TPA, Ian, 2007

Pr. Dorin şi Psa.
Gianina Picioruş
Ianuarie
2007
Elitele senectutii si elitele adolescentei
( audio)
Fila audio poate fi gasita in locatia:
http://www.esnips.com/doc/02b1c53f-682b-4820-a32a-
cf19264c4307/Elitele-senectutii-si-elitele-adolescentei
Pr. Dorin
Publicat în:
• Audio
on at Comentarii (1)
Tags: Audio
Desteapta-te romane!in mai multe feluri si

despre unire
A fost şters
2
http://www.youtube.com/watch?v=9o8my7kPL7M
A fost şters
3
http://www.youtube.com/watch?v=tC8M-gfRyyc
Pr. Dorin.
Publicat în:
• Video
Tags: Video
4
Unde nu erau ei?
Mereu incercau sa treaca mai departe. Cumparau ziarul de dimineata,

mai discutau la o cafea, vorbeau ore in sir despre mici lucuri pe care
ei le considerau cele mai importante si se odihneau…Se odihneau in
timp ce vorbeau sirte margarite, in timp ce el isi amintea despre
tineretea lor iar ea, mai atenta la timp, ii repeta intr-una ca trebuie sa
mai faca si piata.
In chilia sa, parintele N. isi impartea timpul intre asteptarea

rugaciunii de seara si cartea pe care trebuia sa o termine. O pasarea
se auzea pe un ram, cantand…in timp ce rugaciunea inimii lui era ca
susurul unui rau incet, de munte… Nu puteai sa ii strivesti
rugaciunea….
Sunase telefonul de mai multe ori. Comenzile de alimente pentru a

doua zi trebuiau sa soseasca, alaturi de nota de plata la gaze.
Doamna Cecilia nu incercase sa il sune pana la aceasta data pe V.
pentru ca nu stia in ce ape o sa-l gaseasca. Avea un tremur interior
care simteai ca o sa dea pe afara, ca o sa izbunceasca in plans, sau,
ca si de alte dati, o sa ridice telefonul si o sa-l sune.
Nu l-a sunat in acea zi. A asteptat de fapt pana seara, cand toti
angajatii firmei au plecat si apoi l-a sunat, ca o adolescenta care
spune primul te iubesc din viata ei.
Isi numara banii pe care ii castigase in acea zi. Statuse pe caldaram

de la ora 9 dimineata pana la ora 16, cand a gonit-o de acolo ploaia.
Acum, uda pana la piele, se aciuase langa un copac, si incercand sa
nu o vada nimeni ( desi ploua torential) femeia isi numara banii
uitandu-se in toate partile. Instinctul atentiei…Frica de a nu fi
furata…Acum doua saptamani mi se plansese ca i-au fost furati
banii, de un capcaun care venise si i-i smulsese din mana. Am
crezut-o, desi eram sigur ca imi poate insira minciuni cu ghiotura si
eu tot am s-o cred. Nu din credulitate, ci din simtul ca nu puteai sa
nu o crezi pe E. Ea te mintea intotdeauna foarte credibil.
Trecu indiferenta pe langa chioscul de ziare, se indrepta spre el ( el o

astepta) si se sarutara. Intalnirea lor avea de departe ceva erotic si
indiferent in acelasi timp, un fel de prins al mainii care iti da de
5
inteles, dar in acelasi timp si multa indiferenta a asteptarii. Jocul de
culise era usor interceptabil. Simteai ca nu sunt casatoriti si ca
aventura e pusa la punct, in cele mai mici detalii, dar in acelasi timp
ca ceva funest ii asteapta. O iubire unde nimeni nu se gaseste si nu se
intalneste cu nimeni ci numai trupurile se cauta intr-o febrilitate
nauca.
M-am intors acasa binedispus, cu un fel de bucurie pe care nu mi-o

pot ascunde. I-am povestit ce am facut. Sotia mea se astepta ca sa
mearga astfel lucrurile. Am baut putina apa rece si m-am uitat la
linistea din camera, la linistea care imi facea bine. Dupa atatea
cuvinte, unde obosisem din plin, intalnirea cu tine in tacere, in
impacarea inimii nu e resimtita decat ca o binecuvantare imensa.
Unde nu erau ei? Unde nici noi nu eram. Nu eram in noi, ci aiurea.
Treceam de la una la alta. Ne imbatam de iluzii, aveam capul plin de
planuri, care mai de care mai marete si nu incercam sa ne protejam
cumva sanatatea. Munceam prea mult. Ne dureau ochii dupa ore
intregi de citit, incat nu mai puteam sa-i inchidem. Citeam tot ce ne
cadea in mana, citeam cu o nespusa graba, cu graba de a nu putea sa
terminam toate cartile. Bineinteles ca nu aveam sa citim toate cartile.
Stiam cu totii ca planul nostru de a introduce cu forta zeci de pagini,
de ganduri in noi, nu inseamna o achizitie ci o tortura interioara,
atata timp cat nu vine totul de la sine. Citeam si dincolo de puterea
normala a adolescentilor care eram, pana cand creierele incepeau sa
gandeasca excedentar, sa ia foc si sa ne miscam ochii de la pagina la
pagina uluitor de repede.
Uitam. Ce ne aducem aminte e de fapt ce am uitat si ne-am readus

aminte. Efortul nostru nu e acela de a inmagazina ci de a ne cladi
mereu, de a ne simti niste locasuri de Biserica. Cu toate caderile
noastre zilnice, ceea ce este in fata noastra e bucuria iertarii lui
Dumnezeu.
Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.
Publicat în:
• Poezie şi proză scurtă
Tags: Poezie şi proză scurtă
6
“Cănuţă, om sucit”: o lecţie creştină de o
mare profunzime
“A fost odată un om care toată viaţa lui nu s-a putut potrivi cu lumea
– om sucit.”
Aşa începe povestea lui Caragiale despre Răducanu, zis Cănuţă, a

cărui întreagă viaţă este “ca nelumea”. Deşi nicăieri în povestire nu
se face pomenire de vreun precept creştin, existeţa pământească a lui
Cănuţă, încă din pântecele mamei – semnul alegerii – se supune
acelui îndemn biblic care ne cere să nu ne potrivim lumii acesteia şi
judecăţilor ei oportuniste şi perverse.
Caragiale prezintă însă povestea vieţii sale din perspectiva lumii, a

lumii care nu vede în Cănuţă decât un “om sucit”, care răstălmăceşte
sensul bun al existenţei, care nu ştie, într-un cuvânt, să profite de
viaţă, nu ştie să fie om cu două feţe, care e prost pentru că nu îşi dă
seama cum să se adapteze la minciuna şi ipocrizia generală.
Cănuţă se naşte “la lăsata secului de postul mare”. Deşi îi venise

vremea să iasă în lume, moaşa întârzie, fiind încă iarnă şi zloată.
Copilul aşteaptă în pântece îndelung şi, sătul de aşteptare, iese afară
tocmai când sosea şi moaşa la poartă. Botezat pe frig în apă rece,
copilul rabdă primele două scufundări, iar la a treia se smuceşte din
mâinile preotului care îl pierde în apă.
Când să meargă la şcoală, îi mor amândoi părinţii şi rămâne orfan. Îl

creşte o bunică milostivă care îl dă şi la şcoală.
La şcoală, învăţătorul îşi varsă supărarea pe el, fără a-şi da osteneala

să-l determine să înveţe. Rabdă ruşinea de două ori, dar a treia oară
nu mai rabdă şi renunţă la şcoală. Bunica îl bagă ucenic la băcan.
Stăpânul îl bate pe nedrept, îl snopeşte în bătaie, iar Cănuţă rabdă
îndelung. A doua oară îi dă doar două palme usturătoare, dar nu mai
rabdă şi se întoarce la bunica lui. Împlinea treisprezece ani şi “a-
nceput şi baba să plângă ca o proastă…”
Istoria aceasta se repetă de multe ori în viaţa lui. Caragiale ne spune

că “Istoria lui se poate asemăna cu istoria unui pahar care rabdă să-l
umpli cu litra şi pentru o picătură se supără şi dă pe afară. Şi lumea
vede măcar ce se petrece cu paharul; dar putea lumea-nţelege ce se
petrecea în sufletul lui Cănuţă? Paharul stă de faţă; sufletul lui
Cănuţă sta ascuns şi pesemne era prea mic, prea strâmt – dădea
repede pe dinafară.”
Sufletul lui Cănuţă era strâmt, într-adevăr, dar era strâmt pentru
răutate, pentru nedreptate, pe care nu o putea încăpea în el.
7
Atât de “sucit” era Cănuţă, încât, ajungând să facă politică, când
partidul lui venea la putere, el trecea mereu de partea opoziţiei.
Soseşte vremea căsătoriei şi soacra îl înşală la zestre iar soţia îl

înşală şi ea de două ori, însă Cănuţă rabdă şi nu o părăseşte. Dar la
Bunavestire cumpără un crap care îi plăcea lui mult, şi nevasta i-l
arde. Cănuţă o lasă de data aceasta, deşi era însărcinată. După ce se
desparte o întâlneşte iar, pe când aştepta la dentist şi i se face milă de
suferinţa ei sinceră şi cei doi se împacă.
După multe supărări în viaţă, Cănuţă moare “dintr-un nimic”: un

prieten pe care îl ajutase odinioară îi refuză un împrumut mic, deşi
putea să îl ajute. Nu mulţi oameni ar muri din acest “moft”, dar
Cănuţă moare.
E îngropat a doua zi şi după şapte ani e găsit întors cu faţa în jos.

Preotul crede că nu era mort când a fost înmormântat, dar nevasta îi
spune că aşa era el, “sucit”, de neînţeles pentru ceilalţi oameni.
Caragiale este magistral în a se vorbi din perspectiva psihologiei

lumii, a oamenilor care se împacă repede cu injustiţiile vieţii şi nu se
sfiesc la compromisuri, ci dimpotrivă, li se pare o mare neghiobie să
nu profiţi cât mai mult. Cănuţă rabdă toate durerile şi suferă îndelung
şi tocmai atunci când ar ajunge să culeagă un profit, apropiindu-se de
victoria pe care mulţi ar savura-o, el renunţă la toate fără să se mai
uite înapoi.
Atât de magistral este Caragiale în a pune în opoziţie caracterul curat

şi nobil al lui Cănuţă cu perfidia lumii care îl consideră prost şi sucit
pentru că nu vrea să se lase învins de răutate, încât nici măcat critica
literară nu a sesizat ce se ascunde sub portretul lui Cănuţă şi a rămas,
în mare, la caracterizarea pe care i-a făcut-o lumea, despre care
Caragiale ne spune că nu era în stare să vadă şi să cunoască sufletul
lui, pentru că lumea vede numai ce se poate privi cu ochiul liber, nu
şi interiorul sufletelor.
Cănuţă este un personaj unic în opera lui Caragiale şi este opusul a

tot ceea ce el a satirizat în comedii sau în schiţe, dar şi a personajelor
dramatice din nuvele, chinuite de patima avariţiei sau a desfrânării.
Este un personaj plin de tragism, dar şi de frumuseţe, din care, lucrul

cel mai dureros, lumea nu înţelege absolut nimic, ci numai că nu este
ca ea, că este “sucit”, adică inversul ei, inversul patimilor şi al
dorinţelor ei.
Cănuţă trăieşte neînţeles de nimeni de pe acest pământ, cu excepţia

poate doar a bunicii sale, şi este un personaj care ascunde esenţa
vieţii creştine în această lume: îndelunga răbdare şi îndepărtarea de
orice nedreptate.
8
Ca şi Cănuţă, toţi creştinii sunt nişte “suciţi” pe acest pământ.
Drd. Picioruş Gianina Maria-Cristina
Publicat în:
• Literatura română din perspectivă ortodoxă

• Ortodoxia marilor clasici
Tags: Cănuţă e crescut de bunica sa, Cănuţă om sucit interpretare,
drd. picioruş gianina, Ioan Luca Caragiale, Literatura română din
perspectivă ortodoxă, literatura română gândită ortodox, literatura
română tălmăcită pentru ortodocşi, Ortodoxia marilor clasici,
psihologia lui Caragiale, Răducanu e Cănuţă, viaţă nefericită în
literatura română
9
Ma vei intreba lucruri…
Ma vei intreba daca mor cand traiesc,

daca imi beau ceaiul sau cafeau la fel ca si tine,
daca iubesc tot ce trece pe langa mine si prin mine,
daca toate intrebarile ma asalta sau numai unele…
Ma vei intreba daca nu te-am mintit niciodata

si, cat de greu mi-a fost cand nu ai fost langa mine,
ce prieteni am avut, pana cand i-am avut,
de ce i-am pierdut
si cat de mult copilul din mine a devenit matur
sau maturitatea din mine e la fel ca ochii tai vii,
zglobii.
Cand imi vei darui prietenia ta ma vei intreba

unde am fost pana acum
si de ce nu ne-am intalnit mai devreme,
de ce nu au fost emailuri pana la noi
sau telefoane,
care sa ne uneasca…
Sau poate ma vei intreba ce nu am facut cand tu nu erai

sau ce am facut cand te asteptam…
Si iti voi spune, prietenul meu,

iubitul meu suflet pereche,
ca te asteptam ca sa vii
cu aceeasi intensitate cu care
ma grabeam sa te astept.
Pr. Dorin.
Publicat în:
• Poezie şi proză scurtă
Tags: Poezie şi proză scurtă
10
Rugaciunile si ortodoxia lui
Mihai Eminescu
Pentru bogatia de date biografice si cheia duhovniceasca in care e

privita opera si poezia eminesciana, redam urmatorul articol din
revista Formula As, nr. 752, in mod integral:
Rugaciunile lui Eminescu
Printr-o minunata intamplare, profesorul Costan Mandrila a intrat in

posesia catorva texte eminesciene, pastrate initial in manuscris, de
catre dr. Graiss, vienezul casatorit cu sora poetului, Harieta, despre
care Eminescu scria cu multa admiratie si iubire: „Am o sora, un
geniu in felul ei, cu o memorie ca a lui Napoleon I si cu o
intelepciune naturala cum rar se afla”.
Copiate de mana si, prin urmare, greu de expertizat grafologic,

poeziile lui Eminescu au ajuns apoi in fabuloasa arhiva a scriitorului
Arsavir Acterian, care le-a primit in dar de la un var al sau, prieten
apropiat al doctorului Graiss. Chiar daca paternitatea unui text sau
altul poate starni unele controverse si suspiciuni, stilul si ardoarea
crestina a poeziilor nu lasa loc nici unei indoieli.
In ciuda preocuparilor sale budhist-orientale, Mihai Eminescu n-a

incetat nici o clipa sa creada in Dumnezeu, cautand mereu taina
mantuirii si adancimile spirituale ale calugariei albe, cea practicata in
mijlocul lumii, departe de zidurile manastirii. Multe se pot spune
despre Eminescu si despre convingerile lui religioase.
Un lucru este cert - amintirea icoanelor ortodoxe din casa copilariei

lui si a rugaciunilor savarsite de mama sa, Raluca, dimpreuna cu
toata familia Eminovici, nu s-a stins niciodata. Copilaria lui
rezoneaza cu mirosul tomnatec si dangatul de alama sfintita al
bisericii din Ipotesti, cu aramiul codrilor de la Manastirea Agafton,
unde-si petrecea vacantele, la matusile sale calugarite, solitar si
vizitat de inspiratii poetice.
11
In poezii si articole de presa, in cautari stiintifice si studii filosofice,
Eminescu nu putea sa uite prima imagine vazuta la nasterea sa.
Imaginea unui Crist bland si iubitor, luminat la chip de o lumina de
candela. Dar sa-l lasam sa vorbeasca pe COSTAN MANDRILA.
S. PREDA
De mic copil am crescut in cultul poeziei lui Eminescu, nesaturandu-

ma parca niciodata de incantatia melodica a versurilor sale, de
stranietatea basmului sau, „Fat-Frumos din lacrima”. Mai mult decat
atat, am purtat amintirea lui Eminescu ca pe o mostenire de familie,
numele lui fiind legat de strabunicul meu, preotul paroh Ioan
Mandrila, cel care a organizat la 1868, marea sarbatorire a lui Stefan
cel Mare la Putna, dimpreuna cu junele Mihai Eminescu si prietenul
sau, Ionica Slavici.
Cele cateva intamplari si imagini pastrate testamentar de parintii mei

insufleteau chipul unui tanar chipes si nelinistit, aflat mereu in
preajma bisericii si a invataturii crestine, hoinar meditativ, in
imensele paduri de la Manastirea Agafton, unde matusile lui
(Olimpiada si Sofia Iurascu) erau calugarite. Socul cel mare l-am
trait in liceu, cand profesorul de romana a inceput sa vorbeasca
despre marxismul lui Eminescu si despre lupta de clasa zugravita in
amplul poem „Imparat si proletar”.
Ma clatinam, gandind ca Eminescu era doar un revoltat ateu, care nu

se ruga la Dumnezeu si nici nu purta cu sine mereu, ca pe o carte de
capatai, Patericul lui Paisie Velcicovschi, asa cum isi amintea
strabunicul meu. Mult timp am trait cu aceasta indoiala, pana in clipa
in care, intr-o intalnire providentiala, Gheorghe Eminescu, unul din
ultimii descendenti ai familiei, mi-a deschis ochii.
De la el am inteles ca Eminescu e „un poet incifrat”, ca opera lui

trebuie citita intr-o cheie anume, ca scrisul sau e filigranat cu
numeroase trimiteri biblice, pe care nimeni nu a reusit sa le patrunda
cu adevarat, asa cum insusi poetul o spune: „Ce e cugetarea sacra?/
Carte trista si inchisa/ Ce mai mult il incifraza/ cel ce vrea a
descifra”. Gheorghe Eminescu imi dadea ca exemplu „Fat-Frumos
din lacrima”, gandit ca o prefigurare a lui Iisus, ca o pagina de
Scriptura, izvorata dintr-o mai veche legenda si credinta bucovineana
- anume, ca mazarea s-a nascut din lacrimile Maicii Domnului, asa
cum o dovedeste folcloristul Tudor Pamfilie. Tot sub cheie este scris
„Luceafarul” („Vas nestricat al Maicii Domnului”, dupa cum scrie un
panegiric bizantin din secolul IV), dar si „Sarmanul Dionis”,
influentat fiind de Moses Gaster, cabalist din generatia a 6-a, de la
care Eminescu s-a initiat in tainele mesianismului, ale Mishnei si
Ghemarei - notiuni fundamentale preluate din Talmudul Babilonian.
In „Sarmanul Dionis” nu e nimic care sa duca la reincarnare, nimic

din „elucubratiile romantice” despre care vorbeste G. Calinescu. In
12
Dionis, avem cautarea infrigurata a lui Dumnezeu si a Mantuirii, prin
sacrificiu si iubire.
Eminescu a fost un poet crestin. Tot ce pare a fi invatatura hindusa

este, de fapt, in scrisul sau, o delimitare religioasa ferma, fara
concesii. Eminescu se desparte clar de Schopenhauer si de mitul
sanscrit al muritorului, care in fata tronului lui Budha trebuie sa
spuna: „Tot twam asi” („Tu esti acesta”). In gandirea crestina a lui
Eminescu, aceasta recunoastere a micimii umane se transforma
fundamental. „Tu esti acesta” devine in vorbirea lui Dumnezeu catre
Moise: „Eu sunt cel ce sunt”. Schimbarea este de esenta. Ceea ce la
Budha reprezinta un factor exterior, la Dumnezeu devine factor de
interioritate, de asumare si traire incomensurabila, imposibil de
cuprins cu mintea.
E adevarat ca marele nostru poet pretuia spiritualitatea hindusa, si nu

intamplator se inscrisese la cursurile de sanscrita ale lui Franz Bopp,
la Viena. Cunostea religia budhista si citea literatura sanscrita in
original, avand cu sine tot timpul o gramatica a limbii sanscrite, din
care deslusise peste 2000 de cuvinte si radacini verbale.
De aici si pana la indoctrinarea sa religioasa e insa cale lunga. Cred

ca budhismul a reprezentat doar o mica si trecatoare perioada din
evolutia spirituala a poetului. Eminescu a inceput prin a fi ortodox,
sub influenta Manastirii Agafton si a monahiilor Iurascu, matusi
dupa mama. A trecut prin contorsiuni si nelinisti sufletesti, a
pregustat doctrine religioase orientale (de la metempsihoza la
nirvana), pentru ca in final sa redescopere izvorul limpede si curat al
crestinismului, al vietii vesnice si al Mantuirii.
Pastrand proportiile, acelasi lucru s-a intamplat cu o parte din grupul

Rug aprins - cu Arsavir Acterian, Vasile Lovinescu, George Vaslan,
Marcel Avramescu, care s-au lasat influentati de gandirea spiritist-
ezoterica a lui Guenon, apoi au cochetat cu islamismul si abia intr-un
tarziu, ca un miracol, au patruns tainele ortodoxiei si ale rugaciunii
inimii, facandu-l pe Marcel Avramescu (evreu convertit la
crestinism) sa exclame la apusul vietii lui: „Am fost coborat in iad si
m-am intors”.
Am convingerea ca Eminescu a murit crestin. Stim asta de la surorile

Iurascu, de la unii prieteni care amintesc ca ultimele carti citite de
poet au fost Sfanta Scriptura si Patericul velcicovschian. Stim din
adnotarile lui facute pe marginea epistolei Sfantului Apostol Pavel
catre Corinteni, adnotari ce intruchipeaza o adevarata marturisire de
credinta: „Iti este de ajuns puterea mea, caci puterea mea salasluieste
in slabiciune… Ma voi lauda cu slabiciunile mele ca sa salasluiasca
Duhul lui Cristos in mine”.
Eminescu s-a savarsit din viata, cautandu-L fara incetare pe

Dumnezeu. Preluand vorbele Mantuitorului, se intreba inflacarat:
13
„Ce este scris in Lege?… Cum citesti?”. Nelinistea lui era legata de
creatie si de sensul adanc al acestei lumi. Cauta formula si prezenta
lui Dumnezeu in cele mai diferite domenii - in fizica (a scris si un
manual), in medicina, in filosofie, dar mai ales in poezie. Asemenea
Sfintilor Parinti, trebuie sa fi inteles ca scopul creatiei lui Dumnezeu
nu este doar Binele, ci si Frumosul.
Este Armonia suprema, care le inglobeaza pe toate - ceresti si

pamantesti. Intr-un text mai putin cunoscut („Mos Iosif”) avem
intruchiparea armoniei in prototipul unui calugar alb, care la masa
pretindea locul cel din urma, manca numai de post, locuind intr-o
camera fara incuietoare, si toate mobilele lui erau lucrate din topor,
de mana lui proprie. Cateva scanduri pe doua scaune era patul lui,
acoperit doar cu un mindir de paie, iar pe peretii albi ca omatul erau
icoane vechi, lucrate de maini calugaresti. Fereastra lui era tot timpul
zilei in soare, in timp ce el medita si nu se supara de nimic in lume.
Nimeni nu auzea vorba slaba din gura lui. Doar se ruga, dand
mainilor de lucru. Lega carti, lucra roti foarte solide si zugravea
icoane pe scanduri mici si atent geluite. Nu era pustnic, ci traia in
lume, pentru ca ii erau dragi oamenii. N-ar fi putut vietui departe de
ei, desi nu le impartasea nici placerile si nici trebuintele lor.
Sa fi cautat Eminescu o noua religie, asa cum afirma unii? In toate si

mai ales in opera lui jurnalistica, Eminescu visa sa intruchipeze un
model politic si existential cu izvor crestin. Cautarea lui trebuie sa fi
fost dublata de o cumplita sfasiere launtrica. Eminescu voia cu toata
fiinta lui sa se pocaiasca. Avea doua mari motive pentru asta. Il
obseda presupusul blestem ce plana asupra familiei sale, asa cum il
obseda un amanunt biografic, neluat in seama de istorici pana acum:
ziua lui de nastere fusese ascunsa de parinti si mutata, cu buna
stiinta, intr-o alta. Sotii Eminovici au vrut sa ascunda un lucru ce
parea cumplit in acea vreme: copilul lor, Mihai, fusese conceput in
pacat, in timpul Marelui Post al Pastelui.
COSTAN MANDRILA
FILE DE MANUSCRIS
SA VIE PASTORII
Colinde, colinde,
Sosira colindele
Luminele` ntinde
Si toate aprinde-le
Cristos muritorii
In fase l`impature
Sa vie pastorii
14
Si magii alature
Si lui i se`nchina
Cu floarea cuvintelor
C`aduce lumina
In noaptea mormintelor
TOT TWAM ASI

Nadejde si`ntarire
Si zid de mantuire
Pre tine castigandu-te
Inghenunchiem rugandu-te
De chinuri ce ne bantuie
Mario, tu ne mantuie
O, Sfanta Marie!
RUGACIUNE
Tu maica durerilor
Regina tariilor
Taria soliilor
Izvoru`ndurarilor
Luceafar al marilor
Indura-te, pleaca-te,
Nadejdea corabiei
Invingerea sabiei.
RUGACIUNE
Craiasa alegandu-te
Ingenunchem rugandu-te
Inalta-ne, ne mantuie
Din valul ce ne bantuie,
Fii scut de intarire
Si zid de mantuire
Si dreapta ta`ncercata
Asupra-ne coboara,
O, maica preacurata,
Si pururea fecioara
Marie!
RUGACIUNE
Noi, cei din mila Sfantului,
Umbra facem pamantului,
Rugamu-ne`ndurator,
Luceafarului marilor,
Ascult-a noastre plangeri,
Regina preste ingeri,
Din neguri te arata,
Lumina dulce clara,
O, maica preacurata,
15
Si pururi fecioara
Marie!
MAICA DOMNULUI
Limanul sarmanilor
Si soarele anilor
Balsamul ranitilor
Norocul iubitilor
O, da-ne tarie
Sfanta Marie!
RUGACIUNE
(Opere, vol V)
Rugamu-ne`ndurarilor
Luceafarului marilor!
Din valul ce ne bantuie
Inalta-ne, ne mantuie!
Privirea adorata
Asupra-ne coboara
O maica preacurata
Si pururi fecioara,
Marie.
Pr. Dorin.
Publicat în:
• Articole
• Eminescu şi Ortodoxia
Tags: amintiri despre Eminescu, Articole, Eminescu şi Ortodoxia,
Literatura română din perspectivă ortodoxă, Mihail Eminescu, pr.
dorin picioruş, teologie pentru azi
16
Banalitatea care are urechi lungi
Victor H. se intalnise cu banalitatea intr-o parcare, tocmai cand

incerca sa faca un reportaj unor mitraliere aruncate aiurea prin Parcul
Carol. Si el se intreba, ca si dv., ce rost mai are sa ai mitraliere daca
tot nu e razboi sau de ce sa fie banalitatea cu obrajii rumeni, daca ea
are urechi ca un catel deocheat de fata mare.
Interviul plin de emfaza, de balbe, de emotii avu un final neasteptat.
O luasera spre Bruxelles toate fabulele, incat nu mai aveam loc de

masini, insa, cu tot compromisul ideologic dintre el si ea, sau dintre
carnea de porc si halva, totusi interviul era un fiasco.
Incercand sa-i raspunda la interviu, Valter M. incurca de cateva ori

razboiul de la 1500 cu cel din 2400, enerva toti polipii din nasul lui
Axinte C., cauta brusturi de colivie prin scaietii din spatele Ateneului
si reveni, intr-un final, la tema arzatoare a acestui lung interviu,
interminabil parca, in care tot ce se mai spusese se mai spunea si tot
ce nu vrea sa se spuna parca se inventa iarasi.
La urma urmei un interviu este o intalnire intre doi insi care se

cunosc pentru ca nu se cunosc si curg cuvintele intre ei, ca intr-un
infinit de clipe, gandul. Gandul cel mai periculos era ca primul nu
ajungea pana la ultimul, in adancimile capului sau, fiindca nu stia
cum sa ajunga, cu ce intrebari, pana in capul adversarului.
Dar cum sa-i fie adversar, daca il intreaba, ii ia un interviu?! Si de ce

nu spunem nimic si de zona unde s-a luat interviul, cat si despre
numarul de la pantof al domnului Victor H., acest inimitabil
necunoscut, care nici nu stim prea bine cu cine sa-a insurat, daca se
va insura, daca nu se va insura, daca se va mai calma…intr-un
definitv, din atatea interviuri, intervii, intervante cate face.
Dintr-un sondaj de opinie sau de opinii, pe care d-na Anca B. l-a

facut la inceputul acestui an, reiese faptul ca numarul de
intervievatori este invers proportional cu numarul de nori care trec
pe deasupra Bucurestilor sau cu numarul de ganduri pe care Madalin
F. le vede la televizor. Chiar daca raportul comisiei de interviuri
neaga acest infam sondaj de opinie, tragem concluzia onesta, ca in
definitiv, daca tot mai sunt intervievati, inseamna ca totusi mai sunt
si probleme si ca, daca nu mai avem nimic de facut, inseamna ca
trebuie sa ne auzim unii pe altii ce mai zicem.
Victor si Valter, doi oameni plini de sperante, isi sorb cuvintele cu

penseta, si le periaza, incearca sa stranga toata cavalcada de
imperative benigne ale adversarului , sa le osmotizeze, ostracizeze,
17
sa le bucurieze, constipeze, maioneze, abracadabreze, ahtieze…si sa
le bandajeze, pentru ca acest interviu sa iasa in top ten anul acesta.
Dupa toate aparentele celor care l-au citit s-a dovedit extraordinar de
bun. El este scris la niste taste extraordinar de bune, are un fomat 14
de te da peste cap, are un torent de elitism insatiabil, ochelari de
soare tip potcoava de cal si multa savoare…
Nu l-am citit inca dar sunt foarte bucuros ca l-am recenzat. Un coleg
al meu imi spunea ca e bine sa recenzezi cartile inainte sa le citesti,
pentru ca dupa ce le citesti gasesti prea multe greseli de obisnuinta
scriitoriceasca. De fapt nici nu e colegul meu, si nici prieten,
prietenul care mi-a spus ca o carte e bine sa o citesti cand nu ai timp
de ea sau ca trebuie sa scrii atat de mult, incat sa stii inainte de a
scrie, ce nu poti sa scrii din ce vrei sa scrii.
E un fel de vecin, desi nu e de la noi din oras. Nici chiar de la noi din
tara nu e, e din alte tari. Insa, dupa cum am auzit eu, si acolo, la el, se
iau interviuri, insa ele nu se iau, se culeg. Sau , ca sa zicem asa, se
tiparesc.
Sunt sigur insa ca interviul e mai mult decat bun, pentru ca il stiu pe
Victor. Insa el nu ma stie pe mine…
Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian
Publicat în:
• Umor fără dinţi
Tags: Umor fără dinţi
18
Elitele senectutii si elitele adolescentei
Altfelul de aseara a fost de-o josnicie morala care nu se face, pe care

nu o asteptam in ruptul capului, in masura in care domnul Liiceanu si
domnul Plesu s-au simtit lezati de cultura si ambitusul intelectual al
domnului Cristian Gava. Desi nu indrazneam sa credem ca elitele
mature se pot simti stresate de cele tinere, ne-a fost dat sa vedem
surpriza neplacuta a invidiei neproductive a celor in varsta fata cei
tineri, atata timp cat domnul Gava, in actiunile sale publice, si-a
aratat intotdeauna respectul pentru elitele Romaniei si ale lumii.
Capii de afis ai culturii romane l-au pus la punct pe Cristian Gava,

vorbind despre el fara simpatia, credem noi, pe care ar fi exhibat-o
public daca acesta le-ar fi fost ucenic declarat. Inainte sa il intrebe
daca a avut pe cineva care sa il indrume cultural, daca are sau nu
oameni care il respecta pentru ceea ce este sau daca are bani ca sa
traiasca el sau familia lui, cei doi domni stimabili, s-au gandit daca
nu cumva tanarul acesta nu devine un produs media vandabil,
pierzandu-se prin cotloanele televiziunilor avide de rating.
M-as fi asteptat ca Cristian Gava sa fie pentru cei doi oameni de

cultura o minune frumoasa pe care dansii au visat-o, o viseaza
multiplicata la infinit pentru Romania si au lucrat la aparitia lui prin
munca dumnealor editoriala. Cu siguranta ca tanarul nostru s-a
infruptat din bunataturile editoriale ale Humanitasului, a citit Dilema
veche, s-a inspirat si a respirat aerul oamenilor de cultura ai
Romaniei dar si tot ce i-a cazut in mana.
La cei 16-17 ani ai lui si la degringolada noastra spirituala si

culturala, a veni sa dai cu parul si in cei pe care ti-i doresti sau sa nu
vrei sa sprijini, sa nu fi entuziast pentru astfel de oameni, inseamna
ca ori nu faci fata concurentei veritabile ori programul editorial al
celor doi oameni de cultura nu suporta pe cei care macina creator si
depasesc hrana culturala a pietei.
Cristian Gava nu este o excelenta intr-o lume normala, intr-o lume a

supradotatilor si a genialilor. Nici cei doi domni nu sunt excelente
ale culturii decat in perimetrul propriilor creatii si a proiectelor
culturale pe care le au si pe care le pot sustine cu probe.
Dupa o emisiune anterioara, cand domnul Plesu si domnul Liiceanu

au discutat Rugaciunea domneasca si au intrat pe un teritoriu unde
patineaza in gol in multe aspecte, daca as fi avut un talk-show ca
dansii, ar fi trebuit sa imi exprim imediat dezamagirea ca cei doi
domni nu au capabilitate pentru discutii teologice, ca dansii si-au
permis sa intre in teritorii unde nu se pricep si unde au incercat sa
transforme teologia intr-o exegeza culturalo-filosofica.
19
Adica orice specialist intr-o ramura anume poate sa amendeze un alt
specialist in masura in care acesta trece peste atributiile propriei sale
specializari.
Insa noi nu am luat la data respectiva atitudine vizavi de modul a-

teologic al comentariului dumnealor la rugaciunea Tatal nostru,
pentru ca am inteles ca nu pot sa inteleaga aspecte care nu tin de
ritmul dumnealor interior si ca nici nu trebuie sa le cerem sa o faca,
pentru ca nu ar putea sa o faca din afara perspectivei experentiale a
vietii duhovnicesti.
Ni s-a parut insa cu totul injust sa nu luam apararea lui Cristian

Gava, unui tanar care promite, care face mai mult decat fac altii si
care nu e singurul in Romania, pentru ca vrem sa apreciem munca cu
sine, atunci cand cei care sunt indreptatiti sa se bucure de realizarile
personale ale tinerilor nu o fac.
A scris doua carti, e tanar, poate sa isi permita sa creada ca are

raspunsuri la toate, poate gresi, poate fi extremist, chiar dusmanos cu
elitele parfumate cu multe premii. Insa el nu este scortos, nu arata ca
le stie pe toate, vrea sa invete mereu si isi propune sa fie discipol si
nu maestru.
El trebuie apreciat si incurajat si in nici un fel dispretuit, minimalizat

sau copilarit, dadacit ca un gura casca savant. Cand pe un tanar
extraordinar incerci sa il minimalizezi cu un limbaj de bunic
atotstiutor, intelegem de ce elitele noastre batrane sunt considerate
inaccesibile si reci la suflet, respingatoare.
Elitele mature trebuie sa dovedeasca ca stiu sa treaca proba

receptarii publice in contactul direct cu omul de orice dimensiune
culturala. Elita tanara trebuie sa dovedeasca ca stie sa priveasca
matur viata si sa aiba respectul cuvenit fata de lucrurile pozitive ale
elitei mature, fara insa a-i copia inchiderea in carapacea proprie sau
in cultura, vazute ca pastrare de sine nealterata.
Cultura ca si teologia nu sunt bunuri in sine si nici niste idoli la care

trebuie sa ne inchinam, ci ele sunt tapetul interior al fiintei noastre,
prin care dovedim ca suntem fiinte multilaterale, fiinte care trecem
prin viata imbatranind in cumintenie si in sfintenie si in acelasi timp
intinerind in buna dispozitie si dezinvoltura binefacatoare pentru cei
din jur.
Riscul oamenilor de cultura e acela de a ramane doar la coaja

experientei adevarate, a experientei spirituale. Riscul teologilor e
acela de a nu ajunge in intimitatea lui Dumnezeu si a vorbi astfel
despre realitati pe care nu le poseda personal. Impartirea intre
cultura, teologie, arta, stiinta e o impartire tampita din start atata
timp cat omul e cel care se poate introduce in fiecare in parte.
20
In concluzie, respectam deopotriva pe domnii Liiceanu, Plesu si
Gava, pe fiecare dupa ceea ce face, dupa ce face in mod real si nu
inchipuit, insa nu respectam si inamiabilitatea dintre cei mari si cei
mici si nici invers. Numele cultural al fiecaruia nu se face pentru ca
cineva ne spune sa iubim pe unul si sa il detestam pe altul, ci prin
luarea directa de contact cu opera fiecaruia in parte. Ca unul care
cunosc si iubesc opera celor doi elitarzi in varsta nu pot sa imi permit
sa nu repect pe cei care vin dupa dansii, atata timp cat cultura nu se
termina cu nimeni ci e un proces continuu.
Domnul Gava, ca si noi toti, cei tineri, suntem in parte produsul

elitelor mature ale Romaniei. A nu fi respectati de cei care ne-au
creat inseamna a fi urati de catre proprii nostri parinti. A face acelasi
lucru fata de parintii nostri inseamna a ne comporta tot la fel de
reprobabil.
Cine pe cine ar trebui sa invete normalitatea, daca parintii nostri nu

se comporta normal fata de copiii, care dovedesc ca au invatat in
mare parte lectia parintilor si pot trece la propria lor lectie?
Publicat în:
• Opinii
Tags: Opinii
21
Coltul de Rai din fiecare
Totdeauna pastram un colt de Paradis in suflet, care ne e foarte drag,

chiar si atunci cand decadem mult: fie ca e vorba despre o persona
iubita, a carei amintire ne induioseaza, fie amintirea copilariei sau
altceva. Exista, credem, in fiecare om, ceva care ii aduce aminte de
inocenta, mereu, cand el uita sau vrea sa uite, cand se comporta
salbatic sau fara scrupule sau cu indiferenta: ceva ii revine ca un
flash, ca o strafulgerare si poate nici nu isi da seama ca il schimba
putin, ca il smereste.
De multe ori credem ca uitam, credem ca vremea ne-a furat

amintirile si am uitat ceea ce am trait cu mai mult timp in urma.
Cand insa te cauti pe tine, cand te apropii de Dumnezeu si te
regasesti, cat de putin, descoperi cu uimire ca toata viata ta, care s-a
afundat ca intr-o fantana adanca in sufletul si in inima ta, te priveste
ca oglinda apei din aceeasi fantana, neclar, dar tulburator de profund.
Dorul de oameni sapa in tine puturi chiar fara sa constientizezi prea
bine. Sau Hristos spre care vrem sa inaintam face in inima noastra
camari noi. Poate pentru ca atunci cand El vine in camara inimii
noastre vrea sa se intalneasca cu noi dar si cu toti oamenii, cu
intreaga umanitate din inima fiecarui om.
Hristos sapa in noi tuneluri adanci, care trebuie sa ne uneasca pe noi

cu fiecare om pe care-l iubim, cu fiecare om pe care-l intalnim sau
pe care nu-l intalnim. Hristos e in noi un dor prelung, un dor dupa
Dumnezeu si dupa fiecare om, cunoscut ori necunoscut. Dumnezeul
nostru, El e “viermele” (Ps. 21) cel mai ocarat, Care lucreaza in
pamantul inimii noastre, ca sa ne faca noua canale de legatura cu
Dumnezeu si cu toti oamenii, putin cate putin, fara sa-L vedem, fara
sa-L auzim. Dar cand ne trezim iubind si iertand, induiosandu-ne si
plangand, stim ca numai Dumnezeul nostru a putut sa faca aceasta
minune cu multa rabdare si cu multa smerenie. El e muncitorul cel
mai umil, fara plata, din adancul pamantului inimii noastre, minerul
cel mai ostenitor, care darama muntii rautatii pe care noi i-am zidit si
iadul pe care l-am construit prin multe pacate, fara constiinta si fara
iubire de oameni, cand nu mai vroiam ca El sa invieze in noi.
Iubirea din noi e insa ca o floare strivita, la care nu ne mai asteptam

sa mai miroasa, dar care, calcata in picioare, isi raspandeste si mai
mult parfumul, facandu-ne sa plangem. Cand nu ne mai asteptam sa
mai fim buni de ceva, un colt de Rai straluceste in sufletele noastre si
o lacrima de gand ne lumineaza mintea, caci inca nu am dobandit
plangerea care sa ne desprimavareze sufletul cu totul. Cu o floare nu
se face primavara si cu o raza nu se face lumina, dar Hristos, pentru
prunci, Se arata plapand si Se naste in suflet si printr-o floare
neimportanta. Hristos e frumos in tot ce e frumos si El Se ascunde in
22
tot ce e frumos. Si o singura lacrima se poate face scaldatoare pentru
sufletele noastre si o mica induiosare insenineaza inima.
Si prin acest colt de Rai, necorupt, Hristos ne zambeste si ne chema

la El. Oricat de mic ar fi acest coltisor, el e un punct de pornire
pentru om, o farame de bunatate care ii da o nadejde nesperat de
mare sa se intoarca la Dumnezeu. Dumnezeiestii Protoparinti Adam
si Eva isi aminteau intotdeauna Raiul din care cazusera. Si noi, desi
mult decazuti, pastram in suflete cate un coltisor de Rai nesfaramat,
ca pe o poarta a inocentei de care ne e dor, cateodata un dor sfasietor.
Cand oamenii au pacatuit destul si li se face dor de nevinovatia pe

care au simtit-o candva, se reintorc la Hristos, ca la Izvorul
nevinovatiei.
Publicat în:
• Cuvinte duhovniceşti
Tags: Cuvinte duhovniceşti
23
Spanzurarea lui Saddam va face din el un
martir al islamului(audio)
http://www.esnips.com/doc/c12f4139-01b7-4e1d-aba1-
220ee4f5c816/Spanzurarea-lui-Saddam-va-face-din-el-un-martir-al-
Islamului
Fila audio are 4:23 minute
Pr. Dorin
Publicat în:
• Audio
Tags: Audio
Reflectii pe margine de cutit

(format audio)
Incepand cu aceasta seara am initiat un folder cu e-book-uri
personale pe eSnips, unde vom pune unele din articolele noastre de
pe blog in format audio.
Articolul ultim il gasiti in format audio in:

http://www.esnips.com/doc/c8388768-ae4f-406a-b515-
79c2701d4afc/Reflectii-pe-margine-de-cutit
Are 6:31 minute.
Pr. Dorin
Publicat în:
• Audio
Tags: Audio
24
Reflectii pe margine de cutit
Logica relaxarii perpetue nu se poate integra in logica interioara a

ascezei ortodoxe. Tocmai de aceea ideea de post in lumea seculara se
confunda cu dieta, cu grija fata de imaginea trupului si nu cu
pocainta, cu curatirea de patimi. Pocainta nu e o dieta a trupului, nu
are drept scop un design public, ci este o regasire sincera a noastra in
fata lui Dumnezeu.
Constatam adesea intransigenta fata de pozitia celuilalt,

fundamentata pe grija de ideea proprie. Nu putem sa vedem pe
celalalt pentru ca deja avem o idee asupra celuilalt. Ideea se
interpune intre noi si el. Un zid care conturba relatia, care o
anihileaza pana la urma.
Cine prefera linistea prefera regasirea, umplerea de consistenta

interioara. Rugaciunea este mai inainte de toate o regasire pentru ca
sa fie o preaslavire, o revarsare de inima. Rugaciunea porneste dintr-
o inima tacuta, dintr-o inima care Il are pe Dumnezeu si vorbeste cu
El.
Efemeritatea noastra nu e un handicap in construirea de sine prin

credinta. Scurtimea vietii nu se vrea a fi o contrapondere la
enormitatea vesniciei. Ci viata pamanteasca, terestra este
inpamantenirea in har, pregatirea pentru enormitatea plina de lumina
necreata a vesniciei.
Nu am putut sa privesc niciodata pe om, pe fratele meu, ca pe un

obiect sau ca pe un reper la care sa privesc interesat in mod dubios.
Nu am putut si nu pot sa privesc escrocherist relatiile inter-umane.
Pentru mine iubirea e sinceritatea relatiei. Este cea prin care privesc
oamenii, chiar daca uneori nu vreau sa recunosc ca sub bunele
intentii ale unora stau intentiile maladive care imi displac.
Jurnalul duhovnicesc are in el atata intimitate incat, atunci cand

citesc cateva pagini dintr-un astfel de jurnal, primesc parca intregul
suflet al autorului. Nu poti citi un jurnal duhovnicesc fara sa accepti
25
tot ce ti se spune. Impotrivirea este o impietate in fata imensitatii
acestei sinceritati care ti se dezvaluie.
Cartile mari au un fel de-ati intra in viata care iti taie rasuflarea.
Maretia lor nu consta in fraze, imagini, descrieri…ci in profunzimea
unei sinceritati care galgaie in afara. N-am putut sa citesc marile
carti ale Bisericii si ale lumii fara ca ele sa ma traiasca pe mine.
Cand stai intru Adevar, cand esti impreuna cu Adevarul suprem, cu

Dumnezeu in fiinta ta, adevarurile mici devin si ele extem de
importante pentru noi. Nu putem sa ne eliberam de noi in afara
intimitatii cu Hristos si eliberarea noastra de pacat nu inseamna tipat
impotriva pacatului ci bucuria pentru minunea unirii cu Hristos.
Libertatea duhovniceasca nu se manifesta prin reprosuri ci prin
slavoslovie.
In teologia academica se pune accentul non-stop pe premisa privirii

critice asupra textelor. Se vorbeste cu preponderenta despre privirea
atenta, personala a textelor, din punctul de vedere al constiintei
singulare, fara a se pune de comun acord cercetarea individuala cu
constiinta largita a membrilor Bisericii. Carentele privirii critice se
regasesc la nivelul incopcierii lor cu asentimentul Traditiei Bisericii.
Unilateralitatea, exercitiul pur dialectic sau conjecturile partinitoare
sunt unele dintre cele mai mari riscuri ale criticismului textual.
Cel mai greu de inteles este de ce stam in Duhul, de ce ne odihnim

intru El si nu…militam pentru diferite cauze. Odihna intru har e greu
de inteles in masura in care militantismul social, teologic, cultural,
organizatoric are mai mereu mult sange aprins, multa vijelie
interioara. Cand privesti linistit tumultul celor care nu si-au gasit
linistea in slava Treimii nu poti sa nu suspini pentru continua agitatie
interioara pe care o vezi la tot pasul. Insa suspinul tau e considerat
un suspin arogant, pentru o lume in care galceva interioara pare o
continua simtire a faptului de a fi util pentru cineva, ceva…
Excesul de autoritate duce inevitabil la exasperarea celor pe care ii

conduci, dupa cum minusul de autoritate e mai mereu inteles ca
motiv de indrazneala haotica. Gasirea proportiei ideale e apanajul
maturitatii, desi, oricand se poate gresi intre prea mult si prea putin.
26
*
Nu am inima sa amendez orice eroare umana imediat cum ea se

produce. Cruzimea dezaprobarii cuiva imi repugna. A pune pe om la
zid tocmai pentru a demonstra ca tu nu ai pacate e un mod barbar de
a privi pe om si de a te recepta pe tine insuti. Cand esti atent la
motivatia erorilor noastre observi ca sunt erori care se fac din
neatentie, sunt erori ale rautati, dar si erori ale iconomisirii lui
Dumnezeu. Ultimele erori pe care le facem, pacatele facute din
ingaduinta lui Dumnezeu au o repercutare uluitoare in viata noastra,
pentru ca tocmai ele temeluiesc de cele mai multe ori reintoarcerea,
pocainta, mantuirea noastra.
Cine crede ca poate sa creasca in intelegere fara ca aceasta sa il

schimbe fundamental nu a inceput inca sa se regaseasca pe sine.
Publicat în:
• Reflecţii
Tags: Reflecţii
27
Fragment din slujba de canonizare a
Sfintei Xenia, cea nebuna pentru Hristos
Proslavirea Sfintei Xenia a avut loc in anul 1978. In prim plan este
mitropolitul rus Filaret, cf. prescriptiei pe care o gasim in You Tube
la acest video. Filmul a fost postat pe 15 ianuarie 2007.
http://www.youtube.com/watch?v=7DEmBnAbKgI
Pr. Dorin.
Publicat în:
• Ştiri
Tags: Ştiri
28
Cel mai bun film postmodern romanesc
Regele luminat e prost ca noaptea. El trage cu tunul si arunca in aer

casele subalternilor. Un talmes-balmes funambulesc, o satira fara
scrupule, sublinieri negre ale realitatii.
Dragoste in mijlocul unui turnir intre Craiul frunzelor si Craiul

conservelor. Gradinarul Mariei Sale devine iubitul copilei regelui.
Regele porunceste inecarea gradinarului.
Replici tampite, replici ascunse, replici cu duritate. Soricelul vine si

asculta. Anii comunismului se strecoara in irealitate si irealitatea
demasca uratenia momentului.
Soarecele devine liliac si intra la fata regelui. O s-o facem si mai, si

mai lata… Liliacul e zmeu, dar un zmeu aiurea de tot.
Timpul trecut e vazut la televizor. Razboiul incepe. Arma secreta e

pusa in joc. In mijlocul razboiul se consuma idila. Gradinarul e
salvat si e alaturi de o fata foarte frumoasa. Paradisul din spatele
unui vis ingrozitor.
Multe cantece in acest film, un musical cu mult umor, cu umor gros,

incredibil pentru perioada comunista. Nu stiu daca a fost vizionat
vreodata. Este incredbila satira de esenta a acesui film.
Fluierul fermecat. Gradinarul se intoarce in momentul razboi.

Razboiul e cu cantec si in mijlocul cantecelor. Poezie si descantec.
Fiica regelui e vizitata de vampirul Diaconu care vine la ea.
Fata nu vrea pe vampir ci un barbat frumos. Barbatul frumos

asteptat…iar vampirul o mangaie pe fata. Si vampirii iubesc.
Vampirul e dat afara.
Poezie patriotica la greu. Razboiul e o vraiste. Razboi vraiste.

Imparatia zmeului. Claxonatul interzis! Jazz impuns de patriotardica
poezie. Apar si note demente de caragialism societard.
Spaima lumii are o dragoste. Dragostea e un microb ii zice verisoara

zmeului lui vampiru. Regele se scoala din nisip. Vrea sa se bronzeze
dupa ce face razboiul.
Razboi sfant…sau crunt. E sfant pentru ca va fi crunt. Cu cat mai

barbar va fi un razboi, cu atat trebuie sa para mai sfant .
29
Zmeul domiciliaza la subsol. Facem sapaturi. Istoria te invata multe
matrapazlacuri. Rata pe varza. Rata e very big, dar ea este calul
troian. Fata adoarme.
Din rata very big iese armata. Cantec spaniol. Zmeul e Romeo care ii
canta in noapte. Imparatul iese din rata si incep cu …arama secreta.
-De ce am adunat atata ostire?

-Ca sa moara eroic.
Obuzul ocoleste globul si apoi loveste armata din spate. Rata troiana
ataca cu arma secreta. Fiecare se omoara pe sine.
-Ne auto-distrugem.
-Dar e razboi?!
Ratoiul arde si toata armata e moarta. Se ridica stafiile armatei.
(publicitate)
E greu sa alergi dupa zburatoare, vers. Zana si barbatul. Al doilea

fluier fermecat. Povestea zanei. Voinicul meu, de ce te-am omorat eu
pe tine? Rock’n'roll. Ah, inima mea de piatra! Au, au, au…
fluieraturi la adresa verisoarei zmeului.
Voinicul a inviat. Glasul vrajitoarei. Frumoasa si voinicul. Frumoasa

e fiica regelui. Salveaza-ma, voinicule! Voinicul vine pe fereastra,
vampirul zmeu e la usa. Frumoasa e in bratele zmeului dar voinicul
vine pe fereastra. Voinicul si zmeul sunt fata in fata.
Bataia dintre cei doi. Pumni si suturi in fund. Hai, Voinicu! Sa

impingem zidurile putin. Cum? Cu mana. Bataie fara sens. Zmeul
farama decorul. Stau la taifas zmeul cu voinicul. Voinicul e invitat de
zmeu la masa. Cantec. Un cantec frantuzesc.
Slujitorii zmeului evadeaza. Mitica Popescu e unul dintre cei doi

care vor evada de la zmeu. Ce e iubirea? Iubirea vrea pace. Razboiul
ofileste si desface iubirile petrecute pe pamant. Verisoara zmeului se
indragosteste de voinic. Verisoara zmeului face piruiete.
Batai de clopot. Zmeul vrea sa il omoare pe voinic, dar se

lamenteaza ca nimeni nu il iubeste. Cum sa omori pe prietenul tau?
Nu o fac din rautate ci din necesitate. Il face taietei pe prietenul
drag.
Vine alter-egoul ei, al fetei. O veste buna: vine voinicul sa te salveze.

Doua frumoase pentru evadati. Dar alter-egoul este verisoara
zmeului. Vine voinicul si…se sperie. Fantoma. Cei doi ies din
frigider. Nu suntem la polul nord…dar nici la polul sud.
30
( reclama)
Verisoara si zmeul sunt incuiati in camera. Zmeul si…voinicul.

Voinicul nu e mort. Zmeul omorase pe altul. Peste frumoasa intra alt
inselator. Voinicul vine si nu mai e crezut de frumoasa. Fata il
recunoaste. Fata il declara iubitul ei. Disco. Vor canta pana la
batranete.
Stimata fantoma, daca vrei sa ne ucizi… ( nu poti sa nu razi). Au

venit ai nostri! ( cand vad acum filmul parca vad ceva din zilele
revolutiei, din cantecele de partid, din cenaclul Flacara… din
cantecele pentru regimul Ceausescu).
Fata e orfana. Fata a fost crescuta de rege dar nu a fost a lui. Fata
pleca in codru cu voinicul. Cei doi mafioti vorbesc tacut. Mafioti
someri. Vor sa faca o carciuma la castel. Nu e nici o concurenta.
Pacea are si ea farmecul ei. Fantoma se intoarce. Marele sfetnic se
intoarce si el este Dem Raulescu.
Eroii au devenit fantome. E fantoma si nu mort. Fantomele vor sa

vanda castelul unor turisti bogati. Fantomele vor razboi iarasi. Arma
secreta a fost perfectionata. Arma trage acum in fata si nu inapoi.
Fantomele trecutului vom fi de acum fantomele viitorului. Fantomele
sunt vegetariene.
( reclama)
Razboiul fantomelor ( are o dimensiune vizionara acest film). Un

suflet isi canta aicia drama. Fantomele lovesc rau de tot. Zmeul si
ceilalti sunt la iarba verde. Fantome revansarde. Zmeul e negativ.
Voinicul e chemat la duel. In ochi sa ne privim. Acum nu sunt
disponibil, zice zmeul.
Cei doi si-au facut vinarie. Fantomele sunt pe deal si trag cu tunul.
Zmeul zboara impreuna cu fantoma si se scuipa reciproc. Langa ei
zboara un zmeu de hartie. Copii foarte multi. Fata i-a facut impreuna
cu voinicul dar intr-un viitor ipotetic.
Final cu cantec leganat. Nu am crezut sa vad un film atat de bun asta

seara. M-a luat pe nepregatite.
Mai multe detalii din programul online al televiziunii B1TV:
Ora 20:00, Sâmbătă (27 ianuarie 2007), B1TV
Secretul armei…secrete
România, 1988, comedie, 88 minute
Recomandat acordul părinţilor
31
regizor: Alexandru Tatos
scenarist: Alexandru Tatos
operator: Vivi Dragan Vasile
Distribuţia:
Victor Rebengiuc
Mircea Diaconu
Carmen Galin
Mitică Popescu
Horaţiu Mălăele
Dem Rădulescu
Manuela Harabor
Emilia Dobrin
Aristide Teica
Coca Bloos
Promo:
Sub platoşa unui basm despre doi regi ce se urăsc şi încearcă să se

distrugă, unul mai nătâng decât celălalt, regizorul ascunde nu foarte
transparenta sa poveste satirică. Mircea Diaconu, în rolul
gogomanului ce îşi nimiceşte cu ajutorul armei secrete (un tun ce
trage înapoi) propria sa armată, este delicios. Ca şi zâna cea
plângăcios liricoidă, de altfel.
Filmul este după părerea mea cea mai bună comedie românească,
pentru că întrece în subtilitate mai comercialul “Nea Marin
Miliardar”.
Publicat în:
• Recenzii
Tags: Recenzii
32
Intre smerenie si infatuare la
inceputul Triodului
Ceea e ne aminteste de fiecare data perioada pregatirii pentru Sfantul

si Marele Post e aceea ca pocainta nu este o stare interioara
invechita, ci aceasta se constituie intr-o continua intoarcere reala la
noi insine. Pocainta vamesului, in care toti ne regasim, dupa cum ne
regasim si in rugaciunea infumurata a fariseului, ne arata depotriva
ca inaltarea inseamna smerire, ca ori de cate ori ne autoidolatrizam
intelegem ca ne dezlipim de Dumnezeu in fiinta noastra, ca ne rupem
de iubirea lui Dumnezeu.
Smerenia inseamna constientizarea finitudinii proprii si a

pacatoseniei proprii. Daca nu ne-am fi inaltat cu mintea si nu am fi
pacatuit nu am fi simtit golul interior si devastatoarea raceala a
singuratatii care se disloca din noi numai prin pocainta.
De-a lungul timpul am constientizat faptul ca regretul si pocainta

pentru o fapta este o stare in care omul intra de la sine, dar din care
iese foarte usor daca ea nu este o pocainta in fata lui Dumnezeu.
Simpla durere pentru un pacat nu e de ajuns. Durerea pentru pacat
trebuie sa fie insotita cu nadejdea in iertarea lui Dumnezeu.
Pericopa Vamesului si a Fariseului de astazi nu ne scufunda in

deznadeje ci in bucurie. Urmarea pocaintei nu e intrsitarea ci
bucuria. Pocainta reala ne aduce iertarea lui Dumnezeu, pentru ca
trebuie sa spunem pacatele noastre si Dumnezeu ne iarta interior, ne
face sa simtim iertarea Sa.
Smerenia insa vine ca urmare a constientizarii pacatelor, dar si ca

urmare a constientizarii marilor daruri pe care le-am primit de la
Dumnezeu. Smerenia e o adanca si fundamentala intelepciune,
pentru ca este o evidenta reala a vietii proprii dar si o evidenta si mai
reala a bunatatii lui Dumnezeu cu noi.
Smerenia este o adancime impenetrabila cand e reala, pentru ca ea

nu se epuizeaza nici in comportamentul evlavios, nici in cuvintele
smerite si nici in atitudinile publice disparate. Smerenia reala, in
33
comparatie cu cea falsa, cu fatarnicia, este starea noastra interioara in
fata lui Dumnezeu, in care ne recunoastem, fara eschive, abisul
faradeligilor noastre alaturi de abisul abisurilor milei lui Dumnezeu
fata de noi.
Fatarnicia incearca sa vanda adancime inchipuita unor oameni care

nu prefera nici ei adancimile. Un fel de castraveti vanduti la
gradinari sau de ceapa degerata data ca salata la friptura.
Smerenia este o harisma pentru ca e o adancire in pocainta si in

recunostinta in acelasi timp, in sensibilitate si in indrazneala
cuvioasa, in atentie si in revarsare de inima. Smerenia nu exclude
indrazneala, parrisia grecului, in care cel care urca prin pocainta la
intimitatea cu Dumnezeu are indrazneala catre Domnul in
rugaciunea sa.
Intimitatea cu cineva presupune delicatete dar si indrazneala,

transanteitate, spunerea lucrurilor in mod franc, raspicat. Smerenia
reala e plina de indrazneala cuvioasa dar si de recunostinta
nemarginita. Fariseul nu gresea pentru ca multumea lui Dumnezeu
sau pentru ca se ruga, ci pentru ca interioritatea sa vedea in
recunostinta o laudare de sine, o grandomanie si nu o preaslavire a
lui Dumnezeu.
Rugaciunea este spatiul interior al spunerii directe, a relatiei directe

cu Dumnezeu, cu Prea Curata, cu Sfintii, cu Sfintii Ingeri.
Rugaciunea e directete. Dar o directete smerita, iubitoare, delicata,
nu un barbarism, nu o presupunere ca ti se cuvine ceva, nu o gadilare
a propriului orgoliu.
In rugaciune nu oferi ceva lui Dumnezeu ci te deschizi Lui. Te oferi

pe tine insuti. Ale Tale dintru ale Tale al Sfintei Liturghii traduce
tocmai darea de sine a noastra lui Dumnezeu, faptul ca ne dam pe
noi si tot ce gandim si ce facem si ce avem Lui, pentru ca sa slavim
bunatatea Lui. Reintoarcem lui Dumnezeu darurile Sale, dar le
reintoarcem amprentate de deschiderea noastra iubitoare, smerita,
recunoscatoare fata de El.
Infatuarea insa nu e atat neputinta de a percepe realitatea adanca a

darurilor lui Dumnezeu ci mai degraba o folosire utilitarista a lor.
Ramanem la suprafata lucrurilor si ne laudam cu ce am facut sau cu
ce credem ca facem, nevazand scopul adanc al cunoasterii.
Cunoasterea duhovniceasca, implinirea interioara nu e o treaba de
trei carti citite sau de doua milostenii facute, ci e o treaba continua
de o viata intreaga, care se va continua in intreaga vesnicie.
Cunoasterea lui Dumnezeu prin tot ceea ce facem ca si cunoasterea

de sine sunt complementare si ele nu se sfarsesc odata cu viata
aceasta. Vesnicia buna, fericita, ca si cea nefericita, adica Raiul si
34
Iadul presupun crestere spre ceea ce esti centrat, spre ceea ce ai tins
toata viata.
Dintr-o asemenea perspectiva eshatologica, dintr-o perspectiva a

vesniciei, cunoasterea isi gaseste adevarata ei valoare, pentru ca
cunoasterea are drept scop induhovnicirea noastra, sfintirea noastra,
transparentizarea fiintei noastre. Si cunoasterea se dobandeste numai
din relatii personale cu fiinte sau obicte, printr-o intimizare cu ele.
Cunoasterea care se reduce la orgoliul intelegerii de sine, a

intelegerii din sine pentru sine se numeste infatuare. Infatuatul isi
reduce cunoasterea la prea putin: numai la ceea ce poate percepe si
experia el insusi. In masura in care se farama centrarea pe sine a
infatuatului el intelege cat de vasta e cunoasterea, experienta
personala, ca si altii au experiente personale, ca si ale lor sunt tot la
fel de bogate si de paradoxale ca si a lui si asta il smereste.
Publicanul { cum spune americanul vamesului} nu era un exemplu

de fapta buna prin ceea ce facea el cotidian. Vamesul facea rele
multe. Numai ca pocainta lui e cea care il inalta. Il inalta
recunoasterea de sine. Fariseul era un om invatat, un posibil preot,
slujitor al templului si nu invatatura lui, rugaciunile si milosteniile
sale au fost neplacute lui Dumnezeu ci ambitusul interior pe care il
avea in urma acestora. In loc sa exceleze in multumire, excela in
autosuficienta.
Trecerea de la semetirea de sine la umilinta ca si rocada acestora se

face foarte repede. Nu numai prin aceste stari de spirit trecem zilnic.
Suntem traversati de manie, de pofta, de enervare, de iritare
interioara, de frica, de somnolenta, de griji… Toate ne incearca, ne
schimba, ne contorsioneaza in chip si fel interiorul nostru. Insa asta
inseamna viata si intelegerea fiecarei stari inseamna cunoastere
interioara, duhovniceasca.
Pledoaria Sfintei Biserici din aceasta zi este ca trebuie sa ne

acumulam cunoastere duhovniceasca, bucurie, recunostinta,
impacare si prin acestea toate sa traim un optimism linistit, realist,
intre vederea de sine si bucuria minunilor lui Dumnezeu cu noi si cu
intreaga umanitate.
Publicat în:
• Predici
Tags: Predici
35
Intre griul vietii si exaltare
Nuanta de vechi a orasului se imbina perfect cu mohorala iernii sau

cu primavara desfundata, cu vremea dezgheturilor. Griul nu iti
afecteaza vederea desi te poate indispune cand e suprasolicitant.
Griul e o culoare care te aseaza intr-o anume atmosfera interioara,
propice contemplarii, relaxarii intelectuale, insa pentru cei avizi de
viata, da un mare disconfort interior, pentru ca afluxul de viata
interior cauta culorile vii, stridente, rautacioase.
Am mers zilele astea spre gara Basarab si observam culorile

estompate, sterse ale caselor, cladirilor vechi, care imi faceau bine,
alaturi de culorile exaltate ale cladirilor noi sau ale magazinelor.
Noutatea bucuresteana este construita agasant, pentru ca e noutatea

unei tinereti importate, chemata cu forta in viata noastra. Viitorul
democratic si european al Romaniei este si el o manusa straina, pe
care trebuie sa ne fortam sa ne-o pliem pe mana noastra. Cand o sa
invatam culoarea propriei democratii, cand vom intui culoarea
viitorului, poate ca vom alege o culoare intre gri si rosu inchis sau
intre gri si galben stricat pentru a ne linisti vederea.
Nu ma apuca melancolia cand vad culorile vii, inflamate, desi, ca

fost scriitor si pictor postmodern preferam albastrul ultramarin,
verdele crud, rosu acela compact, interiorizat, cat si ultranegrul.
Viata duhovniceasca insa, ca vedere interioara a pacatelor si
neputintelor proprii ne fixeaza in culorile sterse, in gri, in galbenul
ros de vreme, in caramiziu, in negrul deschis placerii sufletului,
confortului nostru interior.
Impacarea cu culorile pe care le avem in jur sau inconjurarea noastra

de lucruri de o anume culoare arata starea noastra interioara,
dezvoltarea noastra interioara. Iar cei care prefera culorile sterse
dovedesc ca au privirea deschisa pentru vesnicie, ca nu raman la
forma lucrurilor ci le traverseaza in spiritul lor.
Insa tineretea nu poate fi non-exaltata si nu poate sa nu fie extremista

daca e o tinerete reala, traita la capacitate maxima. Numai ca
tineretea exaltata ne oboseste repede, mult prea repede si ne invata
cu tacerea, cu meditatia, cu interiorizarea, cu dialogul interior, in
masura in care omul se scufunda din lume in sine, cand omul se
descopera pe sine.
Culorile lucrurilor ne insotesc tot timpul vietii. Pentru a ne odihni

mintea avem nevoie de verde, de verdele ierbii, de copaci, de
drumetii, de plimbari, de parcuri. Gingasia florilor, a lucrurilor sta
langa sobrietatea lor, langa formele mereu deschise intelegerii.
Taietura unei pietre transformata in opera de arta, culoarea unei
36
reclame, culorile hainelor pe care le imbracam pe strada, culoarea
canii din care bem ceai, a cestii de cafea, culoarea computerului
nostru, a imaginii pe care o avem pe display etc., etc. … se imprima
in noi chiar daca nu staruim pe aceste detalii.
Intr-o anume doza avem nevoie de toate culorile cate exista, insa
ochii nostri suporta, prefera numai pe unele. Ochii se educa. Gustul
se educa. Nu ne conformam pur si simplu culorilor, ci le acceptam
numai daca le intelegem semnificatia lor interioara.
Excesul de culoare ne transpune in stari agasante. La fel excesul de

lumina. Multe firme romanesti nu au inteles inca faptul, ca excesul
de culoare, lumina si caldura e neproductiv si dezvolta o stare de
indispozitie marcanta pentru cumparatori. Trebuie sa gasesti acel
punct de focalizare al obiectelor, in care obiectele sa nu fie
supradimensionate pe stand dar nici minimalizate.
In ceea ce ma priveste nu cumpar obiecte, marfuri, pentru ca sunt cu

mult sclipici, ca sunt ambalate bine sau ca sunt depuse cu o oarecare
atentie pe stand. Ma uit la folosul, la utilitatea obiectului pe termen
lung si mai ales, ii gasesc de mai inainte locul unde sa se potriveasca
in casa mea.
Trebuie sa gandim bine atat utilitatea cat si culoarea, pentru ca

arealul nostru casnic sa nu sufere transformari iritante.
Casele vechi stau langa cele noi si vorbesc despre mentalitati

diferite. Privind obiectiv lucrurile, tot ce astazi e nou se va invechi
maine. Noutatea cautata pentru ea insasi este o filosofie a
inconsistentei interioare. Cel care cauta noutatea imaginii e semn ca
nu are sufletul implinit de realitatea contemplarii creatiei lui
Dumnezeu.
Imaginile sunt numai portiuni de vedere care nu ne pot satisface

interior daca nu cunoastem experienta intalnirii reale cu piesajul, cu
obiectul, cu imaginea, cu starea de spirit pe care fotografia ne-o
schiteaza. Idolatrizarea imaginii arata o frica de realitate. Realitatea
va avea intotdeauna puncte pe care imaginea nu le-a suprins si nu le
poate surpinde niciodata.
Prefer griul, culorile care nu ma distrag si care ma insotesc in munca

si pocainta mea interioara, in viata mea ascunsa de ochi indiscreti.
Publicat în:
• Articole
37
Tags: Articole
Autenticitatea Sfintelor Evanghelii
Domnul Dumitru Manolache a semnat in numarul de astazi al

ziarului Gardianul, un articol concis despre autenticitatea celor patru
Sfinte Evanghelii recepte. Linkul catre articol de aici.
Articolul are drept punct de plecare achizitionarea unui nou codicil

biblic de catre papa Benedicat al XVI-lea.
Redam inceputul articolului:
“Pe 22 ianuarie 2007, Radio Vatican anunta ca arhivarul si

bibliotecarul Vaticanului, Cardinalul Jean-Louis Tauran, i-a prezentat
Papei Benedict al XVI-lea papirusul Bodmer XIV-XV, care dateaza
de la inceputul secolului al III-lea, daruit recent bibliotecii Sfantului
Scaun. Acest artefact cuprinde ample fragmente din Evangheliile
dupa Luca si Ioan. Exceptionalul document a fost pastrat pana acum
la Cologny, in Elvetia, in apropiere de Geneva, de catre Fundatia
Bodmer, caruia ii apartinea. El reprezinta una dintre cele mai
importante marturii ale textului Noului Testament si are o imensa
valoare critica si istorica, demonstrand, daca mai era nevoie,
veridicitatea faptelor descrise in Legea cea Noua.”
Multumim domnului Tony, webmasterul care ne-a indicat astazi

dimineata acest articol.
Publicat în:
• Ştiri
Tags: Ştiri
38
Televiziunea alternativa a
networkului romanesc
Daca vreti o televiziune romaneasca pe net, daca vreti sa va vedeti pe

net in format video, You tube-ul american a devenit pentru dv.
LiberTV.
Cautati pe http://www.libertv.ro/ programul spre televiziunea dv., il

downloadati, il instalati si puteti descarca si urca pe aceasta
platforma filele video pe care vi le doriti.
E bine sa stiti cum sa nu va plictisiti!
Pr. Dorin
Publicat în:
• Ştiri
Tags: Ştiri
39
Intre gandurile Satanei si mireasma lui
Hristos ( exegeza la II Cor. 2, 11-17)
Sfantul Pavel ne propune aici o privire din interiorul vietii unui

crestin ortodox spre in afara. Nu poti sa vezi din afara mai bine decat
ce se poate spune dinauntrul tainei vietii duhovnicesti. El le spune
corintenilor in II: 2, 11, ca nu trebuie sa ne lasam coplesiti, covarsiti,
bulversati de Satana, pentru ca ta noimata ( gr.)[ de unde noima din
limba romana: inteles, gand, semnificatie], gandurile Satanei nu ne
sunt necunoscute.
Pentru un om duhovnicesc, pentru un om atent la toate gandurile

care intra in fiinta lui, gandurile Satanei nu sunt o surpriza.
Gandurile Satanei, insuflarile sale spre tot pacatul nu ne sunt
necunoscute, pentru ca sesizam ca suntem impinsi de catre demoni
spre lucruri pe care nu le dorim, spre lucruri pe care le stim si le
simtim ca pacatoase.
Gandurile Satanei par sa fie ale noastre, se inflitreaza in noi ca fiind

ale noastre dar sunt gandurile unor fiinte spirituale care ne induc
ganduri rele, niste virusi intrati in calculatorul mintii noastre si care
par ale noastre dar nu sunt.
De aceea, de multe ori la spovedanie trebuie sa le spunem oamenilor

ca hulele care le vin in cap, toate intentiile sinucigase, toate
indemnurile spre pacat nu le apartin, ci ele sunt influente demonice
care vor sa fie crezute propriile noastre ganduri.
Indemnul spre patima curviei, spre relatiile homosexuale, spre

masturbare, sinucidere, ucidere, hotie, violenta, vrajitorie, spre tot
felul de excentricitati, desi oamenii inselati de ele nu inteleg ca nu
sunt gandurile lor, ca nu ei au gandit acest mod original de viata, le
trec in fapt cu ajutorul demonilor, fara sa inteleaga prea bine efectul
devastator asupra lor.
E normal ca astfel de oameni, care si-au perturbat foarte grav

ratiunea, intelegerea, sa nu poata sa ne inteleaga sau sa conteste
faptul ca ei sunt intr-o eroare existentiala. Gandurile Satanei ne
populeaza din interior insa si nu din afara, in masura in care
acceptam acest mod de viata satanic, pacatos, ca modul normal de
existenta al unui om.
Un om care minte toata ziua sau care se masturbeaza foarte des va

considera ca minciuna si masturbarea nu i-au adus un prejudiciu
vietii sale si ca el este un om normal, un om cu judecata sanatoasa.
Tot la fel va considera si un betivan inrait, un curvar nonsalant sau
40
un tabagist invechit in rele. Pacatul nu mai e simtit ca o pata neagra,
ca o uratenie, pentru ca nu incerci sa scapi de ea.
E ca atunci cand stai intr-o casa, zile intregi, cu geamurile inchise si

crezi ca la tine in casa miroase bine dar unde mirosul e unul
irespirabil pentru cel care vine de afara. Pentru cel invatat cu mirosul
lui, nu e nicio problema. Dar pentru cel care il viziteaza, care nu e
bolnav de patima respectiva, boala lui sufleteasca e o duhoare urata.
Asa se face ca omul care se induhovniceste continuu, care se

curateste de patimi, nu mai suporta sa vada amprenta patimilor nici
in el si nici in altii si oriunde patima e prezenta ea este o prezenta
care il agaseaza si il indurereaza.
Sfantul Pavel le vorbeste corintenilor despre gandurile demonilor,

pentru ca sa ii conduca spre mireasma cunostintei [gr: tin osmin tis
gnoseos] lui Hristos (2, 14).
Daca gandurile demonilor se amesteca intr-un mod direct cu noi, in

masura in care le acceptam interior, tot la fel, daca acceptam harul
lui Dumnezeu in inimile noastre si daca lucram virtutile in noi,
mireasma frumusetii lui Dumnezeu ne inunda.
In masura in care lucram in noi bunatatea, iubirea, iertarea celor care

ne-au gresit, curatia interioara, blandetea, bucuria de tot lucrul bun,
de toata frumusetea, ne umplem pe zi ce trece de mireasma lui
Hristos, de mireasma harului, de acea interioritate care face bine
oricui ne intalneste.
Parintii duhovnicesti ai Bisericii atrag pe oameni tocmai datorita

acumularii lor interioare de bunamireasma a harului. Omul patimas
care incepe sa isi vada neputintele, patimile, se simte bine langa cel
care biruie zilnic patimile in el si care in acelasi timp da nadejde,
incredere, liniste celor care il viziteaza. Omul duhovnicesc trmite
celui care se pocaieste Duhul blandetii din el, Duhul bucuriei, al
intelegerii, al pacii, adica il iradiaza pe cel care il viziteaza cu harul
lui Dumnezeu.
Daca vrajitoarea te iradiaza de mirosul urat al demonilor, ca si cel

care dracuie toata ziua, ca si cel care blesteama, care neaga pe
Dumnezeu, tot la fel, cel care e plin de har umple totul in jur de
frumusete, de frumusetea Duhului Sfant care emana din el, pentru ca
el s-a facut locas al Duhului.
Sfantul Pavel era cu adevarat o uluitor de frumoasa mireasma a lui

Hristos. El mirosea bine, mirosea a multa sfintenie. Si daca suntem
plini de mireasma, spune Dumnezeiescul Pavel, atunci suntem ai lui
Dumnezeu, pentru ca suntem “buna mireasma a lui Hristos intre cei
ce se mantuiesc [gr: sozomenis] si intre cei ce pier [gr:apollimenis]”
( 2, 15). Daca cei ce se mantuiesc se mantuiesc tocmai pentru ca ii
41
inspiram cu frumusetea noastra duhovniceasca, pe cand cei ce pier,
pier tocmai pentru ca se lupta cu frumusetea din noi si neaga in ei
insisi, frumusetea de care si ei pot fi capabili.
Tocmai de aceea suntem pentru unii piatra de reazem, punct de

sprijin iar pentru altii afundare in rau, pentru ca ii indemnam la rau
prin viata noastra buna, paradoxal, in loc sa se invete la bine din ceea
ce vad la noi.
In 2, 16, “mireasma a mortii spre moarte” sau “mireasma a vietii

spre viata” se intelege conform frazei anterioare. Cei duhovnicesti nu
sunt decat mireasma a lui Hristos.Numai raportarea noastra fata de
Sfinti ne ridica sau ne scufunda. Nu ei sunt de vina daca ne afundam
in rele vazandu-i si pizmuindu-i, dupa cum nu lor li se datoreaza
progresul nostru in sfintenie daca le urmam lor, ci efortului pe care il
facem impreuna cu Dumnezeu. Sfintii ne inspira, ne ajuta, ne sustin
cu rugaciunile lor si cu sfaturile lor, dar ei nu pot face pentru noi
ceea ce trebuie sa facem noi insine pentru noi, impreuna cu
Dumnezeu. Trebuie sa ne sfintim si noi impreuna cu Dumnezeu, sa
ne luptam cu noi, pentru ca sa ne umplem de ajutorul care ne vine de
la Sfintii inca in viata de aici, de langa noi sau din cer.
In 2, 17, Sfantul Pavel nu se lauda, ci atesta o situatie de fapt,

remarca o evidenta:”caci nu suntem ca cei multi, care strica cuvantul
lui Dumnezeu, ci graim ca din curatia inimii, ca de la Dumnezeu
inaintea lui Dumnezeu in Hristos”.
Cei care strica cuvantul lui Dumnezeu sunt cei care nu il percep prin
sfintenia vietii lor ci cu o minte si cu o inima plina de patimi, de
necuratie. A strica cuvantul inseamna a-l interpreta fara sfintenia cu
care a fost spus sau a nu-l recepta ca pe unul sfant si care indeamna
la sfintenie, ci ca pe un cuvant oarecare. Cuvintele lui Dumnezeu
sunt sfintenie si lumina dumnezeiasca si ele se percep in curatia
inimii.
Tocmai de aceea Sfantul Pavel spune ca el predica din curatia inimii,

primind intelegerea cuvintelor lui Dumnezeu de la Dumnezeu si ni le
propovaduieste stand inaintea lui Dumnezeu, datorita iconomiei
mantuirii lui Hristos, Domnul nostru. El propovaduieste ceea ce
intelege cu harul lui Dumnezeu datorita sporirii sale in sfintenie.
Intelegerea Scripturii, a lumii si a omului tine de sfintenie, de curatia

inimii. In masura in care ne curatim de patimi intelegem frumusetea
lui Dumnezeu si raul pe care ni l-am provocat de unii singuri,
lasandu-ne condusi de gandurile Satanei.
In Filocalie paza mintii sau a simturilor are drept echivalent pe acest

privegheati sau fiti treji al Scripturii. Cel care sta treaz, care incearca
sa stea treaz in orice clipa, care incearca sa fie atent la ce ganduri ii
vin in minte si in inima, va simti deopotriva atat gandurile Satanei
42
care il chema spre excese si spre tulburare, cat si indemnurile
harului, care il chema spre tot lucrul bun, spre toata iubirea si pacea.
Publicat în:
• Comentarii teologice
Tags: Comentarii teologice
De la ce vezi…la ceea ce vrei sa vezi

(imaginea ca manipulare)
http://www.youtube.com/watch?v=P4wI_o8gyxA
Daca vrei sa te minti poti sa cumperi ceea ce nu mai este real.
Pr. Dorin
Publicat în:Video
Tags: Video
43
Iarasi despre elite si despre lipsa de respect
ca atitudine principiala
Cristian Gava remarca aseara, la Nasu (cu Radu Moraru), ca exista o

lipsa de respect fata de elite exhibata ca atitudine de viata a tinerelor
generatii. Marturisea si ca el a invatat din cartile scrise intr-o alta
epoca a Romaniei, despre o alta Romanie, si ca realitatea pare mai
neverosimila decat perspectiva livresca din care a invatat sa-si
iubeasca propria tara.
Sentimentul acesta vine atunci cand nu avem o perspectiva unitara

asupra istoriei unui popor, cand nu cunoastem in aceeasi masura
trecutul lui mai indepartat, ca si pe cel mai apropiat. Integralitatea
viziunii ne salveaza intotdeauna de la esuarea intr-o nostalgie care
poate sa ne faca rau, cand de fapt noi vrem sa ne improspateze tonsul
moral si intelectual.
Insa, ca orice om care a citit mult, care a invatat realmente din carti,
s-a lasat educat si format de ele, d-l Gava are reverenta pentru elite si
critica atitudinea indiferentista pana la dispret a tinerelor generatii
fata de acestea.
Orice om care citeste mult si cu nesat, care simte cu toate fibrele

fiintei lui ca a foat imbogatit prin aceasta, ca i s-a daruit foarte mult
si cu multa generozitate de catre autorii pe care ii citeste, se simte
ucenicul lor, are profunde sentimente de recunostinta, altminteri
ignorate de cei care lectureaza cartile numai pentru ca sunt in
bibliografia obligatorie sau pentru ca s-ar putea sa le faciliteze un job
mai bun.
La ultima editie a show-ului de pe TVR1, Intre bine si rau, moderat

cam cu superbie de Liviu Mihaiu, Mihaela Radulescu ii propunea cu
destula indrazneala nesanatoasa, lui Stefan Agopian sa-si mai ia un al
doilea job, daca o duce prost cu banii, la care acesta i-a replicat ca o
singura pagina scrisa il epuizeaza indeajuns incat sa nu fie in stare de
un asemenea efort suplimentar.
Multi dintre cei care presteaza munca dura, dar care nu presupune
alpinism intelectual, efort mental prelungit, nu ajung aproape
niciodata sa inteleaga ce inseamna sa muncesti cu creierii. Ajungi sa
pari ca nu faci nimic in ochii celor din jur, care te vad cramponat de
o masa la care citesti si scrii sau sihastrit in casa in care locuiesti, dar
daca nu intotdeauna contemporanii au indemnul interior de a-ti
deveni ucenici, prin simplul fapt ca nu deslusesc ceea ce faci toata
ziua la masa de scris, in schimb Dumnezeu ii naste intotdeauna, daca
nu in prezent, in viitor, pe ucenicii avizi de adevar, de galgaiala de
44
viata din carti, pe cei care nu sunt sedusi numai de savoarea vietii
traita la nivel senzual, epidermic.
Lipsa de respect fata de elite, obraznicia in fata celor care te

depasesc cu mult din punct de vedere intelectual-moral, este insa, din
nefericire, un microb la moda in societatea de astazi si nu numai
romaneasca, pentru ca, in avantul politicienilor dupa voturi, al mass-
mediei dupa rating, al publicitatii dupa cumparatori fideli, al multora
dintre indivizi dupa adepti sau oameni care sa le incuviinteze faptele,
nu s-a mai pus problema cui se da dreptul la exprimare sau daca mai
trebuie sa judecam cele afirmate, ci s-a pus problema numai daca
reprezinta punctul de vedere care se doreste impus.
Intr-o lume in care se urmareste afirmarea de sine egoista, zarva

multor glasuri e menita nu atat sa ne sa deprinda cu democratizarea
opiniei, cat sa acopere glasul adevarului, al responsabilitatii, al
intelepciunii, al bunului-simt, al fumusetii interioare. Prostia,
nesimtirea, rautatea sunt legitimate de dreptul la exprimarea libera,
in timp ce eliminarea elitelor din prim plan si inercarea de plafonare
a tuturor valorilor e justificata de virtutea iconoclasmului
postmodern.
Insa cei care tintesc numai avantaje imediate n-au luat in calcul si
faptul ca aceasta contagiere se face nu numai dinspre rau spre bine,
dar mai ales invers si ca si ne-elitele invata cel putin ca elitele exista.
Iar autenticitatea si sinceritatea adevarului se impune si se
deosebeste imediat de ipocrizia infatuata si calpa.
Publicat în:
• Opinii
Tags: Opinii
45
Inconsistenta separatiilor in
teologia ortodoxa
Pentru un teolog ortodox separatiile reale nu exista, ci numai

distinctiile si in acelasi timp sinergia dintre Dumnezeu si om.
Niciodata nu putem separa discutia despre Dumnezeu Tatal de cea
despre Dumnezeu Fiul si Dumnezeu Duhul Sfant, nu putem vedea pe
Fiul fara Duhul Sfant, nu putem vedea Biserica fara Treime, nu
putem vorbi de mantuire fara simtirea harului in fiinta noastra, nu
putem vedea credinta fara faptele iubirii de Dumnezeu si de oameni,
nu putem vedea lumea fara Dumnezeu, nu putem sa ne vedem pe noi
insine ca separati de lumea in care traim.
Cand incepi sa separi viata ta personala de viata ta privata, viata ta

duhovniceasca eclesiala de viata ta duhovniceasca personala, cand
pui mai presus de om o idee sau cand scufunzi pe om in concepte sau
in lucruri nu mai avem decat o pseudo-constiinta a vietii umane si
bisericesti in acelasi timp.
Putem distinge intre o latura biblica si o alta dogmatica a invataturii

de credinta, intre una canonica si alta liturgica, dar nu putem separa
discutia despre cultul Bisericii de discutia despre dogmele Bisericii
sau viata duhovniceasca de cea institutionala a Bisericii.
Amnezia in trairea vietii Bisericii sau trairea in transe sau in secvente

orare a vietii Bisericii se numeste fariseism, oportunism,
functionarism dar nu viata in Biserica ca madular viu, constient,
vigilent al Bisericii.
Nu poti separa mintea de inima, trupul de suflet in intelegerea

omului, nu poti sa cuantifici fara rest pe om numai dupa pacatele sau
dupa faptele sale bune care ies in evidenta, nu poti sa concepi pe om
ca pe unul pe care il epuizezi conceptual si nici nu poti sa judeci pe
om din prisma lui Dumnezeu, atata timp cat nimeni dintre noi nu
poate sa judece sau sa se milostiveasca de cineva in locul Lui.
Separatiile ucid, comuniunea e cea care face viu.
Intoarcerea prin pocainta la Dumnezeu inseamna alipirea si mai mare

a noastra de El. Vizita la un prieten inseamna alipirea noastra si mai
mult de inima lui. Cresterea noastra in cadrul familiei, inconjurati de
copii si de sotie inseamna cresterea impreuna cu ei sau a noastra in
cadrul unei manastiri unde cu toti crestem prin ceilalti, prin cei cu
care ne indemnam la lucrul cel bun si prin care ne preschimbam
interior.
46
Nu putem separa pe noi cei de ieri de noi cei de astazi, nu ne putem
separa de parinti, de rude, de tara, de limba in fiinta noastra definitiv,
chiar daca incercam sa facem acest lucru, nu ne putem separa de
amintirea pacatelor noastre cum nu ne putem separa nici de
amintirea faptelor noastre cuvioase, laudabile.
Nu putem sa ne separam de cei mai mici sau mai mari decat noi,
Raiul si Iadul au diferente calitative inauntrul lor dar nu si diferente
de distanta, pentru ca Sfintii sunt in comuniune cu Sfintii si cu
Puterile ceresti dupa gradul de induhovnicire al fiecaruia iar cei
pacatosi sunt cu demonii pe masura decadentei lor.
In Liturghia Bisericii intreaga creatie este prezenta si e vie in

memoria lui Dumnezeu, pentru ca timpul Bisericii e cel continuu, al
vesniciei si noi nu suntem separati de cei din vechime dupa cum nu
suntem separati nici de cei ce or sa apara pe lume.
Daca vrem sa ne separam interior de lumea din jurul nostru, de tot ce

ne inconjoara bun sau rau, vom fi mai putin decat suntem si nu vom
putea sa facem asta in mod definitiv. Noi suntem impreuna cu casele,
cu padurile, cu raurile, cu animalele si insectele pe care le vedem, cu
soarele si cu stelele: suntem impreuna cu toate si cu toti.
Si trebuie sa vedem prin toate pe Dumnezeu, Care e prezent in lume

de la facerea ei in mod neintrerupt, trebuie sa vedem pe Dumnezeu
prin lumea pe care Tatal a facut-o prin Fiul in Duhul si sa o
personalizam in noi in mod continuu.
Dumnezeu nu e separat de lume, ci in lume, dar El este in acelasi

timp mai presus de lume si in afara de toate. Prin fiinta Sa,
Dumnezeu transcende, depaseste lumea, dar prin slava Sa, prin harul
Sau necreat este prezent in lume si lucreaza in lume, ne ajuta si ne
sfinteste pe fiecare in parte, care suntem in Biserica si ne impartasim
de slava Sa.
Dumnezeu sustine tot ce exista in viata. Numai ca pe cei din afara

Bisericii ii inraureaza din afara fiintei lor harul dumnezeiesc, in
masura in care fac binele, pe cand pe cei din Biserica ii preschimba
zilnic dinauntru fiintei lor, unde a coborat Treimea de la Botezul
nostru.
Si asa, nu putem separa in mantuirea noastra rolul lui Dumnezeu de

rolul omului, credinta de iubire, ratiunea de sentiment, pe Hristos de
Duhul, Biserica de lume, ierarhia de mireni si monahi, pe incepatorii
in ale credintei de cei avansati si pe buni de rai, atata timp cat
mantuirea se lucreaza in Biserica pana la sfarsit.
Nu putem separa harul de materie, nu putem separa viata

bisericeasca de sfintenie, nu putem separa vechiul de nou, nu putem
separa ci putem numai sa privim unitar toate lucrurile, viata
47
bisericeasca, viata lumii, prin prisma prezentei si a lucrarii lui
Dumnezeu in Biserica si in lume.
Daca separam in fiinta noastra laturile existentei avem numai o

privire dezmembrata a realitatii dupa cum, daca unim amestecand
lucrurile, facand din ele un colaj religios in sufletul nostru avem
aceeasi drama a intelegerii existentiale.
Publicat în:
• Articole
Tags: Articole
48
Europo, venim!_ un articol de
analiza splendid
Fostul premier al Romaniei, Adrian Nastase, si-a publicat astazi in

Jurnalul National un articol superb.
Pornind de la paradoxul ca suntem cunoscuti de catre occidentali nu

prin pitorescul si ruralitatea romaneasca, ci mai degraba prin
amprenta noastra de avangardism cultural, domnul profesor Nastase
comenteaza Miorita si opera caragialeana drept matrici existentiale
ale romanilor, prin care ar trebui sa fim decodati de catre cei ce vor
sa ne cunoasca.
Pasajul final al articolului e de un dramatism aparte, unde acesta

spune:
“In vreme ce presedintele se indigneaza in 2007 in legatura cu un

biletel trimis de premier in 2005, ciobanii, industriasii, coafezele,
mezelarii, fermierii si chelnerii asteapta sa afle ce reguli noi o sa le
schimbe viata. Si de cand. Si cum vor fi ei ajutati sa faca asta.
(Procesul descris de mine aici se cheama integrare europeana si e
ceea ce ar trebui sa se produca dupa aderarea europeana stropita din
belsug cu sampanie si artificii acum trei saptamani). Ei asteapta
degeaba.
Atunci cand teatrul unde e pusa in scena devine o intreaga tara,

Scrisoarea Pierduta nu poate sa nu devina O Istorie Pierduta“.
Va invitam sa il citit integral aici.
Publicat în:
• Ştiri
Tags: Ştiri
49
Acatist catre Cuvioasa noastra Maica
Xenia din Sankt Petersburg - cea nebuna
pentru Hristos
(24 ianuarie)
Condacele si Icoasele:
Condacul 1:
Tie celei alese, bineplacutei lui Dumnezeu si nebunei pentru Hristos,

Sfanta si fericita maica Xenia, care ai ales nevointa rabdarii si relei
patimiri, cantare de lauda iti aducem toti cei ce cinstim Sfanta
pomenirea ta. Iar tu ne apara de vrajmasii cei vazuti si nevazuti, ca sa
strigam tie: Bucura-te, Sfanta Xenia, rugatoare pururea bineprimita
pentru sufletele noastre.
Icosul 1:
Vietii ingeresti ai ravnit maica fericita, caci dupa moartea sotului tau
ai lepadat frumusetea lumii acesteia si toate cele din ea: pofta
ochilor, pofta trupului si trufia vietii, dobandind nebunia cea pentru
Hristos. Pentru aceasta auzi acum de la noi smerite laude:
Bucura-te, ca te-ai asemanat prin viata ta Sfantului Andrei celui

nebun pentru Hristos;
Bucura-te, ca lepadandu-te de numele tau, cu numele celui adormit
te-ai numit;
Bucura-te, ca nebunia cea pentru Hristos ai inceput-o luand numele
sotului tau Andrei;
Bucura-te, caci numindu-te cu nume barbatesc neputinta femeiasca
ai lepadat;
Bucura-te, ca toata avutia ta ai impartit-o oamenilor buni si saracilor;
Bucura-te, ca pentru Hristos ai primit saracia cea de bunavoie;
Bucura-te, ca prin nebunia ta ne-ai invatat sa lepadam cugetarea cea
desarta a acestui veac;
Bucura-te, buna mangaietoare a tuturor celor ce alearga cu credinta
la tine;
Bucura-te, Sfanta Xenia, rugatoare pururea bineprimita pentru
sufletele noastre.
50
Condacul 2:
Vazand straina petrecerea ta, ca ai defaimat toata odihna si bogatia

lumeasca, rudeniile tale cele dupa trup te-au crezut iesita din minti;
dar locuitorii cetatii lui Petru vazand neagonisirea si saracia ta cea de
buna voie au cantat lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul 2:
Intelepciunea cea data tie de Dumnezeu ai ascuns-o, Sfanta Xenia

sub nebunia cea paruta, in desertaciunea marelui oras vietuind ca o
locuitoare a pustiei si inaltand neincetate rugaciuni lui Dumnezeu.
Iar noi minunandu-ne de aceasta petrecere a ta iti aducem unele ca
acestea:
Bucura-te, ceea ce ai primit pe umerii tai greaua cruce a nebuniei

pentru Hristos, data tie de Dumnezeu;
Bucura-te, ceea ce ai ascuns stralucirea harului prin nebunia cea
paruta;
Bucura-te, ca ai dobandit darul inainte-vederii prin inalta ta smerenie
si prin nevointa rugaciunii;
Bucura-te, ca ai folosit darul tau spre binele si mantuirea celor in
suferinte;
Bucura-te, ceea ce ca o mai inainte-vazatoare ai zarit suferintele
omenesti in necuprinse departari;
Bucura-te, ceea ce ai proorocit femeii celei bune despre nasterea
fiului ei;
Bucura-te, ca pentru acea femeie ai cerut prunc de la Dumnezeu;
Bucura-te, ceea ce ai invatat pe toti sa alerge la Dumnezeu prin
rugaciune;
sufletele noastre.
Condacul 3:
Cu puterea cea daruita de sus tie de la Dumnezeu, barbateste ai

rabdat arsita si gerul cumplit, rastignindu-ti trupul cu patimile si
poftele lui. Pentru aceasta, luminata fiind de la Duhul Sfant,
neincetat ai strigat lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul 3:
Avand, o fericito, cerul ca acoperamant si pamantul asternut trupului,

ai lepadat placerile trupesti de dragul imparatiei lui Dumnezeu; iar
noi, vazand o asemenea minunata vietuire, cu strapungere de inima
strigam tie:
Bucura-te, ca ti-ai daruit oamenilor locuinta ta pamanteasca;

Bucura-te, ceea ce ai cautat si ai primit acoperamantul ceresc;
Bucura-te, ceea ce neavand nimic pe pamant, pe toti ii imbogatesti
51
duhovniceste;
Bucura-te, ceea ce ne inveti rabdarea prin vietuirea ta;
Bucura-te, ceea ce ai aratat oamenilor dragostea lui Dumnezeu;
Bucura-te, cea impodobita cu roadele evlaviei;
Bucura-te, ceea ce ai aratat lumii rabdarea si nerautatea;
Bucura-te, calda noastra mijlocitoare inaintea scaunului Celui
Preainalt;
sufletele noastre.
Condacul 4:
Prin blandete si nerautate biruit-ai fericita maica, viforul vietii

lumesti ce tulbura cetatea lui Petru si ai dobandit despatimirea de
cele stricacioase. Pentru aceea si canti acum lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul 4:
Auzind despre tine ca - patimind pentru Hristos - dai mangaiere celor

necajiti, intaresti pe cei neputinciosi si indrumi pe calea cea dreapta
pe cei rataciti, oamenii aflati in suferinta alergau la tine strigand:
Bucura-te, ceea ce ai iubit cu toata inima calea lui Hristos;

Bucura-te, ceea ce ai purtat cu bucurie crucea lui Hristos;
Bucura-te, ceea ce ai rabdat toate ispitele din partea lumii, trupului si
diavolului;
Bucura-te, ceea ce ai cu imbelsugare darurile lui Dumnezeu;
Bucura-te, ceea ce ai aratat dragoste pentru aproapele tau;
Bucura-te, ceea ce ai mangaiat pe oamenii aflati in suferinta;
Bucura-te, ceea ce ai sters lacrimile celor ce plangeau;
sufletele noastre.
Condacul 5:
Stea purcezatoare de la Dumnezeu s-a aratat Sfintenia ta, fericita

Xenia, luminand zarea cetatii lui Petru; ca oamenilor ce piereau in
nebunia pacatului le-ai aratat calea mantuirii, chemand pe toti la
pocainta, ca sa aduca lui Dumnezeu cantarea: Aliluia!
Icosul 5:
Vazand cum te nevoiai in rugaciune, rabdand gerul si arsita, oamenii

binecinstitori se straduiau sa micsoreze patimile tale, aducandu-ti
imbracaminte si hrana. Dar tu pe toate le imparteai saracilor, voind
a-ti pastra nevointa. Iar noi, minunandu-ne de saracia ta cea de buna
voie, iti spuneam unele ca acestea:
Bucura-te, ceea ce ai suferit de buna voie arsita si gerul pentru

Hristos;
52
Bucura-te, ceea ce in rugaciune ai petrecut necontenit;
Bucura-te, ca ai izbavit din multe nevoi cetatea lui Petru prin
privegherile de toata noaptea;
Bucura-te, ceea ce de multe ori ai intors de la ea mania lui
Dumnezeu;
Bucura-te, ceea ce noptile le petreceai pe camp in rugaciune;
Bucura-te, ceea ce ai gustat dulceata Raiului prin saracia cea
duhovniceasca;
Bucura-te, ca prin aceasta dulceata toate cele lumesti le-ai lepadat;
Bucura-te, ceea ce petreceai cu totul in Dumnezeu;
sufletele noastre.
Condacul 6:
Sfintenia vietii tale, de Dumnezeu fericito, o propovaduiesc bogati si

saraci, batrani si tineri, toti cei izbaviti prin tine de felurite boli,
nevoi si necazuri. Pentru aceasta si noi, preamarindu-te, strigam lui
Dumnezeu: Aliluia!
Icosul 6:
Stralucita slava nevoilor tale, fericita maica, atunci cand aduceai

pietre noaptea, in taina, pentru cei ce cladeau biserica cimitirului,
usurand astfel truda celor ce lucrau la ridicarea zidurilor. Cunoscand
acestea si noi pacatosii, iti graim:
Bucura-te, ceea ce ne inveti sa savarsim in taina fapte bune;

Bucura-te, ceea ce ii chemi pe toti sa se nevoiasca pentru dreapta
credinta;
Bucura-te, ceea ce ajuti celor ce zidesc bisericile lui Dumnezeu;
Bucura-te, ceea ce ai iubit sfintenia bisericilor;
Bucura-te, ceea ce usurezi stradaniile noastre pe calea mantuirii;
Bucura-te, grabnica ajutatoare a celor ce alearga la tine;
Bucura-te, buna mangaietoare a tuturor celor scarbiti;
Bucura-te, cereasca ocrotire a cetatii lui Petru;
sufletele noastre.
Condacul 7:
Voind a izbavi de suferinta pe doctorul care isi plangea sotia

raposata, ai poruncit unei oarecare fecioare sa alerge la Ohta si
aflandu-si acolo sotul, sa-l mangaie. Si facandu-se precum ai zis, mai
apoi si ei bucurandu-se au cantat lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul 7:
Minune noua ai aratat prin rugaciunea ta, fericita maica, atunci cand
ai zis femeii celei binecinstitoare: “Ia banutul, are sa se stinga”,
53
proorocind prin aceasta despre focul care cuprindea casa ei; iar prin
rugaciunea ta stingandu-se vapaia, si noi cunoscand aceasta, te
laudam asa:
Bucura-te, ceea ce stingi durerile oamenilor;

Bucura-te, ceea ce ai aratat indraznire catre Dumnezeu pentru cei
aflati in suferinta;
Bucura-te, faclie nestinsa, care arzi cu lumina puternica in rugaciune
catre Dumnezeu;
Bucura-te, mijlocitoarea noastra in nevoi si in necazuri;
Bucura-te, ceea ce scoti din groapa pierzarii pe cei stapaniti de
patimi;
Bucura-te, ceea ce feresti pe fecioarele cele binecinstitoare de
casatorii cu nelegiuitii;
Bucura-te, ceea ce izbavesti din deznadejde pe cei raniti de
defaimari;
Bucura-te, grabnica ajutatoarea celor tarati prin judecati nedrepte;
sufletele noastre.
Condacul 8:
Ca o straina fara adapost ai strabatut calea vietii in cetatea de scaun a

patriei tale pamantesti, suferind cu mare rabdare necazurile si
defaimarile; iar acum, petrecand in Ierusalimul de sus, cu bucurie
canti lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul 8:
Fost-ai tuturor toate, fericita maica Xenia: celor scarbiti mangaiere,

celor neputinciosi acoperamant si ocrotire, celor intristati bucurie,
celor saraci scapare, celor bolnavi tamaduire. Pentru aceasta noi toti
graim catre tine:
Bucura-te, ca locuiesti in salasurile cele de sus;

Bucura-te, ca te rogi pentru noi, pacatosii;
Bucura-te, ca ai aratat chipul cel bun al slujirii lui Dumnezeu;
Bucura-te, acoperitoarea celor injositi si prigoniti;
Bucura-te, ceea ce ajuti cu rugaciunile tale poporul dreptmaritor;
Bucura-te, ca acoperi pe cei asupriti care se roaga tie;
Bucura-te, ceea ce inteleptesti pe asupritori;
Bucura-te, ceea ce rusinezi pe cei necredinciosi si batjocoritori;
sufletele noastre.
Condacul 9:
Toate chinurile le-ai suferit, fericita maica: saracia trupeasca, foamea

si setea, inca si defaimarea de la oamenii cei nelegiuiti, care te
54
socoteau iesita din minti. Ci tu, rugandu-te lui Dumnezeu, totdeauna
Ii strigai: Aliluia!
Icosul 9:
Ritorii cei mult graitori nu pot pricepe cum ai mustrat prin nebunia ta
nebunia lumii acesteia, si prin neputinta ta paruta ai rusinat pe cei
puternici si intelepti, care nu au cunoscut puterea si intelepciunea lui
Dumnezeu. Dar noi cei ce am primit ajutorul tau iti vom aduce unele
ca acestea:
Bucura-te, purtatoare a dumnezeiescului Duh;

Bucura-te, ceea ce impreuna cu apostolul Pavel te lauzi cu neputinta
ta;
Bucura-te, ceea ce ai mustrat lumea cu paruta ta nebunie;
Bucura-te, ceea ce ai lepadat, de dragul mantuirii, frumusetea
veacului acestuia;
Bucura-te, ceea ce ai iubit din toata inima bunatatile cele ceresti;
Bucura-te, ceea ce ne chemi pe calea mantuirii;
Bucura-te, infricosatoare mustratoare a pacatului betiei;
Bucura-te, ceea ce ai fost tuturor milostiv doctor fara de arginti;
sufletele noastre.
Condacul 10:
Vrand sa-ti mantuiesti sufletul, ti-ai rastignit patimile si poftele

trupului si lepadandu-te de sineti pentru totdeauna, ti-ai luat pe
umerii tai crucea si ai urmat cu toata inima lui Hristos, cantandu-i:
Aliluia!
Icosul 10:
Zid tare si liman neinviforat te-ai aratat celor ce se roaga tie, maica
Xenia. Pentru aceasta si pe noi ne apara cu rugaciunle tale de
vrajmasi vazuti si nevazuti, ca sa strigam tie:
Bucura-te, ceea ce ne indemni la osteneala duhovniceasca;

Bucura-te, ceea ce ne izbavesti de cursele vrajmasilor;
Bucura-te, tamaie duhovniceasca adusa prinos lui Dumnezeu;
Bucura-te, ceea ce aduci dumnezeiasca pace in inimile oamenilor;
Bucura-te, ceea ce stingi duhul rautatii in inimile celor inversunati;
Bucura-te, ceea ce dai binecuvantare copiilor celor buni;
Bucura-te, ceea ce tamaduiesti de boli prin tainica ta rugaciune;
Bucura-te, ceea ce ai aratat intelepciunea lui Dumnezeu lumii celei
inraite;
sufletele noastre.
Condacul 11:
55
Cantare cu lauda iti aduc, fericita Xenia, cei izbaviti din nevoi, din
necazuri si din toata ispita prin rugaciunile tale si impreuna cu tine
striga lui Dumnezeu, bucurandu-se: Aliluia!
Icosul 11:
Lumina stralucitoare s-a aratat viata ta, Sfanta maica, luminand

oamenilor in intunericul acestei vieti, caci tu ai izbavit din mocirla
pacatului pe cei cazuti si spre lumina lui Hristos i-ai povatuit. Pentru
aceasta dupa datorie auzi de la noi:
Bucura-te, ceea ce luminezi poporul dreptslavitor cu lumina lui

Dumnezeu;
Bucura-te, bineplacuta a lui Dumnezeu, care in lume ai aratat virtuti
mai presus de lume;
Bucura-te, ceea ce prin multe stradanii ai dobandit mare har;
Bucura-te, ca ai stralucit in intunericul pacatului, prin harul lui
Dumnezeu;
Bucura-te, ceea ce dai mana de ajutor celor ce deznadajduiesc pe
calea mantuirii;
Bucura-te, ceea ce intaresti in credinta pe cei neputinciosi;
Bucura-te, ceea ce rusinezi duhurile rautatii;
Bucura-te, ca ai uimit si pe ingeri cu vietuirea;
sufletele noastre.
Condacul 12:
Har imbelsugat izvorasti, fericita maica Xenia, tuturor celor ce

cinstesc pomenirea ta si alearga sub acoperamantul rugaciunilor tale.
Pentru aceasta izvoraste-ne cu imbelsugare tamaduiri de la
Dumnezeu si noua, care ne rugam tie, ca sa cantam cu totii: Aliluia!
Icosul 12:
Cinstind fericita maica, multele tale minuni, te laudam si cu toata

osardia tie ne rugam: nu ne lasa pe noi pacatosii, in toate intamplarile
cele intristatoare, ci roaga pe Domnul ca sa nu cadem din credinta
noastra ortodoxa, in care prin tine fiind intariti, cu buna nadejde sa-ti
strigam:
Bucura-te, ceea ce ne inveti sa suferim alaturi de cei necajiti;

Bucura-te, ceea ce cu toata osardia ne ingrijesti in suferintele
noastre;
Bucura-te, ceea ce ne inveti a ne rastigni patimile si poftele trupesti;
Bucura-te, mijlocitoarea si acoperitoarea celor ce cinstesc pomenirea
ta;
Bucura-te, ca ai strabatut calea cea cu osteneala;
Bucura-te, ca prin aceasta ai dobandit vesnica mantuire;
Bucura-te, cea care veselesti pe cei ce alearga la mormantul tau;
56
Bucura-te, cea care mijlocesti pururea pentru mantuirea poporului
celui dreptmaritor;
sufletele noastre.
Condacul 13: (acest condac se zice de trei ori)
O, Sfanta maica Xenia, care in viata ta ai purtat - pentru dragostea

Mantuitorului tau - o cruce atat de grea. Primeste de la noi, pacatosii,
aceasta rugaciune adusa tie. Ingradeste-ne cu rugaciunile tale de
ispitirile duhurilor intunericului si ale tuturor celor care cugeta relele
asupra noastra. Roaga pe Atotinduratul Dumnezeu sa ne daruiasca
putere si virtute, ca fiecare din noi luandu-si crucea si urmand lui
Hristos sa-I cante in vecii nesfarsiti impreuna cu tine: Aliluia!
Apoi se zice iarasi Icosul 1:
Vietii ingeresti ai ravnit maica fericita, caci dupa moartea sotului tau
ai lepadat frumusetea lumii acesteia si toate cele din ea: pofta
ochilor, pofta trupului si trufia vietii, dobandind nebunia cea pentru
Hristos. Pentru aceasta auzi acum de la noi smerite laude:
Bucura-te, ca te-ai asemanat prin viata ta Sfantului Andrei celui

nebun pentru Hristos;
Bucura-te, ca lepadandu-te de numele tau, cu numele celui adormit
te-ai numit;
Bucura-te, ca nebunia cea pentru Hristos ai inceput-o luand numele
sotului tau Andrei;
Bucura-te, caci numindu-te cu nume barbatesc neputinta femeiasca
ai lepadat;
Bucura-te, ca toata avutia ta ai impartit-o oamenilor buni si saracilor;
Bucura-te, ca pentru Hristos ai primit saracia cea de bunavoie;
Bucura-te, ca prin nebunia ta ne-ai invatat sa lepadam cugetarea cea
desarta a acestui veac;
Bucura-te, buna mangaietoare a tuturor celor ce alearga cu credinta
la tine;
sufletele noastre.
si Condacul 1:
Tie celei alese, bineplacutei lui Dumnezeu si nebunei pentru Hristos,

Sfanta si fericita maica Xenia, care ai ales nevointa rabdarii si relei
patimiri, cantare de lauda iti aducem toti cei ce cinstim Sfanta
pomenirea ta. Iar tu ne apara de vrajmasii cei vazuti si nevazuti, ca sa
strigam tie: Bucura-te, Sfanta Xenia, rugatoare pururea bineprimita
pentru sufletele noastre.
Dupa aceea zicem aceasta rugaciune:
57
Rugaciune catre Sfanta si Fericita noastra maica Xenia, cea
nebuna pentru Hristos
O, Sfanta maica Xenia, vietuind sub acoperamantul Celui Preainalt si

intarita fiind de Maica lui Dumnezeu, rabdand foamea si setea, gerul
si arsita, defaimarile si prigonirile, ai primit de la Dumnezeu darul
inainte-vederii si al facerii de minuni, iar acum salasluiesti intru
lumina Celui Atotputernic.
Sfanta Biserica te preamareste acum ca pe o floare bineinmiresmata.

Stand inaintea Sfintei tale icoane, ne rugam tie ca uneia care esti
intru viata cea neimbatranitoare, dar petreci si impreuna cu noi:
primeste cererile noastre si le du la scaunul Milostivului Parinte
Ceresc, ca ceea ce ai indraznire catre El; cere pentru cei ce alearga la
tine mantuire vesnica, imbelsugata binecuvantare pentru faptele si
inceputurile cele bune, izbavire din toate nevoile si necazurile.
Mijloceste cu rugaciunile tale inaintea Atotinduratului nostru

Mantuitor, pentru noi netrebnicii si pacatosii. Ajuta, Sfanta si fericita
maica Xenia, sa fie luminati pruncii cu lumina Sfantului Botez si sa
fie pecetluiti cu pecetea darului Sfantului Duh; baietii si fetele sa fie
crescuti in credinta, cinste si frica de Dumnezeu; daruieste-le lor
reusita la invatatura; tamaduieste pe cei neputinciosi; trimite
dragoste si buna-intelegere celor casatoriti, invredniceste pe monahi
de nevointa cea buna si apara-i de defaimari; intareste-i pe pastori
intru taria Duhului Sfant, pazeste poporul si tara aceasta in pace si
fara de tulburare, roaga-te pentru cei lipsiti in ceasul mortii de
impartasirea cu Sfintele lui Hristos Taine; ca tu esti nadejdea noastra,
grabnica noastra ascultatoare, pentru care iti aducem multumire si
slavim pe Tatal si pe Fiul si pe Duhul Sfant, pe Dumnezeul cel in
Treime inchinat si minunat intru Sfintii Sai acum si pururea si in
vecii vecilor. Amin!
Tropar, glas 7
Iubind saracia lui Hristos, acum te indulcesti de ospatul cel vesnic;

cu nebunia cea paruta ai rusinat nebunia acestei lumi, prin smerenia
Crucii ai primit puterea lui Dumnezeu. Pentru aceasta, dobandind
darul ajutorarii prin minuni, Fericita Xenia, roaga pe Hristos
Dumnezeu sa ne izbaveasca prin pocainta de tot raul.
Condac, glas 3
Luminat salta astazi orasul Sfantului Petru, ca multimea celor

scarbiti afla mangaieri, nadajduind la rugaciunile tale, fericita Xenia,
ca tu esti lauda si intarirea acestui oras.
Marimuri
58
Marimu-te, pe tine, Sfanta si Fericita maica a noastra Xenia, si
cinstim Sfanta pomenirea ta, ca tu Il rogi pentru noi pe Hristos
Dumnezeul nostru.
Autor anonim.
Publicat în:
• Acatiste şi slujbe
Tags: Acatiste şi slujbe
59
In ce consta proiectul post-aderare
al Romaniei?
Aseara domnul Ion Iliescu spunea ca cearta actuala din sanul politicii
camufleaza lipsa unui proiect pentru perioada post-aderare, pe
termen scurt sau mediu, a Romaniei. Multi altii sunt de acord cu
aceasta parere.
Interviul presedintelui de la TVR 1 din seara de 22 ianurie 2007 a

fost caracterizat ca un moment de slabiciune ( domnii Iliescu si
Cristoiu) al presedintelui, ca o incercare de a se infiltra si la sate cu
politica sa( domnul Mircea Badea) si ca o tutelare nepermisa a
televiziunii publice de catre stat ( domnul Cristian Tudor Popescu).
Presedintele a atacat partide intr-un mod nepermis,nefiind

echidistant in relatiile cu ele, a atacat josnic pe fostii lideri ai statului
roman, s-a amestecat in treburile parlamentului mai mult decat
trebuia, a trecut peste legitimitatea constitutionala a premierului in
discutiile sale cu ministrii statului si a devoalat secrete de stat si ale
serviciilor secrete intr-un mod injust.
Acestea ar fi conluziile mai multor oameni politici si analisti politici.

Presedintelui Iliescu nu i s-a dat dreptul la replica de catre TVR 1,
fapt pentru care a aparut aseara la Antena 3.
Domnul Dan Voiculescu vorbeste despre subminarea economiei

nationale si influentarea actului de justitie in cazul presedintelui
Basescu.
Nu am aflat nimic insa despre proiecte pentru Romania, doar ca, mai
sunt cateva luni in care judetele pot sa inainteze catre presedentie si
guvern proiecte locale de infrastructura, de dezvoltare agrara etc.,
pentru a fi stampilate de Uniune tocmai la inceputul lui 2008.
Banii Uniunii vin spre noi incepand cu jumatatea acestui an iar noi
nu stim inca pe ce sa ii cheltuim. In acelasi timp trebuie sa dam acea
suma de bani Uniunii, uriasa pentru Romania, pana la sfarsitul
anului.
Suspendarea presedintelui nu este ceea ce ii trebuie Romaniei. Ne

trebuie stabilitate, liniste, sa ne vedem de treburi. Daca PD si PNL
bat iarasi palma iar presedintele devine amiabil cu premierul, ramne
totusi coalitia de ocazie dintre PSD si PRM, la care vine si PC-ul cu
unele clauze, pentru a debarca pe presedinte.
60
Cat va costa referendumul, daca il vom avea? Mai mult sau mai
putin ca revelionul integrarii? Daca parlamentul si guvernul
functioneaza, ce motive are presedintele sa se lupte cu premierul,
daca alternativa revenirii PSD-ului la guvernare il sperie? Iar daca
schimbam guvernul si il reparam intr-un anume fel, cand va apare
proiectul post-aderare pentru Romania?
Intuim insa, din declaratiile oficiale, unele prioritati pentru anii

viitori: dezvoltarea infrastructurii si proiecte de urbanism,
dezvoltarea si rentabilizarea agriculturii si a turismului,
profesionalizarea armatei, reconfigurarea justitiei, a invatamantului
si a spitalelor, atragerea de investitori straini si aparitia unor noi
locuri de munca pentru romani, precum si re-atragerea romanilor din
strainatate pentru a munci in Romania.
Eu ca simplu cetatean presupun ca aceste lucruri ar trebui sa

framante pe conducatorii nostri si despre ele sa ni se vorbeasca. Sa ni
se vorbeasca despre eradicarea saraciei, cresterea nivelului de trai si
a calitatii vietii, cresterea salariilor, aparitia unor noi locuri de
munca, grija pentru mediu, grija pentru cultura, grija pentru
institutiile bisericesti si de patrimoniu.
Consternarea majoritatii romanilor vine din aceea ca ni s-a stricat

prea repede imaginea tarii, in nici macar o luna de la aderare, prin tot
felul de actiuni penibile ale factorilor de putere locali sau nationali.
Noi ne de-credibilizam singuri si nu mai e nevoie de alte remarci

negative ale altora. Marea noastra neliniste este ca la orizonturi nu se
profileaza nici o alternativa care sa ne impace suta la suta…
Publicat în:
• Opinii
Tags: Opinii
61
Livrarea pe banda rulanta a atrocitatilor
In numarul de astazi al Libertatii am dat peste un articol zrobitor, din

gama celor care trebuie sau sa ne taie pofta de mancare sau sa ne
umple de suspiciune fata de toti oamenii de pe fata pamantului. A se
vedea aici.
Un multimilionar canadian a omorat 67 de femei, a transat trupurile

acelor femei, o parte din membrele lor pastrandu-le in frigider, alta
parte aruncadu-le la porci iar din unele facand…carnati.
Dupa o asemea stire, ca si dupa acelea ca a fost violata nu stiu ce

femeie in varsta sau si-a violat si ucis mama, s-a spanzurat nu mai
stiu cum …sa ma ramai om fara obsesii cred ca e greu. Ca sa
ingurgitam fara urmari astfel de stiri despre aberatii de
comportament inseamna ca am ajuns bolnavi rau de tot, ca suntem
de plans.
Dislocarea sensibilitatii noastre, mutatiile interioare care se petrec cu

noi sunt infioratoare daca incercam sa ne privim din cadrul unor
comunitati unde astfel de orori nu se petrec cotidian sau nu s-au
petrecut niciodata.
Insa consumatorii de media sunt bombardati sistematic cu astfel de

orori si li se intretine o stare de frustrare sau amenintare continua,
care nu are de multe ori nici un fundament.
Stirile din media romaneasca sunt rare ori sensibile. Aflam despre
orori si morti in lant pe un ton neutru sau chiar umoristic.
Prezentatorii au ajuns si ei aproape imuni la micile morti si drame
umane, si mai tresar atunci cand e vorba de mari cataclisme.
E sigur ca toate vor sa ne duca spre un fel de umanitate care nu are

nimic sigur, nimic sfant, nimic infailibil. Pretul nostru pare a fi acela
de a deveni viabili numai daca ne transformam in monstri veritabili.
Publicat în:
• Opinii
Tags: Opinii
62
Omul care sfideaza linistea ideologica a
postmodernitatii: Mel Gibson
Articolul de fata va fi un elogiu adus gandirii acestui vechi catolic, a

lui Mel Gibson, care a scos la suprafata fata frustra a lumii in care
traim si in acelasi timp a regizorului Mel Gibson, care vrea sa ne
invete cu un alt fel de a gandi lumea, detaliile ei. Un articol elogiator
si in acelasi timp un tur de forta prin ultimele 4 filme ale lui, care se
inscriu intr-un plan re-civilizator, in opinia noastra, a lumii
occidentale.
In Inima viteaza (1995) am avut de-a face cu eroul scotian care

ridica la lupta, dinamizeaza intreaga etnie si biruie. Paradigma
eroului ne spune ca omul de astazi, in masura in care are un tel
durabil poate sa inflacareze o intreaga lume, poate sa redestepte
constiinte, sa darame frontiere si ziduri.
In acest film Mel ne propune sa reafirmam taria de caracter a omului,

astupata de tot felul de directive corecte si care nu mai stie sa strige,
pentru ca omul nu mai are lucruri in care sa creada. Daca ne
reamintim lucrurile care ne fac oameni, daca ne reamintim crezurile,
daca ni le facem una cu bataile inimii noastre si la ele aditionam o
intreaga asteptare nationala sau planetara atunci crezul e mai
puternic decat boala, neputinta si moartea.
Teoria Conspiratiei ( 1997), care porneste de la faptul ca un

taximetrist vede lucruri suspecte in jur si pare trasnit, ajunge in
definitiv la constatarea realitatii dure ca suntem monitorizati clipa de
clipa de serviciile secrete si ca atunci cand mirosi sistemul devii
63
deodata insuportabil. Eroul autentic, ne spune Mel in subsidiar, nu
poate sa se manifeste in lumea postmoderna, pentru ca aici eroii sunt
cei care nu au nici un caracter, nici un scrupul, ci au numai arme si
invizibilitate procedurala pentru a opera cum vor. Noi ucidem eroii
daca nu vorbesc ca noi, daca vor lucruri mai bune decat le dam noi,
daca ne lezeaza interesele. Nu ne intereseaza adevarul, ci banii
corporatiei!
De aceea Mel ne invata sa privim atent pe cei care ne monitorizeaza,

pe cei care ne educa, pe cei care ne cumpara la un pret derizoriu
vietile, pentru ca sa ne traim viata la modul propriu si nu prin
intermediul reclamelor, al modei si al ideologiei.
In ambele filme este atacata ideologia postmoderna in osatura sa de

suprafata, tinazand spre adancime si anume, in faptul ca marile
corporatii si statul in principal consuma resursele umane intr-un mod
discretionar,ne folosesc, incercand sa ne transforme in roboti si sa ne
fure ratiunea, simtirea noastra, modul nostru propriu de dezvoltare
interioara.
Odata cu Patimile lui Hristos (2004) Mel trece in faza a doua a

planului sau cinematografic, lovind in fundamentele ideologiei
postmoderne.
Daca postmodernitatea a pus omul in centrul ei, in locul lui

Dumnezeu, Mel aduce in centrul atentiei pe Fiul lui Dumnezeu
intrupat, Care a fost vandut si batut cu cruzime de catre oameni si ne
spune ca sangele lui Hristos, si, implicit, intreaga Sa iconomie a
intruparii trebuie sa stea in centrul lumii si ca trebuie sa ne vedem
prin ochii lui Hristos, daca vrem sa ne regasim pe noi insine.
Imaginea sangelui, ce a scandalizat occidentul, care a facut poporul

evreu sa transpire iarasi rece, ne-a vorbit despre realitatea cruda si
mantuitoare a intruparii Fiului lui Dumnezeu si ca iubirea lui
Dumnezeu nu poate fi strivita si nici alterata de ura si demonismul
uman, ci ea este cea care ne sustine, inca ne sustine, in nebuna
noastra dezlipire de tot ce e sfant.
Durerea reala, sangele, inflatia de sange cum spuneau unii critici

rauvoitori ai filmului se intalnea cu noi, cei care stam toata ziua si
vedem filme cu morti si raniti si le consideram un spectacol relaxant
si nu am facut fata prea bine acestei intalniri. Noua ne place sa ne
64
imaginam moartea, sa o vedem de la distanta, dar daca cadrul se
apropie si se posteaza pe locul unde maltratam pe om, unde se
omoara, e prea mult pentru noi.
Mel Gibson ne-a aratat in acest film ca nu facem fata mortii reale, ca
suntem prea fragezi la minte pentru durere. Noi nu stim cum arata
moartea, ci numai ne-o imaginam. Nu stim cum arata atrocitatea, ci o
privim ca pe un soi de stranietate interesanta, care ne consoleaza.
Odata cu Apocalypto (2006), Mel a dat lovitura finala ideologiei

postmoderne, aratand ca la baza democratiei americane si a
democratiei in general, ca si a teoriei postmodernitatii sta cruzimea,
indiferenta fata de om, intoleranta pentru gandirea lui, daca acest om
nu pactizeaza cu fortele de putere, cu gandirea pe care o disemineaza
acestea pe orice canal media. Imaginea de deasupra este una din cele
mai socante ale filmului, in care marele preot mayas infinge cutitul
direct in inima barbatului adus spre jertfa, ii scoate inima, i-o arunca
pe altarul zeilor, apoi ii taie capul si arunca corpul si capul pe
treptele parca nesfarsite ale ziguratului sacrificial.
Sunt imagini, ca si in cazul Patimilor lui Hristos, pe care un om

sensibil, un om normal, nu le poate vedea fara sa ramana marcat de
ele de-a lungul intregii sale vieti. Criticile nu s-au lasat prea mult
asteptate ci s-au repezit spre el intr-o avalansa poate mult mai mare
decat cea de la filmul precedent.
Mel a indraznit sa le arate super-civilizatilor ca stramosii lor, ai

americanilor, au fost niste monstri si ca lumea pagana in ansamblul
ei nu a fost o lume frumoasa, inteligenta, plina de gratie, spre care
noi ar trebui sa privim cu delicatete si cu duiosie sau chiar sa dorim
sa ne intoarcem la ea, ci a fost o lume cruda, condusa de demoni, de
instincte, de salbaticie.
65
Cadrele din Apocalypto se scurg greu pentru ca imaginea e statica.
Ea are darul de a ti se implanta in minte, de a te acapara pentru tot
restul vietii. Sunt aceleasi cadre de la ciocanul care lovea
preacuratele maini ale Domnului sau din acel periculos silent al
elicopterelor serviciilor secrete americane.
Pentru ce trebuie sa mai avem nevoie de o civilizatie fara grija de om

si fara Dumnezeu, ne intreaba Mel Gibson? Nu ne-a ajuns atata
sange? De ce vrem alte si alte razboaie si atat de multa cruzime,
oroare? Nu ne-am invatat prea mult lectia decadentei?
Nu sangele din film ne doare, ci faptul ca el este imaginea unui

sange real, pe care daca il privim de aproape ne trece pofta de
mancare si ni se usuca superbia. Vedem atatea filme cu sange
artificial pe ecrane, cu vieti inventate. Insa cand stam fata in fata cu
realitatea nu facem fata. Suntem prea slabi. Ne trece toata
grandilocventa.
Bietii soldati americani, acei tineri, in marea majoritatea a lor de

conditie umila, care au luptat in ultimul razboi in Irak, trageau cu
tancul avand muzica pregatita special la castile din urechi, ca sa ii
faca sa se simta ca la un video game. Omorau avand constiinta
irealitatii crimelor lor. Bombardierele americane trimise in Kosovo si
in Irak, aruncau bombele de la mare inaltime, loveau si tinta si cele
aflate pe o raza de sute de metri pe langa ea, si viata parea un mic
punct pe ecran.
In Iran, domnul omoara tot al Americii vrea sa duca in acest an un

razboi de pe mare, care sa loveasca in mod preponderent resursele de
petrol ale Iranului cat si zonele unde se concentreaza munca de
dezvoltare a imbogatirii uraniului. Nu ne facem griji ca nu o sa
omoare si o sa distruga in stanga si dreapta in numele democratiei, a
democratiei si a religiei, ca si conqistadorii de odinioara.
Pe noi o sa ne doara, o sa plangem pentru acei oameni, o sa ne rugam

pentru ei, o sa ni se mareasca ranile ( doar viata e o inmultire
progresiva a ranilor interioare)…si o sa scriem. Dar in timp ce noi o
sa scriem, ei vor dovedi ca democratia noastra e la fel de terorista ca
si terorismul impotriva caruia luptam, ca suntem plini de ura, ca
varsam sange nevinovat in numele ideilor, ca suntem niste oameni
religiosi care ne comportam pagan si ca nu am invatat nimic din
masacrul nesfarsit al istoriei.
Mel sfideaza linistea noastra de doi bani, bunul nostru simt de trei
lei, ne pune fata in fata cu ticalosia din noi si ne arata ca nu numai ei,
ceilalti, cei din trecut sunt criminalii, ci ca si noi suntem tot la fel de
criminali.
Ca sa fim mai buni decat cei din trecut, trebuie sa nu le mai urmam
ororile.
66
Apocalyto incepe cu o fraza memorabila, prin care ni se sugereaza sa
daramam civilizatia urii daca vrem o noua civilizatie. Apocalypto nu
e pesimist in esenta lui, ci e un film care exprima nadejdea noastra,
schimbarea noastra, schimbarea noastra posibila.
Putem sa nu mai fim monstri. Hristos Dumnezeu ne face dumnezei

prin har in loc de brute. Trebuie numai sa optezi in inima ta intre a
ramane o bruta si a fi omul normal, omul induhovnicit pe care il vrea
Dumnezeu.
Alte comentarii la ultimele doua filme ale lui Mel, gasiti aici:
http://richard_watts.blogspot.com/2007/01/mel-gibsons-
apocalypto.html
http://www.jewishjournal.com/home/preview.php?id=16935
http://www.wsws.org/articles/2006/dec2006/apoc-d14.shtml
Publicat în:
• Recenzii
Tags: Recenzii
67
Noi linkuri spre surse crestine (evul mediu)
http://www.iclnet.org/pub/resources/christian-history.html#creeds
http://www.georgetown.edu/labyrinth/library/latin/latin-lib.html
http://www.georgetown.edu/labyrinth/library/me/me.html
http://www.efn.org/~acd/medievalpage.html#Witchy
http://www.lancs.ac.uk/depts/history/resources/medieval.htm
Pr. Dorin
Publicat în:
• Ştiri
Tags: Ştiri
68
Concilierea din noi
Momentul intim cel mai datator de speranta e acela in care simtim ca

trebuie sa ne impacam in noi cu tot ce exista. Ca trebuie sa facem
pace cu noi desfiintand lupta interioara. In momentul cand ajungem
la aceasta faza a cresterii noastre interioare, intelegem ca toata
hartuirea interioara de care suferim, tot acest freamat continuu, toata
aceasta detestare, desolidarizare de unul sau altul, nu ne unifica, ci
ne scufunda in tot felul de extreme.
Pe cand revenirea la blandetea, la ochii blanzi si inocenti cu care

privim lumea, cu care trebuie sa privim lumea sunt uneltele care ne
unifica interior, chiar daca nimeni nu crede acest lucru, chiar daca
pentru acest lucru suntem ridiculizati in chip si fel.
Traiectoria interioara a oamenilor, cand este o urmare a caii lui

Dumnezeu, trece prin acest punct nodal al impacarii cu trecutul tau,
cu cei care te-au traumatizat, intelegand pe toti si pe toate, din ce,
pentru ce motiv etc., etc…au facut una sau alta. Impacarea,
concilierea din noi, adunarea in noi, iesirea noastra din conflictul
interior cu altii sau cu ideile ne odineste in linistea lui Dumnezeu.
Trebuie sa respiram odata sincer, calm, cu sfintenie. Nu poti sa fugi

mereu dupa umbra ta si sa crezi ca viata e numai zgomot, stress,
nervi, tone de nervi. Impacarea cu noi si acceptarea conditiei noastre,
de fiinte care merg spre indumnezeire, prin totala golire de sine
pentru a fi umpluti de Duhul lui Dumnezeu inseamna sa acceptam
linistea lui Dumnezeu.
Nu este atat de greu pe cat pare! Nu e greu nimic atata timp cat
experimentam acest lucru in fiinta noastra. Cei pe care i-am intalnit
in viata aceasta si au facut acest lucru in ei insisi, sunt fericiti. Am
intalnit oameni fericiti in Dumnezeu care nu mai stiau ce e
nefericirea. O uitasera aproape deplin, desi fusesera niste mari
suferinzi in inima lor.
Insa uiti suferinta, marasmul, iti pierzi pofta de denigrare si de

contestare cand te bucuri de slava lui Dumnezeu, cand ierti pentru ca
sa fii iertat, cand vezi frumos, pentru ca sa fii vazut frumos.
Merita sa incercam sa fim frumosi si linistiti in inima noastra! Merita

din plin, va asigur.
Publicat în:
69
• Articole
Tags: Articole
Mai aproape de intelepciune…
O buna parte din aceasta zi mi-am petrecut-o in compania unui

profesor admirabil, foarte intim inimii mele, a domnului profesor
Remus Rus, specialist in Istoria Religiilor si am discutat…cu inima.
Si noi si dumnealui ne asteptam reciproc sa ne vedem, sa ne intuim
inimile, sa aflam ce mai facem, cu ce ne ocupam.
Chintesenta discutiei noastre insa nu a constat in cuvinte si nu despre

cuvintele pe care le-am vorbit voi scrie aici, ci despre sentimentul
acut ca imi transmite, ca mi-a transmis, ceva din simtul intelepciunii
in timp ce vorbeam.
La un moment dat mi-a vorbit despre iremediabilul vietii, despre

timpul care ne parcurge si ne imbatraneste, care nu ne iarta ( asta
intr-o singura fraza scurta, penetranta), insa in mijlocul a ceea ce imi
transmitea, in inima mea ramanea amprenta intelepciunii omului care
trece prin viata.
Educatorii nostri de suflet asta ne transmit: drumul intelepciunii lor

prin viata in putine cuvinte, gesturi, imagini…Trebuie sa prinzi
esentialul, trebuie sa prinzi esentialul cuvintelor si sa crezi in
cuvintele care au intelepciune. In momentul cand stai in fata
cuvintelor care exprima adevarurile unui om, atunci pe acestea
trebuie sa ti le insusesti in mod intim, cu toata forta interioara.
Inainte de a ma intalni cu dumnealui citisem un pasaj important din

ultimele insemnari ale Sfantului Ioan de Kronstadt, pe care le-a
tradus prietenul nostru Adrian Tanasescu. Era o insemnare a
Sfantului Ioan la varsta de 79 de ani, in care acesta spunea ca mila
lui Dumnezeu este cea care l-a iertat in orice clipa si l-a invatat ca
Dumnezeu e pururea indurator.
Mila lui Dumnezeu este cea care ne da sa ne bucuram de

intelepciune. Invatam pe fiecare zi ca lupta fratricida dintre noi nu
creaza nimic bun, ci ca stam in mila lui Dumnezeu, ca viata te invata
sa accepti, sa crezi, sa te minunezi, sa te cutremuri de frumusetea, de
grija si de mila lui Dumnezeu.
70
La intoarcere, pe stada, m-am intalnit cu parintele profesor
Constantin Coman si ne-am salutat reciproc. Mi-am adus aminte de
pledoaria sa esentiala, de crezul sau ca trebuie sa vedem conexiunile
interioare ale teologiei dogmatice si teologiei biblice. Si noi credem
acelasi lucru. Nu putem sa intelegem dezvoltarea discursului
dogmatic daca nu intelegem discursul scriptural, pnevmatic al
Bisericii.
De ce imi amintesc toate aceste amanunte? Pentru a elogia

intelepciunea, experienta de viata, maturitatea si batranetea
frumoasa. Am invatat de la bunicii mei, de la familia mea, de la
rudele si profesorii mei, de la prietenii si neprietenii mei
intelepciunea trecerii prin viata. Fiecare pas este un pas spre
intelepciune.
Dar intelepciunea este cu atat mai frumoasa, cu atat mai plina de

savoare, cat timp o darui frumos, smerit, cand imbogatesti cu ea si pe
altii. De fapt intelepciunea este harul in care te imbogatesti cand
intelegi mila lui Dumnezeu si frumusetea adanca a oamenilor.
Publicat în:
• Evocări
Tags: Evocări
71
Propunere pentru Emil Moise sau despre
nedreptati flagrante (adevarata incalcare a
dreptului elementar de a avea o credinta)
Emil Moise a declarat ca atat Sfintele Icoane din scoli, cat si

invatatura ortodoxa, in intregime, jigneste o minoritate care nu este
ortodoxa si, prin urmare, orice face referire la Ortodoxie intr-un
spatiu public cum este scoala, in virtutea faptului ca ofenseaza pe
neortodocsi sau pe atei, trebuie eliminat, inclusiv unele asertiuni din
manualele de religie.
Daca ar vrea domnia sa sa ne dovedeasca buna sa intentie,

preocuparea reala pentru respectarea drepturilor omului si pentru
eliminarea oricaror ofense aduse constiintei chiar si unui singur om,
indiferent daca este minor sau nu, ar trebui sa faca o petitie in care sa
ceara excluderea tuturor afirmatiilor jignitoare pentru orice constiinta
religioasa, nu numai ortodoxa, dintr-o serie de manuale scolare (de
istorie, biologie, anatomie, geografie etc.) in care se propune ca
adevar incontestabil, de invatat pentru toti copiii, faptul ca omul se
trage din maimuta, ca lumea nu este decat o materie in evolutie
continua (desi nu se stie cum a aparut aceasta materie “din nimic”)
si, prin urmare, nu exista suflet sau spirit, ca universul are zeci si
sute de miliarde de ani, ca exista fosile ale unor oameni “preistorici”
sau ale unor vietuitoare care ar indica “veriga lipsa” (fosile exista,
dar ele sunt interpretate abuziv, pentru a face credibila o ipoteza
construita in secolele XVIII-XIX, si care se vrea cu orice pret
demonstrata, numai pentru a se “dovedi” ca nu exista Dumnezeu)
etc, etc.
Toate aceste afirmatii nu sunt demonstrabile stiintific dincolo de

orice dubiu, ci sunt numai teorii stiintifice, fara fundament
experimental, fara putinta de a se dovedi veridicitatea lor. Toate
acestea ar trebui sa fie prezentate copiilor ca teorii alternative la
conceptia creationista pe care o au toate religiile monoteiste
(crestinism, iudaism, mahomedanism), iar nu ca adevaruri
indubitabile, daca se doreste sa nu se jigneasca opinia nimanui si sa
nu se siluiasca constiinta copiilor. Aceasta cu atat mai mult cu cat
exista nenumarate dovezi stiintifice pentru a sustine conceptia
creationista asupra lumii.
Daca Emil Moise ar fi dorit cu adevarat sa nu sufere copiii din cauza

maltratarii constiintelor lor, ar fi trebuit sa inceapa cu asertiunile din
manuale de genul celor amintite anterior, si nu cu Sfintele Icoane
pictate de insisi copiii acelui liceu si asezate tot de ei pe pereti.
72
Am dori totusi sa vedem ca cineva se sesizeaza in sensul celor
semnalate de noi.
Publicat în:
• Opinii
Tags: Opinii
73
Cartea de vizita necenzurata a
presedintelui Bush jr.
Redam in cele ce urmeaza un articol interesant si in acelasi timp

dramatic despre super-eroul actual al lumii George W. Bush jr.
Trebuie sa tineti cont ca articolul a fost redactat in 2003 si este scris
de o autoare romanca, care dovedeste o preocupare reala pentru
personalitatea presedintelui american. O sa va dati seama si singuri
despre acest lucru.
“Resumeul lui George W. Bush”
EXPERIENTE TRECUTE:
Am candidat pentru Congres si am pierdut.
Am fost producatorul unui film hollywoodian de categoria B.
Am cumparat o companie petrolifera dar nu am gasit petrol in Texas;

compania a falimentat nu dupa mult timp dupa ce mi-am vandut
toate actiunile.
Am cumparat echipa de baseball Texas Rangers intr-o pornire

melancolica care m-a facut sa folosesc banii contribuabililor.
Cea mai „tare” miscare: l-am vandut pe Sammy Sosa echipei

Chicago White Sox.
Cu ajutorul tatalui meu (si cu numele lui) am fost ales Guvernator al

statului Texas.
REALIZARI:
Am schimbat legile privind poluarea odata ajuns la putere si la sfatul

companiilor petroliere, transformand Texasul in cel mai poluat stat
american.
Am inlocuit Los Angeles-ul cu Houston-ul in ceea ce priveste

cantitatea de smog intr-un oras.
Am redus taxele si am falimentat guvernul Texas-ului cu miliardele

de dolari imprumutate.
Am stabilit un record cu cele mai multe executii din cariera unui

Guvernator in istoria SUA.
74
Am devenit presedinte dupa ce am pierdut votul popular cu peste
500.000 voturi, cu ajutorul judecatorilor sprijiniti de tatal meu la
Curtea Suprema de Justitie.
REALIZARI CA PRESEDINTE:
Am atacat si cucerit doua tari.
Am cheltuit surplusul SUA si am falimetat Trezoreria.
Am rupt recordul la cel mai mare deficit din istoria financiara

mondiala.
Am stabilit un record economic pentru cele mai multe falimente in

sectorul privat pe 12 luni.
Am stabilit recordul mondial pentru cea mai mare depreciere a

bursei.
Sunt primul presedinte dupa multe decenii care executa un prizonier

federal.
Sunt primul presedinte al SUA care prezideaza in ciuda unui cazier.
In primul an de guvernare am stabilit un record mondial pentru cele

mai multe zile de vacanta luate de un presedinte.
Dupa ce mi-am luat toata luna august vacanta in 2001, am guvernat

peste cel mai mare esec in securitatea SUA.
Am stabilit un record mondial pentru cele mai multe campanii de

fundraising.
In primii doi ani de guvernare peste 2 milioane de americani si-au

pierdut slujba.
Am taiat din fondurile pentru somaj mai mult decat orice alt
presedinte american.
Am stabilit record mondial in ceea ce priveste numarul redus al

conferintelor de presa.
Am numit cele mai multe persoane cu cazier in administratia SUA.
Am semnat cele mai multe legi si decrete amendand Constitutia

decat orice alt presedinte american.
Am guvernat peste cea mai mare criza energetica din istoria SUA si
am refuzat sa intervin cand coruptia era evidenta.
75
Am guvernat in timpul cele mai mari cresteri a pretului benzinei din
istoria SUA si am refuzat sa folosesc rezervele nationale ca alti
presedinti.
Am taiat beneficiile in sistemul sanitar pentru veteranii de razboi.
Am stabilit recordul mondial pentru cel mai mare numar de persoane

care s-au adunat in intreaga lume simultan (15 milioane persoane),
protestand impotriva actiunilor mele.
Am dizolvat cele mai multe tratate internationale in istoria SUA.
Am transformat guvernarea mea in cea mai secretoasa si

inexplicabila din istoria SUA.
Membrii cabinetului meu sunt cei mai bogati din toate adminsitratiile
de pana acum ale SUA(cea mai „saraca” dintre milionari,
Condolenza Rice, are un vas petrolier numit dupa numele ei).
Sunt primul presedinte din istoria SUA care a adus toate cele 50 de
state americane simultan la faliment.
Am guvernat peste cea mai mare frauda comisa de o corporatie pe

piata bursiera din istoria lumii.
Sunt primul presedinte american care ordona atacul asupra unui stat
suveran, si actionand impotriva vointei ONU si a comunitatii
mondiale.
Am creat cel mai mare aparat birocratic din istoria SUA.
Am stabilit recordul mondial pentru cele mai mari cresteri in

cheltuieli in bugetul anual in istoria SUA.
Sunt primul presedinte care a dus la scoaterea SUA din Comisia

ONU pentru Drepturile Omului.
Sunt primul presedinte care a dus la scoaterea SUA de pe panoul

ONU de monitorizare a alegerilor.
Am facut Natiunile Unite sa para irelevante.
Am retras SUA din Tribunalul International.
Am refuzat accesul inspectorilor la prizonierii de razboi si prin

aceasta nu am mai tinut cont de Conventiile de la Geneva.
Sunt primul presedinte din istoria SUA care refuza Natiunilor Unite
sa trimita inspectori la alegeri (alegerile parlamentare SUA din
2002).
76
Sunt detinatorul recordului mondial pentru cele mai multe donatii de
la corporatii. Cel mai puternic contribuabil la campania mea, care
este si unul din prietenii mei cei mai buni, este presedintele uneia
dintre cele mai mari falimentari ale unei corporatii din istorie
(Kenneth Lay, fost Presedinte General la Enron Corporation).
Am cheltuit cei mai multi bani pe sondaje decat oricare alt presedinte
american.
Sunt primul presedinte care a fugit si s-a ascuns cand SUA a fost
atacata (si apoi am mintit spunand ca inamicul a avut codul pentru
Air Force 1).
Sunt primul presedinte amercian care a stabilit un guvern din umbra.
Am avut cea mai mare simpatie mondiala dupa atacurile din 9/11 si
apoi in mai putind de un an am transformat SUA in una dintre cele
mai „urate” tari din lume (se pare cel mai mare esec diplomatic din
istoria lumii).
Eu, cu politica mea de „dezangajare”, am creat cele mai ostile relatii

israeliano-palestiniene din ultimii 30 ani.
Sunt primul presedinte american despre care 71 % dintre europeni

cred ca reprezinta cea mai mare amenintare la securitatea mondiala.
Sunt primul presedinte SUA care au facut sud-coreeni sa fie mai

puternic amenintati de SUA decat de vecinul lor, Corea de Nord.
Am schimbat politica SUA ca sa permit persoanelor cu cazier sa

poata accede la contracte guvernamentale.
Am esuat in incercarea mea de a-l prinde pe Osama bin-Laden „viu

sau mort”.
Am esuat in a-l prinde pe ucigasul cu antrax care a incercat sa

omoare liderii SUA in cladirea Capitolului. Dupa 18 luni nu aveam
nici o pista si nici un suspect.
Dupa 18 luni de la 9/11 am prevenit cu succes orice investigatie

publica asupra celui mai mare esec in securitate din istoria SUA.
Am eradicat cele mai multe libertati si drepturi civile pentru

americani decat orice alt presedinte.
In mai putin de doi ani am creat cea mai divizata tara in decenii,
poate cea mai divizata in istoria post-razboi civil in SUA. Mi-am
inceput mandatul intr-o SUA cu o economie puternica si in mai putin
de doi ani am intors fiecare sector economic cu capul in jos.
77
RAPOARTE SI PREFERINTE:
Am cel putin o condamnare pentru conducere sub stare de ebrietate

in Maine ( rapoartele au fost sterse din arhiva Texas).
Am dezertat din armata in timpul razboiului.
Am refuzat sa imi fac un test de depistare a narcoticelor si nici nu am

raspuns nici unei intrebari referitoare la acest subiect.
Toate rapoartele despre comportamentul meu in timp ce eram

Guvernator de Texas au fost luate si inchise in biblioteca tatalui meu,
si sunt inaccesibile publicului.
Rapoarte despre durata aparitiei mele sau a reprezentantilor mei de

cuvant in conferinte privind politica energetica sunt inaccesibile
publicului si arhivate in secret.
REFERINE PERSONALE:
Pentru referinte, va rog vorbiti cu tatal meu si unchiul James Baker.

(Ei pot fi contactati fie in birourile de al Grupul Carlyle unde ajuta la
impartirea prazii din razboiul cu Irak si pregatesc urmatorul razboi).
Anca Sandescu
PS: Articolul a fost trimis de autoare revistei Jurnalul Pacii, nr. 11,
din septembrie 2003, unde a fost publicat. Ce ar mai putea sa ne
semnaleze autoarea noastra si in prezent, atata timp cat peripetiile
presedentiei Bush jr.continua? In prezent se ocupa de planurile
pentru a ataca IRANUL.
Publicat în:
• Opinii
Tags: Opinii
78
Sentimentul romanesc al
solidaritatii cosmice
Romanii vorbesc adeseori despre relieful lor şi despre natura in

imagini antropomorfe sau zoomorfe. Ei spun : spranceana muntelui,
rarunchii muntilor, creierii muntilor, gura vaii, spatele dealurilor,
picior de plai, coama dealului sau coama marii sau coama muntilor,
poala muntilor, crestele muntilor, cornele muntilor, piciorul vaii,
inima muntilor, cotul vaii sau al raului, fruntea dealului, ochi de
balta, crestetul muntilor, maruntaiele focului, crestetul cerului, etc.,
etc.
Natura este in conceptia romaneasca ceva intim, ceva “domestic”,

casnic, care face parte din viata si din ambientul existentei, mai
degraba blanda decat salbatica, ceva care imprumuta caracteristici
din trupul omenesc sau din cel al vietuitoarelor din curtea taranului:
calul, boul sau pasarile.
Aceasta natura, romanul si-o asuma dintr-un sentiment de mila, de

compasiune, chiar si fata de lucrurile lipsite de viata, pentru ca
Biserica l-a invatat ca Dumnezeu a creat universul, cosmosul intreg
ca pe o casa pentru om, facandu-i cerul ca un cort si aprinzandu-i
lampi pe cer, ca sa-i lumineze ziua si noaptea: soarele, luna si stelele;
apoi i-a daruit pamantul si apele cu toate bogatiile lor, ca sa le
stapaneasca ca un imparat, iar toate vietatile si toata faptura sufera si
are dureri din cauza lui, a omului, care a pacatuit. Cine citeste
Didahiile noastre vechi, pe cea tiparita de Coresi sau pe cea a lui
Varlaam, va vedea si se va convinge ca aceasta invatatura ortodoxa
este prioritara in ele si ca ea calauzea sufletele romanilor spre
smerenie si intelegere fata de natura.
In consecinta, romanul se raporteaza la natura ca la ceva care, din

porunca lui Dumnezeu, este in comuniune cu el si impreuna cu care
suspina dupa nestricaciune.
Romanii au avut un profund sentiment crestin fata de natura, ca fata

de cosmosul care sufera din cauza pacatelor omenesti si au incercat
sa o portretizeze ca pe o “fiinta” intima, familiara, dorind ca ea sa
redevina un partener de dialog, precum era inainte de caderea din
Rai, acel logos irational (”logos alogos”, cum il numea Origen), ale
carei ratiuni sunt zidite pe potriva constiintei si ratiunii umane, cum
sublinia Fer. Dumitru Staniloae, ratiuni care ne conduc la intelegerea
frumusetii si a desavarsirii dumnezeiesti.
Romanii au privit natura fie ca pe un frate, fie ca pe un animal

slujitor injugat la aceeasi suferinta cu ei. Ei au vazut relieful natural
79
ca pe un trup urias, recunoscandu-i “arhitectura” si pe Arhitectul si
Creatorul care a creat toate, pe om si universul intreg, Acelasi Ziditor
atat al celor rationale, cat si al celor irationale sau inanimate.
Ortodoxia i-a izbavit pe romani de sentimentul angoasei in fata

dimensiunilor ce par infinite ale cosmosului, i-a ferit de groaza de a
se simti striviti de imensitatea universului, angoasa pe care insa o
marturisea Pascal si pe care catolicismul si protestantismul nu au
stiut sa o evite sau sa o linisteasca, ea deviind maladiv, in filosofie si
literatura, in melancolia si obsesesia romantica a naturii, pentru ca
mai apoi sa fie estompata, fara vindecare, prin invazia tehnologica in
ritmul vietii naturale.
Tot romanii au denumit prin termenul de “albie” atat albia raului, cat
si obiectul fabricat din lemn cioplit in care se spala copiii sau rufele,
ceea ce denota acelasi lucru: ca nu faceau mare diferenta intre spatiul
domestic al gospodariei si cel “salbatic” al naturii, in sensul ca
priveau mediul ambiant cu o viziune pur ortodoxa, care considera
intregul cosmos ca o casa creata de Dumnezeu pentru om, privind si
contempland natura nu ca pe ceva “exterior” si ostil, ci ca pe o
extindere a spatiului vietii cotidiene.
Considerarea naturii ca pe ceva salbatic si strain de om, care da

nastere unor sentimente maladive, unui profund complex de
inferioritate vizavi de fortele cosmice sau unei predispozitii
melancolico-depresive, nu este caracteristica romanilor, ci este o
viziune importata odata cu romantismul si modernismul instaurate la
noi prin cultura de esenta occidendala.
Romanul crestin nu s-a simit “inferior” in fata naturii, ci a avut

constiinta superioritatii rationale, dar a privit-o si ca pe o impreuna-
suferitoare cu el a stricaciunii aduse de pacat, considerand-o un aliat
si o mangaiere de la Dumnezeu pentru el. Ca atare, el nu s-a simtit
nici “extaziat”, nici “inferior” in fata cosmosului, ci s-a simtit un
egal al sau, ca si creatura a lui Dumnezeu, avand insa si constiinta
intima a superioritatii pe care ti-o confera ratiunea, dar neabuzand de
ea, considerand ca trebuie sa iubeasca tot ce e frumos si tot ce a creat
Dumnezeu, pozitie eminamente ortodoxa.
El a avut sentimentul fratietatii si nu al concurentei cu natura, iar

scriitorii moderni nu si-au putut reprima acest sentiment mult prea
adanc in fiinta lor, pentru ca o ideologie recenta sa il poata anihila.
Eminescu insusi a dat glas mai degraba acelei atitudini de dragoste si
de solidaritate dintre om si natura, specifica ortodoxiei romanesti,
decat sentimentului romantic apusean al alienarii definitive, al
pierderii irecuperabile, al angoasei fara scapare.
Publicat în:
80
Tags: Literatura română din perspectivă ortodoxă
O alta librarie crestina prodigioasa

O gasiti in locatia: http://www.ntslibrary.com/
Pr. Dorin
Publicat în:
• Ştiri
Tags: Ştiri
81
Surse open free de la Universitatea de
Teologie din Yale
WEB GATEWAYS:
* Yale Divinity Library Research Guide for Christianity:

http://www.library.yale.edu/div/xtiangde.htm
* Wabash Center Guide to Internet Resources in Theology and
Religion:
http://www.wabashcenter.wabash.edu /internet/front.htm
* Religious Studies Web Guide:
http://www.acs.ucalgary.ca/~lipton/
* Humbul Humanities Hub:
http://www.humbul.ac.uk/
* Virtual Religion Index:
http://virtualreligion.net/vri/
* Google Web Directory: Religion & Spirituality
http://directory.google.com/Top/Society/Religion_and_Spirituality/
ENCYCLOPEDIAS:
* New Schaff-Herzog Encyclopedia of Religious Knowledge

http://www.ccel.org/s/schaff/encyc/encyc13/htm/TOC.htm
* The Encyclopedia of World History:
http://www.bartleby.com/67/
* The Catholic Encyclopedia:
http://newadvent.org/cathen/
* World Wide Encyclopedia of Christianity:
http://www.ccel.org/php/wwec.php
* The Ecole Initiative: Hypertext Encyclopedia of Early Church
History:
* Online Reference Book for Medieval Studies (ORB):

Encyclopedia:
http://www.ccel.org/php/wwec.php
* Encyclopedia Mythica: [mythology]
http://www.pantheon.org/
* Perseus Digital Library:
http://www.perseus.tufts.edu/
* Internet Encyclopedia of Philosophy:
http://www.utm.edu/research/iep/
* Stanford Encyclopedia of Philosophy:
http://plato.stanford.edu/
* Jewish Encyclopedia:
82
http://www.jewishencyclopedia.com/index.jsp
* The Literary Encyclopedia
http://www.litencyc.com
* Divining America: Religion and the National Culture:
http://www.nhc.rtp.nc.us/tserve/divam.htm
* Encyclopedia of Religion and Society:
http://hirr.hartsem.edu/ency/index.html
* Global Anabaptist Mennonite Encyclopedia Online
http://www.gameo.org/
DICTIONARIES, GLOSSARIES:
* Glossary for the Study of Judaism, Christianity, and Islam:

http://ccat.sas.upenn.edu/~rs2/glossopt.html
* Language Dictionaries and Translators:
http://www.word2word.com/dictionary.html
* Postmodern Bible Dictionary:
http://www.bible.gen.nz/dictionary.htm
* Dictionary of Theology:
http://www.carm.org/dictionary.htm
* Biographical Dictionary:
http://www.s9.com/biography/
FACTS &RELIGIOUS STATISTICS:
* Christianity Chronology:
http://www.thenagain.info/WebChron/Christianity/Christianity.html
* Adherents.com (Religious statistics)
http://www.adherents.com/
* Yearbook of American and Canadian Churches
http://www.electronicchurch.org/
* American Religion Data Archive:
http://www.thearda.com
* Hartford Institute for Religion Research:
http://hirr.hartsem.edu/
* American Religious Identification Survey:
http://www.gc.cuny.edu/studies/aris_index.htm
* The Pluralism Project
http://www.pluralism.org/resources/statistics/tradition.php
* Religious Movements Homepage Project
http://religiousmovements.lib.virginia.edu/
* Glenmary Research Center:Religious Congregations &
Membership: 2000,
http://www.glenmary.org/grc/RCMS_2000/release.htm
* Barna Research Online: research archive
http://www.barna.org/
* World Fact Book: Countries of the World:
http://www.theodora.com/wfb
83
BIBLICAL STUDIES RESOURCES:
* All in One Biblical Resources Search:

http://www.ntgateway.com/multibib/
* The New Testament Gateway:
http://ntgateway.com/
* Biblical Studies on the Web:
http://www.bsw.org/
* World Wide Study Bible:
http://www.ccel.org/wwsb/
* Resource Pages for Biblical Studies:
http://www.torreys.org/bible/
* Bible Research: Reference Materials for Students of Scripture:
http://www.bible-researcher.com/index.html
* The Unbound Bible:
http://unbound.biola.edu/
* Liddell-Scott-Jones Greek Lexicon, etc. from Perseus Project:
http://www.perseus.tufts.edu/cgi-bin/perscoll
* Strong’s Exhaustive Concordance - from bible.crosswalk.com :
http://bible.crosswalk.com/Concordances/
* Lexicons - Brown, Driver, Briggs, Gesenius for OT, Thayer’s for
NT- from bible.crosswalk.com:
http://bible.crosswalk.com/Lexicons/
* Review of Biblical Literature:
http://www.bookreviews.org/
* iTanakh - Resources for Academic Study:
http://itanakh.org
* Biblical Manuscripts Project:
http://alpha.reltech.org:8080/
TOOLS FOR SERMON PREPARATION:

[See also: Tools for Study of the Bible, above]
* Revised Common Lectionary site at Vanderbilt:

http://divinity.library.vanderbilt.edu/lectionary
* Episcopal Lectionary:
http://www.satucket.com/lectionary/
* The Text This Week:
http://www.textweek.com/
* Sermons and Sermon-Lectionary Resources:
http://www.rockies.net/~spirit/sermon.html
* Classic Bible Commentaries:
http://www.gospelcom.net/eword/comments/
84
DENOMINATIONAL RESOURCES:
[See a more extensive listing at
http://www.library.yale.edu/div/electext.htm#denom]
* Worship and Spirituality Site of the Evangelical Lutheran Church

in Canada
http://www.worship.ca/
ETHICS RESOURCES:
* National Reference Center for Bioethics:

http://www.georgetown.edu/research/nrcbl/
* Ethics Updates:
http://ethics.acusd.edu/index.html
* Religion and Ethics Newsweekly:
http://www.pbs.org/wnet/religionandethics/
ONLINE TEXTS
* Directory of electronic texts:

http://www.acs.ucalgary.ca/~lipton/texts.html
* Christian Classics Ethereal Library - includes:
- Ante-Nicene Fathers, Nicene and Post-Nicene Fathers:
http://www.ccel.org/fathers2/
- Works by many authors:
http://www.ccel.org/index/author-all.html
* Early Christian Writings:
http://www.earlychristianwritings.com/
* Creeds of Christendom:
http://www.creeds.net/index2.htm
* Oxford Text Archive:
http://ota.ahds.ac.uk/
* Religion-online: [full text books & chapters]
http://www.religion-online.org/
* Project Gutenberg
http://promo.net/pg/
ONLINE JOURNALS & ARTICLES
* Directory of electronic journals:

http://www.ucalgary.ca/~lipton/journals.html
* Find Articles.com: [includes access to Christian Century,
Commonweal, National Catholic Reporter, Ecumenical Review ]
http://www.findarticles.com
* Ingenta [delivers articles free or for fee]
http://www.ingenta.com/
* PubList -database of over 150,000 magazines, journals,
85
newsletters, & other periodicals
http://www.publist.com/
* Religion in the News - from Trinity College
http://www.publist.com/
* Religion Newswriters Foundation
http://www.religionwriters.com/
IMAGES:
* EIKON Image Database for Biblical Studies:
http://research.yale.edu:8084/divdl/eikon/index.jsp
* AdHoc Image and Text Database on the History of Christianity:
http://research.yale.edu:8084/divdl/adhoc/index.jsp
* ATLA Cooperative Digital Resources Initiative:

http://atla.com/digitalresources
* Wabash Guide Links to Image Collections:
http://www.wabashcenter.wabash.edu/internet/images.htm
OTHER USEFUL SITES:
* The Cyber Hymnal:

http://www.cyberhymnal.org/
* Hall of Church History:
http://www.gty.org/~phil/hall.htm
Toate datele sunt cf.

http://www.library.yale.edu/div/forfree.html
Publicat în:
• Ştiri
Tags: Ştiri
86
Bucurii simple si bucurii ieftine
Soare. Cald afara. Oamenii se plimba pe strada absenti, vrand sa

fuga parca de sine, fiecare de sinele lui. Ne plac bucuriile usoare si
ieftine, ca un stol de pasari care ne trece pe deasupra capului, dar
care nu ne adancesc in noi insine. Bucuriile simple nu sunt acelasi
lucru cu bucuriile ieftine. Bucuriile simple ne implinesc, le simtim ca
pe o comoara in suflet, ca pe o oaza de odihna: bucuriile la care
revenim ca la o apa proaspata, ca la niste momente in care viata
noastra s-a implinit.
Bucuriile ieftine nu ne implinesc, ne risipesc. Ele nu stau in lucruri,

ci in felul in care privim lucrurile, frugal, fara sa vrem ca sa existe o
adancime a lucrurilor, o fantana in fiecare om sau in fiecare peisaj
vazut.
Fugim dupa senzatii usoare, dupa bucurii care sa se deruleze

cinematografic, suntem infricosati si de cea mai mica umbra de
durere, de profunzime care ar putea sa ne traverseze sufletul. Vrem
sa ne bucuram repede si adunam in noi numai secvente, zdrente de
bucurii, care, puse cap la cap, nu fac nici o fericire mare, ci
paradoxal, privind inapoi, ele ne servesc o mare deziluzie, deziluzia
vietii traita cinematografic.
Durerile multe si profunde, in schimb, ne ranesc pe moment, ne

flageleaza, dar la sfarsitul lor sta o bucurie mare: bucuria golirii de
sine si a umplerii de sens dumnezeiesc, de intelepciune harica.
Drd. Picioruş Gianina Maria-Cristina.
Publicat în:
• Opinii
Tags: Opinii
87
Violenta ca dezamagire de sine
Nu trebuie sa cautam factorii determinativi ai violentei limbajului

sau ai celei fizice in lucrurile din afara noastra. Violenta vine din
dezamagirea de sine, din constiinta ca esti neimplinit. Cel care
considera ca printr-un limbaj dur, corosiv, demonic are mai multa
trecere in fata celorlalti, presupune ca adevarata preeminenta in fata
oamenilor consta in agresarea celuilalt, in tiranizarea lui.
Insa cel care agreseaza pe altul marturiseste implicit ca a fost agresat

si ca nu a stiut sa raspunda pozitiv acestei agresiuni. Titlurile din
ziare care ne agaseaza, informatiile si imaginile care ne agreseaza
vor sa instaureze o stare de neliniste generala, prin care oamenii pot
fi mult mai usor manipulati.
Epidemia, la un moment dat pandemia gripei aviare sau inflatia de

terorism cu care am fost intoxicati in anul trecut s-au dovedit unele
din multele alarme false ale postmodernitatii, ale epocii care se
bazeaza pe scenarii futuriste. Epoca postmoderna, pe care criticii ei o
vad ca incepand din deceniul 6 al secolului trecut, fiind o epoca cu
aversiune fata de modernitate si de era industriala, are printre altele
in prim plan ideea folosirii maselor in diferite scopuri, sub impactul
imediat al informatiei.
Cu alte cuvinte palpitam la fiecare stire, ne infricosam la fiecare stire

negativa si exultam de bucurie la fiecare moft sau inventie umana.
Insa violenta si tentatiile sexuale multiple, alaturi de egoismul
exacerbat si de dorinta de putere si de imbogatire vijelioasa, arata ca
epoca noastra nu este implinita, ca oamenii ei merg majoritatea pe
deasupra nisipurilor miscatoare, si ca in centrul fiintei noastre sta
plictisul, dezamagirea, frustrarea.
Altfel de ce am injura si dracui tot timpul, de ce am avea tendinta sa

ne batem si sa ne certam cu toti, daca suntem impliniti? In ce consta
implinirea omului de astazi si de ce, ceea ce el numeste implinire
( bani, sexualitate, putere, printre altele), nu il linistesc cu adevarat?
Scoaterea lui Dumnezeu din centrul vietii noastre si considerarea
faptului ca Dumnezeu nu e pretutindeni si nu e de fapt in mijlocul
lumii, ne-a dus la a nu mai fi nici noi ai nostri.
Violenta vine din posedarea noastra de catre demoni, mai mult sau
mai putin evidenta, din sugestionarea noastra de catre ei. Desi e greu
de inteles pentru un om care nu este induhovnicit in ce consta
infiltrarea demonilor in fiinta noastra, totusi, fiecare dintre noi isi
poate da seama ca tot ce ne impinge la rau si la pacat este un gand pe
care demonii il insinueaza in fiinta noastra si noi il acceptam.
88
Conlucrarea mai mult sau mai putin constienta a noastra cu demonii
o arata faptele rele pe care le facem si continua noastra trepidatie
interioara, cautare dezorganizata, accesele de furie urmate de cele de
excitatie sexuala, dupa care foamea ne agaseaza impreuna cu
imaginatia debordanta.
Furia, accesele maladive de rautate sunt stari nefiresti pentru om. Imi
aduc aminte cum Sfantul Vasile cel Mare, intr-o lucrare a sa, vedea
intrarea noastra intr-o stare de furie, de enervare, drept o stare de
posesie demonica, de inconstienta lucida la rau, ca o betie, in care,
paradoxal, stim sa facem raul, dar nu vedem ca acest rau nu ne
caracterizeaza, ca acest rau e de fapt o infiltrare a demonilor in fiinta
noastra si un tipat al lor in noi.
Cei care nu cred si nu simt ca raul este o lucrare a noastra impreuna

cu demonii, vad totusi ca raul e o realitate in ei, ca violenta e un
lucru de care vor sa scape si de care, cu adevarat, trebuie sa scapam.
In viata ortodoxa violenta se vindeca prin iubirea vrajmasilor si prin

umilinta de sine. In mod paradoxal, inveti sa fii linistit tocmai cand
ierti si te rogi pentru cei care te nelinistesc si cand te chinui sa nu
nelinistesti la randul tau, pe cei de langa tine.
Violenta vine din infatuare, din ideea ca te crezi mai bun si mai
puternic decat altii. Si cand accepti sa ierti, cand accepti sa fii
moderat, sa fii bun, sa nu te mai certi pentru orice fel de lucru, vezi
ca violenta se estompeaza in tine pe zi ce trece. Insa, in mod capital,
pentru un crestin ortodox calmitatea, linistea se nasc din evlavie
catre Prea Curata Treime, catre Prea Curata Fecioara, catre toti
Sfintii si Puterile ceresti, din invatarea cu smerenia, cu umilinta pana
la capat.
Postul, rugaciunea, citirea de carti sfinte, metaniile, mancarea si

bautura cu masura umilesc trupul, il domesticesc ortodox. Salbaticia
trupului vine din parerea prea buna a sufletului despre sine cat si
dintr-o continua imbuibare a trupului si din lenevie. Astfel,
introducand credinta si asceza ortodoxa in viata noastra, vedem ca
accesele de violenta dispar, nu mai vin de la sine.
In treptele avansate de induhovnicire personala, mania se sfinteste,

se transfigureaza si devine din razbunare pe cineva o arma a
barbatiei duhovnicesti, a luptei cu raul, cu pacatul, a rabdarii in
asceza. Astfel atunci ne dam seama ca violenta nu e decat vointa
noastra indreptata prost, spre in afara, intr-un mod distructiv, in loc
sa facem din ea o violenta buna, o violenta a rabdarii si a increderii
in bine, in frumos, in liniste.
Cand forta noastra interioara se induhovniceste, cand vointa noastra

se induhovniceste atunci ne luptam pentru zidirea de sine in Hristos,
89
pentru curatirea de patimi si lupta nu mai este cu omul ci cu
rezistarea noastra in bine, in virtute.
Publicat în:
90
Intre aberatie si intoleranta in filosofie
Acest articol este o continuare a celui pe care il gasiti in pagina de

aici.
Articolul d-lui Sorin Lavric, “Filosofia ca act de credinta”, din nr. 11/
2006 al revistei “Idei in dialog” a starnit reactii diferite. Noi am luat
atitudine pe blog, pentru a atrage atentia ca nu ne recunoastem in
ceea ce crede domnia sa ca ar fi sentimentele unui crestin atunci
cand citeste Scripturile Sfinte si nici nu identificam credinta noastra
cu seductia puterii, ci dimpotriva, avem sa ne asteptam numai la
atitudini ostile din partea puterii lumesti si a curentelor care sunt la
putere in lume.
Nici bransa filosofilor nu a stat cu mainile in san, nepasatoare, in fata

a ceea ce domniile lor catalogheaza ca o atitudine “iconoclasta” a
filosofului Sorin Lavric in fata unei intregi istorii a filosofiei,
incepand de la Aristotel si pana la Hegel. In consecinta, in numarul
urmator al revistei, d-l Stefan Vianu ia atitudine (”Filozofia si revolta
omului de azi”), intr-un mod in care, in opinia noastra, ii jigneste
inteligenta d-lui Lavric, oferindu-i definitii filosofice la modul
pedagogic cel mai pueril si mai pedant cu putinta. Nu vrem sa
retinem decat un singur lucru din acest articol, anume dovada pe care
autorul sau o aduce in spiritul instituirii filosofiei ca adevar obiectiv,
nu numai ca adevar al mintii umane imaginative, cum sustine d-l
Lavric (afirmatie cu care suntem si noi de acord); prin urmare, spune
d-l Vianu: “cum au ajuns marii filozofi sa insire mii de pagini de
nonsensuri crezand ca spun ceva?” (p. 20)
In virtutea acestei intrebari esentiale, pe care dansul a subliniat-o in

articol, domnia sa ar trebui ca sa citeasca alte mii de pagini din alti
mii de autori din alte zeci de domenii si sa renunte la filosofie, daca
simplul fapt de a scrie mii de pagini te face infailibil la non-sens.
Mai mult decat atat, daca noi, ortodocsii, venim si aducem

argumentul miilor si milioanelor de pagini de teologie sau morala
91
ortodoxa (din care mai mult de jumatate s-au pierdut), scrise de
Sfintii si teologii ortodocsi, singura reactie cu care am fi tratati ar fi
sa ni se rada in nas. Numai Sfantului Fotie cel Mare (sec. X), spre
exemplu, i s-au ars de catre inamicii sai, 8 saci de scrieri!
In fine, in numarul curent al revistei “Idei in dialog”, ambii filosofi

isi reitereaza punctul de vedere, continuand disputa. Ceea ce a inteles
d-l Sorin Lavric, anume faptul ca gandirea este preponderent
imaginativa si ca este bombardata de “sugestionari psihice”, la care
reactioneaza pozitiv sau negativ si prin urmare, nu se vede nicaieri
libertate deplina, nu este decat definitia omului cazut, a omului lipsit
de orice transcendenta, care nu are niciun “instrument” interior de
masurare a adevarului din lucruri, care merge adulmecand mirosul
“puterii” si al “seductiei” in ceea ce i se prezinta drept veritabil in
aceasta lume.
D-l Lavric nici nu stie ca ceea ce afirma dansul despre sine nu este
decat confirmarea, portretul pe care Biserica il face de milenii
omului cazut din Rai si care e amagit de diavoli in fel si chip, mai
ales prin gandurile si imaginatiile pe care acestia i le insufla si
tocmai de aceea rugaciunea mintii sau rugaciunea cu mintea in inima
are drept scop curatirea mintii de ganduri patimase si a sufletului de
patimi.
D-l Lavric spune ca nu crede in Dumnezeu “pentru simplul fapt ca

nu am nicio dovada ca, undeva in realitate, ar exista ceva purtand
numele acesta” (”Filosofia de amvon”, p. 27). Insa Dumnezeu e
foarte “palpabil” in Biserica, unde noi Ii mancam adesea Preasfantul
Trup si Preacuratul Sange si ne unim cu El, iar prezenta Lui in suflet
este inconfundabila si incomparabila cu orice experienta si cu orice
bucurie omeneasca.
D-l Stefan Vianu replica, dar replica domniei sale se mentine

dezamagitor in acelasi cadru ideologic sec (”Ce e brut nu e
(neaparat) bun”). D-l Vianu ii preda d-lui Lavric, din nou, pe un ton
de superioritate filosofica, niste notiuni absolut elementare, care pot
fi contestate si de un student oarecare. Elementaritatea si banalitatea
explicatiilor dumnealui, desi cu pretentii mari, nu au darul sa
lamureasca pe nimeni, nici pe colegul sau de breasla si nici pe noi.
Am dat insa peste o fraza care, in ciuda a tot ceea ce vrea sa afirme
d-l Vianu in articolul sau, nu face decat sa ii dea suta la suta dreptate
d-lui Lavric: “Din fericire exista si azi un alt mod de a intra in
contact cu operele filozofilor decat stearpa exegeza; mai exista
oameni care dovedesc prin scrisul si cuvantul lor ca aceasta
disciplina este pentru ei ceva viu. Acesti truditori considera ca zecile
de mii de ore consacrate lecturii operelor filozofice si meditatiei nu
sunt timp pierdut. Prin meditatie continutul acestor opere devine
carne din carnea lor” (p. 28).
92
Repet, prin urmare, daca noi, ca ortodocsi, am prezenta acelasi
argument, d-l Vianu probabil ca si-ar astupa urechile. Surprinzator
insa, pentru a-si dovedi abnegatia sa pentru filosofie, totala sa
daruire, d-l Vianu incearca sa ne convinga folosind o expresie
biblica.
Dar daca noi ii spunem, domniei sale si intregii tagme filosofice, ca

prin rugaciune, Spovedanie, Impartasanie, prin citirea Scripturilor
Sfinte si prin trairea in ritm liturgic a vietii ne simtim vii, devenim
“carne din carnea” lui Hristos, ca cei pe care El ii face madulare vii
ale Trupului Sau Viu, de ce nu ne cred?
De ce e mai nobil sa devii “carne din carnea” ideilor filosofice, un

trup cu abstractiunile mentale, decat un trup cu Hristos, Dumnezeu-
omul?
Prin aceste afirmatii insa d-l Vianu nu face decat sa-i dea dreptate d-
lui Lavric, in afirmatiile acestuia ca filosofia nu este decat o
credinta, o optiune de a crede in altceva decat in Dumnezeu.
Ignorarea si dispretuirea crestinismului insa nu ne mai mira, intr-o

societate moderna si postmoderna in care, asa cum constata d-l H. R.
Patapievici in articolul sau de pe ultima pagina, “ura fata de
crestinism, exprimata prin libertatile pe care ni le luam impotriva
traditiei lui, a devenit aproape unicul continut spiritual al
modernitatii noastre”.
Publicat în:
• Articole
Tags: Articole
93
Aurelian Pavelescu si
dezamorsarea enigmei
Interviul domnului Aurelian Pavelescu de la OTV, de pe data de 19

ianuarie 2007. Se stia bomba din ianuarie de la sfarsitul anului 2006.
Biletelul era pus in plan. Domnul Pavelescu spune ca 40 de angajati
ai serviciilor secrete de la Cotroceniamenajeaza imaginea
presedintelui in media.
Suntem intr-un moment de criza politica. Ca in 1998. PSD pune la

cale procedura de suspendare a presedintelui. Domnul Bodu a fost
concendiat. Premierul va contracara orice atac al presedintelui la
nivelul imaginii publice. PSD cere demisia premierului si
suspendarea presedintelui. PSD-ul vrea din nou la putere.
Se pun bazele daramarii puterii alese in 2004. Presedintele Basescu

este cel care darama actuala putere. Populatia este dezamagita. O
greseala imensa a presedintelui.
PSD reclama democratia, dupa ce a fost un partid-stat inainte de

2004. Ii pare rau de promisiunile Aliantei DA, care nu s-au implinit.
Domnul Pavelescu regreta ca a facut campanie cu presedintele
Basescu.
Iesirea celor de la PIN din Alianta a fost in 2005 un avertisment.

Alianta va merge pana in 2008 dar va merge la vale. PNTCD a fost
inlaturat de la putere prin actiunile lui Basescu, Valeriu Stoica…
PNTCD trebuie sa revina pe scena, spune domnul avocat.
Publicat în:
• Interviuri
Tags: Interviuri
94
America underground sau despre
victimele colaterale
http://www.youtube.com/watch?v=UTOVidxr5WU
Un film muzical care spune adevarurile din spatele cuvintelor

amiabile. Un protest de bun simt.
Insa, pacea nu este o gluma…
Pr. Dorin
Publicat în:
• Video
Tags: Video
95
Tacerea din fata Portii sarutului
http://www.youtube.com/watch?v=TkbRv_ZXUu8
Intotdeauna Constantin Brancusi ne va mai invata ceva important

despre tacere si despre regasirea de sine. Numai cand renunti la
multul care te acopera, regasesti simplitatea. Si simplitatea e
majestuoasa fata a sfinteniei.
Publicat în:
• Video
Tags: Video
96
Nevroze de rating
Cred ca am ajuns mult prea departe cu psihoza ratingului si cu ceea

ce facem pentru el. Televiziunile, ziarele, siteurile, blogurile, scad pe
zi ce trece, per-total, consistenta informatica,prestigiul pentru munca,
normalitatea informatiei si se dedau la cancanuri si pornografie
verbala sau imagistica.
Devenim lamentabili din ce in ce mai mult. Se anunta doua noi

televiziuni (Cosmo TV, a domnului Vadim si Becali TV a domnului
George Becali), o noua fata a postului Romatica prin doamna
Teodora, dar pana unde suntem dispusi sa mergem cu destrabalarea
si cu incultura?
Am observat ca difuzarea manelelor a coborat in grila de programe si

s-a stabilizat tot mai mult talk-showul si amuzamentul dezmatat.
Cand gasesti un interviu normal, o discutie si un zambet cu capul pe
umeri este un eveniment.
Ieri am vazut un nou interviu cu doamna Mociornita la National TV

si am vazut prin dumneaei, un fel de normalitate care mi-ar placea sa
existe mai des pe ecrane. Emisiunea domnului Patapievici de pe
TVR Cultural, joia, si Altfel-ul de duminica, ca si Garantat 100% au
ramas printre rarerele emisiuni unde poti respira normalitate.
Trebuie sa intelegem odata, ca nu putem merge cu anormalitatea

programelor pana la cote insuportabile, si sa mai putem sa fim, in
acelasi timp, oameni echilibrati. Acest mod de a fi al omului
extremelor e cel mai daunator lucru la nivel personal.
Prea mult dezgust in ceea ce facem sau prea multa facilitate. Scriem
lucruri usoare si le mestecam pe nerasuflate. Ne plictisim prea
repede de noi si de ideile noastre si in acelasi timp incepem sa uitam
foarte repede, de la zi la zi, ce se petrece cu noi si cu lumea in care
traim.
Trebuie sa diminuam goana dupa rating! Trebuie sa ne punem pe

construit lucruri serioase si sa nu mai fugim dupa a fi primii in top.
97
Publicat în:
• Opinii
Tags: Opinii
98
Bossuet şi Sfântul Antim Ivireanul sau
despre denigrarea iubirii adevărate în
profitul mândriei exaltate
Citind predicile lui Bossuet, ne dăm seama că el este cu predilecţie

un panigirist de primă mână, un encomiast, indiferent de natura
predicii sale: panegiric propriu-zis, omilie funebră, etc. De fapt,
omiliile sale funebre sunt tot nişte panegirice la aşa numite persoane
“sfinte”, prin viaţa lor, după cum susţine autorul, chiar dacă ele nu
fuseseră canonizate de Biserica Catolică şi nici nu ştiu dacă au fost
canonizate vreodată.
Predicile lui Bossuet sunt întotdeauna precedate de un motto biblic –

care poate deveni uneori leit-motiv –, omilia fiind încărcată cu
nenumărate citate biblice, de preferinţă din Noul Testament. El a fost
numit “cel mai mare liric al secolului XVII”. În ce ne priveşte, îl
considerăm un reprezentant al catolicismului efervescent şi exaltat.
Din această perspectivă, el priveşte nerealist apariţia confesiunlor

protestante, pe care le consideră o pedeapsă dumnezeiască de scurtă
durată (Bossuet, “Oraisons funebres”, Ed. La Renaissance du livre,
Paris, f. a., p. 15).
Predicile lui au o mare întindere şi nu cunosc pauze sau întreruperi.

Numai că Bossuet are o percepţie nelimitată asupra propriilor sale
capacităţi oratorice şi teologice (”…trebuie să mă ridic deasupra
destinului uman, pentru a face să tremure orice creatură la judecăţile
lui Dumnezeu” – p. 17) şi cel puţin o percepţie disproporţionată în ce
priveşte destinul persoanelor la în mormântarea cărora predică.
Astfel, în “Oraison funebre de Henriete-Marie de France”, el spune

că regina, “venind să primească sceptrul Marii Britanii, ea vedea, ca
să zicem aşa, undele îndoindu-se sub ea şi valurile supunându-se
stăpânei mărilor” (p. 28), şi o compară cu Sfânta Iudita, cu Sfânta
Estera, cu Sfântul David (ca umilinţă!), iar durerea aceleia i se părea
mai mare decât plângerile Sfântului Ieremia.
În “Oraison funebre de Henriette-Anne d’ Angleterre, duchesse d’

Orleans”, Bossuet consideră adunarea în faţa căreia vorbeşte “cea
mai ilustră adunare din univers” (p. 35), iar despre prinţesa moartă şi
99
despre casa regală a Franţei are următoarele cuvinte (care se regăsesc
şi în alte omilii): “…ce ar putea fi în univers mai distins decât
prinţesa de care vorbesc?” (p. 36); “Văd casa [regală a] Franţei,cea
mai mare, fără asemănare, în tot universul” (ibidem); prinţesa “era în
mijlocul binecuvântărilor tuturor popoarelor” şi era “ceea ce are
universul mai înalt” (p. 37); ea ocupa locul al doilea în Franţa (după
regină), “pe care demnitatea unui regat atât de mare îl face să se
asemene cu ceea ce este pe locul întâi în estul lumii” (ibid.) şi era
“prinţesa cea mai iubită din tot universul” (p. 39).
În aceste condiţii (şi nu am terminat cu exemplificările), în exegeza

românească Sfântul Antim Ivireanul a fost adesea comparat cu
Bossuet, în ceea ce priveşte lirismul, poezia stilului, însă unii critici
au încercat să facă această comparaţie în defavoarea Mitropolitului
nostru. George Ivaşcu apreciază, pe nedrept, că Sfântul Antim “ar fi
devenit un Bossuet român, dacă ar fi avut simţul grandios al
destinului uman” (”Istoria literaturii române”, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1969, vol. I, p. 231).
Credem însă că există o mare diferenţă între ceea ce este cu adevărat

grandios şi grandomanie, iar în ceea ce-l priveşte pe Bossuet, este
limpede că avem de-a face cu grandomanie, cu exagerări incredibile
ale trăsăturilor unor persoane care, în afară de faptul că erau nişte
personalităţi nobiliare în epocă, nu mai au nicio altă calitate şi nici
nu a mai auzit nimeni despre aceste persoane. În niciun caz ele nu au
fost niciodată idolii unei lumi întregi, aşa cum susţine oratorul
francez.
Şi Sfântul Antim vorbea despre “stăpâna mărilor”, dar se referea la

luna de pe cer, care luminează noaptea şi care era simbol fie al
Sfântului Pavel, fie al Luminii dumnezeieşti.
Ne mirăm că George Ivaşcu, văzând la Sfântul Antim “o undă de

fanatism şi acea lipsă de supleţe care face dintr-însul un cenzor al
veacului” (p. 230), nu vedea, în schimb, niciun pic de fanatism, nici
naţionalist, nici religios, la Bossuet. Dacă Sfântul Antim ar fi vorbit
în termeni cât de cât asemănători cu cei ai lui Bossuet, despre Stanca
Brâncoveanu (+1714) sau despre Pulheria Mavrocordat (+1716),
toată critica românească l-ar fi considerat patetic şi deplasat şi
executant de temenele la poalele domnitorilor, aşa cum s-a şi grăbit
100
să-l califice în urma parenezei sale în versuri, “Sfăturiri creştine-
politice”, dedicate lui Şerban Cantacuzino, în care spune că
domnitorul este icoană a lui Dumnezeu pe pământ, deşi nu face decât
să dea glas unei străvechi concepţii bizantine.
Dacă ne-am opri numai aici cu exemplificările, şi tot ar fi de ajuns ca

să demonstrăm că Bossuet avea un “simţ al grandorii destinului
uman” cel puţin “excentric”, că exagera şi era mai exaltat decât se
cuvenea să fie.
În ce priveşte stilul predicilor, el poate fi considerat poetic – strict

literar vorbind, din punctul de vedere al figurilor de stil – dar nu se
poate vorbi de un lirism interior, de un sentiment autentic, ci de un
sentiment în mod conştient exagerat, de o hiperbolizare a realităţii
obositoare prin redundanţă, mai ales atunci când este vorba de
destine umane care nici măcar nu au rămas în istorie şi ale căror
nume au căzut în desuetudine şi uitare.
Astfel, în “Oraison funebre de Marie-Therese d’ Autriche, infante

d’Espagne”, Franţa este numită “regatul cel mai ilustru care a existat
vreodată sub soare, în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor: în faţa lui
Dumnezeu, de o inalterabilă puritate a credinţei…” (op.cit., p. 61) –
ceea ce este o exagerare evidentă şi dovedeşte un profund nerealism
şi un orgaoliu naţional ce nu este nici pe departe creştinesc.
Iar despre prinţesa decedată se afirmă: “Astfel viaţa sa şi moartea sa,

pline de sfinţenie şi de graţie, au devenit o învăţătură pentru
umanitate. Secolul nostru nu putea cunoaşte ceva mai desăvârşit,
pentru că nu vedea nicăieri unite o asemenea măreţie a elevaţiei şi o
asemenea puritate” (p. 59) – cuvinte gratuite despre o ilustră
necunoscută, cum s-ar spune, care este asemănată, în privinţa
“virtuţilor” sale, nici mai mult, nici mai puţin, decât cu: Sfântul
David, Sfântul Ilie, Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Avraam (p. 71-
74) şi chiar cu Sfânta Fecioară: “Regina, plină de credinţă, nu şi-a
propus un model mai prejos decât al Mariei”.
În acelaşi fel, ”Oraison funebre d’ Anne Gonzague de Cleves,

Princesse palatine” este “suprarealist”, zicem noi, fiind asemănătoare
panegiricului închinat Teresei d’Avila.
Toate aceste predici sunt împănate cu ceea ce în Biserica Ortodoxă ar

fi imediat semnalate ca blasfemii la adresa Preacuratei şi a Sfinţilor
(cel mai adesea reginele sau prinţesele cu pricina, care s-au pierdut
în negura uitării, îi întrec pe Sfinţii Vechiului sau Noului Testament
prin “smerenia” sau “iubirea” lor), iar în ceea ce priveşte poezia
oratoriei sale, ea este numai o podoabă exterioară, plastică, a
predicii, o ornamentaţie stilistică ieftină, atâta vreme cât este falsă, în
timp ce lirismul interior al predicilor Sfântului Antim Ivireanul este
întemeiat pe adevăr şi este motivat de o dragoste adâncă de
101
Dumnezeu, de toţi Sfinţii şi de toţi oamenii, dragoste pentru şi prin
care Sfântul Antim a trăit şi a murit ca un Martir.
Psa. Drd. Gianina Picioruş
Publicat în:

• Literatură română veche
Tags: Bossuet, Literatura română din perspectivă ortodoxă,
Literatură română veche, psa. gianina picioruş, Sfântul Antim
Ivireanul, teologie pentru azi
102
Biserica e vazuta numai de catre
ochii iubirii
Titlul nostru s-a inspirat dintr-un fragment al Dogmaticii parintelui

Serghie Bulgakov, care spunea ca Biserica se vede numai dinauntru,
numai de catre membrii ei si se vede numai prin ochii iubirii, ai
iubirii de Dumnezeu si de oameni. Vrem sa punctam aici cateva
lucruri fundamentale despre viata si experienta Bisericii.
Nevazutul Bisericii si vazutul ei sunt un intreg. Noi apartinem

Bisericii, noi oamenii si suntem vazutul ei. Dar vazutul Bisericii,
latura vazuta a Bisericii are mult nevazut in ea, multa taina. Viata
fiecaruia dintre noi este o taina, pentru ca este o viata traita in
intimitate cu Hristos, cu Prea Sfanta Treime si taina noastra este
necuprinsa atat de mintea noastra cat si de a altora.
Taina fiecaruia dintre noi e bogatia de viata duhovniceasca,

inepuizabila pe care o primim de la Prea Sfanta Treime. Viata noastra
e ascunsa cu Hristos in Dumnezeu, pentru ca e viata traita intru
Hristos si intru Duhul, intru slava Treimii. Si relatia noastra cu
Treimea, a fiecaruia din noi, face parte din nevazutul Bisericii, a
Bisericii care e in fiecare dintre noi si care e in toti crestinii ortodocsi
intreolalta.
Nevazutul Bisericii intersecteaza vazutul ei, sta in adancimile

vazutului ei. Harul Treimii, Sfintii si Ingerii sunt nevazutul Bisericii,
care se vede numai cu ochii credintei, cu ochii inimii, prin credinta.
Vederea luminii dumnezeiesti este certificarea faptului ca nevazutul
este sesizabil cu ochii inimii, cu inima curata si ca drumul vietii
crestine este de a ne odihni intru slava lui Dumnezezeu cea vesnica
pentru toti vecii.
Credinta, cum spune Evr. 1,1, este incredintarea lucrurilor nevazute,

este o incredintare despre lucrurile nevazute. Credinta Bisericii,
dreapta credinta e cea care te face sa vezi lucrurile nevazute ale
credintei, adica lucrurile care se vad in lumina divina, in mod extatic.
Si este asa, pentru ca Biserica e trupul lui Hristos, trupul
induhovnicit al lui Hristos, cel plin de lumina, prin tot harul Sfintelor
Taine, al Sfintelor slujbe care se fac in ea.
103
Cine vede numai zidurile Bisericii si oamenii mai mult sau mai putin
pacatosi ai Bisericii nu vede nimic din Biserica. Daca Biserica,
esenta Bisericii nu ar fi Dumnezeu-omul, Domnul si Mantuitorul
nostru Iisus Hristos si Biserica nu ar fi o unitate divino-umana, ca si
persoana divino-umana a Domnului, atunci Biserica Ortodoxa ar fi o
asociatie religioasa oarecare. Iar daca pacatele noastre, ale fiecaruia,
ar mazgali sfintenia Bisericii, atunci sfintenia Bisericii s-ar gasi in
aceasta lume si nu ar veni de deasupra ei, din vesnicie.
Insa Biserica este trupul lui Hristos Dumnezeu, a lui Dumnezeu

Cuvantul, Care S-a intrupat, a propovaduit credinta mantuirii, a fost
insultat si hulit in chip si fel, a fost rastignit si a inviat din morti, S-a
inaltat la cer si sade de-a dreapta Tatalui iar in ziua Cincizecimii a
trimis pe Duhul Sau cel Sfant peste Apostolii Sai cei Sfinti si prin
predica Sfantului Petru s-a format imediat o prima comunitate a
Bisericii.
Biserica, deci, a venit din cer si s-a adancit in lume. Hristos intru
Duhul, sau, mai bine-zis, Prea Sfanta Treime, harul Treimii este
fundamentul Bisericii, venita din cer, dar intrupata in oameni.
Biserica, pentru ca vine din cer, transcende lumea, nu e inghitita de
lume, nu sufera schimbarea dupa moda lumii , dar pentru ca se
intrupeaza in oameni, sta in oameni, prin harul care ne leaga pe toti
de Treime, este si in lume, este in istorie.
Tocmai de aceea ea vine in lume si ne trage pe noi in cer, ne face

locuitori ceresti, impreuna cu Ingerii, prin aceea ca ne face sa traim
curatia, iubirea si sfintenia lui Dumnezeu in trup, in aceasta lume.
Prin credinta si harul lui Dumnezeu nu mai avem mintea lumii si nici
poftele ei, ci calcam prin Duhul, peste serpii si peste balaurii oricarei
patimi care vrea sa ne subjuge.
Si asta, a trai curat, prin pocainta si bucurie duhovniceasca, inseamna

a trai in cele ale vesniciei, nevazut pentru oamenii trupesti, care vad
numai exteriorul omului dar nu percep launtrul de bogatie
duhovniceasca al vietii noastre.
Cand pacatuim credem ca nimeni nu isi da seama ce am facut, ca

pacatul trece neobservat. Insa pacatul aduce orbire interioara, ne face
sa nu mai vedem bine adevarul lui Dumnezeu si interiorul celorlalti.
Daca viata curata ne face sa traim inauntru, inauntrul nostru, bucuria
si pacea si curatia extrem de frumoasa a Duhului Sfant, a
Mangaietorului, viata dezordonata ne face sa traim in afara, sa fugim
de noi, sa nu vrem sa ne intalnim cu noi la modul real.
Si cei care nu vor sa se intalneasca cu ei nu vad nici pe altii cu

adevarat. Sau ii vad la modul comic, sarlatanesc, al barfei si al
raului, scotandu-le ochii la fiecare fapta rea a acelora. Tocmai de
aceea in mass-media noastra nevazutul, sfintenia Bisericii nu se prea
vede, nu e observabila, dar ei vad imediat ce pot sa vada, ce este
104
aidoma lor: un preot a fost gasit beat, altii s-au batut ca sa ia
agheasma sau au venit sa manance de pomana…
Ura impotriva Bisericii, in mod paradoxal, se naste din nevederea

adancului Bisericii, dar din sesizarea lui, asa, ca pe intuneric. De ce
este miza atat de mare daca Biserica este o institutie ca oricare alta?
Pentru ce suntem caricaturizati tot timpul daca miza nu ar fi cu
adevarat colosala? Miza este aceasta: se vrea o lume fara
transcendenta, fara nevazut, fara taina, fara adancime.
Daca omul are adancime si are fundament in viata lui, daca nu se

teme de orice trasnaie auzita la televizor sau pe net, e greu sa il
manipulezi. Dar daca omul nu crede in nimic, daca habar are ca el
este adanc, ca poate fi adanc, ca poate fi frumos interior, ca nu
trebuie sa stea sa caste toata ziua ochii spre modele umane
confectionate in mod artifical, atunci il poti duce cu zaharelul unde
vrei.
Miza oricarei anti-eclesiologii este anularea transcendentei din

mintea oamenilor si dispersarea grupurilor care au coeziune
interioara reala.
Orice stat, caci de aia nu pot elimina Biserica din societate, stie ca
Bisericile, oricare ar fi ele, au unitate interioara, daca membrii lor
sunt constienti de ceea ce sunt. Statul nu poate anula drepturile
Bisericii pentru ca credinciosii lor sunt tocmai marea parte a
cetatenilor unui stat. In Romania, a te atinge de Biserica Ortodoxa si
a fi in acelasi timp om politic inseamna a te sterge de la sine din
competitie. Unitatea interioara a membrilor Bisericii nu trebuie sa fie
niciodata subestimata, pentru ca vitalitatea acestei unitati e
dumnezeiasca, are fundament in viata Treimii.
Rugaciunea si viata interioara a fiecarui crestin este o forta care

sustine stabilitatea acestei lumi, sanatatea ei morala la anumiti
parametri, si chiar daca noi, toti membrii Bisericii, nu aratam acest
lucru prea evident, nu o aratam tuturor, dinamismul si sfintenia
Bisericii sunt coplesitoare pentru intelegere.
Asa ca, din afara Bisericii, viata noastra pare anosta, vetusta, posaca,
fara sens, doar pentru cei care nu au ochi de vazut. Insa, din
interiorul Bisericii, viata fiecarui crestin ortodox in parte, in drumul
nostru catre curatie, catre iertare si sfintenie, este o minune
tulburatoare. Omul care nu stie ce este minunea iertarii pacatelor, nu
poate sa isi inchipuie ce inseamna sa te simti despovarat de tot raul,
de toate obsesiile, de toate murdariile cu care te-ai manjit, asa, dintr-
un foc, intr-o clipa.
Prin dezlegarea de pacate a Sfintei Spovedanii devii un om nou, gata

nascut, intr-o clipa. Iti recapeti tineretea interioara, flexibilitatea,
curajul, entuziasmul dintr-o data. Poti sa te bucuri. In loc sa dai o
105
groaza de bani pe terapie si psihanaliza, harul lui Dumnezeu care
vindeca toate, rezolva problemele noastre interioare, cele grave, intr-
o clipa, cand omul vine cu tot sufletul spre iertarea lui Dumnezeu.
Viata Bisericii este experiata, este traita aici, in slujbele si Tainele

Bisericii. Te botezi si devii un om nou. Te mirungi si te umpli de
Duhul. Te impartasesti si devi una cu Hristos Dumnezeu, te
indumnezeiesti. Te spovedesti si intineresti interior. Te casatoresti si
inveti sa iubesti pe sotul sau pe sotia ta cu iubirea cu care a iubit
Dumnezeu lumea. Sau te hirotonesti si inveti sa primesti pe toti si sa
ai grija de toti, mai mult decat de tine; sa renunti la tine pentru ca
vezi pe altii mai mult decat pe tine. Sau facem Sfantul Maslu si te
curatesti, te vindeci, te insanatosesti, dupa cum primim har, putere,
fericire, prin fiecare slujba si rugaciune a Bisericii.
Si cand stai intr-o asemenea baie de lumina, ocean de lumina, iti mai
vine sa vezi raul din oameni, cand noi ne golim pe fiecare zi de rau?
Pe cine intereseaza raul, daca pe noi ne macina mereu dorinta de a
scapa de rau, de moarte, de singuratate, de prostie si de rautate? Cine
are asemenea ganduri bune, de unde se nasc ele, daca se presupune
ca noi stam toata ziua ca prostii si ne uitam la pereti si nu facem
nimic la Biserica?
Insa in Biserica, in centrul lumii si al universului, crestinii ortodocsi

se schimba, se transfigureaza pentru lumea cealalta. Nimeni nu sta
degeaba. Lucrul interior, rugaciunea, cautarea, intrebarea, bucuria nu
inceteaza in noi. Crestinii ortodocsi sunt ingeri printre oameni,
numai ca nu exista ochi care sa vada frumusetea lor, frumusetea de
dincolo de pacatele lor, care, dupa cum am spus, sunt tranzitive in
noi, se sterg, se curata din noi.
Insa nu spunem ca pacatul nu este in fiinta noastra. Nu spunem ca in

Biserica lui Dumnezeu nu sunt oameni foarte pacatosi. Insa nu de la
ei sau nu ei sunt fundamentele Bisericii ci harul lui Dumnezeu, viata
lui Dumnezeu, de care ei se indeparteaza in mod voluntar, ca asa vor,
nu pentru ca invatatura Bisericii ii indeamna sa faca rau.
Biserica va fi iubita si inteleasa ca trupul Domnului numai de cei

care se infrumuseteaza prin ea. Daca iti cumperi frumusetea de la
magazin, sub forma de farduri, bineinteles ca nu intelegi ca
frumusetea Bisericii e pe dinauntru, e pe sub piele, sta in inima
noastra si de acolo tasneste in afara. Insa cei care vad ce se petrece
cu ei in Biserica, garantat, nu vor altceva decat aceasta viata, care
inseamna sfintirea lor, frumusetea lor, viata lor, maretia la care ridica
Dumnezeu pe oameni.
Publicat în:
106
107
A inceput sa ni se confiste
iarasi entuziasmul?
La inceputul acestui an vorbeam aici pe blog despre revarsarea de

entuziasm a romanilor cu ocazia aderarii si asimilam atunci acest
entuziasm cu cel al revolutiei romane din decembrie. Redefinirea
noastra ca romani, prin aderarea la Uniune, a produs un mare
entuziasm, o fraternizare frumoasa a romanilor, o redesteptare
interioara, si ma temeam ca ea sa nu ne fie furata iarasi de clasa
politica si de tot felul de grupuri de interese.
Prin iesirea presedintelui de aseara, la conferina de presa, si prin

contraofensiva imediata a premierului, urmata de interviul acestuia
de la Antena 3, am avut sentimentul cel mai acut al inceputului de
confiscare, de re-confiscare a entuziasmului romanilor.
Presedintele a jucat gretos, premierul a fost nevoit sa isi spele rufele

in public, am aflat despre lucruri oculte, care nu ne aduc nici o
bucurie si incepem bine de tot sa ne descalificam in fata celorlalte 24
de state co-semnatare si nu numai in fata lor.
Moralul romanilor va scadea din nou intr-o asemenea atmosfera de

lucruri, vom cere sau nu anticipate, le vom avea sau nu, dar nu mai
avem pe cine sa alegem. Decredibilizarea zonei politice, dar si a
zonei de afaceri a Romaniei face sa ne refuzam asteptarile mai mari
de la noi si sa ne recontaminam iarasi de ideea ca nu vom putea
impinge hotia din Romania la cote minore.
Asistam la implementarea unei politici si a unui mod de viata, e

adevarat, de sus in jos, pe care poporul de jos, vulgul, nu o intelege.
Nu ne putem aclimatiza prea mult si prea repede cu norme de
civilizatie general acceptate pentru ca intrarea noastra in sistemul UE
se face prin mimarea conceptului de educatie si de civilizatie si nu
prin trairea lui ca atare, pentru ca l-am acceptat in fiinta noastra.
Mutarea romanilor de la sat la oras cu forta sau prin prisma locului

de munca e urmata acum de la mutarea ambelor categorii sociale la
un mod de viata pe care nu il cunoastem pentru ca nu este o
obisnuinta a noastra.
Insa ne pierdem entuziasmul nu atat pentru ca nu intelegem spre ce

ne indreptam, ci pentru ca ni se dovedeste ca nu vrem sa ne
schimbam in vren fel. Jocul murdar al presedintelui, care doreste un
alt premier si un alt guvern cand lucrurile merg bine, se dovedeste a
fi numai un capriciu, un orgoliu excentric.
108
La viitoarele alegeri apatia va fi si mai mare, credem noi, daca ni se
dovedeste, daca vor incepe sa ne dovedeasca iarasi, ca nu suntem in
stare de nimic dar toti ne fura.
E sfasietor. Ma uitam la durerea unor oameni din presa, din politica,

de pe strada, care nu puteau sa isi inchipuie ca ni se serveste iarasi
circ, tocmai acum cand trebuie sa fim lasati in pace sa ne bucuram,
sa ne construim viata, viitorul, sa ne vindecam de trecut.
Populismul si subversiunile de tot felul erodeaza increderea in noi.

Cum sa luptam noi, ca sa nu ni se fure iarasi bucuria, verva
interioara, patosul? Fiecare trebuie sa isi gaseasca o solutie, una
buna, ca sa nu recadem in tacerea aceia sociala, unde nu se mai aude
glasul omului, a celui care traieste in Romania.
Am avut bucuria enorma sa vad, ca in ziua aderarii, romanii s-au

simtit romani, s-au simtit ca pot sa daruiasca altora ce este al lor, ca
ei reprezinta un popor printre alte popoare ale lumii care vor pacea,
munca, bucuria. Daca ne uitam aceasta bucurie si ne credem iarasi
neajutorati, marginali, niste biete papadii suflate de vant, e grav. Noi
pierdem.
Trebuie sa ne pastram entuziasmul, increderea in viitor. Ea este cea

care ne face sa mergem mai departe: increderea in Dumnezeu si
munca noastra proprie. Fara aceste doua coordonate interioare ne
mintim pe noi insine, ne parazitam cu de la noi voie.
Publicat în:
• Opinii
Tags: Opinii
109
Sfintii Apusului ortodox
Pentru Sfinte Icoane ale Sfintilor din Apus intrati pe:

http://www.esnips.com/web/Sfintii-Apusului-ortodox
http://www.comeandseeicons.com/icons.htm
http://www.aidanharticons.com/western_orthodox_saints.html
http://www.elenisicons.co.uk/
Pr. Dorin.
Publicat în: Ştiri on at Comentarii (0)

Tags: Ştiri
110
Truman Capote, Mic dejun la Tiffany (II)
Dupa intoarcerea lui Doc, urmeaza pledoaria pentru femeia

depravata, care crede ca ramane datoare cuiva, daca acela are
incredere in ea (p. 68). Scriitorul este atentionat de catre Holly ca nu
trebuie sa se indragosteasca de o salbaticiune, adica de o femeie care
nu poate fi statornica si care pleaca de acasa cand ti-e lumea mai
draga.
Dar Holly, ea insasi, e o salbaticiune. Prima hula nervoasa apare in

pagina 69, unde Holly crede ca “e mai bine sa te uiti la cer, decat sa
traiesti acolo”.
Pledoaria pentru depravare merge mana in mana cu pledoaria pentru

experimentul straniu. Se repeta ostentativ expresia draci rosii insa nu
ni se da nici o explicatie. Gelozia capata acuitate in expresia fetus
absurd , dupa cum isi numeste Holly pretendentul la maritis (p. 70).
Holly incearca sa ne convinga ca dragostea e cea care produce

gelozia ( p. 71). Are o cadere nervoasa cand aude ca fratele ei a murit
pe front si sparge totul din casa ( p. 73). Dupa ceva timp ramane
insarcinata dar va pierde copilul dupa ce va merge la calarie intr-o zi,
si isi va provoca fara sa vrea un avort.
Este interesanta urmatoarea descriere a starilor interioare ale celor

doi :”ma simteam furios si abandonat - ca un remorcher tras la mal,
in vreme ce ea, calatoare stralucitoare spre o destinatie sigura, iesea
cu vaporul din port, in suier de sirene si ploaie de confeti” (p. 78).
Insa ea nu era o fiinta stabila. Dragostea lui pentru ea o facea sa para

mai mult decat era, decat era ea in realitate. Dragostea asundea
realitatea, o facea sa fie mai frumoasa, cand ea era o suma de
extremisme.
Ce spune autorul despre aceasta dragoste, care revede trecutul, ce a

fost? El spune: ” am iubit-o destul [de mult] ca sa uit de mine, de
disperarea si de mila fata de mine insumi, si sa fiu fericit ca ceva
avea sa se intample, ceva care pentru ea inseamna o fericire” (p. 80).
Tocmai in pagina 82 aflam ca Holly are doar 20 de ani, ca e actrita la

Hollywood si ca a fost prinsa ca lucra, colabora cu un clan mafiot.
Femeia de acum era aceea care la 13 ani deja avusese cateva
raporturi sexuale si in 4 ani avusese 11 amanti (p.76).
Mitul femeii usoare se imbina in acest mini-roman cu cel al

scriitorului pasionat de viata, care este prezent acolo unde este pulsul
vietii. Aceste doua mituri sunt la fel de incitante ca si mitul
distractiei si cel al calatoriilor inopinante.
111
Scrisoarea de la Jose de despartire ( vezi p. 90), ii aduce
caracterizarea de “incuiat si constipat”. Ea l-a iubit pe el, adica pe
jigodie. Chiar daca e curva, totusi ea a iubit cu inima buna pe fiecare
in parte. Cand e vorba sa se dezica de O.J., mafiotul, aceasta spune:
“Ma rog, poate c-oi fi eu depravata pana-n fundul sufletului, dar de
venit ca martor impotriva unui prieten, n-am sa vin. Nici daca mi s-
ar demonstra c-a otravit o manastire intreaga. Eu masor oamenii
dupa felul cum s-au purtat cu mine…” (p. 93).
Modul egosit in care trateaza relatiile cu oamenii ascunde in

subsidiar singuratea si neiubirea de care sufera. Ea se dezice de cei
care o parasesc imediat, pentru ca sa isi poata trai viata in continuare.
Viata utilitarista suta la suta respira in tot romanul. Dedesubturile
vietii petrecarete miros urat. Ele sunt necredinta, egoismul,
singuratatea rautacioasa, orgoliul, nesimtirea…
Se bea coniacul de despartire (p. 96) si Holly fuge in Rio, din

mijlocul anchetei pentru trafic de droguri. Prima scrisoare care ii
parvine scriitorului de la ea, il anunta ca si-a gasit un altul, ceea ce
autorul numeste “si-a gasit locul ei” ( p. 100).
Insa ea nu si-a gasit locul, ci doar si l-a schimbat.
Romanul acesta de 100 de pagini ne vinde drama provocata de ea

insasi a unei femei care nu vrea sa iubeasca, sa fie fidela unei iubiri.
Despartiri si reveniri, betii si depravare, avorturi si acte trasnite, toate
pentru a-ti dovedi ca viata are consistenta numai daca te lasi dus de
val .
Insa viata asta, de continuu dezmat, nu are nici o bucurie reala. E o

continua omorare de sine, care se termina prost, foarte prost.
Romanele care elogiaza tot felul de patimi, care mai de care mai
meschine, nu sunt decat laude demonice aduse decadentei, mortii
spirituale.
E un fel de laudare perpetua a stricaciunii, a mortii, a parasirii lui

Dumnezeu. Dincolo de cuvinte, de cuvintele acestor texte, stau
sufletele ravasite de pacat ale autorilor lor. Ele sunt mostrele fidele
ale urateniei autorilor si apoi ale urateniei noastre.
Ne contaminam de rau citind si ne contaminam scriindu-le. Insa,

cititul lor nu e nefolositor, daca stii sa convertesti raul din ele intr-o
intelegere duhovniceasca a textelor. Trebuie sa vedem raul, acest rau
facut cu abnegatie si sa luam aminte la el.
In ce masura am vrea sa urmam acestor fictiuni? Un gest, un act al

nostru, o fapta a noastra are urmari. Urmari grele de multe ori. Viata
ca in filme sau ca in carti nu are prea multe in comun cu viata ta, cu
viata ta reala, sociala.
112
A te intoxica de vise inseamna a lasa viata sa treaca pe langa tine.
Chiar daca nu ai o viata de roman, viata simpla, care te implineste e
mai valoroasa decat viata aceasta care te dezmembreaza interior.
Publicat în:
• Recenzii
Tags: Recenzii
113
Sfintii ortodocsi ai Insulelor britanice: o
carte de exceptie
Intrati in locatia de aici pentru a downloada o carte exceptionala,
scrisa de domnul Vlad Benea si intitulata Vietile Sfintilor Ortodocsi
din Apus. Sfintii Insulelor Britanice.
Cartea a fost editata in 2006 si are 350 de pagini, fiind scrisa in

limba romana. E o carte care restaureaza istoria succesiunii Sfintilor
de pana la schisma din 1054 de pe meleagurile Angliei.
Publicat în:
• Ştiri
Tags: Ştiri
114
Adevarul si puterea credintei ( comentariu
asupra II Cor., cap.2)
Sfantul Pavel le spune celor din Corint ( cf. 2,1) ca el le-a vestit
mistirion tu Teu ( transliterarea expresiei din limba greaca veche) sau
testimonium Christi conform Vulgatei.
In limba engleza testimony are rolul de a sublinia faptul ca Pavel a

adus dovada, a certificat prezenta lui Dumnezeu in fata lor.
Sfantul Pavel le reaminteste ca el nu a venit sa le vorbeasca cu

intelepciune umana, in mod filosofic despre prezenta lui Dumnezeu
in lume si in om, ci el le-a adus insasi taina lui Dumnezeu, prezenta
lui Dumnezeu in fiinta lor.
Nu le-a prezentat o filosofie, o strategie de viata, ci le-a adus taina

lui Dumnezeu in insasi fiinta lor, nu numai in memorie. Cuvantul
Taina, acest mistirion din greaca ne pune in fata unei realitati de care
ne putem impartasi dar statutarea ei este de la Dumnezeu.
Tainele Biserici nu sunt creatii umane, ci sunt realitatile

dumnezeiesti statutate de Dumnezeu pentru noi, prin care noi putem
experia prezenta Lui reala in lume. Tocmai de aceea Dumnezeiescul
Pavel vorbeste de vestirea tainei lui Dumnezeu si de faptul ca el a
privit in corinteni numai pe Iisus Hristos, Rastignit pentru lume ( 2,
2).
La 2, 1 textul grecesc vorbeste despre: “nu stiu in voi altceva, decat

pe Iisus Hristos, si pe Acesta rastignit”. In VUL avem “nu stiu intre
voi altceva”, ca si in editia sinodala BOR 1988 sau in SRV ( varianta
spaniola a Noului Testament) si FLS (varianta franceza).
El vorbeste despre taina lui Dumnezeu in masura in care corintenii,

crezand in Hristos, aveau in ei pe Iisus Hristos, pe Domnul nostru
Cel rastignit, Care a biruit moartea. El vorbeste corintenilor
credinciosi in Hristos, celor care recunosteau pe Hristos mort si
inviat.
Taina lui Dumnezeu tine tocmai de credinta in Hristos. In masura in

care Hristos si Duhul vin in tine prin Botez, in timp ce intreaga
Treime Isi face locas in noi, putem cunoaste taina lui Dumnezeu,
puterea tainei lui Dumnezeu in noi.
115
Propovaduitorul Pavel vine avand in el taina lui Dumnezeu, pe
Hristos Cel mort si inviat, pe Cel preaslavit, Il propovaduieste cu
frica si cu cutremur mare celor care doreau sa Il cunoasca pe
Creatorul lumii si pe Mantuirorul lor ( 2, 3). Pavel se temea ca din
cauza lui puterea lui Dumnezeu, taina lui Dumnezeu, sa nu
acapareze sufletele oamenilor.
El a propovaduit in astenia (gr.) taina lui Dumnezeu, in mijlocul

neputintelor proprii. Astenia din greaca, de unde vine astenia noastra
de primavara, slabiciunea, starea de slabiciune ( ceea ce englezii
numesc weakness) nu l-a impiedicat pe Dumnezeiescul Pavel sa
propovaduiasca taina lui Dumnezeu, sa o propovaduiasca cu teama
sfanta, dar si cu smerenie si bucurie sfanta.
Nici asteniile noastre nu ne impiedica sa vestim taina lui Dumnezeu,

a iubirii lui Dumnezeu, cu toate ca sunt tot la fel de multe ca si in
cazul lui Pavel. Taina lui Dumnezeu era in Pavel. Ea era iubirea lui
Dumnezeu cu care Acesta a iubit lumea. Era taina credintei, a
Treimii. A ceea ce a facut Treimea pentru Pavel si pentru lume.
Nu poti sa vorbesti despre iubirea care te-a iubit enorm de mult, de

iubirea lui Dumnezeu, fara sa ai teama sfanta si fara sa te umpli de
multa ravna si dragoste dumnezeiasca. Taina lui Dumnezeu este
prezenta lui Dumnezeu in cei care cred in El.
In 2, 4, Pavel se explica si mai mult. Cuvintele sale nu erau cuvinte

care sa induplece inteligenta umana. Propovaduirea sa nu era
silogistica. Ci el a venit in fata lor cu ceva cu care nu poate veni
nimeni daca nu este robul sfant al lui Dumnezeu: cu taina lui
Dumnezeu “in apodixi pnevmatos ke dinameos”, propovauita “in
adeverirea Duhului si a puterii”.
Cuvintele lui Pavel asadar nu erau roduri ale mintii autonome si nici
nu urmareau facerea de neofiti. Cuvintele adevarului din gura lui
Pavel erau pline de prezenta Sfantului Duh si de puterea de a
schimba inimile, de a le converti si de a le face sa traiasca taina
prezentei lui Dumnezeu in inimile lor, slava Preavesnicului
Dumnezeu in viata lor.
Silogismul e bun daca are in spatele lui puterea Duhului. Daca

vorbesti prin Duhul lui Dumnezeu, orice cuvant al tau lumineaza pe
om. Cei care Il ascultau pe Domnul simteau ca nimeni, nimeni
niciodata nu a mai vorbit ca Omul acesta. Multi Il vedeau ca pe un
Profet, ca pe un Sfant…dar vedeau ca cuvintele Lui au o forta si
aduc o putere in viata lor pe care nu o vedeau la niciun altul.
Pavel era cutremurator pentru cei care vedeau prezenta lui

Dumnezeu in el. Era cutremurator si in acelasi timp nu te mai puteai
desparti de prezenta lui, ca Sfanta Tecla. El vorbea cele ale lui
Dumnezeu cu mintea lui Dumnezeu. De aceea le spune corintenilor
116
ca credinta lor sta nu pe cuvinte umane, ci in puterea lui Dumnezeu (
2, 5).
Puterea lui Dumnezeu, harul din oameni marturiseste interior despre

adevarul credintei. Hristos e acolo unde e Duhul si acolo unde e
Duhul e si Hristos si unde sunt cei Doi este Tatal. Si cei care cred in
Treime, in Dumnezeul treimic stiu ca adevarul este cu ei, pentru ca
adevarul este garantat interior de Duhul Sfant, Care il marturiseste ca
fiind puternic si mantuitor.
In limba greaca dinamis inseamna putere, de unde in romana avem

dinamic, dinam, dinamism…Puterea lui Dumnezeu este la modul
real, actual in noi si stim in Cine credem si pe Cine iubim.
Nu iubim un Dumnezeu intamplator! Nu iubim fara logica! Nu ne

pierdem in cuvinte! Ci iubim intru adevar, in adevarul si puterea
credintei, potrivit dogmelor adevarului si ale Duhului sfinteniei.
Nimic in Biserica nu e aiurea, anacronic, vetust, ci e numai

frumusete, har, lumina dumnezeiasca. Insa trebuie sa vezi mai
departe de pacatele oamenilor, mai departe de pacatele tale, mai
departe de ideile preconcepute pe care le ai. Trebuie sa vezi mai
departe…
A crede e ca atunci cand incepi sa vezi prima data. A crede se petrece

atunci, cand credeai ca stii totul si afli ca esti un banal ignorant, un
trecator prea grabit ca sa fii bagat in seama.
In 2, 6, Sfantul Pavel ne aminteste lucruri definitorii: puterea

credintei e perceputa de cei desavarsiti in sfintenie, de cei care sunt
teliis ( gr.), desavarsiti , adica de cei care o pot cuprinde in inima lor.
Cei desavarsiti in intelepciunea veacului viitor: acestia sunt cei care

au tezaurul credintei in fiinta lor! Intelepciunea lui Dumnezeu, adica
“sofian tu Teu” de care vorbeste grecul, nu este intelecpiunea acestui
veac ( adica: Fii cool! Fa ce vrei, ca tot o sa ajungi in…Iad!), nici nu
e intelecpiune demonica ( adica: luciferismul e calea spre luminare
interioara) ci este intelepciunea de taina a lui Dumnezeu, ascunsa
celor care nu isi sfintesc viata.
O taina ascunsa in inima: aceasta e taina sfinteniei! Poti sa il

batjocoresti pe Sfant, poti sa il omori, poti sa ii faci ce vrei…dar nu
castigi tu, ci el. El va ramane in slava lui Dumnezeu, pe cand tu,
denigratorul si criminalul lui ajungi in partea celor care nu suporta
iubirea, pentru ca si-au stramtorat inima, si-au facut-o prea mica, ca
sa poate intra dragostea in inima lor.
Insa de la 2, 7 aflam ca credinta mantuirii, credinta noastra nu e o

aparitie temporara, ci este aceea “pe care Dumnezeu a randuit-o mai
inainte de veci, spre slava noastra”. Este credinta pe care Dumnezeu
117
a proorisen (gr.), a randuit-o de mai inainte pentru ca noi sa ne
slavim prin ea, sa ne indumnezeim. Si e normal sa fie asa, pentru ca
credinta noastra este marturia vietii vesnice a Treimii si a iconomiei
din veci, a tainei ascunse din veci a Intruparii Cuvantului si a
realitatii Bisericii.
Credinta noastra nu e ceva despre ceva nou, ci despre ceva de

dinainte de lume: de viata si voia lui Dumnezeu cu lumea. Taina cea
din veac ascunsa, adica nestiuta de nimeni in afara Tremii, a
intruparii Domnului se face cunoscuta in timp. Ea apare in timp, dar
e voia din vesnicie a Treimii.
De aceea credinta noastra nu e numai de doua mii de ani, ci este

vesnica, pentru ca ea contine adevarul despre viata Treimii, despre
creatie, despre om, despre istoria mantuirii, despre transfigurarea
lumii, despre Judecata finala si despe viata vesnica. Si adevarul
credintei noastre nu se sfarseste, dupa cum nici nu a inceput candva,
ci e din vesnicie, pentru ca noi vom fi vesnic cu Domnul, in lumina
slavei Sale, daca ne vom gasi vrednici de Nunta Stapanului.
Credinta noastra nu a fost cunoscuta insa de stapanitorii veacului, de

cei care dau trendul veacului, adica de demoni si de cei cu o viata a-
religioasa (2, 8). Daca ar fi cunoscut adevarul adanc al credintei,
adica comuniunea cu Dumnezeu, nu ar fi rastignit pe Domnul slavei,
pe Domnul cel plin de slava.
Cele ale credintei au fost rezervate celor care Il iubesc pe Dumnezeu

(2, 9) si pe ele ni le descopera Dumnezeu intru Duhul (2, 10).
Prezenta Duhului in noi, spune Sfantul Pavel la 2, 12, are rolul de a
ne face sa cunoastem cele pe care le-am primit de la Dumnezeu.
Cu alte cuvinte numai intru Duhul intelegem ce a facut Hristos

pentru noi sau recunoastem prezenta lui Hristos si a Tatalui in fiinta
noastra. Fara Duhul nu putem sa deschidem comoara adevarului lui
Hristos si fara Hristos nu intram la Tatal, pentru ca numai Fiul ne da
sa cunoastem pe Tatal si ne duce la Tatal.
Cuvintele noastre sunt cuvinte neinvatate din carti, spune Pavel ( 2,

13), ci inspirate de Duhul Sfant. Prin Duhul se lamuresc, se invata
lucruri duhovnicesti de catre oamenii duhovnicesti.
Iar daca vine unul si spune ca tot ce am scris noi acum e o prostie si
ca trebuie sa ne vedem de treaba, se vede ca unul ca acesta nu e din
tabara celor duhovnicesti, invatati de Duhul si care recunosc pe
Duhul din altii pentru ca Il vad pe Acesta in ei si nu se contrazic din
acest motiv pe cuvinte sau in cuvinte.
Adevarul credintei sta mana in mana cu puterea credintei, adica

adevarul lui Hristos este impreauna cu puterea Duhului pentru ca
118
adevarul este si al Duhului, ca si al Tatalui iar Hristos ca si Tatal au
puterea de a face minuni.
Cuvintele cu putere sunt pentru oamenii care simt in ei puterea

Duhului, adica care au Duhul prin curatia vietii lor.
Sfintenia lui Dumnezeu nu locuieste in oameni care nu sunt atenti la

datele credintei si nici care neaga pe Sfintii intru care Duhul a viat si
viaza. Omul firesc, psihicos ( gr.) sau animalis ( lat.), care gandeste
in limitele gandirii umane nu poate primi adevarul Duhului lui
Dumnezeu, caci le considera a fi o nebunie si nici nu poate sa le
inteleaga, pentru ca ele se gandesc duhovniceste, prin luminarea
mintii noastre de Duhul lui Dumnezeu ( 2, 14).
De aceea omul duhovnicesc nu poate fi judecat de catre cei care nu

pot trece cu mintea de cele de acum,pentru ca gandul lui Hristos,
cunoasterea lui Hristos este in el si el poate sa judece, sa inteleaga, sa
patrunda toate.
Adevarul si puterea credintei sunt, in concluzie, prezenta slavei

Treimii in noi, prin care intelegem si gandim totul duhovniceste,
potrivit cu viata veacului ce va sa vina. Orice incercare de exegeza a
Scripturii, care urmareste sa o transforme intr-o filosofie sau intr-o
doctrina socialo-politica se transforma intr-un fiasco. Scopul
Scripturii este acela de a fi o cale autentica spre cunoasterea
adevarului Treimii, spre experierea prezentei lui Dumnezeu in noi.
Scriptura nu inlocuie relatia vie, energetica a noastra cu Dumnezeu,
ci ne invita spre ea iar ramanerea la litera Scripturii sau deformarea
ei este semn ca Scriptura nu ne-a unit cu Dumnezeul Cel Viu, ci s-a
facut o piatra de sminteala pentru noi, pentru ca ne-am atins de ea
fara inima buna.
Publicat în:
119
Non-idealismul vietii duhovnicesti
Suntem acuzati de multe ori de idealism, de idealizare a vietii pentru

ca vorbim despre indumnezeirea omului si spunem ca ea este reala,
ca ea este traita de oameni reali. Insa nu suntem acuzati ca fantazam
tot timpul, daca ne pierdem vremea in iluzii porcoase sau…dulci.
Indumnezeirea ca si fantazarea continua sunt realitati interioare si ele

nu pot deranja pe cei care trec pe langa mine.
Numai ca indumnezeirea omului e traita de toti cei care, fiind in

harul lui Dumnezeu, cresc in pacea, bucuria, curatia si sfintenia lui
Dumnezeu, pe cand cei care isi petrec timpul in majoritatea lui
printre fantezii si naluci decad mereu, fiind rosi de tot felul de
intentii dezumanizante.
E penibil sa faci apologia vietii sfinte unor oameni care nu au nici in

clin si nici in maneca cu viata cuvioasa, insa, pe de alta parte,
singura apologie care merita sa fie facuta e la o viata sfanta.
Pentru ca nu multi dintre noi au vazut cum arata Sfintii, Sfintii reali,
au tot felul de presupuneri fanteziste despre ei. E si normal sa fie asa.
Insa cei care au avut privilegiul participarii la viata Sfintilor au
inteles ca normalitatea vietii este normalitatea sfinteniei, ca nu
trebuie sa faci nici mai mult si nici mai putin decat sa iti impropriezi
viata Bisericii in fiinta ta si sa o traiesti ca autentica norma de viata.
Exista multa bucurie in asceza, in drumul curatirii de patimi. Exista

multa bucurie cand invingi in tine tendinta de a fuma, de a bea, de a
curvi, de a minti, de a fura… In spatele tuturor acestor victorii
interioare sta mult har si multa libertate. Sta tocmai pacea noastra,
relaxarea noastra autentica.
120
Ne castigam libertatea scapand de ceea ce ne subjuga. Fiecare patima
care ajunge sa taca, pe care harul lui Dumnezeu o anihileaza in noi,
prin efortul nostru constant de a lupta cu patimile din noi, ne lasa
mai impacati, ne uneste mintea si inima si vointa noastra, actiunile
noastre.
Soteriologia ca realitate interioara nu poate fi negata decat de cei

care nu o experimenteaza. Asa cum nu poti nega dragostea din
cineva daca ea exista, tot la fel nu poti intreba daca exista Dumnezeu
atata timp cat tu nu esti inceputul si ar fi trebuit sa te intrebi mai intai
de toate de ce exist eu si cine imi da dreptul sa ma intreb despre
altcineva decat mine sau despre Creatorul meu, atata timp cat eu sunt
o enigma pentru mine.
Spun raspicat: crestinii ortodocsi nu traiesc in vise si nici in copac, ci

in har! Cei care simt in ei harul lui Dumnezeu stiu ca sunt fiii lui
Dumnezeu, pentru care Hristos Dumnezeu si-a varsat sfantul Sau
sange si ca Sfantul Duh viaza intru ei si striga catre Tatal. Realitatea
noastra interioara e o minune si nu un paradis in destramare.
Minunea credintei se vede din minunea de om pe care o creeaza. Cel

care a inceput sa traiasca duhovniceste in Biserica se pocaieste
pentru viata traita aiurea, pe cand nu stia ca cel mai important lucru
este intimitatea cu Dumnezeu.
Si pocainta, paradoxal, arata ca orice fel de idealism, de viata

descentrata, de viata traita pe muchia prapastiei nu are nici o
finalitate pozitiva. Daca ti-e rusine cu ce esti sau cu ce ai fost e semn
ca stii cruda realitate a idealismului existential.
Insa exista si cazuri de oameni care cred ca ce atinge trupul nu atinge

si sufletul. Cu alte cuvinte ca nu exista o repercusiune interioara a
faptelor noastre.
Pocainta arata insa ca orice ne atinge, orice se intersecteaza cu noi ne

modifica. Ne modifica in bine sau in rau. Dar aceasta modificare in
rau pe care ne-o aduce pacatul ( pentru ca viata interioara e dinamica
si harul poate sa rezideasca pe om in fiecare clipa) este renovata prin
har, si harul ne face plini de lumina dumnezeiasca.
Icoana invierii Domnului este icoana ce prezinta extrem de concret

starea reala a indumnezeirii noastre. Asa cum El, trupul si sufletul
Sau s-au umplut de lumina dumnezeirii Sale, tot la fel si noi ne vom
umple total de lumina, daca ne vom curati de patimi si vom fi in
viata vesnica plini de lumina Dumnezeirii.
Trairea acestei realitati indumnezeitoare nu e o fantezie, ci cea mai

mare implinire! Cei ce ne acuza de idealism, de viata traita de
pomana se insala amarnic, atata timp cat nu pot sa observe
121
interioritatea noastra, tocmai din cauza intunericului demonic din
viata lor.
Cand ne botezam, prin exorcismele Botezului, scoatem afara pe

demonii din om, care sunt incuibati in om si ne umplem de harul
Prea Sfintei Treimi. Pe masura ce crestem in varsta si
ne afundam in rele, incepem sa simtim tot mai firav harul Treimii in
noi sau nu mai il simtim deloc.
Indumnezeirea omului inseamna tocmai readucerea in noi, prin

pocainta si iertarea pacatelor, puterea de a simti in noi harul lui
Dumnezeu, pe care l-am primit la Sfantul Botez, si trairea
permanenta in harul lui Dumnezeu.
Tocmai de aceea am spus ca viata duhovniceasca e o viata normala,

e viata cotidiana, pentru ca e viata intru Duhul de fiecare zi.
Noi traim cu Duhul Sfant si ne bucuram intru El. E trist, stim, cel
care nu are nici o bucurie, care nu are bucuria lui in Domnul si care
nu vede nici o fericire in viata lui in afara fericirilor telurice,
descentrate, castigate prin multa sudoare.
Pentru un om duhovnicesc e mai dulce si intaritoare citirea si

meditarea la un text al Scripturii decat o excursie in Alpi sau in
Banglades. E mai frumoasa linistea rugaciunii decat o zbantuiala
hip-hopista sau un rock de toata noaptea si cea mai mare bucurie e sa
te impartasesti cu Domnul decat sa castigi la loto 1 miliard de euro.
Cine nu crede acest lucru inseamna ca este inca trupesc la minte sau
nu vede cat efort depune el sa fie bucuros, sa aiba o bucurie
lamentabila, dar sa o aiba, si cat de putin efort depune omul care se
roaga si traieste smerit si are o bucurie care se castiga cu putin efort,
pentru ca e dar: e darul lui Dumnezeu.
Ca sa isi procure placere, un tanar se duce si cerseste o noapte de sex

cu prietena lui sau cu o straina. Un om duhovnicesc isi procura
placere duhovniceasca, liniste duhovniceasca, bucurie duhovniceasca
privind curat lumea, pe oameni si rugandu-se pentru ei. Epuizarea
tanarului se termina cu rusine si cu neimplinire interioara. Orele de
rugaciune ale omului duhonicesc se termina bine: se termina cu pace.
Si cel care si-a cautat pacea in droguri, in sex, in alcool nu stie cat de
usor o gasesti in rugaciunea in care iti ceri iertare lui Dumnezeu
pentru pacate si recunosti ca fara El nu esti viu.
Diferenta de optica conteaza. Eu mizez pe implinirea duhovniceasca

atata timp cat stiu, din propria-mi experienta, cat de devastatoare este
viata traita aiurea, fara sens, fara smerenie.
122
Am fost un scriitor postmodern care a crezut ca bucuria inseamna
risipa de energie. Acum sunt un preot ortodox care am fost furat
literaturii de catre Dumnezeu, pentru ca sa imi gasesc pacea sau
Dumnezeu mi-a dat pacea Sa, ca sa vad ce trebuie sa stea in spatele
cuvintelor pe care le scriem.
Daca nu avem pacea sau daca dupa cuvintele noastre ne paraseste

pacea Sfantului Duh scrisul nostru e ceva care nu ne tine de foame.
Am invatat ca scrisul ingrasa, hraneste, tocmai cand am inceput sa
vad logica supradumnezeiasca a evenimentelor care se petrec cu
oamenii si cu istoria.
Publicat în:
123
Slujbe si Acatiste in limba romana
Aveti in fisierul Word de aici
Acatistul Sfantului Antim Ivireanul ( 27 septembrie)

Slujba de pomenire a Preacuviosului Antipa de la Calapodesti ( 10
ianuarie)
Slujba de pomenire a Sfantului Ierarh Grigorie Dascalu ( 22 iunie)
Paraclisul Cuviosului Patapie ( 8 decembrie)
Slujba Sfantului Ierarh Petru Movila ( 22 decembrie).
Pr. Dorin
Publicat în:
• Acatiste şi slujbe
Tags: Acatiste şi slujbe
124
OrthodoxWiki(paedia): un proiect
romanesc ortodox de
anvergura enciclopedica
Avem bucuria si onoarea sa va anuntam proiectul OrtodoxWiki din
locatia
http://ro.orthodoxwiki.org/Pagina_principal%C4%83
unde veti gasi o enciclopedie ortodoxa in derulare, la care puteti

contribui si dv. insiva cu articole si informatii teologice.
Binecuvantam din toata inima acest proiect atat de necesar pentru cei
care vor sa se informeze despre credinta noastra!
Publicat în:
• Ştiri
Tags: Ştiri
125
Sfanta Liturghie si comentariu
Pe siteul http://www.dervent.ro/liturghia.php
puteti gasi Sfanta Liturghie a Sfantului Ioan Gura de Aur si un

complex comentariu al preotului Florin Botezan la textul ei. E un site
de initiere in adancimile de sens ale Sfintei Liturghii care merita din
plin a fi studiat.
Publicat în:
• Ştiri
Tags: Ştiri
126
Sfantul Ioan din Kronstadt
Liturghisitorul care nu a incetat sa iubeasca impartasirea zilnica cu

Domnul. Predicatorul si scriitorul care ne-a umplut inima de lacrimi.
Casatoritul traitor in feciorie si prietenul de suflet al monahilor
Sfinti. Sfantul despre care nu pot sa spun cuvinte, ci toate cuvintele
deodata.
Sfinte Parinte Ioane, ajuta-ne si ne miluieste-ne pe noi pacatosii!
Nevrednicul preot Dorin
Publicat în: Sfinte Icoane şi Imagini cuvioase
Tags: Sfinte Icoane şi Imagini cuvioase
127
Truman Capote, Mic dejun la Tiffany ( I)
Traducerea lui Constantin Popescu din colectia Cotidianul de

saptamana trecuta, cred ca surprinde foarte bine savoarea, cu retineri,
a autorului. Ma voi referi in aceasta prima postare la frazele cheie ale
romanului.
Pe scurt: un el, scriitorul, o iubeste pe ea, pe Holly Golightly, dar

dragostea lor nu se consuma niciodata.
Prima fraza tusanta:”Iar fata…plutea in bratele lor, usoara ca o

esarfa”, p. 19. O figura de stil creata de indragostitul care pandeste.
Nu exista aspecte pornografice, ci numai pasiunea interioara a
tanarului scriitor.
A doua fraza importanta pentru noi: “Ochii lui reci m-au cercetat
clinic, cu incizii precise si adanci” ( p. 32). Ochii lui erau ai rivalului
in dragoste.
In fata unor ochi patimasi pentru o femeie ochii rivalului sunt ochi
de chirurg atent, care taie in carne vie. In pagina 42, autorul ne spune
ca nimeni nu iubeste obraznicia si ca te poti autoconvinge ca poti sa
iubesti pe oricine. Nu vad cum, dar asta e o alta problema.
Apare a doua domnisoara excentrica a romanului, care vine “cu

inaltimea ei serpuitoare”(p. 43) drept in mijlocul unei petreceri
aiurite.
Seducatoarea serpuitoare il face pe O.J.Bermann, un tip scund, sa

aiba ochii incetosati de admiratie in fata unei asemenea femei, de
peste 2 metri inaltime ( p. 44).
Barbatii ii mancau din palma serpuitoarei, dupa cum mananca

porumbeii floricelele de porumb. Ea castiga tocmai prin exagerarea
defectelor proprii si nu prin ascunderea lor. In fata gigantismului ei
barbatii se simteau protejati (p. 45).
Confesiunile lui Holly sunt pentru autor “un recital de impresii” (p.
53). Ea este cineva in masura in care isi ascunde adevarata identitate,
in masura in care fabuleaza despre viata ei.
Intre Holly si Mildred Grossman desi nu exista nimic in comun

pentru autor, totusi ele sunt exemplele a doua moduri de viata total
opuse:”N-aveau sa se schimbe, deoarece caracterul lor se formase
prea devreme, fenomen care, ca si imbogatirea prea brusca, duce la
lipsa de simt al proportiilor; una dintre ele devenise o fire realista la
extrem, cealalta o romantica incurabila” (p. 56).
128
Amprenta copilariei sau a adolescentei asupra ta pare pentru autor
mai tare decat vointa, mult mai puternica decat dorinta de a te
schimba.
Cand apare in scena sotul domnisoarei Golightly aflam ca mama ei

murise de tuberculoza ( era vremea celui de al doilea razboi
mondial), ca el a luat-o de mila de sotie si ca, din cuza revistelor pe
care ea le citea cu asiduitate i-a venit dorul sa plece de acasa: “Ca s-a
tot uitat la pozele alea facute sa-ti ia mintile. A citit despre visuri.
Asta a impins-o s-o porneasca la drum. In fiecare zi mergea nitel mai
departe; o mila, si se intorcea acasa. Doua mile, si se intorcea acasa.
Si intr-o zi nu s-a mai intors deloc” (p. 65), ii spune sotul ei,
tanarului scriitor, celui care scrie romanul si era indragostit de
aceasta femeie fara scrupule.
Intalnirea dintre soti e de o sinceritate brutala (p. 67). Se iau in brate

si nimic nu mai este important.
O poveste despre oameni care nu au un scop in viata, nu au idealuri

sau nu sunt in stare sa isi poarte idealurile. Frenezia cautarii, a
experimentului se termina prost, se termina cu durere, cu singuratate
in suflet, cu nesiguranta totala. Te intorci tot in bratele celor care te
iubesc, in concluzie. Insa nu mai esti buna de nimic si nici credibila.
Trebuie sa dai prea multe explicatii care dor.
Publicat în:
• Recenzii
Tags: Recenzii
129
Cu capul spart de emotie
Promitea intotdeauna ca o sa se razbune el cumva,
ca o sa cante la toti copacii de pe strada un cantec de zaduh si voie
buna, un fel de rock alternativ si de black gospel,
pe care tineretul renascentist sau retro-anvangardist nu il cantase.
Miezul discutie, in care cazuse discutia si tindea sa se anuleze de la

sine, era aceea ca cine are capul spart are si mintea bulversata sau
ahtiata.
Discutia se crapa in multe

piese,
poate in prea multe pentru un singur muritor,
cand era vorba sa isi asume si el,
un fel de serviciu din care sa aiba pofta de mancare.
El avea pofta de mancare dar nu avea si pofta de munca.

I se taia pofta cand se gandea ca are capul spart de emotie,
inima bulversata de emotie,
vreo doua-trei pardesie pline de emotie,
carti de vizita patate cu emotie,
ca emotia ii cuprindea glasul si cand mintea
si cand spunea adevarul.
Se oprise sa mai rasufle chiar cand emotia vitezei il coplesise.

Privea plin de curiozitate la lipsa de curiozitate din jur.
Nu era bolnav de lehamite.
El nu cunoaste aceasta otrava nesimtita,
adica lenea,
sa stea ca proasta in targ adica,
si sa se uite asa,
suschiu.
Pune mana si face.

Cand face se vede.
Cand se vede toti zic ca emotia e o arta.
Ca arta e un fel de gong,
de tunet,
de minge de pin-pong,
de raspapir pentru nervi,
de insomnie…
Intr-o cascada de vorbe si de subintelesuri,

chiar ca toate au o dialectica,
cum si foamea sau iubirea au si ele o dialectica,
care te fac sa vezi cand nu ai timp,
sa te amuzi cand vrei sa razi de tine,
130
sa te cauti,
sa te cauti toata ziua ca un zalud,
fata in fata cu o nemernica si
oneroasa idee de sprijin.
Nu se mai termina fericirea lui.

E un suvoi de emotie fericirea.
Cand ai un bilet ca sa te duci la film vezi fericirea cu ochii.
Sau cand bei o bere iti pierzi fericirea pe drum,pentru
ca te imbeti de iluzii.
El avea sigur capul spart.

La ultimul concert se batusera pana la epuizare cu muzica care iesea
din ei,
incercand sa le peticeasca toate accesele de normalitate
sau normalitatea abuzase de mintea lor
pana ii epuizase.
La capatul filmului un film real: cineva trecea pe langa cineva care

murea.
Toate cuvintele erau, intr-un anume fel boante, ca sa reclame acest
incident.
Publicat în:
131
Preotul Razvan Andrei Ionescu vorbind
despre sine
Un interviu plin de har despre ce inseamna sa fii preot ortodox in

Paris.
Extras din interviu:
“Eu, personal, am trait o Liturghie in Sfantul Munte, care a fost

dumnezeiasca. Liturghia poate sa schimbe pana si fata acestei
planete. Cu conditia ca omul, acela care se plange ca Domnul nu-l
ajuta, sa-si faca un pic de timp. Macar duminica. Acest lucru il
doresc tuturor pentru ca realmente sa-si schimbe vietile. Asta le
doresc din tot sufletul meu, ard in fata Domnului pentru asta si le
doresc cu toata arderea mea sa nu se lipseasca de Liturghie”.
Aici şi aici gasiti siteurile parintelui Razvan.
Pr. Dorin.
Publicat în:
• Ştiri
Tags: Ştiri
132
Dialogul si conlucrarea dintre Biserica
ortodoxa si cea romano-catolica
Va recomandam un interviu transant si realist al eruditului episcop

rus al Vienei, Ilarion Alfeyev, despre relatiile dintre cele doua
Biserici.
Citam din articol:
“Există în schimb un alt nivel spre care ar trebui să ne îndreptăm

privirile, şi aici nu mă refer la ceea ce ne desparte, ci la ceea ce ne
uneşte. Ca să fiu mai exact, acesta este nivelul de cooperare în
domeniul misiunii creştine.
Personal cred că este destul de prematur şi nerealist să ne aşteptăm la

restaurarea deplinei comuniuni Euharistice dintre Est şi Vest într-un
viitor previzibil. Nimic nu ne opreşte însă, atât pe catolici cât şi pe
ortodocşi, de la a-l mărturisi împreună pe Cristos şi Evanghelia Sa
lumii moderne.
Se poate să nu fim uniţi administrativ sau eclezial, dar trebuie să

învăţăm să fim parteneri şi aliaţi în faţa provocărilor comune:
secularismul combatant, relativismul, ateismul, sau Islamismul
militant”.
Pentru mai multe articole ale sale in limbile engleza, franceza si

germana a se vedea locatia:
http://orthodoxeurope.org/section/11.aspx
Pr. Dorin
Publicat în:
• Ştiri
Tags: Ştiri
133
Portalul Uniunii europene
Pentru varianta in limba romana: http://europa.eu/index_ro.htm
Pr. Dorin
Publicat în:
• Ştiri
Tags: Ştiri
134
In memoriam lui Mihail Eminescu
Pentru prietenul meu, fratele meu din inima mea,

pentru cel la care am aprins lumanare,
dar ea nu s-a stins,
chiar si cand nu mai era ceara.
Pentru cel de care ma leaga zile de nesomn si zile de dor,

zile de singuratate
sau de amintire.
Poemul este o tinere de minte.
Si Nichita il iubea, si m-a invatat si pe mine sa il iubesc.
Era un fel de a iubi pe Mihai in care iti regaseai tot dorul, tot aleanul
si toata singuratatea in cateva cuvinte,
in toate cuvintele.
Era o unitate interioara intre noi care te facea sa te simti regasit

si neamintit,
neinteles
sau cuceritor.
Astazi, Mihail, cand am slujit parastas pentru tine am simti ca noi

doi
comunicam ca si atunci…pe vremuri…
cand veneam la mormantul tau si stam de vorba.
Cum poti sta de vorba cu un mormant?!

Cum sa nu stai de vorba cu un prieten?!
Daca poemele tale nu trec dincolo de mormant, la ce bun sa mai

scrii, nu?!
Insa poemele tale, dragul meu, au un ceva unic al lor

care par vii si cand tu nu mai esti
sau cand tu
ai devenit si mai profund in noi
135
sau cand noi ne-am vazut si mai adanc prin tine.
Nu, nu te-am uitat!

Numai ca m-am maturizat privind la tine,
iubirea mea s-a maturizat.
Te privesc tot la fel,

poate
tot mai tandru,
mai candid,
ca pe un prieten,
ca pe cineva pe care il cunosc din mine si nu din afara mea.
Si atunci cand ma rog pentru tine,

ca in aceasta seara,
te simt frumos
in inima mea, te simt lin…
Stiu cum arata pacea ta si a mea in slava lui Dumnezeu.
De aceea nu pot sa fiu trist daca tu esti viu

iar eu iti scriu poeme si rostesc rugaciuni
pentru tine.
Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian.
Pentru date despre viata lui:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Eminescu
Pentru opera integrala eminesciana, intrati in magistrala locatie:
http://eminescu.petar.ro/opera_completa/index.html
Eminescu in mai multe limbi de circulatie si in latina:

http://www.estcomp.ro/eminescu/
Pentru poeme dedicate lui, scrieti dv. poeme!
Publicat în:
• Evocări
Tags: Evocări
136
Viata si opera parintelui Serghie Bulgakov
Pentru o cunoastere a vietii, a operei si a unei parti din literatura care

il vizeaza pe parintele Bulgakov va invitam in locatia:
http://www.geocities.com/sbulgakovsociety/
Aici veti gasi o discutie despre doctrina sofiologica contestata de

majoritatea teologilor ortodocsi, Dogmatica sa in integralitate,
fotografii si amanunte biografice numeroase.
Publicat în:
• Ştiri
Tags: Ştiri
Un nou folder pe eSnips

De ieri am creat un nou folder pe eSnips cu Sfinte Icoane si
fotografii diverse. Linkul e acesta:
http://www.esnips.com/web/Minunile-sunt-modul-nostru-de-a–fi
Acesta si celelalte patru foldere sunt in sprijinul dv. si sunt gratuite!
Publicat în:
• Ştiri
Tags: Ştiri
137
Privilegiile scolii si ale
specializarii continue
Desi printre oamenii din prim-planul actualitatii romane ( aici) si nu

numai, sunt oameni care nu prea suporta studiul, totusi scoala si
extensia sa naturala, studiul si specializarea personala, sunt cele care
asigura dezvoltarea noastra ca persoane si ca tara. Cine
minimalizeaza importanta scolii intr-o societate si a invataturii se
pare ca a inteles ca anarhia e drumul spre inainte sau nihilismul sau
gluma de orice clipa.
Scoala si specializarea intra si extra curriculara creaza insa caractere

daca omul are un plan de viata, un proiect. Cei care au trecut prin
scoala ca prin apa bineinteles ca nu inteleg ce rol are proiectul de
viata, daca acum au dobandit o sursa de venit confortabila.
Proiectul de viata pare straniu daca stai toata ziua degeaba, pentru ca
el este tocmai implinirea interioara totala printr-o munca de zi cu zi
la telul pe care il ai. Nu poti scrie o carte intr-o zi, nu poti zidi o casa
intr-o zi, nu poti creste un copil intr-o zi…si exemplele pot continua.
Pentru ca sa rezolvi ceva bine, sa implinesti ceva bine si prin asta sa
te simti implinit trebuie sa stii pentru ce lupti, ce vrei sa realizezi.
Planurile senzationaliste, visele, imaginatia despre viitor e una dar

proiect inseamna cu totul altceva. Inseamna sa constati de ce esti in
stare si cat te poti dedica pentru ceea ce te implineste. Inseamna sa ai
o strategie de lucru, pe care sa o implinesti pas cu pas si sa te bucuri
de fiecare realizare fara sa sari peste etape.
Cine naste un copil gandindu-se ca acesta trebuie sa ajunga cat mai

repede mare, uita sa se bucure de copilaria lui, de nazdravaniie lui,
de realizarile lui. Tot la fel, cine isi face un proiect mai mare decat
puterile proprii are intotdeauna sentimentul ca ceva nu e in regula cu
el, ca el nu poate fi ca ceilalti, si se simte stapanit de nesiguranta si
de incompatibilitate reala cu ceilalti.
Proiectul meu de viata este unul soteriologic, adica are in centru

unirea cat mai profunda cu Dumnezeul meu, viata cat mai curata si
mai plina de har. Pe mine ma intereseaza sa anexez munca mea
teologica, cultura, stiintifica acestui scop, acestui sens, care este de
fapt sensul vietii oricarui crestin. Numai ca vreau sa fac asta intr-o
abordare holistica, totalizatoare, academica si duhovniceasca in
acelasi timp.
Adica am un proiect de viata bazat pe rigoarea muncii, a muncii

facuta cu entuziasm si prudenta si in acelasi timp pe induhovnicirea
138
continua a vietii. Orice fac merge spre acest sens si imi traiesc din
plin implinirea.
Insa nu imi propun sa fac lucruri pe care nu pot sa le fac sau nu

incerc sa copiez un model de viata cap-coada, ci imbin in mine zeci
de modele de implinire personala. Si asta, pentru ca un proiect de
viata real e unic de fiecare data, tine de unicitatea persoanei si
reprezinta o munca extrem de personalizata.
Proiectul implica un fundament solid in viata si specializarea ta,

entuziasm, un stil personal, un mod de a respecta arealul in care
creezi si te exprimi. El nu se termina decat odata cu moartea noastra
sau tocmai moartea noastra face ca acest proiect sa aiba o validitate
si o aderenta enorma la membrii posteritatii noastre.
M-am bucurat de-a lungul vietii de intimitatea unor oameni cu

puternice, coplesitoare proiecte de viata, care m-au instaurat si mai
deplin in aceasta cautare ontologica a implinirii personale. Cei mai
multi au fost oameni Sfinti, mari traitori ai credintei dar si oameni
care priveau viata pur si simplu ca pe o implinire, fara sa inteleaga ca
implinirea lor este un proiect parcurs in mod veritabil.
De aceea nu pot sa consimt unei vieti traite la intamplare atata timp

cat ma bucur din plin de roadele proiectului meu existential. Insa el
are falduri diverse. Are atingere cu munca de aici de pe net, dar este
mai intai de toate un proiect cu valente liturgice, personale, casnice,
academice, traductoriale.
In ele ma angajez si ne angajam deplin,in orice portiune de timp a

vietii noastre, lucrand pentru acest lucru. Familia si scoala, climatul
casnic si social isi pun amprenta pe proiectul nostru existential.
Si el aduce implinire, prosperitate in limitele bunului simt, pentru ca

nu este atat exterior ci interior. Chiar daca am avea un proiect de
viata in care ne-am angaja sa modernizam un intreg oras sau sa
facem un intreg oras cu banii nostri, implinirea nu ar fi in special ca
am dat unui numar de oameni o locuinta ci in primul rand ca ne-am
implinit, cu harul lui Dumnezeu, o bucurie anume: bucuria creatiei, a
realizarii unui plan in integralitatea lui.
Bineinteles, ma refer aici la cum ar trebui sa se pozitioneze un

crestin-ortodox fata de realizarile lui. Orice realizare a noastra este o
impreuna-lucrare cu Dumnezeu. Atunci cand implinim etapele unui
proiect de viata Dumnezeu este Cel care ne inspira cum sa in
concepem si cum sa il derulam.
Sunt pentru proiecte de viata gigant, din care implinim cat putem. Nu
sunt de acord sa privesti la putin, ci la lucruri mari. Nu poti sa
intelegi cat de greu e sa faci ceva cu tine, pana nu iti propui lucruri
139
mari. Dar tocmai dorindu-ti lucruri mari, intelegi cat poti sa
implinesti, care este cuantumul de realizare al vietii noastre.
Publicat în:
• Opinii
Tags: Opinii
Colindul este bucuria inimii
http://www.youtube.com/watch?v=e9r-Q7X6Yik
Pr. Dorin
Publicat în:
• Video
Tags: Video
140
Prezenta Dumnezeului treimic in
viata noastra
Una din datoriile de constiinta ale teologiei contemporane ortodoxe,

credem noi, este aceea de a teologhisi intr-un mod preeminent despre
Sfanta Treime, despre Dumnezeul treimic ca despre Dumnezeul Cel
Viu. Dumnezeul care vorbeste cu omul, Dumnezeul in fata Caruia
toate tac si se cutremura, dar Care este in acelasi timp bun, iubitor de
oameni, multmilostiv, despre care ne invata Scriptura, trebuie sa fie
propovaduit ca realitatea coplesitoare din viata noastra.
Prezenta energetica, harica a lui Dumnezeu in istorie si in Biserica,

in fiecare cuta a vietii noastre trebuie tusata cu mare concretete.
Teologia treimica a Scripturii si a Parintilor trebuie reevaluata,
adancita, pentru a percepe modul paradoxal in care Dumnezeu e
prezent in noi si cu noi fara sa Isi piarda ceva din transcendenta Sa si
in acelasi timp este imanent, este in noi, fara ca prin aceasta sa Se
transforme intr-o iradiere diminuata a maretiei Sale.
Altfel pendulam intre o viziune autoritara a lui Dumnezeu care nu ne

apropie de El si una de mare larghete, in care spunem orice despre
El, fara sa simtim modul smerit si corect intru care trebuie sa ne
situam pentru a vorbi despre relatia cu Sine.
Postmodernitatea, promotoarea colajului si a relativizarii prin re-

fabricarea aleatorie a ideilor si a imaginilor religioase ne ofera un
Dumnezeu iconoclast ori prin aceea ca Ii creaza un chip difuz lui
Dumnezeu, compus din zeci de imagini disparate, ori Il transforma
intr-o prezenta spirituala care nu are nimic de-a face cu viata noastra.
Icoana lui Hristos nu pare relevanta pentru postmodernitate deoarece

urand metalimbajul si metapovestirile nu poate sa inteleaga iubirea
Tatalui fata de lume, care atat de mult a iubit-o, incat L-a dat pe
Unul-Nascut Fiul Sau spre viata lumii.
Cand asistam astazi la o neintelegere frapanta a icoanei, ne intalnim

de fapt cu neputinta de a percepe comunicarea reala dintre
Dumnezeul treimic si om, de a percepe consecintele reale si
personale ale intruparii Fiului lui Dumnezeu si ale rolului Bisericii in
lume.
Daca lumea, universul in totalitatea sa nu e vazut ca spatiul in care

Dumnezeu Se manifesta si este intotdeauna prezent, pentru ca El e
preexistent lumii si lumea e creatia Sa, atunci tot procesul vietii nu
isi gaseste finalul decat in sensul lamentabil al terminarii a tot ce am
nazuit odata cu moartea, orice fapta a noastra nu are nici o
141
transcendenta iar noi nu suntem niste fiinte profunde, realmente taine
revelatorii, pentru ca nimic nu ne predece si nu ne urmeaza.
Relatia noastra cu Dumnezeu, cu Preacurata Treime trebuie

subliniata de fiecare data ca o lucrare harica, in care simtim in mod
real prezenta Sa in noi. Experienta eclesiala a lui Dumnezeu, a
legaturii noastre vii cu Dumnezeu se face prin Sfintele Taine, unde
experiem viata lui Dumnezeu, vesnica putere si lucrare
indumnezeitoare a Treimii, se face prin intregul nostru cult, prin
rugaciunea noastra, prin viata noastra de pocainta si de fapte bune.
Daca nu vedem intreaga Treime lucrand in fiecare moment al

iconomiei mantuirii, de la creatie si pana la Judecata finala, plasam
evenimentul istoric ori numai pe seama Tatalui, ori numai pe seama
Fiului, ori numai pe seama Sfantului Duh, in detrimentul experientei
autentice a vietii duhovnicesti si a pozitionarii Bisericii pe solul
fundamental al triadologiei.
Daca teologia dogmatica nu are ca punct de plecare triadologia

aceasta devine o filosofie umanista, existentiala, o politica liberala
sau o nihilista abordare ideatica postmoderna, unde nu Dumnezeu e
in centrul lumii si al vietii Bisericii cat si al vietii persoanele
duhovnicesti, ci omul, aflat intodeauna ori sub presiunea istoriei ori
sub amenintarea propriilor sale patimi care par incontrolabile.
Iesirea din capcana umanismului ateu se face printr-o experiere

harica a prezentei lui Dumnezeu, prin sesizarea Lui in tot ce exista,
printr-un efort concret de sfintire personala. Prezenta sfinteniei lui
Dumnezeu se percepe cu simturi schimbate de sfintenie. Poate ca
tocmai acest lucru, lipsa unei vieti duhovnicesti reale a unor teologi a
dus la ideea nefasta ca in prim-planul teologiei e mai degraba
discursul teologic care ocoleste experienta, decat discursul teologic
care este o urmare a experientei reale a vietii Treimii in viata noastra.
Poporul Bisericii in totalitatea sa, observam cu totii in ultimul timp,

este avid de experienta reala, personala a lui Dumnezeu si cauta
Parinti si Maici harismate, care sa fi avut experiente reale, mistice in
viata lor. Cautandu-se experienta teologica concreta, dobandita intr-o
viata de curatie interioara, de sfintenie, se elimina insa, fara prea
multa judecata, teologia adanca a Bisericii, care trebuie rediscutata
cu fiecare in parte.
Se greseste prin alunecarea ori numai in viata practica a Bisericii ori

numai in cea contemplativa. De aceea, cei care sunt oameni ai
concretului militeaza pentru gestiunea, patrimoniul si jurisdictia
Bisericii, pe cand cei contemplativi refuza orice angajare prezenta
pentru o abordare strict personalista a teologiei si a vietii Bisericii.
Consumismul teologic am spune se manifesta cand ca ingurgitare

nemestecata a unuia din faldurile vietii Bisericii in detrimentul
142
celorlalte, cand ca reducere a vietii Bisericii la o privire ideologica
asupra credintei.
Si cand ne raportam doar partial si nu holistic la viata Bisericii nu

putem avea o relatie plenara cu Dumnezeul treimic, ci vom trai din
plin tot felul de tendinte extremiste.
In viziunea noastra, triadologia implica o asumare integrala a vietii

Bisericii si o raportare smerita la orice asepct care tine de viata
Bisericii. Oricand slujim, predicam, ajutam pe cineva, scriem sau
cantam, zidim sau reparam o Biserica sau o casa, comunicam sau ne
odihnim noi ne vedem prin Dumnezeu orice miscare interioara si
orice actiune pe care o intreprindem.
Orice eveniment al istoriei nu trebuie separat de voia Treimii, dupa

cum in fata grijilor si a mortii, a durerilor si a cataclismelor nu putem
gandi si nu ne putem panica atata timp cat traim prezenta lui
Dumnezeu pretutindeni.
Discutarea realitatii cand din punctul de vedere al teoriilor stiintifice

despre lume, cand din punctul de vedere al credintei inseamna un
mod de viata schizoid, dilematic. Un crestin ortodox trebuie sa se
raporteze la teoriile stiintifice despre lume in masura in care ele
indica realitati experimentale si nu ipotetice. Nu trebuie sa reducem
taina, isondabilul vietii si al legaturii noastre cu Dumnezeu la simple
definitii, dupa cum nici nu putem sa ne hazardam, la fiecare noua
descoperire stiintifica, care e proclamata mereu ca revolutionara,
atata timp cat cunoasterea onesta presupune o cercetare
experimentala de durata, intre limite umane.
Prezenta lui Dumnezeu in istorie si in om este resimtita ca fiind

abisala, este traita ca o realitate coplesitoare de mare adancime. Din
aceasta cauza nu putem sa explicam din afara relatia noastra cu
Dumnezeu, atata timp cat experienta duhovniceasca e taina vietii
noastre, a relatiei noastre incomprehensibile cu Dumnezeu.
Prezenta lui Dumnezeu in istorie si in om este mereu o experienta

interioara si din ea raman numai momentele consemnate si pastrate
de-a lungul timpului. Analiza stiintifica a lumii cere recursul la
teologie atata timp cat stiinta este o cunoastere in parametrii umani a
existentei.
De aceea rolul teologiei ortodoxe nu este acela de a da un contur pur

descriptiv Dumnezeului treimic ci de a arata ca El Se reveleaza si
este trait ca fundamentul lumii, al omului si al Bisericii numai in
relatia harica, directa pe care o avem cu El.
Publicat în:
143
• Articole
Tags: Articole
O discutie despre credinta ortodoxa

in Europa
La OTV, 12 ianuarie 2007, in jurul orei 20. Domnii Bichir, Roncea,

Teodorescu,Puric, Becali si altii vorbind despre credinta ortodoxa si
Biserica Ortodoxa Romana intre statele Europei.
Teodorescu: nu suntem de acord ca sa existe culte ultra-minoritare

care sa se inchine la orice.
Legea cultelor e un punct bun in atmosfera vietii romanesti.
Alocutiuni extraordinare.
Am prins doar finalul.

Puric: avem de-a face in aceste zile cu o unire profunda ortodoxa si
nu cu un act politic.
Trebuie sa fim uniti in jurul unei stari de spirit crestin-ortodoxe.
Trebuie sa ne unim sub constiinta crestina ortodoxa.
Vom face un pol ortodox?
Becali cere o implicare politica a intelectualilor. Vrea o miscare
ortodoxa crestina.
Cineva ii cere lui Becali sa ii transfere presedentia partidului Noua
Generatie domnului Puric.
Becali e de acord cu asta, daca domnul Puric poate sa conduca
partidul.
Domnul Puric nu doreste presedentia partidului.
Puric: Noi romanii stim sa tacem cu o inteligenta extraordinara.
In incheiere.
Domnul Anghelos Augustidis.
Romania nu e ruda mai saraca, spune invitatul grec.
In Europa exista un foarte puternic sentiment de solidaritate.
Publicat în:
144
• Interviuri
Tags: Interviuri
Intre Bultmann si Rahner despre vederea

lui Dumnezeu
In celebra carte a lui Rudolf Bultmann, Kerigma si mit, atunci cand

vorbeste despre hristologie, despre persoana lui Hristos, hristologia
este pentru teologul protestant o discutie din punctul de vedere al
credintei despre evenimentul Hristos. Pentru Bultmann evenimentul
Hristos, care nu are nimic de-a face cu mitologia, cu o abordare
mitologica, este centrul kerigmei, al propovadurii Noului Testament.
Pentru Karl Rahner (teolog romano-catolic), in Dogmatica sa care

poarta titlul Continutul credintei, discutia despre vedere este pusa la
jonctiunea dintre transcendenta si imanenta lui Dumnezeu. El vede
vederea fericitoare in relatia credintei dintre om si Creatorul sau.
Ambii teologi au hristologia in centrul teologiei lor. Numai ca

Bultmann Il vede pe Hristos prin ochelarii unui nestorianism evident,
unde divinitatea si umanitatea nu par sa se intalneasca real in
Hristos, pe cand la Rahner, fortat de falsa dogma catolica de care am
discutat aici, pe blog, a vederii lui Dumnezeu ca vedere a esentei
divine, vorbeste de vederea fericitoare, de visio beata, ca despre o
consecinta a harului creat.
Bultmann pune accentul in cartea enuntata mai sus pe cruce si

inviere, pe care le gaseste a fi intr-o unitate esentiala. Crucea
Domnului spune el, si se refera la rastignirea pe cruce a
Mantuitorului Hristos, este o judecata a lumii si a diavolului si in
acelasi timp un act rascumparator. El vede in cruce judecata si
mantuire, dar nu vede deloc pnevmatizarea trupului Domnului,
umplerea Sa de lumina, la invierea Sa din morti.
Tocmai de aceea pentru Bultmann invierea Domnului este o

prelungire a crucii si nu icoana indumnezeirii omului. Ca si Rahner,
Bultmann nu are apetenta pentru har inteles ca energie necreata a
Treimii si nici pentru indumnezeire ca realitate interiora, ca crestere
in har.
145
Rahner vrea sa modifice in teologia sa perceptia intelectualista a lui
Toma de Aquino in ceea ce priveste extazul, vederea, ca sa nu mai
fie vazut doar ca o contemplare a mintii din care ar lipsi continutul
deplin al interioritatii noastre.
Ambii fac eforturi uluitoare in cadrul credintei Bisericilor lor spre a

percepe mantuirea si sfintirea personala in Hristos, dar ambii esueaza
din cauza unor preconceptii adanc inradacinate: Bultmann nu poate
explica extazele Sfantului Pavel si spune ca nu exista in Noul
Testament o abordare mistica a cunoasterii lui Dumnezeu, adica nu
exista in NT experienta extatica, pe cand Rahner se opreste cu
discutia despre vedere la falsa dogma a vederii lui Dumnezeu ca
vedere a esentei divine si spune ca nu avem de-a face decat cu o
consecinta reala a harului creat.
Ce nu pot percepe teologii eterodocsi? Prezenta interioara a harului

ca realitate permanenta,dobandita ca un dar dumnezeiesc intr-o viata
de curatie, interioritatea de iubire si de credinta intre toti Sfintii din
toate veacurile, impartasirea reala de contintul dogmelor, al cultului
si al libertatii interioare si mai ales adancimile duhovnicesti ale
intimizarii reale cu Dumnezeu prin vederea slavei Sale.
Tocmai de aceea Bultmann apara kerigma, vestirea Evangheliei,

pentru ca centreaza experienta religioasa in propovaduire, pe cand
Rahner este schilodit in teologia sa de raportarea sa teologica la noile
dogme catolice de dupa 1054, care sunt intr-un antagonism zdrobitor
cu realitatea ecumenica a Bisericii una. Rahner se vede nevoit sa
includa teologia purgatoriului si a harului creat in doctrina despre
vedere, desi ambele sunt creatii filosofico-fanteziste ce nu au nimic
de-a face cu Revelatia.
Punctam insa lucruri interesante de detaliat din punct de vedere

ortodox pe care cei doi teologi le-au atins in cartile lor. Bultmann
observa crucea ca judecata a lumii, si pe buna dreptate, folosind trei
versete concrete din Sfantul Matei. Cand vorbeste de judecata lumii,
Bultamnn spune ca Hristos, prin moartea Sa, ne-a eliberat de demoni
si de noi, ne-a despovarat de pacatul nostru si viata noua a crestinilor
este una eshatologica.
Bultmann are dreptate, pentru ca ii da dreptate intru totul aici

Dumnezeiescului Pavel, care spune ca acum, daca suntem fapturi noi
in Hristos, trebuie sa crestem spre statura barbatului desavarsit,
crescand in har in fiecare zi. Insa, desi afirma dimensiunea
eshatologica a vietii crestine, aceasta aflare a mantuirii prin Hristos,
pe de o parte, iar pe de alta parte, tindere continua spre mantuirea lui
Hristos, pentru ca mantuirea se lucreaza in fiecare zi, teologul
protestant nu arata cum se face asta in mod practic.
Imbacsita de voie sau de nevoie de filosofie, de categorii filosofice,

teologia romano-catolica nu ii ofera lui Rahner (desi a fost o
146
eminenta, a scris peste 4000 de carti de teologie) mari oportunitati
teologice, cum ii ofera protestantismul lui Bultmann.
El e nevoit sa accepte falsele dogme catolice si sa porneasca de la ele
discursul teologic despre vederea lui Dumnezeu, bineinteles
neajungand niciodata la experienta reala a vederii. De ce? Pentru ca
harul era pentru el o entitate supranaturala, dar, paradoxal, creata si
vederea era discutata in termenii vesniciei si nu ai realitatii de acum
a omului.
Lipseste in ambele parti dimensiunea sfintitoare, transfiguratoare a

hristologiei, si unul si altul vorbind despre Hristos ca Rascumparator,
dar deloc ca Sfintitor al umanitatii Sale, si prin El, si a trupurilor si
sufletelor noastre.
Publicat în:
• Articole
Tags: Articole
147
O lecţie pentru a ne învăţa să ne iubim ţara
Reproducem mai jos unul dintre izvoarele de inspiraţie ale

romanticilor, dar nu numai, în a cânta frumuseţea plaiurilor
româneşti şi anume legenda lui Dragoş, din Poema în limba polonă a
lui Miron Costin (a se vedea Opere, vol I, EPL, Bucuresti, 1965):
” În ţara Maramureşului se află un sat numit Cuha. Acolo locuia

Dragoş, fiul lui Bogdan, împreună cu ai lui. Bogdan se mândrea că
se trage din domnii cei vechi, iar fiul său ardea de dorinţa să arate ce
poate.
Multă vreme mama lui l-a împiedecat să plece, ca să nu-l piardă în

acele locuri aşa de primejdioase. Pînă ce un zimbru se arată lîngă sat;
tineretul se repede pe urmele lui. Dragoş îl socoate ca un semn
prevestitor de bine şi-şi alege trei sute de tineri înarmaţi, obişnuiţi să
sufere cu bărbăţie orice trudă.
Pornesc pe urmele zimbrului în adâncimile munţilor, şi urmele îi duc

la un pârâu necunoscut până atunci. Sperând să găsească un semn, ei
merg de-a lungul râului, oriunde-i duce albia lui.
Iar căţeaua Molda îi ajută cu mirosul ei, căci, oriunde s-ar ascunde
zimbrul, fie în locuri strimte între stânci, ca să scape, lăsând pe
gonaşi să treacă înainte, ea, gâdilată în nări de mirosul animalului,
latră, adunînd cu glasul ei, ca la un clopot, pe soldaţii risipiţi, până ce
şi trâmbiţa dădea de ştire despre animalul ascuns. Îndată tinerii se
reped într-acolo, dar zimbrul, văzându-se descoperit de neobosiţii lui
urmăritori, îşi face loc cu putere printre gonaşi, şi ei încep iarăşi
goana după dânsul.
De-abia au trecut Munţii Carpaţi, şi de pe coama munţilor înalţi

privesc spre pământul Moldovei viitoare. Ochiul cuprinde luncile
Prutului, în care se oglindesc câmpiile curate ce se întind pînă la
Nistru, câmpii întinse, care se arată ca o întindere fumurie sau ca
mărime asemenea oceanului.
Nistrul cel măreţ îşi are izvoarele în ţările coroanei polone, şi chiar
acolo unde desparte în două Podolia, curge pintre stânci sculptate
natural, ca şi cum ar fi lucrate de mână de om; e mai frumos ca Nilul,
deşi e slăvit Nilul, ce curge încunjurat de trestii. Nistrul întrece chiar
Dunărea, a cărei ape sunt nesupuse albiei. Valurile Nistrului, în
umbră, udă maluri cu pereţi strimţi, şi fluviul poartă război cu
Phoebus, ca să prindă din razele lui, căci stâncile aplecate îi ascund
cerul.
148
Ţânţarul, duşmanul somnului oamenilor, nu se află aci. Şi, când se
arată totuşi maluri joase la vaduri, ele sînt asemenea labirintelor de
grădini pe ape, sau asemenea sprâncenelor sublime de pe fruntea
veselă a regelui slăvit, cu fruntea senină ca cerul! Dacă zeiţele din
fabulele greceşti ar fi aflat de aceste ţinuturi, ar fi venit desigur aci
din Olimpul lor. Peste tot, câmpii mănoase, păşuni întinse; care alte
pămînturi în lume se pot asemăna cu acestea?
Şi Prutul iese din acest regat, râu bogat, şerpuind pe şesuri întinse cu
câmpii mănoase pe maluri. Aci zadarnic te mai lauzi, Egiptule, că
acolo în ţara ta întreci Prutul în bogăţie. Aci o jumătate de copeică
produce şapte măsuri de grâu, ceea ce cu greu s-ar vedea între
graniţele tale nisipoase. În anii roditori, ovăzul, secara, grâul dau
unsprezece măsuri, iar meiul peste douăsprezece.
Tu ce poţi avea mai mult, de te lauzi cu protecţia Cererei, decât că în

ţările tale creşte zahărul? Aci iapa adesea fată doi mînzi şi oaia trei
miei deodată, iar vaca tânără de trei ani fată un viţel. Şi pe tine,
Bârlade, râu roditor, nu pot să nu te amintesc: e greu de uitat cum
curgi în bogăţie îmbelşugată, ducând cu unda ta miere şi lapte,
desfătări ca în Rai. Mai departe, ei văd şi păduri, şi pe unde curg
râurile, şesuri întinse, şi, când aplecară ochii, văzură o ţară, cum ar fi
o grădină înflorită cultivată între gardurile ei cu patru laturi.
Privind spre răsărit, se minunară de aşa ţară cu câmpii pline de flori,

asemenea Raiului. Acum nădejdea în prinderea pradei bogate se
schimbă, altă dorinţă le umple sufletul. Privesc locurile şi apoi
pornesc mai departe de-a lungul rîului, şi acum, ieşind din ceaţa
munţilor, dau de câmpiile curate. Aci, deodată, căţeaua latră cu
glasul ei obişnuit, şi toţi împreună se reped la sunetul cunoscut. Pe
stânga râului se află o pădurice foarte deasă, încunjurată de jur
împrejur de şanţuri; acolo, zimbrul, obosit şi fără puteri după atâta
trude, se odihnea liniştit, dar nările căţelei agere nu-l pierdură nici
aci.
Acolo tinerimea dornică de pradă îl înconjură, ca şi cum tunurile

dese ar fi fost îndreptate asupra lui. Animalul simte din instinct că i-a
venit ultima clipă a vieţii şi nu iese din desiş în câmp. Atunci
tineretul năvăleşte asupra lui cu unelte de fier, unii cu topoare
ungureşti, alţii cu lăncii de Rohatyn, şi acolo ucid zimbrul. „O! tineri
— strigă Dragoş — aci e patria noastră, nu mai e nevoie să ne
sfătuim, eu nu mă mai întorc înapoi de aici. Voi restabili locuinţele
strămoşilor noştri.
Chiar acum jur că o voi face şi trimit de veste acasă. Iar care dintre
voi gândeşte altfel îl trimit îndată înapoi.“ Toţi strigară: „Îţi jurăm că
şi noi vom locui aci cu tine pe veci!“ Capul zimbrului îl aşezară pe
un stâlp, ca un semn aducător de bine, şi Boureni a fost întâiul sat
după această ispravă, căci zimbrul se numeşte pe moldoveneşte bour.
149
De aci şi ţara are drept pecetie un cap de zimbru, şi pe acel loc ei
întemeiară cel dintâi sat şi-i dau numele Boureni de la bour.
Căţeaua, obosită sau rănită în desiş de către fiara slăbită de puteri,

după atâta muncă alergă încălzită la apă, dar după ce bău, crăpă
acolo istovită. Dându-se acestui râu pe vecie numele de Moldova, de
la Molda, el a păstrat şi azi numele dintâi. Izvoreşte din apropierea
Maramureşului, tot din Munţii Carpaţi, şi se varsă în Siret lîngă
Roman. Râul Moldova a dat un nume veşnic şi ţării, şi poporului: de
la Moldova este şi moldoveanul.” (p. 256-259)
Puteţi vizita şi http://www.bmb-on-line.ro/scripts/master.htm pentru

a citi opera lui Miron Costin.
Psa. Drd. Gianina Picioruş
Publicat în:

Tags: Literatura română din perspectivă ortodoxă, Literatură română
veche, Miron Costin, Poema polonă a lui Miron Costin, psa. gianina
picioruş, teologie pentru azi
150
Alte locatii care merita din plin a fi vizitate
O pagina despre Biserica dintr-un lemn din judetul Valcea:
http://www.cimec.ro/Monumente/Bislemn/index.htm
Un site cu monumentele si locurile sub patronajul UNESCO din

Romania:
http://www.cimec.ro/Monumente/UNESCO/UNESCOro/indexMold.
htm
Faptele raman si oamenii acestia sunt multumiti de domnul George

Becali
A fost şters
Biserica Nasterii Domnului din Betleem
151
http://www.youtube.com/watch?v=-OPdPm_oqAM
O minune a Prea Curatei la Observatorul Antenei 1
http://www.youtube.com/watch?v=hMMGMtGTHn8
O descoperire a ecumenicitatii ortodoxe a Bisericii
152
http://www.youtube.com/watch?v=Gj4pUphDitA
Parintele Michael vorbind despre marturisirea pacatelor
http://www.youtube.com/watch?v=nJ_wleFf0X8
PS Hristodulos despre rugaciunea ortodocsilor
153
http://www.youtube.com/watch?v=sG_3pZvMQ4g
Imaginea si cuvatul, gesturile si tot ce ne inconjoara sunt ferestrele

spre intelegerea maretiei de neinteles a lui Dumnezeu. Trebuie sa ne
bucuram bine de tot ceea ce vedem si traim!
Publicat în:
• Ştiri
Tags: Ştiri
154
Paterice online
Cu toate ca pagina pe care acum v-o prezentam este in lucru,
proiectul e deja avansat si puteti gasi in locatia
http://pateric.credo.ro/ Matericul, Parintii aghioriti, urmand sa apara
aici texele integrale ale Patericului athonit, ale celor de la Optina si
Solovat, ale Patericului egiptean si giorgian, ale Valaamului sau
Saravolui, ca sa spicuim doar cateva dintre ele.
Pagina creata sub pseudonimul Voscreasna si administrata de

domnul Gigel Chiazna, este un proiect online ce se contureaza a fi
drept unul de exceptie in peisajul paginilor ortodoxe romanesti.
Publicat în:
• Ştiri
Tags: Ştiri
155
Despre cunoasterea lui Dumnezeu la taran
Avem bucuria sa va invitam la o lectura online a cartii domnului
Costion Nicolescu cu titlul:
Despre cunoasterea lui Dumnezeu la taran sau Despre chipul crestin

taranesc al lui Dumnezeu.
O puteti gasi in locatia:

http://www.spiritromanesc.go.ro/Costion.html#1.
tp2.gif
Publicat în:
• Ştiri
Tags: Ştiri
156
Sfantul Ioan Gura de Aur
De asemenea, pe adresa http://www.ioanguradeaur.com/ veti gasi un

site integral dedicat Sfantului Ioan, in limba romana.
Pentru websitul integral, in limba engleza, dedicat

Preadumnezeiescului Ioan, de la a carui adormire se implinesc anul
acesta 1600 de ani, intrati pe http://www.chrysostom.org/.
Pentru Biserica Ortodoxa Romana acest an este anul jubiliar Sfantul

Ioan Gura de Aur.
Publicat în:
• Ştiri
Tags: Ştiri
157
Sfantul Dimitrie Izvoratorul de mir
Un site complet despre Sfantul Dimitrie veti gasi in locatia

http://www.sfantuldumitru.com/. Aceeasi autori ca si in cazul siteului
dedicat Sfantului Vasile cel Mare, pe care vi l-am anuntat anterior.
Publicat în:
• Ştiri
Tags: Ştiri
158
Intre extremele ascetismului si falsele
harisme. O invitatie la reflectie continua
Trecem pe scurt cateva observatii directe ale noastre.
Am observat apetenta pentru asceza a multor crestini ortodocsi, o

apetenta normala pana la un anume punct, insa o inapetenta totala
pentru teologie. Doresc sa tina post, sa se roage, sa faca metanii dar
mai putin sa se lumineze prin cunoasterea Sfintilor Parinti, prin
comentariile directe ale credintei, prin cartile de teologie.
Aceasta dorinta pentru concret, pentru concretul pe care il dicteaza

mintea si trupul lor le pare incurajator si le e teama, la multi, de
studiu, de asceza mintii, de a pune in concordanta interioara postul
cu iertarea vrajmasilor, rugaciunea cu contemplatia, impartasirea
euharistica cu intelegerea duhovniceasca a Scripturii si a lumii.
Cu alte cuvinte nu pot suporta mesajul care ii depaseste, in loc sa li

se scurga inima dupa el.
Observatiile mele nu sunt urmarea observarii a anumitor persoane, in

mod monoman, ci a unui numar mare de persoane.
La polul opus al celor care sunt centrati pe ce pot sa faca, sunt cei
care cunosc multe, care au cunoscut teologie la greu, dar stau prost la
capitolul umilinta a trupului si a cugetului, vorbind de harurile
speciale, de capacitatile unice pe care le au, pe care le-au dobandit,
dar pe care nu le pot proba.
Am intalnit cazuri frecvente de oameni care se credeau posesori de

daruri duhovnicesti dar nu puteau sa explice in ce constau, cum se
manifesta si de ce reactioneaza negativ cand li se pune problema
veridicitatii, autenticitatii lor.
Spre exemplu cineva se crede nebun pentru Hristos, altcineva mare

traducator, altcineva mare scriitor de teologie, iar altcineva mare
liturgist. Insa toate aceste 4 persoane au ceva in comun, desi nu se
prea plac reciproc: au in comun ideea ca sunt mai mult decat unici.
La polul opus am vazut oameni care nu se cred buni de nimic, care

se cred foarte pacatosi, dar pocainta lor nu produce in timp efecte
bulversante.
Schimbarea tuturor acestora exista, este evidenta in timp, dar e

minora. Extremismul duhovnicesc se arata prin aceea, ca nu stie
unde este echilibrul intre asceza si viata mistica, intre citire si
159
rugaciune, intre rigoare si iconomie, intre frumusete de suflet si
badaranie sufleteasca.
Poate ar fi mai bine de spus ca tocmai in asta consta extremismul: in

a nu putea intelege ca viata lor indurereaza in mod coplestitor pe cei
care ii iubesc sau ii respecta.
Pe de alta parte daca nu vedem in noi nici o tentatie extremista sau

extremism in anumite directii ale vietii noastre, iarasi e grav. Daca
nu imi dau seama ca sunt si eu, ca suntem cu totii expusi
extremismului de fiecare clipa, atunci nu am rezolvat nimic
observand, chiar si corect, extremismul altora.
Insa, intre a fi tot timpul extremist si a fi numai in anumite momente

extremist si a te corecta imediat e o mare diferenta. Problema care
agaseaza este insesizarea faptului ca nu ne miscam bine, frumos,
pentru altii si nici noi nu ne simtim impacati cu ceea ce suntem.
Dar ca sa ajungi la echilibru inseamna a trece si tu, la randul tau, prin

tot felul de excese. Intelepciunea inseamna tocmai constiinta ca
trebuie sa te reconsideri continuu, sa iti revezi continuu atitudinile de
orice fel, interioare sau exterioare, pe care le ai.
Cand colegul hip hoper de aseara ne-a acuzat de fariseism, de

duplicitate pe oamenii Bisericii se referea tocmai la faptul ca viata
noastra crestina nu este evidenta pe fata noastra si in faptele noastre,
in asa fel incat, sa nu mai fie nevoie sa dam alte explicatii.
Dumnealui o fi intalnit numai crestini neinteresanti, adica care nu i-

au spus nimic prin prezenta lor.
Lupta ascetica a noastra nu este insa numai cu mania, pofta, prostia,

nesimtirea, badarania noastra ci cu o mie si una de alte patimi, pe
care le intelegem in timp si pe care le abordam in chip diferit de la o
varsta la alta.
Important e sa cautam sa fim atenti la tot ce misca in noi si in afara

noastra pentru ca sa putem intelege unde e centrul de greutate al
vietii noastre duhovnicesti, unde este calea noastra cumpatata,
corecta.
Insa e normal sa existe aceste disfunctii atata timp cat fiecare are un
anume nivel de intelegere duhovniceasca, o anume varsta in viata cu
Hristos. Prezentarea pacatelor noastre nu este una ostentativa ci
iluminatoare, daca suntem mereu atenti la noi.
Vigilenta, trezvia noastra consta tocmai in a ne observa si a ne acuza

de tot felul de lucruri care nu ne plac in noi, pentru a fi si mai liberi
in viata noastra intru Duhul Sfant.
160
Publicat în:
161
Paradoxurile lui I. L. Caragiale sau
despre tragi-comedie
Mai întâi de toate, trebuie să precizăm că orice critic literar

hiperbolizează ce aspecte doreşte dintr-o operă şi le transformă în
subiect de exegeză literară.
Prin urmare, putem şi noi foarte bine să facem acelaşi lucru,

subliniind aspectele care ne interesează, din punct de vedere ortodox,
cu atât mai mult cu cât, nu de puţine ori, aceste aspecte se dovedesc
esenţiale şi au fost trecute cu vederea tocmai din cauza idiosincrasiei
manifestate adesea în raport cu o abordare religioasă şi ortodoxă a
lucrurilor. Aceste fiind zise, ne întoarcem la subiectul pe care îl
propune titlul articolului de astăzi.
Caragiale a fost promovat şi este perceput în literatura şi cultura

noastră cu precădere ca autor de comedii şi de schiţe cu caracter
umoristic, piese care au fost puse în scenă sau ecranizate de multe ori
şi au cunoscut numeroase difuzări le tv. Mai puţin cunoscute au
rămas însă nuvelele psihologice, precum şi drama “Năpasta”.
Însă cine percepe caracterul lui Caragiale ca fiind unul esenţialmente

fundamentat pe umor, pe ironie, comedie şi sarcasm, credem că se
înşală. Nici măcar comediile sale atât de bine cunoscute publicului
larg, “O scrisoare pierdută”, “O noapte furtunoasă”, “Conul Leonida
faţă cu reacţiunea” şi “D-ale carnavalului”, nu sunt în esenţa lor
“comice”, ci mai degrabă dramatice. Acest fapt a fost intuit de la bun
început de Titu Maiorescu care, în “Comediile d-lui I. L. Caragiale”,
scria: “cu multă cunoştinţă a artei dramatice, d. Caragiale ne arată
realitatea din partea ei comică. Dar uşor se poate întrevedea prin
această realitate elementul mai adânc şi mai serios, care este
nedezlipit de viaţa omenească în toată înfăţişarea ei, precum în
genere îndărătul oricărei comedii se ascunde o tragedie [subl. n.]“.
Este una din cele mai bune aprecieri – dacă nu cea mai bună – a lui
Titu Maiorescu (deşi nu ne raliem opiniilor sale cu privire la
neutralitatea ficţiunii din punct de vedere moral) şi, din păcate,
credem noi, tocmai aceasta nu a fost reţinută de-a lungul timpului.
Tragismul intrinsec şi profunda analiză psihologică pe care o
operează Caragiale asupra naturii umane, prin reprezentara
personajelor sale, prin tipologiile dar şi prin individualităţile pe care
162
le propune, sunt lucruri care nu au ieşit în evidenţă, care nu au fost
puse în lumină aşa cum trebuie.
Caragiale, în piesele sale, ne dă impresia unui spectator pentru că

fidelitatea reproducerii unor crâmpeie banale de viaţă contemporană
ne face să cădem în plasa considerării sale ca simplu privitor şi
reproducător fascinat al realităţii, când de fapt, Caragiale e un
contemplativ. Nu s-a înţeles prea bine acest lucru şi de aceea, mai
ales în perioada comunistă (şi fără reevaluări decisive
postdecembriste), accentul s-a pus pe umor şi ironie.
O analiză atentă a personajelor caragielene va scoate la iveală o

profunzime abisală, dostoievskiană, a realismului său psihologic,
înţeles ca o autentică sondare a psihicului uman (şi aici avea dreptate
Paleologu, care proiectase, după câte am înţeles, să scrie o carte cu
acest subiect: “Abisalul Caragiale”; acelaşi Paleologu care ne-a
deschis o altă perspectivă asupra lui Sadoveanu, scriind “Treptele
lumii sau calea spre sine a lui Mihail Sadoveanu”, recent reeditată).
Momentan, dorim să atragem atenţia asupra a numai trei din ceea ce

noi sesizăm ca fiind paradoxurile unei psihologii umane care trebuie
privită cu mult mai multă seriozitate, aşa cum au fost ele subliniate
(credem noi) de autor în ceea ce el însuşi a numit şi este îndeobşte
cunoscut cu titlul de “comedii”.
Cel mai important paradox dintre toate este cel al iubirii care
schimbă caracterul oamenilor. Un alt scriitor al literaturii noastre,
Marin Preda, a avut multe lucruri în comun cu I. L. Caragiale prin
felul care a rămas uimit (inclusiv la nivel declarativ, nu numai la
nivel ficţional, scriitoricesc) în faţa manifestărilor aparent
incompatibile, în funcţie de situaţie, ale unuia şi aceluiaşi caracter
uman, ale aceleiaşi persoane.
Marin Preda sesiza, în cazul unor cupluri, discrepanţa enormă dintre

felul brutal, lipsit de orice urmă de compasiune sau delicateţe, în care
bărbatul şi femeia care formau cuplul respectiv, se comportau cu
restul oamenilor, şi armonia şi înţelegerea perfectă, transfigurarea
lor când erau singuri, când vorbeau între ei, care făcea să dispară cu
totul modul lor insensibil şi grobian de a se manifesta şi să se nască
alţi oameni, incompatibili cu cei dinainte (deşi tot ei), o altă faţă,
nebănuită, a lor (vezi cuplul Isosică şi Ciulca, din Moromeţii II, spre
exemplu).
Solidaritatea cuplului este nefirească în condiţiile în care lumea din

jur nu poate să vadă, pentru că nu i se oferă prilejuri să vadă, bazele
sentimentale, fundamentele de iubire şi de sinonimie caracterologică,
care fac să existe şi întăresc relaţia.
Înaintea lui Marin Preda însă, Caragiale a sesizat acelaşi lucru şi ne

permitem să vă atragem atenţia asupra aceleiaşi subtil precizate
163
realităţi psihologice, surprinse de el în piesa “O noapte furtunoasă”.
Chiriac tejghetarul şi Veta, soţia lui jupân Dumitrache (negustor de
cherestea şi căpitan în garda civică), se iubesc şi trăiesc împreună de
mai mult timp, situaţie pe care bărbatul legitim, Dumitrache adică,
nu o percepe (un alt paradox, despre care vom vorbi mai jos), ba mai
mult, îl consideră pe Chiriac omul său de încredere şi care “ţine la
onoarea mea de familist”.
Ceea ce ne interesează pe noi aici este faptul că o ceartă între cei doi,
Chiriac şi Veta, pornită de la gelozia lui Chiriac, duce la ruptura
vremelnică între cei doi şi la o (apreciem) sinceră suferinţă a
amândurora. Monologul Vetei nu ni se pare trucat (”A! De ce mai dă
Dumnezeu omului fericire, dacă e să i-o ia înapoi!? De ce nu moare
omul când e fericit!? De ce am mai trăit eu s-ajung la aşa ceva!?”,
etc., etc.), după cum nu ni se pare trucată nici dorinţa lui Chiriac de a
se sinucide şi nici îngrijorarea pe care aceeaşi Veta o manifestă
pentru amantul său.
Toate aceste ne dovedesc o dragoste reală între cei doi precum şi

faptul că suntem în faţa a două caractere capabile de sentimente
înalte, a două suflete care pot să fie nobile, sensibile, delicate,
generoase.
Aici intervine însă paradoxul, pentru că ele se comportă astfel numai

între ele, nu şi cu ceilalţi. Chiriac, sergent în garda civilă, imediat
după ce are loc împăcarea cu Veta, ne dă o mostră de comportament
ignobil, incalificabil, insistând în hotărârea lui de a aresta şi a aduce
sub escortă la exerciţiile militare un om bolnav de lingoare (febră
tifoidă), sub motiv că “îl am pe listă, trebuie să se prezinte la
ezerciţ”.
Încrederea în sine, că este un om al datoriei îndeplinite fără rest, face

din el, ca şi din jupân Dumitrache, care aprobă şi apreciază gestul şi
“excesul” de zel al lui Chiriac, un sclav fără conştiinţă al regulilor şi
regulamentelor, care îi insuflă însă şi îi alimentează mândria şi
orgoliul. Importanţa pe care o au în ochii lor aceşti oameni – şi care
este corectată de realitate – este sursa “superiorităţii” lor morale şi
sociale, ei nefiind capabili să sesizeze contradicţiile.
Iar Caragiale se “răzbună”, ca să zicem aşa, lăsându-i să fie nimic

altceva decât ei înşişi.
Însă în momentele de mărturisire a iubirii, în momentele de tandreţe,

adevăratul suflet se revelează de sub stratul gros de neghiobie şi
egoism care îi orbeşte altfel.
Într-un mod foarte asemănător, deşi la un nivel social puţin mai înalt,
se petrec lucrurile şi între Ştefan Tipătescu şi Zoe Trahanache, din
“O scrisoare pierdută”.
164
Acest fapt ne precizează încă odată, în mod artistic, că sufletul uman
nu există decât în lumina iubirii, în iubirea împărtăşită a celuilalt, în
oglinda inimii celui iubit. Aşa cum noi toţi existăm în iubirea lui
Dumnezeu, numai pentru că El nu ne scoate afară din iubirea sa.
Iubirea acestor personaje, ale lui Caragiale sau ale lui Marin Preda,
este un nivel de împlinire a iubirii din noi, un nivel care reprezintă
atâta cât vrem noi să primim din iubirea dumnezeiască, să ne
deschidem iubirii lui Dumnezeu, care poate să ne umple şi să ne facă
să iubim pe toţi oamenii, să ne iubim vrăjmaşii, să iubim fiecare
colţişor de pământ şi fiecare făptură, dar şi întreg universul.
Al doilea paradox prezent în “comedii” (folosim ghilimele pentru că

nu ni se pare că tocmai caracterul lor comic ar fi cel mai important)
este dragostea soţilor, Zaharia Trahanache (”O scrisoare pierdută”)
sau jupân Dumitrache (”O noapte furtunoasă”) pentru soţiile lor, Zoe
şi Veta, care îi înşeală cu prietenii lor cei mai buni, cu oamenii lor de
încredere (dar nu se despart de ei, din cauza poziţiei sociale şi
materiale a soţilor superioare celei a amanţilor, deşi nu cu mult) şi
naivitatea acestora de a nu observa nimic, de a fi absolut convinşi de
prietenia prietenilor şi de fidelitatea nevestelor, pe care le consideră
femei curate şi pudice.
În faţa unor dovezi incontestabile ale infidelităţii soţiilor şi ale

trădării lor de către prietenii de nădejde, anume scrisoarea de amor a
lui Tipătescu către Zoe sau legătura de gât a lui Chiriac descoperită
de Dumitrache pe perna Vetei, soţii reacţionează prin a nu crede
nimic rău şi prin a se întări în convingerile lor anterioare.
Faptele se petrec oarecum asemănător şi în “D-ale carnavalului”,

unde Didina şi Miţa îi înşală pe Pampon şi pe Crăcănel cu Nae
spiţerul, iar Pampon şi Crăcănel, după o serie de evenimente
dramatice care se petrec în căutarea celui vinovat de acestă dublă
“traducere” [trădare], se mulţumesc cu o explicaţie banală din partea
lui Nae şi îl consideră cel mai bun prieten al lor.
Deşi critica se mulţumeşte să exalte comicul de situaţie, în acest caz,

iar publicul râde de prostia şi de orbirea celor înşelaţi, credem că o
analiză psihologică mult mai profundă a acestor personaje şi a
motivaţiilor lor, este imperios necesară şi ne-ar lăsa să vedem faptele
într-o lumină cu mult mai profundă.
În fine, un al treilea paradox în ceea ce priveşte caracterul

personajelor, este acela că tocmai oamenii care par cei mai ramoliţi,
care sunt amnezici şi incoerenţi în gândire până la a-i bănui de
schizofrenie, Zaharia Trahanache şi Agamemnon (Agamiţă)
Dandanache (sinonimia fonetică a numelor, Trahanache şi
Dandanache, este oare o întâmplare, din acest punct de vedere?), se
dovedesc a fi singurii în stare să judece la rece realitatea şi să o
direcţioneze în sensul dorit de ei, lucru pe care nu îl reuşesc ceilalţi,
165
care par mai întregi la minte decât ei şi chiar mai perfizi, în primă
instanţă.
Concluzia este că realitatea nu se prezintă în alb şi negru în opera lui

Caragiale, simplificare care a fost dusă la extrem în perioada
comunistă, în care ironia la adresa societăţii corupte şi a politicii
perfide era subliniată până la extenuare. Convingerea noastră este că
nu politica sau pamfletul la adresa ei l-a interesat pe Caragiale, ci
caracterul uman, cu jocurile lui de umbre şi lumini, caracter pe care
l-a surprins în mediul lui de desfăşurare, în ambianţa lui care a fost,
uneori, pigmentată de lupta politică.
Pe Caragiale, însă, l-au interesat oamenii care se mişcă în mediul

urban, cu turburările lui politice, în acelaşi fel în care l-au interesat şi
cei care nu aveau acces la asemenea preocupări şi probleme. El a
vrut să dezvăluie psihologii şi caractere, în mod evident condiţionate
de ambientul lor social, dar fără ca “veşmintele” sau “decorurile”
sociale să fie ţinta analizei sale, ci felul în care oamenii reacţionează
şi aleg să trăiască, în condiţii diferite.
Încheiem aici, nu înainte însă de a spune că perseverenţa

personajului Anca din drama “Năpasta” în a-l pedepsi pe ucigaşul
soţului ei, în afară de faptul că este un alt mod de a pune în lumină
taina puterii iubirii, se aseamănă mult cu perseverenţa Vitoriei Lipan,
deşi considerăm că drama lui Caragiale întrece în tragism şi este mai
copleşitoare – chiar dacă mai redusă ca dimensiuni – decât romanul
lui Sadoveanu. Vitoria Lipan nu face decât să depăşească rigorile
unei călătorii pline de primejdii, pentru a-şi atinge scopul, în timp ce
Anca săvârşeşte această “călătorie” în plan interior, prin căsătoria cu
ucigaşul soţului ei (şi care comisese crima tocmai pentru că o iubea
pe ea, pe Anca), învăţând să deceleze din comportamentul acestuia,
semnele unei conştiinţe vinovate.
II
Furia criticii împotriva personajelor lui Caragiale este furia

împotriva propriilor noastre vicii, graba de a ne delimita de patimi
care ne caracterizează şi pe noi, din păcate, la fel de mult. Ea denotă
faptul că autorul lor a atins o coardă foarte sensibilă şi a intuit destul
de bine şi de profund patimile adânci ale românilor.
Societatea românească, inclusiv cea contemporană, postmodernă,

poate foarte bine să se uite ca într-o oglindă fidelă în “comediile” lui
I. L. Caragiale şi a putut să facă acest lucru de la conceperea lor,
trecând prin perioada primei modernităţi, cea interbelică şi cea
comunistă şi până azi.
166
Caragiale este fotograful nostru cel mai fidel, pentru că a înţeles
patimile noastre adânci, el, care iubea naturaleţea vieţii nepervertite,
care iubea mănăstirile, pe Eminescu dar şi oamenii simpli şi fireşti,
el, care a arătat primul ce înseamnă românul mutat la oraş prin forţa
împrejurărilor (înaintea instalării comunismului cu mult!) şi
europenizat cu forţa!
Denunţând “progresul” proclamat de Caţavencu, “liber-

schimbismul” şi “liber-pansismul” (vezi liber-cugetătorii de azi),
Caragiale nu face decât să deplângă falsificarea vieţii, demonetizarea
adevăratelor virtuţi şi idealizarea altora, de import.
Garabet Ibrăileanu este singurul care a arătat foarte corect, în opinia

noastră, că personajele comediilor lui Caragiale nu sunt “comice”, că
nu sunt întrupări satirice ale indignării autorului, ci ele sunt foarte
reale, cu tot cu modul lor de manifestare şi mai ales de exprimare,
care nouă ni se pare desuet, dar în epocă nu era deloc desuet.
Modul de a vorbi al personajelor lui Caragiale nu este unul fals,

artificial - iar noi ne prăpădim de râs degeaba, pentru că aşa ne-am
obişnuit şi pentru că nu vrem, mai ales, să ne recunoaştem adâncul
penibilului, al prostiei, al incompetenţei şi al imposturii care ne
caracterizează - ci este unul foarte veridic.
Dacă un Caragiale ar scrie azi piese în care să surprindă fanfaronada

intelectualistă a unor persoane vii şi nu neapărat dintre cele celebre,
care apar la TV, poate că peste o sută de ani alţii ar râde copios,
fiindcă n-ar vrea să recunoască (ca şi noi astăzi) similitudinile cu ei
înşişi, în timp ce noi privim azi sau vorbim cu toată seriozitatea cu
astfel de persoane, fără să ne vină în minte să le confundăm cu cele
caragialene.
Caragiale simţea adânc şi dureros, ca şi Eminescu, pierderea tradiţiei

şi îndepărtarea de simţul natural al trăirii istoriei nostre. Ei simţeau
europenizarea şi modernizarea forţată, mai ales la nivelul
mentalităţilor, ca pe o dezrădăcinare şi o îndepărtare care le provoca
suferinţă de străvechiul mod de viaţă românesc, ca pe o
dezrădăcinare şi o pierdere irmediabilă a unei inocenţe şi naturaleţi a
vieţii caracteristice acestui pământ.
Exegeza literară a pus în lumină faptul că societatea urbană face

subiectul comediilor lui Caragiale, în timp ce ruralul este subiect
pentru dramele şi tragediile aceluiaşi autor. Este semnificativ acest
fapt, dacă înţelegem că patimile omeneşti apar ca tragice în
ambientul natural al omului, la sat, în timp ce aceleaşi patimi,
transmutate cu oameni cu tot la oraş, devin comice, obiecte satirice.
Ceea ce subliniază Caragiale este faptul că transmutarea patimilor

din mediul rural în cel urban nu face decât să le penibilizeze, până la
absurd, prin faptul că oamenii nu mai sunt ei înşişi, nu mai ştiu să se
167
comporte normal prea bine, într-o lume în care normalitatea trăită
veacuri de-a rândul, nu mai are acum loc în noua societate.
Ce ne dezvăluie nouă acest lucru? Că autorul nu simte că ar putea

vreodată să ridiculizeze satul, că ar putea să ridiculizeze tradiţia, pe
omul trudit, în timp ce ia peste picior cealaltă faţă a României, care
este “societatea progresistă”.
Omul transmutat la oraş (mai întâi în mahalalele oraşelor), civilizat

de voie de nevoie, îşi pierde o parte din seriozitatea vieţii, din
conştiinţa adâncă a existenţei, iar personajele comediilor caragialene
nu sunt decât oameni cu o greu alienabilă mentalitate ţărănească (s-a
spus adesea “de mahala”), cu o vigoare a vieţii care se simte
claustrată în societatea modernă şi care eşuează în penibil căutând
debuşeuri.
Motivul este că oraşul nu amendează imoralitatea aşa cum o face

satul şi nici mentalitatea “progresistă” aşa cum o face învăţătura
creştină. În aceste condiţii oamenii îşi pierd busola, trăiec în umbra
unor aşa zise idealuri pe care nu le înţeleg prea bine, politice şi
sociale, pe care şi le impropriază haotic, care nu sunt decât
mascarada eroismului şi a patriotismului înaintaşilor. Vigoarea
acestor oameni se epuizează la nivel declarativ inflamator şi în vicii
procurate de “civilizaţie”, în absenţa mediului lor tradiţional de
dezvoltare.
O sinteză a întregului proces de punere în paralel a tradiţiei cu

modernitatea, în toată opera sa, comparaţie soluţionată de autor în
favoarea tradiţiei, este satira incredibilă şi de nimeni sesizată ca
atare, la adresa modernităţii secularizate, pe care o realizează
Caragiale în discursul final al lui Caţavencu: “ieri obscuritate, azi
lumină! ieri bigotismul, azi liber-pansismul! ieri întristarea, azi
veselia!”
Pentru cei ce acuză Ortodoxia şi pe ortodocşi de obscuritate şi

bigotism, este foarte bună o trimitere la aceste declamaţii ale lui
Caţavencu! Iar dacă tot se fac a nu înţelege cât de nefericită este
alternativa pseudo-progresului modern la tradiţia Bisericii şi a lumii
îmbisericite şi aşezate pe temelii veşnice, au la dispoziţie comediile
lui I. L. Caragiale pentru a face cunoştinţă cu ceea ce înseamnă
“lumina”, “liber-pansismul” (care azi este în vogă) şi “veselia” lumii
progresiste!
În consecinţă, nu numai că râdem degeaba la comediile lui Caragiale,

dar însăşi critica literară şi cultura umanistă aplaudă în autorul lor pe
cel mai mare detractor al ideologiei lor.
Drd. Gianina Picioruş
Publicat în:
168
Tags: Literatura română din perspectivă ortodoxă, Ortodoxia marilor
clasici, Paradoxurile lui I. L. Caragiale, psa. ginina picioruş, teologie
pentru azi
169
Despre dinozauri sau Dispari, din
fata mea!…
Spre miezul noptii de ieri un domn civilizat, a intrat la noi, s-a

semnat cu numele de Luca Valentino, si-a facut reclama, trimitandu-
ne la http://www.rappace.ro/site/ (suntem baieti finuti, totusi… si ne-
a placut siteul), nu inainte de a-si baga…, intelegeti dv. ce, in ideile
noastre si a ne decreta drept veceuri ale dejectiilor dumnealui.
A primit articolul nostru de aici via messenger, si nu s-a putut abtine

ca sa nu ne scrie si sa ne spuna ca a afirma ca credem in Dumnezeu
este o ipocrizie.
Acum, dumnealui - pe care il anuntam ca am putea sa ii scriem tot la

fel de dinozaurian dupa cum a facut-o dumnealui, dar nu o facem -
are dreptate. E o ipocrizie sa spui ca credem in Dumnezeu dupa cum
este o ipocrizie sa canti toata ziua hip hop, crezand ca prin asta ajuti
oameni sa traiasca mai bine.
E o ipocrizie, da, sa spui ca crezi in Dumnezeu, in masura in care

credinta ta nu te implineste si e doar declaratorie. Si eu suspectez de
ipocrizie pe hip hoperul care vorbeste de viata de dupa bloc din
Berceni sau Pantelimon, dar el locuieste in Cotroceni acum, pentru
ca i s-au vandut bine CD-urile.
Daca eu sunt un dinozaur care trebuie sa plec, sa parasesc peisajul

iar siteul domnului Valentino ( daca e al lui) promoveaza o muzica
pentru oameni sau pentru anumiti oameni este un dinozaur si
dumnealui, un om invechit la minte, daca crede ca eu nu pot sa ascult
hip hop, manele, muzica lautareasca, rock, muzica clasica sau
muzica de balet, orice fel de muzica, alaturi de muzica mea
bizantina, pentru ca sunt crestin ortodox, adica ma duc la Biserica
sau sunt preot.
Dumnealui crede ca e deschis la minte, ca e sucar, ca e marfa, pentru

ca asculta sau canta o muzica underground despre mizeria, hotia,
banditismul si lasitatea din societatea noastra si crede ca numai
dansul vede toate astea, pe cand ceilalti stau cumva in plop si
manaca gutui.
Si mai este dinozaur si pentru un alt motiv: considerand ca blogurile

si siteurile de pe net se iau la cearta unele cu altele si ca nu pot
convietui, atata timp cat poti sa optezi pentru ce vrei, daca tot vrei sa
stai pe net.
170
Din lumea dumnealui fac parte si eu si din lumea mea face parte si
dumnealui. Daca a venit si s-a comportat ca un neam prost, putem sa
o facem si noi, dar nu asta este esentialul.
Cand vrei ca cineva sa dispara ca sa vii tu inseamna ca traiesti

complexul omului marginal, care nu poate sa fie vizibil, pana cand
nu improsca si el cu noroi pe cei cu vizibilitate marita.
La multi ani, domnule Valentino, chiar daca stii sa dracui bine!
Razbunarea crestina e un fel de a o da la pace, daca ma

intelegi,adica de a te comporta ca un domn cu baiatul de cartier.
Poate ca nu dumneata esti de vina, totusi, ci curentul pe care il
respiri.
Oricum, am sa downlaodez de la dv. din site toate melodiile free si

am sa le ascult cand am timp, drept razbunare ca stii sa dracui bine si
ai o parere proasta despre cei care merg la Biserica.
Peace, brother!
Publicat în:
171
E posibil sa incerci
E posibil sa vezi lumea din alte perspective daca vrei.
E posibil sa vrei sa fii si altul daca tot esti ce esti.
E posibil sa intri intr-o mare incurcatura dar sa iei si un premiu.
Insa daca nu vreti sa pierdeti timpul, intrati aici.
S-ar putea sa existe mai multe motive ca sa va schimbati viata. Cine

stie, nu?!…
Pr. Dorin
Publicat în:
• Diversitate
Tags: Diversitate
172
Despre uitari care ne aduc aminte
In viata nu jonglam cu paradoxuri, ci traim paradoxal. Ori avem idei

mai mari decat timpul si nu avem timp sa le implinim, ori suntem
marginiti de tot felul de griji cand nu vrem sa avem nici o grija.
Ne luptam sa ne uitam trecutul pentru ca vrem sa-l vindecam prin

asceza noastra sau vrem sa umplem zonele necugetate ale trecutului
cu amintiri pe care nu le mai avem nici prin buzunare, nici prin
sertare, nici prin fotografii si nici prin oameni.
Sunt sentimente, zambete, gesturi, oftari, dureri pe care am vrea sa le

revedem, asa, ca la televizor, si noi sa fim mereu, contemporani cu
ele, pe cand, tot la fel de mult, am vrea sa uitam definitiv niste
fleshuri de viata care sunt insuportabile si cand ne aducem aminte
pentru o secunda de cum a fost.
Am vrea sa uitam bine pe masura ce am dori sa ne amintim bine. De

cine sa ne amintim? Ne amintim numai de iubirile noastre, de
lucrurile cu noi? Nu! Memoria nu e atat de egoista pe cat am vrea.
Ea ne trage mereu spre imagini tranzitorii, dinspre alb spre negru.
Un gest ni-l amintim recurent si am uitat zeci de zile din care nu mai
stim nimic. De cate ori am baut apa? De cate ori am avut ocazia sa
citesc o carte? De cate ori m-am rugat, m-am impartasit cu Domnul
sau mi-am vizitat bunicii? De cate ori am stat cu mine de vorba si m-
am intrebat despre altii, despre altii din mine, despre altii de la ei
spre mine, despre altii din ei si din mine?
Intrebarile isi cer amintirea lor. Si cand am vrea sa ne sece amintirile,

ne dam seama ca ele se pot confunda foarte bine cu fabulatia, cu
istoria, cu filmul, cu un roman, cu o poezie, cu un cantec, pana intr-
atat incat iti privesti propria viata, cu o asa detasare, incat te gandesti
si tu, daca nu e o poveste pe care ti-a spus-o altul.
Nu, nu ne dedublam, nu uitam cand uitam, nu devenim stersi pe

masura ce imbatranim, nu pierim de fapt, ci invatam ca viata trebuie
sa fie uitare daca vrei sa mergi mai departe si ca viata inseamna sa
mergi mai departe chiar daca te cantonezi in trecut, chiar daca te
crezi mort sau viu si chiar daca nu mai iti aduci aminte cine esti.
Viata nu merge niciodata inapoi. Nici noi nu mergem inapoi, ci

numai inainte. Si ritmul nostru interior nu greseste niciodata, si ne
aminteste cine suntem cand vrem sa parem altii sau cand incercam sa
ne substituim altora.
173
Chiar daca noi strangem in brate miliarde de pixeli de informatie,
chiar daca noi vrem sa ne facem parul mov, pentru ca blonzi am fost
toata viata si chiar daca vrem o mie de euro in plus sau un miliarde
de euro in plus, uitarea noastra nu se va schimba niciodata, ea va fi
tot la fel de inceata sau de rapida, viata noastra nu se va modifica
esential daca ne imbracam in alte forme aspectuoase sau daca
incercam sa ne simtim mai rapizi, fara sa intelegem ca imbatranirea
in cunoastere are nevoie de decantare.
Noi uitam pe masura noastra si ne aducem aminte pe masura noastra.

Nu putem sa ne intrecem cu nici un cot masura, cum ne-a spus-o
Domnul.
Traim cu o luciditate care se pierde de multe ori in uitare. Masura

uitarii sta in aceasta luciditate: ce uitam mai intai ca sa putem sa
respiram mai bine? Pardoxurile sunt insasi bogatia noastra,
experienta bogatiei noastre, atunci cand vrem sa fracturam taina
persoanei umane si sa o explicam in detalii, in linii directoare.
Cand ne traim si ii traim si pe altii ca fiinte depline paradoxurile sunt

viata noastra. Insa cand incerci sa vezi daca ceva de acum se lipeste
cu ceva de ieri, atunci mintea noastra nu poate sa fuzioneze doua
clipe complet legitime, dar care au tendinte diferite si sunt traite in
timpi personali diferiti.
Cu timpul, am invat sa uit si sa imi aduc aminte din ce in ce mai

frumos. Am invatat sa uit ce ma incomodeaza din mine si sa imi
aduc aminte recunostinta fata de ceea ce ma zideste din altii. Si
pentru ca mintea care uita bine, are o mare dilema in a-si aminti toate
persoanele carora le sunt recunoscator, pentru ce mi-am insusit din
fiinta lor in mod plenar, ma rog pentru toti ca pentru unul, fiind astfel
multumitor tuturor.
Si sunt constient ca tocmai acest lucru ma umple de har si de

dragoste, de calmitate, de curatie si de bunavointa, pe mine si pe toti
de fapt: recunostinta fata de cei care sunt in tine pentru ca te-au
construit si te-ai construit prin ei. Pe ei nu ii poti uita chiar cand,
omeneste, ii uiti.
Iubirile reale nu sunt pahare de cristal pe care nu stii cum sa le tii

mai bine in mana ca sa nu le spargi. Iubirile reale, profunde, chiar
cand le negi, iti devin mai clare, chiar cand le uiti, iti devin mai vii,
chiar cand le ignori, iti mai spun o poveste de demult, pe care iti
place, uneori foarte mult, sa o spui celor mai mici decat tine.
Insa iubirile reale au povesti de neuitat, iubirile care s-au nascut

pentru ca cineva ti-a raspuns in mod real inimii tale cu inima lui si,
impreuna ati invatat traseul acesta atat de majestuos al comuniunii
prin iubire.
174
Iubirile numai de o singura parte sunt sortite sa fie niste morminte
care te schimonosesc si care, din pacate, nasc cei mai multi monstri.
Insa si uitarea are monstrii ei, si amintirea ii are pe ai ei. Exista un

echilibru existential intre uitare si rememorare, pe care invatam cu
timpul sa il pastram nealterat. Fara el viata ar parea o poveste care se
repeta mereu si noi am deveni tot mai exasperati de acest reloaded
naucitor.
Publicat în:
• Articole
Tags: Articole
175
Despre locatii sataniste in Bucuresti
Articolul
http://mituriurbane.vira.ro/mituri-urbane/63/casa-diavolului/
din Mituri urbane ne da detalii cunoscute personal despre doua
locatii sataniste bucurestene.
Publicat în:
• Ştiri
Tags: Ştiri
Despre cele trei minute esentiale

Pentru un articol confesiune de marca, al unui profesor ortodox, care
a invatat de la elevi adancimile relatiei de dragoste dintre oameni, pe
masura ce elevii au invatat de la dansul comuniunea in rugaciune, va
invitam pe pagina de aici.
Publicat în:
• Ştiri
Tags: Ştiri
176
Cand noaptea cadea spre ziua, atunci…
The Funeral
powered by ODEO
Publicat în:
• Audio
Tags: Audio
Maxima noptii
Poti sa privesti de sus, numai daca vii de jos si cunosti traseul pana la
ultimul etaj.
wendyn1215
Pr Dorin.
Publicat în:
• Diversitate
Tags: Diversitate
177
Un discurs subtil, elegant si de mare
toleranta… ( despre discursul care iti
intrerupe nesimtirea)
Titlul articolului nostru este redarea remarcei laudative facuta de un

domn la senectute unui tanar licean, domnului Cristian Gava.
Unde? La emisiunea talk-show Intre bine si rau de la TVR 1, pe data

de 9 ianuarie 2007.
In centrul atentiei, domnul Emil Moise, initiatorul scoaterii Sfintelor

Icoane din clasele de curs. Invitati centrali: domnul Dan Puric,
domnul Horia Patapievici, domnul Adrian Lemeni si tanarul nostru,
domnul Cristian Gava, licean si deja scriitor, cu un limbaj si cu o
tehnica a redarii ideilor cuceritoare.
In public se face remarcat domnul Florin Iaru, cu multe gesticulatii si

cu confesiunea directa ca este ateu si doamna Tatoiu, care ii
aminteste ca pedeapsa pentru negarea lui Dumnezeu va fi groaznica.
Ies in evidenta doua glasuri, timp de 70 de minute, care nu numai ca

spun adevaruri, ci spun experiente, se golesc in fata noastra de ei
insisi, spunandu-ne, uluitor de bine, pozitia lor personala: domnul
Gava, tanarul si domnul Puric, tatal unui adolescent de seama
domnului Gava, care ii vorbeste in mod intim ( Puiule din gura sa m-
a atins la inima) si care m-a uluit pur si simplu.
Domnul Gava spune ca nu poate fi lezat de insemnele religioase,

oricare ar fi ele, si ca, daca noi le-am scoate din scoli, daca e sa
existe inamicitie intre noi, va exista si cu ele si fara ele.
Domnul Puric face insa ca toata asistenta sa amuteasca. In aceasta

seara am descoperit nu numai un om, nu numai un credincios
ortodox autentic in persoana domnului Dan Puric, ci o constiinta
delicata si profunda, care m-a facut sa amutesc. Mi-au incetat
gandurile in cuvintele sale. Asistenta a tacut, cand el, simplu si
didacticist, delicat si sobru, in mod raspicat dar cu atentie, ne-a
impartasit tuturor teologia icoanei, care e prezenta care ne face sa
trecem spre Dumnezeu si care ne vede pe masura ce noi o vedem.
Un artist ne-a dat lectii de teologie care m-au amutit. Batrana de la

tara, spunea el, traieste cu icoana, ea o poarta si vorbeste cu ea in
mod fiintial. Daca ne luam radacinile, daca ne taiem radacinile
putem sa mai fim oameni, ramanem oameni dar niste oameni
dezaxati, niste anxiosi, care nu mai stim nici sa spunem te iubesc,
178
nici sa iubim si nici sa ne privim cuvios, ci numai prin lentile
mercantile sau autoritare.
Am fost binecuvantat de Dumnezeu ca sa particip la evenimentul de

inima al acestei seri. Acesti doi domni si atmosfera integrala a
emisiunii, cu toata aroganta moderatorului ( uneori rezervata, e
drept) mi-au facut un nespus bine, m-au facut mai profund si cu mai
multa speranta in viitorul nostru.
Domnul Dan Puric este un om aproape de a doua maturitate care a

invatat sa fie crestin si sa isi vada radacinile fiintei sale in neamul
sau, dupa revolutia romana din decembrie. A marturisit-o deschis, cu
bucurie, in aceasta seara.
Domnul Cristian Gava, e un tanar de nici 18 ani, un licean cu o

eminenta destul de frumoasa ca sa nu il mai uiti in rugaciunile tale,
care a invatat tot in 17 ani cum e sa te redescoperi prin credinta si
cultura si sa te vezi frumos.
Domnul Puric, domnul Gava, domnul Patapievici si domnul Lemeni

au invatat sa fie toleranti si sa fie profunzi prin credinta lor ortodoxa,
prin staruinta lor in contactul cu radacinile credintei si ale natiei lor.
Cum sa nu imi fie bine, mie, unui preot, care doresc pacea lumii,
care ma rog pentru ea, ca toti preotii si crestinii de altfel si care
iubim sa vedem oameni destepti, frumos, sfinti printre noi, care sa ne
faca sa traim bucuria adancimilor fiintei umane, a comuniunii
umane?
Domnul Puric si domnul Gava au primit instantaneu acceptarea in

inima celor din platou ( emisiune live, cu public), dar si a multora
din fata televizoarelor. Cuvintele lor raman. Sunt o marturie subtila,
eleganta, de mare toleranta, ca sa parafrazez pe domnul din public,
respectabil, caruia nu i-am retinut numele dar pe care il felicit pentru
prestanta sa.
Domnul Emil Moise a invatat si dumnealui cate ceva, sunt convins,

din toate acestea dupa cum si noi am invatat cate ceva de la
dumnealui. Dansul a invatat de la noi ca nu suntem o masa amorfa
de ortodocsi, ca nu suntem toti inapoiati, ca nu manipulam constiinte
si nici nu punem la gard, imediat, pe cei care nu ne plac. Stim sa
rabdam, sa fim toleranti, sa acceptam minoritatea, cu durere, e clar,
dar sa o acceptam.
Nu stim daca noi i-am injura mama sau sotia sau le-am bate ( ca sa
fie corelativ, intru catva, cu durerea noastra cand vedem pe Sfintii lui
Dumnezeu batjocoriti, ultragiati), dumnealui ar afisa, tot la fel de
non-violent, toleranta pe fata? Cred ca a invatat ca nu suntem atat de
pagani si nici atat de nesimiti cu totul incat sa nu mai avem nici un
Dumnezeu si sa ni-L vindem, daca tot vrea cineva sa Il cumpere.
179
Si noi am aflat insa ceva important de la dumnealui: ca sa avem
opinii mult mai transante, daca exista libertati lejere tot mai multe.
Insa sa nu o facem cu bata, ci cu calm, cu toleranta, cu smerenie,
pentru ca sa aratam cine suntem, nu cine nu suntem.
Domnul Iaru s-a arata enervat, desi, ar trebui ca ateismul, daca ti-l
inoculezi in inima, tu, de unul singur, nu cu forta, sa te faca sa te
simti bine si implinit. Am auzit nu de mult, sper sa va amintiti,
confesiunea domnului Paler sau a domnului Cristian Tudor Popescu
referitoare la regretul dumnealor ca sunt atei. Intr-un moment de
sinceritate frusta, ambii au marturisit ca le pare rau ca nu pot avea
organe pentru credinta, ca nu pot avea bucuria asta de a se simti
despovarati de ei insisi de catre Cineva, de Cineva in care sa isi
gaseasca scaparea.
Nu, nu fac apologia trecerii cu forta la credinta, si cu atat mai mult,

la credinta mea! Consider ca a deveni cineva ortodox cu forta este o
sfidare la adresa credintei ortodoxe, pentru ca Dumnezeu Se iubeste
cu toata fiinta, din cea mai mare convingere si simtindu-L prezent,
mai mult decat prezent, in viata ta.
Insa, cred ca e just ceea ce spun acum, ca daca ai o credinta sau o

necredinta, ea ar trebui sa te implineasca, sa te umple, si sa te faca sa
fii …subtil, elegant si cu o mare toleranta…
Publicat în:
• Articole
Tags: Articole
180
Comentariu teologic la Amos 6, 6
Initiem comentariul nostru cu traducerea pe care o da versiunea KJV

( King James Version) acestui verset: “For I desired mercy, and not
sacrifice; and the knowledge of God more than burnt offerings”.
Traducerea noastra la KJV : “Pentru ca Eu am dorit [mai degraba]

mila, si nu jertfa; si cunoasterea lui Dumnezeu mai mult decat
arderile de tot”.
Comentariu textual: Sfantul Amos vorbeste despre ceva din

Dumnezeu, despre o realitate a lui Dumnezeu intr-o exprimare
antropomorfa. Dumnezeu vorbeste prin Amos, indicand poporului lui
Israel ca El doreste mai degraba, ca cel credincios sa fie iertator, sa
aiba mila, decat sa pune pret pe actul de dreptate si pe jertfa pe care
o aduce la templu, ca urmare a pcatelor sale. Dumnezeu nu cere
renuntarea la jerfa pentru pacat sau de multumire pe care trebuia sa o
aduca credinciosul evreu, ci ii cere acestuia sa prisoseasca in inima
lui ideea de iertare, in detrimentul celei de dreptate.
Cu alte cuvinte, Dumnezeu indica prin spusa lui Amos, ca in

raporturile Sale cu oamenii El e mai mult milos, iertator decat drept,
justitiar.
Mila si cunoasterea lui Dumnezeu par sa fie doua realitati diferite,

insa e vorba mai degraba de o distinctie facuta in cadrul aceleiasi
ralitati. Mila este o intelegere a lui Dumnezeu, inseamna un pas spre
cunoasterea intima a lui Dumnezeu. De fapt rolul jertfelor, a
arderilor de tot in speta, cum e in cazul de fata, era acela de a simti
mila lui Dumnezeu, de a vedea in ei cum se schimba dimensiunea
interioara a relatiei lor cu Dumnezeu.
Mila este cunoasterea lui Dumnezeu, pe masura ce ei sunt

reprezentati pe altar, ca jertfe care se dedica cu totul lui Dumnezeu si
prin asta primesc mila Lui. Atat mila ca dar, cat si mila ca jertfa se
dovedesc a fi puteri ale lui Dumnezeu, insusiri ale Sale, pe care El le
propaga in relatiile Sale cu noi.
Comentariu simbolico-alegoric : Intotdeauna, un text scriptural, nu

este o forma fara adancime, ci are adancimi de inteles nebanuite.
Intr-o asemenea perspectiva el indica lucruri care nu apar deloc in
text dar sunt percepute prin luminare dumnezeiasca de cei care le
inteleg si le talcuiesc.
Astfel, versetul nostru, care in sens literal vorbea despre mila, intr-un
sens duhovnicesc, poate sa fie perceput, intr-o prima faza, ca o
discutie despre o indicare hristologica a iconomiei mantuirii.
181
Dumnezeu prefera mila, prefera sa iubeasca mai mult decat putem sa
ne imaginam noi. El a iubit mai mult lumea, decat pe Fiul Sau, adica
a preferat Mila, pe Domnul milei, in comparatie cu jertfele
ritualismului iudaic. Dumnezeu Tatal Si-a trimis pe Fiul Sau, Mila Sa
ipostatica la noi, ca sa ne aduca la Sine, la adevarata cunoastere
despre Sine.
A venit Fiul la noi, S-a facut om ca noi, fiind Dumnezeu, fiind

Dumnezeu si om, pentru ca sa aflam ca Dumnezeu e Treime, adica
Iubire tripersonala si nu singuratate in Unu. Dumnezeu Se reveleaza
in Fiul ca Treime de persoane, ca Tata, Fiu si Sfant Duh, si isi arata
iubirea Sa fata de noi, iubire care e perceputa de noi ca mila, ca
indurare dumnezeiasca. Pentru ca nu meritam iubirea Sa sau pentru
ca iubirea fata de cei goi este condescendenta, este mila, iubirea Lui
este mila pe care o cerem continuu, strigand: Doamne miluieste!
Daca credem in Fiul, cu alte cuvinte, ne umplem de mila lui

Dumnezeu si de cunoasterea adevarata de Dumnezeu, care e Treime
de persoane.
Intr-o a doua optiune simbolico-alegorica, versetul nostru vorbeste

despre cele doua moduri de inchinaciune: cea trupeasca si cea
duhovniceasca. Daca pentru omul trupesc, care are o relatie
exterioara cu Dumnezeu, primeaza sa faca ceva fizic pentru asi
exprima credinta, in speta sa aduca jertfe, pentru omul duhovnicesc,
care simte in el lucrarea harului, a fi credincios inseamna a te
manifesta ca un om delicat, ca un om in care primeaza mila, pentru
ca e dragoste, si raspunderea pentru ce spui si faci, pentru ca
adevarata mila pentru altii este cea care vine din adevarata
cunoastere a lui Dumnezeu.
O a treia optiune de interpretare ar fi aceea, ca aici gasim o discutie

despre contemplatie si asceza trupeasca. Daca, contemplativul vede
in toate cele care se petrec cu el, mila nesfarsita a lui Dumnezeu fata
de sine si fata de intreaga lume, ascetul se prosterna in fata lui
Dumnezeu prin totala ardere de sine, lupta de sine in fata Sa.
Contemplativul remarca mila lui Dumnezeu, iubirea lui Dumnezeu,
armonia tuturor lucrurilor lui Dumnezeu, pe cand ascetul se lupta cu
sine, se zbate cu sine ca sa iasa la limanul pacii, al implinirii harice.
Comentariu duhovnicesc: Dumnezeu cere si de la noi, crestinii

ortodocsi, sa avem o inima a milei, a compatimirii, mai degraba
decat pe aceea a discriminarii si a implinirii oarbe a legilor lui
Dumnezeu.
Daca multa corectitudine personala devine o forta autodistructiva,

atunci inseamna ca dreptatea noastra nu are mila, nu are constiinta
milostivirii lui Dumnezeu cu noi. Daca nu avem mila fata de noi, ne
vom distruge sanatatea printr-o asceza mai presus de puterile noastre
iar daca nu avem mila fata de aproapele inseamna ca orgoliul nostru
182
astupa multele iertari ale lui Dumnezeu fata de noi. Nu poti sa vezi
bine pe aproapele tau daca nu il vezi cu mila, cu iubire. Dar nici nu
poti sa il vezi bine, daca nu il vezi cu ochii lui Dumnezeu, dupa
indemnul harului pe care il simti in inima ta. Daca ceva se face fara
mila si fara cunoastere duhovniceasca si acest lucru ne tulbura,
atunci nu l-am facut cu ajutorul lui Dumnezeu ci cu multa parere de
sine.
Comentariu actualizant: Lumea postmoderna in care traim,

robotizandu-se din ce in ce mai mult, are nevoie de mila care s-a
suspendat din inima noastra, a multora. Intr-o lume in care suntem o
cifra, un numar de cod intr-o statistica nationala, ceva infim, a
incerca, a risca sa avem mila, o mila dupa posibilitatile noastre,
inseamna a da dovada de un eroism imens. Insa fara a ne deschide
inima, nu putem sa ne intelegem pe noi insine, pe cel din fata noastra
si pe Dumnezeul care ne tine pe noi amandoi, pe noi toti.
Cand mila se termina undeva, apare in noi satanismul, ca vointa de

sine violenta. Nu trebuie sa intri in miscarea satanista ca sa fii
satanist. Biserica Satanei, spre care am dat un link pe forum, crede
printre altele, ca a avea mila inseamna a te desconsidera, a te
considera prost, sub-uman.
Pentru ei mila e o rusine de care trebuie sa scapi, si, in locul ei, sa

promovezi dorinta de satisfactie personala. Daca iti merge bine, cu
alte cuvinte, daca iti merge bine numai tie si te bucuri ca numai tie iti
merge bine si vrei ca numai tu sa prosperi inseamna sa fii satanist,
fara sa stii. Daca incepem sa ne fie mila, incepem sa ne vedem si noi
ca beneficiari ai milei lui Dumnezeu, a bunavointei Lui si a
oamenilor.
PS: Un comentariu deplin, nu este un comentariu numai pe o sursa.

Trebuie sa dam cel putin 10 surse pentru un comentariu atent,
credibil, atent. Aici am vrut sa dam numai o mostra de comentariu si
sa atragem atentia, ca simpla citire a unui text, nu e de ajuns pentru a
stii ce ascunde o fraza din el.
Pr. Drd. Piciorus Dorin-Octavian.
Publicat în:
183
Frumusete de suflet: un nou folder
pe eSnips
Aici veti gasi…Frumusete de suflet

un nou folder pentru dv.
Va multumim pentru fidelitatea dv.!
Pr. Dorin.
Publicat în:
• Diversitate
Tags: Diversitate
184
Despre bunele intentii care sfideaza
Una din bunele intentii pagubitoare este aceea de a incerca sa

modifici arealul vietii romanesti printr-o elitizare cu forta a maselor.
Nimic mai putin democratic ca aceea de a nu accepta gradul vointei
de culturalizare si de specializare al oamenilor si cu totul samavolnic
sa vrei sa fii teologul, si maine preotul unei natii, pe care nu o iei ca
atare, ci vrei ca toti sa fie tot la fel de specializati ca si tine in
domeniul teologiei si al culturii.
Observam in articolul domnului drd. Mihail Neamtu postat pe

platforma Gruparii Aproape [ a se vedea aici ], ideea subterana ca nu
ne pot reprezenta pe noi ca Biserica, persoane ca domnul George
Becali care nu manipuleaza foarte bine terminologia teologica.
Eliminarea mediocrilor din prim planul societatii este o dorinta

fundamentata ori pe primatul catar, al nepatarii in istorie, ori pe
primatul gnostic, in care numai cel care stie trebuie sa vorbeasca.
Insa folosirea domnului George Becali ca brand al discutiei, arata ca
domnul Mihail Neamtu nu se poate reprezenta pe sine, ca subiect al
discutiei, decat demitizand si inlocuind alura domnului George
Becali.
Elitele culturale si teologice ale Romaniei, ca vrem sau ca nu vrem

noi, sunt mult mai putin reprezentate sau slab reprezentate la nivelul
larg al populatiei si incercarea noastra de a destabiliza pe cei din
primul plan, pe cei pe care mass-media i-a facut fotografiile
recurente ale mintii noastre, nu ne face sa parem decat niste fiinte
searbede, fara vana, care ne castigam gloria nu din ce facem noi, ci
din detronarea peste noapte a altora.
Insa domnul Mihail Neamtu, ca si subsemnatul, este un om de

teologie si de cultura care se adreseaza unui public specializat si nici
dumnealui si nici noi nu facem Biserici, nici nu ridicam case, nici nu
avem echipa de fotbal, nici banii si nici relatiile domnului George
Becali.
Muncim cu tastele, scriem articole, carti, participam la intruniri si

dezbateri teologice, ne zbatem sa fim la curent cu noutatile din
domeniul nostru de specializare si nu facem lucruri marete, asa ca
domnul Becali, pentru oameni, pentru o masa mare de oameni. Adica
nu suntem evidenti pentru omul de rand, neinteresanti, ne ocupam de
lucruri care ne intereseaza mai mult pe noi decat pe majoritatea
oamenilor si nu avem exercitiul real, zilnic, al imaginii publice ca
domnul Becali.
185
Ca sa dam cu piatra sau ca sa detronam, o stim prea bine, trebuie sa
intrecem pe cel pe care vrem il desfiintam din atentia oamenilor.
Insa noi doi nu avem cu ce sa-l desfiintam pe domnul Becali, ci, daca
vrem sa ne certam cu zidurile, nu avem decat sa radem de dansul
intr-un limbaj mai alambicat, pe care dansul nu il poate percepe prea
bine, sa ne aratam indignarea ca acesta imbina defectuos perspectiva
eshatologica asupra lumii cu un sarac avatar de formule nationaliste
si dogmatice, si, in definitiv, sa ne aratam pe fata invidia netrucata,
ca noi nu putem sa parem mai interesanti, cu toata stiinta noastra de
carte, in comparatie cu rudimentaritatea conceptiei sale despre viata
si Biserica.
Amandoi nu probam ca am fi mai buni pentru marele public. Noi

vom fi cotati intr-un fel sau altul prin tezele noastre doctorale si prin
munca noastra teologica de cercetare, insa nu vom inlocui faptele in
lant de milostenie ale domnului Becali.
Nimeni nu spune, si nici macar dumnealui, ca e teolog sau ca le stie

pe toate. El e un crestin ortodox care da bani pentru toate punctele
sensibile ale romanilor, mai mult decat o face statul roman de cele
mai multe ori, vorbeste de Iad si de Judecata finala, de demoni si de
pacat, cand noi teologii vorbim mai putin de ele, si care face, din
punctul nostru de vedere, foarte multe greseli de exprimare in
domeniul credintei, bineinteles, pentru ca nu are o cultura teologica
academica.
Insa nu avem nici un drept sa ii cerem domnului George Becali sa fie

teolog, cand el este latifundiar, dupa cum nici dumnealui, nu trebuie
sa ne ceara noua sa zidim Biserici si sa facem afaceri, cand nu avem
nici in clin si nici in maneca cu astfel de demersuri costisitoare.
Trebuie sa acceptam ca avem frati de credinta mai dotati sau mai

putin dotati intelectual, mai blegi sau mai curajosi, mai sfinti sau
pacatosi pana la exasperare, in Biserica si ca datoria noastra de
teologi, care am mancat banii statului, ai Bisericii sau a celor care
ne-au mecenat pentru ca sa ne instruim riguros, este de a fi vizibili in
mod multiplu in societate si de a lucra pe falia noastra de activitate,
cele care tin de noi.
Insa nu avem nici un drept sa descurajam si pe cei foarte putini care

mai fac lucruri absolut reprezentative pentru noi, dar nu sunt ei toba
de carte dar sunt ortodocsi, atata timp cat acceptam patronajul unui
stat roman fara culoare religioasa si la fel a unei Uniuni Europene
incolore religios.
Rolul nostru de teologi este acela de a indrepta oamenii si nu de a-i

descuraja. Iar teologii care sunt si preoti au rolul de a fi preotii
tuturor, fara discriminarea vreunuia pe baze educationale, politice,
rasiale sau sexuale.
186
Pledam in concluzie pentru descurajarea etatizarii fortate a societatii,
pentru vizibilitatea onesta a elitelor in societate si Biserica si pentru
nesubminarea actiunilor laudabile, chiar daca cu carente, ale tuturor
crestinilor nostri.
Altfel avem bune intentii laudabile, care prind bine la cei energici si
cu o viata planificata teologic [ il inteleg perfect aici pe colegul
nostru, pe domnul Mihail Neamtu, pentru ca am, ca si dumnealui, o
viata proiectata teologic, cu proiect teologic in derulare] insa care
sfideaza democratia intitiativei, a intiativei vulgare in Biserica, pe
care oricat de mult am vrea noi, nu putem sa o eradicam.
Publicat în:
• Articole
Tags: Articole
187
Prima zi în UE a fost luminoasă
Anul care a trecut, 2006, am putea spune că a fost însorit, că

Dumnezeu şi Preacurata ne-au dăruit un an frumos inclusiv din punct
de vedere climateric, după ce 2005 ne-a zguduit cu ploi multe şi
inundaţii în lanţ. Am privit acest lucru, împreună cu Părintele Dorin,
ca pe un dat al Providenţei dumnezeieşti, ca pe o mare purtare de
grijă a lui Dumnezeu pentru noi.
Nu am putut să nu observăm că prima zi a lui 2007 a fost o zi cu

soare, o zi de primăvară afară, dar şi cu mult har în sufletele naostre,
cu o bucurie prin care credem că Dumnezeu ne-a dat semn să
nădăjduim.
La 1 ianuarie 2007 am intrat în Europa. Din ceea ce am citit până

acum, multe pronosticuri făcute de oamenii credincioşi sunt sumbre.
Mulţi analişti, inclusiv ortodocşi, avertizează asupra faptului că
privim cu prea mult idealism spre Europa, că politicienii europeni
sunt nemiloşi şi politica Europei este secularistă şi atee până în
măduva oaselor, ba chiam am întâlnit avertismente dintre cele mai
alarmiste cu privire la viitorul Bisericii noastre, venind chiar din
partea unor teologi şi jurnalişti ortodocşi sau din partea unor voci cu
mare rezonanţă în cultura românească, care şi-au asumat Ortodoxia,
precum este domnul H. R. Patapievici.
Primul sentiment este de bucurie la vederea faptului că oamenii

reacţiunează, tind să se apere, vor să treagă semnale de alarmă cu
privire la cele ce nu sunt bune în Europa: înseamnă că le pasă.
Al doilea sentiment este însă că ne punem prea multe întrebări, vrem

să rezolvăm toate problemele deodată, vrem ca Biserica Ortodoxă să
iasă imediat trimfătoare din contactul cu bastionul ateismului care
este Europa încă de pe vremea lui Voltaire, a lui Diderot, a lui
Spinoza.
Considerăm însă că, dacă Dumnezeu a vrut să mărim rândurile în

Europa, noi, românii şi fraţii noştri bulgari, alăturându-ne grecilor
care erau acolo mai de mult, înseamnă că lucrurile au un rost şi un
sens dumnezeiesc. Personal, aştept ca şi Serbia şi celelalte ţări
ortodoxe din fosta Iugoslavie să-şi vindece dureroasele răni ale
războiului şi să vină alături de noi, precum şi fraţii noştri de peste
Prut şi (de ce nu?) Ucraina, Bielorusia şi Rusia.
Viitorul este unul pe care pronosticurile nu-l pot detecta, pentru că el
este în mâinile lui Dumnezeu.
Deocamdată, ni se pare că glasurile ortodoxe sunt subversive şi

catacombale – ca mod de exprimare într-un ambient mediatic
188
dominat de politica furibundă consumistă, de hedonism şi de
filosofia materialistă – chiar în propria ţară, în care Ortodoxia este
religie naţională. Intrând în Europa, nu facem decât să prelungim
catacombele credinţei noastre ortodoxe (inclusiv prin bloguri!) în
Europa, să erodăm fundaţiile ateismului turnate odată cu Revoluţia
franceză, deşi săpăturile acestor fundaţii au început în Renaştere şi s-
au adâncit prin Umanism.
Şi apropo de Umanism, observăm cu multă bucurie că apărarea

dreptului la identitate ortodoxă duce, în mediile culturale româneşti,
la dezavuarea filosofiei umaniste şi a moştenirii ideologice
renascentiste, de la care a început răul, dar care până de curând erau
considerate valori şi virtuţi culturale tabu.
Ţările vest-europene (ca şi America, de altfel), încearcă să ne predea

sentimentul stabilităţii lor de neclintit şi al invincibilităţii politicii şi
filosofiei lor capitalist-ateiste, însă ele însele sunt subminate din
interior, de glasurile unor comunităţi pe care noi nu le auzim prea
bine şi nu le prea cunoaştem în acest moment, dar le vom percepe în
curând. Comunităţile magrebiene din Franţa, precum şi cele indo-
pakistaneze din Anglia (predominant musulmane) nu s-au putut
integra nu numai din punct de vedere economic, dar mai ales din
punct de vedere cultural, pentru că nu s-au aliniat ateismului impus
ca politică de stat şi “culturii” consumiste, fără valori morale stabile.
Amintiţi-vă anii ‘90, când ni se cerea imperios să ne integrăm

ţiganii! Amintiţi-vă cum era când orice critică sau observaţie venită
din Vest ne făcea să plecăm ochii de ruşine şi să ne credem ultimii
oameni de pe pământ!
Faptul că astăzi ripostăm, denunţăm impostura şi ipocrizia “moralei”

occidentale, ne afirmăm cu tărie trecutul şi tradiţiile, nu mai roşim şi
nu ne mai lăsăm călcaţi în picioare, este o mare victorie. Atunci nu
aveam curaj să zicem nimic, pentru că ştiam că apărarea noastră va
provoca şi mai mult aruncarea cu pietre în noi.
Altfel vom purta dialogul cu Europa însă, când vom fi pe picior de

egalitate. Descoperirea şi bucuria noastră a fost, în aceste zile, că
românii ard de nerăbdare să se afirme, să strige că sunt români şi să
trăiască după credinţa şi obiceiul lor. Integrarea în UE a redeşteptat
credinţa şi patriotismul din noi!
Cel mai esenţial este faptul că, cu cât primejdia care ne paşte e mai
mare, cu atât ne trezim mai mult, iar semnalul trezirii e un îndemn
haric şi nu o iniţiativă a noastră, ci o inţiativă de la Dumnezeu care
ne mişcă inimile spre a fi mai curajoşi, spre a ne întoarce la
propovăduirea Adevărului Său în lume.
189
Publicat în:
• Articole
Tags: Articole
Cine nu suporta interioritatea Bisericii

lui Dumnezeu?
In primul rand cei care au o abordare sociologica, culturala,

filosofica sau economica a rolului Bisericii in societate. Sociologul
se va uita la numarul de oameni pe care il formeaza corpul Bisericii,
poporul lui Dumnezeu si impreuna cu economistul, vor fi interesati
de banii pe care ii manipulam sau ii strangem din slujbe si cotizatii.
Omul de cultura va fi interesat de cartile pe care le producem sau de
tezaurul de carte teologica al trecutului, ca si de arhitectura
dumnezeiasca a Bisericilor noastre, pe cand filosoful va incerca sa
puna rational, sa cocoloseasca pe Dumnezeu, in limitele unei
abordari rationaliste. Toti acestia vor vedea partial Bisrica sau ii vor
intelege dintr-un anume unghi de vedere existenta.
Nu suporta Duhul Bisericii, se intelege,si am spune-o pe scurt, cel

care nu este membru viu al Bisericii si care nu se umple in ea de
darurile cele vesnice ale lui Dumnezeu. Adica nu inteleg adancimile
vii ale Bisericii, cei care nu experiaza viata dumnezeiasca a Treimii
in Biserica, adica insasi fundamentul si esenta Bisericii in lume.
Cei care nu inteleg Biserica au privirea blocata de tot felul de cortine

de fier care le stau inainte. Mai intai de toate se tamponeaza cu cine
stie ce pacat al unui membru al Bisericii. Apoi vad in Biserica o
ordine pe care nu o inteleg, si nu cam le este proprie si spun ca nu
avem nevoie de ea.
Abordarea gay, o abordare sociologica in primul rand, ca si

abordarea feminista, doreste de la Biserica o aclimatizare a credintei
crestine cu libertatile non-revelationale garantate de un stat
democrat, fara culoare religioasa declarata. Penibilitatea acestor
dorinte e maxima, atata timp cat nu Biserica le da dreptul la o
sexulaitate alternativa sau dreptul de egalitate sociala intre femei si
barbati, ci acestea sunt drepturi constitutionale, garantate de
legislatia democrata.
190
Relatia Bisericii Ortodoxe Romane cu statul roman este una
amiabila, insa statul roman nu are culoare religioasa, ci numai
politica. Cand se dau libertati sau cand nu se garanteaza libertati
traditionale, de sute de ani, cel care e in spatele lor este statul roman
si directivele UE si Nato.
Eu unul nu ma mir deloc ca popularizarea sexualitatii alternative se

grefeaza pe legile statale, dar incalca libertatile oamenilor credinciosi
( de orice factura ar fi ei), minoritatea discriminand astfel
majoritatea, dupa cum nu ma mira nici faptul, ca minoritatea mass-
media, care isi propune in mod constant sa isi bata joc de credinta,
slujbele si Biserica noastra, o face in detrimentul majoritatii celor
afiliati constant la viata Bisericii.
Pradele gay sunt acceptate constitutional de statul roman si primesc

acordul municipalitatii. Din punct de vedere legal ele sunt realitati ce
decurg din asumarea unui etos de viata alternativ, pe care statul le
accepta.
Insa tot la fel de legale sunt si marsurile si manifestatiile publice ale

celor credinciosi, care au dreptul legal de a-si manifesta credinta si
aspiratiile religioase. Mult discutatul articol al noii Legi a Cultelor
doreste interzicerea batjocoririi insemnelor religioase si luarea in
deradere a ceea ce este sfant pentru cei credinciosi.
Pe cine enerveaza acest text de lege? Pe cei care isi sprijina

mentalitatea, doctrina, aspiratiile sociale pe o traditie recenta de
denigrare a Bisericii si a etosului ortodox. Pe net se replica dur
impotriva noii Legi din partea multor anarhisti, satanisti, rokeri sau
artisti postmoderni, tocmai pentru pentru ca mobilul actiunilor lor si
al vietii lor este anti-crestin, in special anti-ortodox.
Daca vrem schimbari de mentalitate profunde si sa ne aliniem cu

adevarat unei corecte respectari a drepturilor si libertatilor
oamenilor, atunci crestinii ortodocsi trebuie sa termine cu atacurile
homofobe, care vor eliminarea memebrilor gay care nu sunt ca noi,
iar toti cei care au in plan atacuri de destabilizare a credintei
ortodoxe, sa se invete cu o mentalitate europena si postmoderna si sa
renunte la politica anti-crestina ce au dus-o pana acum.
Cu alte cuvinte, daca Bisericii Ortodoxe Romane, legile statului

roman, directivele americane sau europene ii cer o amiabilitate fata
de minoritatea gay si nediscriminarea ei, atunci minoritatea gay
trebuie sa isi promoveze proiecte proprii, din care sa lipseasca
prozelitismul pentru alte orientari sexuale si anti-clericalismul si
anti-ortodoxismul declarat.
Insa miscarea feminista, care a creat curentul gay, fiind o miscare

sociala, care revendica drepturi sociale si nu religioase, nu se poate
tine de planul ei orizontal si va ataca in continuare abordarea divino-
191
umana a vietii omului promovata de Biserica, pentru ca, daca
renunta la lupta pentru pluralitatea sexuala, miscarea gay isi pierde
cu totul platforma program, fundamentele.
Biserica Ortodoxa Romana nu are planuri speciale de eliminare a

minoritatilor sexuale, religioase, etnice din spatiul romanesc si nici
nu considera problematica deviationista a minoritatii gay sau altele
religii si culte, drept elemente de destabilizare fundamentale a vietii
Bisericii.
Noi consideram, pe baze revelationale si nu sociologice, ca

sexualitatea pluralista si libertina este un sumum de pacate grave,
care denatureaza fiinta omului si care nu au nimic de-a face cu viata
de sfintenie spre care tinde orice crestin ortodox. Membrii
comunitatii gay stiu si dumnealor acest lucru si stiu ca orientarile lor
sexuale sunt alegeri personale si nu realitati constitutive ale omului.
Din literatura oferita de comunitatea gay romaneasca si

internationala cunoastem ca dumnealor abordeaza o religiozitate
compozita, edulcorata, ca au o intelegere a Scripturii care
incurajeaza sexualitatea plurala si ca minoritatea ca atare este foarte
recenta. Din punctul nostru de vedere si al statului roman au dreptul
sa creada ce vor si sa se comporte cum vor in intimitatea dumnealor,
nu insa in detrimentul celor care nu le impartasesc convingerile.
La fel, cei care vor sa slujeasca demonilor, sa se inchine la stele sau

la obiecte zburatoare, sa faca altare sexualitatii sau stiintei
tehnologice au toata libertatea garantata de statul roman ca sa o faca,
numai ca aceste manifestari sa se faca intre adepti, in locuri private,
in locatii pentru care platesc taxe catre statul roman si intr-un mod in
care nu atenteaza la morala majoritara si la libertatile celorlalti.
Intelepciunea si echilibrul Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe

Romane s-a vazut in 17 ani prin aceea, ca nu a militat niciodata
pentru un anti-protest impotriva unei minoritati sexuale, religioase,
culturale sau financiare. Noi nu am folosit inca dreptul legal, dat de
statul roman, de a protesta impotriva lezarii imaginii Bisericii, a
denigrarii cultului si de minimalizare si bagatelizare a vocatiei si a
personalitatii clerului roman ortodox.
Nici alte culte din Romania sau religii nu le-am auzit protestand
legal impotriva abuzurilor la adresa imaginii lor.
In concluzie, cerem din partea tuturor o schimbare de paradigma, de

mentalitate si nu acuzam pe cei care nu inteleg interiorul Bisericii,
atata timp cat nu stiu cat de bun e Domnul, cat de frumoasa e viata
duhovniceasca si sfintenia si cat de normali devenim, daca urmam
unei Traditii dumnezeisti, creata nu de oameni, ci de Duhul lui
Dumnezeu prin oameni. Viata Bisericii este personalizata cu
adevarat in cei care sunt memebrii vii ai ei, care isi sfintesc viata in
192
ea si care stiu sa priveasca frumos pe adversarii declarati, pentru ca
noi nu avem adversari pe nimeni.
Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian
Publicat în:
• Articole
Tags: Articole
Oua incondeiate
snowgirl_bih
Pr. Dorin.
Publicat în:
• Diversitate
Tags: Diversitate
193
Pentru ca iubirea sa fie…binecuvantata
de Dumnezeu!
manama117
Accesati imagina si veti gasi fotografii superbe de la o casatorie

ortodoxa.
Apasati pe nume si veti ajunge in pagina noastra de la Webshots,

unde veti gasi 117 pagini cu fotografii.
Pr. Dorin.
Publicat în:
• Diversitate
Tags: Diversitate
Nostalgia Paradisului la Eminescu

şi Creangă
Eminescu şi Creangă au în comun faptul că încearcă să recupereze

fericirea pierdută, încearcă să refacă o dimensiune a fericirii
supreme, a împlinirii umanului, a regăsirii de sine. Bucuria şi
fericirea sunt un dat dumnezeiesc şi gustul lor este unic şi
inalienabil.
La Eminescu este evidentă încercarea de a recupera fericirea

edenică, de a regăsi iubirea primordială reiterând cuplul primar, în
dragostea sa ingenuă, binecuvântată de Dumnezeu, în mijlocul unei
naturi feerice care traduce nostalgia după frumuseţea Paradisului.
Dragostea pentru femeie, iubirea este pentru Eminescu un mod de a-

şi împlini umanitatea, de a-şi vedea împlinit dorul său de cunoaştere.
Cunoaşterea prin iubire este, pentru Eminescu, calea spre fericire.
194
Pentru Creangă, diacon timp de doisprezece ani, fericirea este
regăsibilă în amprenta de neşters a copilăriei pline de bucuria
harului, a copilăriei mustind de fericire, de o inexplicabilă, în mod
raţional, bucurie, care preschimbă mediul înconjurător, în ciuda
sărăciei locuitorilor de la sat.
Amprenta aceasta harică este firul pe care Creangă l-a desfăşurat în

“Amintiri”, pentru a regăsi înapoi drumul spre frumuseţe,
ingenuitate, candoare, fericire care ţâşneşte din inimă şi îmbracă
lumea în veşminte de sărbătoare.
Atât Eminescu, cât şi Creangă dilată universurile în care ei se simt

fericiţi, fac enorme dimensiunile acestor spaţii şi a elementelor lor
componente, iar de acest lucru nu este capabilă decât fericirea,
iubirea, nădejdea enormă că există iubire şi fericire nemărginită, din
ale căror izvoare simţeau şi ei că a curs în sufletele lor.
George Munteanu are foarte mare dreptate atunci când afirmă că

putem înţelege “Amintirile” ca pe o expresie plenară a “dorului”
românesc, în sensul în care a fost interpretată şi opera eminesciană.
Iar dorul românesc este expresia dorinţei de reîntoarcere în Rai.
Chiar şi atunci când hiperbolizează defecte umane, când

portretizează pantagruelic, Creangă o face în virtutea fericirii
interioare pe care o simte inundându-l, a poftei de viaţă şi de bucurie
pe care a trăit-o în copilărie şi pe care o rememorează spre asfinţitul
vieţii.
Iar bucuria şi exuberanţa nu ţi-o poate da decât nevinovăţia, credinţa

neclintită întrr-un bine fără limite, chiar dacă eşti om cu oarecare
păcate şi, mai ales, chiar dacă cei din jur nu pot să observe avuţia de
nădejde şi de credinţă pe care o ascunde această vitalitate.
Creangă simte că a trăit într-un spaţiu liber, că a trăit bucuria harică a

copilăriei, inconfundabilă, iar nostalgia lui este, de fapt, după
fericirea pe care a trăit-o omul în Rai, în timpul “copilăriei” omenirii,
când omul era curat de păcat şi încă nu căzuse, după cum Eminescu
tânjeşte după iubirea sfântă, sinceră, curată, după femeia care să fie
ca o icoană şi “candelă aprinsă a iubirii pe pământ”, iubire care să
transfigureze pământul şi cosmosul cu puterea ei.
Publicat în:
• Eminescu şi Ortodoxia
195
Tags: Eminescu şi Creangă, Eminescu şi Ortodoxia, Ion Creangă,
Literatura română din perspectivă ortodoxă, Mihail Eminescu,
Nostalgia Paradisului, Ortodoxia marilor clasici, psa. gianina
picioruş, teologie pentru azi
“Femeia conduce” sau despre minciuna

egalitarismului sexual
“Femeia conduce”, sună titlul unei binecunoscute emisiuni TV, însă

sugestia pe care o inoculează acest titlu, în sine, nu îmi miroase bine
deloc. Nu înţeleg de ce trebuie să conducă femeia, pentru că, deşi
formulată echivoc această “ştampilă” sau brand al televiziunii
respective, toată lumea înţelege ce conduce femeia: pe bărbat. Asta e
şi atracţia, sugestia difuză care trebuie, este îndreptată spre a umple
de plăcere, de satisfacţie, femeile care vor să conducă, vor să fie
lideri în familia lor, cu orice preţ.
Acest titlu ne traduce însă ceea ce se urmăreşte de fapt, în realitate, şi

anume inversarea ierarhiei în familie, aşa cum a lăsat-o Dumnezeu.
Bărbatul trebuie să fie cap al familiei şi al femeii sale, nu femeia
trebuie să fie cap. Ea este trup, după cum şi Biserica este Trupul lui
Hristos, Care este Capul Bisericii.
Dacă femeia conduce, bărbatul ce trebuie să facă, să ia el locul

femeii? Ce înseamnă perversitatea aceasta, dacă nu acelaşi lucru pe
care îl practică şi îl reclamă homosexualii şi lesbienele, anume că în
cuplu fiecare dintre parteneri îşi asumă ce funcţie vrea: fie pe cea
masculină, fie pe cea feminină, care nu este însă identică cu cea
biologică, naturală?
Feministele au acuzat “dominaţia” bărbatului şi au cerut egalitatea în

drepturi cu bărbaţii, pentru femei. Unde mai este însă egalitatea şi
democraţia, chiar din punctul de vedere secularizat al societăţii
contemporane, dacă se schimbă o dominaţie cu alta? Cu ce e mai
bună dominaţia femeii decât cea a bărbatului?
Personal, nu cred în imaginea idilică a femeii care e toată numai

iubire, grijă, delicateţe, suavitate şi candoare, plină de maternitate şi
înţelegere pentru tot ce mişcă. Cred că femeile îşi hiperbolizează
prea mult şi îşi exhibă demonstrativ delicateţea şi maternitatea,
196
uneori până la cote care pe mine mă exasperează şi nu de azi, de ieri,
nici de când m-am întors la Biserică (la 18 ani), ci de când eram
foarte mică. Există femei şi femei. Metehne sunt şi la femei şi la
bărbaţi, iar femeile aşezate în anumite posturi, când te aşteptai la mai
multă sensibiltate, pot fi chiar mai rele decât bărbaţii, şi acest fapt
este o realitate, nu o teorie.
Soluţia nu este să dărâmăm ierarhia rânduită de Dumnezeu, ci fiecare

să ne vedem scăderile, lipsurile, patimile şi păcatele şi să devenim
mai buni, atât bărbaţii, cât şi femeile.
Asta nu înseamnă că, în Ortodoxie, femeile sunt “sclavele” bărbaţilor

sau “slugile” lor. Dimpotrivă, acolo unde femeile sunt înălţate până
la rangul de “divinităţi”, acest lucru se întâmplă tocmai pentru faptul
că sunt percepute ca procuratoare de “extaze” şi “delicii” şi tocmai
acest fapt este ceea ce le degradează cel mai tare, le dezonorează.
O femeie se simte jignită, în societatea de astăzi, pentru că trebuie să

asculte de bărbat şi nu să îl contrazică şi să se certe toată ziua cu el,
numai de dragul de a i se părea că are dreptate, dar nu se simte deloc
jignită când e considerată “marfă”, “marfă de marfă”, când se
prostituează pentru bani sau pentru daruri scumpe sau pentru un loc
de muncă “vizibil” şi confortabil? O jigneşte pe femeie metania sau
statul în genunchi la Biserică, dar nu şi poziţia 69, nu şi faptul că este
considerată un obiect şi este tratată ca un wc, chiar dacă i se spune că
a fost “bună ca o zeiţă”?
Femeii nu i se refuză iniţiativa, dacă aceasta aduce roade bune şi

dacă nu contravine liberei voinţe a partenerului, iar în Ortodoxie au
existat şi femei care şi-au adus soţii la credinţă sau chiar i-au
îmbărbătat la mucenicie sau la a trăi în aspra viaţă călugărească, aşa
cum a făcut, spre exemplu, Sfânta Teodora de la Sihla.
Departe de a o înjosi pe femeie, de a o degrada, aşa cum susţinea

neoiconoclastul Emil Moise, Creştinismul Ortodox a înălţat cel mai
mult femeia, infinit mai mult decât a făcut-o oricare altă religie. În
Ortodoxie, cel mai mare om este o femeie, o Fecioară Maică, mai
bine zis, care a născut pe Dumnezeu-Omul şi prin care se revarsă
harul dumnezeiesc la toată făptura zidită de Dumnezeu.
Creştinismul este cel care a dus la abolirea sclaviei şi la

recunoaşterea demnităţii femeii în societate şi în lume, propovăduind
că în Hristos nu mai există diferenţă între liberi şi robi şi nici între
bărbaţi şi femei, ci toţi au deschisă calea mântuirii, iar cununile
biruinţei se dau după nevoinţa fiecăruia şi nu după rang sau după sex
sau vârstă, etc.
Cei ce ne vorbesc şi ne proclamă astăzi libertatea, egalitatea,

respectul, democraţia, trebuie să ştie şi să recunoască faptul că nu o
altă religie şi nici vreo declaraţie a drepturilor omului sau vreo
197
constituţie modernă nu a proclamat aceste lucruri mai înaintea
Bisericii Creştine Ortodoxe şi Soborniceşti. Ele ne-au rămas scrise
de la Sfântul Pavel răspicat (deşi le-au propovăduit toţi Sfinţii
Bisericii) şi nimeni altcineva nu şi le poate impropria decât prin
fraudă şi plagiat.
Acest lucru s-a produs datorită faptului că omul care priveşte spre
sine fără perspectiva transcendenţei, nu poate să fie decât
deznădăjduit, nu poate să proclame despre sine decât concepţii foarte
joase, situându-se pe sine însuşi în rând cu animalele şi chiar inferior
lor. Prin urmare, numai Dumnezeu Însuşi, venind şi mântuind pe om,
a putut să-l ridice, pentru că numai El cunoaşte adevărata lui
ontologie, El, Care l-a zidit după chipul Său.
Religiile păgâne nu puteau să conceapă abolirea sclaviei sau

ridicarea femeii de la statutul inferior care îi fusese rezervat în
Antichitate (să ne amintim numai ce părere proastă avea Socrate
despre soţia sa, Xantipa, şi despre femei, în general) şi, la fel, nici
Declaraţia drepturilor omului su Constituţia americană sau
Constituţiile liberale europene nu ar fi putut fi vreodată redactate
dacă nu ar fi existat Evanghelia, dacă Hristos nu ne-ar fi spus cine
suntem şi nu Şi-ar fi asumat umanitatea noastră în întregime, afară
de păcat, pentru ca nouă să nu ne mai fie ruşine că suntem oameni.
Aşa încât femeia este deplin femeie în Creştinismul Ortodox. Nu “de

3 ori femeie” şi nici femeie care “conduce”, ci femeie care este
simbol al înseşi Bisericii lui Hristos, al Miresei veşnice a lui
Dumnezeu. Femeie care trebuie să se adâncească în înţelegerea
rolului său de a fi “trup” al familiei, în înţelepciune dumnezeiască,
ascultând de capul ei, de bărbat.
Publicat în:
• Opinii
Tags: Opinii
198
Sfintele Icoane
Pentru Sfintele Icoane ale Sfintilor din fiecare zi, accesati pagina:
http://www.ortodoxie.ro/
Parintele Dorin
Publicat în:
• Ştiri
Tags: Ştiri
199
Again Romania…pana ne dam seama cat
de mult o iubim
http://www.youtube.com/watch?v=C2iqx_SCxWU
A fost şters
200
A fost şters
A fost şters
201
http://www.youtube.com/watch?v=tKhe_jpecWg
http://www.youtube.com/watch?v=1QGa_1bR7NM
202
http://www.youtube.com/watch?v=9lB9vZZ6gcY
http://www.youtube.com/watch?v=ceClTjXUJnU
Publicat în:Video
Tags: Video
203
Quod erat demonstrandum sau despre
poeţii paşoptişti
Deşi secolul XIX este acela al pătrunderii masive a ideologiilor

apusene seculariste şi atee în societatea şi în cultura românească, cei
mai mulţi şi cei mai mari dintre oamenii de cultură şi dintre scriitorii
români păstrează totuşi o atitudine destul de rezervată faţă de invazia
demonicului în haină ideatică dinspre Occident, cu toată „moda”
care încearcă să angreneze (ca şi astăzi, de altfel), întreaga societate
în direcţia prevăzută de ea.
Ceea ce am observat cu multă bucurie este că identitatea creştină,

imprimarea adâncă a caracterului creştin ortodox în sufletul
poporului nostru, nu este o pată de cerneală pe care o ştergi cu vreo
soluţie, ci o taină adâncă a prezenţei harului în noi care se lucrează
neîncetat, care ne conduce, ne configurează trăsăturile caracterului
nostru în lume şi care ne pecetluieşte neîncetat, astfel încât
asperităţile declaraţiilor şi a gesturilor făcute în văzul acestei lumi,
pentru a trăi mai departe în ea, nu ne definesc cu adevărat, aşa cum îi
definesc pe occidentalii de la care importăm o atitudine sau alta.
Primii scriitori ai României moderne rămân creştini şi ortodocşi

inclusiv în operele lor. Atât conţinutul ideatic cât şi limbajul
instrumentat de ei, dovedesc o încă destul de mare intimitate cu
credinţa neamului lor, cu Ortodoxia.
Scriitorii noştri, mai ales cei din literatura veche, şi apoi cei din
secolele XVIII şi XIX, inclusiv marii clasici, nu au fost evaluaţi
pentru ei înşişi, mesajul lor nu a fost ascultat în mod real, ci au fost
distorsionaţi şi analizaţi cu instrumentele unei ideologii şi prin
prisma unor curente de gândire cu totul străine lor, crezurile şi
adevărurile fiinţei lor au fost falsificate în fel şi chip.
Poeţi precum Vasile Cârlova, Ion Heliade Rădulescu, Grigore

Alexandrescu sau Vasile Alecsandri au întregi ochii sufletului întorşi
spre Dumnezeu şi spre tradiţie, spre cosmosul creat de Dumnezeu
plin de frumuseţe şi spre istoria din care vor să soarbă adevărul
despre neamul lor, cu a cărui soartă vor să se contopească.
Efervescenţa cu care generaţia lor, a secolului XIX, fuge în trecut,
contemplă ruinele cetăţilor şi a mănăstirilor şi plânge în cimitire şi pe
mormintele străbunilor, este, credem, o dovadă zdrobitoare a faptului
că intrarea României în epoca modernă nu numai că nu i-a făcut să-şi
uite credinţa sau să şi-o renege, de dragul unor „superioare” filosofii
ateiste sau concepţii seculare ale vremii, nu numai că nu i-a alienat,
nu i-a înstrăinat de Ortodoxie, ci i-a făcut să se alipească, cu
204
disperare, de tradiţia prin care simţeau că se păstrează nealterată,
neatomizată, însăşi fiinţa lor.
Este foarte interesant că un fenomen asemănător trăim şi noi astăzi,

la contactul cu epoca postmodernă, însă, ca şi atunci, reflexul nostru
este de şi mai multă alipire de Dumnezeu şi de Biserica noastră, de
tradiţie şi de tot ceea ce înseamnă identitate religioasă şi culturală, în
loc să dorim să ne dizolvăm în masa amorfă a locuitorilor unui sat
planetar.
Vom reproduce mai jos, în consecinţă, numai câteva exemple

capabile să surprindă adevărata gândire şi cultură a românilor, într-o
perioadă de masivă pătrundere a modernismului şi modernităţii, cu
toate avantajele dar şi dezavantajele ei, în societatea noastră.
Un poet ca Barbu P. Mumuleanu, pe care Eminescu îl aminteşte în

„Epigonii”, este un om cucernic, şi care, în poemele sale, îşi
descoperă credinţa fierbinte în Dumnezeu. Într-o poezie intitulată
„Omul”, în conformitate cu credinţa sa, cu învăţătura ortodoxă,
meditaţia sa asupra naturii umane este următoarea:
„Omul este cea mai mare taină, lucru de mirat: /Pătimeşte,

stăpâneşte, este rob, este-mpărat, /Născoceşte, să-ngâmfează, umblă,
s-arată semeţ, /Vine ceas de se smereşte al său duh aer măreţ (…)
/Când s-arată-nţelept foarte, când nebun spulberător, /Cât este omul
de mare! Cât e iar de ticălos! (…) / Gânduri mintea câte-ţi schimbă
toate sunt făr de folos! /Una tu numai slăveşte, într-aceasta aibi
temei, /Aibi în minte-ţi nemurirea, lasă, fugi d-alte idei! /Fiinţa ta
şi schimbarea nu ţi-e dat ţie să ştii, /Al tău Arhitecton ştie, unde-i să
te muţi să fii.”
El compune imne de preaslăvire a lui Dumnezeu, „Cântare lui

Dumnezeu” şi „Amor către Dumnezeu”, din care cităm şi noi câteva
versuri:
„Cine m-au făcut, ce putere? /Nu Tu, naltă prevedere? /Negreşit Tu,
Veşnicie /M-ai tras din nimicnicie! / Ah, voinţă! Ah, iubire! /Cunosc
a Ta-ndatorire, / Şi m-aduc singur pe sine, /Jertfă, arderi pentru Tine,
/Ţie mă cunosc dator, / Pentru Tine voi să mor.”
Iar într-un alt poem, „Noaptea”, defineşte poetul ca fiind cel care
priveghează şi cugetă la înţelepciunea lui Dumnezeu, contemplând
lumea şi vorbind în rugăciune cu Creatorul său şi a toate lucrurile.
Gheorghe Asachi, fiul preotului Lazăr Asachievici (om de încredere

al mitropolitului Veniamin Costachi), este o personalitate care cu o
vastă cultură, care trăieşte o perioadă în Italia şi îl admiră pe
Petrarca, dar rămâne credincios tradiţiei şi învăţăturii ortodoxe. Într-
un poem ca “Încrederea în Dumnezeu”, el se declară convins că
“Învins nu este / Cel ce-n Dumnezeu crede! / Că în credinţă / Puterea
205
şede; / Ea patria scapă / Când este-a pieri!” Căci strigătele de durere
ale celor asupriţi “Domnul aude / Din tron de stele”.
Dacă istoriografia noastră veche se revendică de la Sfântul Moise

(vezi Miron Costin şi Constantin Cantacuzino), Gheorghe Asachi
revendică poezia şi o legitimează de la Sfântul David Psalmistul,
“dintâi profeta, cântător de imne sânte” (în poemul “Pleiada”). Este
cea mai bună dovadă a unei conştiinţe creştin-ortodoxe inalienabile.
Pentru el, poezia trebuie să înveţe pe oameni credinţa în Dumnezeu
şi virtutea cea înaltă: “Spre virtute versu-mbie, despre rele face ură, /
Fermecându-ni adapă d-o înaltă-învăţătură.” (”La patrie”)
Poezia lui Vasile Cârlova (trecut la cele veşnice la numai 22 de ani)

este plină de „milă”, de „tristeţe” compătimitoare şi de „blândeţe”,
sentimente profund creştine. El se reculege în faţa trecutului ţării sale
şi contemplă natura în acord cu propriile-i trăiri.
Poemele “Păstorul întristat” şi “Înserarea” recuperează o imagine a

cosmosului aşa cum o păstrează tradiţia ortodoxă. Remarcăm mai
ales, în “Înserarea”, o ipostază a lunii (şi o viziune, implicit, a
aştrilor cereşti) aşa cum apare ea la Sfântul Antim Ivireanul - într-o
predică la Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, şi în alta, la Sfântul Nicolae
-, ipostază pe care o va înfăţişa Mihai Eminescu în ciclul
“Scrisorilor” (mai ales în “Scrisoarea I) şi în care ea apare ca simbol
al unei Lumini gânditoare, ca reflexie în lume a Gândirii şi
Înţelepciunii veşnice: “…luna, vremelnică stăpână” urcă pe cer “c-o
frunte mai blajină”.
Tot la Eminescu ne duc cu gândul şi imagini precum “grămezile de

stele”, cea a zefirului “ca umbra de frumos”, termeni ca a râului
“murmură”, sau cugetarea profundă pe care o propune “negura
mâhnirii”. Ceea ce demonstrează că aceste atitudini, preluate în mod
evident din tradiţia liturgică şi oratorică ortodoxă, constituie fondul
adânc şi adevărat al poeziei romantice româneşti şi al lui Eminescu şi
că există o înrudire cu mult mai profundă între Eminescu şi ceilalţi
poeţi români (Asachi, Cârlova, Bolintineanu, mai ales, dar şi alţii),
între spiritele româneşti (cum susţinea şi Eugen Ionescu), decât între
Eminescu şi Goethe, Shiller, Byron, etc.
În “Ruinurile Târgoviştii”, Cârlova afirmă cu tărie (lucru pe care îl

fac aproape toţi poeţii!) alinarea pe care o află în credinţa sa
ortodoxă, lepădând slava deşartă a lumii: “Eu unul, în credinţă, mai
mult mă mulţumesc /A voastră [a zidurilor] dărâmare pe gânduri să
privesc, / Decât zidire înaltă, decât palat frumos, / Cu strălucire
multă, dar fără un folos.” Iar în poemul “Rugăciune” cere mântuire
pentru patria sa, arătând că că ţara sa “cu lacrimi l-a Ta fiinţă / În
veci închine recunoştinţă, / Să glăsuiască numele Tău, / Urmând
întocmai voinţii Tale, / Cerând şi râvna inimii sale / A-i fi spre pază
la orice rău.”
206
Concepţia despre artă şi poezie a lui Ion Heliade Rădulescu nu pune
arta pe un piedestal nemeritat, ci o aşază la locul ei, unde i se cuvine:
„Creatorul a toate, Dumnezeu, este primul şi Atotpotentul
[Atotputernicul] poet. Creaţia sau poezia sa este universul întreg
(…). Bietul om copiază numai cât poate faptele Marelui Poet,
Dumnezeu, şi cu cât prin fapte se apropie de Dumnezeu, cu atât
poezia lui este mai sublimă”. Aceasta este concepţia ortodoxă din
totdeauna asupra creaţiei.
Parafrazând rugăciunile şi psalmii de dimineaţă, Heliade compune

următorul poem:
„Cântarea dimineţei
Din buzi nevinovate
Cui Altui se cuvine,
Puternice Părinte,
Decât Ţie a da?
Tu eşti Stăpân a toate,

Tu eşti Preabunul Tată;
A Ta putere sântă
Făptura ţine-ntreagă,
Ne ţine şi pe noi. (…)
Cu toţii dară, Ţie

Cântăm cântare nouă;
În flacăra unirii
Întindem mâini la Tine,
Rugăm să ne-nsoţeşti.
Ne luminează mintea
Să Te cunoaştem, Bune,
Să ştim că ne eşti Tată,
Să Te cântăm mai bine
Ş-aşa să ne-mpăcăm.”
(„Cântarea dimineţii”, din vol. „Meditaţii poetice”, 1830)
Într-un alt poem, din 1835, închinat martirilor şi eroilor greci şi

intitulat „Odă la pavilionul grecesc”, Heliade apără credinţa ortodoxă
şi îi critică în termeni duri pe catolici şi chiar „ecumenismul” vremii
sale sau mai bine zis propaganda catolică şi politica de catolicizare a
ortodocşilor, dusă de papă în numele „unirii” creştinilor:
„Scoală-Te, Doamne, scoală-Te, Împărate!

Trăiască numele Tău, trăiască mântuirea!
Trăiască mântuirea, mântuirea cea sfântă
Evangheliei Tale, care ai binevestit-o! (…)
207
Ai Iadului negri-ngeri creştini se zic acuma
Ş-în superstiţii schimbă a lui Hristos credinţă.
Din ceruri exilata, osândita trufie
Îşi face drum şi intră în sfintele altare,
D-acolo destinează creştina înfrăţire;
Ura se încuibează în simplele noroade,
Satan se-mpeliţează în iezme mai spurcate,
Care cu toate jură din temelii să surpe
Sfânta, mântuitoarea a cerului credinţă [ortodoxă].
Se uneltesc sisteme; spre-a lui Iisus ocară,
Antihriştii acuma iezuiţi se numiră
Şi întru al Lui nume apostoli ai minciunei
Se-mprăştie în lume şi amăgesc noroade,
Le pregătesc spre slujbă şi vecinică robie. (…)
Unde eşti Tu, Stăpâne? Şi câtă Ţi-e răbdarea?

La câţi stăpâni spre slujbă Ţi-ai părăsit făptura?
Vesteşte-Te, să piară ai cerului potrivnici
Şi adu-ne-n pământul făgăduinţei Tale.
Tu eşti păstorul nostru, şi lumea, a Ta turmă;
Uneşte-o în păşunea de Tine preursită.
Nu cu de fier toiege, ci însuşi cu-a Ta lege
Fă-ne ca să ne paştem sub umbra Crucii Tale.
Pe dâns-a ridicat-o norodul ce cânt astăzi,
Şi chiar după povaţa-Ţi iată-l în mântuire.
Fă-l, Stăpâne, de pildă la câţi nu cunosc legea-Ţi
Şi fă-l ca să-l cunoască toţi care au călcat-o.
Uneşte-l cu-al Tău nume, şi tare-i va fi dreapta,
Creşte-l întru dreptate şi nalţă-l întru slavă.
Iar tu, Cruce Preasfântă, armă fulgerătoare,
Tu eşti a morţii groază şi-a tot răului spaimă,
Norodu-nchinat ţie în veci nu se învinge:
E Mihail Arhanghel, armat întru tărie,
Ce cu Satan se luptă şi curăţeşte cerul.
Oricine te ridică îşi află mântuirea.”
Acelaşi caracter mesianic se întâlneşte şi în poezia lui Grigore

Alexandrescu şi este similar celui al lui Octavian Goga. Aflându-se
în faţa Mănăstirii Dealu, Alexandrescu îi deplânge (în poezia
„Trecutul. La Mănăstirea Dealului”) pe „nevrednicii” contemporani
care „trăind în moliciuni / Se laud cu mari fapte făcute de străbuni”
şi doreşte ca râvna iubirii pentru Dumnezeu şi pentru ţară să devină
ca un nou stâlp de foc pentru neamul românesc, care să îl conducă la
mântuirea sa ca popor:
„A! facă Providenţa ca-naltul sentiment,

Ce-nchină vitejiei măreţul monument,
Ce-alege pe-nălţime al nemurirei lor,
Să fie nouă cârma, coloana cea de foc,
208
Coloana ce odată din ţara de exil
Pe calea mântuirei ducea pe Israil!”
Pomenirea Sfinţilor Nifon al Constantinopolului şi Nicodim de la

Tismana, mijlocită de amintirea lor foarte vie în locurile în care au
trăit, este prezentă şi în poemele „Trecutul. La Mănăstirea Dealului”
şi „Răsăritul lunei. La Tismana”.
În poemul „Mormintele. La Drăgăşani”, ne-au impresionat versurile:

„Şi stelele deasupra, pe lunca părăsită / Luceau ca nişte candeli
aprinse p-un mormânt.” Asocierea dintre aştrii cereşti şi candelele pe
care le aprindem noi (sau lumânările) la morminte au o sugestie cu
mult mai adâncă, aceea că Cerul Sfinţilor veghează şi se roagă
neîncetat atât pentru cei vii cât şi pentru cei adormiţi.
Privind Sfintele Cruci de pe morminte, Alexandrescu se gândeşte la

martirii care luptau atunci pentru eliberarea de sub jugul păgân
turcesc:
„Şi ochii-mi s-aţintiră pe semnul mântuinţei

Ce singur se înalţă în locul de suspin,
Protector al durerii, nădejde-a suferinţei,
Labarum vechi al luptei, simbol al biruinţei,
Prin care-a-nvins barbarii creştinul Constantin.
Şi mă gândeam l-aceia ce umbra-i înveleşte,

La Grecia modernă ce ei au sprijinit:
Căci jertfa pentru naţii la cer se priimeşte,
Căci sângele de martiri e plantă ce rodeşte
Curând, târziu, odată, dar însă nelipsit.”
Despre privegherea cea de noapte şi rugăciunea în faţa Icoanei cu

candela aprinsă, iată cum scrie acelaşi poet (în poezia „Candela”):
„Numai religioasa a candelei lumină

Aprinsă de credinţă, şi limpede şi lină,
Luceşte înaintea Icoanei ce slăvesc.
Emblemă-a bunătăţii, mângâietoare rază,
Ea parcă primeşte şi parcă-nfăţişează
Rugăciunile noastre Stăpânului obştesc!
În minutele acelea când sufletul gândeşte,

Când omul se coboară în conştiinţa lui,
Ca unei inimi care cu noi compătimeşte
Frăţeştii ei lumine durerea mea supui. (…)
Dumnezeu ce de faţă pe Cruce Se arată,

El, Care-a a nedreptăţii e pildă de-ngrozit,
Îmi spune că-naintea-I se va vedea odată
Cel ce nedreptăţeşte cu cel nedreptăţit. (…)
209
Întunecimea nopţii care încă domneşte,
Ca un om ce cu viaţa se mai luptă murind,
Se-mprăştie cu-ncetul, treptat se risipeşte
Şi-n umbra dimineţii se pierde-ngălbenind.
Se desfăşor în ochii-mi minunile zidirei;

Credinţe se deşteaptă în omul rătăcit;
Şi-nalţă a ei rugă cu imnul mulţumirei,
La Cel ce după noapte şi zi ne-a dăruit.
Iar tu, candelă sfântă, a căreia vedere

Îmi aduce aminte atâtea năluciri [imagini, amintiri],
Îmi vei fi totdeauna rază de mângâiere,
Vei şti deopotrivă şi fapte şi gândiri.
Voi alerga la tine în dureri şi necazuri,

De oameni şi de soartă când voi fi apăsat;
Astfel corăbierul, când marea e-n talazuri,
Aleargă la limanul ce-adesea l-a scăpat.”
După cum se vede, chiar şi din aceste foarte puţine exemple, poeţilor
noştri nu le erau necunoscute nici teologia ortodoxă, nici cărţile de
cult şi nici asceza şi practica rugăciunii. Ei aveau conştiinţa, după
cum spune Alexandrescu, că „sufletul nostru, ca raza de soare, / Ce-
şi are-nceputul mai sus de pământ, / Deşi luminează a sa închisoare, /
Îşi află în ceruri izvorul cel sfânt.” („Reveria”) şi că „omul care
crede, şi omul ce aşteaptă / De-o sfântă mângâiere în veci e însoţit; /
Pacea va fi cu dânsul; el va lua răsplată, / Căci a nădăjduit.”
(„Cimitirul”).
Grigore Alexandrescu, care se roagă smerit lui Dumnezeu în poemul

„Rugăciunea”, îşi manifestă dezaprobarea faţă de necredinţa şi de
blasfemiile lui Voltaire într-o altă poezie intitulată „Epistolă. Către
Voltaire”, unde critică aluziv „religia naturală” a lui Rousseau şi
susţine că Sfânta Scriptură este izvorul de inspiraţie al culturii şi al
literaturii europene:
„Dar spune-mi, te rog, Voltaire, tu ce folos ai aflat,

Deşi al legei vrăjmaş, să critici, să osândeşti
Acele nalte cântări, acele gândiri cereşti,
Care-al naturii Stăpân El Însuşi le-a însuflat,
Spre slava numelui Său, poetului împărat [Sf. David] ?
De nu ca om, ca creştin, dar însă ca autor,
Vrednic erai, socotesc, să simţi înălţimea lor,
Şi geniul tău frumos până acolo să-l sui.
Cerul, tăria vestind faptele mâinilor Lui,
Din pavilionu-i de nori, acel prea înalt tunând,
Cu fulgerele-i de foc vrăjmaşii Lui răsturnând,
Pământul din temelii clătit, desrădăcinat,
Suflarea acelei mânii ce mările-a-ntărâtat,
210
Acele măreţe trăs(ăt)uri tu cum le dispreţuieşti?
Idei, icoane, figuri, toate în ele găseşti.
Racine, pe care-l iubeai, din ele s-a adăpat;
Rousseau, pe care-l urai, adesea le-a imitat:
Toate acestea le ştii, dar furia-ţi te-a orbit.
Tu, ca odată Satan, pe om din Rai l-ai gonit,

Nădejdea, rodul ceresc, în inimi o ai călcat,
Şi care despăgubiri în locul ei ne-ai lăsat?
Ucideri şi desfrânări, iată ceţi suntem datori!
Viaţ-ai făcut-o grea sărmanilor muritori,
Iar pe sceleraţi i-ai scos din jugul lor neplăcut.
Vor [unii] în zadar a-ţi găsii un cuget ce n-ai avut,
A zice că te-ai luptat abuzul să-l războieşti;
Nu, temelia-ai surpat în dogmele creştineşti.”
Poziţia poetului român este, credem, cât se poate de limpede, în

denunţarea ateismului şi a demonismului filosofiei voltaire-iene.
În ceea ce îl priveşte pe Vasile Alecsandri, în poezia sa este

identificabilă recurenţa unor atitudini identitare creştine, precum şi a
unei dispoziţii de a privi cosmosul, într-un mod contemplativ tipic
ortodox (mai înainte de a fi romantic), recurenţă prezentă şi în opera
celor despre care am vorbit anterior. Scrie şi poeme închinate
sărbătorilor ortodoxe, precum „Hristos a înviat”, din care cităm mai
jos:
„Hristos Mântuitorul din morţi a înviat,

Şi fruntea-I ca un soare,
Lucind peste popoare,
Flori de nemurire în lume-a-mprăştiat.
Hristos, Zeul credinţei, ieşit-a din mormânt!

Ş-a Sa reînviere
Ne-arată că nu piere
Dreptatea, şi credinţa, şi adevărul sfânt!
Hristos e viu! Ca Dânsul, o! voi ce suferiţi

În lanţuri de robie,
Curând la viaţă vie
Din umbra tristă-a morţii veţi fi cu toţi ieşiţi! (…)”
Atitudinea şi spiritul creştin-ortodox al poeţilor noştri, în plină epocă

paşoptistă, care era începutul „întoarcerii în Europa”, sunt oneste şi
lăudabile, întrucât fac să iasă în lumină adevărata credinţă şi cugetare
românească, iar nouă astăzi ne dau mărturie de rezistenţa gândirii
ortodoxe în contexte vremelnice nefavorabile şi de faptul că credinţa
noastră a rămas inexpugnabilă în esenţa ei, dar şi că adevăratul mesaj
al înaintaşilor noştri, care vorbeau cu glas de foc creştin, adevăratul
mesaj a fost adesea măsluit.
211
Drd. Piciorus Gianina Maria-Cristina.
Publicat în:
212
Despre simplitatea nestiintei duhovnicesti
Cel mai greu de inteles pentru un om caruia ii place moda este ce
inseamna simplitatea vietii si a vestimentatiei unui om duhovnicesc.
Simplitatea, ca dorinta realizata de a avea numai strictul necesar si a
nu ne ingriji de mai mult decat atat este o nebunie curata pentru
cineva care vrea zilnic tot mai mult.
La fel e o nebunie uluitoare sa ii spui unui erudit ca nu gandirea,

discursivitatea logica a gandirii e adevarata intelepciune sau cea care
duce la intelepciune, ci tocmai renuntarea la gandire si practicarea
necontenita a rugaciunii mintii, care, la un anumit grad, ne face sa
traim revelarea lui Dumnezeu in noi, adica vederea slavei Sale, e
drumul spre intelepciunea adevarata.
Simplitatea vestimentara a omului duhovnicesc, impreunata cu

saracia de imaginatie, cu lupta cu imginatia si cu toate patimile
deopotriva sunt creatoarele a ceea ce noi numim aici nestiinta
duhovniceasca.
Spre aceasta stare de plin interior, care aduce in noi slava lui
Dumnezeu se ajunge prin renuntare la sine si punerea intregii tale
vieti in mana lui Dumnezeu. O dezgolire de tine pentru a te umple de
El. O dezgolire asumata, care te implineste si din cauza careia tot ce
inseamna posesiune de bunuri, de idei etc. se transforma intr-o
posesiune smerita, umila a darurilor lui Dumnezeu.
Cel care renunta la sine pentru a fi locuit de harul lui Dumnezeu,

pentru a fi condus de catre El, isi traieste viata ca pe un dar, ca pe o
bucurie responsabila, atenta, ca pe o ardere continua pentru slava Sa
si pentru bucuria fratilor sai. El face totul pentru ca Dumnezeu
locuieste in el si pentru ca, constiinta lui intru Duhul Sfant, i-o cere.
Insa viata lui pare anacronica. Traind mereu in rugaciune, pare ca nu

e la curent cu stirile, cu evenimentele…Insa cand stai de vorba cu el
constati ca el stie mai bine decat tine stirile, pentru ca stie sa le
analizeze mai bine. Realizand dezrobirea lui de lume, de poftele si
tentatiile ei, omul duhovnicesc stie sa scaneze mult mai corect
realitatea.
Principiul trezviei sau al concentrarii pe munca pe care o ai este unul

profitabil si in viata cotidiana, sociala, nu numai in viata particulara,
de rugaciune interioara. Ca sa scrii trebuie sa uiti tot ce te apasa si sa
fii logic in ce scrii. Sa ai o logica a ideii, a expunerii…
Ca sa vezi lucrurile bine trebuie sa iesi din ele, sa le privesti distant,

pentru ca sa surprinzi esentialul. Tocmai de aceea cand vrei sa te
umpli de simplitatea nestiintei duhovnicesti trebuie sa te retragi in
tine din lume, sa te aduni in tine si sa te pui in fata lui Dumnezeu
213
simplu, smerit, ca sa vorbesti cu Dumnezeu si sa fii luminat pentru
ceea ce trebuie sa faci.
In fata lui Dumnezeu, in rugaciunea simpla, copilareasca, smerita in

fata Lui intelegi ca nu stii nimic serios, ca nu poti sa patrunzi taina
oamenilor si a vietii, a viitorului tau si ca ai nevoie de dependenta
totala de Dumnezeu ca sa vezi. Nu poti sa vezi simplitatea decat daca
ajungi sa iubesti nestiinta, nestiinta sfanta venita in urma renuntarii
la infumurarea ta proprie ca stii totul, ca esti cel mai bun, ca fara tine
lumea se despica in doua si intra in neant.
Cand iti dai seama ca totul are un sens interior si ca tu ai fost un

nebun pana acum, un om plin de iluzii, intelegi ca toata cunoasterea
de care te-ai bucurat, toate acumularile tale intelectuale,
sentimentale, culturale sunt abia inceputul adevaratei cunoasteri.
Aceasta coborare in nestiinta, in simplitatea de a crede lucruri
smerite despre tine inseamna redobandirea demnitatii umane, aceea
de a fi rob slujitor al lui Dumnezeu.
Cand credeai ca tu esti dumnezeu nu aveai prea multe raspunsuri.

Insa cand intelegi ca Dumnezeu e Creatorul tau iar tu o biata faptura
a iubirii Sale de necuprins, atunci iti place sa stii ca bucuria Ta este
El, cunoasterea Ta este El si tot divertismentul interior vine de la El.
Multi cred ca oamenii duhovnicesti, cei adanciti in sfintenie nu se

bucura, nu au divertisment in viata lor, ca nu au diversitate. Nimic
mai fals. Divertismentul interior si exterior al oamenilor
duhovnicesti este tocmai bucuria de simplitate, bucuria de viata, de
simtirea vietii ca dar al lui Dumnezeu, bucuria de cuviinta, de veselia
reala a oamenilor. Ortodocsii constienti de ceea ce sunt se bucura
enorm de bine fara sa faca chefuri, baieramuri, fara sa se bata, fara sa
transpire tone de sudoare sau sa faca sex 24 de ore.
Noi stim sa ne bucuram si cand mancam si cand bem si cand privim

si cand avem relatii intime cu sotiile noastre sau cand nu avem. Stim
sa ne bucuram simplu. Nu avem mare inchipuire despre noi, nu ne
credem atotstiutori, nu ne credem Sfinti, ci foarte pacatosi dar, foarte
important, robi ai lui Dumnezeu, slujitori smeriti ai lui Dumnezeu.
Constiinta pacatului vine, se mareste in noi, tocmai cand intelegem

ca nestiinta de care suferim e formata de pacatele si patimile noastre.
De aceea nu putem sa ne credem altceva decat robi ai lui Dumnezeu,
pentru ca Dumnezeu ne da sa ne vedem pacatele noastre si sa vedem
cat de multe trebuie sa reparam in noi, ca sa ne bucuram vesnic cu
El.
Simplitatea in toate este o evidenta a cresterii noastre in viata

duhovniceasca, in viata curata cu Dumnezeu. Nestiinta
duhovniceasca nu inseamna agnosticism, prostie sau incultura, ci
dimpotriva o depasire a culturii, a stiintei, a informatiei, prin
214
constiinta si realitatea, ca adevarata cunoastere care vine de la
Dumnezeu este nepretuit de importanta si de mare, ca aceea pe care
o putem intelege noi insine, traind aiurea. In mijlocul smereniei, a
iubirii vine nestiinta duhovniceasca care e tocmai adevarata
cunoastere: cunoasterea voii lui Dumnezeu si implinirea ei.
Pe masura ce te cuplezi la viata lui Dumnezeu intelegi ca orizontul

cunoasterii tale se lateste enorm. Cand treci in nestiinta
duhovniceasca care te implineste treci de fapt intr-o imensa
cunoastere, capeti capacitatea de a vedea adancimile realitatii
personale si ale lucrurilor, adancimile voii lui Dumnezeu cu intreaga
lume.
Tocmai de aceea aceasta stiinta duhovniceasca se numeste nestiinta,

pentru ca e o invatatura si o experienta pe care nu o inveti din carti ci
de la Duhul lui Dumnezeu. Viata sfanta este beata vita, viata fericita,
in care simplitatea primeaza si unde stiinta duhovniceasca primita
din cer e uluitor de frumoasa pentru cei care se trezesc din moartea
pacatului si vin la Dumnezeu.
Orice convertit la Ortodoxie care citeste aceste randuri, poate sa

confirme diferenta de grad a cunoasterii sale, intre vremea cand nu
credea in Dumnezeu si intre viata de acum, in care crede in
Dumnezeu si face, dupa masura sa personala, voia Lui. Pentru a
crede in Dumnezeu, pentru a avea capacitatea sa vezi trebuie sa ai o
cautare reala, adanca, nepervertita a lui Dumnezeu.
Toti converititii la Ortodoxie de astazi pe care i-am cunoscut si pe

care ii cunoasteti si dv., au avut o cautare reala a lui Dumnezeu, nu s-
au bucurat de putin, de adevaruri neexperimentate. Au vrut sa vada
cum este Dumnezeu, daca El exista. Si cand au simtit dulceata pacii
lui Dumnezeu, a intelepciunii Lui, inaltimea simplitatii si a smereniei
Lui au devenit plini de cunoastere, de o cunoatere a harului, care nu
se preda in scoli ci Insusi Dumnezeu o varsa in noi.
Asa ca, sa nu ne temem sa ne privim adanc, realist interiorul nostru

si sa nu ne temem sa acceptam adevaruri mai inalte decat cele pe
care le stim, cand simtim ca Dumnezeu ne da sa vedem mai mult, sa
intelegem mai mult, sa facem mai mult.
Publicat în:
215
Sfantul Rafael de Brooklyn
Troparul
Bucura-te, Sfinte Parinte Rafaele, podoaba Bisericii, tu cel ce ai fost

campionul dreptei credinte, cautatorul celor pierduti, mangaietorul
celor necajiti, tatal orfanilor si prietenul celor saraci, facatorule de
pace si pastorul cel credincios al Domnului. Bucurati-va toti
ortodocsii de fiul Antiohiei si de lauda Americii si cu totii sa-i
strigam: Roaga-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi si pentru toti cei
care te cinstesc pe tine!
Condacul
Astazi ne-a stralucit noua pomenirea Fericitului Rafael, a carui

rugaciune a fost primita de Hristos Dumnezeu, el, care cu credinta si-
a luat crucea sa si a urmat lui Hristos, facandu-se pescar de oameni.
Acestuia sa-i strigam cu mare glas: Bucura-te, Sfinte Parinte
Rafaele!
Trad. din limba engleza de Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian,

cf. locatiei de aici, unde aveti un link spre mai multe fotografii ale
Sfantului.
Publicat în:
• Traduceri
Tags: Traduceri
216
Ne inspaimanta moartea sau…ne place?
Post-scriptum la spanzurarea lui Saddam
De 6 zile incoace articolul nostru despre spanzurarea lui Saddam,

scris la vreo 4-5 ore de la actul in sine, a fost vazut de peste 800 de
persoane. Majoritatea cautau imaginile video. Nu le-am pus pe blog,
dar le am descarcate de pe Demonoid, dupa ce le vazusem si eu la
colegii de platforma, adica aici, pe wordpress. com.
Imaginile au produs victime, au creeat tensiuni, copiii aceia s-au

spanzurat ca sa vada cum e sau ca sa elogieze moartea lui. Articolele
din presa au fost elogiatoare, am cunoscut o biografie pe scurt a lui,
intr-o tara musulamana i se va ridica statuie…
Moartea lui ne-a aratat ca fascinatia mortii e vie in noi, ca filmele si

jocurile PC cu morti, cu mii de morti, cu morti in lant nu sunt numai
povesti de adormit copiii ci o parte din noi. Moartea nu e numai
curiozitate elementara sau nu am cautat numai ca sa ne informam, ci
am aratat ca e in noi mai degraba o fascinatie bolnavicioasa,
demonica, de a vedea cum e interzisul.
Cum e sa mori? Mai mult: cum e sa omori pe altul? Eliminarea altuia

staruie in mintea noastra, in fiinta noastra, pentru ca altfel nu stiu de
ce toti am cautat acelasi lucru, in mod obsesiv, in aceste zile.
Pentru ca ne e frica sa vorbim despre propria noastra moarte sau sa

ne gandim la moarte ca la pragul de trecere spre viata vesnica, ne
uitam la moartea altuia. Cei care s-au raliat cu Saddam in inima lor
s-au vazut in moartea lui, in umilirea lui. Fascinatia mortii lui are
morbiditate dar are si multa frica in subsidiarul ei.
Ne frica sa vorbim de moarte, sa ne gadim la moarte ( asa cum ne-o

cer Sfintii nostri Parinti, ca sa nu mai pacatuim spre moarte, spre
moartea vesnica) dar ne place moartea altuia. E o bucurie satanica de
moartea, de suferinta altuia, de denigrarea altuia. In loc sa ne doara
de ceea ce vedem ni se pare ca totul e un film, ca e ceva ireal.
Placerea de imaginile cu moartea lui Saddam ne spun ca nu mai

avem prea mult simtul realitatii vietii. Pentru ca informatia ne vine
prea repede si ne pierdem prea mult timpul cu realitati livrate la cald,
dar pentru care nu trebuie sa ne zbatem prea mult, credem ca totul e
foarte usor, e foarte facil, ca moartea lui Saddam pana la urma nu era
decat o iluzie, un vis al nostru, pe care l-am trait uitandu-ne la
televizor sau pe net.
217
Frica noastra de moarte ne arata ca moartea nu e numai in Saddam,
ca moartea e in noi. Ca moartea se lucreaza in noi, ca noi stim ca nu
ne apartinem vesnic, daca nu trecem prin moarte.
Si totusi, nu pot sa cred ca toti cei care s-au uitat la spanzurarea lui
Saddam ( care nu a fost o eroare judiciara, ci cel care a filmat a
filmat cu libera voie) s-au uitat ca delectare si nu, si ca orore fata de
o astfel de moarte prin spanzurare.
Am sentimentul profund ca nu noi am manipulat imaginile cu

Saddam, ci ele ne-au vazut pe noi, ele ne-au condus mentalul, inima
in aceste zile. Binele acestor imagini vazute a fost acela ca moartea
prin spanzurare nu este o solutie, nu ne reprezinta si nu trebuie sa se
mai repete.
Daca privim cu intelepciune moartea invatam cum sa ne traim

frumos viata. Numai sa nu credem moartea un vis si nici o realitate
care nu ne priveste.
Pentru mine, ca preot ortodox, moartea e trecere spre viata, spre

bucuria cu Hristosul meu, spre fericirea vesnica. Moartea e o
trambulina spre Rai, daca ne traim frumos viata, duhovniceste. Poate
ca trebuie sa revedem in noi filmul cu Saddam si sa ne gadim ca
acum e momentul sa ne pregatim de moarte, de moartea care duce la
viata.
Publicat în:
• Articole
Tags: Articole
218
Jurnalismul politic romanesc online
Dupa cum titra si ziarul Cotidianul ( vezi articolul de aici) de astazi,

jurnalismul politic, creat de insisi politicienii romani, pe site-uri si
blog-uri, e in plina afirmare.
Siteul domnului Adrian Nastase (http://www.adriannastase.ro) e

sobru, repede de manipulat, intim, gasesti aici articole de presa sau
oficiale si declaratii ale dumnealui, fotografii, diferite ipostaze
interesante, intr-un cuvant: mie imi place. Imi place masura si bunul
simt al siteului. Singurul lucru neplacut e acela ca fotografiile nu
sunt date la dimensiunile lor reale.
E prima locatie interesanta pe care ne-o da articolul citat.
Blogul domnului Gheorghe Copos e pe platforma noastra, si il gasim

la http://copos.fzr.ro/
Pentru cei care sunt suporterii fotbalului rapidist cred ca este un

punct de legatura interesant, atata timp cat comentariile, dupa cum
observ, curg ca ninsoarea la domnul Copos.
Doar aceste doua locatii sunt functionale din articolul prezentat de

Cotidianul.
Consider ca e un lucru normal ca politicienii, actorii, jurnalistii etc.

sa comunice cu noi, sa fie transparenti, dar si noi, cititorii, sa avem
amabilitatea de a vorbi civilizat, principial cu dumnealor, fara atacuri
la persoana si abjectii.
Nu are cum sa ne strice bunul simt si cumpatarea in discutii.
Publicat în:
• Ştiri
Tags: Ştiri
219
Botezul Domnului
Acum s-a izgonit diavolul cuibarit, incuibat in apele Iordanului. E
ziua bucuriei, a frumusetii. E ziua in care Treimea ni S-a aratat, cand
Dumnezeu ne-a dezvaluit ca este Treime de persoane care Se iubesc
si ne iubesc.
Implinim o luna de la aparitia noastra pe wordpress.com si ne

bucuram ca dv. sunteti alaturi de noi!
Pr. Dorin,
webmasterul acestei locatii.
Publicat în:
• Diversitate
Tags: Diversitate
220
Nestiinta si Dumnezeu
Sunt un om nestiutor, in ciuda faptului ca postez in scris informatii

despre tot felul de lucuri. Nu, nu e nici o greseala in a spune, ca sunt
un om ignorant! De aceea, eu sfatuiesc intotdeuna pe oricine ma
citeste, sa creada ca aceste lucruri sunt scrise de un om ignorant.
De ce vreau sa spun mereu asta? Pentru ca e adevarat. Si cat sunt un

ignorant? Mai mult decat toti la un loc. Eu nu vad cu claritate lumea
ca ceea ce este ea. Eu nu vad in mod clar, distinct oamenii, adica asa
cum sunt ei. Eu nu ma vad cu adevarat nici pe mine insumi. Si cel
mai important e aceea, ca eu nu vad nici pe Dumnezeu ca ceea ce
este El.
Ignoranta e ceva ce nu poate fi scuzat. Doresc cu mult dor sa gasesc,

sa intreb, sa ciocan [la usa adevarului]. Iar daca nu cunoastem pe
Dumnezeu, acesta este adevarul adevarat, atunci vom pieri. Iar
nestiinta, ignoranta este unul din lucrurile care ne duc la pierzare.
Daca ma gandesc mai bine eu intotdeauna am fost un ignorant, da,

un ignorant, dar nu am stiut dintotdeauna acest lucru. Cu trecerea
timpului am devenit si mai ignorant sau am devenit si mai constient
de cat de ignorant sunt cu adevarat.
Ce ne face pe noi, de fapt, sa cunoastem o alta persoana? Scriptura

ne spune ca adevarata noastra viata este ascunsa cu Hristos in
Dumnezeu ( vezi Coloseni), adica adevarul oricarei persoane e o
taina. Iar eu nu cunosc mai nimic din aceasta taina. Nu ma cunosc
nici pe mine si nici pe cei din jurul meu. De unde sa stiu eu de ce are
nevoie cel de langa mine? Eu nu cunosc, dar Dumnezeu cunoaste
acest lucru.
Ce ne determina pe fiecare dintre noi sa cunoastem pe Dumnezeu?

Eu cred ca numai singur Dumnezeu cunoaste ce ne-a revelat noua in
Hristos. Si numai daca citim aceasta revelatie, care este departe de
ceea ce stim noi despre ceilalti, si avem aceasta revelatie. Dar
aceasta se face foarte greu.
Fericitul Sofronie Saharov a scris undeva, ca astfel de revelatii vin

ca o stralucire de lumina, tocmai cand inima e aprinsa de dragoste.
Astfel de experiente sunt rare insa in timpul nostru.
Spunea el in cartea sa Despre rugaciune: Acumularile de experienta

in Biserica sunt acele momente de iluminare care au organicitatea lor
si care formeaza un intreg. Asa este prima incercare de sistematizare
a teologiei traite, in lucrarea Sfantului Ioan Damaschin { se refera la
Dogmatica sa}, a acestui om cu o atat de bogata experienta
221
duhovniceasca. Eliminarea insa [din viata noastra], a acestei
minunate ascensiuni catre Dumnezeu, in viata neinteleasa a inaltimii
dumnezeiesti contemplate cu mintea, inseamna a duce in ruina
experienta personala si a supune darurile Revelatiei unei ratiuni
critice, adica slabiciunii unei filosofii a religiei. Consecintele unei
asemenea tactici sunt insa scolasticizarea teologiei, adica trairea
unei vieti care e mai mult filosofie decat viata a Duhului.
Ii rog pe toti care citesc acest blog sa isi aminteasca ca sunt un

ingnorant si sa se roage pentru mine. Si eu ma rog pentru toti.
Traducere din engleza de Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian, a

articolului
Parintelui Stefan :
Ignorance and God.
A se vedea: aici.
Publicat în:
• Traduceri
Tags: Fr. Stephen Freeman, Traduceri
222
Falsa dogma romano-catolica despre
vederea lui Dumnezeu sau cum arata
obiectualizarea lui Dumnezeu in teologie
Vom traduce mai intai textul acestui act papal, varianta sa in limba
engleza, cf. aici, apoi il vom comenta.
Constitutia Benedictus Deus, Despre vederea fericitoare a lui

Dumnezeu, promulgata de papa Bendict XII,
in anul 1336
Prin aceasta constitutie, care va ramane valabila in veci, noi, cu

autoritatea apostolica [pe care o avem], stabilim urmatoarele:
In acord cu vointa lui Dumnezeu, sufletele tuturor Sfintilor care s-au

mutat din aceasta lume inainte de Patimile Domnului nostru Iisus
Hristos, impreuna cu ale Sfintilor Apostoli, Mucenici, Marturisitori,
Fecioare si ale tuturor celor credinciosi, care au murit inainte sa
primeasca Sfantul Botez al lui Hristos – neavand ei nevoie de vreo
curatire cand au murit sau nefiind nevoie de asa ceva nici la cei care
vor muri in viitor, sau, mai bine-zis, neavand nevoie sau nedorind
astfel de curatiri, fiind curatiti dupa moarte – si la fel si sufletele
copiilor care au fost renascute prin acelasi Botez al lui Hristos sau
care au dorit sa fie botezati, dar au murit mai inainte de a-si implini
dorinta, toate aceste suflete, imediat dupa moarte si, in cazul celor
care au nevoie de curatire/purificare, dupa curatirea mentionata mai
sus, datorita Inaltarii Domnului si Dumnezeului nostru Iisus Hristos
la cer, mai inainte ca ei sa invieze si astfel inainte de Judecata
[finala], au fost si vor fi cu Hristos in Rai, in Imparatia Cerurilor si
in Paradis,veselindu-se impreuna cu Sfintii Ingeri.
Datorita Patimilor si a Mortii Domnului nostru Iisus Hristos, aceste

suflete au vazut si vad fiinta divina printr-o vedere
nemijlocita/directa/intuitiva si fata catre fata, fara mijlocirea
vreunei creaturi care sa optureze obiectul vederii. Mai bine-zis
fiinta divina se dezvaluie in mod manifest fiecaruia dintre ei, in
mod clar, limpede, deschis si in aceasta vedere ei se bucura de
fiinta dumnezeiasca.
Mai mult, de aceasta vedere si desfatare a sufletelor [se bucura]

sufletele celor care deja au murit si sunt cu adevarat fericiti si
au odihna si viata vesnica. Iar sufletele celor care vor muri pe
viitor vor vedea de asemenea aceeasi fiinta/esenta dumnezeiasca
si se vor bucura inainte de Judecata universala.
223
O astfel de vedere si de desfatare de fiinta divina au parte cei
care savarsesc faptele credintei si au nadejde in sufletele lor, mai
ales credinta si nadejde, care sunt virtuti teologice. Si dupa
aceasta vedere directa si fata catre fata si desfatare [cereasca]
sau a ceea ce aceste suflete au de la inceput, aceeasi vedere si
desfatare vor continua la nesfarsit si va fi fara sfarsit dupa
Judecata, pentru toti vecii.
Pe langa acestea, noi mai definim si aceea, ca in acord cu vointa lui

Dumnezeu, sufletele celor care au murit in pacate de moarte vor
merge in Iad imediat dupa moarte si vor suferi durerile Iadului. Cu
toate acestea, in ziua Judecatii toti oamenii vor veni in trup inaintea
scaunului de judecata al lui Hristos, ca sa primeasca potrivit
faptelor lor, ca fiecare sa primeasca fie cele bune, fie cele rele,
potrivit cu faptele sale in trup ( II Cor. 5, 10).
Comentariul nostru vizeaza pasajul hasurat
In dogma papala se stabileste, dupa cum se poate vedea, ca sufletele

Sfintilor vad fiinta divina in mod direct fara ca sa se faca vreo
precizare despre intreita subiectivare a fiintei divine, adica de Prea
Sfanta Treime. Nu exista o raportare personala, personalista la
Dumnezeu ci una substantialista, obiectuala. Dogma romano-
catolica stabileste ca Dumnezeu este o fiinta impersonala la care se
poate ajunge in mod personal. Un fel de vorbire a noastra cu
calculatorul, in care Sfintii am fi noi iar Dumnezeu ar fi un obiect,
calculatorul spre exemplu, cu care noi ne-am intretine la discutie.
Insa Dumnezeul nostru nu este o Fiinta impersonala sau Marele

Necunoscut ci Prea Sfanta Treime, Dumnezeu in trei persoane:
Tatal, Fiul si Sfantul Duh. Raportarea ortodocsilor la Dumnezeu este
raportarea la un Dumnezeu tri-personal, la Dumnezeul care este
Treime de persoane. Cand noi vorbim de vederea lui Dumnezeu
( asa cum o facem in cursul nostru) vorbim de vederea slavei lui
Dumnezeu si nu de vederea fiintei lui Dumnezeu. Pe Dumnezeu
nimeni nu L-a vazut vreodata si nu poate sa-L vada, spunem noi. Si
cand spunem ca nu poate nimeni sa-L vada, ne referim la fiinta lui
Dumnezeu care este necunoscuta atat Sfintilor cat si Ingerilor.
La vederea lui Dumnezeu se ajunge printr-o viata curata. Si noi, ca

si romano-catolicii marturisim ca Sfintii vad pe Dumnezeu. Insa ei
spun ca vad fiinta lui Dumnezeu, pe cand noi spunem ca vedem
slava Lui si ca fiinta Lui este necuprinsa si neinteleasa pentru noi si
pentru orice creatura.
Demonismul dogmei catolice consta in aceea ca ne face sa ne

gandim la Dumnezeu ca la ceva, ca la o fiinta indepartata, rece, ca la
un obiect, si nu ca la Cineva, ca la Dumnezeul iubitor si Parintele
nostru. De aici au aparut, dintr-o asemenea raportare distanta fata de
224
realitatea lui Dumnezeu si de la cerebralizarea relatiei noastre cu
Dumnezeu, toate filosofiile rationaliste ale evului mediu.
Dumnezeul lui Spinoza, al lui Descartes, al lui Locke are raceala

aceasta. El nu ne apropie, ci ne face or sa ne cutremuram de frica or
ne lasa rece si trecem mai departe.
Conceperea vederii lui Dumnezeu ca o indrazneala si o putere

personala a oamenilor Sfinti, ne arata calitatea orgolioasa a
sfinteniei romano-catolice. Sfinitii despre care vorbeste papa
Benedict al XII-lea au multa indrazneala si mai deloc smerenie. Ei
au cutezanta de a vorbi cu Dumnezeu la modul impersonal, de a se
raporta la Dumnezeu ca la un obiect de contemplatie, ca la un obiect
de cunoastere, si nu ca la o Persoana sau la o Treime de persoane.
Desi ridicolul falsei dogme este extrem de mare iar realitatea

Sfintilor nu are nimic de-a face cu un asemenea orgoliu, totusi o
astfel de abordare pare si acum pertinenta pentru multi.
Din continutul falsei dogme papale reiese clar un lucru: fiinta divina
se deschide spre o intelegere totala a ei din partea Sfintilor. Insa aici
se pune accentul pe bucuria mentala a vederii fiintei ( caci se refera
la sufletele Sfintilor nu la Sfintii de dupa Judecata finala) si pe
vederea ca o cunoastere totala.
Insa, cum cunoasterea are nevoie de relatie, cum cunoasterea unei

persoane are nevoie de revelarea ei, de faptul ca ea sa ti se
comunice, Sfintii din falsa dogma nu ar trebui sa se personalizeze
contempland fiinta divina, ci, logic ar fi, sa se depersonalizeze si ei,
sa devina si ei impersonali ca si Dumnezeul lor.
Gradul de impersonalizare al dogmei spune ceva despre

impersonalismul la care am ajuns noi astazi. In masura in care nu ne
mai raportam la Dumnezeu ca la Treimea care ne iubeste pe noi, ca
la Tatal nostru din cer, vedem relatia noastra cu Dumnezeu numai
prin prisma castigului imediat. Adica Il consideram pe Dumnezeu o
masina de implinit vise, Care la unul ii da masina, la altul sa intre la
facultate iar alteia ii da sa aiba barbat in casa.
Atunci cand ma doare de eroarea romano-catolica, ma doare

inclusiv si de perpetuarea acestei erori in viata noastra. Proasta
raportare la viata este o proasta raportare la Dumnezeu. In masura in
care nu stii care iti sunt relatiile tale cu Dumnezeu, care trebuie sa iti
fie relatiile tale foarte clare cu Dumnezeu, ai tot felul de probleme,
neintelegeri, iti vine sa mori, sa te sinucizi, sa bati, sa insulti sau sa
iei campii.
Greseala vine de aici: de la a nu stii adevarul despre cunoasterea lui

Dumnezeu, despre cum te poti apropia de Dumnezeu, Care a dorit
din veci sa Se apropie de tine si pentru care te-a si creat.
225
Credinta ortodoxa, in concluzie, vorbeste despre faptul, ca dupa
adormirea celor mantuiti, a Sfintilor, acestia vad slava lui
Dumnezeu cea vesnica, care se revarsa din Prea Curata Treime,
din Dumnezeu nostru prea iubitor, si e înteleasa pe masura
sfinteniei si a intelegerii lor si ca vor inainta vesnic in intelegerea
slavei lui Dumnezeu fara sa o epuizeze vreodata.
Daca Sfintii pentru romano-catolici traiesc vesnicia pe picior de

egalitate trufasa cu Dumnezeu, cu un optimism gnoseologic
luciferic, pentru noi, Sfintii traiesc bucuria vederii slavei lui
Dumnezeu cu constiinta cea mai vie, ca nu sunt vrednici de
maririle lui Dumnezeu si ca fericirea lor este darul exclusiv al
bunatatii dumnezeiesti.
Publicat în:
• Articole
Tags: Articole
226
Himere literare
George Călinescu spune, în prefaţa la studiul său despre opera lui

Eminescu, următoarele: “sunt de părere că critica nu trebuie să
iasă din lumea himericului spre a legifera în câmpul pozitivului”
[1].
După care, în cele două volume ale studiului său, încearcă să

demonstreze în ce crede şi în ce nu crede Eminescu, pornind de la
texte şi de la fragmente din manuscrise – ceea ce, până când
cititorului nu i se oferă prin publicare, manuscrisele în întregime, ca
să poată cunoaşte şi singur conţinutul lor, iar nu selecţii operate în
mod subiectiv, chiar şi inevitabil subiectiv, nu este corect – şi făcând
conexiuni cu filosofii sau idei religioase (mai puţin) dintre cele mai
diverse.
Dacă critica vrea, din proprie dorinţă, să locuiască în lumea

himericului, să considere lumea imaginaţiei ca o lume reală şi să nu
caute nici o realitate şi nici un adevăr în cele ce alcătuiesc o operă
literară, la ce bun atunci efortul lui G. Călinescu de a mai încerca să
înţeleagă care sunt coordonatele exacte ale gândirii lui Eminescu, ce
credea el despre începuturile universului sau despre eshatologie,
despre Dumnezeu, despre suflet sau despre condiţia umană, şi cum
poate să se pronunţe atât de ritos că Eminescu nu credea în
Dumnezeu sau că era fundamental schopenhaurian (teorie pe care,
de altfel, criticii ulteriori au respins-o), etc, etc?
Enunţul subliniat este afirmat într-un context în care criticul

rejectează psihanaliza freudiană aplicată lui Eminescu, dar dacă
psihanaliza – la care aderase anterior – merită să fie eliminată, ca
fiind “de un mare prostgust” [2], nu văd de ce psihanaliza filosofiei,
a gândirii eminesciene, operată cu multă nedelicateţe şi cu
străpungerea şi etichetarea brutală a interiorului eminescian, ca
purtând amprenta cutărei sau cutărei filosofii sau cugetări romantice
(etc., ca şi cum s-ar căuta o firmă care să i se potrivească), ar fi de
mai mult bun gust.
Studiul călinescian are pretenţii faustiene sau demiurgice: “vom

aduce o refacere anatomică a tabloului spiritului creator
eminescian şi vom insufla duh foilor risipite” [3], pentru a
reconstitui personalitatea eminesciană, dar tare mi-e teamă, fără nici
o glumă, că atunci când avem astfel de pretenţii de “reînviere” a
spiritelor adormite, ajungem la rezultate monstruoase şi mă tem să
nu creăm, în critica literară (şi nu numai), tot felul de
“Frankensteini” culturali – produsul minţii criticilor – pe care să îi
oferim publicului şi tinerelor generaţii spre studiere în şcoli şi în
universităţi, ca “icoane” spirituale ale naţiunii noastre.
227
De altfel, “refacerea anatomică a tabloului spiritului creator
eminescian” e o idee şi o formulă care ne repugnă profund şi ne
duce cu gândul la moarte şi la disecţii. Însă pentru critici ea este
destul de intimă modului lor de operare (deşi nu pentru toţi criticii),
iar în ceea ce-l priveşte pe Călinescu, ea dezvăluie multe despre
felul în care înţelegea să cunoască şi să se apropie de un spirit
creator. El însuşi scriitor de romane, caracterizate de obicei ca
“balzaciene”, dar şi de poeme, credem însă că G. Călinescu este
totuşi foarte departe de combustia creatoare eminesciană şi că,
intim, nu l-a putut înţelege pe Eminescu în frământările şi idealurile
sale.
Tocmai de aceea nu-mi place pretenţia postmortem a unor exegeţi de

a se poziţiona cu un aer superior de “cercetare” şi cu atitudine de
aplicare a unei “tehnologii” criticiste nemaipomenite, în faţa
materialului sau cadavrului pe care îl au în faţă – adică artistul şi
opera lui – şi de a se crede în stare de a obţine radiografii perfecte
ale spiritului, de a cerceta măruntaiele gândirii lui şi a ne prezenta
victorioşi rezultatul: “adevărul” despre scriitor.
Triumfalismul ideologic, doctrinar al criticii şi al teoriei literare este

extrem de rigid şi de intolerant faţă de orice luare de poziţie diferită
de ceea ce se “decretează” în “politica oficială” literară, care se
practică, este la putere la un moment dat.
Doctrina literară suferă de rigiditate extremă şi extremistă, ca orice

doctrină filosofică şi ştiinţifică ce nu suportă să fie contrazisă şi este
departe de a pluti în mod ideal în lumea himericului şi de a ne privi
cu bunătate şi iubire dintr-o floare de lotus inofensivă.
Ceea ce susţine la nivel teoretic, “scăldarea” în lumea imaginarului,

este în chipul cel mai paradoxal şi mai incredibil cu putinţă,
transformat în “dogmă” literară care nu suportă “erezii” la adresa sa
(deşi declară că nu suferă “dogmele” de nici un fel şi în primul rând
pe cele teologice) şi reacţionează cu mare intoleranţă.
[1] G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, Ed. Hyperion,

Chişinău, 1993, vol. I, p. 3.
[2] Ibidem.
[3] Idem, p. 5.
Drd. Gianina Maria-Cristina Picioruş
Publicat în:
228
Multumirile noastre
Multumim celor de la Netul, un director de siteuri romanesc

http://director.netul.ro/societate_religie/religie/
pentru publicitatea pe care ne-o fac.
Multumim de asemenea domnului Ilie Catrinoiu, webmasterul

blogului Atitudini fara platitudini (http://culianu.wordpress.com/)
pentru aprecierile din interviul oferit domnului Marius Parciu (
http://mariusparciu.directnews.ro/2007/01/04/interviu-cu-ilie-
catrinoiu/)
Multumim de asemenea directorului web Google si Yahoo si nu in

ultimul rand WordPress.com- ului( furnizorului platformei noastre
web), pentru promovarea atat de calduroasa pe care ne-au facut-o.
Aceleasi multumiri, in preziua implinirii a o luna de la infiintarea

blogului nostru, transmitem tuturor vizitatorilor nostri de pana
acum, celor care ne-au sprijinit cu rugaciunile si incurajarile lor si
tuturor webmasterilor romani si straini care nu uita sa fie ei insisi
mai inainte de a fi folositori celorlalti.
Munca noastra, a tuturora, de a da informatie nu numai orizontala,

imediata, ci si verticala, trecuta prin spiritul nostru, ne-a facut si ne
va face sa avem respectabilitate intre celelalte specii de jurnalism
non-profit.
Scrisul pe blog sau pe site inseamna jurnalism. In blogul nostru

credem ca gasiti ceea ce se numeste jurnalism ortodox dar si o
deschidere catre tot ce inseamna autentic, frumos, smerit, sfios dar si
principial.
M-am bucurat sa gasesc pe blogurile romanesti principialitate, curaj

dar mai ales respect fata de cititori. In masura in care vom fi
folositori prin ceea ce scriem aici, vom atrage tot mai mult atentia
spre noi, ca spre o breasla in constituire, care, de ce nu?, ar putea fi
remunerata foarte bine de statul roman, pentru beneficii in educarea
si dinamizarea populatiei.
S-a vazut cum in zilele cand presa nu a functionat, in zilele de 1 si 2

ianuarie anul curent, cititorii de presa ne-au cautat blogurile cu
multa aviditate, incat mai toate blogurile au facut un raiting uluitor.
Ce inseamna asta? Ca lumea educata, care se educa continuu, nu se

mai uita prea mult la televizor, pentru ca si-a dat seama ca ni se
desconsidera capacitatea de judecata si de selectie. Ne uitam numai
la ceea ce are un anume grad de inteligenta si de savoare. Alegem.
229
Blogurile, in comparatie cu multele acuze care ni se aduc, multe
dintre ele, au o selectie riguroasa a informatiei prezentate. Acest
lucru atrage: prospetimea, inventivitatea si netolerarea butaforiei
informationale.
Eu cred ca trebuie sa continuam prin a ne creste respectabilitatea si

constiinciozitatea in ceea ce facem!
Publicat în:
• Opinii
Tags: Opinii
230
Actualizare in Biblioteca noastra
Va invitam pe Teologie pentru azi în eSnips pentru a primi noile
daruri puse aici pentru dv.
Va multumim inca odata pentru aportul dv. sustinut la dezvoltarea

platformei noastre electronice.
Parintele Dorin,
webmasterul blogului.
Publicat în:
• Diversitate
Tags: Diversitate
231
PFP Teoctist si Doru Braia (Talk Soc: N24,
4 ianuarie 2006)
Un interviu cu ocazia zilei patronimice a Preafericirii sale. Ora
21.00.
Dialogul s-a facut la Patriarhie. Motto-ul emisiunii: Nimeni nu are

putere impotriva adevarului, decat impreuna cu el!
Multumirile de rigoare.
Parintele Patriarh lauda emisiunea domnului Doru si ii spune ca i-a

vizionat emisiunea. Toti romanii sunt in Europa in afara de cei de
dincolo de Prut. Care va fi dezvoltarea Bisericii Ortodoxe in context
european?
E un proces anevoios, spune parintele patriarh. Prefer cuvantul

continuare a misiunii noastre. Biserica Ortodoxa intregeste profilul
spiritual al Europei.
Se pot creea asperitati cu celelalte Biserici?
Parintele patriarh: nu am teama de viitorul Biserici. Suntem in

colaborare din 1960 si ceva cu celelalte Biserici europene. Suntem
co-fondatori ai Consiliului Bisericilor. Date despre activitatea
ecumenica a BOR. Suntem in dialog cu Biserica romano-catolica.
Parintele patriarh e binedispus, zambeste, e luminos la fata. Si

domnul Braia e la fel.
Sibiu e capitala europeana. Veti participa? Nadajduiesc. Sunt

optimist in reusita drumului [se refera la intrarea noastra in UE], si
in reusita drumului nostru in Europa ca Biserica ortodoxa. Mergem
si ne intalnim cu prieteni, cu cunoscuti.
Am strigat unitate cand v-am vazut cu papa Iona Paul al II-lea. Daca
se uneste Europa, nu ar fi o mare sansa sa se reuneasca si Bisericile?
Parintele patriarh: Sigur. Asa este. Este o dorinta foarte vie si este o
frumusete de gandire sufleteasca, ce planeaza activitatea aceasta a
Europei, de uniune europeana…
Evoca vizita papei. Vizita papei a fost o bucurie pentru multi.
Domnul Doru: Am simtit atunci Europa unita, cand a venit papa la

Bucuresti.
232
Rezistenta la paragraful introducerii crestinismului in constitutia
europeana…
Parintele patrairh spune ca rar se mai naste cineva ca fostul pontif

roman. Am fost mahnit ca nu s-a prevazut in constitutia europeana
radacinile crestine ale Europei.
Papa benedict al 16-lea continua pe papa Ioan al II-lea, spune Doru

Braia.
Inca mai trebuie sa treaca timp sa ne convingem ca este un
crescendo in lucrarea noului papa, spune parintele patriarh. Cu alte
cuvinte, papa Benedict XVI nu a convins inca, ca are intentii bune.
Papa Benedict al 16-lea si patriarhul ecumenic Bartolomeu in

Grecia.
Sa pastram o nuanta: nu a slujit cu patriarhul ecumenic, ci a
participat ( se refer la papa).
Slujirea impreuna e impartasirea din acelasi potir, spune parintele

patriarh, corectandu-si interlocutorul.
In Timisoara exista un ecumenism deschis. S-a generalizat

ecumenismul, spune parintele patriarh Teoctist. Avem saptamana de
rugaciune in luna ianuarie. Relatii de pretuire si momente de
rezolvare a unor probleme dintre noi. Se rezolva toate cand stam cu
mintea indreptata spre Hristos.
Corectitudinea politica. Scoaterea icoanelor din salile de clasa. Ce sa

facem cu icoanele? PFP Teoctist: Nu-i posibil sa le scoatem. Sunt
valori altoite in scoala. Dupa 5 decenii de prigoana ele au ajuns unde
trebuia, in scoli. Ele creeaza o legatura pedagogica intre copii la ora
de Religie.
Prea multe semne religioase, spune Doru. Pot sa suprasatureze pe

copii?
Raspunde parintele patriarh: O icoana, in perete, e necesara. Icoana

nu e un simplu obiect, ci realitate. Noi simtim caldura icoanei. Toti
avem icoana lui Hristos in inima. Nu se intelege inca bine rostul
icoanei, care nu e numai podoaba. Nu avem inca Biserici de ajuns.
Ar fi o catastrofa daca s-ar reusi scoaterea lor din scoala, a Sfintelor
Icoane.
Am vazut si in baruri, si in foaiere icoane. Nu trebuie sa fim trufasi

totusi…
Parintele patriarh, tusind, spune: E greu de vazut o trufie in asta.

Cred ca e mai mult o bucurie, o compensatie de inceput…Biserica e
icoana Imparatiei lui Dumnezeu. Nu ne putem lipsi de ea. Este un
tezaur al fondului nostru national.
233
Prima pauza de publicitate. Materialismul inca ne domina, spune
Doru, cand se ia publicitate.
Revenim in partea a doua. Un dialog de sinceritate deplina cu

preafericitul Teoctist.
Exista copii de alte religii sau chiar atei. Nu s-ar putea simti
ofuscati, bruscati?
De vreme ce recunoastem ca icoana reprezinta o realitate in
domeniul sfinteniei noastre, aceasta ne inspira si gandul si iubirea
fata de ceilalti ca sa nu se simta jignit. Omul nu se supara de ceea ce
frumos. Nu ne supara frumosul. Romanul, chiar daca e pierzator de
suflet, nu te superi daca vrei sa tragi pozitivul din negativ, citindu-l.
Sa fie si insemnele altor culte in scoli. Se va reglementa, spune

parintele patriarh.
Toleranta. Cad de acord amandoi. Cumpana intre ceea ce e nagativ

si pozitiv. De ce sa ne deranjeaza statutia lui Lenin? Sau evocari ale
persoanelor negative, daca avem un drum croit cu lumina?
Un raspuns patriarhului Alecsei. E foarte pacat ca in timpul a 50 de

ani am vorbit iar acum…
Cvasi-autonomie in interiorul nostru in Biserica, in timpul

comunismului. Ne-am strecurat printe evenimente. Am filme de
atunci cand sfinteam Biserici.
Note informative. Ati fost la parlament cand presedintele tarii a

condamant comunismul. Raportul Tismaneanu. Dv. la Roma. Cand
stigmatizezi trebuie sa si tamaduiesti.
Ceva ce inca nu stim. Roma, 1984, prima vizita la papa. Conferinta

Bisericilor europene. Problema lui filioque s-a discutat atunci.
Acolo, ca prin minune, toti am fost de acord, in urma comisiei
teologice, ca trebuie sa rostim toti dupa cum avem traditia si am zis
fara filioque Crezul.
A fost invitat la Roma, intr-o audienta publica. Papa a venit la

patriarhul roman inainte de alti prelati catolici. Au discutat. Ne vom
mai intalni cu bucurie mare, a zis papa Ioan Paul al II-lea.
O vizita in India, care a trecut pe la Roma. A prevenit Ministerul

Cultelor. A cerut dreptul la diurna. Oaspete la Vatican:ianuarie 1989.
Si Doru a fost atunci in Roma.
La scara avionului s-a cerut din nou programul spre India. Voi
merge in Roma. O discutie cu ambasadorul. Inainte cu 20 de minute
234
sa intre la papa, patriarhul Romaniei a fost interpelat de autoritatile
comuniste.
Ororile din Romania. Crucea de lumanari de la Vatican. Baietii cu

ochi albastri.
Va mai exista o a doua parte. Timpul a zburat ca un vis.
Nimeni nu are putere impotriva adevarului, decat impreuna cu el!

Pe 11 ianuarie va fi a doua parte.
Publicat în:
• Interviuri
Tags: Interviuri
235
De ce sunt iubite femeile ( romanul de
dupa roman)
…Paraschiv si-a dat seama in acea seara ca viata lui fara Ea este un
minus pe perete, un fel de apartament spatios, luxos, dar din care
lipseste bucuria. Bucuria insemna Ea, acea femeie indescriptibila
cand nu mai e langa tine si atat de tulburatoare cand era cu tine. A
inteles pe deplin ca numai cand pierzi intelegi ce nu trebuia sa faci
ca Ea sa nu plece si cat de mult inseamna femeia pe care o iubesti
atunci cand linistea te inunda.
Ea… Si-o aduce aminte ca pe o himera a vietii lui, ca pe o

strafulgerare de contiinta, intre ce a fost si ce este Ea acum.
Amintirile lui se confunda cu dorinta lui de a o vedea iarasi, poate
pentru o clipa. Totul se masoara in clipe. Poate ca si clipele sunt prea
lungi cand vorbeste de femeia pe care o iubeste, a iubit-o, o va
iubi…
Era 3 dimineata si el se uita la fotografia ei, iar da drumul la

televizor…iar mai se uita, stand in pat si vorbind cu Ea…vorbind cu
el.
De ce el este el iar Ea este Ea? Pentru ca Ea ar fi mai importanta

decat el?! Nu, ci pentru ca privim viata din punctul lui de vedere, al
unui om indragostit tocmai cand iubirea ei s-a sfarsit sau care
traieste in halucinatiile lui tocmai pentru ca viata cu ea era altfel, era
tot ce era mai frumos.
Trecutul se topeste incet in amintire. Raman numai firisoarele cele

mai entuziasmante de realitate, clipele de realism cotropitor, in care
iubirea nu era un cuvant, nu era nici un sarut si nici imbratisare, ci
tot ce atingeai, ce simteai, ce erai cand erai cu Ea.
Idealizarea clipei nu are nimic de-a face cu dragostea. Cand iubesti

traiesti dragostea, o ai. Cand nu mai ai raspuns la dragostea ta, cand
esti scos afara din cercul relatiei de iubire dintre tine si Ea, apare
idealizarea, supradimensionarea persoanei femeii pe care ai iubit-o
sau o iubesti.
Cand iei putin distanta de relatie, cand privesti din afara relatia de
iubire, Ea devine ea, o straina. Ea care a devenit ea poate trece pe
langa tine si nici nu o sesizezi, nici nu iti ramane ochii pe ea.
Indragostirea trebuie sa devina dragoste ca sa te simti bine cu Ea, sa
te simti ocrotit de iubirea ei si ea de a ta. Cand Ea este cu tine si se
daruie tie iar tu ei, atunci stii ca dragostea exista, desi niciunul dintre
236
noi nu o defineste. Poate ca nu stim sa o definim sau nu vrem sa o
definim.
Dragostea e definibila dar numai intre cei care o au. Imbratisarile,

saruturile, clipele de intimitate, cuvintele, scrisorile sunt intre cei
doi. Ochii straini nu inteleg ce rost au toate aceste lucruri. Pentru
ochii straini iubirea dintre cei doi poate fi comica, prostuta, non-
eleganta.
Insa dragostea nu e niciodata prostuta, nici comica, nici neeleganta,

nici parsiva. Dragostea adevarata e daruire totala, pe care nu o poti
vinde decat daca vrei sa te dezgolesti de toata frumusetea pe care o
ai in tine.
Paraschiv, in acea noapte nu se gandea la Delia, la Ea, pentru ca

avea nevoie de ea, ci pentru ca nu putea sa nu aiba nevoie de ea.
Atunci cand Delia a plecat in alt oras, ca sa il uite, ea a plecat tot cu
chipul lui in ea.
Inconsistenta pe care ei o traiau era mai mult o toana. Eu i-as spune

ca era o ispita demonica ( scanand realist situatia), pentru ca s-au
despartit crezand, fiecare dintre ei, ca celalalt il iubeste mai putin pe
celalalt. Din cauza joburilor diferite pe care le aveau( el,
programator IT, ea avocat), se intalneau doar seara iar sms-ul sau un
cuvant, doua pe net insemna relatie peste zi…
Nici munca si nici timpul nu fusesera un prilej de racire a relatiei

intre ei. Ci poate tocmai marea dragoste dintre ei ii faceau sa se
simta atat de bine, incat sa considere ca nu au iubire atat de mare ca
la inceput.
Paraschiv astepta telefonul ei. Il presimtea. Ea astepta telefonul de la

el. Il dorea. Intre atata departare trebuia sa se faca un pod, un drum
direct catre ei amandoi.
-Sunt eu, a zis el de la capatul celalalt al firului.

Iar ei i-au dat lacrimile de bucurie…
Post scriptum:
Poate ca femeile sunt iubite sau acele femei sunt iubite care nu se
pastreaza deloc pentru ele.
Publicat în:
237
238
Pornografia fara simturi
Tendinta filmografiei porno recente este aceea de a folosi actori

batrani (senseless), supraponderali sau cu tot felul de malformatii.
Nu e nimic altceva in acest trend decat o ducere la extrem a
simtamantului pe care florile raului ale lui Baudelaire sau arta
abjectiei le-a instaurat deja.
Socializarea uratului, a malformatiei, a ridicolului nu e decat o

ridicare a noastra spre trepte mult mai sadice de suportare a
gretosului. Suntem invatati sa fim urati sau sa suportam uratul ca pe
un frumos inversat.
Pentru mai multe detalii, spre articolul Porno bunicii.
Publicat în:
• Ştiri
Tags: Ştiri
239
Idealizarea lui Saddam a inceput!
Articolul din Libertatea de astazi, 3 ianuarie 2007 ( a se vedea aici)
ne aduce mostrele reale ale idealizarii fostului presedinte irakian.
A fost inmormantat in propriul sau mausoleu,alaturi de fiii sai, multi

irakieni il plang, multe state ale lumii considera ca a fost o masura
pripita spanzurarea lui si chiar o eroare iar multi musulmani il
considera un martir.
Anchetarea modului cum au iesit imaginile din sala de executie e

numai praf in ochi. Uciderea lui a fost comandata, insa guvernul
actual irakian si-a dat seama ca populatia va protesta si au lasat ca
totul sa se faca conform vointei lui Saddam.
Moartea lui inseamna o reclama extraordinara pentru islam desi

centrele de putere occidentale nu au inteles la timp acest lucru. Pe
viitor, daca mai vor sa agite apele, vor pierde iarasi. Islamul e o forta
vie care nu poate fi timorata daca vrei sa o elimini. Trebuie sa
preferam discutia cu ei, discutia deschisa, sincera, daca vrem sa
conlocuim in aceasta lume in pace.
Musulmanii, ca si ortodocsii din Serbia, au fost demonizati pe

degeaba, din cauza unor instigatori la violenta.
Sa fim mai atenti cand vorbim despre razboiul postmodern sau de

conflicte inter-etnice, religioase, sociale! Razboiul post-eroic ( cum
il numea cineva) are la baza interese economice, financiare.
Care sunt interesele financiare ale Americii in Irak la aceasta data?

Cand va fi atacat Iranul si de ce? Ce interese are Israelul vizavi de
lumea araba? De ce UE si Rusia nu au votat politica americana de
ucidere a lui Saddam? Care va fi cursul demonizarii in 2007?
Adica pe cine mai gasim tap inspasitor pentru

toate relele lumii?
Sunt intrebari la care trebuie sa ne invitam sa meditam!
Publicat în:
• Ştiri
Tags: Ştiri
240
Din 3 ianuarie 2007 avem Biblioteca online
pe eSnips
Sub Sonific Songspot de pe bara de prezentare va ramane afisat tot
timpul, intr-o pagina inclusa, legaturile spre Biblioteca noastra
online de pe eSnips.
Deocamdata Biblioteca e compusa din doua foldere. In primul aveti

varianta audio a Cursului nostru de Teologie Mistica Ortodoxa
( primele 5 prelegeri)
Le găsiţi aici.
In al doilea carti, muzica, imagini, fonturi, Sfinte Icoane etc.
Le găsiţi aici.
Folderele sunt open free. Va multumim tuturor celor care le vor

prelua de aici si care le vor darui, la randul lor, altora.
Cunoasterea adevarata nu innebuneste ci umple de umilinta!
Publicat în:
• Diversitate
Tags: Diversitate
241
Lumina sfanta care coboara in
Mormantul Domnului
Despre aceasta minune anuala pe care Dumnezeu o face la
rugaciunea patriarhului ortodox al Ierusalimului, gasiti un site
intreg, cu istoric si fotografii, in locatia de aici.
Mostre din site:
Pr. Dorin
Publicat în:
• Ştiri
Tags: Ştiri
242
Cronicarii moldoveni
Grigore Ureche
(? – 1647)
Era fiul marelui logofăt Nistor Ureche şi al Mitrofanei, care în 1604

au (re-)ctitorit Mănăstirea Secu, în care sunt înmormântaţi (şi unde
se află înmormântat şi Mitropolitul Varlaam, fiind Mănăstirea lui de
metanie).
Vornicul Grigore Ureche scrie “Letopiseţul Ţării Moldovei, de

când s-au descălecat ţara şi de cursul anilor de la viiaţa
domnilor carea scrie de la Dragoş Vodă până la Aron Vodă” . El
redactează această lucrare în Moldova secolului al XVII-lea, între,
în timpul domniei lui Vasile Lupu, scriind despre evenimentele cele
mai importante petrecute între anii.
Motivaţia pentru care scrie acest letopiseţ este aceea de a da

mărturie despre istoria ţării, care să rămână de învăţătură urmaşilor.
A cercetat atât izvoare istoriografice româneşti, cât şi străine: “nu
numai letopiseţul nostru, ce şi cărţi streine au cercat, ca să putem
afla adevărul, ca să nu mă aflu scriitoriu de cuvinte deşarte, ce de
dreptate, că letopiseţul nostru cel moldovenescu aşa de pre scurt
scrie, că nici de viaţa domnilor, carii au fost toată cârma, nu alege,
necum lucrurile denlăuntru să aleagă…”.
Ureche se exprimă cu indignare faţă de atitudinea apatică a

înaintaşior săi în privinţa istoriografiei, situându-se pe o poziţie
critică, ce laudă preocuparea în această direcţie a vecinilor noştri (îi
are în vedere mai ales pe polonezi, el făcându-şi studiile la şcolile
iezuite din Polonia, unde a învăţat latina şi, evident, limba poloneză,
pe lângă care cunoştea şi slavona) şi dezavuează dezinteresul
manifestat de cei din neamul nostru: “Nici ieste a să mira că
scriitorii noştri n-au avut de unde strânge cărţi, că scriitorii dentăiu
n-au aflat scrisori, ca de nişte oameni neaşăzaţi şi nemernici, mai
mult proşti decât să ştie carte. Ce şi ei ce au scris, mai mult den
basne şi den poveşti ce au auzit unul de la altul. Iar scrisorile
străinilor mai pe largu şi de agiunsu scriu, carii au fost fierbinţi şi
râvnitori, nu numai a sale a scrie, ce şi cele striine să însemneze. Şi
de acolo multe luund şi lipindu de ale noastre, potrvindu vremea şi
anii, de au scris acest letopiseţ…”.
Este interesantă atitudinea sa, care denotă preocupări erudite de

cercetător şi istoric. Încearcă să nu se lase influenţat de sentimente,
deşi e conştient că ţara sa este aşezată “în calea răotăţilor”, însă
poziţia sa caută a fi, oarecum, cea a omului obiectiv, care nu vrea să
afle circumstanţe atenuante pentru situaţia în care se găseşte neamul
său. Manifestă severitate şi apetenţă pentru acrivia ştiinţifică, deşi,
pe de altă parte, în tonul lui ni se pare că putem distinge reflexii
243
nestatutare din punct de vedere documentar, ale unor atitudini
inflexibile, de un criticism exacerbat, ecouri ale unor voci
dimprejurul graniţelor ţării, venind dinspre Polonia şi Ungaria, cu
precădere. Nu este uluitoare recurenţa acestei atitudini, până în
zilele noastre? Noi credem că este uimitoare şi că trăsăturile de
caracter ale unui popor sunt extrem de rezistente în istorie.
Comentând numele “Vlahiia”, după ce redă o legendă despre un

anume conducător militar roman Flacus, din onomasia căruia ar fi
derivat numele ţării noastre (Flachia, apoi Vlahiia) , afirmă: “Ce noi
acest nume nu-l priimim, nici-l putem da ţării noastre, Moldovei, ci
Tării Munteneşti, că ei nu vor să disparţă, să facă doao ţări, ci
scriu că au fostu tot un loc şi o ţară şi noi aflăm că Moldova s-au
discălicat mai pre urmă, de păstori nemerit, că umblându păstori de
la Ardeal, ce să chiiamă Maramoroş, în munţi cu dobitoacele, au
dat de o hiară ce să chiamă buor şi după multă goană ce au gonit-o
prin munţi cu dulăi, o au scos la şesul apei Moldovei. Acolo fiindu
şi fiara oboită, au ucis-o la locul unde să chiamă acum Buorenii,
daca s-au discălicat sat. Şi hierul ţării sau pecetea cap de buor
însemnează. Şi căţeaoa cu care au gonit fiara aceia au crăpat, pre
carea o au chemat-o Molda, iară apei de pre numele căţelii Moldii,
i-au zis Molda, sau cumu-i zic unii, Moldova. Aşijderea şi ţării,
dipre numele apei i-au pus numele Moldova.”
Din acest fragment – mai ales din cele ce am subliniat mai sus – am
dedus un fapt admirabil şi uimitor în acelaşi timp, anume că, în lipsa
unor documente scrise şi în condiţiile unei atitudinei constante de
denigrare pe criterii etnice a românilor, din partea cel puţin a unora
dintre vecini (e vorba de unguri şi cunoaştem “ecourile” în
“basnele” lui Simion Dascălul), românii şi mai ales muntenii au
păstrat o conştiinţă exemplară a originii lor latine şi a unităţii etnice
a locuitorilor celor trei ţări: Muntenia, Moldova şi Ardealul sau
Transilvania.
Autorul vorbeşte, pe tot parcursul istoriei sale, de “letopiseţul

nostru cest moldovenesc” – pe care îl coroborează în permanenţă cu
cel polonez (al lui Ioachim Bielski) – şi care nu ni s-a păstrat, dar pe
care îl critică, mai ales în ce priveşte începuturile, pentru
lacunaritatea informaţiilor.
Nu ştiu dacă mi se pare mie, dar aş crede că detectez un adevărat

“recul” istoric, din cele afirmate de Ureche, o perpetuare de-a lungul
timpului a unor însuşiri caracterologice, a unor percepţii istorice şi
atitudini intrate în reflex ale muntenilor şi moldovenilor, care scot în
evidenţă tendinţele unioniste ale muntenilor şi reticenţele
independentiste, centrifugale, ale moldovenilor.
Cât despre faptul că Moldova ar fi fost pustiită multă vreme (sute de

ani) după retragerea armatelor romane – fapt susţinut mai ales de
Simion Dascălul, dar şi de Ureche – şi apoi ar fi fost “redescoperită”
244
de păstori din Maramureş, care au construit oraşe şi cetăţi şi au
format un stat, acest lucru este contestat ulterior cu indignare de
către Miron Costin, Constantin Cantacuzino şi Dimitrie Cantemir,
care au cuvinte dure mai ales la adresa “basnelor” lui Simion
Dascălul şi Misail Călugărul (cel din urmă mai puţin) despre
deşertizarea şi apoi repopularea ţării cu hoţi şi tâlhari de la Roma
aduşi aici de regele Ungariei (?!) pentru a-i pune stavilă în faţa
tătarilor . Constantin Cantacuzino va comenta cu ironie inclusiv
legenda lui Dragoş şi va lua în zeflemea atitudinea moldovenilor de
a da crezare unui asemenea basm şi de a se considera în mod
exclusiv urmaşii unor păstori din Maramureş.
Simion Dascălul, zicând că citează din letopiseţul cel vechi

moldovenesc, afirmaţie de care însă nu putem fi siguri, mai vine cu
o altă “perlă”: popularea ţării jumătate cu păstori din Maramureş şi
jumătate cu ruşi chemaţi de un prisăcar , contrazicându-se singur,
după ce anterior vorbise de un letopiseţ unguresc şi de armate de
tâlhari aduse de la Roma şi aşezate în aceste ţinuturi de către Laslău,
craiul ungurilor.
Misail Călugărul greşeşte şi induce în eroare prin faptul că se arată
de acord cu pustiirea ţării şi cu această ultimă teorie enunţată de
Simion Dascălul şi printr-o altă afirmaţie conform căreia ar fi existat
în Moldova “mai de demultu” (când “mai de demult”?) cetăţile
Suceava, Hotin, Cetatea Albă, Chilia, Neamţ şi Roman zidite “de
ianovedzi” (genovezi). Reţinem însă ideea că aceste cetăţi sunt cu
mult mai vechi, deşi ridicarea lor de către italieni nu este veridică.
Personal, descălecatul despre care vorbeşte Ureche însuşi (precum şi

Simion Dascălul) – şi care a intrat de mult chiar şi în manualele de
istorie – nu are aerul de a fi mai mult decât o legendă care trebuia să
i se pară suspectă ochiului critic pe care pretindea că-l are Ureche,
întrucât în predoslovia despre care, după raţiuni critice pertinente, se
crede că redă în vorbirea indirectă cuvintele sale, am văzut că el
contesta lipsa de precize documentară a istoriografiei moldoveneşti
de până la el: “ei ce au scris, mai mult den basne şi den poveşti ce
au auzit unul de la altul” .
Probabil că Ureche, din dorinţa de a scrie totuşi ceva despre

vremurile de început, şi neavând documente istorice, a dat şi el
crezare unor legende care i se vor fi părut mai puţin exagerate,
precum cea despre Flacus, conducătorul romanilor, sau cea despre
Dragoş vodă: “După răsipa ţării dintăi, cum spune mai sus că s-au
pustiit de nevoia oştilor lui Flac hatmanul râmlenescu (…) mai
apoi, după multă vreme,cum spune mai sus, cându păstorii din
munţi ungureşti [din Ardeal], pogorându după vânat, au nemerit la
apa Moldovei, locuri desfătate cu câmpi deşchişi, cu ape
curgătoare, cu păduri dese şi îndrăgind locul, au tras pe ai săi de la
Maramoroş şi pre alţii au îndemnat, de au discălicat întăi sub
munte, mai apoi adăogându-să şi crescându înainte, nu numai apa
Moldovei, ce nici Siretul nu i-au hotărât, ce s-au întinsu pănă la
245
Nistru şi pănă la mare” .
Cum poate însă crede cineva să existe o ţară având “locuri desfătate
cu câmpi deşchişi, cu ape curgătoare, cu păduri dese” şi să fie
nelocuită aproape o mie de ani ?! Este o evidentă contradicţie logică
nesesizată de Ureche.
Grigore Ureche ne relatează, prin urmare, că în ceea ce priveşte

datele istorice documentare, nu a aflat izvoare scrise decât începând
cu anul 1352, cu domnia lui Dragoş vodă, “decălecătorul”
Moldovei, originar – zice el – din Maramureş. Letopiseţul său se va
opri la anul 1594, la domnia lui Aron vodă.
Vorbeşte despre originea latinească a limbii, “că de la Râm ne

tragem” , dar şi despre faptul că în Ardeal locuiesc mai mult români
decât unguri (“În ţara Ardealului nu lăcuiescu numai unguri, ce şi
saşi peste samă de mulţi şi români peste tot locul, de mai multu-i
ţara lăţită de români decâtu de unguri” ) şi despre izvorul etnic
comun şi latin al românilor din Ardeal şi Moldova: “Românii, câţi
să află lăcuitori la Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramoroşu,
de la un loc sîntu cu moldovenii şi toţi de la Râm să trag” .
Păstrează o oarecare recunoştinţă şi simpatie pentru şcolile iezuite la

care a fost educat în Polonia, fapt sugerat şi de felul în care
comentează rezultatul Sinodului de la Ferrara-Florenţa (1432, după
Ureche, 1439, după cronograful grecesc citat de Axinte Uricariul ):
“Scriu că începătoriu şi aţâţătoriu acestui lucru [al despărţirii
definitive a Bisericii Răsăritului de Biserica Apusului şi de papă, ca
eretic – n.n.] să fie fostu Marco episcopul de Efes, carile ca un
dascăl şi cum zicu unii, pentru pizma grecească, cunoscându că
împresoară pre ai noştri, de n-au priimitu, ci au datu veste
pretutinderile ca să nu priimească niminea acel Săbor…” Mai
adaugă, cu părere de rău în glas: “de era mai-nainte de acel Săbor
ceva neîngăduinţă într-aceste Biserici, era şi nădejde că se vor
tocmi şi vor veni la împreunare, iară după Săbor, atâta oţărâtură
stătu într-amândoao Bisericile, de nu să pot vedea cu dragoste, ce
una pre alta huleşte şi defaimă şi una pre alta va să pogoare şi să o
calce. Răsăritul ieste începător, Apusul va să să înalţe şi aşa una
alţiia nu va să dea cale, cum Răsăritul cu Apusul n-ar fi fostu
logodna lui Hristos” . La acest Sinod, după Grigore Ureche, ar fi
participat Grigore Ţamblac din partea Moldovei, însă acelaşi Axinte
Uricariul, citând surse greceşti, vorbeşte despre Ioasaf .
Alexandru cel Bun “la leatul 6923 au trimis de au adus cu multă

chieltuială şi Moaştile Sfântului Mucenic Ioan Novii [cel Nou] de la
Cetatea Albă, de la păgâni şi le-au aşezat în târgu, în Suceava, la
Mitropolie, cu mare cinste şi cu litie, pentru paza şi ferinţa
scaunului domniei sale, carile să prăznuieşte miercuri, joi, în
săptămâna Rusaliilor, care vor ceti la cărţile Biserici mai pre largu
pentru mucenia lui.”
246
Îl numeşte pe Sfântul Ştefan cel Mare), după bătălia de la Vaslui
(1475), “împărat şi biruitoriu de limbi păgâne” . Şi tot în ce-l
priveşte pe Sfântul Ştefan, pomeneşte, pentru fiecare biruinţă, de
ajutorul dumnezeiesc de care s-a bucurat, de la Dumnezeu, de la
Preacurata Fecioară şi de la Sfinţi. Hramul Bisericii sau Mănăstirii
pe care o zidea după fiecare biruinţă a sa, ne spune Ureche că este
un indiciu pentru a afla pe Sfântul care i-a venit în ajutor.
În două ocazii speciale, se pare că ajutorul Sfinţilor a fost mărturisit

de Sf. Ştefan şi altora sau chiar a fost vizibil şi de către alţii. Astfel,
în lupta de la Râmnic, împotriva lui Ţepeluş vodă (1481): “Zic să se
fi arătat lui Ştefan vodă Sfântul Mucenicu Procopie, umblându
deasupra războiului călare şi într-armatu ca un viteazu, fiindu într-
ajutoriu lui Ştefan vodă şi dându vâlhvă oştii lui. Ci ieste de a-l şi
credea acestu cuvântu, că dacă s-au întorsu Ştefan vodă cu toată
oastea sa, cu mare pohfală, ca un biruitoriu, la scaunul său, la
Suceava, au zidit Biserică pre numele Sfântului Mucenicu Procopie,
la satu la Badeuţi…”
Şi iarăşi, în lupta de la Codrii Cozminului (1497), împotriva armatei

poloneze conduse de regele Albert, căreia i s-au dat nenumărate
semne premonitorii nefaste, Sf. Ştefan a primit ajutor ceresc: “Zic
unii să fie arătat lui Ştefan vodă la acest război Sfântul Mucenicu
Dimitrie, călare şi într-armatu ca un viteazu, fiindu-i întru ajutoriu
şi dând vâlhvă oştii lui, ci iaste de a şi crederea, de vreme ce au
zidit biserică” [cu hramul Sf. Mare Mc. Dimitrie].
Dumnezeu a dat semn de durere şi de pierdere grea şi înainte de

adormirea Sfântului Ştefan: “Fost-au mai nainte de moartea lui
Ştefan vodă într-acelaşi anu iarnă grea şi geroasă, câtu n-au fostu
aşa nici odinioară, şi decii preste vară au fostu ploi grele şi povoaie
de ape şi multă înecare de apă s-au făcut” . Iar la moartea lui,
oamenii “plângea toţi ca după un părinte al său” .
După adormirea sa, “până astăzi îi zicu Sveti Ştefan vodă”, însă
completează mai departe că “nu pentru sufletu, ce iaste în mâna lui
Dumnezeu, că el încă au fostu om cu păcate, ci pentru lucrurile lui
cele vitejeşti, carile nimenea din domni, nici mai nainte, nici după
aceia l-au ajunsu.” Însă ni se pare această afirmaţie ca o reticenţă –
deşi voalată – a istoricului care se vrea obiectiv, dar care nu are
suport logic întrucât poporul creştin nu numeşte Sfânt niciodată pe
nimeni care nu are fapte de sfinţenie, oricâte alte calităţi sau virtuţi
ar avea şi nu există nici un alt caz în care cineva, exclusiv pentru
fapte de vitejie, să fie considerat Sfânt.
Despre Alexandru Lăpuşneanul (domn între 1552-1560) scrie că a

zidit Mănăstirea Pângăraţi în urma apariţiilor repetate ale Sf. Mc.
Dimitrie, care l-a înfricoşat ca să o zidească: “că de multe ori
arătându-i-să în vis Sfântul Mucenic Dimitrie, de-l îngroziia ca să-i
247
facă Biserică pre acel loc, s-au apucat cu toată osârdiia şi o au
făcut ” .
***
Miron Costin
(1633 – 1691)
Miron Costin scrie “Letopiseţul Ţărei Moldovei”, de la Aron vodă

până la Dabija vodă. Face aceasta la Iaşi, în 1675.
A cercetat cronici ungureşti, poloneze şi latineşti.

Stihurile despre descălecatul ţării stipulează originea latină a
moldovenilor şi izvorul etnic comun cu al celorlalţi români.
În predoslovie, precum şi în alte locuri din carte, se plânge de

vremurile grele prin care trecea ţara: “Fost-au gîndul mieu, iubite
cititoriule, să fac létopiseţul Ţărîi noastre Moldovei din
descălecatul ei cel dintăi, carele au fostŭ de Traian împăratul şi
urdzisăm şi începătura létopiseţului. Ce sosiră asupra noastră
cumplite acestea vremi de acmu, de nu stăm de scrisori, ce de griji
şi suspinuri. Şi la acestŭ fel de scrisoare gîndŭ slobod şi fără valuri
trebueşte. Iară noi prăvim cumplite vrémi şi cumpănă mare
pămîntului nostru şi noaă. Deci priiméşte, în ceastă dată, atîta din
truda noastră, cît să nu să uite lucrurile şi cursul ţărîi, de unde au
părăsit a scrie răpăosatul Uréche-vornicul.” [Apel la cugetare
dreaptă şi limpede – n.n.] (…)
“Iară nu sintu vremile supt cârma omului, ce bietul om supt vremi.”
“Crede neputinţii oameneşti, créde valurilor şi cumplitelor vrémi,

întreabă pe ce vrémi am scris şi cât amŭ scris.”
Despre Ieremia Movilă, care aflându-se la Sfânta Liturghie şi aflând

că vine asupra sa rivalul său pretendent la tron, nu iese afară până nu
se termină slujba şi apoi biruieşte: “Într-o dumenecă era cândŭ au
apropiiat oştile ungureşti de Suceavă. Şi-au tocmit oştile Ieremia-
vodă asupra târgului, la sat la Aréni. Iară oastea leşască ce avè cu
sine o au tocmit mai la câmpŭ, despre Şchéia, pe suptŭ un mal, ce
ieste alăturea cu drumul Băiei. Singur Ieremia-vodă fiindŭ în
Besérecă la Sfînta Leturghie, i-au dat ştire cum oştile lui Răzvan
amu să văd şi să apropiie de oştile ţărîi. Ce n-au vrut să iasă din
Besérecă păn’ nu s-au săvîrşit Sfânta Slujbă. Şi să agiungea amu
hărăţii lui Răzvan cu oştile ţărîi, cândŭ au ieşit Ieremia-vodă la oşti
den Besérecă. S-au tîmpinat oştile de îmbe părţile şi după câtăva
luptă între oşti, au lovit léşii pe oastea ungurească din aripa despre
248
Şcheia. Îndată îmbărbătîndu-să şi fruntea oştilor, unde era Ieremia-
vodă, au înfrântŭ pe unguri.”
Mihai Viteazu era “acel vestit între domni” , căruia i s-a zis, după ce
a cucerit Ardealul, “Mihai Crai” , întemeind Episcopie Ortodoxă la
Alba-Iulia (Belgrad sau Bălgrad) ; “vestit de războaie în toate
aceste părţi”, încât locuitorii Podoliei poloneze, fiind ortodocşi, îl
aşteptau ca pe un izbăvitor: “Scrie Hronograful leşescŭ că aşè era
de vestit Mihai-vodă şi la leşi, cât ţara Podolii fiindŭ de lége de
suptŭ ascultarea Patriiarhului de Ţarigrad, ca şi noi, pe acéle vremi
avândŭ mare zarvă şi price cu papiştaşii pentru lége, aştepta cu
bucurie pre Mihai-vodă să vie, ştiindu-l de o lége cu dânşii, să i se
închine toţi podolénii.”
Mihai Viteazu susţinea singur un război prin vitejia sa: “Singur
Mihai vodă ca un leu în fruntea războiului…” şi “…întorcându-se
singur Mihai vodă cu capul său, unde era greul.”
Despre Vasile Lupu (domn al Moldovei între): “un om cu hire înaltă

şi împărătiască, mai multu decât domniască…”
Vasile Lupu a zidit în Iaşi “lăudatele Mănăstiri” Sfinţii Trei Ierarhi,

“cu făptură, cum să vede, peste toate mănăstirile aici în ţară mai
iscusită”, şi Golia iar în 1643 a adus şi Sfintele Moaşte ale Sfintei
Parascheva. Tot el a rezidit din temelie curţile şi palatele domneşti.
Pe timpul său, ţara era bogată: “Că de-au fost cândva vremi fericite
acestor părţi de lume, atuncea au fostu. (…) Oi putea dzice că sărac
nu să afla pre acele vremi, doară care nu-şi vrea să aibă.”
Însă după domnia fericită şi prosperă a lui Vasile Lupu, a urmat

declinul ţării, din cauza păcatelor omeneşti care au mâniat pe
Dumnezeu: “di pi acele vremi să cunoaşte păharul lui Dumnezeu
aproape de schimbare şi curund spre alte mai cumplite vremi, Că
era la mare zburdăciune ţărâle aceste [Polonia şi Moldova]. Şi care
ţări să sue la mare bivşuguri, zburdiadză hire omenească peste
măsură şi zburdăciune naşte păcatul şi pre păcatul urmeadză mânia
lui Dumnedzău. (…) … pre câtu au fostu fericită domniia aceasta,
cu atâta mai cumplite vremi s-au început de atunce, den care au
purces den scădere în scădere această ţară, până astădzi.” Prin
urmare, se confirmă iarăşi că vremurile cumplite le pregătesc
oamenii prin păcatele lor.
Nu este de acord cu războaiele purtate (între) de Vasile Lupu

împotriva lui Matei Basarab, domnul Ţării Româneşti, şi face un
excurs împotriva lăcomiei: “O! nesăţioasă hirea domnilor spre
lăţire şi avuţie oarbă! Pre cât să mai adaoge, pre atâta râhnéşte.
Poftile a domnilor şi a împăraţilor n-au hotar. Avândŭ multŭ, cum
n-ari avea nemică le pare. Pre câtŭ îi dă Dumnedzău nu să satură.
Avândŭ domnie, cinste şi mai mari şi mai late ţări poftescŭ. Avândŭ
ţară, şi ţara altuia a cuprinde cască, şi aşea lăcomindŭ la altuia,
249
sosescŭ de pierdŭ şi al său. Multe împărăţii în lume, vrândŭ să ia
alte ţări, s-au stânsŭ pre sine. Aşea s-au stânsŭ împărăţiia lui
Darie-împăratŭ de Alexandru Machidon, vrândŭ să supuie ţărâle
greceşti şi toată Machidoniia Darie, au stânsŭ împărăţiia sa, de au
cădzutŭ pre mînule lui Alexandru Machidon. Aşea împărăţiia
Cartaghinii, vrândŭ să supuie Râmul, au cădzutŭ la robiia
râmlénilor. Aşea Pirŭ-împăratŭ, vrândŭ să ia Italiia, au pierdut
ţărâle sale.”
Este împotriva calvinilor – “iară calvinul numai pre singurele

pohtele sale trupeşti osebite de Sfânta Sabornică Beserică, au
scornit aceea lege, la care, ca la o lege slobodă, în puţină vreme au
cursu toată Fiandra şi Englitera” – şi împotriva căsătoriei fiicei lui
Vasile Lupu cu un prinţ lituanian calvin, căsătorie care a avut loc
până la urmă, dar Costin acuza “cu ce inimă şi sfat au făcut
[domnitorul] acea casă după om de lege calvinească”. Îi apreciază
pe boierii care l-au sfătuit pe domn împotrivă, “ales Toma vornicul
şi Iordache visternicul, care capete de-abia de-au avut cândva
această ţară, sau de va mai avea”, dar spune şi că Grigore Ureche
s-a arătat atunci favorabil acestei căsătorii .
Costin vorbeşte despre “semnele ceriului” prevestitoare din timpul

lui Vasile Lupu, şi anume o cometă, eclipsă de soare în timpul
Postului Mare şi invazia lăcustelor, pe care a trăit-o fiind în Polonia,
“la şcoală la Bar, în Podoliia” , şi o descrie ca pe un lucru groaznic:
“Nu s-au pomenit de sémnele ceriului, carile s-au prilejit mainte de
acéstea toate răutăţi şi Crăiei Leşeşti şi ţărîi noastre, şi stângerea
casei acéştii domnii a lui Vasilie-vodă, la rândul său. Că era să să
pomenească la domnia lui Vasilie- vodă, pentru cometa, adecă
steaoa cu coadă, care s-au prilejit cu câţva ani mainte de aceasta
aşea de grea premeneală aceştii domniei şi întunecarea soarelui, în
anul cela, în care an s-au rădicat Hmil-hatmanul cu căzacii asupra
léşilor, foarte groadznică întunecare în Postul Mare, înaintea
Paştilor, 1648 în anul , într-o vineri, şi tot într-acela an lăcustele
neaudzite vacurilor, care toate sémnele în loc bătrînii şi astronomii
în Ţara Leşască a mare răutăţi că sintŭ acéstor ţări meniia. (…)
Deci aicea de acéste sémne îţi dau ştire, şi ales povéstea lăcustelor,
care cu ochii cumŭ veniia am prăvit.
Cu unŭ anŭ mainte de ce s-au rădicat Hmil, hatmanul căzăcescŭ,

asupra léşilor, aproape de sécere, eram pre atuncea la şcoală la
Barŭ, în Podoliia, pre cale fiindŭ de la sat spre oraş. Numai ce
vădzum despre amiadzădzi unŭ nuor, cum să rădică deoparte de
ceriŭ, un nuor sau o negură. Ne-am gîndit că vine o furtună cu
ploaie, deodată, pănă ne-am timpinat cu nuorul cel de lăcuste, cum
vine o oaste stol. În loc ni s-au luat soarele de desimea muştelor.
Céle ce zbura mai sus, ca de trei sau patru suliţe nu era mai sus,
iară carile era mai gios, de un stat de om şi mai gios zbura de la
pămîntŭ. Urlet, întunecare asupra omului sosindŭ, să rădica oarece
mai sus, iară multe zbura alaturea cu omul, fără sială de sunet, de
250
ceva. Să rădica în sus de la om o bucată mare de ceia poiadă, şi
aşea mergea pe deasupra pămîntului, ca de doi coţi, pănă în trei
suliţe în sus, tot într-o desime şi într-un chip. Un stol ţinea un ceas
bun şi, dacă trecea acéla stol, la un ceas şi giumătate sosiia altul, şi
aşea, stol după stol, cît ţinea de la aprîndzŭ pănă în desară. Unde
cădea la mas, ca albinele de gros dzăcea; nice cădea stol preste
stol, ce trecea stol de stol, şi nu să porniia pănă nu să încăldziia
bine soarele spre aprîndzŭ şi călătoriia pănă în desară şi pănă la
cădérea de mas. Cădea şi la popasuri, însă unde mînea, rămînea
pămîntul negru, împuţit. Nice frundze, nice pai, ori de iarbă, ori de
sămănătură, nu rămînea. Şi să cunoaşte şi unde poposiia, că era
locul nu aşea negru la popas, ca la masul aceii mâniei a lui
Dumnedzău. Cîteva dzile au fostŭ acéia urgie; den părţile de gios în
sus mergea. Şi tot atuncea au fostŭ şi aicea în ţară lăcuste, şi după
acela anŭ şi la al doilea, însă mai puţine. Şi apoi şi în dzilile a lui
Ştefan-vodă au fostŭ lăcuste, însă pre une locuri, şi nu ca acéia
desime, ca în céla anŭ, de care s-au scris. Iarna să găsiia în
pămîntŭ îngropate pre multe locuri.”
Resimţea lipsa cărţilor, când se plângea de numărul mic al copiştilor

şi de absenţa tiparului: “şi scriitori carii izvodescŭ puţini să află,
iară tipar nu-i”. Vorbeşte despre “molitva de domnie” care i s-a citit
lui Gheorghe Ştefan la ridicarea pe tronul Moldovei de către
Episcopul de Huşi Ghedeon.
În predoslovia cărţii “De neamul moldovenilor, din ce ţară au

ieşit strămoşii lor”, aflăm concepţia lui despre citire ca doxologie,
ca nevoinţă şi virtute: “Puternicul Dumnezeu, cinstite şi iubite
cetitoriule, să-ţi dăruiască, după aceste cumplite vremi [ale] anilor
noştri, cândva, şi mai slobode veacuri, întru care, pre lângă alte
trebi, să aibi vreme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că
nu iaste altă şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viaţa omului
zăbavă, decât cetitul cărţilor; căci, cu cetitul cărţilor, cunoaştem pe
Ziditoriul nostru Dumnezeu, cu cetitul laudă Îi facem pentru toate a
Lui cătră noi bunătăţi, cu cetitul, pentru greşalele noastre, milostiv
Îl aflăm. Din Scriptură înţălegim minunate şi vecinice faptele
puterii Lui. Ea face fericită viaţa, ea nemuritoriu agoniseşte nume.
Singur Mântuitoriul nostru, Domnul şi Dumnezeul Hristos, ne
învaţă, zicând: , adecă . Scriptura depărtate lucruri de ochii noştri
ne învaţă, cu acele trecute vremi să pricepem cele viitoare.”
Tot aici vorbeşte şi despre importanţa scrisului, că trebuie să fie

sfânt: “Lăsat-au puternicul Dumnezeu iscusită oglindă minţii
omeneşti, scrisoarea, dintru carea, dacă va nevoi omul, cele trecute
cu multe vremi le va putea şti… (…) scrisoarea iaste un lucru
vecinic. Când ocărăsc într-o zi pe cineva, iaste greu a răbda; dară
în veci? Eu oi da samă de ale mele, câte scriu.”
251
Nu a cunoscut originalul lucrării lui Grigore Ureche, ci copia cu
interpolările lui Simion Dascălul şi Misail Călugărul, împotriva
cărora ia atitudine.
Motivul redactării acestei cărţi îl înfăţişează astfel: “Începutul

ţărilor acestora şi neamului moldovenesc şi muntenesc şi câţi sunt
şi în ţările ungureşti cu acest nume, români, şi până astăzi, de unde
sunt şi din ce săminţie, de când şi cum au descălecat aceste părţi de
pământ, a scrie, multă vreme la cumpănă au stătut cugetul nostru.
Să încep osteneala aceasta după atâta veacuri de la descălecatul
ţărilor dintâi, de Traian, împăratul Râmului, cu câteva sute de ani
peste mie trecute, să sparie gândul. A lăsa iarăşi nescris, cu mare
ocară înfundat neamul acesta de o seamă de scriitori, este inimii
durere. Biruit-au gândul să mă apuc de această trudă, să scot
lumii la vedere feliul neamului, din ce izvor şi săminţie sunt
lăcuitorii ţării noastre Moldovei şi aşa şi [ai] Ţării Munteneşti, cum
s-au pomenit mai sus, şi românii din ţările ungureşti, că tot un neam
sunt şi odată descălecaţi, de unde sunt veniţi strămoşii lor pre
aceste locuri…”
Faţă de întreprinderea lui Ureche de a da la lumină istoria ţării,

Costin se arată recunoscător, acoperindu-i cu dragoste şi înţelegere
neputinţele: “Laud osârdia răposatului Ureche vornicul, carele au
făcut de dragostea ţării letopiseţul său, însă acela de la Dragoş
vodă, de descălecatul al doilea [al] ţării aceştiia din Maramorăş
scrie, iar de descălecatul cel dintâi cu romanii, adecă râmleni,
nemică nu pomeneşte, numai ameliţă [menţionează] la un loc, cum
că au mai fost ţara o dată descălecată şi s-au pustiit de tătari. Ori
că n-au avut cărţi, ori că i-au fost destul a scrie de mai scurte
veacuri, destul de dânsul şi atâta, cât poate să zică fiecine că numai
lui de această ţară i-au fost milă, să nu rămâie întru întunerecul
neştiinţii, că celelalte ce mai sunt scrisă adăosături de un Simion
Dascălul şi, al doilea, un Misail Călugărul, nu letopisăţă, ce ocări
sunt…”
Vorbeşte despre existenţa unui letopiseţ al lui Evstratie Logofătul, pe

care nu l-a văzut dar de care a auzit de la alţi boieri – şi care nu a
fost găsit de nimeni, dacă a existat cu adevărat –, de la care Simion
Dascălul ar fi împrumutat acele fantezii defăimătoare la adresa
neamului său: “pre acest SimionDascăl, Istratie Logofătul l-au fătat
cu basnile lui, şi Misail Călugărul de la Simion au născut”.
Cronicarii polonezi pe care i-a citit Ureche, Ioachim Bielski şi

Martin Paszkowski, nu scriu despre începuturile Moldovei sau ale
românilor, ci amintesc despre evenimente importante petrecute la
noi numai începând cu domnia lui Alexandru cel Bun, zice Costin.
Costin ia atitudine împotriva teoriei lui Ureche conform căreia
numele de Valahia şi valah sau vlah ar veni de la conducătorul
roman Flacus, idee pe care acela a luat-o de la Enea Silvie (a existat
un legat al Moesiei cu numele Flaccus L. Pomponius, iar cel ce a
252
susţinut această teorie a fost Enea Silvio Piccolomini [1405-1464],
scriitor şi diplomat italian, care a fost şi papă sub numele de Pius al
II-lea ). Despre acest Flacus aminteşte şi Ovidiu, în “Pontice”.
Costin nu e de acord că “vlah” vine de la Flacus şi spune că nici alţi
istorici, precum Carion sau Topeltin de Mediaş nu sunt de acord, ci
le consideră “basne”.
Spune că alte popoare au dat italienilor, ca şi românilor (adică celor
de origine latină) numele de vlah, valah sau voloh, olah şi că limba,
caracterul şi obiceiurile italienilor şi românilor dovedesc înrudirea
între cele două neamuri.
Vorbeşte despre Dacia şi despre cucerirea ei de către Traian.

Credea că saşii din Ardeal se trag din daci.
Consideră că Traian a colonizat Dacia cu romani: “orăşani casaşi
suntem, tot din slujitori aşăzaţi”.
Este indignat de afirmaţia conform căreia Dragoş vodă ar fi avut

origine păstorească: “Cum şi Dragoş vodă, mare năpaste îi iaste să
fi fost păstoriu. Pre mărturia maramoreşenilor, cu urechile mele am
auzit: ce au fost ficior unui Bogdan vodă, născut în Maramorăş,
după ce au scos de aicea mulţime de tătari şi cu bulgărime de la
Volga năbuşiţi [năvăliţi] şi apoi mai pre urmă şi Atilla cu ungurii”.
Prin urmare, dacă Dragoş a fost fiu de domn, înseamnă că vorbim
fie de continuitate dinastică şi statală în Moldova, fie de schimbare
de dinastie, dacă acesta a venit din Maramureş, dar într-un stat care
nu are nici un motiv să nu fi existat şi anterior venirii lui.
Crede şi el în povestea cu pustiirea acestor locuri.
Afirmă că numele de “român” arată clar originea latinească şi este

propriu celor ce locuiesc în Moldova, Ţara Românească şi Ardeal:
“Aşa şi neamul acesta, de care scriem, a ţărilor acestora, numele
drept şi mai vechiu este “român”, adecă râmlean, de la Roma.
Acest nume de la descălecatul lor de Traian, şi cât au trăit până la
pustiirea lor de pre aceste locuri şi cât au trăit în munţi, în
Maramorăş, şi pre Olt, tot acest nume au ţinut şi ţin şi până astăzi,
şi încă mai bine muntenii decât moldovenii, că şi acmu ei zic şi
scriu “Ţara Rumânească”, ca şi românii cei din Ardeal. (…) Că,
măcar că ne răspundem acum moldoveni, iar nu întrebăm: “ştii
moldoveneşte?”, ce “ştii rumâneşte?”… ”
***
Ion Neculce
(1672-1745)
253
Scrie “O samă de cuvinte” şi “Letopiseţul Ţării Moldovei de la
Dabija-vodă până la a doua domnie a lui Constantin
Mavrocordat “. Prima carte constituie amintiri despre trecut, culese
din tradiţia orală, care nu se află în nici un document, nici românesc,
nici străin, “deci o samă de istorii mai alese şi noi nu le-am lăsat să
nu le scriem… (…) Ce cine va vre să le creadă, bine va fi, iar cine
nu le va crede, iarăşi bine va fi, cine cum îi va fi voia, aşa va face”,
după cum se afirmă în predoslovie. Iar “Letopiseţul” îl alcătuieşte
astfel: [de la Dabija-vodă] “până la Duca-vodă cel bătrân l-au scris
di pe neşte izvoade ce au aflat la unii şi alţii şi din audzitele celor
bătrâni boieri; iară de la Duca-vodă cel bătrân înainte, până unde
s-a vide, la domnia lui Ion-vodă Mavrocordat, nici de pre un izvod,
a nemărui, ce au scris sângur, dintru a sa ştiinţă, cât s-au tâmplat
de au fost în viiaţa sa. Nu i-au mai trebuit istoric strein să citească
şi să scrie, că au fost scrisă în inima sa”. Cu alte cuvinte, Neculce a
scris cel mai mult din auzite şi din amintiri şi prea puţin din
documente, însă şi mărturia lui este una foarte preţioasă, fără de care
eram mai săraci.
El a început, după toate datele, lucrul acestor cărţi la bătrâneţe, cel

mai probabil după 1733, an în care Constantin Mavrocordat îi ia
dregătoria de mare vornic şi el devine biv-vel-vornic (adică fost
mare vornic), calitate în care a scris acestea, sau cel puţin aşa a fost
interpretată fraza următoare din predoslovie: “Iară de la Dabija-
vodă îndemnatu-s-au şi Ion Neculce, biv-vel-vornic de Ţara de Sus,
[şi] a scris întru pomenirea domnilor”.
Şi tot în predoslovie, în începutul ei, Neculce preia (şi reia) şi el

povestea neverosimilă cu pustiirea şi cu descălecatul târziu al ţării:
“Acest pământ al Moldovii n-au fost aşedzat de demult de oameni
[?!], să fie fost trăit într-însul cu pace, ce în câteva rânduri au fost
şi pustiiu. Deci pentru acee nu să află letopiseţe scrisă de păminteni
vechi”. Extrem de gravă concluzie şi cu mare uşurinţă trasă, care
poate să dea apă la moară celor care vor să demonstreze că suntem
venetici, ajunşi aici tardiv!
***
Din “O samă de cuvinte”:
Despre Sf. Ştefan cel Mare: “…câte războaie au bătut, atâte

Mănăstiri cu Biserici au făcut.”
După ce a pierdut lupta cu turcii la Războieni, Sf. Ştefan s-a întors

învins la Cetatea Neamţului, dar mama s-a nu i-a deschis porţile
cetăţii, ci i-a spus să meargă “să strângă oaste, că izbânda va fi a
lui . (…) Iară Ştefan-vodă, mergând de la Cetatea Neamţului în sus
pre Moldova, au mărsu pe la Voroneţ, unde trăie un Părinte
254
sihastru, pre anume Daniil. Şi bătând Ştefan-vodă la uşa
sihastrului, să-i descuie, au răspunsu sihastrul să aştepte Ştefan-
vodă afară până ş-a istovi ruga. Şi după ce ş-au istovit sihastrul
ruga, l-au chemat în chilie pe Ştefan-vodă. Şi s-au ispovedit Ştefan-
vodă la dânsul. Şi au întrebat Ştefan-vodă pre sihastru ce va mai
face, că nu poate să să mai bată cu turcii: închina-va ţara la turci,
au ba? Iar sihastrul au dzis să nu o închine, că războiul este al lui,
numai după ce va izbândi, să facă o mănăstire acolo, în numele
Sfântului Gheorghe, să fie hramul Bisericii.” Iar Sf. Ştefan a strâns
oaste, i-a învins pe turci, “Şi întorcându-s-înapoi Ştefan-vodă, s-au
apucat de au făcut Mănăstirea Voroneţul. Şi au pus hramul Bisericii
Sfântul Gheorghie.”
Neculce spune că s-a păstrat tradiţia cum că Sf. Ştefan a făcut

dreptate unui plugar sărac, al cărui frate mai bogat decât el, nu îi
împrumuta plugul să are decât duminica, iar domnitorul a poruncit
să i se ia plugul celui bogat şi să i se dea celui sărac.
Mai relatează că “Ştefan-vodă cel Bun şi cu fiiul său Bogdan-vodă

(…) au pus pe leşi în plug de-au şi arat cu dânşii, de au semănat
ghindă, de au făcut dumbrăvi pentru pomenire, ca să nu să mai
acolisască de Moldova: Dumbrava Roşie la Botăşeni şi Dumbrava
Roşie de la Cotnari şi Dumbrava Roşie mai gios de Roman. Şi leşii
încă nu tăgăduiescu, că scrie şi în cronica, în letopisăţul lor. Numai
mă mier de Miron logofătul cum au acoperit lucrul acesta de nu l-
au scris.”
Mai înainte de a fi domn, Petru Rareş era pescar, iar în ajunul

ridicării sale pe tron, “piste noapte au visat un vis, precum dealul di
cee parte de Bârlad şi dealul cel di-ncoaci era de aur, cu dumbrăvi
au totul. Şi tot sălta, giuca şi să pleca, să încina la Rareş.”
Am văzut că Ureche povestea că Alexandru Lăpuşneanul a zidit

Mănăstirea Pângăraţi în urma arătării în vis a Sfântului Mc.
Dimitrie. Neculce zice că şi Mănăstirea Slatina a fost construită tot
în urma unei descoperiri: “Alecsandru-vodă Lăpuşnanul, fiind
domnu, au făcut Mănăstirea Slatina. Şi aşe dzicu oamenii că, trăind
un săhastru acolo şi fiind un paltin, copaciu mare, unde este acmu
prestolul în oltariu [altar] vide acel săhastru spre duminici şi spre
alte dzile mari multe lumini întru acel paltin la vremea slujbei
Bisericii. Şi i s-au arătat Maica Precista în vis şi i-au dzis să margă
la Alecsandru-vodă, să-i dzică să facă Mănăstirea. Şi mergând
săhastrul la Alecsandru-vodă, s-au îndemnat Alecsandru-vodă de
săhastru de au făcut Mănăstirea Slatina întru acel loc, unde au fost
paltinul. Şi au adus şi capul Sfântului Grigore Bogoslov [Teologul],
de stă pănă astădzi la Sfânta Mănăstire la Slatina, ferecat cu argint
şi cu pietri scumpe.”
***
255
Din “Letopiseţul Ţării Moldovei”:
Despre luarea în exil a Sfântului Dosoftei, Mitropolitul Moldovei,

de către regele polon Ian Sobieski, în 1686, care năvăleşte şi pradă
Moldova în al doilea an al domniei lui Constantin Cantemir (cel care
va porunci, din cauza unor bănuieli nedrepte, să i se taie capul lui
Miron Costin în 1691): “Atunce au luat craiul şi pe Dosofteiu,
Mitropolitul din Ieşi, cu toate hainăle şi odoarăle Mitropoliei. Ş-au
luatu şi Moaştele lui Sfetei Ion Novei [Sf. Ioan cel Nou] de la
Suceavă, care le-au fostu adus aceste Moaşte din Ţara Turcească
Alecsandru-vodă cel Bun. Şi le-au dus acele Moaşte împreună cu
Dosoftei Mitropolitul în Ţara Leşască, la un târgu al craiului
Sobeţchie, anume Jolfa, de stau acolo pân-în dzua de astădzi. Şi
Dosoftei încă acolo au murit.
Acestu Dosofteiu Mitropolit nu era om prostu [simplu, neboier] de

felul lui. Şi era neam de mazîl [o scară socială puţin mai jos decât
boierii – n.n.]; pre învăţat, multe limbi ştie: elineşte, lătineşte,
sloveneşte şi altă adâncă carte şi-nvăţătură, deplin călugăr şi
cucernic, şi blând ca un miel. În ţara noastră pe-ceasta vreme nu
este om ca acela. După ce l-au dus la Jolfa, îl pune craiul Sobeţchie
de s-îmbrăca cu hainele cele scumpe şi odoarele Mitropoliei ţărîi
noastre, de făce Leturghii la dzile mari şi iordan la Boboteadză,
dup-obiceiul ţărîi noastre, de să mira craiul i toţi domnii leşeşti şi
lăuda de frumoasă ţărămoniă [ceremonia, slujba] ce are Biserca
ţărîi noastre. Cantemir-vodă să mâniese pe-cel Mitropolit şi-i
făcuse afurisănie de la patrierhi. Dar nemic de dânsul nu s-au
atinsu, că dzic oamenii că-i Sfânt, iar de Cantemir-vodă s-au
atinsu, că l-au găsit legat [paralizat]. Ce nu să ştie, dintr-ace
pricină au dintr-alte.”
Despre mucenicia Sfinţilor Mucenici Brâncoveni: “Deci l-au scos şi
au tăiet capetele, întăi a patru cuconi ai săi, apoi şi al lui şi a câţiva
boieri slugi ai lui. Iar pre doamna şi pe alte slugi le-au ţinut încă
vreo doi ani la închisoare şi apoi i-au slobodzit. Atunce, când îi tăie
feciorii, au fost dzicând unul să-l turcească, să nu-l taie, dar tată-
său l-au îmbărbătat tare, să nu-şi lasă legea. (…) Şi când l-au tăiet,
au adus pre toţi solii [diplomaţii şi ambasadorii străini la Istanbul –
n.n.] de-l privie.”
Neculce credea însă că aceasta era o pedeapsă de la Dumnezeu,

întrucât era nemulţumit şi îi reproşa Sf. Brâncoveanu că se
amestecase în politica Moldovei, aşezând domn aicea pe ginerele
său, şi că nu s-a alăturat armatei ruso-moldovene împotriva turcilor
la Stănileşti, deşi recunoştea mai înainte că această armată, condusă
de Petru cel Mare şi de Dimitrie Cantemir, nu a avut strategie
(“Această oaste ce scrie mai sus au avut-o moscalii, şi fără
socoteală au împărţit-o şi au răşchirat-o într-alte părţi. În nădejdea
voroavelor [vorbelor] streini, a muntenilor, a leşilor, a sârbilor, a
256
moldovenilor, au venit împăratul fără oaste, negrijit, să să bată cu
vezirul şi cu poiedea [mulţime mare] oştii turceşti şi tătărăşti, într-
un mijloc de câmpu pustiiu.” ) şi că, deşi prin Brâncoveanu, turcii
le-au făcut o ofertă de pace avantajoasă ruşilor, aceasta nu a fost
acceptată pentru că Dimitrie Cantemir îi era vrăjmaş lui
Brâncoveanu (“Ce n-au priimit nicidecum împăratul moschicesc să
face pace (…) stând vârtos Toma spătar şi cu Dumitraşco-vodă
[Dimitrie Cantemir] să nu facă pace, mai mult în pizma
Brâncovanului-vodă.”). Neculce recunoaşte toate acestea în mai
multe rânduri, cu toate că în acest război el fusese hatman (general)
în oastea moldovenească.
Cele mai frumoase expresii, după părerea mea, pe care le-am găsit la
Neculce: “Că lacrâmile săracilor nice soareli, nice vântul nu le
poate usca. După cum dzice şi Isus Sirah, că ruga smeritului nuori
în cer pătrunde.”; şi, în timpul răzbiului dintre ruşi şi turci, de la
Stănileşti, despre tabăra unei părţi din armata rusă: “Pre câmpuri să
vede focurile ca stelele.”
O minune întâmplată în timpul celei de-a doua domnii a lui Duca

vodă cel Bătrân: “Într-acestu anu făcutu-s-au şi o minuné maré,
arătaré la Hotin, într-o mănăstioară mică ce ĭasté supt cetaaté. Au
lăcrămat icoana Maicii Precistei, cât să răsturna lacrămile pe
chipul icoanii, de le vide toţi oaminii. Şi pica într-o tepsie ce ĭera
pusă supt icoană,de ĭera de miraré a prăvi arătaré şi sămnu ca
acela, caréle au fostu adevărat sămnu de peirea a mulţi creştini în
Ţara Leşască şi începătura durerii şi stricării ţărîi noastré. Că de-
atunce din an în anu tot rău şi amar de creştini şi pustiiré au rămas
locurilé pré acolo.”
***
Cronicarii moldoveni: umanişti?
În acest moment, (recitind şi pe Miron Costin şi Ion Neculce),

Ureche ni se pare cel mai preocupat de a satisface anumite tipare de
mentalitate oarecum (în foarte mică măsură, totuşi) catolicizante şi
umaniste. El se străduieşte să laude istoriografia poloneză şi
preocupările ştiinţifice ale vecinilor catolici, poloni şi unguri, în
detrimentul conaţionalilor săi moldoveni pe care îi acuză de
ignoranţă crasă, încercând să dea dovadă de acrivie şi de acurateţe în
elaborarea cronicii sale, (deşi dă cu mult prea multă uşurinţă crezare
unor mistificări istorice şi unor basme greu de acceptat, dintre care
cea cu Dragoş şi căţeaua Molda vor face carieră în istoriografia
românească).
El este cel care, relatând despre Sinodul de la Ferrara-Florenţa,

deplânge eşecul discuţiilor dintre Biserica de Răsărit şi cea de Apus,
257
exprimând o părere de rău în avangarda ecumenismului modern,
fără să ia poziţie împotriva mistificărilor dogmatice catolice, ba
chiar făcând aluzie la faptul că unii îl acuză pe Sf. Marcu al Efesului
de “pizmă grecească”, ca şi cum acela ar fi fost de vină pentru
neunire. El pune sub semnul îndoielii sfinţenia Sfântului Ştefan,
comentând că numele de Sfânt i-l dau oamenii pentru vitejiile lui,
iar nu pentru faptele de sfinţenie, deşi relatează o parte din minunile
petrecute în viaţa lui.
Şi tot el, relatând evenimentele premergătoare bătăliei cu polonezii

de la Codrii Cosminului, afirmă că, cardinalii catolici nu ar fi fost de
acord cu acest război şi l-ar fi sfătuit pe regele polon să nu atace
Moldova şi pe Sf. Ştefan cel Mare şi că în tabăra poloneză s-au
petrecut nenumărate semne premonitorii, prezentate ca un fel de
“minuni”, prin care regele ar fi fost avertizat de la Dumnezeu să nu
facă acest război. Ureche îl prezintă pe regele Poloniei ca exclusiv
vinovat pentru începerea conflictului cu Moldova, ca singur
răspunzător. Toate acestea arată o undă de simpatie destul de
pronunţată a lui Ureche faţă de mentalitatea catolic-umanistă cu care
a luat contact cât a stat în Polonia. Este însă departe de a-şi însuşi
modelul de gândire umanist şi se disociază de învăţătura catolică şi
de părtăşia cu catolicii, căci într-un loc, vorbind de sacramentele
catolicilor, le numeşte “împărtăşania lor” – deşi nu se înţelege de
aici dacă credea că se află sfinţenie şi la catolici sau nu.
Această aplecare nu mai este detectabilă la Miron Costin şi cu atât

mai puţin la Ion Neculce. Miron Costin, cel mai cult dintre cei trei şi
care şi-a făcut şi el studiile în Polonia, este însă cel mai ortodox în
gândire şi atitudine, are mai multă milă şi acoperă cu mai multă
înţelegere neputinţele compatrioţilor săi, acuzând în permanenţă
vremurile prin care ţara sa a fost nevoită să treacă. Este un spirit
critic mai subtil decât Ureche, sesizează “basnele” interpolatorilor şi
critică ideea originii păstoreşti a lui Dragoş. Poemul său, “Viiaţa
lumii”, este unul teologic, în pofida a ceea ce s-a afirmat de critica
literară. Apetenţa sa pentru morala creştin-ortodoxă şi pentru
modalitatea ortodoxă de a privi şi înţelege lumea, aşa cum reiese din
letopiseţ, este evidentă şi dezvăluie un suflet profund ataşat de
adevărul Bisericii sale.
Ion Neculce nu este preocupat de teoretizări şi de expunerea sau

pledoaria pentru perspective teologice sau filosofice asupra vieţii şi
a lumii. El simte doar că ar mai avea ceva de adăugat la istoria ţării
sale, din cele ce a văzut şi a auzit el însuşi. Este totuşi un om cult şi
sensibil.
Aşadar, dacă se afirmă că a existat o influenţă umanistă la cronicarii

noştri, atunci ea a evoluat cronologic descrescător sau haotic (ceea
ce e absurd!), întrucât este slab sesizabilă (în forme exterioare poate,
fără a penetra convingerile şi mentalitatea lor) la Neculce şi Costin,
şi atinge “apogeul” la Grigore Ureche. Însă critica românească,
258
neconcepând paradoxul, s-a avântat în a formula o adevărată
biografie umanistă a cronicarilor noştri, ceea ce ni se pare o direcţie
eronată în care se merge cu cercetarea literaturii vechi.
Despre cronici şi cronicari, a se vedea şi articolul Emiliei Corbu,

“Păcate de cronicar”, din Revista Rost, nr. 42-43, august-septembrie
2006.
Publicat în:

Tags: Cronicarii moldoveni, Grigore Ureche, Ion Neculce, Literatura
română din perspectivă ortodoxă, Literatură română veche, Miron
Costin, psa. gianina picioruş, teologie pentru azi
259
Cartea de identitate si UE
Cetatenii romani pot calatorii de la 1 ianuarie 2007 pe baza cartii de

identitate in 22 de state membre UE, respectiv: Austria, Danemarca,
Estonia, Finlanda, Franta, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia,
Lituania, Malta, Marea Britanie, Olanda, Polonia,Portugalia,
Slovenia, Spania, Ungaria, Cehia, Cipru, precum si in Bulgaria.
Cititi mai mult in

http://www.news365.ro/Prin_Europa_cu_buletinul_si_un_control_la
_frontiera_IDN54354.html
Pr. Dorin
Publicat în:
• Ştiri
Tags: Ştiri
260
Frica de aderare si Ortodoxia
Pe 31 decembrie 2006 domnul Florian Bichir scria in Evenimentul

zilei articolul Va supravietui ortodoxia in UE?, unde incheia cu
cuvintele : Cu o Biserica in genunchi, inchistata in teroarea
trecutului si privind cu teama viitorul - transformata intr-o casta
exclusivista, care aduce a sectarism - vom fi victime sigure intr-o
Europa din ce in ce mai desacralizata. , cf.
http://www.evenimentulzilei.ro/article.php?artid=286104
Nu imi place un astfel de temperament ortodox, o astfel de scriitura

cand vorbim despre Biserica lui Dumnezeu.
Eu unul, membru al Bisericii, nu ma simt ingenunchiat de istorie si

nici nu mi-e teama de trecut si nici de prezent. Nu cred ca sunt
singurul in aceasta situatie. Nu impartasesc perspectiva alarmista
asupra rolului si locului Bisericii Ortodoxe in cadrul istoriei sau al
Uniunii.
Nici nu ma simt membrul unei caste exclusiviste, care ar face lucruri

pe care altii nu le pot face. Nu cred ca vom fi victime si nici ca ne
vom seculariza in vreun fel, ci ne vom asuma istoria si posibilitatile
culturale, stiintifice, religioase diverse pentru a le induhovnici in
fiinta noastra.
Cred ca undeva se greseste grav, adica tocmai in minimalizarea

rolului lui Dumnezeu in Biserica si se exclude purtarea Sa de grija
permanenta cu fiecare dintre noi. Daca consideram un regim politic
sau economic mai presus de posibilitatea Bisericii de a rezista in
istorie, atunci am uitat ca Biserica a trecut prin persecutii, ca abia
ne-am dezis de comunism, si ca nu noi ajutam Biserica sa existe, ci
Dumnezeu prin Biserica ne pastreaza in viata Duhului Sfant.
E o perspectiva intoarsa aici, la domnul Bichir, si parerea dumnealui

nu e singulara. Tocmai de aceea am luat articolul sau ca paradigma a
glasului multora. Cei care vad Biserica numai prin prisma la cat de
indolenti sau pacatosi sau presupus pacatosi sunt unii sau altii si nu
mai vad harul lui Dumnezeu care ne pastreaza in viata si ne anima,
considera ca Biserica trece printr-o criza, printr-o decadere, printr-o
involutie.
Insa Biserica lui Dumnezeu nu are nimic de-a face cu involutia si nu

trebuie sa uitam ca in Biserica, dintotdeauna, marii pacatosi si
eretici care au iesit din randurile ei au fost contemporani cu marii
Sfinti ai Bisericii si ca pe acestia din urma nu i-au incomodat primii,
in asa fel incat sa nu isi sfinteasca viata.
261
UE si democratia nu pot fi atat de rele ca jupuirile de piele din
timpul lui Diocletian. Avem, e drept, o perspecutie a mentalului si a
inimii foarte mare in postmodernitate. Ni se scaneaza creierul, ni se
buruiaza, suntem ascultati si timorati in chip si fel. Insa, sa fim
seriosi, nimeni nu ne mai baga in inchisoare pentru ca suntem
crestini ortodocsi iar daca guvernantii nostri sunt atei sau de alta
religie asta nu ne afecteaza in mod coplesitor pe noi si nici Biserica,
atata timp cat noi nu aparam in primul rand cladirile Bisericilor
noastre, ci veridica si mantuitoarea noastra credinta.
Credinta din noi poate rezidi la loc Bisericile daca ele sunt distruse.
Ea poate rescrie cartile daca e nevoie, daca Dumnezeu ar ingadui sa
ni se ia totul. Insa nu putem fi o sleahta de fricosi si nici nu suntem,
ca UE asta, ar fi mai rau decat orice altceva pe lume.
Biserica este netrecatoare, nu pentru ca vrem sau nu vrem noi, ci

pentru ca fundamentul ei este Prea Sfanta Treime. Nu noi tinem in
brate Biserica ci ea ne tine pe noi in brate. Pentru ca Dumnezeu ne
tine in brate, nu stiu de ce ne-am putea permite sa ne infricosam sau
sa ne tulburam, atata timp cat nimeni nu ne poate face nici un rau
major.
Indemnam, in concluzie, la o minte teologica echilibrata, non-

extremista, care vede duhovniceste viata si istoria, si care nu trebuie
sa isi permita sa se tulbure, ci sa se bucure continuu.
Mesajul Bisericii in orice clipa este: Bucurati-va!
Publicat în:
• Articole
Tags: Articole
262
Lanturile Sfantului Petru
Lanturile Sfantului Petru in bazilica “San Pietro in Vioncoli” din

Roma
Intrati pe:
http://www.ichrusa.com/saintsalive/chains.htm pentru mai multe
detalii.
Multumim Mariei Irimescu de pe forumul “Credinta ortodoxa”

pentru ca ne-a sesizat articolul acesta si in primul rand revistei
Formula As pentru articolul dedicat Sfintelor lanturi ale Sfantului
Petru din Romania:
http://www.formula-
as.ro/articol.php?nrrev=610&&idart=5151&&numecap=Spiritualitat
e&&cc=lanturile%20Sfantului%20Petru
Publicat în:
• Ştiri
Tags: Ştiri
263
Trebuie sa avem o constiinta trans-
frontaliera/ ecumenica a Bisericii
Pentru a vedea bine, adanc, corect Biserica Ortodoxa trebuie sa

vrem sa vedem cum arata si cum este experiat adevarul credintei
noastre in toate colturile lumii, pretutindeni unde exista o
comunitate ortodoxa sau chiar un singur ortodox. Daca ne iubim si
ne stimam numai pe noi, pe ortodocsii romani, dar nu ne intereseaza
de ortodocsii filandezi, ungari sau americani sau mai stiu eu de
unde, aratam ca avem o perspectiva egoista asupra Bisericii, o
perspectiva restrictivista, non-autentica.
Internetul e un spatiu de comunicare si de con-cunoastere ideal

pentru un ortodox. Cand vom avea, speram, pe viitor, biblioteci
open free ortodoxe cat mai vaste pe net, se va observa cat de putine
lucruri stim despre trecutul si despre prezentul din inimile noastre,
cat de putin ne cunoastem si cat de putin ne dorim unii pe altii.
Teologia Bisericii nu poate fi un depozit preferential, un tort numai

pentru noi. Menirea teologiei ortodoxe e aceea de a contamina orice
suflet si de a-l face sa se intoarca acasa, in Biserica mantuirii, in
Biserica de la inceput.
Cei care nu cunosc credinta noastra nu au cum sa o cunoasca daca

noi nu vorbim despre ea, daca nu inflacaram si nu luminam prin
cuvintele si viata noastra pe cei care nu cunosc pe Dumnezeu si cred
ca o duc bine.
Iar daca facem Teologie numai pentru noi, fara sa vedem cum se
raporteaza si alti frati ai nostri, de alta limba si alt neam la
Ortodoxie, aratam ca nu slujim interesului Bisericii ecumenice, a
Bisericii de pretutindeni, a Bisericii lui Hristos, ci unei Biserici
inteleasa prea mult national, nationalist si prea putin sau deloc,
internationalist, ecumenic.
Ecumenica, credinta ecumenica, inseamna credinta care e cunoscuta

peste tot unde exista oameni, unde exista locuire a pamantului.
Dimensiunea ecumenica, universalista, transfrontaliera a Bisericii
este in acelasi timp o dimensiune apostolica, pentru ca oriunde se
vorbeste despre Hristos se vorbeste dupa invatatura Apostolilor,
conform cu ea si potrivit harului care vine prin Apostoli, de la
Domnul Hristos.
Si daca vine de la Apostoli credinta noastra si e una, are unitate

interioara si formala, si e sfanta si propovaduita sfant, cu acrivie,
264
atunci se poate extinde la toti, pentru ca e cea de la inceput, a
Apostolilor.
Trebuie sa vedem de deasupra Biserica si nu de jos, nu numai din

spatiul de unde suntem noi, din Romania. Trebuie sa vedem de
deasupra Biserica si in acelasi timp de jos. Nu putem fi universalisti
daca nu ne cunoastem particularitatea noastra, daca nu stim cum se
traieste ortodox in Romania.
Insa a ramane prizonieri numai viziunii romanesti asupra Bisericii si

a credintei ortodoxe inseamna a ramane la mai putin decat putem
avea, de cat putem cunoaste. Ne putem imbogati continuu acceptand
particularitatile altor Biserici autocefale surori si ele se pot imbogati
cunoscandu-ne.
Acolo unde se bate cu pumnul in piept, ca noi am fi mai buni decat

altii si altii mai buni decat noi, nu se traieste autentic, smerit
Ortodoxia. Insa unde se doreste cunoasterea curata, smerita a
experientei ortodoxe de pretutindeni si a teologiei Bisericii
universale exista imbogatire continuu, o imbogatire uluitoare, pentru
ca luam de la toti lucruri care ne fac mai frumosi, mai deplini, mai
fericiti.
Insa nu numai cunoasterea teologiei noastre ne imbogateste. Si

cunoasterea altor teologii, contrare noua, a culturii, a tehnicii, a
civilizatiei altor popoare, a filosofiei si a moralei lor ne imbogatesc.
Nu trebuie sa ne fie teama sa cunoastem, sa intelegem, sa iubim

adevarul si frumusetea din oameni si din diferite culturi, atata timp
cat ne imbogatim continuu in viata duhovniceasca ortodoxa, cat
timp ne curatim de patimi si ne facem permeabili tuturor.
Cand vom pleca mai mult in lume, cand vom calatori mai mult, cand
vom citi si cunoaste mai mult, cand vom iubi mai mult, vom
intelege ca avem nevoie de toti, ca putem sa ne inteleptim din tot ce
vedem, auzim, traim, intelegem, ca nu exista nimic care sa ne
conturbe cu adevarat sa ne mantuim, decat prostia si delasarea
noastra, vanitatile puerile si tot felul de complexe stresante si
surprinzatoare, la niste oameni ca noi, care ne consideram rationali.
Multumesc pe aceasta cale tuturor care se implica in promovarea,

cunoasterea si explicarea credintei ortodoxe in orice forma se face
aceasta. Siteurile si blogurile ortodoxe sunt platforme de educatie si
de contaminare frumoasa pentru oricine le citeste.
Nimeni nu ne plateste ca sa scriem. Nimeni nu ne obliga ca sa

scriem, decat constiinta noastra intru Duhul Sfant. Nimeni nu ne
obliga sa comunicam in afara de dragostea noastra de a comunica,
de a fi liberi sa comunicam.
265
De aceea ne rugam si binecuvantam pe oricine se implica si scrie
despre credinta noastra, pe oricine scrie despre experientele sale,
despre iubirile si neimplinirile sale, pentru ca cine le citeste se
foloseste de ele.
Chiar si cei care ne pot ironiza vor vedea ca nu putem sa ne pierdem

timpul cu scrisul si comentatul daca nu ne-ar implini acest lucru,
daca nu ne-ar bucura. Daca ar fi o povara sa scrii, o corvoada, nu ne-
am mai avea rostul aici.
Insa credem ca crestinii ortodocsi, ca orice om de altfel, au dreptul

sa spuna cine sunt, sa respecte pozitiile altora si sa discute cu
amiabilitate cu altii, cu oricine, pentru a fii mai buni, mai
intelegatori, mai cuprinzatori.
Intelegem pe cei care nu au cuprins prea mult in inima lor si care au

pozitii extremiste, puerile, psihotice. E normal sa te comporti frivol
atata timp cat nimic din tine nu te satisface, nu te impaca.
Insa cand intelegi ca tuturor le este deschisa calea mantuirii, ca

Hristos Dumnezeu e Creatorul, Mantuitorul nostru al tuturor si
Judecatorul tuturor si ca Raiul nu este un loc unde te impreuni cu
unii, unde esti prieten cu unii iar pe altii ii ignori, intelegi ca trebuie
sa ii iubesti pe toi, sa ii doresti pe toti, sa doresti mantuirea si
fericirea tuturor fratilor tai, pentru ca sa le ai si tu.
Biserica e trans-frontaliera, pentru ca e pentru toti, dar e pentru toti

cei care au un neam, o natie, o tara, un pamant al lor. Natiunile
ortodoxe la un loc fac Biserica, sunt Biserica lui Hristos si Sfintii
tuturor neamurilor sunt Parintii nostri.
Daca avem Sfinti comuni si pamant comun si suntem cu totii frati,

cum de putem sa avem o Teologie care sa nu se intereseze de altii de
alt neam ci numai de noi?
Publicat în:
• Opinii
Tags: Opinii
266
Biserica Ortodoxa din China si Sfintii
Mucenici chinezi
O Sfanta Icoana superba a Sfintilor Mucenici chinezi, martirizati la
anul 1900.
Apasati pe Sfanta Icoana ca sa o vedeti in intregime!
Pentru a afla mai multe despre ortodoxia chineza intrati

pe:1.http://www.orthodox.cn/index_en.html
2. http://www.cs.ust.hk/faculty/dimitris/metro/orth_china.html
3. http://philtar.ucsm.ac.uk/encyclopedia/christ/east/occhi.html
Pr. Piciorus Dorin
Publicat în:
267
• Ştiri
Tags: Ştiri
Sfantul Nicolae, arhiepiscopul Japoniei, cel

intocmai cu Apostolii
Pentru a-l cunoaste pe Sfantul Nicolae si efortul sau de a

evangheliza Japonia a se vedea articolul din Wikipedia:
http://en.wikipedia.org/wiki/Nikolai_of_Japan
si articolul semnat de Maria Junko MATSUSHIMA :
http://www.orthodox-jp.com/maria/Nikolai-JAPAN.htm
Pr. Dorin
Publicat în:
• Ştiri
Tags: Ştiri
Cei 19 Intai-statatori ai Bisericilor

Ortodoxe din intreaga lume
Veti gasi fotografiile, numele lor si Bisericile pe care le pastoresc in
locatia:
http://www.orthodoxresearchinstitute.org/index.htm
Pr. Dorin
Publicat în:
• Ştiri
268
Tags: Ştiri
Biserica ortodoxa din Norvegia

Un iconostas splendid
Informativa mai mult despre Biserica Ortodoxa a Norvegiei,

mergand pe:
http://home.online.no/~thorosl/Kirkeside/ENsite.html
Multumim lui Marius Nitu pentru email si informatie.
Pr. Dorin
Publicat în:
• Ştiri
on at
Tags: Ştiri
269
Sibiul: capitala europeana
Pentru detalii despre ce se va petrece in 2007 in Sibiu intrati in
locatia de aici.
Veti gasi date despre istoricul orasului si despre proiectele care vor
fi derulate aici in 2007.
Astazi, 1 ianuarie 2007, vom vedea incepand cu ora 18.00 imagini

cu inaugurarea Sibiului ca oras european.
Si pentru a va trezi interesul pentru Sibiu, redam istoria pe scurt a

Sibiului, din datele furnizate de siteul pe care il publicitam acum:
Date importante:
1191 Prima mentiune documentara a localitatii Cibinium intr-un

document eclezastic pastrat la Vatican
1292 Este mentionat primul spital de pe actualul teritoriu al
Romaniei
1366 Se incheie lucrarile la a 3-a incinta de fortificatie. Sibiul este
declarat oras cu denumirea de Hermannstadt.
1376 Numarul breslelor ajunge la 19 in care se practica 25 de
meserii.
1380 Este atestata prima scoala din oras.
1462 La Sibiu apare cel mai vechi manuscris german din
Transilvania
1494 Este mentionata prima farmacie, cea mai veche din Romania
1542 Sibianul Georg Reicherstorffer realizeaza prima harta a
Moldovei.
1551 Konrad Hass proiecteaza la Sibiu principiile rachetei in 3
trepte.
1557 Este atestata documentar prima librarie.
1671 Valentin Frank von Frankenstein mentioneaza descoperirea
gazului metan de niste locuitori din Bazna.
1692 Sibiul devine timp de un secol capitala Transilvaniei.
1752 Primele reprezentatii de teatru in oras intr-un spatiu
improvizat.
1769 In casa Moringer din Piata Mare ( Casa Albastra) se infiinteaza
prima sala de reprentatii teatrale.
Baronul Samuel Brukenthal este numit in functia de Comisar

Imperial.
1778 Martin Hochmeister deschide prima librarie din oras si in
acelasi an scoate primul ziar cu profil teatral din Ardeal: ‘Theatral
Wochenblatt’
1782 Franz Joseph Muller descopera in atelierul sau din strada
Fleischer nr. 36 (actuala Mitropoliei) elementul chimic Telur.
1783 Apare primul manual scolar in limba romana
270
1787 Prima biserica ortodoxa se inaugureaza
1788 Martin Hochmeister deschide un teatru in Turnul Gros.
1789 Ioan Piuariu Molnar pune bazele primei gazete romanesti:
‘Foaia romaneasca pentru econom’.
1797 Samuel von Hahnemann infiinteaza primul laborator de
homeopatie
1817 La 25 februarie Muzeul Brukenthal isi deschide portile. Este
primul muzeu din Romania.
1818 Se infiinteaza prima Societate Muzicala
1820 Strazile sunt luminate noaptea.
1822 Michael Bielz infiinteaza prima litografie din Ardeal.
1846 JJohann Strauss si Franz Listz concerteaza in oras.
1849 Este infiintata Societatea Transilvaneana pentru Stiintele
Naturii
1850 Andrei Saguna infiinteaza prima Imprimarie romaneasca.
1853 Apare ‘Telegraful Roman’. Astazi este cel mai vechi ziar din
Romania cu aparitie neintrerupta
1861 Se infiinteaza societatea culturala ASTRA.
1884 Ziarul Tribuna apare avand in frunte pe Ioan Slavici.
1885 Prima linie telgrafica din oras.
1895 AASTRA publica prima Enciclopedie Romaneasca (a 3-a din
Europa)
Se deschide Muzeul de Stiinte Naturale
1904 Sibiul devine al 3-lea oras din Austro-Ungaria iluminat cu
curent electric si al 2-lea oras din Europa care introduce tramvaiul
electric.
1905 Are loc inaugurarea noii cladiri a Astrei si a Muzeului
Asociatiunii in parcul orasului.
1906 Se sfinteste Catedrala Ortodoxa din Sibiu
1914 Orga Catedralei luterane este dotata cu peste 6000 tuburi,
considerate cele mai mari din aceasta parte a Europei.
1919 Orasul isi schimba denumirea oficiala in Sibiu.
1925 In oras se prezinta primele radiouri.
1934 La Sibiu apar 36 de reviste si ziare de limba germana si 24
romanesti.
1989 Sibiul este al doilea oras din Romania, dupa Timisoara, care se
ridica impotriva comunismului.
Publicat în:
• Diversitate
Tags: Diversitate
271
Sfantul Vasile cel Mare
Va invitam sa intrati in locatia
http://www.sfantulvasilecelmare.info/index.php
pentru a gasi un site dedicat Sfantului Vasile cel Mare ( 330-379).

Veti gasi aici viata Sfantului, carti de-ale sale, acatistul romanesc,
icoane ale sale si portaluri care recenzeaza viata acestuia.
Uram la multi ani parintilor nostri care poarta acest nume, indeosebi
parintelui profesor Vasile Raduca si parintelui Vasile Gavrila si
tuturor celor care isi sarbatoresc astazi ziua patronimica.
Publicat în:
• Ştiri
Tags: Ştiri
272
Zi de praznic imparatesc.Ziua aderarii.
Ziua bucuriei.
Am simtit in oamenii de azi-noapte de pe strazi si in aer mult har,
multa bucurie, o fericire si un har care completeaza si continua
bucuria revolutiei romane din 1989.
Am vazut lacrimi, imbratisari, lasere, pocnitori, oameni care se

bucurau, care se distrau frumos, care jubilau. Multi dintre crestinii
nostri s-au bucurat in Biserici si azi-noapte si astazi dimineata.
Entuziasm frumos. Si entuziasmul, bucuria este un har dumnezeiesc.
Am simtit in toata fiinta mea ca Dumnezeu, nu doar anul nou, e Cel

care ne-a dus in alta lume, spre alta perspectiva. Astazi, dupa cum
vedeti, a fost un cald de primavara: semn dumnezeiesc ca
Dumnezeu vrea sa ne bucuram si ca nu trebuie sa mai lasam pe
cineva, presedinte sau nu, care sa ne fure bucuria.
Avem un capital enorm de bucurie, de speranta. Mi-au dat lacrimile

astazi cand am vazut cu cata bucurie am trecut, multi dintre noi,
doar cu buletinul de roman si de european la fratii nostri in Ungaria
sau am zburat astazi cu avionul.
Trebuie sa pastram aceasta bucurie in noi si sa muncim ca ea sa

ramana in noi!
Molitvele Sfantului Vasile cel Mare ne-au curatit astazi si au curatit

intregul univers de rautate, de demoni. Ne-au curatit de reziduurile
non-bucuriei.
Bucuria cere curatie. Se naste din curatie. Taierea imprejur a

Domnului inseamna inceputul suferintei Lui pentru noi. Acum
incepe sa se rupa faradelegea noastra. Dar astazi incepe sa se stearga
si pata pusa peste demnitatea noastra.
Trebuie sa ramanem bucurosi, sa muncim si sa ne veselim in bine!

La multi ani Romania mea, Europa mea, lumea mea, adica lumea lui
Dumnezeu!
La multi ani pentru toti si nu uitati sa fiti voi insiva!
Publicat în:
• Evocări
273
Tags: Evocări
Când privesc zilele de-aur a

scripturilor române
“Când privesc zilele de-aur a scripturilor române/ Mă cufund ca într-

o mare de visări dulci şi senine”, zicea Eminescu. Noi nu ne vom
cufunda însă în vise, nu vom deveni automat nostalgici – deşi e greu
să nu te cuprindă duioşia, dacă mai ai vreo urmă de dragoste de ţară
în tine – ci vom încerca să privim cu onestitate “scripturile”, adică
scrierile româneşti vechi şi vom încerca să demontăm “miturile”
foarte persistente ale literaturii române, ale criticii moderniste care a
aşezat toată literatura şi cultura românească şi creştină veche pe un
pat al lui Procust al gândirii seculariste, moderniste şi anti-creştine.
Vom arăta, pentru început, că teza conform căreia cronicarii noştri

au fost profund influenţaţi de Umanism este falsă şi că baterea
monedei pe cronicarii moldoveni este o opţiune unilaterală a criticii
literare care a dezavuat conţinutul religios al “Cazaniilor” sau
“Didahiilor”, precum şi pe cel al cronicii lui Constantin Cantacuzino
sau al altor texte având o adâncă substanţă creştină, minimalizându-
le în context literar, sau deviind pur şi simplu sensul unor cărţi
teologice, aşa cum este “Divanul” lui Dimitrie Cantemir, care a fost
şi continuă să fie interpretat, într-un mod aberant, ca filosofic.
A afirma altceva şi a merge împotriva curentului stabilit deja în

critica literară românească înseamnă a te lupta cu morile de vânt şi a
te auto-exclude din rândurile celor care au o şansă să fie promovaţi,
să fie susţinuţi pentru a-şi expune punctul de vedere în revistele
literare sau să fie publicaţi.
Datorită rigidităţi sistemului de învăţământ românesc, mase mari de

tineri licenţiaţi în filologie duc mai departe aceste teze aberante din
literatura noastră, le promovează prin teze de licenţă, de masterat
sau de doctorat şi apoi, unii dintre ei, prin cărţi scrise în grabă, prin
care unii se susţin în posturi călduţe.
Această situaţie face să prolifereze minciuna şi ignoranţa totală cu

privire la trecutul nostru şi la cultura noastră creştin-ortodoxă, cu
adevărat milenară.
274
În cele vor urma, vom scoate în evidenţă unele aspecte ce ni s-au
părut relevante şi care au fost cercetate prea puţin sau deloc, din
literatura veche şi vă vom propune mai multe articole pe această
temă.
Publicat în:
275
1 ianuarie 2007 si…simbolurile bucuriei
276
Publicat în:
• Diversitate
• Fotografii
Tags: Diversitate, Fotografii
277

TPA, Ian, 2007

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

TPA, Ian, 2007

Titlu original:

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Pr. Dorin şi Psa.

Desteapta-te romane!in mai multe feluri si

Mereu incercau sa treaca mai departe. Cumparau ziarul de dimineata,

In chilia sa, parintele N. isi impartea timpul intre asteptarea

Sunase telefonul de mai multe ori. Comenzile de alimente pentru a

Isi numara banii pe care ii castigase in acea zi. Statuse pe caldaram

Trecu indiferenta pe langa chioscul de ziare, se indrepta spre el ( el o

M-am intors acasa binedispus, cu un fel de bucurie pe care nu mi-o

Uitam. Ce ne aducem aminte e de fapt ce am uitat si ne-am readus

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

• Poezie şi proză scurtă

Aşa începe povestea lui Caragiale despre Răducanu, zis Cănuţă, a

Caragiale prezintă însă povestea vieţii sale din perspectiva lumii, a

Cănuţă se naşte “la lăsata secului de postul mare”. Deşi îi venise

Când să meargă la şcoală, îi mor amândoi părinţii şi rămâne orfan. Îl

La şcoală, învăţătorul îşi varsă supărarea pe el, fără a-şi da osteneala

Istoria aceasta se repetă de multe ori în viaţa lui. Caragiale ne spune

Soseşte vremea căsătoriei şi soacra îl înşală la zestre iar soţia îl

După multe supărări în viaţă, Cănuţă moare “dintr-un nimic”: un

E îngropat a doua zi şi după şapte ani e găsit întors cu faţa în jos.

Caragiale este magistral în a se vorbi din perspectiva psihologiei

Atât de magistral este Caragiale în a pune în opoziţie caracterul curat

Cănuţă este un personaj unic în opera lui Caragiale şi este opusul a

Este un personaj plin de tragism, dar şi de frumuseţe, din care, lucrul

Cănuţă trăieşte neînţeles de nimeni de pe acest pământ, cu excepţia

Drd. Picioruş Gianina Maria-Cristina

• Literatura română din perspectivă ortodoxă

Ma vei intreba daca mor cand traiesc,

Ma vei intreba daca nu te-am mintit niciodata

Cand imi vei darui prietenia ta ma vei intreba

Sau poate ma vei intreba ce nu am facut cand tu nu erai

Si iti voi spune, prietenul meu,

• Poezie şi proză scurtă

Pentru bogatia de date biografice si cheia duhovniceasca in care e

Rugaciunile lui Eminescu

Printr-o minunata intamplare, profesorul Costan Mandrila a intrat in

Copiate de mana si, prin urmare, greu de expertizat grafologic,

In ciuda preocuparilor sale budhist-orientale, Mihai Eminescu n-a

Un lucru este cert - amintirea icoanelor ortodoxe din casa copilariei

De mic copil am crescut in cultul poeziei lui Eminescu, nesaturandu-

Cele cateva intamplari si imagini pastrate testamentar de parintii mei

Ma clatinam, gandind ca Eminescu era doar un revoltat ateu, care nu

De la el am inteles ca Eminescu e „un poet incifrat”, ca opera lui

In „Sarmanul Dionis” nu e nimic care sa duca la reincarnare, nimic

Eminescu a fost un poet crestin. Tot ce pare a fi invatatura hindusa

E adevarat ca marele nostru poet pretuia spiritualitatea hindusa, si nu

De aici si pana la indoctrinarea sa religioasa e insa cale lunga. Cred

Pastrand proportiile, acelasi lucru s-a intamplat cu o parte din grupul

Am convingerea ca Eminescu a murit crestin. Stim asta de la surorile

Eminescu s-a savarsit din viata, cautandu-L fara incetare pe

Este Armonia suprema, care le inglobeaza pe toate - ceresti si

Sa fi cautat Eminescu o noua religie, asa cum afirma unii? In toate si

TOT TWAM ASI

Victor H. se intalnise cu banalitatea intr-o parcare, tocmai cand

Interviul plin de emfaza, de balbe, de emotii avu un final neasteptat.

O luasera spre Bruxelles toate fabulele, incat nu mai aveam loc de

Incercand sa-i raspunda la interviu, Valter M. incurca de cateva ori

La urma urmei un interviu este o intalnire intre doi insi care se

Dar cum sa-i fie adversar, daca il intreaba, ii ia un interviu?! Si de ce

Dintr-un sondaj de opinie sau de opinii, pe care d-na Anca B. l-a

Victor si Valter, doi oameni plini de sperante, isi sorb cuvintele cu

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian