazuri; dar
îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan 16:33). Apostolul Ioan
scrie: „Şi ceea ce câştigă biruinţă asupra lumii, este credinţa
noastră” (1 Ioan 5:4). Atunci când în viaţa noastră apar
circumstanţe negative este important să ştim că putem să
ne încredem în Dumnezeu, care rămâne credincios în
mijlocul provocărilor cu care noi ne confruntăm.
Domnul Iisus a spus: „Cerul şi pământul vor trece, dar
cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24:35). Prin urmare,
Cuvântul Său este mai adevărat decât tot ceea ce simţim
noi şi mai adevărat decât orice circumstanţă care apare în
vieţile noastre. Ce este credinţa? A crede înseamnă a te
baza întru totul pe ceea ce spune Dumnezeu.
Într-un mod special, este important să ştim că ceea ce
Dumnezeu spune, prin Cuvântul Său, este mai adevărat
decât ceea ce simţim când suntem loviţi de situaţii
potrivnice. Conform învăţăturii Domnului, cât de multă
credinţă avem nevoie pentru a face faţă încercărilor? Care
este cea mai mică măsură de credinţă? Iisus a spus:
„Adevărat vă spun că, dacă aţi avea credinţă cât un grăunte
de muştar...” (Matei 17:20). Un grăunte de muştar este o
sămânţă rotundă foarte mică. Eu cred că Iisus, spunând că
noi avem nevoie doar de un „grăunte de muştar” de
credinţă, îşi arată harul faţă de noi. Sunt recunoscător
pentru faptul că El nu ne cere să avem credinţă de mărimea
unei portocale sau a unui măr.
Dacă doar „simţim” ceva şi ne limităm la atât, ne prăbuşim
în gol. Dar dacă luăm grăuntele de muştar al credinţei şi
 2

decidem cu voinţa noastră să Îl credem pe Dumnezeu pe

cuvânt cât de puţin, atunci, chiar dacă sentimentele noastre
strigă în direcţia opusă, Dumnezeu lucrează în viaţa noastră
pornind de la această încredere. El ne cere să ne punem
încrederea în El, să „umblăm prin credinţă, nu prin vedere”
(2 Corinteni 5:7). Scriptura afirmă în Romani 1:17 că noi
mergem „prin credinţă la credinţă”. Începem să Îl credem pe
Dumnezeu pe cuvânt puţin, apoi treptat, tot mai mult.
Adevărul este că, din punctul tău de vedere, ceea ce simţi
este extrem de real; prin urmare cum vei proceda în astfel
de situaţii?
Este normal să avem sentimente. Am fost creaţi după chipul
şi asemănarea lui Dumnezeu ca fiinţe emoţionale şi avem
într-adevăr sentimente. Dar nu ne putem baza pe
sentimente, deoarece unele sunt fluctuante. Trebuie să ne
încredem în Dumnezeu şi în Cuvântul Său.
Ca întotdeauna, cel mai bun exemplu îl reprezintă Însuşi
Domnul Iisus. Dacă urmăreşti momentele din grădina
Gheţimani, cu puţin timp înainte de răstignire, poţi vedea că
Iisus nu a spus: „Fiul lui Dumnezeu nu ar trebui să simtă în
acest fel.” El nici nu a spus: „Dacă aş crede în Dumnezeu,
nu aş simţi în felul acesta.” Dacă citeşti pasajele din Biblie
care descriu evenimentele care au precedat răstignirea Sa,
vei vedea că El a simţit totul: „ ... a început să se întristeze
şi să se mâhnească foarte tare. Isus le-a zis atunci:
«Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte»”
(Matei 26: 37-38). Citeşte cuvintele din Scriptură care Îl
descriu pe Iisus în acele momente. El era foarte mâhnit,
întristat de moarte, trăind cu intensitate toate aceste
sentimente. Dar El s-a încrezut în Tatăl în mijlocul acelor
trăiri, rugându-se Lui: „ ..nu voia Mea, ci voia Ta să se facă”
(Matei 26:39).
 3

Nu trebuie să-ţi înăbuşi sentimentele sau să le refulezi. Poţi

avea sentimente adânci şi cu toate acestea să te bazezi în
Dumnezeu în mijlocul lor. Dacă vei reuşi să procedezi astfel,
atunci vei fi cu adevărat liber.
Având acum această perspectivă, cum am putea să Îi
cerem ajutor lui Dumnezeu în situaţiile negative din viaţa
noastră? În cele ce urmează, vom privi la trei modalităţi.

1. Învaţă să-I aduci mulţumire şi laudă lui

Dumnezeu
Primul mod prin care Îl implicăm pe Dumnezeu în situaţiile
negative este prin a-I aduce laudă şi mulţumire. Textul din
Efeseni 5:18-20 afirmă: „Nu vă îmbătaţi de vin, aceasta este
destrăbălare. Dimpotrivă, fiţi plini de Duh. Vorbiţi între voi cu
psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, şi
cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului. Mulţumiţi
totdeauna lui Dumnezeu Tatăl, pentru toate lucrurile, în
Numele Domnului nostru Isus Hristos.””
În 1 Tesalonicieini 5:18 se spune: „Mulţămiţi lui Dumnezeu
pentru toate lucrurile; căci aceasta este voia lui Dumnezeu,
în Hristos Isus, cu privire la voi.” Consider că cel mai dificil
cuvânt din acest verset este „pentru”. În ce mă priveşte,
momentul în care îmi este cel mai greu să-I aduc laudă lui
Dumnezeu este atunci când mă confrunt cu o situaţie
negativă şi nu simt nevoia să-I mulţumesc în vreun fel.
Cu câţiva ani în urmă am auzit o întâmplare, a cărei
învăţătură, odată ajuns acasă, am încercat să o pun în
practică. Un cuplu a auzit un preot vorbind despre faptul că
trebuie să îl laude pe Dumnezeu şi să îi mulţumească Lui
pentru toate lucrurile din viaţa lor, în special pentru cele mai
 4

dificile. În drum spre casă, ei şi-au spus: „Ştii care este cel
mai dificil lucru din viaţa noastră? Este relaţia cu fiul nostru.”
Aveau un băiat de 17 ani, care nu le-a adus nimic altceva
decât probleme. Îi făcuse necazuri mamei sale, tatălui său,
le crease probleme fraţilor şi surorilor lui. Părinţii făcuseră
tot ce ştiuseră că l-ar putea îndrepta, dar pur şi simplu nimic
nu s-a schimbat. Astfel că, în drum spre casă, pentru prima
dată I-au mulţumit lui Dumnezeu şi L-au lăudat pentru fiul
lor.
În noaptea respectivă, fiul lor fusese singur acasă şi în timp
ce se apropiau de casă au văzut că toate becurile din casă
erau aprinse. Ei au spus: „ Tată, Îţi mulţumim şi Te lăudăm
pentru fiul nostru. Te lăudăm chiar şi pentru faptul că
luminile sunt aprinse.”
Apoi au intrat în bucătărie şi acolo au găsit cea mai mare
dezordine pe care au văzut-o vreodată. Pe masa de servit
erau urme de îngheţată şi cutii de cola, pâine şi maioneză,
muştar, biscuiţi şi cipsuri. Ei s-au oprit şi au spus: „Doamne,
Te lăudam şi Îţi mulţumim pentru fiul nostru. Te lăudăm şi Îţi
mulţumim chiar şi pentru această dezordine.”
Au ajuns apoi în camera de zi. Televizorul era pornit, iar
peste tot erau împrăştiate hârtii, cutii de cola, biscuiţi şi
sandwich-uri. Din nou, s-au oprit şi au spus: „Te lăudăm şi
Îţi mulţumim pentru fiul nostru, Te lăudăm şi Îţi mulţumim
pentru acestă dezordine.”
Au continuat să Îl laude şi să Îi mulţumească lui Dumnezeu
pentru fiul lor toată ziua, ziua următoare, şi apoi zi după zi.
Duminică după-amiază s-a auzit o bătaie în uşa dormitorului
lor. Era fiul lor: “Aş vrea să vorbesc cu voi”, spuse el. A
intrat, a venit lângă ei şi le-a făcut următoarea mărturisire:
„Ştiţi, m-am gândit mult în ultima vreme. Ei bine, de când
 5

mă ştiu mă simt mizerabil, nefericit şi frustrat. Nu am lăsat

ca aceasta să răbufnească în relaţia cu prietenii mei, pentru
că am nevoie de ei. Trebuie să fiu amabil faţă de prietenii
mei. Nu mi-am putut refula ostilitatea în relaţia cu profesorii
mei, pentru că aş vrea să obţin măcar cât de cât note
decente. Ceea ce îmi dau seama acum este că toată
această atitudine negativă am adus-o în viaţa de familie. Am
venit la voi pentru că doream să vă spun că nu voi mai
proceda astfel.”
Atunci când Îl lăudăm pe Dumnezeu pentru lucrurile are nu
ne plac, Îl aşezăm pe El în mijlocul acelei circumstanţe
nefavorabile şi deschidem drumul pentru lucrarea puterii
Sale. Cealaltă opţiune pe care o avem este să blocăm
accesul lui Dumnezeu la situaţia negativă cu care ne
confruntăm. Cred că amărăciunea din noi creşte pe măsură
ce se diminuează tot mai mult mulţumirea pe care o aducem
lui Dumnezeu.
Îl aşezăm pe Dumnezeu în mijlocul unei situaţii negative din
viaţă atunci când alegem să-I fim mai degrabă mulţumitori şi
să-I aducem laudă.

2. Învaţă să rosteşti binecuvântări, şi nu

blesteme
Cea de-a doua modalitate prin care
Dumnezeu este prezent în mijlocul
situaţiilor negative este dată de măsura în
care ştim să binecuvântăm, şi nu să
blestemăm. Mi-aş fi dorit să fi învăţat acest
lucru cu mulţi ani în urmă; aş fi fost scutit
de multe necazuri
 6

Iacov, în scrisoarea sa, spune următoarele: „...dar limba nici

un om n-o poate îmblânzi. Ea este un rău, care nu se poate
înfrâna, este plină de o otravă de moarte. Cu ea
binecuvântăm pe Domnul, şi Tatăl nostru, şi tot cu ea
blestemăm pe oameni care sunt făcuţi după asemănarea lui
Dumnezeu. Din aceeaşi gură iese şi binecuvântarea şi
blestemul! Nu trebuie să fie aşa, fraţii mei!” (Iacov 3:8-10)
Cuvântul „a blestema” nu se referă la înjurături, ci înseamnă
„a vorbi rău despre cineva” sau „a nu vorbi de bine pe
cineva”. În mod similar, „a binecuvânta” înseamnă de fapt „a
vorbi pe cineva de bine”. Am auzit cândva o istorisire
adevărată, care m-a ajutat să înţeleg ce înseamnă a
blestema sau a binecuvânta pe cineva.
Un crestin şi soţia sa aveau un fiu care le făcea mari
probleme. Lucrurile se agravaseră până într-atât încât fiul
lor fugise de acasă, iar ei timp de trei sau patru ani nu au
mai primit nici o veste de la el. Crestinul respectiv a mers la
un preot, pe care îl cunoştea foarte bine; după ce şi-a vărsat
durerea înaintea lui, preotul îl întrebă: „De cât timp îl
blestemi pe copilul tău?”
Şocat de duritatea acestor cuvinte, crestinul spuse: „Ce vrei
să spui? Cum adică de cât timp îl blestem pe fiul meu?”
„Cuvântul «a blestema» înseamnă «a vorbi de rău pe
cineva»”, răspunse preotul „Tot ceea ce mi-ai spus până
acum dovedeşte că tu nu îl vorbeşti de bine pe fiul tău. De
când timp faci acest lucru?” Crestinul îşi lăsă capul în jos şi
mărturisi: „Ei bine, l-am blestemat întreaga lui viaţă.
Niciodată, într-adevăr niciodată nu am avut de spus vreun
cuvânt bun cu privire la el.” „Iar această atitudine nu a
îmbunătăţit situaţia, nu-i aşa?”, întrebă preotul. „Ai dreptate”,
veni răspunsul crestinului.
 7

Preotul continuă : „Aş vrea să pun înaintea ta şi a soţiei tale

următoarea provocare: pentru următoarele două luni, ori de
câte ori vă aduceţi aminte de fiul vostru, vreau ca voi să îl
binecuvântaţi. Cereţi peste el binecuvântarea lui Dumnezeu.
Atunci când vorbiţi despre el în căminul vostru, încercaţi să
vă aduceţi aminte ceva bun cu privire la el. Vreau ca voi să
spuneţi lucruri bune despre el.”
Crestinul răspunse: „Bănuiesc că am doar de câştigat şi nu
am nimic de pierdut. Voi face ce mi-ai spus.” S-a întors
acasă şi i-a spus şi soţiei sale; au decis împreună să
urmeze sfatul primit. Atunci când se rugau pentru fiul lor,
cereau binecuvântarea Domnului peste el. Atunci când
vorbeau de fiul lor, încercau să-şi aducă aminte de lucruri
bune cu privire la el. Au continuat să facă acest lucru în
zilele ce au urmat.
Trecuseră deja vreo zece zile; deodată, pe când crestinul se
afla în camera sa de studiu, se auzi telefonul. Probabil vă
daţi seama cine era: în receptor se auzi vocea fiului său.
Tânărul spuse: „Tată, nu sunt foarte sigur de ce anume te
sun, dar în ultima perioadă v-am avut în mintea şi în inima
mea pe tine, pe mama şi întreaga familie; aşa că m-am
gândit să vă sun şi să văd ce faceţi.” Tatăl răspunse: „Fiule,
sunt foarte fericit că ai sunat.” De-abia îşi putea stăpânii
emoţiile. Au vorbit timp de câteva minute, după care tatăl
spuse: „Nu ştiu dacă ai dori sau nu, dar ce zici totuşi să ne
întâlnim undeva sâmbătă şi să luăm prânzul împreună.” „Cu
siguranţă, tată”, răspunse fiul; „rămâne să ne întâlnim
sâmbătă”.
Sosi şi ziua întâlnirii; stabiliseră să ia masa împreună. Fiul
veni îmbrăcat cu hainele sale vechi şi jerpelite; avea părul
lung şi încâlcit. Altădată tatăl ar fi avut o atitudine critică şi l-
ar fi judecat; însă acum s-a apropiat de el cu o atitudine de
 8

acceptare, binecuvântându-l în inima lui. I-a pus câteva

întrebări, a ascultat cu atenţie răspunsurile fiului său. Îl
aproba atunci când se cuvenea. La sfârşitul prânzului, fiul l-
a privit pe tatăl său şi i-a spus: „Tată, nu ştiu exact ce se
petrece aici, dar să ştii că mi-a făcut plăcere să fiu cu tine.”
„Şi mie mi-a făcut plăcere să te întâlnesc, fiul meu”,
răspunse tatăl. Fiul adăugă: „Tată, aş vrea să vin acasă
doar pentru noaptea aceasta, să dorm în vechiul meu pat,
să o revăd pe mama şi pe ceilalţi din familie. Ce crezi, s-ar
putea? Doar pentru noaptea aceasta.” „Cu siguranţă, fiule.
Ne vom bucura să fim din nou împreună.”
Tatăl se simţea copleşit şi îşi petrecu restul zilei gândindu-
se la schimbarea pe care a produs-o faptul că a încetat să-
şi mai blesteme fiul şi a învăţat să îl binecuvânteze în inima
lui. În acea seară, după ce fiul lor s-a retras în camera lui,
tatăl a venit discret în cameră şi s-a aşezat lângă pat.
„Dragul meu”, îi spuse tatăl, „poţi să mă ierţi pentru felurile
în care m-am purtat cu tine de-a lungul anilor?” „Fără
îndoială, tată, că te iert”, răspunse fiul. Apoi şi-a pus mâinile
în jurul gâtului tatălui său; acela a fost începutul reclădirii
relaţiei lor. Dar când anume a fost adevăratul început?
Atunci când părinţii acestui tânăr au început să-şi
binecuvânteze fiul în inimile lor.
Nu înţeleg cum anume, dar într-un mod unic Dumnezeu
onorează hotărârea noastră de a-i binecuvânta pe alţii, şi de
a nu-i blestema. Secerăm ceea ce semănăm. Dacă vom
semăna blestem, vom avea parte de blestem. Iar dacă
semănăm binecuvântare, vom secera binecuvântare. Şi nu-i
aşa că şi tu ai vrea să ai mai degrabă parte de
binecuvântare?
Atunci când refuzăm să blestemăm, şi învăţăm mai degrabă
să binecuvântăm, ceea ce facem de fapt este să Îl lăsăm pe
 9

Dumnezeu să lucreze din mijlocul situaţiei negative cu care

ne confruntăm.

3. Învaţă să îi ierţi pe ceilalţi

Dintre modalităţile de a-L aduce pe Dumnezeu în experienţa
noastră negativă, ultima pe care o menţionăm aici este cea
a iertării acordate celorlalţi. Citeşte cu atenţie textul din
Coloseni 3:12-13 – „Astfel, deci, ca nişte aleşi ai lui
Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină
de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu
îndelungă răbdare. Îngăduiţi-vă unii pe alţii, şi, dacă unul are
pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-
a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi.”
Îmi place acest text, deoarece arată că Domnul ştie că ne
plângem unii de alţii. Însă El spune totodată că oricare ar fi
motivul de nemulţumire, să ne iertăm şi noi unii pe alţii aşa
cum ne-a iertat Domnul Hristos. Fiecare dintre noi a trecut
prin experienţa unor răni sufleteşti. Cred că rănile cele mai
adânci pe care le primim în viaţă se petrec în mijlocul
familiilor noastre sau vin din partea unor oameni care ne
sunt cei mai apropiaţi.
Una dintre rănile cele mai profunde pe care le-am avut a
venit din partea tatălui meu. În copilăria sa, tatăl meu nu a
avut parte de părinţi iubitori, atenţi cu el, şi astfel nu a
învăţat niciodată să-şi arate dragostea şi căldura
sufletească faţă de alţii. Din comportamentul lui eu am
dedus că probabil nu mă iubea. Situaţia era şi mai mult
complicată de faptul că tatăl meu avea probleme cu
alcoolul. Crescând într-un asemenea cămin, pe măsură ce
timpul trecea, am dobândit treptat o atitudine de înverşunare
şi respingere în raportarea la tatăl meu. Detestam modul în
care el îi vorbea mamei; detestam modul în care el îmi
 10

vorbea mie. Uneori devenea violent, dar în cea mai mare

parte a timpului nu făceam decât să ne ignorăm unul pe
celălalt. Îmi aduc aminte că stăteam de vorbă cu mama, iar
ea îmi spunea adesea: „Înţelege, nu pot să vorbesc cu tatăl
tău”. Ei bine, dacă ea nu putea sta de vorbă cu el, atunci
fără îndoială că nici eu nu puteam face acest lucru. V-aţi
confruntat vreodată cu astfel de situaţii? A fost o perioadă
grea. Dacă m-aţi fi întâlnit în perioada liceului şi a facultăţii,
nu m-aţi fi auzit spunând nici măcar un singur lucru bun cu
privire la tatăl meu. Aş putea spune că îl uram, dar cuvântul
redă prea puţin din sentimentele pe care le aveam faţă de
el.
La câţiva ani după terminarea facultăţii, în cadrul unei
întâlniri, l-am auzit pe cel care vorbea citând 1 Ioan 4:8 –
„Dumnezeu este dragoste”. Vorbitorul respectiv s-a folosit
apoi de textul din 1 Corinteni 13 pentru a descrie dragostea
lui Dumnezeu faţă de noi. Acolo unde textul spune:
„dragostea este răbdătoare, dragostea este plină de
bunătate”, ni s-a sugerat să citim: „Dumnezeu este răbdător,
Dumnezeu este plin de bunătate, etc.” Cu alte cuvinte, ceea
ce spunea acea persoană era că dragostea lui Dumnezeu
faţă de mine este răbdătoare; că dragostea lui Dumnezeu
faţă de mine este plină de bunătate, că ea crede totul,
nădăjduieşte totul, sufere totul. Nu mă gândisem niciodată
până atunci că dragostea lui Dumnezeu faţă de mine era
asemeni celei descrise în 1 Corinteni 13.
După ce am plecat de la întâlnirea respectivă, am început
să mă gândesc la tatăl meu. Am rememorat toţi acei ani în
care aşteptasem ca tatăl meu să se schimbe, să înceteze
să mai bea, pentru ca apoi eu să pot începe să-l iubesc. Dar
în acel moment era ca şi cum Dumnezeu îmi vorbea,
spunându-mi: „Ney, tu ai avut parte de mai multă lumină, de
mai mult har. Dragostea Mea faţă de tatăl tău este plină de
 11

bunătate. Dragostea Mea faţă de el este răbdătoare.

Dragostea Mea faţă de tatăl tău crede totul, nădăjduieşte
totul, sufere totul. Ney, Eu doresc ca tu să faci primul pas
spre el.”
Pe obrazul meu începură să se prelingă lacrimi, pe măsură
ce îmi dădeam tot mai mult seama că nu aveam acea
dragoste cerută de Dumnezeu nici măcar pentru propriul
meu tată. În viaţa mea Dumnezeu produsese o schimbare,
dar nu aveam să îmi dau seama de această schimbare
decât în momentul întoarcerii mele acasă, când m-am
reîntâlnit cu el.
După câteva luni, am plecat spre casă, având de data
aceasta o atitudine de acceptare şi dragoste. De îndată ce
am intrat în casă, cu această atitudine nouă faţă de el de
acceptare, dragoste şi iertare, ştiţi ce s-a întâmplat? Tatăl
meu a simţit acel duh nou. Faţă de gesturile mele de
bunătate, răspundea la rândul său prin bunătate. Tatăl meu
nu ştia foarte multe despre cum anume ar trebui să-şi arate
dragostea, dar ştia să răspundă – chiar dacă într-o mică
măsură – la afecţiunea arătată faţă de el. M-am gândit
atunci că dacă aş fi ştiut că amabilitatea mea avea să
producă o schimbare atât de mare, mi-aş fi schimbat de
mult atitudinea faţă de el. În vacanţa respectivă petrecută
acasă, într-una din zile tatăl meu s-a dus la magazinul de
îmbrăcăminte al unuia dintre clienţii săi şi mi-a adus acasă
trei rochii pentru a-mi alege dintre ele cea care îmi plăcea
mai mult şi mi se potrivea. Nu mai făcuse niciodată aşa
ceva.
Plecând din nou la şcoală, am început să mă gândesc la
faptul că Domnul spune: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama
ta... ca să ai zile multe şi să fii fericit...” M-am rugat atunci:
„Doamne, Tu ai rostit aceste cuvinte despre cinstirea
 12

părinţilor; arată-mi însă cum să fac acest lucru.” Iar Domnul

a început să îmi pună înainte modalităţi prin care îmi
puteam arăta dragostea faţă de părinţii mei.
Pentru prima dată în viaţa mea, I-am mulţumit Domnului
pentru tatăl şi mama mea. Timpul a trecut şi la un moment
dat s-a petrecut un episod, care ar părea desprins dintr-un
scenariu melodramatic – dar aşa s-au petrecut lucrurile.
Stăteam într-o zi, privind în gol, şi am început să mă
gândesc la tatăl meu. M-am gândit la situaţia în care tatăl
meu ar fi să moară, iar eu ar trebui să particip la funeralii şi
să stau lângă sicriul său: aş avea oare regrete? Mi-am dat
seama atunci că într-adevăr aş regreta faptul că nu i-am
cerut niciodată iertare pentru atitudinile urâte pe care le-am
avut de-a lungul anilor.
Astfel că mi-am propus în inima mea să merg acasă şi să îi
cer iertare. Tatăl meu se descria pe sine adesea drept un
avocat cu cap de taur. Astfel că numai ideea de a merge să
stau de vorbă cu el îmi inspira teamă. Când îmi imaginam
scenariul respectiv, mă vedeam prăbuşindu-mă copleşită de
suspine şi lipsită de puterea de a rosti vreun cuvânt.
După un timp, am mers din nou acasă pentru a-mi revedea
părinţii. Într-una din zile tatăl meu urmărea un meci de
fotbal; am aşteptat până la perioada pauzei, când m-am dus
la el şi i-am spus: „Tati, ştii, m-am gândit la anii aceştia în
care am crescut şi la cât de nemulţumitoare şi lipsită de
dragoste am fost.” Apoi l-am întrebat: „Mă ierţi?” A urmat un
moment de tăcere, după care s-a întors, s-a uitat la mine,
având o strălucire aparte în privire, şi mi-a răspuns: „Nu. Nu
îmi aduc aminte de astfel de momente.” Şi-a adus totuşi
aminte de o situaţie. Ştiam că era foarte important ca el să
îmi dea un răspuns, de aceea am insistat: „Mă ierţi pentru
acele lucruri de care îţi aduci aminte?” „Da”, veni răspunsul
 13

lui. După care adăugă: „Unde vei merge în următoarea ta

călătorie?” Niciodată până atunci nu îmi pusese această
întrebare. A venit vremea să plec şi pe când am dat să ies
din casă, m-a întrebat: „Când mai treci pe-acasă?”. „21 sau
22 decembrie”, am răspuns. „Bine”, răspunse tatăl meu,
„atunci ne vedem pe 21 decembrie”.
Într-o zi am primit un telefon de la mama: „Iubito, tatăl tău a
găsit într-un catalog de produse ceva ce i-a adus aminte de
tine; el singur a cumpărat produsul respectiv, l-a împachetat
şi ţi l-a trimis prin poştă. Tatăl tău îţi trimite o surpriză.” Vă
puteţi imagina nerăbdarea cu care am aşteptat primirea
coletului. Tatăl meu nu făcuse aşa ceva niciodată până
atunci. Atunci când în cele din urmă pachetul a ajuns la
mine, am găsit înăuntru un cofee maker Melita, de voiaj,
într-o gentuţă de culoare maro. Ştia că îmi plăcea cafeaua şi
totodată ştia că trebuia să călătoresc foarte mult. În timp ce
ţineam acel obiect în mâini, m-am gândit: „O, Doamne,
acesta este mai mult decât un simplu fierbător de cafea. El
reprezintă de fapt o relaţie pe care Tu ai restaurat-o.”
Mi-am adus aminte de momentul în care, fără a simţi în
vreun fel, am ales să aşez acel „grăunte de muştar” al
credinţei mele în mâinile lui Dumnezeu şi să fiu gata să îmi
iert tatăl. Cred că atunci când suntem răniţi trebuie să ne
punem următoarea întrebare: „Este oare Dumnezeu mai
mare decât rănile mele sau sunt rănile mele mai mari decât
Dumnezeu?” Noi suntem cei care alegem.
Sunt foarte multe lucruri care nu îşi găsesc vreo scuză. Dar
nu este nimic care să nu poată fi iertat. Cineva a spus: „A
ierta înseamnă a elibera un prizonier, pentru ca în final să-ţi
dai seama că prizonierul erai tu.” Tatăl meu nu mi-a cerut
niciodată să îl iert. Dar Dumnezeu mi-a cerut acest lucru – şi
acest fapt a schimbat totul.
 14

S-ar putea să îţi spui: „Bine, Ney, dar dacă persoana pe

care trebuie să o iert deja a murit?” Dacă aşa stau lucrurile,
am veşti bune pentru tine. Dumnezeu nu este limitat de
timp. El este Acelaşi, ieri, azi şi în veci. Cred că Îi poţi spune
lui Dumnezeu ceea ce i-ai fi spus acelei persoane, iar El va
onora gestul tău.
Închei, rezumând tot ce am spus până acum.
Te confrunţi cu vreo circumstanţă negativă în viaţă? Te
încurajez să Îl lauzi pe Dumnezeu şi să Îi mulţumeşti.
Eşti tentat să vorbeşti de rău sau să înjuri pe cineva? Fie ca
Dumnezeu să îţi dea harul să rosteşti o binecuvântare, şi nu
un blestem.
Ascunzi în sufletul tău o rană adâncă? Fie ca Dumnezeu să
îţi dea harul de a ierta; făcând astfel, Îl vei aduce pe
Dumnezeu în mijlocul situaţiei negative cu care te confrunţi
şi vei deschide drum lucrării puterii Sale.
Acest articol este extras dintr-o carte publicată de Ney Bailey.