Sergiu Someșan

Iubirea, ca o pânza de păianjen

Această carte, chiar dacă este inspirată din fapte reale, nu este un roman. Este
o parte din biografia mea, mai exact momentul care surprinde ciudata mea
poveste de dragoste dintre mine și Andreea Șerban.

Capitolul 1

Un scriitor singur

Cimitirul Buna Vestire era așezat aproape de Tâmpa, muntele emblematic al Brașovului, iar
auriul toamnei coborâse de pe munte și colorase totul în culori fastuoase care mi se păreau
nepotrivite cu liniștea dintre morminte. Ruginiu, auriu și verde, încă mult verde care avea să fie
înecat în curând de culori mai stridente.
Am vrut să intru dar m-am răzgândit și m-am oprit la gardul forjat și, sprijinindu-mă de el am
privit înăuntru. Când am căutat un loc potrivit pentru a-mi înmormânta personajul din romanul pe
care tocmai îl terminasem de scris cimitirul ăsta mi s-a părut cel mai acceptabil. Scriitorul Victor
Zamfirescu din roman eram eu și toată lumea și-a dat seama de asta în cele din urmă. Nu au
înțeles de ce am ales soluția să moară în roman când ar fi putut foarte bine să trăiască bine mersi
alături de iubita lui Daria. Asta măcar în roman chiar dacă în viața reală de fapt m-a părăsit.
Dar dacă în viața reală eu m-am despărțit de Daria cum aș fi putut să exprim asta mai bine în
romanul tocmai încheiat decât prin moartea protagonistului? Căci nu-i așa, a pleca înseamnă a
muri puțin - partir, c'est mourir un peu? Iar a te despărți când dragostea ta părea veșnică ce ar
putea însemna despărțirea decât o veșnică plecare.
„Lasă că ai procedat bine! mi-a șoptit atunci Draky.
Cu Draky ăsta era o întreagă poveste. Era o ființă imaginară pe care o folosisem prima dată
într-o povestire SF mai veche și spre surpriza mea după o vreme am început să îl aud cum îmi
comentează aspectele mai dificile ale vieții. Doctorul Aldescu, marele specialist în zdruncinați
mintali la care am fost dus în cele din urmă de vărul meu Zeteș, mi-a spus după un consult serios:

1
 — Nu cred că este o problemă asta, domnule Someșan: toți avem câte o voce interioară așa ca
un fel de alter-ego al nostru. Atâta vreme cât nu-i răspundeți și nu îl contraziceți este totul în
regulă cu acest Draky al dumneavoastră.
Vărul meu, care m-a însoțit la consultație, a dat mulțumit din cap, a achitat costurile vizitei și
am plecat liniștiți că totul era în regulă.
„Doctorul ăsta cred că este mai nebun ca tine! Cum naiba să fie în regulă să vorbești cu vocea
ta interioară?” m-a întrebat pe drum Draky.
Pentru că încă eram însoțit de vărul meu am dat doar din umeri și am zâmbit ușor dar ajuns
acasă am început să îl cert pe îndelete:
— Când sunt în public, te rog să nu te mai bagi în seamă! Ce naiba, tu chiar vrei să mă faci de
râs?
„Uită-te în jur, a spus Draky după o vreme. Tu nu vezi că vorbești singur?”
Ăsta era Draky și nu aveam cum să mă cert cu el fiindcă... probabil că eram tot eu, așa că nu
am stat să îl contrazic mai ales că din când în când pe lângă mine treceau oameni care intrau în
cimitir.
Tocmai încercam să identific printre morminte pe cel care în romanul scris de mine aș fi vrut
să fie al Scriitorului când am simțit o mână grea pe umărul meu. O mână grea, apăsătoare și în
același timp protectoare. Ciudată contradicție de termeni dar în zeci de ani de când o simțeam din
când în când apăsându-mă și protejându-mă mă obișnuisem oarecum cu ea așa că nu m-am întors
să văd a cui este ci doar am întrebat:
— Ce-i Jiminy? Ți se pare că sunt în pericol?
— Nu-mi mai spune Jiminy! Ți se pare ție că aș semăna cu un greier?
Mâna grea de pe umărul meu era a singurului verișor pe care îl aveam și care se numea Ion
Zeteș. Zeteșul meu protector cum îi spuneam uneori. Am copilărit și am crescut împreună și chiar
dacă nu avea grijă de mine chiar în felul în care Jiminy avea grijă de sufletul lui Pinocchio toată
viața m-am simțit protejat de el. Era numai cu o zi mai mare ca mine dar avea cu 20 de kilograme
mai mult și era cu un cap mai înalt și nici eu nu eram chiar un scundac. Uneori, mai ales când
eram la școală, dar chiar și mai târziu, aveam impresia că îmi plăcea să caut scandalurile cu
lumânarea numai ca să văd cât de repede apărea Ion să mă scoată din bucluc. Întotdeauna apărea
ca un Deus ex Machina și repara prostiile făcute de mine. De obicei, în tinerețe pentru asta folosea
pumnii iar în ultimul timp folosea banii. Pentru că deși eram rude, eu dădeam dovadă de o lipsă
totală de pricepere atât în folosirea pumnilor cât și a banilor. În schimb el devenise în ultimul timp
indecent de bogat și nu de puține ori am aflat ulterior că o bună parte din proiectele mele de care

2
eram foarte mândru fuseseră sprijinite financiar din umbră de el. În mare taină dar în cele din
urmă tot am aflat.
În schimb acum nu știam de ce apăruse în preajma mea pentru că nu mă simțeam deloc în
pericol. Voiam pur și simplu să am un moment de reculegere și cum el era ca un mic taifun
vorbitor zău că nu mi-l doream în preajma mea în astfel de momente astfel că am fost mai
sarcastic decât de obicei. În cele din urmă m-am întors spre el și după ce m-am scuturat de mâna
lui grea l-am privit lung și i-am răspuns la întrebare:
— Păi să știi că privit dintr-o parte chiar semeni cu un greier...
Văzându-mă pus pe glume ochii i s-au înseninat puțin așa că am continuat poate mai mult de
dragul lui și ca să-i alung îngrijorarea:
— Cu un greier uriaș de vreo doi metri și ceva dar tot greier.
A oftat și după ce s-a scărpinat în cap încurcat m-a întrebat:
— Ce naiba cauți aici?
Am dat din umeri:
— Păi îmi admir locul viitorului meu mormânt pe care prin amabilitatea ta am făcut rost la un
preț incredibil de mic.
A oftat exasperat:
— Dacă știam că o să ai asemenea preocupări morbide nu te ajutam în veci să obții locul ăsta
de ... veci.
A râs fără să vrea de jocul de cuvinte involuntar pe urmă când s-a oprit din râs m-a întrebat:
— Acum pe bune, ce faci aici? Te caut de o săptămână și vreau să te anunț că dacă mai dispari
vreodată așa ca un măgar ce ești în ceață o să îți pun un senzor GPS în telefon.
Era trecut bine de amiază și soarele încălzise pietrele zidului care înconjura cimitirul. M-am
întors cu spatele spre cimitir și m-am sprijinit de pietrele calde și am simțit cum căldura acumulată
peste zi în ele îmi încălzește spatele. Am închis ochii și am încercat să îmi amintesc unde fusesem
în ultima săptămână dar nu îmi venea nimic în minte. Nada! Un fel de ceață lăptoasă și atât.
Cum Ion nu a mai spus nimic în cele din urmă l-am întrebat eu ca să nu-i dau timp să mai
adâncească problema:
— Știi că în Romania speranța de viață este pentru bărbați de numai 68 de ani?
Cum tăcea încruntat am continuat:
— Iar eu voi împlini luna viitoare 64 de ani deci dacă statisticile oficiale nu mint aș mai avea
cam patru ani de trăit.
A pufnit fără să îmi spună nimic. Când era pus în încurcătură, lucru care se întâmpla destul de
rar, rămânea uneori blocat pentru câteva secunde lucru de care am profitat așa că am spus repede:

3
 — Iar cum tu ești cu o zi mai mare ca mine o să mori cu o zi înaintea mea dacă am calculat eu
bine.
A trecut în fața mea și a început să mă scuture de umeri:
— Băi nătăfleață! Acolo este vorba doar de statistică și de nimic mai mult. Ai uitat că noi
facem parte dintr-un neam de longevivi?
Aici cam avea dreptate și mereu mi-l dădea exemplu în astfel de situații pe bunicul nostru care
murise la 99 de ani. Gurile rele spuneau că ar fi apucat și suta de ani dacă ar fi fost ceva mai
liniștit pentru că chiar și la vârsta lui se mai uita după femei.
Cu ani în urmă, când am ajuns împreună cu vărul meu în sat la înmormântarea Moșului, cum îi
spuneam noi, ni s-a părut că lumea ne privește cam dintr-o parte și că în timp ce ne erau transmise
condoleanțele de rigoare în colțul gurii cei care ne spuneau asta aveau un ușor zâmbet. Una peste
alta atmosfera nu era una de înmormântare și tot vărul meu Zeteș a fost cel care a dezlegat
misterul: bunicul nostru la aproape suta lui de ani se urcase într-un car cu fân ca să-i facă semne
vecinei lui, o vădană de numai cincizeci de ani. Pentru el poate că era o puștoaică și privind-o la
înmormântare și văzând cum arăta am fost înclinat să-i dau dreptate defunctului. Tot vărul meu a
fost cel care a înăbușit în fașă un conflict care era cât pe ce să izbucnească chiar în cimitir în
timpul slujbei fiindcă bunica mea nu voia cu nici un chip să o lase pe „curva aia” să participe la
slujbă.
„Curva aia” atâta s-a băgat în față încât a făcut în așa fel să fie ea prima care aruncă cu un
bulgăre de țărână peste sicriul din groapă. În cele din urmă bunicii noastre i s-a făcut milă de ea și
de lacrimile ei și a luat-o în brațe șoptindu-i împăciuitoare:
— Lasă-l Sevastițo să se odihnească în pace! De amu nu o să mai umble după muieri.
— Îl las mătușă Ioană, îl las cum să nu îl las numai că nu vezi că nu îl plânge nimeni și toți se
distrează de el.
Adevărul este că mai era câteva femei mai în vârstă care plângeau după el dar așa mai potolit
și mai într-o parte ca să nu le vorbească pe urmă satul.
Am scuturat capul ca să alung vechile amintiri iar Ion m-a luat de mână și m-a tras spre
mașina lui încercând să mă scoată din starea în care eram de câteva zile.
— Nu știu ce naiba ți-a făcut curva aia mică dar ar fi bine să nu mai iasă în calea mea, a spus
Ion nervos în timp ce se urca în mașină. De când te-ai despărțit de ea parcă ai fi un zombi.
— Nu-i mai spune curvă, am zis eu în timp ce mă urcam în mașină lângă el. Nu mi-a cerut
niciodată bani.
Mi-a făcut semn să îmi pun centura, fiindcă aproape întotdeauna uitam de așa ceva și a
continuat:

4
 — Nu am spus prostituată ci am spus curvă. Prostituatele sunt cele care îți cer bani.
Prostituatele îți cer bani, ți-o freacă, îți zâmbesc și pleacă în drumul lor.
Profitând de faptul că circulația era redusă în cartierul Schei s-a întors spre mine, s-a încruntat
apoi a spus:
— Curvele nu îți cer bani! Îți cer sufletul apoi se urcă cu picioarele pe el și dansează
Flamenco!
Pentru că sunt o fire imaginativă mi-o și închipuiam pe Daria cum scoate sufletul din mine îl
trântește pe jos în dormitorul ei apoi se urcă cu picioarele pe el și începe să danseze.
Dacă pe ea mi-o închipuiam foarte ușor a fost ceva mai greu să îmi imaginez cum ar putea să
îmi arate sufletul. Pentru că ne apropiam deja de centrul Brașovului și eu tot nu îmi puteam
închipui cum ar putea arăta sufletul meu pe care dansa Daria Flamenco l-am întrebat pe Ion.
— Totuși de ce Flamenco?
M-a privit mai încruntat ca de obicei și a spus:
— Hai să bem ceva și apoi o să-ți explic.
A oprit în dreptul unui bar micuț urcând pe jumătate mașina pe trotuar lucru care nu mi se
părea deloc în regulă dar cum nimic din ce făcea vărul meu în ultimul timp nu mi se părea în
regulă nu am comentat.
Mai fusesem de câteva ori cu el în barul ăla, Party Bar se numea, și se vede treaba că și el era
cunoscut acolo pentru că un băiat subțirel s-a apropiat de noi după ce am luat loc și l-a întrebat:
— Ca de obicei domnule Zeteș?
— Ca de obicei numai că de data asta de două ori.
Pentru că băiatul s-a încruntat fără să priceapă din prima a precizat:
— De două ori pentru fiecare!
L-am privit dezaprobator și am spus:
— Vezi cât bei că ești cu mașina!
— Nu-ți fă griji pentru asta fiindcă am chemat deja șoferul...
Până să vină băuturile comandate a scos telefonul din buzunar și după ce a butonat ceva la el l-
a întors cu ecranul spre mine și mi l-a arătat:
— Privește te rog aici!
Pe ecranul telefonului era una din multele butade pe care le întâlnești cu duiumul pe
Facebook.
Asta era ceva mai ciudată dar tot nu m-am prins chiar dacă eram tot ardelean ca și el dar în
cele din urmă m-am hazardat cu o presupunere:

5
 — Din câte îmi arăți tu acolo înțeleg că astăzi nu o să bem bere. Dar treaba cu femeile zău că
nu o înțeleg. Din câte știu îți plac și ție destul de mult.
— Îmi plac, acceptă el domol, îmi plac, cum să nu îmi placă, spuse el și făcu o scurtă pauză
după care continuă:
— Ideea este că trebuie să îți placă și atât. Faci sex cu ele, că tot suntem dintr-un neam de
bărbați longevivi, le-o dai la buci așa cum bate surdul în tobă și cam atât! Le spui la revedere îți
vezi de treabă și când îți vine iar cheful treci la următoarea.

M-am uitat în jur să văd dacă nu trăgea cineva cu urechea la vorbele lui cam fără perdea dar
toți își vedeau de paharele lor.
— Ca să nu mai zic că ultima mea iu... era să zică „iubită” dar s-a corectat la timp și a spus,
vreau să zic ultima mea prietenă cu care eram deja de vreo două luni mi-a spus într-o zi ceva de
genul: „știi Ioane că roșul ăsta este noul albastru care îmi place de azi încolo!” Iar eu i-am zis să-și
facă bagajele și să plece înainte de a apuca să îmi spună că noul Ion care îi place de azi încolo este
Florin sau mai știu eu cum.

6
 Între timp băiatul de la bar a adus pe masă două boluri, unul cu tequila și unul cu apă caldă.
După ce a dat foc la bolul în care era tequila s-a tras un pas înapoi și ne-a lăsat să admirăm
flăcările.
— Ai văzut cum dansează flăcările? m-a întrebat vărul meu. Ca o dansatoare de Flamenco! Iar
acolo în bol sub flăcări, amestecat cu tequila este sufletul tău amărât.
Băiatul care ne servea a așteptat răbdător apoi când flăcările erau pe cale să se stingă a vărsat
conținutul bolului cu tequila în cel cu apă fierbinte.
Vărul meu a privit apoi în tăcere la băiatul care ne turna în pahare cu gesturi de mare magician
băuturile și pe care apoi ni le-a așezat ceremonios în față:
— Blazer Blue tequila, domnule Zeteș. De două ori.
— Mulțumesc, a răspuns vărul meu, dar stai pe aproape. În curând o să mai vrem un rând.
Băiatul s-a înclinat și s-a dus spre bar unde avea și alți clienți.
Am rămas cu paharul în mână și am întrebat:
— Totuși de ce Flamenco?
— Dă paharul pe gât și am să-ți explic!
Am dat paharul pe gât fără să spun nimic nici măcar tradiționalul „noroc!” sau ceva
asemănător pentru că vedeam bine că este prea pornit pe mine.
După ce a dat și el paharul pe gât și a făcut semn băiatului să vină și să mai pună câte unu s-a
întors spre mine:
— Știi bine că am refuzat să o văd întotdeauna să o văd pe Fosta, cum îi spui tu, pentru că nu
știu cum aș fi reacționat față de ea. Dar să știi că așa mi-o imaginam: îmbrăcată într-o fustă roșie
și dansând Flamenco și pocnind din castaniete. Peste sufletul tău de copil inocent.
În ultimul timp era foarte mândru de noul lui telefon și profita de orice ocazie ca să îmi arate
cât de bine îl știa mânui. A căutat un videoclip pe Youtube și mi l-a arătat. O dansatoare îmbrăcată
în roșu dansa pe niște ritmuri îndrăcite un Flamenco pasional.
— Vezi, așa mi-o imaginam și pe ea de câte ori te întâlneam în perioada cât erai îndrăgostit de
ea. Cu fiecare zi ce trecea erai tot mai jigărit și mai slab și mă așteptam ca de la o zi la alta să
citesc în ziare despre tine că ai fost găsit mort sub geamurile ei.
Își trase răsuflarea apoi continuă:
— La un milion de oameni dacă ai povesti ce ți s-a întâmplat sunt sigur că absolut toți te-ar
condamna pe tine pentru povestea ta de dragoste. Numai că eu te cunosc prea bine și îți spun că ai
fost ademenit de ea de la bun început. Ea te-a sedus pe tine nu tu pe ea cum poate că uneori în
vanitatea ta masculină ți-ai imaginat.
A dat și al doilea pahar de băutură pe gât apoi a privit atent la mine:

7
 — Îți mai aduci aminte de subiectul de la Română care ne-a căzut la Bac?
Chiar dacă mi se părea că au trecut de atunci mii de ani îmi aminteam și încă bine așa că i-am
răspuns:
— Patul lui Procust de Camil Petrescu. Dacă îmi aduc bine aminte am luat zece.
— Mda și eu am luat numai nouă dar nu despre asta vreau să îți vorbesc. Tot timpul ai fost
fascinat de Ladima și de soarta lui nefericită. Vrei să recapitulez puțin?
— Nu, am spus eu hotărât dar nu părea să mă audă așa că a continuat:
— Ladima era un scriitor sărac...
— Ziarist sărac, l-am întrerupt eu dar a dat numai din mână ca și cum ar fi putut alunga
vorbele mele cu un simplu gest.
— Ziarist, scriitor pentru mine este cam tot una așa că nu mă mai întrerupe. Deci ziaristul ăsta
al tău se îndrăgostește de o prostituată, Emilia dacă mai țin eu bine minte și pentru că era un om
cultivat și sensibil își dă seama că greșește dar nu poate scăpa din mrejele ei. Pentru că la un
moment dat nu mai suportă ifosele ei și mai ales pentru că nu mai avea bani să-i facă poftele, se
hotărăște să se sinucidă. Dar pentru că ținea la imaginea lui, ca să nu pară îndrăgostit de o
prostituată și că se sinucide din cauza ei își pune în buzunar câteva scrisori de dragoste pentru o
doamnă, Doamna T. parcă, o doamnă din înalta societate care îi refuza dragostea și pentru care
vezi Doamne în cele din urmă se sinucide.
— Ioane, țin minte subiectul. Nu uita că eu am luat zece și tu numai nouă!
— Asta din cauză că nu m-ai lăsat să copiez nătărăule. Mai ales că pe atunci nici măcar nu
erau camere de supraveghere ca acum.
A mai luat o gură din cocktailul din pahar și a continuat:
— Tot înainte de a se sinucide Ladima a făcut rost de o sumă consistentă de bani pe care a
lăsat-o în buzunar ca să nu creadă cunoscuții că se sinucide din cauza sărăciei.
Am mângâiat absent margine paharului fără să spun nimic pentru că nu îmi plăcea direcția
spre care se îndrepta discuția așa că am întrebat:
— Nu știu unde vrei să ajungi?
— Ba știi foarte bine, a spus el apăsat. Săptămâna trecută mi-ai cerut cinci mii de lei
împrumut.
— Mda, am confirmat eu încruntându-mă. Aveam nevoie de ei pentru o cheltuială urgentă.
— Așa am crezut și eu, a spus el și am zis că ți-i dau de tot, fără nici o obligație din partea ta.
Îi mai ai?

8
 Fără să vreau am dus mâna la buzunarul interior al sacoului și i-am arătat fișicul cu bani prins
frumos cu o clemă mare dar exact în clipa aia mi-am dat seama că am greșit fiindcă vărul meu a
clătinat dojenitor din capul lui mare și cărunt.
— Dacă zilele următoare aflu și că te-ai îndrăgostit de o doamnă din înalta societate să știi
Sergiule că ai încurcat-o cu mine!
— În Romania nu mai avem înaltă societate. Cei care cred că fac parte din așa ceva sunt niște
închipuiți și niște farisei.
— Lasă că știi tu foarte bine la ce mă refer... Să nu zici că nu ți-am spus. Nu mă face să îți arăt
ursul din mine. Ai văzut ce era scris acolo, pe Facebook: cu ursul să nu te pui!
S-a ridicat în picioare cât era de mare și într-adevăr arăta ca un urs. A îndesat câteva sute de
lei în mâna băiatului de la bar care ne-a condus apoi până la ușă cu un zâmbet sincer.
— Mai poftiți pe la noi domnul Zeteș!
— O să vin cât de curând, tu numai ține focul aprins la cazanul cu țuică.
Ăsta era vărul meu: un bătrân ciudat, bădăran dar iubit de toți cei care îl cunoșteau. Și în mod
sigur nu numai datorită dârei de bani pe care o lăsa în urma lui.
Lângă mașină ne aștepta deja Alex, șoferul lui, care apărea ca din pământ de câte ori vărul
meu avea nevoie de el.
Înainte de a ne urca mi-a spus:
— Vere eu nu-s cine știe ce psiholog dar se vede cu ochiul liber că ești într-o depresie
grozavă. Noroc că mă ai pe mine și știu exact cum să te scot din starea asta.
I-a spus lui Alex o adresă de pe strada Nicolae Bălcescu și după ce mașina a pornit m-a bătut
protector pe umăr:
— O să te las să-mi zici Jiminy de câte ori vrei dacă nu te rezolv într-o zi, cel mult două.
Nu-mi inspirau cine știe ce multă încredere inițiativele lui pentru că uneori mi se părea că este
chiar mai nebun decât mine. Iar despre mine zău că pe moment nu eram într-o dispoziție prea
bună ca să-i suport hachițele.
Spre uimirea mea mașina a oprit în dreptul unei frizerii și vărul meu mai mult m-a tras după el
până când am ajuns înăuntru pentru că exact de o tunsoare mi se părea că duc eu lipsă în starea în
care mă aflam.
Am vrut să protestez dar m-a dus până în fața unei fete pe care se prea că o cunoaște foarte
bine pentru că i s-a adresat pe nume:
— Corina dragă ăsta este vărul ăla al meu de care ți-am vorbit. Acum ce te rog eu pe tine, știu
că frumos ca mine nu poți să îl faci, dar măcar ca pe Kenny Rogers să îl tunzi dacă se poate.

9
 A scos nelipsitul telefon din buzunar și a căutat o fotografie cu cunoscutul cântăreț country.
De câteva ori în diferite ocazii mi se mai spusese că aș semăna puțin cu Kenny dar de aici și până
la a mă tunde ca el era cale lungă.
Fata a încuviințat și după ce a căutat și ea pe telefonul ei o fotografie a cântărețului a așezat
telefonul pe un raft să îl poată privi și s-a apucat să mă tundă iar vărul meu a plecat val vârtej nu
înainte de a-mi cere telefonul și de a mă avertiza:
— Nu te miști de aici până nu mă întorc!
Oricum nu mă puteam mișca înfășurat cum eram în prosoape și tot felul de șervețele care mai
de care mai calde și mai parfumate. Corina părea hotărâtă să îmi ia fiecare fir de păr din cap și din
barbă la cercetat așa că până când s-a întors vărul meu abia ajunsesem în faza în care m-a scos din
vasul unde fusesem spălat pe cap. În timp ce fata îmi usca părul manevrându-mi ferm dar cu
delicatețe capul în așa fel încât să îi vină ei la îndemână am simți cum încheietura mâinii îmi este
apucată și bătrânul meu ceas îmi este scos destul de brutal.
Am dat să mă uit dar Corina m-a liniștit:
— Este vărul dumneavoastră...vrea să vă schimbe ceasul cu unul mai...
— Da omule, îți arunc chinezăria ta și îți pun pe mână un ceas Davidoff. Ai ceva împotrivă?
Când Corina mi-a dat drumul din mâini am privit spre încheietură unde strălucirea aurului nu
lăsa nici o îndoială asupra valorii ceasului.
— Ce naiba vrei să faci vere?
În loc să îmi răspundă la întrebare Ion privi spre Corina și făcu o figură nedumerită:
— Știi cum procedează vărul ăsta al meu?
Cum Corina dădu amuzată din umeri Ion continuă:
— Face exact ca o fată cu care mergi la un hotel și acolo după discuțiile preliminare când o
urci în pat și vrei să-i dai chiloții jos fata te întreabă uimită: de ce vrei să-mi dai chiloții jos? Ce
vrei să îmi faci?
Mă așteptam ca gluma cam deocheată să o supere pe fată dar în loc de asta ea a început să
chicotească pentru că avea vărul ăsta al meu talentul să spună cele mai porcoase glume în așa fel
încât să nu supere pe nimeni.
Abia după ce a văzut-o pe fată zâmbind la poanta lui s-a întors Ion și spre mine și mi-a
explicat:
— Păi ce să fac vere? Te tratez de depresie dar pentru asta trebuie să te aduc mai întâi în
rândul lumii fiindcă tare te-ai depărtat în ultimul timp de ea.
M-a împins în fața oglinzii și m-a întrebat:
— Ia privește-te puțin vere și spune-mi dacă nu cumva depresia aia a ta este pe cale să plece?

10
 Din oglindă mă privea o copie nereușită a cunoscutului cântăreți de muzică country și când i-
am spus asta lui Ion el a comentat sec:
— Da, mai avem de lucrat un pic la imagine și la capitolul poftă de viață.
A plătit fetei cu un gest firesc și mi s-a făcut frică că voi obișnui să trec prin viață cumpărând
una și alta iar în spatele meu vărul Zeteș să fie mereu prezent și să-mi acopere cheltuielile. Oricum
în ultimele zile cam așa s-a întâmplat dar nu aveam să-i plâng lui de milă fiindcă dacă avea numai
pe sfert din câți bani se lăuda că are nu aveam de ce să-i port eu de grijă.
După ce am ajuns în mașină i-a spus lui Alex:
— Găsește acum un loc de parcare pe undeva pe la jumătatea străzii Republicii.
— Da șefu! a răspuns șoferul și în numai câteva minute am ajuns într-un loc care părea că îi
este pe placul vărului meu.
— Cu telefonul meu ce naiba ai făcut? l-am întrebat eu înainte de a coborî deși aveam o vagă
bănuială ce se întâmplase.
— Ah! Bine că mi-ai amintit, a spus el și a scos din buzunar un iPhone ultima generație. Ți-
am salvat numerele din agenda pe care o aveai pe cărămida aia veche a ta și am aruncat-o așa că
să nu mă întrebi de ea.
— La naiba vere! Dar chiar nu știu să umblu cu drăciile astea!
— O să înveți! mi-a spus el sec și mi-a făcut semn să cobor.

Capitolul 2

Haine de firmă

Am făcut câțiva pași pe strada Politehnicii apoi când am ajuns pe strada Republicii m-a împins
în sus spre Piața Sfatului. Când am ajuns în dreptul magazinului Kenvelo mi-a făcut semn să
intrăm.
— Hai aici că vreau să îmi cumpăr și eu un sacou mai de doamne ajută.
Sacoul lui părea în regulă dar din moment ce banii erau la el cine eram eu să mă pun contra
voinței lui.
Am intrat în magazinul nu prea aglomerat și din cauza celor două pahare de Blazer Blue
Tequila parcă vedeam totul ceva mai în roz decât în momentul în care ajunsesem de dimineață la

11
cimitir. Îmi părea bine dar nici nu mă vedeam trecând prin viață bând un pahar după altul de
coctail în flăcări doar ca să îmi mențin tonusul la un nivel acceptabil.
De undeva dintre rafturile cu haine au apărut ca printr-un hocus-pocus magic două fete
drăguțe care cu flerul dat de obișnuința de a trata cu clienții s-au îndreptat imediat spre Ion de
parcă eu nici nu aș fi existat. Una dintre el era blondă iar cealaltă era tot blondă dar părul ei avea o
nuanță mai închisă semănând la culoare cu mierea de tei și păreau extrem de dezinvolte. Fata cu
părul ca mierea a fost cea care a luat inițiativa și a întrebat dar a folosit totuși pluralul când i s-a
adresat vărului meu:
— Da domnii mei, cu ce vă putem ajuta?
Ion a arătat cu un gest spre mine și a spus:
— Știu că vă vine greu să credeți dar verișorul ăsta al meu și cu mine tocmai am moștenit o
mătușă bogată. Să zicem că extrem de bogată...
A privit încruntat spre mine de parcă i-ar fi fost frică să nu îl contrazic și văzând că nu spun
nimic a continuat privind spre fată:
— Problema este că noi trebuie să mergem la un notar să semnăm pentru moștenire și dacă eu
mai arăt cât de cât acceptabil vărul ăsta al meu parcă ar fi adunat de prin boscheți. Mă întreb dacă
nu ați putea face ceva ca să arate mai prezentabil.
În timp ce fata blondă a plecat se ocupe de ceilalți clienți fata brunetă m-a luat ușor de cot și
m-a condus spre spatele magazinului.
S-a întors pe la jumătatea drumului și l-a întrebat pe vărul meu:
— Avem vreun buget în care ar trebui să ne încadrăm?
Zeteș al meu a dat nonșalant din umeri:
— Mătușa noastră ne-a lăsat vreo cinci milioane de lei dar parcă nu i-aș băga chiar pe toți în
haine. Ne mai trebuie și pentru mașini de lux, fete și excursii prin lume, nu?
— Sigur că da domnule, a fost fata de acord și jur că am simțit aproape palpabil cu respectul și
interesul ei a crescut cu câteva grade.
M-a condus ferm și în același timp delicat prin magazin și în cele din urmă a reușit să mă
îmbrace din cap până în picioare în haine care îmi veneau ca turnate. Deși niciodată nu am fost
adeptul zicalei „haina face pe om” a trebuit să recunosc în sinea mea că mă simțeam altfel. În mod
aproape insesizabil hainele se mulau pe mine și apăsau ici și colo mușchii mei îmbătrâniți
făcându-i să se așeze altfel într-un mod aproape imperceptibil.
Când fata m-a condus în fața unei oglinzi uriașe nu mi-a venit să cred: din oglindă privea spre
mine cu o figură ușor neîncrezătoare o copie ceva mai reușită de data asta a vestitului cântăreț.

12
 — O pălărie îți mai trebuie vere și o chitară și te poți așeza la colțul străzii Republicii să cânți
melodii country ca să câștigi și tu un ban cinstit.
Fetele au chicotit iar vărul meu după ce a plătit și le-a lăsat un bacșiș generos le-a rugat:
— știu că politica firmei nu vă dă voie să faci poze cu clienții dar de data asta poate faceți o
excepție iar dacă vă ceartă cineva să spuneți că este ... așa ca un fel de reclamă.
Fetele nu au așteptat un alt îndemn și m-au flancat chicotind în timp ce vărul meu ne-a
fotografiat.
Fata cu părul ca mierea m-a prins ceva mai strâns în brațe decât cealaltă și cu atenția trează am
simțit cum mâna ei s-a așezat deasupra inimii mele ca și cum ar fi vrut să verifice cât de tânără
mai era. Era, era chiar prea tânără pentru că mâna mea a simțit umărul ei dezgolit și i l-am
mângâiat aproape instinctiv, obținând un rânjet aproape obscen din partea vărului meu.
După ce a terminat de fotografiat mi-a tras un ghiont cu laba lui mare cât a unui urs m-a
împins afară tot rânjind:
— Hai că te-ai distrat destul și văd că te simți deja ceva mai bine

13
 .
Mi-a arătat o masă la una din terasele de pe stradă și mi-a zis:
— Înainte de a pleca hai să bem câte o cafea și să-ți dau câteva sfaturi chiar dacă treaba asta
nu o să îți convină deloc.

14
 După ce au venit cafele și-a scos cartea de identitate din portofel, a așezat-o în fața mea și a
spus:
— Pune și buletinul tău lângă al meu te rog.
Nu știam ce are de gând dar nu părea că s-ar afla în dispoziție să îl contrazic așa că m-am
conformat nu fără să comentez:
— De câțiva ani buni actele astea se numesc cărți de identitate atâta lucru ar fi trebuit să știi și
tu.
S-a făcut că nu aude ce spun și după ce le-a așezat una lângă alta le-a împins pe amândouă
spre mine:
— Uite aici vere la actele astea și ai să vezi că aparțin unor bătrâni de fix șaizeci și patru de
ani. Unul mai mare cu o zi ca celălalt dar asta nu contează prea mult pentru ce vreau eu să-ți spun.
Am privit fără să înțeleg la cele două bucăți de plastic din fața mea și nu pricepeam ce vrea. În
cele din urmă văzând că nu mă prind a clătinat din capul mare și cărunt:
— Pricepi greu sau cred că mai degrabă de prefaci că nu pricepi.
A ciocănit cu degetul arătător în ele și a spus:
— Citește bine CNP-ul lor și privește bine la fotografiile de pe ele. Actele astea vere aparțin
unor bătrâni, poate nu chiar moșnegi cum ne cred unii dar bătrâni în mod sigur.
Am pufnit plictisit de introducerea asta lungă fiindcă eram sigur că tot ce îmi spunea era
numai o introducere.
După ce a băut o gură de cafea a spus:
— Vere oricât te-ai crede tu de special să știi că pe tine nu te iubește și nu te va iubi nimeni
pentru ceea ce ești ci pentru ceea ce ai putea să faci pentru cineva. Iar pentru o fată de douăzeci și
unu de ani tu nu prea mai ai ce face.
S-a bătut cu mâna peste buzunarul unde își ținea portofelul și a continuat:
— Nici pe mine nu cred că m-ar iubi vreuna decât dacă ar afla câți bani am dar asta nu
înseamnă iubire ci contract de vânzare cumpărare. Ea îmi vinde tinerețea ei și eu o plătesc cu toate
avantajele pe care le pot aduce banii.
A mai băut puțină cafea apoi a împins cartea de identitate spre mine:
— Interesul vere, doar asta mai poate atrage tinerele fete spre noi, interesul și nu iubirea
lămurește-te odată pentru numele lui Dumnezeu și nu mai fi așa naiv. Curvulicea aia mică de
Daria a vrut să scrii o carte cu ea ca personaj principal și după cum vezi în cele din urmă a obținut
ce a vrut chiar dacă ți-a făcut sufletul harcea parcea și pe urmă ți-a făcut vânt din viața ei.
A băut toată cafeaua iar eu mi-am pus buletinul în buzunarul de la spate fiindcă nici portofel
nu aveam.

15
 S-a ridicat cât era de mare de la masă și mi-a spus:
— Dacă vreodată ai chef de distracție du-te spre seară în față la Modarom și găsești acolo ce
femei vrei. Te distrezi o noapte cu ea apoi fă-i vânt și vezi-ți de scrisul tău. Dar mai ales ascultă și
tu odată în viață de sfatul unui am mai bătrân ca tine fie și numai cu o zi: niciodată dar niciodată
să nu mai încredere în vreo femeie! Mai ales în una care îți spune că te iubește.
Am ridicat din umeri:
— Dacă scrisul ar fi la fel de ușor ca și vânzarea de piei de cloșcă sau ce naiba vinzi tu de faci
atâți bani fii sigur că așa aș face. Dar ca să poți să scrii ai nevoie de ceva mai mult decât de
voință... ai nevoie de inspirație, de o anumită stare creatoare care...
— Scutește-mă cu vorbele astea de doi bani cu care îți vrăjești aspirantele tale la glorie
literară. Mai bine spune-mi ce ai mai făcut cu ultimul tău roman. Măcar are succesul la care ai
sperat?
— Are pe naiba, am răbufnit eu. Până acum l-am trimis la vreo șase edituri și nici una nu l-a
vrut.
Mi-a pus o mână grea cât un buștean pe umăr într-un gest ce se voia încurajator și mi-a spus:
— Mai încearcă la câteva edituri și dacă nu, te sponsorizez eu... doar am mai făcut-o și
altădată.
Nu-mi convenea să recunosc prea ușor dar a făcut-o și încă de mai multe, ori mai ales la
începuturile mele literare când nu eram prea cunoscut. Pe de altă parte nici nu îmi venea prea ușor
să recunosc că citit la rece romanul de care fusesem atât de încântat, „Gheață la malul sufletului
meu” nu mi se mai părea chiar atât de grozav. Se putea vedea în el trăirea și faptul că fusese scris
la cald, dar personajele nu erau suficient creionate și nici acțiunea nu părea să aibă cine știe ce
consistență. Trimisesem manuscrisul romanului la câteva cititoare beta ca să le testez reacția și
deși au fost încântate de el au criticat viteza cu care s-au desfășurat lucrurile.
„Om fi noi în secolul vitezei, îmi scria una din ele, dar chiar și așa i se părea ciudat ca un
bărbat (spre mulțumirea mea ascunsă nu a folosit cuvântul bătrân deși era clar că la asta se
gândea) să ajungă în patul unei fete de douăzeci și unu de ani în prima zi când s-au întâlnit la ea
acasă. Faptul că chiar așa se întâmplase era lipsit de relevanță după ea! Importante era că acest
lucru i se părea complet neverosimil și după părerea ei ar fi trebuit să prelungesc această perioadă.
M-am despărțit de vărul meu după ce mi-a mai îndesat niște bani în buzunarul de la sacou:
„pentru cazul în care ai de gând să-mi asculți sfatul”, mi-a spus el înainte de a se despărți de
mine.

16
 Capitolul 3

După amiaza unui scriitor

Locuiam într-o casă veche de pe strada Matei Basarab, într-o zonă destul de liniștită a
Brașovului dar nu aveam nici un chef să ajung acasă. Aveam o singură cameră, o bucătărie și
câteva dependințe dar aveau un aspect cu care mă rușinasem întotdeauna și nu mă îndemnam să
invit acolo decât vechi prieteni care mă cunoșteau mult prea bine ca să mai îmi pese de ei. Femei
nu am avut curaj să invit niciodată la mine și asta nu numai din cauza aspectului înghesuit al casei
cât mai ales de frică că nu aveam să mai scap de ele. Mi se întâmplase și așa ceva în urmă cu
câțiva ani și abia, abia am scăpat de femeia care ar fi trebuit, vorba vărului meu, să fie doar o
aventură de o noapte. Noapte care s-a dovedit a fi lungă cât una polară fiindcă a durat exact șase
luni și am fost nevoit să apelez la vărul meu Zeteș ca să mă transfere pe furiș într-o zi la una din
fermele lui din județul Mureș, unde am stat într-o claustrare forțată până când femeia-lipitoare și-a
găsit alt loc unde să se cuibărească.
Cu Daria a fost cu totul altceva fiindcă ea avea un apartament închiriat, destul de departe de
mine, tocmai în partea cealaltă a orașului. Chiar dacă mă despărțisem de ea de trei luni din când în
când încă îmi mai aminteam de ea mai ales când treceam prin locurile, destul de puține de altfel,
pe unde fusesem împreună.
Fosta mea iubită avea 21 de ani. Încă îi mai are dar mereu îmi vine să folosesc timpul trecut
când vine vorba de ea ca și acum aș putea astfel să îndepărtez pentru totdeauna amintirea ei. Nu
din cauză că ar fi o amintire neplăcută, pentru că gândurile mele despre ce s-a întâmplat încă erau
difuze, dar încă îmi este rușine că mie, un bătrân de 64 de ani, mi s-a putut întâmpla așa ceva.
Cum mama dracului să mă îndrăgostesc de o puștoaică de 21 de ani? Ce a fost în mintea mea nu
pot nici acum să pricep. Adică ceva pricep eu dar parcă nu îmi vine să cred că s-a întâmplat
întocmai ca în bancul ăla pe care îl credeam totuși doar un banc. Cică Eva după ce l-a văzut pe
Adam, s-a supărat și l-a întrebat pe Dumnezeu: păi bine Doamne de ce el are două capete și eu
numai unul? Stai liniștită fiica mea, i-a răspuns Domnul: niciodată nu o să le poată folosi pe
amândouă în același timp.

17
 Dar pe de altă parte îmi dau seama că nu este chiar așa: ar fi fost ușor pentru mine să scap de
amintirea ei dacă s-ar fi redus totul la sex dar în mod sigur a fost ceva mai mult decât atât. A știut
să mi se strecoare în suflet ca nici o altă femeie care mai fusese vreodată în viața mea.
Psihologul la care am fost pentru consiliere, pentru că da în cele din urmă am ajuns și la
consiliere psihologică, mi-a spus la una dintre primele ședințe:
— E clar că dumneavoastră v-ați identificat cu Ladima din romanul „Patul lui Procust” de
Camil Petrescu. V-ați identificat cu el cu mult înainte de a o cunoaște pe Daria. Din câte mi-ați
spus până acum ați fost încă din copilărie fascinat de destinul acestui erou de roman care era atât
de conformist încât el, care a fost sărac toată viața atunci când s-a sinucis a lăsat în buzunar o
mulțime de bani tocmai în ideea că nu s-a sinucis din cauza sărăciei.
Am clătinat atunci din cap și am adăugat eu simțind că și ea vrea să spună același lucru:
— Iar înainte de moarte, simțind că lumea îl va condamna pentru iubirea lui pentru o
prostituată de lux a lăsat și o scrisoare pentru o doamnă din înalta societate, doamna T.
Doamna psiholog m-a privit sever peste ochelari, lucru care nu prea ia reușit pentru că avea
niște ochi verzi care îmi aminteau de ai Dariei și numai vreo treizeci și ceva de ani deci nici măcar
jumătate din vârsta mea și a spus:
— Exact asta am vrut să spun și eu... mi-ați luat vorba din gură.
Am încrucișat două degete și am spus pe cel mai serios ton posibil:
— N-o să se mai repete, vă promit.
După ce m-a privit lung ca și cum nu ar fi avut multe motive să mă creadă a continuat:
— Deci dumneavoastră ați căutat la modul involuntar să găsiți această persoană care să joace
rolul Emiliei deși în romanul dumneavoastră pe care tocmai l-am terminat de citit „Gheață la
malul sufletului meu” vorbiți tot timpul despre fecioara Navamalika.
A făcut o pauză lungă apoi m-a întrebat aproape în șoaptă:
— Domnule Someșan, să înțeleg că fecioara Navamalika este... doamna T. a dumneavoastră?
Cum nu răspundeam nimic dar rotițele din capul meu se învârteau nebunește a continuat să
vorbească și să mă lămurească cu ceea ce credea ea este în neregulă cu mine și ce ar trebui să fac
pentru ca totul să revină la normal.
Avea un ton oarecum didactic și cum nu suportam să fiu dădăcit pe banii mei, astfel că după
numai trei ședințe am abandonat orice formă de consiliere.
Vărul meu, Ion Zeteș, mă privea compătimitor când mă întâlnea în perioada cât eram
îndrăgostit și după ce clătina din cap concluziona:
— E clar! Te-ai țicnit!

18
 — Tu vorbești? îl întrebam eu făcând aluzie la nenumăratele aventuri cu femei din toate
categoriile sociale cu o singură condiție: să aibă cupa „E” la sutien.
— Eu vorbesc fraiere, fiindcă eu le-o trăgeam și treceam la următoarea. Pe când tu îi scrii
poezii și îi cânți serenade pe sub geamuri. Nu te înțeleg nici pe tine și nici pe parșiva aia mică.
Serenade nu i-am cântat iar poezii nu îi scrisesem decât una. O singură poezie dar pe care
făcusem greșeala să i-o citesc vărului meu și de aici veșnicele lui aluzii iar serenadă bineînțeles că
nu îi cântasem niciuna dar se referea la faptul că așteptam de multe ori sub geamurile Dariei să se
liniștească lumea. Locuia cu chirie într-o curte mare cu încă cinci chiriași și în fiecare seară
trebuia să aștept să se culce mai întâi toți, înainte de a putea să ajung și eu în apartamentul ei.
Uneori câte un întârziat, care avea chef de vorbă cu vreun vecin făcea ca poarta obișnuită să fie
indisponibilă și atunci mă introducea prin portița din spate iar eu trebuia să pășesc cu grijă pe sub
geamurile celor cinci apartamente din curte. Într-o seară, după ce mi-a dat drumul prin poarta din
spate și a liniștit câinii, s-a aprins o lumină la unul din geamurile de la un apartament de deasupra
noastră:
— Culcat, mi-a șuierat șoptit Daria cam pe același ton pe care îl folosea cu mine și sergentul
meu în armată, și de care îmi aminteam fără nicio plăcere chiar dacă totul se întâmplase cu zeci de
ani în urmă.
M-am culcat, ce naiba era să fac deși locul nu era tocmai propice unor asemenea gesturi
extreme. Lângă mine s-au culcat și cei doi câini ai ei de parcă ar fi știut că trebuie să păstrăm
liniștea. Erau destul de blânzi mai ales în preajma Dariei dar când au rămas numai singuri cu mine
părea că nu le prea convine situația fiindcă după mintea lor canină eram totuși un intrus.
La începutul relației, când nerăbdarea mea era ceva mai mare, într-una din seri când la poarta
din față stăteau vreo doi întârziați de vorbă iar poarta din spate se blocase, am riscat să sar gardul
care nu a fost foarte de acord cu greutatea mea care pe atunci era de 110 kilograme și s-a lăsat cu
un huruit de cutremur scoțând toți locatarii în curte și făcându-mă să dispar asemeni unei fantome
în ceață.
— Măcar a avut și un punct bun relația ta cu parșiva aia mică: ai ajuns la greutatea ideală, sau
oricum pe aproape.
M-a privit scrutător din cap până în picioare și a spus:
— Când termini relația cu ea să-mi faci și mie lipeala cu toate că are țâțele cam mici. Vreau să
slăbesc și eu vreo 20 de kilograme.
L-am privit urât și i-am spus:
— I-ați gândul fraiere. Relația noastră nu o să se termine niciodată. O iubesc și mă iubește
pentru veșnicie.

19
 — Mda, a spus el compătimitor. Așa o fi cum spui tu, numai că veșnicia are cu totul altă
durată la 21 de ani ai ei decât la 64 de ani ai tăi.
După cum am mai spus vărul meu era mai mare cu numai o zi ca mine dar mereu în relația cu
mine afișa un aer protector încă din școală și sincer să fiu mă complăceam în situația asta fiindcă
îmi convenea de minune. El se bătea cu cei care se luau de mine din cauza ochelarilor sau din
cauza aerului meu ușor absent iar eu îi scriam în schimb poezii pentru cuceririle lui de moment.
După ce copii care voiau să mă bată au încetat să mai fie un pericol pentru mine a început să
mă sfătuiască în ceea ce privește femeile lucru cu care nu eram deloc de acord deși trebuie să
recunosc că a avut dreptate aproape întotdeauna. Mai puțin acum și asta din cauză că nu o
cunoștea deloc pe Daria decât din descrierile mele și poate că uneori eram cam subiectiv și mă
plângeam lui mai mult de neîmplinirile relației noastre.
De exemplu în seara când m-am trântit pe jos alături de câinii ei după ce am ajuns în cele din
urmă în apartamentul ei m-a privit cu un dispreț abia disimulat:
— Arăți ca un boschetar!
După o pauză în care m-a cercetat din cap până în picioare a adăugat:
— Și puți ca un dihor!
Mi-am mirosit mâneca sacoului unde un rahat de câine se lățea dinspre cot până aproape de
umăr:
— Miros a rahat de câine nu a dihor. Dar nu uita că tu m-ai pus să mă trântesc acolo.
— Mda, a pufnit ea în timp ce pregătea dușul, da eu ți-am spus să te trântești dar nu între
rahați. Puteai să alegi și tu locul.
Nu, nu puteam pentru că glasul ei mă pleznise ca un bici și înainte de toate am vrut să-i fac cât
mai repede pe plac și să nu mă vadă cineva noaptea cu ea și să nu-i stric reputația.
Chestia asta că s-ar putea să-i stric reputația o obseda mai mult decât orice altceva. Oriunde
ieșeam împreună, și ieșeam destul de puțin, mă ascundea de parcă aș fi fost ruda ei săracă. Într-un
fel poate chiar arătam și până să o întâlnesc pe ea chiar că nu îmi păsa absolut deloc cum arătam și
cum mă îmbrăcam. Eram scriitor și la naiba știam că scriitori excelează prin altceva decât prin
înfățișare de gigolo sau haine de firme. Asta fiindcă că de mașină de lux cum și-ar fi dorit ea nici
vorbă să îmi pot lua din modestele mele drepturi de autor încasate când și când de pe la edituri.
În cele din urmă relația noastră a luat-o încet, încet spre sfârșitul pe care vărul meu îl
prevăzuse cu multe luni înainte. Poate chiar de la începutul relației când am început să-i povestesc
despre ea deși Daria îmi interzisese categoric să vorbesc cuiva despre iubirea noastră.
— Nu înțeleg ce naiba a putut să îți facă parșiva asta mică să te îndrăgostești în halul ăsta de
ea? a exclamat el exasperat când a văzut că în discuțiile noastre eu vorbeam numai și numai de ea.

20
 A privit scrutător în ochii mei și m-a întrebat:
— Sigur nu ți-a făcut ceva farmece?
Cum am început să zâmbesc superior a adăugat:
— Sau poate ți-a dat să bei ceva poțiuni magice... cum le zice... filtre de dragoste.
— Nu cred în magie, am spus eu hotărât dar el după ce a butonat câteva clipe pe telefon l-a
întors spre mine și a spus:
— Nu crezi în magie dar cea mai vândută carte a ta se numește „Carte de magie”!
Am ridicat din umeri și am abandonat discuția fiindcă în carte cu pricina era vorba de proză
fantastică și nu de poțiuni magice, dar vărul meu știa foarte bine asta și aducea aminte de cartea
asta numai atunci când voia să mă tachineze.
În cele din urmă vărul meu ne-a zărit împreună și cu oarecare ezitare din partea mea am fost
nevoit să le fac cunoștință.
Spre bucuria mea s-au comportat amândoi civilizat deși pe urmă atât Daria cât și vărul meu
mi-au comunicat sec că nu se plac și că ar fi bine să nu-i mai pun față în față niciodată.
Primele fisuri în relația noastră au apărut în momentul în care a început să mă compare din ce
în ce în ce mai mult cu fostul ei prieten, un antrenor de fitness plin de mușchi, ras în cap și epilat
peste tot mai ceva ca o femeie. Se pare că și pe partea sexuală se comporta tot cam ca o femeie
motiv pentru care Daria l-a abandonat cu oarecare regrete după un timp pentru că altfel era frumos
ca un Adonis și îi făcea plăcere să se afișeze prin oraș cu el. Spre deosebire de mine care trebuia
să inventez de fiecare dată câte o poveste credibilă ca să pot ieși undeva cu ea. Ultima dată
ieșisem la o pescărie și după ce ne-am așezat la masă și am făcut comanda ea a scos laptopul și a
început să butoneze ceva apoi s-a întors spre mine și a spus tare, cu o figură plină de importanță:
— Aștept să-mi dictați domnule profesor!
I-am dictat ceva, dracu știe ce fiindcă eram cu ochii la sânii ei, sâni care nu-i plăceau deloc
vărului meu dar care mie mi se păreau întruchiparea perfecțiunii mai ales când închideam ochii și
îmi aminteau cât de perfect încăpeau în căușul palmei mele. Nimic altceva nu mai voiam în astfel
de seri decât să ascult melodia Ulciorul de Iulia Iosipescu și să privesc la taina trupului ei de fată
tânără.
Se pare că mă lăsasem cam mult cuprins de amintirea trupului ei de fată pentru care îi și
făcusem cadou un ulcior de lut pentru că la un moment dat am fost trezit la realitate de glasul ei
plin de reproș:
— Domnule profesor... continuați vă rog!
Am continuat să-i dictez ceva fără cap și fără coadă și după ce am mâncat, când am fost să
plătesc, chelnerul văzând ce bacșiș generos i-am lăsat mi-a șoptit complice:

21
 — Domnule profesor, dacă doriți să continuați lucrul în liniște, aici la noi la motel se pot
închiria camere și cu ora.
— Nu e nevoie, dar mulțumesc oricum! am spus eu zâmbind și mi-am jurat să nu încerc
niciodată să mai păcălesc prin scenete ieftine vreun chelner sau vreun șofer de taxi fiindcă de câte
ori am încercat asta am fost deconspirat cu câte un zâmbet îngăduitor. Se pare că aceste ocupații,
poate or mai fi și altele, dezvoltă la ei un simț al observației exacerbat.
Sunt sigur că toată lumea mă condamnă pe mine dar nimeni nu știe cu adevărat cum s-au
întâmplat lucrurile chiar dacă am scris un roman despre asta.
În roman am înfrumusețat și romanțat totul pentru că mi se părea de necrezut ceea ce mi s-a
întâmplat. Pe de altă parte îmi aminteam mereu de spusele lui Octavian Goga care zicea undeva
așa: „Numai sufletele vulgare își batjocoresc dragostele de odinioară. Oamenii de bun simț sădesc
flori pe morminte.”
Nu mă credeam deloc un suflet vulgar așa că vorbeam întotdeauna frumos de ea și îi luam
apărarea în fața vărului meu care o făcea cu ou și cu oțet de câte ori venea vorba de ea.
Nu am nicio scuză și nicio explicație și mereu Jiminy, cum îi spuneam eu vărului meu care se
încăpățâna să joace rolul conștiinței mele îmi atrăgea atenția că eu ar fi trebuit să dau dovadă de
reținere și de maturitate în relația noastră. În relația noastră care nu ar fi trebuit să existe încă de la
bun început după cum sublinia el de fiecare dată. Dar atât de puțină lume cunoaște cu adevărat ce
s-a întâmplat și chiar și acum când totul s-a terminat de multă vreme îmi vine greu să vorbesc și
poate că nu am să o fac niciodată. Poate cândva voi scrie un roman despre asta, într-un îndepărtat
viitor când voi putea să fiu ceva mai obiectiv ca acum.
Totuși înainte de a ajunge acasă mai aveam de făcut un drum dacă voiam cu adevărat să ascult
cât de cât de sfaturile lui Jiminy al meu.

Capitolul 4

22
 Jur să nu mai am încredere niciodată, dar niciodată în vreo femeie

În Brașov, vizavi de Teatrul Sică Alexandrescu, este un anticariat. Era locul meu preferat unde
căutam cărți vechi și unde verificam modul cum mi se vând cărțile. Pentru că anticariatul avea și o
secțiune de librărie unde se vindeau cărți noi și, profitând de prietenia cu responsabila
anticariatului, aveam astfel o situație destul de exactă a modului cum eram perceput de cititori.
În drum spre casă m-am hotărât să fac o vizită pe acolo ca să-mi duc planul la îndeplinire.
În spatele anticariatului, într-o încăpere ceva mai retrasă era un atelier unde se puteau duplica
chiar și color diferite desene chiar de format mare și foarte mare. Acolo mergeam după ce îmi
venea ideea pentru un nou roman și după ce aveam o propunere pentru copertă. Făceam două sau
trei copii color după coperta noului roman, în format A3 sau chiar mai mare din care una o lăsam
să fie afișată chiar în anticariat iar alta o atârnam deasupra biroului meu de lucru. Aveam astfel o
motivație pentru că deși nu îmi plăcea să recunosc uneori eram destul de leneș la scris și atunci
aveam nevoie de orice lucru oricât de mărunt ca să mă impulsioneze. Nimeni nu știe cum
funcționează scriitori, ce anume îi face să scrie și să abandoneze realitatea înconjurătoare pentru a
se cufunda în lumile create de ei.
De obicei noua copertă, de mărimea unui afiș avea credeam eu tocmai acest rol și fetele de la
xeroxul color abia așteptau ca după ce îmi multiplicau coperta să le duc peste câtva timp și câte o
carte cu autograf. Eram cunoscut ca un cal breaz pe acolo așa că atunci când am intrat și le-am
salutat, una dintre ele, o puștoaică cu ochelari care îmi citea cu nesaț cărțile mi-a ieșit în
întâmpinare:
— Bună ziua, domnule Someșan! Cu ce vă ajutăm astăzi?
Fata se numea Anastasia și avea să fie tare dezamăgită azi fiindcă nu aveam nicio copertă de
multiplicat ci doar un text scris cu roșu în numai două exemplare: „Jur să nu mai am niciodată,
dar niciodată, încredere în vreo femeie!”
După ce Anastasia a văzut textul s-a încruntat și m-a întrebat:
— Nu este cam ... seacă coperta noului dumneavoastră roman? Chiar așa numai un text și fără
nici o imagine? Și în plus lipsește numele dumneavoastră... Ce copertă o să fie asta?
Șefa atelierului m-a privit scurt și se pare că citit ceva pe fața mea fiindcă i-a spus Alinei pe un
ton mai sever decât de obicei:
— Anastasia te rog nu uita deviza noastră! și cu un gest scurt i-a arătat pe perete un afiș cam
de mărimea celui pe care îl voiam eu unde scria cu litere roșii în relief: „Clientul nostru, stăpânul
nostru!”

23
 Anastasia a privit scurt spre afiș apoi a ridicat din umeri, s-a încruntat apoi a strâns din buze
dar în cele din urmă tot nu s-a abținut și a spus:
— Dar șefa, domnul Someșan nu este un client!
A coborât ochii spre mâna mea unde aveam banii pregătiți să plătesc și a adăugat:
— Cel puțin nu este un client obișnuit!
În cele din urmă s-a prins că ceea ce îi ceream eu să facă nu era coperta unui nou roman de
dragoste ci un crez după care aveam să mă ghidez în următoarele zile.
A început îmbufnată să îmi aranjeze textul în pagină și în timp ce lucra la efectele 3D ale
afișului a profitat de faptul că șefa atelierului, doamna Lidia era ieșită să conducă un client și mi-a
spus în șoaptă:
— Domnule Someșan dacă o fată v-a înșelat așteptările nu puteți să credeți despre toate că
sunt neserioase sau că nu sunt demne de respectul dumneavoastră.
— Lasă-mă Anastasia în pace! M-am convins că toate sunt la fel, a spus eu supărat uitând că
stau de vorbă cu o fată destul de asemănătoare chiar și la față cu cea care tocmai îmi înșelase
așteptările.
Anastasia a oftat și a privit spre ușă după șefa ei dar cum aceasta vorbea în continuare cu
clientul mi-a spus tot în șoaptă:
— Nu sunt foarte religioasă dar țin minte că la orele de religie m-a impresionat teribil discuția
dintre Dumnezeu și Avraam când Domnul i-a spus că va ierta de la distrugere cetatea Sodomei
dacă va găsi în mijlocul ei măcar zece oameni drepți și fără de păcat...
Cum s-a oprit fără să mai spună nimic am îndemnat-o:
— Tot nu înțeleg la vrei să faci aluzie.
A oftat mai adânc ca înainte și a spus cu ochii aproape în lacrimi:
— Pentru că știu ce va urma după asta: dacă nu veți mai avea încredere în nici o femeie atunci
nu veți mai scrie nici o poveste de dragoste... nici un roman ca cele cu care ne-ați obișnuit. O să
începeți să scrieți iar cărți SF sau polițiste.
Nu mă gândisem la asta dar fata avea oarecum dreptate pentru că după despărțirea de vărul
meu deja plănuisem la ce roman să încep scrisul. Și chiar era unul SF.
— Păi aici cam ai dreptate Anastasia dragă și lucrurile astea cam vin de se leagă între ele: nu
poți să scrii romane duioase de dragoste când urăști femeile și nu ai încredere în ele.
Părea că mai are puțin și izbucnește în plâns așa că am liniștit-o mai mult ca să nu intre
doamna Lidia și să mă acuze că îi fac angajata să plângă:
— Bine Anastasia, îți promit că o să mai gândesc dar între timp tu tipărește afișele și pe urmă
plastifiază-le!

24
 Pentru că părea a fi cu ochii în lacrimi și era nevoită să și-i șteargă des lucru mergea mai încet
decât altădată.
M-am simțit vinovat și cât a lucrat ea am dat o fugă până la piața de peste drum și am
cumpărat un buchet de lalele albe.
Când i le-am înmânat solemn i-am spus:
— Uite Anastasia un buchet de lalele ca să mai uiți puțin den supărarea pe care ți-o provoc.
Sun albe ca să îți dai seama de puritatea sentimentelor mele.
Sub privirile îngăduitoare ale șefei ei și-a făcut un selfie cu buchetul în brațe și o clipă mi s-a
făcut milă de ea: era din republica Moldova și în ciuda faptului că era într-o țară în care se vorbea
tot româna se simțea străină și abandonată.

Era frumoasă dar era tristă și începutul de zâmbet de pe fața ei nu putea schimba asta. M-am
simțit cuprins de duioșie și aș fi vrut să o iau în brațe dar nu credeam că eu eram cel mai nimerit
să aduc voia bună aceste minunate fete.
— Sunt de doi ani aici, în România, a șoptit ea dar ăsta e primul buchet pe care îl primesc. Vă
mulțumesc!
N-am spus nimic fiindcă nu era nimic de spus și i-am zâmbit și eu cu speranța că zâmbetul
meu era ceva mai vesel decât al ei.

25
 S-a făcut ora cinci și doamna Lidia plecat iar eu am rămas cu Anastasia să îmi finiseze
mofturile. Mofturile mele de un roșu intens în 3D și au ieșit atât de bine încât păreau gata să iasă
de pe afiș și să mă apuce de gât sau poate chiar de gânduri dacă cumva aveam să o ia razna iar.
— Au ieșit minunate Anastasia, am lăudat-o eu pe fată. Mulțumesc!
Anastasia le-a rulat și le-a așezat într-un tub de carton apoi în timp ce mi l-a dat într-n gest pe
care îl voia solemn mi-a confirmat:
— Da, au ieșit minunate domnule Someșan! Păcat că vorbele de pe ele nu vă reprezintă.
Alături de anticariat era un bar așa că în timp ce Anastasia încuia atelierul am spus:
— Cum ar fi Anastasia să continuăm discuția alături la o cafea.
Singura dată când am chemat-o pe Daria la o cafea m-a privit oripilată:
— Ești nebun? Ce-o să zică lumea? Vrei să mă compromiți? Nici să nu te gândești la așa
ceva!
Mă așteptam așadar la un refuz delicat și din partea Alinei, dar în loc de asta ochelarii i-au
strălucit vesel și a spus încântată:
— Wow... ar fi chiar mișto să luăm o cafea împreună. Poate reușesc să vă conving cât greșiți...
Chiar nu-mi era mie de cafea, dar voiam să verific câteva supoziții pe care mi le băgase în cap
ceva mai devreme vărul meu.
Am intrat în barul de alături și am ales o masă cât mai centrală numai bună pentru ce aveam eu
în plan și am comandat două cafele. Cred că era a patra sau poate chiar a cincea cafea pe ziua de
azi dar așa cum a spus-o azi de nenumărate ori vărul meu Zeteș nu numai că făceam parte dintr-o
familie de longevivi dar corelat cu asta eram și foarte sănătoși așa că nu mă speriam eu de cinci
cafele.
Anastasia părea că nu are ochi decât pentru mine și fără să vreau mi-am adus aminte când
eram undeva în public cu Daria cum îi fugeau ochii de colo, colo ca unei sălbăticiuni încolțite
atentă să ne vadă cineva. În cele din urmă după ce am început să bem din cafele fata din fața mea
a pus cu gesturi delicate cana de cafea pe ceșcuță și m-a privit serios și parcă puțin încruntată.
— Spuneți-mi, vă rog, domnule Someșan ce ar trebui să fac ca să vă schimb hotărârea? Vă
întreb asta pentru că citindu-vă de atâta vreme cărțile am ajuns la concluzia că vă cunosc foarte
bine și în mod sigur așa ceva nu vă caracterizează. Dumneavoastră chiar iubiți femeile.
Mai luă o gură de cafea și înainte de a pune ceașca jos m-a privit peste marginea ei și m-a
întrebat iar:
— Ce aș putea face ca să vă schimb hotărârea?
„Să te culci cu mine!” am vrut să spun dar mi s-a părut că aud țâțâitul dezaprobator al vărului
meu în spate așa că m-am abținut în ultima clipă.

26
 Pe urmă mi-am dat seama că m-am abținut mai mult nu de frica a ce ar putea să spună vărul
meu cât de frica a ceea ce ar fi putu să-mi răspundă fata. Am avut o clipă convingerea că ar putea
fi de acord iar eu ar fi trebuit să renunț la hotărârea pe care tocmai o luasem. Apoi ar fi trebuit să
ies cu ea și poate ar fi avut pretenția să îi scriu și ei un roman.
M-am scuturat oripilat la gândul ăsta, am încercat să zâmbesc apoi i-am spus cât de calm am
putut:
— Anastasia nu există nimic pe lumea asta ce m-ar putea face să-mi schimb hotărârea așa că
nu mai insista te rog. Hai să petrecem câteva minute împreună și să vorbim de altceva, de orice
vrei tu, dar nu de asta.
A înghițit în sec și a spus:
— Bine domnule Someșan, așa vom face.
Vocea îi tremura și se părea că mai are puțin și plânge așa că am profitat de faptul că tocmai
pusese cana de cafea jos așa că am întins mâna spre ea cu palma în sus.
— Anastasia vrei să îmi dai puțin mâna ta?
M-a privit cu îndoială și o clipă am crezut că mă va refuza, dar apoi și-a așezat ezitând mâna
în palma mea.
Am închis palma și am strâns ușor apoi am întrebat-o:
— Ce simți Anastasia?
A închis ochii, am simțit cum mâna îi tremură ușor, iar în cele din urmă a spus cu glas
tremurat:
— Un fior...
A tăcut câteva clipe apoi a adăugat:
— Un fior plăcut...
A închis iar ochii ca și cum ar fi încercat să analizeze ceea ce simțea apoi a întrebat:
— De ce mă întrebați asta?
M-am gândit o vreme, nu voiam să-i spun prea mult despre problemele mele, dar în cele din
urmă i-am zis:
— Într-o zi când am fost cu Daria, fosta mea iubită, la o cafea am încercat să o prind de mână.
Îmi era dragă, mă scăldam în ochii ei verzi și mă simțeam plin de duioșie așa că am uitat că eram
în public și că ei nu-i plăcea să mă manifest în felul ăsta în public.
Pentru că tăcerea mea s-a prelungit cam mult în timp ce încercam să îmi amintesc scena,
Anastasia și-a făcut curaj și în cele din urmă m-a întrebat:
— Și ce s-a întâmplat?
Am ridicat îndurerat din umeri:

27
 — Ce să se întâmple Anastasia? S-a scuturat de mâna mea de parcă ar fi fost atingerea unui
șarpe și mi-a șuierat:
— Ești nebun? Ce faci? Vrei să mă compromiți? Cum poți face așa ceva?
Sprâncenele Alinei s-au ridicat uimite:
— Nu înțeleg! Cum adică să o compromiteți dacă o țineați de mână? În ce fel?
M-a privit câteva clipe în ochi apoi mi s-a părut că a roșit ușor apoi a spus:
— Uitați-vă la mine: eu mă simt mândră că un scriitor ca dumneavoastră mă ține de mână în
public.
S-a uitat la mâinile noastre și apoi a privit în jur prin bar și a ridicat din umeri:
— Iar în afară de asta după cum vedeți nimeni nu are timp de noi ca să privească ce facem.
Mi-am retras mâna, am privit în jur și am văzut că avea dreptate: nimeni nu avea grija noastră
așa că purtarea Dariei îmi devenea cu atât mai inexplicabilă. Sau poate că pentru că Anastasia
iubea literatura și ceea ce scriam eu poate că din cauza asta în ochii ei aveam altă valoare. Cine
mai știe dar după ce am băut cafeaua, am ieșit afară din bar și înainte de a ne despărți i-am spus:
— Anastasia dragă, uite, îți promit că mă voi gândi la spusele tale și chiar dacă iau afișul cu
mine jur să nu îl afișez încă deasupra biroului până nu vedem ce se mai întâmplă.
Anastasia avea tot 21 de ani ca și Daria dar era mult mai copilăroasă în manifestările ei pentru
că a bătut încântată din palme.
Am făcut eu oare un gest cu mâinile? Le-am întins oare spre ea într-un gest de împăcare și de
pecetluire a înțelegerii noastre? Oricum mi-a sărit încântată în brațe și când am sărutat-o cast pe
frunte a roșit de încântare. Pentru că nu mă costa nimic să produc atâta plăcere într-o tânără fată i-
am prins fața în palme și am sărutat-o pe rând pe obraji. M-am prefăcut că nu văd buzele roșii care
lăsau loc vârfului limbii care ieșea ușor dintre dinți și m-am desprins ușor din îmbrățișarea ei apoi
am plecat.
M-am întors după câțiva pași și am văzut-o tot acolo, privind în urma mea cu un zâmbet fericit
pe față. I-am făcut cu mâna și mi s-a rupt sufletul când am văzut cu câtă frenezie îmi răspundea.
Era o fată drăguță, poate chiar o idee mai drăguță decât Daria dar nu simțeam nimic pentru ea.
Dragostea vine când vrea ea nu când vrem noi, m-am gândit eu și m-am îndreptat spre mohorâta
mea locuință.

Capitolul 5

Odaia unui scriitor

28
 De câte ori intram în camera mea de lucru îmi aminteam de primele versuri din poezia
„Singur” a lui Bacovia care parcă descria cu intuiție de poet bârlogul meu.

„Odaia mea mă înspăimântă

Cu brâie negre zugrăvita -
Prin noapte, toamna despletita
In mii de fluiere cântă.
- Odaie, plina de mistere,
In pacea ta e nebunie;
Dorm umbre negre prin unghere,
Pe masa arde o făclie.”

Pe masă nu aveam o făclie, ci doar o veioză pe care o lăsam aprinsă și peste noapte și pe care
o foloseam drept lampă de veghe pentru că uneori când toamna își trimitea vântoasele spre bătrâna
casă în odaia mea se părea într-adevăr că mii de fluiere cântă. Mă trezeam în toiul nopții și
priveam trist perna pustie de lângă mine și îmi aduceam aminte de vorbele unei foste bune
prietene, spuse în glumă dar care conțineau un dureros adevăr: „Când ți-o fi mai greu adu-ți
aminte că tu ai ales să fie așa! Pentru că în viață se întâmplă exact ceea ce lăsăm să se întâmple!”
Pentru că așa îi promisesem Alinei, am pus tubul cu afișele confecționate de ea după masa de
lucru și am pornit laptopul.
Până când avea să pornească vechea mea râșniță care urma să mă pună în contact cu lumea
mi-am făcut un ceai cu ghimbir. Pentru că nici nu mă drogam, nici nu eram alcoolic așa cum i-ar
fi stat bine unui scriitor de succes, cum îmi reproșase odată un confrate, beam zilnic un ceai de
ghimbir pe care îl simțeam într-un fel ca și cum ar fi drogul meu și asta pentru că gustul lui
înțepător mă făcea să mă simt un pic vinovat că sunt dependent de o asemenea ciudățenie culinară.
Cu ceaiul în mână m-am așezat în fața laptopului și am deschis prima dată emailurile deși mai
bine n-aș fi făcut-o. Ultimele trei edituri la care trimisesem romanul meu de dragoste „Gheață la
malul sufletului meu” îmi scriau cam cu același text standard că romanul meu este interesant, dar
că nu se încadrează în profilul editurii lor. L-am trimis în total la nouă edituri și astea erau
ultimele trei de pe listă așa că fără să vreau mă întrebam dacă nu cumva supraapreciasem valoarea
lui literară. Fusese scris la cald și chiar dacă fusese corectat „la sânge” de o corectoare
profesionistă valoarea lui era dată de ceea ce scrisesem eu și nu de corectitudinea textului. Poate
că în romanul ăsta era mai mult suflet decât valoare literară.
Dureros, dar trebuia să accept și ipoteza asta numai că fiind scris de mine mie îmi plăcea așa
cum era și îl trimisesem și câtorva cititoare beta convins fiind că cititoarele vor mai sensibile la
povestea din roman mai ales că scrisesem și că este inspirată din fapte reale.

29
 Mai procedasem și altă dată la fel așa că am luat primele recenzii de la roman și le-am postat
pe pagina mea și am solicitat precomenzi pentru el.
Mi s-a părut normal ca primul număr să îl rezerv pentru Simona Husaru care după ce Daria
mi-a interzis ca fața ei să figureze pe coperta romanului „Gheață la malul sufletului meu” m-a
sărit în ajutor ca un adevărat înger salvator. Despre Simona Husaru am tot vorbit în postările mele
de pe Facebook: este o fată de o frumusețe desăvârșită și deși o cunosc numai din mediu virtual îi
port un respect deosebit și asta fiindcă fără să știe m-a ajutat enorm. Acum câțiva ani când i-am
trimis una din cărțile mele i-a făcut o prezentare pe Youtube. Avea în videoclipul ăla o față atât de
nostimă și o veselie care transmitea instantaneu oricui o asculta o bună dispoziție molipsitoare.
O fată cu adevărat încântătoare și dacă timpul va fi îngăduitor cu mine cândva voi scrie un
roman de dragoste cu ea și despre ea.

Nici nu am apucat bine să pun anunțul despre primul exemplar pe care aveam să îl trimit
Simonei că au început să curgă ofertele.
„Acum chiar că ai dat de dracu!” am auzit vocea lui Draky și mi s-a părut că ghicesc o ușoară
satisfacție în ea.
Nu de puține ori am avut senzația că Draky ăsta al meu avea o premoniție și ghicea
evenimentele cu câteva secunde sau chiar minute înainte ca ele să se întâmple. Din păcate puterea
lui de a vedea în viitor era de cel mult câteva minute pentru că dacă ar fi fost mai mare l-aș fi
întrebat despre numerele care vor fi câștigătoare la loto la următoarea extragere. Tocmai mă
pregăteam să-i cer lămuriri când pe Messenger mi-a apărut un mesaj:

Cosmina Șoldea

30
 Domnule Someșan, păi ce faceți? Ați uitat ce mi-ați promis?
SERGIU
Eu n-am uitat nimic dar cred că tu ai uitat că trebuie să-mi spui Sergiu. Ne tutuim de trei zile și acum t-a
apucat iar brusc politeațea. Ce s-a întâmplat?

Cosmina Șoldea

Bine! Atunci să reformulez: s-a întâmplat că MI-AI promis mie exemplarul cu numărul unul din serie și
acum văd că apare Simona cap de serie.

SERGIU
Cosmina, Cosmina stai liniștită că rezolvăm! Nu am uitat dar m-am luat cu treaba și am pus anunțul greșit.
De fapt tu o să ai exemplarul numărul unul și pentru ea o să modific și o să-i zic exemplarul zero, așa ca un
început de serie. Așa e mai bine?

Cosmina Șoldea

Super… ca un fel de pacient zero din filmele cu zombie…

SERGIU
Păi ținând seama că Simona este de acum medic nu cred că referirea asta la pacienți o să-i fie prea pe plac.
Mai bine o să-i spun Exemplar Special și gata!

Cosmina Șoldea

Perfect așa! Mulțumesc pentru înțelegere!

Mi-am șters fruntea de transpirație și am început să fac modificările la anunțurile postate până
acum și să le schimb numerele de ordine. Uitasem că îi promisesem Cosminei că dacă vreodată
voi mai tipări vreo ediție bibliofilă, cu toate exemplarele numerotate ea avea să fie cap de serie. Și
îmi ieșise complet din cap așa ceva pentru că data trecută când mai scosesem o asemenea ediție
atâta bătaie de cap am avut cu cele o sută de exemplare încât m-am jurat în sinea mea să nu mai
repet niciodată o asemenea prostie.
Pe Cosmina Șoldea am cunoscut-o complet întâmplător în cadrul uneia din campaniile mele de
promovare a cărților. Mi-a fost de mare ajutor nu numai prin implicarea ei ci și pentru faptul că

31
fiind tocmai în perioada în care mă despărțisem de Daria, am avut într-un fel cui mă destăinui. A
fost, așa cum i-am spus mai târziu, un fel de umăr virtual pe care am plâns.
În timp ce postam mai departe anunțurile pe pagina mea pe măsură ce soseau solicitările mi-
am notat ca nu cumva să uit de fotografia ei atunci când aveam să trimit fișierul la editură. Mi se
întâmpla de multe ori când voiam să rezolv ceva cu price preț și să-i dau prioritate să uit sau să las
la urmă de tot. Ei, de data asta trebuia să am mare grijă să nu se întâmple așa ceva pentru că
ajutorul ei a fost prea prețios pentru mine.
Totul mergea perfect dar când am ajuns la exemplarul cu numărul cincisprezece m-am oprit.
Fotografia era în mod sigur a unei actrițe sau fotomodel și îmi părea vag cunoscută. Cea care îmi
solicitase cartea se numea Alexandra Ale și nu mai era online ca să-i spun să îmi dea o fotografie
reală dar nu aveam de gând să mă opun dorințelor ei. Dacă voia să plătească ca să vadă poza unei
artiste în cartea ei personalizată asta zău că nu mai era treaba mea.

Mai târziu un bun prieten, John Dobro, cel care mă ajuta din când în când și îmi mai făcea pro
bono câte o copertă, după ce a văzut fotografia a spus că ar fi numai bună pentru coperta unui
thriller dar nu am fost foarte sigur pe ce se baza când spunea asta. Tot el mi-a trimis și un program
pentru verificat fotografiile pe internet și după ce l-am activat am avut surpriza să aflu că
fotografia Alexandrei era unică deci nicidecum actriță așa cum am bănuit eu la început.
Am continuat cu înscrierile și uneori femeile care se înscriau pentru roman, pentru că erau
numai femei care îmi solicitau cărțile, de parcă bărbații României ar fi uitat să citească, îmi
solicitau amănunte despre costuri sau chiar despre roman. Spre surpriza mea vorbeam cu ele
foarte dezinvolt și abia spre miezul nopții mi-am dat seama de ce: erau cititoare și nicidecum
posibile iubite așa că eu mă simțeam în afara oricărui pericol. Erau la sute de kilometri distanță și
îmi voiau doar cartea și nicidecum sufletul să danseze Flamenco pe el.

32
 În cele din urmă când trecuse deja binișor de miezul nopții și mă pregăteam să mă culc și eu
am ajuns la exemplarul cu numărul 30 și el a fost solicitat de o fată extraordinar de frumoasă. Se
numea Andreea Șerban și am fost sigur că și ea a folosit așa cum se mai întâmplă uneori
fotografia vreunei artiste sau a unei sportive de succes.

Înainte să-i răspund am folosit programul de recunoaștere facială și spre surpriza mea nu a fost
găsită nicio fotografie asemănătoare pe net. Ba mai mult pe pagina eu am întâlnit o mulțime de
fotografii care, chiar dacă nu erau așa de reușite ca cea de la profil, demonstrau în mod sigur că
este o femeie reală cu o viață socială destul de activă. Căsătorită și cu un copil de doi sau trei ani
care apărea în mod constant tot la a doua sau a treia fotografie. Adevărul este că m-am cam
dezumflat un pic. Dacă în primul moment m-am gândit la o posibilă aventură cu o asemenea
minunăție de fată pe măsură ce îi citeam informațiile din pagina ei de Facebook gândurile mele
luau o turnură ceva mai ortodoxă. Aveam un respect deosebit pentru maternitate și mame astfel că
oricât ar părea de curios în patrimoniul meu de cuceriri nu figura nicio mamă. Zeteșul meu era
convinsă că nu din marele meu respect pentru maternitate ci din cauza egoismului meu care nu

33
putea concepe că o femeie ar trebui să își împartă dragostea pentru mine cu un copil chiar dacă era
al ei.
Dar la urma urmei Andreea, indiferent cât de frumoasă era, deocamdată nu dorea de la mine
decât o carte. Deci o simplă cititoare și nicidecum o posibilă amantă așa că în stilul meu jucăuș și
sprințar i-am răspuns:

Sergiu
Ok, stimată doamnă, am rezervat pentru dumneavoastră exemplarul cu numărul 30 din
romanul „Gheață la malul sufletului meu” și odată cu el voi trimite drept cadou și altă carte scrisă
de mine. Am să scriu la dedicație cu prietenie și nu cu dragoste așa cum aș fi tentat... ca să nu fac
pe nimeni gelos
Deși la vârsta mea ar trebui ca până și dragostea să fie castă și inocentă și să nu mai
stârnească gelozii

Andreea
Fiind trecut de miezul nopții vă spun buna dimineața, om frumos! Întotdeauna v-am
admirat! Și, da! De-abia aștept cărțile, așadar... și puteți scrie la dedicație ce doriți fiindcă nu o să
faceți pe nimeni gelos. Cel mult o să mă faceți pe mine să fiu încântată....

Sergiu

Wow! Sunteți sigură că este vorba de mine? Pentru că mi s-a spus în multe feluri, dar
nu și că aș fi un om frumos. O clipă doar să mă iertați cât să dau o fugă la oglindă și să mă
conving că este vorba de mine

Andreea
Sunteți amuzant ca de obicei. De multă vreme vă urmăresc postările și abia acum mi-am făcut
curaj să vă abordez. Sunteți un om impozant și chiar dacă păreați foarte popular cu toată lumea...
am avut așa un fel de frică cu toate că suntem prieteni pe Facebook de patru ani!

Sergiu

Impozant?! Nici așa nu mi s-a mai spus fiindcă chiar dacă am 1,80 înălțime mă
apropii de o sută de kilograme așa că unii folosesc alt cuvânt în loc de impozant

Andreea

34
 Păi ar trebui să le spuneți celor care folosesc alt cuvânt că un talent ca al dumneavoastră are
nevoie de un ambalaj pe măsură ca să se poată desfășura.

Sergiu

Văd că acum a venit rândul tău să fii amuzantă.

Andreea
Dacă am avut profesor pe măsură asta nici ar trebui să îmi vină prea greu. De patru ani vă
urmăresc în taină postările și mă amuz de ele. Mă amuz dar și învăț în același timp.

Sergiu
De patru ani Andreea? Păi și de ce nu ai zis nimic până acum? Cu o față ca a ta în mod sigur
mi-ai fi dat idei pentru un roman de dragoste

Andreea
Păi dacă am văzut cât ați suferit după fata cu ochii verzi am zis să nu vă mai bat și eu la
cap cu problemele mele.

Sergiu
Păi nu știi cum se spune: cui pe cui se scoate! În mod sigur că aș fi uitat de ei dacă i-aș fi văzut
pe ai tăi. Și înafara de asta poate că am fi pornit împreună romanul de dragoste de care îți
vorbeam!

Andreea

Niciodată nu este prea târziu, nu? Eu vă admir, dumneavoastră vă place cum arăt, ce
credeți că ar mai lipsi pentru o poveste de dragoste? Vă rog să mă scuzați, am vrut să zic: pentru
un roman de dragoste dar uneori mă mai ia gura pe dinainte.

Sergiu
Mda, se cam zice că gura păcătosului adevăr grăiește. Eu fiind scriitor aș zice că uneori
subconștientul ne mai trădează așa că vin și completez: ai grijă ce îți dorești fiindcă uneori s-ar
putea chiar să ți se întâmple! Am așa o premoniție în acest sens.

Andreea
Nu știu cum să vă zic, dar uneori am impresia că dumneavoastră chiar ghiciți gândurile mele.
Și da, abia aștept să mi se întâmple ceea ce îmi doresc Atâta doar că asta nu depinde numai de
mine, nu?

d Sergiu

35
 Păi atunci să vedem cum vor evolua lucrurile fiindcă așa cum am scris și pe pagina mea când
am anunțat că exemplarul cu numărul 30 îți aparține am senzația că ne cunoaștem dintotdeauna.
Ba uneori chiar mai dinainte încă de pe vremea când eu eram un faraon din Egiptul antic iar tu o
sclavă. Poate acum a venit vremea ca eu să devin eu sclavul tău.
a, cam așa se zice că gura păcătosului adevăr grăiește. Eu fiind scriitor aș zice că uneori subco

Andreea
Wow! M-ar încânta să deveniți sclavul meu literar, dar așa cum am mai spus asta nu depinde
numai de mine, nu?

Am încheiat cât se poate de repede discuția și am spus grăbit noapte bună apoi am atârnat
deasupra biroului unul din posterele pregătite de Anastasia.

Jur să nu mai am încredere niciodată,

dar niciodată în vreo femeie

Eram obișnuit să am o influență mare asupra femeilor mai ales asupra celor care iubeau
literatura, dar ceva mi se părea dubios în tot ce mi s-a întâmplat în seara asta și simțeam nevoia să
mă gândesc mai bine înainte de a merge mai departe. Flerul îmi spunea că ceva nu este în regulă
așa că eram mulțumit că Draky își ținea gura și m-am dus țintă în bucătărie unde aveam pusă la
rece în frigider o sticlă de Martini roșu.
În drum m-am oprit puțin pe hol unde aveam o oglindă și m-am studiat încruntat: din oglindă
mă privea un bărbat în vârstă care aducea vag cu o copie nereușită după Kenny Rogers. Am
ridicat din umeri și am deschis frigiderul unde sticla aproape plină mă aștepta ca un alt nume al
păcatului.
Mi-am pus o porție generoasă, am găsit o lămâie veche și uscată din care am reușit să
ciopârțesc în cele din urmă două felii pe care le-am trântit în pahar. Măslină nu aveam dar nu eram
chiar atât de tributar obiceiurilor bahice ca să nu pot bea un pahar de băutură dacă nu era servit
conform tuturor regulilor. În drum spre camera de lucru am luat o înghițitură și înviorat de gustul
dulce amărui m-am așezat, iar la masă și mi-am pornit râșnița ce îmi ținea loc de laptop.
Ca să nu fiu tentat de a vedea ce mai face Andreea am decuplat internetul și m-am apucat de
lucru la vechiul thriller la care tot scriam de câteva luni fără să am prea mult spor.
Sorbeam încet din paharul cu băutură și în momentul în care am isprăvit de băut am dat gata și
capitolul la care lucram de ceva vreme. Știu că pare incredibil, dar mi-am dat seama chiar în timp
ce scriam că eram stresat și că de fapt mă gândeam în subconștient la discuția cu Andreea.

36
 Am pus punct capitolului cu un oftat de ușurare și am observat abia mai târziu că personajul
principal, un „justițiar” solitar a ucis mai mulți criminali decât în oricare alt capitol.
În principiu nu ar fi putut nimeni să se îndrăgostească de mine așa brusc, sau mă rog chiar
după perioada aia de admirație de la distanță despre care vorbea ea. Era ceva mai mult decât atât și
chiar dacă părea sinceră era ceva mai mult de cât acel coup de foudre cântat de poeții francezi ai
renașterii. Da, era un procedeu bun pe care îl folosisem de câteva ori în romanele mele dar nu
credeam deloc că ar putea exista și în viața reală. Vorba Zeteșului meu, în mod sigur exista un
interes pe care eu încă nu îl puteam înțelege și asta mă exaspera.
Poate, și asta mi se părea cea mai bună explicație, lua totul ca pe un joc și frumoasă cum era
voia să își arată puterea de seducție asupra unui biet scriitor.
Mda! posibil, dar puțin probabil fiindcă chiar în timp ce mă gândeam la ipoteza asta mi-am
adus aminte de un fragment din opera lui Gilles Deleuze pe care l-am folosit în romanul „Gheață
la malul sufletului meu”. Era vorba de definiția pe care o dădea el scriitorului în eseul „Proust et
les signes”: „Scriitorul este ca un păianjen care stă inert în colțul lui, insensibil la nimic. Dar în
momentul în care o musculiță face să vibreze pânza lui, el nu mai vede nimic altceva decât acea
mică vibrație care îl trezește la viață.”
Ei bine dacă Andreea voia să țeasă plasă o plasă de păianjen în care să mă prindă aveam să-i
demonstrez că eu eram păianjenul și ea doar o biată musculiță.
Mulțumit de concluzia la care am ajuns mi-am mai pus un pahar de Martini, l-am băut și apoi
m-am culcat.
Aș vrea să pot spune că am dormit buștean dar ar fi fost prea simplu să se încheie atât de ușor.
Am avut un vis care mi s-a părut teribil de real în care se făcea că în cele din urmă m-am lăsat
convins de Andreea să o las să îmi viziteze locuința mea și în timp ce o conduceam pe scările care
duceau la dormitor am avut surpriza să găsesc acolo doi zugravi pe care tot eu îi chemasem să dea
un aspect ceva mai primitor odăii mele „cu brâie negre zugrăvite”.
Ca să scap de ei a trebuit să le dau sticla de Martini pe care o pregătisem pentru Andreea și
exact când am luat-o în brațe am fost trezit de mașina de salubritate care își făcea turul de onoare.
Visul a fost atât de realist încât minute în șir am privit năucit în jur așteptându-mă în orice
moment să îi întâlnesc pe pernă părul lung și mătăsos.

Capitolul 6

37
 Cum se transformă un scriitor în păianjen
După ce m-am trezit de-a binelea, am băut pe îndelete cafeaua matinală și în tot acest timp mă
gândeam cum să o „seduc” pe Andreea. Cuvântul mi se părea desuet dar altul mai la îndemână nu
găseam așa în mintea mea l-am folosit pe ăsta. Oricum mi se părea mai potrivit decât să mă
imaginez drept un uriaș păianjen care țese o pânză invizibilă de iubire în frumuseții de aseară.
Înainte de a pleca de acasă am strâns afișul cu lipsa mea de încredere în femei și l-al pus
înapoi în tub ca și cum aș mai fi acordat un răgaz femeilor să îmi câștige încrederea.
În drumul meu spre centrul orașului m-au salutat o mulțime de oameni, iar eu le-am răspuns
mecanic fiindcă în mintea mea îmi construiam scenarii și încropeam replici pe care ar fi urmat să i
se spun Andreei. În viața mea nu mai făcusem așa ceva fiindcă de obicei eram spontan și nu
aveam deloc nevoie de regie ca să încânt o femeie. Așa eram eu și gata dar de data asta nu aveam
încredere în farmecul meu natural și simțeam nevoia să-l îmbunătățesc nițel.
Am rezolvat probleme curente, câteva facturi, o mulțime de plicuri cu cărți pe care le
trimiteam la cititoare și deși la poștă era o coadă imensă ca de obicei de data asta așteptarea nu m-
a supărat pentru că îmi permitea să mă gândesc la Andreea și la posibilele ei motivații.
După ce am ieșit din clădirea poștei l-am sunat pe vărul meu Ion care, spre surpriza mea mi-a
răspuns imediat.
De obicei Zeteșul meu se dădea mereu ocupat și prins cu tot felul de probleme dar de data asta
mi-a răspuns de la primul apel semn că îl îngrijorase totul dispariția mea din oraș de aproape o
săptămână. Săptămâna de care el nu știa unde am fost și de care nici eu nu îmi aminteam prea
multe dar cum am mai avut astfel de episoade când bântuiam prin țară până când mi se terminau
banii din buzunare nu era prea îngrijorat. De fapt de data asta nu îmi aminteam chiar nimic așa că
m-am bucurat când a fost de acord să ne întâlnim la o terasă pe strada Republicii. Cam pe lângă
magazinul Kenvelo, că tot veni vorba.
Spre uimirea mea vărul meu era deja acolo și mă aștepta butonând încruntat la telefon. După
ce m-am așezat, m-a privit și pe mine la fel de încruntat și mi-a spus sec:
— Dă-ți jos ochelarii și privește-mă în ochi!
Probabil că erau iar unele dintre glumele lui infantile, dar am preferat să mă conformez în timp
ce l-am întrebat:
— Acu ce-ți veni?
M-a privit timp îndelungat cu ochii lui tulburi de un verde murdar care păreau mai degrabă
kaki și în cele din urmă a oftat greu:
— Păi ce să-mi vină? Voiam să văd cum arată de aproape un bătrân nătâng și îndrăgostit.

38
 — Nu-s îndrăgostit, am protestat eu moale, dar el a clătinat doar a îndoială din capul lui mare
cât a unui urs.
A butonat ceva pe telefon apoi a citit:
— Dacă nu ești îndrăgostit îmi spui tu când ai fost faraon egiptean și ai avut-o sclavă pe o
femeie pe nume Andreea Șerban.
— A de asta era vorba? am spus eu nepăsător. E doar o joacă fiindcă fata crede că mă prinde
în mrejele ei dar eu doar mă prefac că sunt îndrăgostit.
Și ca să fiu mai convingător i-am arătat pe telefonul meu textul cu definiția scriitorului dată de
Gilles Deleuze.
A mai clătinat odată din căpățâna lui imensă apoi a pufnit supărat:
— Dacă cumva crezi că poți face pe păianjenul cu fata asta, află dragă vere, că te înșeli. În
povestea asta dacă nu pui capăt cât mai degrabă ea va fi păianjenul și tu o biată musculiță.
— Nu cred, am spus eu cât am putut mai hotărât, și ai să vezi că timpul îmi va da dreptate.
Doar mă prefac dragă Jiminy, nu mai fi îngrijorat!
În loc să îmi răspundă a butonat iar ceva pe telefon apoi l-a întors spre mine ca să pot vedea și
eu. Pe pagina ei de Facebook, Andreea Șerban postase foarte încântată anunțul meu cu exemplarul
cu numărul 30 pe care i-l dedicam ei. Ba mai mult dăduse și un ador la postarea mea cu faraonul
egiptean și cu ea pe post de sclavă. Dar cel mai mult m-a frapat faptul că imediat sub postarea
asta postase un stiker care m-a lăsat mască:

39
 M-am scărpinat încurcat în cap și mă pregăteam să îi dau o replică acidă lui Ion dar adevărul
este că am fost luat prin surprindere de această escaladare epistolară așa că am rămas blocat
pentru câteva clipe lungi timp în care vărul meu mă privea tăcut.
— Libelulă dragă, că a musculiță nu prea semeni, mi-a spus el în cele din urmă, spune-mi ce
aș putea să îți spun ca să te conving să scoți telefonul și să blochezi pe minunata ta prietenă?
— E o joacă Ion și nimic mai mult, am spus eu ezitând dar nu mai eram chiar așa de sigur de
asta.
— Acceptă-ți vârsta Sergiule, și astâmpără-te! Înțeleg că în venele noastre tropăie hormonii
moșteniți de la bunicul nostru dar du-te și tu cu o escortă de lux, dă-i la buci, domolește-ți
hormonii și nu te mai îndrăgosti ca fraierul. Devii penibil, ce pana mea!
Nu i-am răspuns nimic pentru că simțeam în sinea mea că are dreptate dar nu voiam să o
accept.
Am băut apoi cafele în liniște și singurul meu regret în momentul ăla era că nu știam să
butonez la fel de bine telefonul ca și Ion pentru că i-aș fi răspuns Andreei chiar atunci.
Pe urmă m-am gândit că într-un fel poate că asta era chiar mai bine fiindcă până ajungeam
acasă în fața laptopului aveam timp să ticluiesc în tihnă un răspuns.
După ce m-am despărțit de vărul meu m-am plimbat de câteva ori de-a lungul străzii Republici
apoi am urcat până pe aleea de sub Tâmpa și după ce am băut apă de la izvorul de acolo m-am
așezat pe o bancă din chioșcul de lemn din apropiere.
Oare era așa cum spuneam eu sau era așa cum spunea Ion. Am scos telefonul și am privit iar
lung la fotografia pe care Andreea voia să o inserez în exemplarul ei. Fața îmi părea vag
cunoscută dar în mod sigur era a ei și nu vreunei artiste sau sportive de renume fiindcă programul
meu de căutare nu îmi returnase nici un rezultat. Fără să vreau mi-am adus aminte de un fragment
din precedentul meu roman de dragoste: „Ideea principală pe care am desprins-o din romanul
Adam și Eva, cel mai drag roman al lui, după cum mărturisea chiar scriitorul, era că un bărbat
dintre milioanele de bărbați dorește lângă el doar o anume femeie dintre milioanele de femei ale
lumii. Și, așa cum se întâmplă și în romanul lui Rebreanu, uneori destinul nu prea sincronizează
vârstele celor doi care sunt făcuți unul pentru altul poate fără ca ei s-o știe.”
Oare să fie cumva Andreea femeia pe care destinul mi-o hărăzise mie? Dar până acum câteva
luni eram convins că Daria este cea care îmi este predestinată. Am privit iar la fotografia Andreei
și am rămas uimit de cât de familiară și de dragă îmi era fața ei. Era îmbrăcată cu o salopetă din
blugi iar peste umărul drept avea o bretea care se închidea cu un nasture auriu. Umărul stâng nu se
vedea deloc fiindcă era acoperit de un păr lung și mătăsos ca o cascadă neagră în care parcă

40
presimțeam că într-o bună zi îmi voi îngropa fața. Ochii îi erau ascunși sub o pereche fumurie de
ochelari de soare dar prin transparența lor mi se părea că mă privește interogativ ca și cum m-ar
întreba: „ce mai aștepți fraiere?” Un zâmbet abia înmugurit lăsa să i se vadă dinții de un alb
strălucitor și sunt sigur că dacă i s-a fi ivit cât de puțin din vârful limbii dintre buze aș fi uita de tot
și de toate și m-aș fi urcat în primul taxi și aș fi plecat val vârtej spre Slatina.
Undeva în spatele ei, în lumina puternică a soarelui se vedeau niște dealuri domoale și în
gândurile mele mă vedeam plimbându-mă cu ea de mână printre ele.
Simțeam că o iau razna așa că mi-am prins capul în mâini și m-am sprijinit de masa de lemn
care era în mijloul chioșcului. Cred că am și gemut sub presiunea gândurilor care se învârtejeau în
mintea mea pentru că la un moment dat am auzit o voce tânără lângă mine care mă întreba
îngrijorată:
— Domnule, vă este rău?
Am ridicat ochii și am văzut că lângă mine se oprise o tânără pereche, un băiat și o fată care se
țineau de mână și care mă priveau curioși.
Am scuturat din cap și i-am privit zâmbind apoi le-am răspuns:
— Mulțumesc, dar sunt bine!
Fata avea în mână o sticlă cu apă și mi-a arătat-o printr-un semn, dar nu de apă aveam eu
nevoie, ci de Andreea.
Pentru că nu păreau foarte convinși l-am zâmbit iar încercând să-i liniștesc și în cele din urmă
au plecat dar nu foarte convinși pentru că până când s-au îndepărtat destul de mult s-au tot întors
să mă privească.
M-am simțit penibil exact ca acum câțiva ani când într-un autobuz aglomerat, crezându-mă
neobservat priveam insistent la o fetișcană. În cele din urmă observând privirile mele admirative
le-a interpretat în felul ei pentru că s-a scuzat și mi-a cedat locul.
„Acceptă-ți vârsta Sergiule și astâmpără-te!” mi-a spus Ion la despărțire dar ce vină aveam eu
că nu puteam să fac nici una nici alta. De fapt cu talentul meu de a găsi vinovați oriunde în altă
parte dar nu în felul meu de a fi eu în acuzam tot pe Ion pentru felul meu a mă comporta ca un
copil răzgâiat care trebuie să aibă tot ce își dorește.
După cum poate am mai spus ne-am născut într-o maternitate din Reghin la numai o zi
diferență: el pe șapte, iar eu pe opt decembrie în cea mai cumplită iarnă care se abătuse în ultimii
ani peste România: cea din 1954.
Ce s-a întâmplat atunci ne-a povestit mai târziu mamele noastre, dar și câteva asistente care
ne-au îngrijit. Pentru că gazele cu care se încălzeau sobele de teracotă ale maternității aveau o
presiune prea mică și temperatura coborâse în mod periculos a fost nevoie să ne pună în același

41
pătuț și să ne înconjoare cu sticle cu apă caldă. Am avut zile și dacă în primele ore după ce m-am
născut am plâns încontinuu în momentul în care am fost pus cu Zeteșul meu în pat am tăcut
instantaneu. Asistentele ne povesteau la amândoi chiar și peste ani de zile când ne întâlneau, ca și
cum ar fi asistat la o mare minune pe care merită să o ții minte toată viața, că în momentul în care
am ajuns lângă Ion, plânsul meu a încetat instantaneu iar eu am întins mâna spre el și cu instinctul
animalelor mici m-am agățat de el și nu am vrut cu nici un preț să-i mai dau drumul.
De câte ori când nu voiam să-i ascult sfaturile îmi amintea mereu de episodul ăsta iar eu ca să-
l tachinez îi spuneam că îmi aminteam de el încă de pe vremea când eram amândoi două
coacervate în oceanul primordial și pluteam fără griji în supa călduță de la malul apei.
— Da, da, Ioane dragă, țin minte ca și cum s-ar fi întâmplat ieri că și atunci era o coacervată
așa mai urâtă și cu capul mare care se tot ținea după mine și bombănea tot timpul când făceam
ceva: nu mânca din aia că s-ar putea să-ți facă rău sau nu te mai uita după coacervata aia micuță că
este minoră și s-ar putea să ai necazuri. Gata Ioane, după atâtea miliarde de ani de când stai pe
capul meu ar fi cazul să mă mai lași să mai fac și ce vreau eu.
Pufnea nemulțumit și de obicei nu-și găsea imediat replica fiindcă el era și mai ardelean decât
mine și nu avea întotdeauna cuvintele la el dar era încăpățânat ca un catâr își susținea până la
capăt punctul de vedere. Și de cele mai multe ori câștiga fiindcă oricât ar părea de curios
depindeam destul de mult pentru mofturile mele de el și de banii lui. În ciuda faptului că aveam în
permanență peste zece cărți la vânzare în librăriile patriei, nu câștigam cine știe din drepturile de
autor. Cel puțin nu din cele literare și nu de multe ori vărul meu îmi spunea că mai bine m-aș
apucat să cânt manele sau cântece de petrecere fiindcă după ce beam câteva pahare vocea mea
căpăta amploare și tonalități de bariton și toți căscau gura să mă asculte.
„Nu pot să umblu tot beat numai ca să cânt frumos și să-ți fac ție pe plac sau să fac rost de
bani!” îi răspundeam eu și Draky de obicei adăuga de fiecare dată: „Nu atâta vreme cât el are bani
cu nemiluita și cât se desparte atât de ușor de ei ca să-ți facă ție mofturile!”
În cel din urmă după ce mi-am mai privit odată mâinile pline de petele maronii date de vârstă
m-am ridicat greoi de pe banca de lemn și am sunat-o pe Anastasia. Voiam să o întâlnesc și să-i
pun câteva întrebări.
Mi-a răspuns imediat și vocea ei veselă m-a făcut să mă simt mai bine deși în mod normal nu
ar fi trebuit să se întâmple așa ceva. Mintea mea nu vedea nicio legătură pentru starea mea de bine
pe care mi-a indus-o vocea ei așa că m-am mai plimbat puțin pe sub Tâmpa până când s-a făcut
ora cinci, oră la care își termina ea serviciul.
În încheierea convorbirii pentru că i s-a părut că am fost puțin neclar m-a întrebat cu privirea
la locul unde voiam să ne întâlnim:

42
 — Vreți să ne vedem la locul nostru obișnuit?
Locul nostru obișnuit era barul de lângă anticariatul unde ne întâlnisem de fapt o singură dată,
adică ieri dar uite că devenise deja locul nostru obișnuit. Chiar dacă am trecut ușor peste
întrebarea fetei undeva în minte mi-am notat ușurința cu care se pot crea obiceiuri în acest sens.
Înainte de a ajunge la bar am intrat iar prin piața de flori și de data asta am i-am luat un buchet
de trandafiri.
Când am ajuns în bar Anastasia era deja acolo și stătea la ceea ce avea să devină „masa
noastră” dacă nu avem grijă să curm din rădăcină o asemenea pornire din partea ei. Era o fată
drăguță, extrem de drăguță dar nu își punea în valoare înfățișarea preferând să pozeze în șoarece
de bibliotecă dar un ochi avizat ca al meu ghicea imediat ce se ascundea sub înfățișarea de fată
timidă și studioasă.
După ce m-am așezat și eu am comandat o cafea și am privit la ea în tăcere, poate pentru
prima dată cu mai multă atenție ca de obicei. Sub privirea mea scrutătoare a roșit ușor dar nu m-a
întrebat nimic.
În cele din urmă am întrebat-o:
— Știi de ce am vrut să ne întâlnim?
După o ușoară ezitare a scuturat din cap și mi-a răspuns cu voce scăzută:
— Nu, domnule Someșan. Nu știu.
Părea sinceră și în mod sigur nu avea de unde să știe pentru că nici eu nu eram foarte sigur de
ceea ce voiam să aflu. O părerea din partea unei studente în anul trei la psihologie dar și părerea
unei fete de 21 de ani.
Nu-mi plăcea cum mă privea! Adică în alte condiții mi-ar fi plăcut ca o fată să mă privească
așa dar nu Anastasia și mai ales nu acum. După cum am mai spus era o fată frumoasă care părea
puțin cam ștearsă din cauza felului ei de a se purta de parcă ar fi vrut să își ascundă frumusețea de
lume. Citeam în ochii ei pe lângă admirația față de ceea ce scriam și o anumită curiozitate căreia
dacă i-aș fi dat numai un singur motiv s-ar fi transformat imediat în dragoste. Numai că dragostea
are legile ei și deși am fost îndrăgostit de zeci de ori încă nu am reușit să îmi dau seama care ar fi
ele. Brusc, fără niciun avertisment uneori mi se aprindeau călcâiele după câte o femeie pe care o
cunoșteam de ani de zile și pe care o întâlneam zilnic. Ce anume declanșa iubirea? Mai ales după
atâta vreme? Un surâs, un gest sau un cuvânt? O strângere ușoară de mână care se prelungea o
clipă mai mult decât ar fi fost normal și care mă făceau să privesc în ochii ei? O strălucire a
ochilor, o rază de soare care se reflecta în ochii ei, vârful roz al limbii apărut asemenea unei dulci
ispite în toiul unei simple discuții? Habar nu aveam dar în nici un caz nu aveam să las să se

43
transforme gândurile pentru Anastasia în altceva pentru că mă simțeam confortabil lângă ea și nu
voiam complicațiile pe care le-ar fi adus o relație mai serioasă.
Ca să nu interpreteze greșit ceea ce aveam să îi spun am plecat ochii spre ceașca de cafea și
am încercat să o privesc cât mai puțin în ochi în timp ce am întrebat-o:
— Anastasia, din câte știu ești în anul doi de facultate: ai auzit până acum de o afecțiune
psihică numită gerontofilie?
A făcut ochii mari și mi-a răspuns tot cu o întrebare:
— De ce mă întrebați așa ceva? Credeți cumva că.. ?
Nu și-a mai terminat întrebarea, dar eram sigur că voia să mă întrebe dacă nu cumva Daria
suferea de această afecțiune.
— Nu cred nimic Anastasia, tu doar răspunde-mi la întrebare.
A ridicat din umeri și în timp ce îmi răspundea a început să butoneze la telefon:
— Bineînțeles că am auzit, domnule Someșan și dacă vreți să știți chiar am scris un referat pe
tema asta. Speram să-l fi salvat pe telefon dar văd că nu îl găsesc...
A mai butonat câteva clipe apoi a întors telefonul spre mine ca să pot citi textul următor:
„Atracția fizică față de persoanele în vârstă este o disfuncție sexuală care se numește
gerontofilie şi nu este același lucru cu iubirea față de bătrâni. Cu alte cuvinte gerontofilia este
opusul pedofiliei.
Excitarea cauzată de relații sexuale cu vârstnici reprezintă o formă de pedepsire, răzbunare
sau exercitare a puterii. Foarte mulți gerotofili au avut o copilărie violentă, părinți stricți şi
bunicii mereu în preajmă. Cu toate acestea relațiile dintre fete tinere şi domnii mult mai în vârstă
nu sunt același lucru cu gerontofilia. În multe dintre cazurile studiate este vorba de fapt despre o
falsă gerontofilie și este mai mult vorba de un interes care nu este neapărat de natură
financiară.”
A așteptat răbdătoare să citesc apoi a spus:
— De fapt cred că știți deja definiția gerontofiliei și că ați vrut să mă întrebați cu totul altceva.
Mda, nu-mi plăcea că cineva mă putea citi așa de ușor dar asta era, așa că am pus ezitând
întrebarea pe care o aveam în minte:
— Anastasia, crezi cumva că Daria suferea de această afecțiune?
Tot ezitând mi-a răspuns și ea în cele din urmă la întrebare:
— Domnule Someșan, fiindcă nu o cunosc personal pe Daria aș putea doar să mă hazardez cu
răspunsul dar aș spune că... mai degrabă nu. Cred că în cazul ei a fost vorba despre ultimul caz din
definiția pe care v-am arătat-o.
— Cazul de falsă gerontofilie?

44
 — Da!
A mai luat o gură de cafea și a continuat:
— Din câte ați scris în roman și din câte mi-ați mai povestit mie se pare că este clar că Daria
voia cu orice preț să își vadă numele pe o carte scrisă de ea... dar putea obține asta numai cu
ajutorul dumneavoastră. Între timp se pare că a renunțat pentru că deși a trecut atâta timp încă nu
am văzut nicio carte scrisă de ea în librării.
Nu-mi plăcea subiectul așa că am mormăit:
— Anastasia, se pare că literatura a fost o haină prea mare pentru ea așa că hai să abandonăm
subiectul Daria și să revenim la lucruri mai concrete. După cum știi foarte bine ultimele mele
romane de dragoste au fost ... oarecum un fel de descrieri mai mult sau mai puțin detaliate ale
iubirilor mele. Nici nu știu dacă se pot numi romane sau ar trebui să le spun mai degrabă ... eu știu
cum? Poate reportaje de pe front... de pe frontul iubirii, bineînțeles. Acum nu știu dacă ai observat
dar în toate cazurile protagonistul eram eu, un scriitor bătrân pe care îl cam ocolește succesul și
fete tinere. Cea mai în vârstă dintre ele a fost Elenina de 26 de ani iar toate celelalte au fost sub
vârsta ei. În mod sigur nu toate au vrut să scrie câte o carte așa că te întreb ce crezi că le-a făcut să
fie atrase într-o relație cu mine?
— Chiar vreți să știți?
Am privit-o și m-am încruntat ușor asta din cauză că nu-mi plăcea să mi se răspundă la o
întrebare cu o altă întrebare dar nu era cazul să îmi exprim resentimentele dacă voiam să aflu
părerea ei.
— Bineînțeles că vreau Anastasia fiindcă uneori sunt extrem de curios pe teama asta. Nu mai
am vârsta la care cred eu că fetele ar putea fi atrase de un băiat, mașină de firmă după cum știi nu
am, bani nici atât, așa că pentru mine totul este un mare mister. Poate îmi explici Anastasia pentru
că uite ai și tu aproape o oră de când stai cu mine de vorbă și se pare că lucrul ăsta îți face plăcere.
A roșit iar ușor și și-a plecat capul peste cana de cafea care aproape se golise. A oftat ușor apoi
a spus:
— Cuvintele domnule Someșan și mai ales modul în care le folosiți.
A făcut o pauză apoi privindu-mă în ochi a continuat:
— De fapt cred că știți asta pentru că la un moment dat în unul din romanele dumneavoastră
faceți referire la puterea pe care o au cuvintele. „La început a fost cuvântul” ați spus și pornind de
la citatul ăsta biblic ați dezvoltat o întreagă teorie prin care explicați că dacă la începuturile
civilizației femeile erau atrase de bărbații care arătau bine și erau înzestrați cu mușchi lucru care
demonstra că ei puteai avea grijă de copii lor, după un timp lucrurile au mai evoluat.
Pentru că fata făcuse o pauză cam lungă am întrebat:

45
 — În ce sens?
— În sensul pe care îl vedeți în jurul nostru: unele sunt atrase tot de mușchi, altele de mașini
sau de posibilitatea ca bărbatul ales de ele să le plimbe prin lume, adică o etalare a posibilităților
materiale care la urma urmei demonstrează tot că bărbatul ar putea avea grijă de copii lor. Dacă ar
avea chef de așa ceva fiindcă cele mai multe se gândesc numai la o aventură nicidecum la copii.
Îmi aminteam de fragmentul respectiv dar nu îmi mai aduceam aminte despre care roman era
vorba. Perorasem acolo pe pagini întregi despre atracția fetelor spre băieții cu mușchi sau cu bani
din cauză că instinctul lor le spunea că astfel de bărbați le puteau oferi siguranța copiilor lor.
Faptul că problema nu se punea deloc așa nu și-o puneau deloc dar asta nu mai dezvoltasem atunci
în cartea mea și nici acum nu voiam să adâncesc subiectul.
Am abandonat și acum subiectul pentru că altceva voiam să o rog:
— Anastasia, pentru că discuția noastră tinde să dureze și să capete amploare și mai ales
pentru că ne cunoaștem de atâta vreme aș vrea să te rog să ne tutuim. Ne-ar fi mai ușor să
continuăm discuția.
Spre uimirea mea în loc să primesc un răspuns afirmativ tot ce am obținut din partea ei a fost
un chicotit destul de puternic și un zâmbet larg pe care a încercat să și-l ascundă cu palma.
După ce s-a potolit am întrebat-o oarecum amuzat:
— Poți să îmi spui și mie ce ți s-a părut așa de distractiv.
A plecat ochii în jos și după o ezitare în cele din urmă a răspuns:
— Mi-am adus aminte de una din conversațiile dumneavoastră de pe Facebook cu o
admiratoare. O rugați să vă tutuiască dar ați ținut să o avertizați că de obicei după ce vă tutuiți în
public cu o fată frumoasă în cel mult trei zile urmează să faceți dragoste cu ea. Am salvat undeva
conversația pentru că m-a amuzat teribil.
A manevrat telefonul și mi-a arătat o fotografie despre o conversație de care eu nu îmi
aminteam absolut deloc:

46
 Nu-mi aduceam aminte de așa ceva pentru că la câte glume făceam eu pe Facebook era și greu
să le țin minte pe toate. Probabil că spusesem și așa ceva la un moment dat.
— Și cum s-a terminat toată povestea? am întrebat eu în timp ce în sinea mea îmi spuneam că
ar trebui să fiu mai atent cu ce postam pe Facebook pentru că așa cum Anastasia îmi urmărea toate
postările precis mai erau și altele pentru că postările mele le putea urmări oricine fără ca măcar să
îmi fel prieten. Erau cu adevărat publice ca și cum aș fi trăit în mijlocul Agorei, o piață virtuală
uriașă.
Anastasia a dat din umeri, a oftat apoi a spus:
— Păi fata cu care ați vorbit atunci a fost de acord să vă tutuiți și a mai adăugat că abia
așteaptă să treacă cele trei zile.
Cum tăcerea se prelungea am întrebat iar:
— Și ce ea mai urmat?
— Ce să urmeze? Din câte ați postat pe pagina dumneavoastră în cele din urmă v-ați întâlnit și
ați petrecut câteva zile împreună. Și nopți, dacă am înțeles eu bine pentru că erați amândoi destul
de exuberanți în descrieri, în limitele decenței totuși.
— Am înțeles temerea ta Anastasia dar sunt nevoit să revin asupra întrebării: vrei să ne
tutuim?
De data asta a roșit de-a binelea dar m-a privit direct în ochi când m-a întrebat:
— Să înțeleg că ăsta este un mod mai subtil de a mă întreba dacă aș vrea să facem dragoste?
Cum tocmai luasem o gură de cafea era cât pe-aci să mă înec cu ea dar mi-am revenit și pentru
că nu voiam să fiu mai prejos am spus sincer să fiu habar nu am cum s-a ajuns la o asemenea
cotitură în discuția noastră și în cele din urmă am întrebat:
— Păi Anastasia atunci hau să nu mai fiu atât de subtil și să te întreb direct: ai vrea să faci
dragoste cu mine?

47
 Nu a plecat ochii în jos așa cum mă așteptam ci m-a privit direct și mi-a răspuns destul de
repede lucru care m-a făcut să cred că în sinea ei mai repetase de câteva ori cuvintele astea în
eventualitatea că o asemenea discuție va avea vreodată loc:
— Domnule Someșan întrebarea asta este un retorică sau una interogativă?
Puține dintre femeile pe care le cunoșteam ar fi în stare să facă o asemenea distincție când le-
aș fi pus o întrebare mai ales când ar fi fost vorba de o întrebare de acest gen.
Mi-am cântărit atent cuvintele înainte de a răspunde:
— Anastasia... nu vreau să te mint. Ești o fată drăguță, chiar foarte drăguță și oricând aș fi
dispus să petrecem câteva nopți împreună. Numai că de aici și până la a face pasul următor este
cale lungă și cred că bănuiești că asta nu mai depinde nici de mine și nici de tine. așa cum spunea
cineva: „Dragostea nu te întreabă dacă vrei să iubești sau ești pregătit pentru ea și dacă ești
pregătit pentru așa ceva. Dragostea vine și pleacă după legile ei pe care nu le cunoaște nimeni!”
Anastasia își trecu cu grijă degetul peste marginea ceștii de cafea acum goală și spuse încet:
— Și oricum din câte am observat la dumneavoastră dragostea nu ține niciodată mai mult de
câteva luni... adică cam până scrieți un roman.
— Mda, am mormăit eu mai mult ca să spun ceva fiindcă Anastasia avea perfectă dreptate.
Asta am observat și eu că eram foarte instabil în relațiile mele și nu de puțin ori m-am hotărât
să mă astâmpăr.
Totul era bine și frumos până când cineva băga bățul prin gard, cum zicea vărul meu și atunci
începeam să latru ca un câine întărâtat. Numai că lătrăturile mele erau formate din cuvinte care
mergeau la inima celor pe care le aveam în vizor.
Pentru că nu spuneam nimic, Anastasia a spus pe un ton care îmi rupea inima prin tristețea
care emana din el:
— Domnule Someșan să fiu sinceră aș prefera să vă fiu prietenă încă mulți ani de acum încolo
decât iubită pentru trei luni.
Oricât de brutală era constatarea ei și oricât de mult mă durea era totuși perfect adevărată. Cu
nici una din fostele iubite nu am păstrat relații de prietenie după ce ne-am despărțit. Îmi aduc
aminte că la un moment dat chiar am scris pe Facebook o poantă care mi-a plăcut la nebunie
despre treaba asta și anume că fraza „ Nu ne mai iubim dar putem rămâne prieteni este echivalentă
cu a spune că: câinele nostru a murit dar putem totuși să-l păstrăm!” Spre cinstea ei, deși sunt
sigur că a reținut fraza cu pricina pentru că îmi aduc aminte că a comentat ceva privitor la ea
atunci când am postat-o de data asta s-a abținut să spună ceva.
Am băut ultimele picături de cafea din cană și m-am ridicat să plec. Anastasia parcă ar fi vrut
să mai rămână dar mie mi se părea că toate vorbele au fost spuse așa nu mai avea rost să

48
prelungesc o discuție care nu ducea nicăieri. Deși îmi era într-un fel frică de reacția mea eram în
același timp nerăbdător să ajung acasă și să vorbesc cu Andreea.
S-a ridicat și ea și după ce am ajuns afară, am făcut câțiva pași împreună și când să ne
despărțim poate că am făcut un gest automat destul că m-am trezit cu ea în brațe și s-a depărtat
abia după ce am sărutat-o iar pe obraji.
— La revedere, am spus eu neutru și apoi nu știu cum mi-a scăpat: poate ne mai vedem și
mâine!
— Sigur că da, a acceptat ea bucuroasă. Tot la locul nostru?
— Tot, am răspuns eu deși nu știam cum după numai două întâlniri s-a ajuns ca dintr-o dată
barul de lângă anticariat să devină „locul nostru”.
Înainte de a pleca s-a întors din drum și m-a strigat:
— Domnule Someșan, vreau să vă rog ceva!
Nedumerit m-am întors și eu și am promis cam grăbit:
— Orice dragă Anastasia...
A arătat spre atelierul de copiat și a spus:
— Aș vrea să ne întoarcem și să facem o fotografie amândoi în atelier.
Și-a mușcat buzele și a spus zâmbind:
— Nu creau să vă expun aici în public și nici să vă compromit așa că mai bine să mergem
înăuntru.
Am urmat-o fără să spun nimic pentru că nu știam cum să reacționez. Cel mai bine era să tac
și să ascult.
Pentru că în atelier mai era încă o colegă de-a ei am saluta-o și am intrat amândoi într-o
magazie cu materiale destul de spațioasă făcându-mă să mă simt ca un conspirator.

49
 M-am apropiat de ea și am simțit cum capul i se apleacă spre al meu iar părul ei mirosind a
flori de câmp și a prospețime s-a atins de tâmpla mea. Mi-a arătat fotografia făcută cu telefonul ei
și a promis că mi-o trimite și mie. Mă simțeam ca un bătrân și păcătos Faust iar ea o inocentă
Margareta. M-am îndepărtat de ea și chiar atunci o colegă de ei a intrat iar ea a surprins momentul
și m-am mirat pentru că o vedeam pentru prima dată zâmbind deschis și fără nici o reținere iar eu
aveam o mutră surprinsă de hoț prins asupra faptului și priveam nedumerit spre colega ei în timp
ce ea nici măcar nu a întors ochii spre ea.

50
 — Mariana, acum dacă tot ai văzut ce facem, te rog fă-ne o fotografie artistică așa cum numai
tu știi.
Mariana, care probabil sperase să ne găsească sărutându-ne a roșit ușor și ne-a făcut o
fotografie tot cu telefonul Anastasiei.

Mi-a arătat și de datat asta fotografia și din nou m-am simțit cuprins de duioșie văzând cu câtă
încredere se sprijină de bătrânul Mefisto care mă simțeam.

51
 M-am despărțit de ea cu sufletul îndoit fiindcă relația noastră dacă relație se putea numi ceea
ce se întâmpla cu noi o lua într-o direcție care nu îmi plăcea deloc.
Am ajuns acasă la mine aproape fără să-mi dau seama cum fiind cu gândul la întâlnirea care
tocmai se încheiase. În cursul zilei când am luat brusc hotărârea să mă întâlnesc cu Anastasia am
vrut să fac asta din cauză că am sperat să obțin câteva clarificări de la ea. Clarificări venite din
partea unei fete de 21 de ani nu definiții pe care puteam găsi într-un manual de psihologie sau de
pe internet. În loc de a lămuri ceva am încurcat și mai mult treburile și mi-am adus aminte fără să
vreau de Clarisa, o doamnă psiholog plină de importanță care a ținut să precizeze că nu este firesc
pentru mine, un om care se apropie cu pași repezi de vârsta a treia, să caute fetele bolnave de
gerontofilie și să profite de boala lor.
După ce am sedus-o fiindcă în cele din urmă am făcut și asta în mod premeditat, ca un fel de
a-mi încerca puterile de seducție, și cu o satisfacție deosebită ea a început să îmi găsească
circumstanțe atenuante:
— De fapt la urma urmei faptul că tu ai relații cu fetele respective poate că este chiar benefic
pentru ele.
Discuția asta a avut loc în patul ei după o partidă prelungită de sex și mintea mea nu era foarte
predispusă la rezolvarea unor enigme așa că am întrebat-o direct:
— În cel fel este benefic pentru ele Clarisa? Lămurește-mă fiindcă mintea mea nu este foarte
clară în acest moment și zău că nu am nevoie de sofismele tale.
Cu o răbdare dată de ocupația ei dar și de o căsnicie tocmai încheiată mai mult din vina ei
după cum recunoștea singură a început să îmi explice:
— Păi datorită boli lor, fetele respective oricum ar fi fost predispuse să aibă relații cu bărbați
bătrâni așa că într-un fel este bine că te-au întâlnit pe tine care totuși ești un om integru și nu ai
profitat de ele. Lângă tine orice femeie este mereu supusă unor provocări intelectuale care nu pot
avea decât efecte pozitiv în timp. Încearcă să te vezi ca o parte a unei terapii de durată și
nicidecum ca un profitor. Datorită ție fetele cu care ai de-a face își pot conștientiza problemele și
astfel își pot depăși în timp boala. Mă gândesc că la tine s-a dezvoltat așa un al șaselea simț
pentru a le depista pe aceste tinere iar după ce inițiezi relații cu ele totul merge spre avantajul la
amândoi.
Clarisa a mai turuit atunci multă vreme dar eu nu o mai ascultam fiindcă din ce a spus ea eu
am reținut numai că de fapt aș putea fi o terapie pentru tinerele bolnave de gerontofilie cu care
veneam în contact. Bine că nu a spus că aș putea fi un instrument medical, deși au fost unele care
au recunoscut că m-au folosit pe post de vibrator uman. Dar Clarisa era prea pudică ca să
vorbească despre așa ceva și chiar dacă în timpul discuției era chiar cu instrumentul medical în

52
mână, încercând să îl revigoreze pentru o nouă partidă de sex, era prea rușinoasă ca să aducă
vorba despre așa ceva.
Am alungat amintirea Clarisei, am intrat în odaia mea cu „brâie negre zugrăvite” și primul
lucru pe care l-am făcut a fost să scot iar din tubul de carton și agăț deasupra birului meu de lucru,
la loc vizibil afișul cu ceea ce ar fi trebuit să fie crezul meu de acum încolo: nici un pic de
încredere în femei!
Îmi părea rău de Andreea și de faptul că a crezut că m-a prins în pânza ei de păianjen. Chiar
dacă am discutat cu o mulțime de oameni astăzi subconștientul meu analiza informațiile primite
de la Andreea. Nu știu dacă era inițiativa ei sau dacă fusese pusă de cineva dar în mod clar totul
nu era decât o joacă. Ori în joaca iubirii aveam câteva zeci de ani în plus de experiență. Ea nu era
nici măcar în stadiul de proiect când eu deja făceam primele mele cuceriri.
Am pornit laptopul și ca de obicei până când s-a hotărât el să pornească m-am dus să-mi fac
un ceai de ghimbir. M-am oprit pe hol și privind la bătrânul din oglindă l-am întrebat:
— Ce mai faci frumușelule?
Cum frumușelul nu mi-a răspuns nimic am continuat drumul spre mica mea bucătărie, am pus
apa la fiert, apoi după ce ceaiul a fost gata cu cana în mână m-am îndreptat spre laptop.
Mi-am tot spus că ar fi trebuit să umblu pe la setări fiindcă de fiecare dată când pornea intra
direct pe Facebook, mai precis îmi apăreau mesajele private.
Acum de exemplu cum am intrat și am privit la monitorul laptopului mi-a sărit în ochi un
mesaj de la Andreea:

Andreea
Bună seara om frumos! Știu că pare incredibil, dar zău că mi-a fost dor să ne revedem fie și
aici, online. Toată ziua m-am gândit numai la momentul ăsta!

„Ai văzut frumușelule că nu te-a uitat fata așa cum te-ai speriat tu!” a spus Draky și vocea lui
mi s-a părut atât de reală încât în primul moment am fost tentat să mă întorc să privesc peste umăr.
Deși lipsise atât de mult timp încât am crezut că „vocea mea interioară” și care îmi dădea
atâtea bătăi de cap dispăruse cu totul într-un fel mă simțeam bine acum că a revenit. Ciudat dar
acum că anormalitatea mea revenise mă simțeam normal și împlinit. Poate că de când am ajuns la
concluzia că este într-un fel vocea subconștientului meu mă bazam destul de mult pe el ca să mă
scoată din încurcături. Subconștientul nostru este capabil să facă asociații de iedei care există în
noi dar pe care mintea conștientă este prea pudică, prea tributară civilizației ca să îndrăznească să
le facă.

53
 Până una alta am încercat să fac abstracție de Draky m-am concentrat asupra a ceea ce aveam
de gând să-i răspund Andreei. Aveam de gând să-i spun multe dar îmi era frică de felul meu
nestăpânit de a fi fiindcă renumita mea spontaneitate verbală avea uneori harul să mă bage într-o
mulțime de încurcături.
Tastând încet ca să nu fac vreo greșeală i-am răspuns Andreei și în același timp am început să
țes în jurul ei nevăzuta mea pânză de păianjen.

Sergiu
Mă bucur și eu să ne revedem și pentru început aș vrea să îți fac o propunere. Pentru că eu te
simt foarte apropiată și intuiesc că vom vorbi foarte mult și foarte multe împreună aș vrea să ne
tutuim. Ce zici?

Andreea
Eu ce să zic? Aș accepta cu dragă inimă numai că nu mai știu dacă vă aduceți aminte ce ați
spus despre așa ceva acum câtva timp într-o postare publică?

Sergiu
Zău dacă știu la ce te referi.

Andreea
Ați spus pe pagina dumneavoastră că în cel mult trei zile după ce convingeți o fată să vă
tutuiască o să faceți și dragoste!

Sergiu
Nu îmi vine să cred că am putut zice așa ceva!

Andreea
Ați zis, ați zis. Și câteva din admiratoarele dumneavoastră au sărit imediat cu gura
propunându-vă să vă tutuiți numai pentru a vă demonstra că nu aveți dreptate și că pe ele nu le
puteți convinge.

Sergiu

54
 Și cum s-a terminat toată povestea?

Andreea
Păi dumneavoastră ați acceptat provocarea și ați început să le faceți o mulțime de
complimente, așa în stilul dumneavoastră, apoi discuțiile au căpătat așa, un caracter mai intim și
v-ați mutat arena de luptă pe Messenger sau cel puțin așa ați anunțat dumneavoastră. Iar cum
fetele nu au mai zis nimic s-a presupus că totul s-a încheiat în pat.

Sergiu
Într-un fel așa a fost numai că unele provocări s-au terminat pe o canapea. Dar aș vrea să
nu divagăm: vrei să ne tutuim sau nu?

Andreea
Vreau Sergiule, sigur că vreau. Dacă nu aș fi atât de timidă aș zice că de o viață îmi doresc așa
ceva... încă de pe vremea de când îți eram sclavă în Egiptul antic.

Am intrat pe pilot automat și i-am răspuns ceva deși nu sunt foarte conștient ce anume și mai
târziu va trebui să îmi verific arhiva ca să văd ce prostii am debitat. I-am spus că sunt nevoit să fac
o pauză fără să-i explic de ce și lăsând laptopul deschis m-am dus să fac un ceai.
În spatele meu, sau unde naiba s-o fi găsind Draky chicotea și când l-am întrebat ce are mi-a
răspuns:
— Na Drace că ți-ai găsit nașul: uite că ai găsit una mai nebună ca tine!
— Nu te prosti Draky, totul este doar un joc făcut să mă prindă în pânza ei numai că eu am
pânza mai subtilă.
— Da știu pe pânza ta se pot legăna zece elefanți... iar pe a ei se poate legăna numai un
scriitor. Cred că nici nu își dorește mai mult.
Ajuns în bucătărie am pus apa la fiert apoi am deschis frigiderul. Sticla cu vine de Porto îmi
făcea nerușinată cu ochiul așa că am pus un pahar iar Draky în spatele meu a comentat:
— La cât ai de mințit în seara asta cred că ar fi bine să iei sticla cu tine!

55
 Vocea asta interioară a mea avea uneori a naibii de multă dreptate așa că am dus în birou
paharul plin și sticla cu vin și abia pe urmă m-am întors după ceai.
Cum să procedez mai departe? Asta era o întrebare la care nici Draky și nici altcineva nu mă
putea lămuri. Era clar că totul era un simplu amuzament și în măsura în care nu mă implicam
emoțional nu era nicio problemă să îi fac jocul.
Am luat loc în fața laptopului și după ce am băut o gură zdravănă de vin am început să tastez:

Sergiu
Păi Andreea dragă la cum evoluează lucrurile eu zău că m-aș hazarda să încep un nou roman
de dragoste. Numai că vezi tu... aici apre o mică problemă.

Andreea
Păi haide să o rezolvăm! Nu ai spus tu în discuțiile pe care le-ai avut cu Daria că tu ai talentul,
iar ea frumusețea așa asta este cam tot ce trebuie pentru o carte de succes. Care este de fapt
problema? Iar vreun blocaj literar?

Ca să o ademenesc în pat, Dariei i-am spus că am un teribil blocaj și că numai o îmbrățișare

din partea ei ar putea să în redea posibilitatea de a scrie. Lucru pe care l-am descris pe larg în
romanul „Gheață la malul sufletului meu”. Iar faptul că Andreea făcea referire la el era o dovadă
sigură că ea citise cartea pentru că o distribuisem și sub formă de fișier PDF la o mulțime de
cititoare. La urma urmei pentru că ne despărțeau sute de kilometri poate că îi venea foarte ușor să
facă pe curajoasa dar eu eram dator să încerc așa că am luat loc în fața laptopului și după ce am
băut o gură zdravănă de vin am început să tastez:

Sergiu
Vezi că știi? Acum ai tu intuiții de scriitor. Da am un teribil blocaj și numai atingerea unei
femei frumoase ca tine mă poate debloca.

Andreea
Problema se poate rezolva dar nu ar trebui ca până ne vedem și să elimin blocajul să avem cea
concret de deblocat? O idee, un titlu sau cam așa ceva... că altfel riscăm să rămână doar vorbe în
vânt...

Am discutat până spre orele mici ale nopții numai pe tema, asta urmând ca eu să găsesc un
titlul potrivit iar ea să mă lase să postez pe pagina mea felul cum evoluează povestea noastră de

56
dragoste. Când am întrebat-o dacă soțul sau altcineva din anturajul ei nu se va supăra în momentul
în care îmi voi declara dragostea totală pentru ea mi-a răspuns sec:

Andreea
Arta cere sacrificii dragul meu! Cine va vrea va înțelege asta, cine nu, nu și gata! Noi trebuie
să ne vedeam de povestea noastră de dragoste. Și de roman, bineînțeles.

Sergiu
Bine! Atunci mâine nu am să fac altceva decât să mă gândesc la un titlu percutant. Apoi vom
croșeta amândoi romanul nostru de dragoste. Dar înainte de a pleca la culcare vreau să te mai
întreb un singur lucru: ești sigură că mă iubești?

Andreea
Credeam că ți-ai răspuns singur la întrebarea asta. Sergiule te iubesc din toată inima așa cum
foarte bine știi. Așa că noapte bună și te rog să ai grijă de tine.

Am oprit laptopul înainte de a apuca să o întreb de ce este ea așa de îngrijorată de mine. Eram
cu analizele la zi și toate erau perfecte așa că zău că nu înțelegeam de unde grija ei. Ca să nu mai
spun că era prima dată când altcineva în afară de vărul meu îmi spunea să am grijă de mine.
Reconfortantă și ciudată în același timp situație.
Dacă Draky dacă ar fi fost prezent sunt sigur că ar fi comentat sarcastic că de fapt Andreea era
îngrijorată să nu pățesc ceva înainte de a-i finaliza ei romanul.
M-am bucurat că nu este prezent pentru că astfel am început în iniște să mă gândesc la un titlu
pe măsură pentru că mi-am dat seama că pentru a putea continua povestea noastră de dragoste
avea nevoie de un nume.
Chiar dacă nu îmi place să recunosc, vinul mă ajuta când era vorba de idei ciudate așa că
înainte de mă culca am ras tot vinul din sticlă.

Capitolul 7

Un scriitor în căutarea unui titlu

A doua zi de dimineață după ce m-am trezit de-a binelea și am băut pe îndelete cafeaua
matinală mi-am dat seama că vinul de Porto băut aseară nu prea m-a ajutat.

57
 — Poate ar trebui să mărești cantitatea!, l-am auzit pe Draky spunând, dar nu l-am băgat în
seamă fiindcă nu de sfaturi prostești aveam nevoi ci de un titlu.
— Dacă tot ieși în oraș, cumpără o sticlă de vin de Madeira! Cu el sigur o scoți la capăt!
Aproape fără să vreau m-am trezit atras în discuția cu vocea mea interioară și i-am răspuns:
— Păi nu tot tu mi-ai zis să nu mai beau vin de Madeira că îmi dă coșmaruri?
Discuția a fost mai lungă și a pornit de la faptul că după numai un pahar de vin de Madeira am
avut niște vise atât de terifiante încât nu am avut încotro și am fost nevoit să le încadrez la
categoria coșmaruri. Draky a foste de părere că ele sunt provocare de blestemele sclavilor care au
murit în chinuri pe insulă Madeira. Eu era de părere că poate a dus la asta și faptul că tocmai
lucram la un roman SF intitulat „Atacul sferelor” în care niște sfere negre de origine necunoscută
și-au pus în gând să distrugă umanitatea.
— Sincer să fiu, la ce probleme ai numai o sticlă de Madeira o să te pună pe linia de plutire! a
mai comentat Draky dar nu l-am mai băgat în seamă pentru că eu aveam de găsit un titlul și
nicidecum de numele unui soi de vin.
Mă simțeam ca personajele lui Luigi Pirandello din piesa „Șase personaje în căutarea unui
autor” numai că eu eram un scriitor în căutarea unui titlu.
M-am plimbat de câteva ori pe strada Republicii dar era prea de dimineață ca să întâlnesc pe
cineva cunoscut cu care să pot purta o discuție care să îmi poată da vreo idee.
În cele din urmă m-am oprit pe terasa de lângă Kenvelo și am mai luat o cafea dar fără Zeteșul
meu lângă mine care s-mi stârnească asociații de idei prin prostiile pe care le mi spunea parcă nici
cafeaua nu avea nici un gust.
Am ajuns apoi pe aleea de sub Tâmpa și după ce m-am plimbat până când am simțit că îmi iau
picioarele foc m-am oprit la unul din restaurantele din zonă pentru prânz. Mâncam dar nu simțeam
ce mănânc așa că în cele din urmă m-am ridicat sătul dar fără mai știu ce am mâncat.
Zeteș era ocupat și nu se putea întâlni cu mine iar Anastasia termina serviciul numai pe la ora
cinci după amiază și deși sunt sigur că la o adică s-ar fi putut învoi câteva ore pentru a se întâlni
cu mine nu voiam să forțez nota.
Am ajuns așadar din nou pe strada Republicii și neavând ce face am luat la rând librăriile din
centru. Poate că nu eram destul de bine cotat pe plan local pentru că nu aveam nicio carte expusă
în vitrină dar asta era mai puțin important fiindcă înăuntru la rafturi erau destul de vizibile. Ca de
obicei când eram în preajma cărților timpul a început să treacă aproape pe neobservate așa că nici
nu am băgat de seamă când s-a făcut ora cinci așa că am sunat-o pe Anastasia.
— Da, am terminat treaba, mi-a răspuns ea grăbită și în cinci minute pot ajunge la locul
nostru.

58
 „Locul nostru!” Nu-mi plăcea cum sună acest „locul nostru” și data viitoare, fiindcă în mod
sigur va mai exista și o dată viitoare voi încerca discret să schimb atât locul nostru cât și „ora
noastră”. Chiar nu voiam o relație cu Anastasia din motive care nu îmi erau foarte clare.
Când am intrat în bar am văzut-o pe Anastasia așezată la „masa noastră” făcându-mi veselă
semn cu mâna. Speram să rămână tot așa de veselă și în momentul în care aveam să ne despărțim
deși la ce întrebări aveam de gând să-i pun mă îndoiam că va rămâne liniștită.
După ce am comandat cafeaua am văzut că ridicase mâna ei dreaptă de pe tortița cănii de cafea
și o mișca neliniștită pe lângă farfurioară.
Ca pentru a-mi confirma niște bănuieli am întins în ceea ce părea a fi un gest întâmplător mâna
mea stângă puțin dincolo de jumătatea măsuței.
Pentru că am fost atent am văzut cum mâna Alinei s-a repezit ca un mic animal de pradă spre
mâna mea și se agață de ea cu teamă dar și cu disperarea că ar putea fi respinsă. Câteva secunde
am lăsat mâna mea inertă apoi pentru că am citit nehotărârea și teama din ochii ei am răspuns
gestului cu o ușoară strângere de mână.
Fata care mi-a adus cafeaua la masă era cu numai câțiva ani mai mare ca Anastasia dar a
așezat ceașca în fața mea fără să spună nimic deși mi s-a părut că observ o ușoară ridicare din
sprâncene.
Atât și nimic mai mult deși Dariei i s-ar fi părut că vine sfârșitul lumii din cauza unui
asemenea gest de tandrețe sancționat în felul ăsta de o chelneriță.
În cele din urmă cred că și-a dat seama că gestul ei fusese oarecum deplasat fiindcă cu părere
de rău și-a retras mâna, a mai luat o gură de cafea și m-a întrebat:
— Și totuși de ce a-ți vrut să mă vedeți?
Am zâmbit ezitând înainte de a întreba dar în cele din urmă am făcut-o:
— Deci rămânem în cele din urmă la pluralul de politețe?
A plecat capul a încuviințare apoi văzând că aștept totuși un răspuns a adăugat:
— Da, domnule Someșan, așa cum am spus și ieri aș prefera să rămâne prieteni încă mulți ani
de acum încolo decât să devenim iubiți și să ne despărțim după trei luni.
Am fost tentat să fiu rău și să-i răspund: „Merita să încerci Anastasia fiindcă cu tine poate că
aș fi rezistat ceva mai mult timp! Poate chiar patru luni!” dar în loc de asta am spus:
— Mă bucur că ai luat hotărârea asta Anastasia fiindcă acum pot vorbi liber cu tine, așa ca doi
prieteni, fiindcă aș vrea să te întreb ceva mai delicat chiar despre subiectul dragoste.
O lungă tăcere din partea ei, apoi după ce și-a mușcat ușor buzele ca și cum ar fi vrut să-și
reprime cuvintele care i-au venit prima dată a spus:
— Vă ascult domnule Someșan!

59
 — La două lucruri aș vrea să mă ajuți astăzi Anastasia. Primul dintre ele ar fi să încercăm prin
discuții și eventuale provocări din partea ta să găsim un titlu pentru viitorul meu roman de
dragoste.
O tăcere de câteva secunde din partea ei urmată de o privire concentrată pe cana de cafea m-a
făcut să înțeleg că rugămintea mea o pusese în încurcătură.
În cele din urmă, cu o voce ușor gâtuită m-a întrebat:
— Să înțeleg că în cele din urmă ați hotărât să mai scrieți încă un roman de dragoste? Și cum
rămâne cu afișul acela în care spuneți că nu mai aveți încredere în femei?
— Să ne înțelegem Anastasia fiindcă sunt două lucruri complet diferite. Încredere nu am nici
acum dar asta nu înseamnă că nu pot scrie un roman de dragoste și chiar să trăiesc o poveste de
dragoste dar așa... fără să mă implic prea mult.
A oftat prelung apoi a spus ca și cum și-ar fi smuls cu greutate cuvintele din adâncul sufletului
ei:
— Un clasic a spus într-un roman că „Fără dragoste nimic nu e!” iar dacă îmi dați voie eu am
să-l completez și am să adaug: „Fără implicare nici dragoste nu e!”
M-a privit fix în ochi și a continuat:
— Cum adică vreți să trăiți o poveste de dragoste fără să vă implicați? Sper că vă dați seama
că așa ceva nu se poate!
Am ridicat din umeri apoi i-am zis:
— Anastasia, chiar dacă eu cred în dragoste la prima vedere de data asta nu este cazul crede-
mă. Atât eu cât și Andreea ne prefacem că suntem îndrăgostiți unul de altul. Ea pentru că vrea să
scriu un roman de dragoste cu ea drept personaj principal iar eu...
Cum pauza mea se prelungea cam mult Anastasia a întrebat:
— Iar dumneavoastră...?
Eu ezitam cât de sincer puteam fi cu Anastasia fiindcă deși eram prieteni s-ar putea ca
adevărul să nu îi cadă tocmai bine. În cele din urmă m-am hotărât să iau taurul de coarne și să-i
spun:
— Anastasia dragă dacă ai văzut pozele de pe pagina Andreei îți dai seama că este cea mai
frumoasă fată care a existat vreodată în viața mea iar eu nu vreau...
M-am poticnit iar pentru că ceea ce voiam să spun nu mă avantaja chiar deloc și nu aș fi vrut
să recunosc așa ceva nici măcar în fața Alinei.
Anastasia a strâns din buze și a completat ea în locul meu cu o voce care părea încărcată de un
ușor reproș:

60
 — Nu vreți dacă se poate să ratați câteva nopți de dragoste cu cea mai frumoasă femeie din
viața dumneavoastră!
— Fată dragă, ai pus punctul pe i! am spus eu și am zâmbit dar nu era zâmbetul meu cel mai
reușit.
Ochii Alinei păreau că aruncă fulgere dar ochelarii îi ascundeau în mare parte din frustrare și
după o vreme se părea că obida i s-a mai domolit așa că a continuat cu o voce ceva mai potolită:
— Păi din moment ce dumneavoastră credeți că ea de fapt nu vă iubește cu adevărat ci doar se
preface pentru a obține romanul dorit iar dumneavoastră la fel vă prefaceți pentru a ajunge în patul
ei este ca și cum ați întinde unul altuia o pânză de păianjen în care încercați să vă prindeți
reciproc.
În momentul ăla mi s-a aprins beculețul care de multă vreme pâlpâia undeva în adâncurile
minții mele iar Draky a spus:
„Iubirea, ca o pânză de păianjen”.
— Asta e Anastasia, am spus eu fericit și scăpat de obsesia titlului.
— Care, domnule Someșan? a întrebat fata iar eu amintindu-mi că numai eu îl pot auzi pe
Draky i-am spus și ei:
— „Iubirea, ca o pânză de păianjen”!
Anastasia s-a încruntat puțin apoi a ridicat din umeri:
— Mă trimite puțin la titlul romanului scris de Cella Serghi care a scris romanul autobiografic
„Pânza de păianjen”...
Cum părea că mai are de spus ceva dar ezita am îndemnat-o:
— Spune! Fiindcă simt că mai este ceva.
A băut puțină cafea ca și cum și-ar fi adunat curaj pentru ceea ce voia să zică și în cele din
urmă a completat:
— Păi cele două romane mai seamănă prin ceva: Cela Serghi a scris romanul numai pentru a-i
demonstra idolului și iubitului ei, Camil Petrescu, că face parte din lumea lui și că poate vorbi
aceeași limbă ca el. Limba literaturii...
A făcut iar o pauză părând că își caută cuvintele dar de data asta nu am mai grăbit-o și în cele
din urmă a spus ezitând:
— Pe de altă parte și dumneavoastră vreți să scrieți romanul ăsta numai pentru a-i demonstra
Andreei că o iubiți...
A ridicat din umeri și a spus oarecum cu tristețe:

61
 — La cum vă cunosc eu pe dumneavoastră tare mi-e frică că o să vă îndrăgostiți de-a binelea
apoi iar o să vă despărțiți și iar o să suferiți și până la urmă o să ajungeți pe bune să urâți femeile
și pe urmă adio cu romanele de dragoste.
Am dat hotărât din cap a negație:
— Nici vorbă Anastasia! De data asta voi fi ferm pe poziție și crede-mă că știu ce spun! Nici
un pic de implicare din partea mea dar vreau să o fac să se îndrăgostească lulea de mine și aici
numai tu mă poți ajuta.
— Eu? s-a mirat sincer Anastasia și am început să-i explic ce așteptam de la ea.
— Da tu Anastasia și te rog să nu mă refuzi! Fiind mai aproape de vârsta ei cred că intuiești
foarte ușor cam de așteptări are ea de la mine așa că te rog să mă sfătuiești cum să mă comport și
ce să spun ca să o fac să se îndrăgostească de mine.
Cum mi s-a părut că văd pe cineva cunoscut trecând prin fața geamului am privit afară în timp
ce îi spuneam vorbele astea și abia când am privit-o iar mi-am dat seama că avea ochii în lacrimi.
Nedumerit am privit la ea cum își scoate cu mâinile tremurând ochelarii apoi se șterge încet la
ochi cu un șervețel pe care l-a luat din poșetă.
— Domnule Someșan nu se cade să mă faceți să plâng în public! a spus ea în cele din urmă cu
o voce slabă și a trebuit să fac eforturi să o înțeleg.
— Doamne Anastasia dar nu am stabilit noi puțin mai înainte că suntem prieteni și că putem
vorbi orice fără să ne supărăm unul pe altul.
Pentru că tot nu spunea nimic am continuat:
— Tot ce voiam de la tine era un sfat cum să atrag frumusețea asta de fată în patul meu, ce
mare lucru? De ce trebuie să te superi pentru atâta lucru?
A vrut să mai spună ceva dar avea vocea spartă și nu a reușit să zică:
— Sergiule ești...
Nu am mai aflat cum credea ea că sunt pentru că și-a luat geanta de pe spătarul scaunul și a
ieșit din bar ca o vijelie.
Am rămas pe scaun încremenit și nedumerit și abia când a venit chelnerița să plătesc am
tresărit și am privit în jur.
După ce a luat banii fata a privit încruntată la mine și a spus:
— Nu trebuia să o faceți pe Anastasia să plângă. Este o fată bună și chiar nu merita să-i faceți
așa ceva.
Am ridicat mâinile dezolat pentru că zău că nu pricepeam despre ce anume ar putea fi vorba.
— Nu i-am făcut nimic, am mormăit eu a scuză dar chelnerița nu a mai spus nimic ci doar a
trântit ceștile de cafea pe o tavă, a luat banii și a plecat cu buzele strânse.

62
 În mod sigur data viitoare va trebuie să îmi beau cafeaua în altă parte fiindcă după cum m-a
privit până când am ieșit din bar precis se gândea să îmi pună otravă în ceașcă când voi mai da pe
acolo.
Abia am ieșit din bar când mi-a sunat telefonul. Era vărul meu și dacă în primul moment am
fost tentat să nu-i răspund știam că insistent cum este, nu se va lăsa păgubaș până când nu va da de
mine.
Am răspuns așadar și l-am întrebat repezit:
— Ce vrei?
A părut blocat câteva momente de tonul meu agresiv dar și-a revenit repede și mi-a răspuns
cam pe același ton:
— Aș vrea să îți dau două după ceafă dar cred că o să mă mulțumesc să îți dau o tequila așa
mișcă-ți fundul la Party Bar. Dar repede nu mă face să te aștept fiindcă o să mă enervezi și mai
tare.
Am închis fără să-i răspund și cotind pe lângă magazinul Star am ajuns în dreptul liceului
Unirea. Undeva în spatele liceului era și barul iar după ce am intrat, l-am văzut și pe Zeteșul meu
lăbărțat în spatele unei mese și privind în jur cu o mutră posacă.
Nu a spus nimic ci doar mi-a arătat locul din fața lui.
— Acum ce naiba am mai făcut? am întrebat eu fiindcă nu-mi plăcea să fiu acuzat de ceva de
care nu mă simțeam vinovat.
A făcut semn spre băiatul care ne servea de obicei și în timp ce acesta prepara cu aceleași
gesturi de mare magician tequila în flăcări vărul meu s-a tras mai aproape de mine și în șoaptă mi-
a zis:
— Ticălosule!
Pârându-i-se că nu sună destul de jignitor a repetat îmbunătățind puțin repertoriul:
— Ticălos bătrân!
Am ridicat din sprâncene fiindcă tot nu îmi puteam explica supărarea lui așa că l-am rugat să
îmi explice. A așteptat până când băiatul ne-a turnat tequila în pahare și s-a îndepărtat apoi a spus
încet dar vocea lui era atât de tunătoare încât oricum a auzit jumătate din bar.
— M-am întâlnit puțin mai devreme cu Anastasia, știi tu, fata ai drăguță de la anticariat.
— Da, știu care Anastasia, am răspuns eu precaut. Am băut o cafea cu ea ceva mai devreme.
— Am băut cu ea o cafea mai devreme! m-a îngânat el strâmbându-se la mine. De ce nu bei tu
cafea cu dracul ăla care te tot lauzi că locuiește la tine în cap și să lași lumea de treabă în pace.
— Fiindcă eu nu beau cafea! a comentat în surdină Draky dar simțind că problema devine
serioasă a preferat să se retragă fără să mai spună și altceva.

63
 A luau o gură zdravănă de tequila apoi a spus:
— Fata asta mergea pe strada Republici și se izbea de lume fiindcă plângea așa de tare că nu
vedea pe unde merge. M-am așezat în fața ei și a intrat în mine. Abia după un minut m-a
recunoscut și mi-a povestit că a băut o cafea cu tine. Nu a spus nimic mai mult dar nici nu a fost
nevoie fiindcă te cunosc prea bine și știu că numai tu ai fost de vină.
— N-am nicio vină, m-am apărat eu. Am stabilit ca noi doi să păstrăm o relație frumoasă de
prietenie și după asta imediat a început să plângă și a ieșit în fungă din local.
M-a privit lung apoi m-a întrebat:
— Sergiule tu știi ce este psihopatia?
Am dat din umeri:
— Știu, sigur că știu. Am creat odată un personaj psihopat într-unul din romanele mele așa că
a trebuit să mă documentez.
Părea că nu mă aude fiindcă a butonat ceva la telefonul său și mi-a arătat un articol din
Wikipedia:

„Psihopatia este o dereglare de personalitate caracterizată prin comportament antisocial,

capacitate redusă de a avea remușcări și control comportamental redus. Un psihopat este o
persoană care nu prezintă empatie, mustrări de conștiință, are un comportament lipsit de
inhibiții, este deseori carismatică, narcisistă și va face orice ca să își ducă la îndeplinire un
plan.”

— Ai citit? m-a întrebat el și după ce am aprobat din cap a continuat:

— Acum hai să vedem care din componentele acestei definiții NU ți se aplică.
Cum nu spuneam nimic a întrebat:
— Le luăm pe rând sau le luăm la grămadă?
Pentru că nu îmi plăcea încotro se îndreaptă discuția am preferat să tac și el a spus:
— Oricum le-am lua este clar că ești un psihopat și că oriunde te-ai duce o să provoci numai
rău și suferință.
Mi-am adus amine de o replică de-a lui și l-am întrebat:
— Și cum rămâne atunci cu sufletul meu mic de copil inocent?
Pentru că tocmai atunci luase o gură generoasă de cocktail s-a înecat cu el și a început să
tușească.
După ce și-a mai revenit cât de cât a spus:
— Cred că la definiția aia din Wikipedia mai trebuie adăugat ceva: știe să iasă din orice
încurcătură printr-o replică adecvată! Aici m-ai avut. Numai că nu trebuie să uităm că vechile
civilizații îi respectau pe cei zdruncinați fiindcă îi considerau inocenți în nebunia lor. Și să știi că

64
orice ar spune știința și mai ales Wikipedia eu consider psihopatia o formă de nebunie cu atât mai
periculoasă cu cât este mai puțin vizibilă.
I-a făcut semn băiatului care ne servea să se apropie și în timp de acesta aștepta politicos
lângă noi mi-a spus:
— Sergiule țin la tine ca la unicul verișor pe care îl am dar sincer să fiu nimic nu-mi doresc
mai mult decât ca frumusețea aia a ta din Slatina să te pună cu botul pe labe. Fiindcă o meriți!
S-a întors spre băiatul de lângă noi și i-a spus:
— Dinule, vrei să pui de rog filmulețul ăla de care am vorbit.
— Sigur că da domnule Zeteș, a spus băiatul pe care am aflat cu prilejul ăsta că îl cheamă
Dinu.
Televizorul care era pe peretele din fața noastră avea diagonala destul de mare ca să se poată
vedea în toate amănuntele ceea ce voia să îmi arate vărul meu.
— Despre ce este totuși vorba?
— Ai răbdare, ai puțintică răbdare stimabile, m-a temperat vărul meu și în curând pe ecran a
apărut ceea ce părea a fi o filmare de la o nuntă.
— Ce naiba vere, vrei să te însori? l-am întrebat eu dar nu am mai fost capabil să mai spun
altceva fiindcă pe ecranul imens din fața mea a apărut Andreea.
Era îmbrăcată în rochie albă de mireasă și stătea pe un scaun. De ea s-a apropiat un bărbat și i-
a dat un buchet de violete. Erau violete de Parma și nu păreau a fi florile banale care puteau fi
găsite în florăriile obișnuite. S-a ridicat, l-a primit ca pe o ofrandă adusă unei zeițe, l-a mirosit
discret apoi l-a așezat pe scaunul de pe care se ridicase. Cu grație, cu nespusă grație a început să
pășească spre mijlocul ringului de dans. De-a lungul vieții, din proprie inițiativă sau târât de
vreuna din iubitele momentului am participat la multe spectacole de balet dar niciodată, niciodată
nu am văzut vreo balerină care să se miște cu mai multă grație decât Andreea. Părea asemenea
unei zeițe coborâte printre muritori și fără să vreau m-am ridicat de la masă și m-am apropiat de
televizor ca să fiu cu un pas mai aproape de ea. În scurtele momente când se întorcea cu fața spre
aparatul de filmat i se vedea fața de o frumusețe incredibilă și nu mă puteam gândi decât la
Afrodita, zeița frumuseții cea născută din spuma mării. Aburul alb care o înconjura mă ducea cu
gândul și mai mult la această imagine iar felul plin de grație în care își mișca mâinile pe lângă trup
mă lăsa fără cuvinte. Chiar și aburul părea că se desparte cu greu de corpul ei minunat și părea că
se mișcă mai lent în încercarea de a mai rămâne o clipă lângă ea.
— Prințesă... am bâiguit eu, prințesa mea, trebuie să te am. Trebuie să fii a mea...
Am întins mâinile spre ecran și cred că mai aveam puțin și prindeam televizorul în brațe când
o mână cât o lopată m-a zguduit:

65
 — Trezește-te vere și lasă televizorul în pace!
Cu greu am revenit din lumea unde eram numai eu și Andreea înapoi în micul bar din Brașov
și am privit cu ochi tulburi la Ion.
Vărul meu mă privea și el cu ochi plini de milă și după ce a oftat odată greu mi-a spus:
— Sergiule, dacă mai aveam nevoie de vreo dovadă că ești țăcănit acum mi-ai oferit-o cu vârf
și îndesat.
Nu pricepeam prea bine ce vrea să spună așa că l-am privit lung fără să spun nimic așteptând
să se explice în vreun fel.
— Îți mai aduci aminte cum clănțănea motanul Grișa când a îmbătrânit și nu mai reușea să se
urce în pom după vrăbii? Ei, exact așa ai făcut și tu când ai dat cu nasul de sticla televizorului.
Bunicul nostru avea un motan cam prostănac care toată ziua era cu ochii după vrăbiile din
salcâmul de lângă poartă. Nu reușea să prindă niciuna și bunica noastră râdea de bietul motan
zicând:
— Uite mă Octave, parcă ai fi tu când alergi după vecine.
Bunicul nostru, Octav zâmbea în barbă și după ce pleca bunica ne zicea așa mai într-o parte:
— Măcar eu tot mai prind din când în când câte o vecină dar bietul Grișa nu a prins nicio
vrabie de când îl știu.
L-am privit lung pe Ion și i-am zis:
— Să nu crezi că nu știu ce încerci să faci? Asociindu-mă pe mine și dragostea mea pentru
Andreea cu Grișa încerci să arunci totul în derizoriu dar nu te cred. Eu sunt un om rațional, cum
naiba să fac ca un motan.
Vărul meu nu a spus nimic dar la întrebat pe băiatul care era lângă noi:
— Dinule, ia explică-i puțin cum făcea acum câteva minute când voia să intre în monitor.
Dinu a început să zâmbească dar nu a spus nimic parcă rușinându-se.
— Hai, spune, a insistat vărul meu fiindcă altfel nu ne crede.
Într-o palidă încercare de a reproducere sunetele scoase de mine băiatul a început să clănțăne
din dinți. Era o jalnică imitație a bătrânului nostru motan dar suficient cât să îl cred pe Ion.
— Eh poate m-am înecat, am încerc eu să găsesc o scuză cât de cât plauzibilă.
— Sigur te-ai înecat, m-a aprobat Ion serios. Ți-a stat Andreea în gât.
Cum nu am spus nimic a continuat:
— Prostovane, nunta aia la care te uitai era nunta ei. Femeia asta de care te-ai îndrăgostit este
măritată, femeie la casa ei și cine știe ce joc face cu tine.

66
 — Nu face niciun joc Ion. Știu că îți este peste puterile tale să înțelegi dar din când în când
câte o femeie frumoasă se mai îndrăgostește de mine. De mine și de cuvintele mele și nu de bani
așa cum se întâmplă în cazul tău.
— Nu te iubește! a concluzionat Ion. Face parte dintr-o veche familie boierească care chiar și
pe vremea comuniștilor s-au descurcat și s-au strecurat cumva în sistem și a dat dintre ei diplomați
și juriști celebri.
A mai butonat ceva pe telefon și a spus dar fără să îmi arate și mie:
— Și întotdeauna femeile neamului au fost cele care și-au impulsionat și și-au împins în față
bărbații. Astâmpără-te Sergiule, intri într-un joc prea periculos pentru tine!
Nu i-am răspuns nimic și nervos am scos telefonul fiindcă aveam de gând să lămuresc urgent
câteva lucruri cu Andreea.
Apoi mi-am adus aminte că nu mânuiam așa de repede cum aș fi vrut tastatura virtuală și
pentru că voiam să-i pun Andreei câteva întrebări în stil mitralieră ca să nu-i dau timp să-și
pregătească răspunsurile l-am rugat pe Ion să mă repeadă acasă cu mașina lui.
— Am băut, mi-a răspuns el. Va trebui să așteptăm șoferul.
În cele din urmă a venit și șoferul lui și în drum spre casă mi-a mai spus de vreo trei ori să fiu
atent fiindcă el nu crede că Andreea este îndrăgostită de mine.
— Nu-i nimic, i-am răspuns eu îmbufnat, atunci am să o fac să se îndrăgostească de mine.
Ajuns în camera de lucru m-am învârtit ca un leu în cușcă pe lângă laptop până când a pornit
și am intrat online.

Andreea
Bună seara, iubitul meu Sergiu! Mi-a fost un dor teribil de tine.

Sergiu
Și mie Andreea numai că eu am și o veste bună!

Andreea
Wow! Să nu îmi spui că ai găsit un titlu. Spune-mi, te rog, că ai găsit un titlu. Un titlu superb...

Sergiu

67
 Păi m-am gândit la ceva de genul „Iubirea, ca o pânză de păianjen”

Andreea
Îmi place, dar îmi sună cunoscut. A mai fost folosit?

Sergiu
Cella Serghi a scris în perioada interbelică un roman autobiografic intitulat „ Pânza de
păianjen” ,dar nu are legătură cu ceea ce vreau eu să scriu.

Andreea
Dar despre ce vrei să scrii în roman? Poți să îmi spui?

Sergiu
Andreea încă nu știu! Tot ce am este o copertă cu o fată minunată pe ea și un titlu bun. Apoi
nimic... O mulțime de foi albe...

Andreea
Nu înțeleg!

Sergiu
Păi este simplu. Povestea noastră de iubire încă nu există! Sunt doar câteva vorbe schimbate
pe net și nimic mai mult. Va trebui să avansăm puțin dacă vrei să întindem unul spre altul câte o
pânză de păianjen a iubirii...

Andreea
Tot nu înțeleg. Ce ar trebui să fac?

Sergiu
Andreea... mă iubești?

Andreea
Doar ți-am mai spus... sigur că da. Te iubesc din toată inima ți încă de mult timp dar nu am
îndrăznit să îți spun fiindcă... știi tu de ce, erai prea ocupat cu ochii verzi.

Sergiu

68
 Andreea ai mașină?

Andreea
Am o Skoda Octavia doi, dar de ce întrebi?

Sergiu
Funcționează?

Andreea
Da, funcționează... Am circulat azi cu ea prin oraș. Dar de ce mă întrebi?

Am făcut o pauză lungă și mi-am cuprins capul în mâini. Undeva în spatele meu Draky îmi
șoptea:
— Băiatule astâmpără-te! Neam nobil, obișnuită cu intrigile... vorba vărului tău, o să te
mănânce pe pâine.
Am făcut câțiva pași prin odaia mea care mi se părea acum de-a dreptul minusculă apoi m-am
așezat la masa de lucru și am scris:

Sergiu
Păi dacă mă iubești așa de mult cum spui și dacă vrei un roman de dragoste despre noi doi
urcă-te în mașină și vino la Brașov ca să-l trăim și apoi să îl scriem. Aș veni eu la Slatina dar după
cum știi eu nu am mașină.

Andreea
Acum? Vrei să vin acum la Brașov?

Sergiu
Da!

Am făcut o pauză și pauză a făcut și Andreea dar după o vreme pe monitor au apărut cele trei
puncte unduitoare semn că ea a început să tasteze ceva.
— Ai încurcat-o gagiule! a spus Draky încet și eu eram cam de aceeași părere dar muream de
curiozitate să aflu ce îmi scrie Andreea.

Andreea
Nu te supăra că te întreb dar de ce vrei să vin? Așa dintr-odată?

69
 Sergiu
Pentru că dacă discuțiile astea sunt distractive și oarecum amuzante un roman de dragoste nu
se poate trăi și scrie așa... virtual. Trebuie să te văd și să te simt. Și tare mi-e frică că iubirea ta
este doar așa... de paradă. Este ușor să iubești din spatele unui monitor iar între noi să fie drept
pavăză niște munți. Iar dacă tot o să vii să vii te rog îmbrăcată cu salopeta de blugi în care erai și
în fotografia care m-a făcut să mă îndrăgostesc de tine.

Iar trei puncte unduitoare în timp ce inima mea ticăia și era cât un purice de mică.

Andreea
Bine! În cel mult o oră mă urc în mașină și vin spre tine. Să-mi dai numărul de telefon și
înainte de a intra în Brașov o să te sun să îmi spui unde trebuie să ne întâlnim.

I-am spus numărul de telefon și după ce am oprit laptopul m-am așezat pe pat și am început să
mă gândesc la prostia pe care am făcut-o.
În mod sigur nu o puteam primi la mine dar, prevăzător cum eram aveam un plan de rezervă
pentru astfel de situații și era cazul să îl pun în aplicare.
În frigider aveam o sticlă de Kinley și gustul lui amărui ca și culoarea lăptoasă îmi convenea
de minune pentru ce aveam de gând. Draky plecase și mă abandonase dar subconștientul meu, sau
măcar o parte din el, îmi spunea că nu este totul chiar așa de roz cum părea la prima vedere, așa că
trebuie să mă pregătesc pentru orice situație. Următorul sfert de oră mi l-am petrecut făcând pe
alchimistul cu sticla de suc lăptos iar când în cele din urmă am fost mulțumit de rezultat am pus-o
într-o sacoșă alături de câteva cărți de ale mele și am sunat după un taxi.

Capitolul 8

Un scriitor în căutarea unui hotel

După ce a sosit taxiul m-am gândit că ar fi fost mai bine să caut telefonul hotelului și să întreb
dacă există camere libere dar puțin probabil să mi se spună adevărul la telefon. Am dat adresa
taximetristului și acesta m-a privit în oglinda retrovizoare și m-a întrebat:
— Rămâneți la hotel?
Era o întrebare de rutină dar mie mi s-a părut de rău augur ca și cum taximetristul ar fi bănuit
că la ora asta târzie din noapte este puțin probabil să mai găsesc vreo cameră liberă. Asta ca să nu
mai spun de semnele de întrebare pe care i le ridica faptul că părăseam o locuință ca să merg să
dorm la un hotel. Dar eu aveam problemele mele ca să mă pot ocupa și de nedumeririle lui așa că
i-am răspuns scurt:
70
 — Da, rămân la hotel.
Când am ajuns la hotelul Helas, am plătit și am coborât cu inima îndoită. Nu mai fusesem de
câțiva ani buni aici și cine știe dacă vechile cutume mai funcționau.
După ce am intrat m-am mai liniștit puțin când am văzut că totul, cel puțin aparent, era la fel.
În stânga intrării era restaurantul în care mai erau numai câteva perechi iar în partea din spate a
holului era recepția. O fată tânără, de cel mult 25 de ani m-a privit pătrunzător pe când mă
apropiam de ea și aveam impresia că indiferent ce i-aș fi îndrugat eu ea mă citise deja.
Avea ochii de un verde incredibil de care am încercat să fac abstracție și un zâmbet politicos.
— Bună seara! am spus eu cât de neutru am putut. Deși poate că ar trebui să spun bună
dimineața ținând seama că este trecut deja de miezul nopții.
A privit spre ceasul mare aflat în spatele ei și care arăta ora douăsprezece și câteva minute
apoi mi-a răspuns cu o voce adâncă și melodioasă.
— Puteți spune și așa și așa dar dacă vreți să vă cazați cu părere de rău trebuie să vă spun că
nu avem camere libere.
Anticipam răspunsul așa că am scos din sacoșă un prim argument: cartea „Aproape îngeri”
care de obicei în cazul domnișoarelor tinere și singure avea darul să le înmoaie inima instantaneu.

Am întors cartea cu coperta spre ea și în întrebat iar, de data asta mai persuasiv:

— Nici pentru un om care este deja aproape înger?

Avea buzele frumoase, bine conturate care s-au întredeschis a ușoară mirare apoi a deschis
gura ca și cum ar fi vrut să pună o întrebare iar eu am întors cartea ca să poată vedea că pe coperta
a patra era fotografia mea.

71
 Textul îl aveam pregătit pentru că îl folosisem de nenumărate ori cu mici variante și după ce
am privit atent la ecusonul ei am început:

— Dragă Ildiko acum vreo treizeci de ani când am scris povestirile din această carte tu nici nu
erai născută dar eu cu intuiția mea de scriitor știam că într-o bună zi se va naște o frumusețe ca
tine și una din povestiri te descrie exact. Înaltă, suplă cu părul blond și ochii de un verde atât de
incredibil încât par să-și fi împrumutat culoarea din pustele maghiare.

Am întins cartea spre ea și a luat-o cu sfială de parcă i-aș fi dat coroana Sfântului Ștefan. După
cum am spus eram născut în Reghin și cunoșteam mentalitatea ungurilor dar mai ales a fetelor
maghiare la perfecție. Dacă într-o singură frază aduci aminte despre pusta maghiară și despre cât
de frumoasă este ai câștigat deja un bilet aproape câștigător spre inima ei. Iar dacă mai poți spune
și câteva cuvinte în maghiară te poți considera deja un mic învingător.

— Nu contează dacă ai sau nu ai cameră pentru mine, eu vreau să își dăruiesc această carte ca
o modestă ofrandă adusă frumuseții tale. Dar mai întâi să scriu un autograf pentru tine...

Am întins mâna spre carte și după ce mi-a dat-o am scos stiloul meu Parker cu peniță de aur și
am început să scriu autograful:

— Cum vrei să scriu aici? Cu drag pentru Ildiko sau cu dragoste pentru Ildiko?

A făcut ochii mari iar eu am arătat spre mâna ei și am spus:

— Văd că nu ai verighetă dar poate că ai un iubit care ar putea deveni gelos dacă ar găsi în
biblioteca ta o carte pe care un bătrân scriitor ar scrie că îți oferă cu dragoste această carte.

A roșit puțin apoi a răspuns:

— Acum sunt singură pentru că ...

M-am întins peste biroul îngust de recepție și i-am pus un deget pe buzele pline:

— Nu mai spune nici un cuvânt Ildiko pentru că înțeleg: un băiat prea fraier să aprecieze așa
cum se cuvine frumusețea ta a plecat să caute potcoave de cai morți. Nu fi tristă! La cât ești de
frumoasă sunt sigur că în curând soarele va răsări și pe strada ta.

După ce am scris cuvintele magice pe carte i-am întins cartea și când a întins mână să o ia am
tras-o puțin înapoi și i-am făcut semn să iasă de după biroul îngust al recepției.

Ca în transă mi-a ascultat semnul și s-a apropiat puțin de mine iar eu am spus:

72
 — Știi Ildiko, de obicei eu ofer cărțile astea la lansări și acolo, în mod oficial, în văzul lumii și
sub lumina reflectoarelor sărut cast pe obraji pe cea care primește cadoul.

Și-a mușcat ușor buzele trandafirii dar nu i s-a părut nimic ciudat în cererea mea așa că s-a
apropiat și mai mult cu pași mărunți de mine.

Când a ajuns lângă mine i-am dat cartea în mână ca să aibă mâinile ocupate și prinzându-i
capul înconjurat de părul șaten spre blond am sărutat-o cast pe obraji. A avut o tentativă ușoară de
retragere după ce am sărutat-o dar am prins-o cu mâinile de umeri și am reținut-o cufundându-mi
fața în părul ei. Mirosea a flori de câmp sau poate numai a trup de fată tânără.

În cele din urmă, cu părere de rău i-am dat drumul iar ea s-a clătinat puțin ca și cum ar fi fost
amețită dar și-a revenit și s-a retras buimăcită în spatele recepției.

A privit spre mine și ținând cartea mea ca pe o pavăză peste pieptul generos și care îi palpita
de emoție a spus cu o voce dintr-o dată răgușită.

— Dar cameră tot nu avem domnule Someșan.

A privit pe coperta a patra a cărții mele de unde eu o priveam mustrător și mușcându-și iar
buzele a adăugat:

— Se va elibera o cameră mâine, de fapt astăzi dar numai la ora 12 așa că dacă doriți puteți
aștepta aici cu mine până atunci...

A ezitat puțin pe urmă mi-a zis aproape șoptit:

— Iar dacă sunteți obosit puteți să trageți un pui de somn aici pe canapeaua mea.

A tras o perdea din spatele ei și am văzut o canapea unde probabil se odihnea atunci când avea
câteva momente libere.

Am zâmbit și i-am spus cât de inocent am putut:

— Este foarte tentantă propunerea ta Ildiko numai că eu am venit aici într-o călătorie de
documentare și aștept o doamnă care să mă lămurească în câteva probleme esențiale despre un
viitor roman de dragoste. Iar canapeaua aia este cam îngustă pentru tipul de documentare pe care
aș vrea eu să-l fac.

Chiar dacă nu a roșit mi s-a părut că am văzut o ușoară urmă de dezamăgire pe fața ei iar
vocea i-a sunat ceva mai rece ca până atunci când mi-a răspuns:

73
 — În cazul ăsta zău că nu vă pot ajuta domnule Someșan. Dar dacă doriți pot da un telefon pe
la alte hoteluri ca să vă găsesc o cameră.

Eram curios cum avea să reacționeze la ceea ce avem de gând să-i spun așa că am privit-o
drept în ochi când am zis:

— Cum ar fi să-mi dai camera o sută cinci Ildiko. Aia e mereu liberă.

Așa cum mă așteptam a făcut ochii mari și buzele i s-au întredeschis iar a uimire. Era atât de
atrăgătoare cu cele două șuvițe de păr fluturându-i pe lângă urechi încât speram să nu încep să
clănțănesc iar din dinți ca motanul Grișa.

Cu camera o sută cinci era o întreagă poveste care începuse în urmă cu câțiva ani. Pentru că
am făcut greșeala să invit odată una din iubitele mele pasagere la mine în „odaia cu brâie negre
zugrăvită” după o vreme am văzut că nu mai reușeam să mai scap de ea. Cu ajutorul vărului meu
dar și singur mi-am găsit tot felul de locuri prin care îmi petreceam nopțile numai ca să scap de
fata care se abonase parcă pentru veșnicie la modesta mea locuință.

Într-unul din periplurile mele am ajuns și la hotelul Helas dar tot așa la ore mici și fără să am o
cameră reținută din timp. Spre norocul meu la recepție l-am întâlnit pe proprietarul hotelului, un
grec tare de treabă care, în momentul în care i-am dat o carte din rezerva mea strategică de cărți, a
fost extrem de încântat. Se vede treaba că nu cunoscuse nici un scriitor la viața lui fiindcă mă trata
ca pe un mic VIP și s-a asigurat că beneficiez de tot confortul. La plecare mi-a spus ca pe un mare
secret că dacă vreodată eram la încurcătură și voiam urgent o cameră să apelez la hotelul lui și să
cer să mi se dea camera o sută cinci:

— O păstrez numai pentru mine sau pentru prietenii mei apropiați. Este suficient să spui la
recepție că vrei camera asta și orice recepționeră va pricepe despre ce anume este vorba...

Într-adevăr Ildiko a priceput și după ce mi-a pus registrul în față s-a retras într-o tăcere posacă.
Total schimbată față de fata zâmbitoare din urmă cu câteva minute când mi-a oferit canapeaua ei
de serviciu să mă odihnesc.

După ce mi-a dat cheia de la cameră, înainte de a urca am întrebat-o:

— Ildiko îmi dai voie să îți fac o fotografie?

A ridicat numai din sprâncene și a făcut ochii mari fără să priceapă iar eu i-am explicat:

74
 — Vreau să am fotografia ta la îndemână și să privesc la fața ta drăguță până vine... știi tu
doamna de care îți spuneam.

Am făcut o pauză strategică și am continuat:

— Care de fapt este foarte posibil nici să nu mai vină.

Și-a mușcat buzele și cu registrul în mână a ieșit de după pupitru și a trecut în fața unei mici
terase luminate a giorno și în care se vedeau câteva plante în jardiniere.

Avea o față, dacă nu tristă oricum deloc potrivite unei fotografii pe care să o păstrez ca
amintire. Suspicioasă și puțin interogativă aș zice dar asta era situația și trebuia să mă mulțumesc
cu ceea ce aveam. Oricum fata era minunată și mă gândeam serios că voi reveni cândva și o să-i
fac o fotografie când va fi ceva mai zâmbitoare.

Chiar și așa puțin tristă fata era minunată: două șuvițe de păr castaniu îi încadrau fața
minunată și parcă te invitau să îi mângâi obrazul și să-i aduci puțină lumină în ochii ei triști.

Am scuturat din cap ca să îmi scot imaginea ei din minte și am urcat la etajul unul unde se afla
renumita cameră o sută cinci. Camera era la fel cum o știam și din câte mi s-a spus era ceva mai
bine dotată decât celelalte camere ale hotelului. În plus față de ce știam am văzut că deasupra
patului era atârnat un tablou care reproducea destul de bine pictura lui Francesco Goya, La Maja
desnuda. Pictura era în mărime naturală și spre lauda patronului grec alesese varianta originală
75
pentru că în cele din urmă pictorul pentru a putea expune pictura a fost nevoit să „acopere”
goliciunea femeii într-o pictură alternativă.

Am privit atent la îmbunătățirile aduse dar nu de dotările camerei aveam eu nevoie ci de

puțină liniște pentru că simțeam că viața mea se dă încetul cu încetul peste cap.

Am scos telefonul și am butonat până când am găsit linkul spre articolul despre psihopatie de
pe Wikipedia și am citit despre modul psihopatului de a-și abandona victimele:

De obicei, în cazul relațiilor romantice, un psihopat își va asigura relația cu victima

următoare înainte de a o abandona pe cea actuală. Câteodată, în această fază psihopatul are trei
persoane cu care jonglează:

 cea abandonată recent, pe care o păstrează în cazul în care nu îi merge cu celelalte

două;
 cea pe care o manipulează în prezent și care este pe cale de a fi abandonată;
 a treia persoană, care este ademenită de psihopat anticipând abandonarea victimei
actuale.

76
 Abandonarea poate avea loc subit și fără ca victima să știe că psihopatul căuta pe altcineva.
Nu vor exista scuze, sau cel puțin nu unele sincere, pentru răul și durerea pe care o provoacă.
Oare flirtul meu cu Ildiko nu era nimic altceva decât pregătirea celei de-a treia victime
anticipând că relația cu Andreea nu va dura la infinit? Iar prima mea victimă să fie în cazul de față
Anastasia?

Sau poate că eu eram totuși un psihopat atipic și nu urmam întocmai șablonul tipic studiat de
psihologi?

Clarisa, fosta mea iubită de-o vară și care avea un cabinet de consiliere psihologică, mi-a
explicat că de fapt atâta vreme cât îmi puneam întrebarea dacă nu cumva aș putea fi psihopat
atunci în mod sigur că nu eram „pentru că niciuna psihopat nu crede despre el că ar fi așa ceva!

— Dar pe de altă parte, la cât de parșiv ești te cred în stare să îți pui întrebarea asta numai
pentru a-mi demonstra mie că de fapt nu ești.

În cele din urmă povestea mea de dragoste dintre mine și Clarisa s-a terminat din cauză fiecare
care încercam să ne citim și să ne analizăm unul pe altul în loc să ne iubim. Dar nu despre Clarisa
era vorba acum ci despre Andreea pe care o așteptam să ajungă dintr-un minut în altul dacă într-
adevăr avea să se țină de cuvânt. Iar dacă chiar avea să vină era nevoie să pregătesc câteva lucruri
înainte. Mai întâi am scos sticla de Kinley și am așezat-o pe noptieră apoi m-am asigurat că am un
pahar la îndemână. O doamnă dintr-o veche familie nobiliară nu bea niciodată din sticlă bănuiam
eu. Mi-am adus aminte de o postare de pa pagina ei:

„Nu hainele te fac doamnă. Hainele doar te fac să arăți mai bine, doar îți oferă mai multă
încredere în tine, dar degeaba dacă nu ești capabilă să legi două vorbe care dă fie pe măsura
aspectului tăi, vei dezamăgi, vei fi încă una dintre acele prostuțe frumoase care plac ochiului
și numai atât. Doamnă te naști, doamnă ești educată să fii pentru că dacă nu ai totul în sânge,
degeaba ai în minte ideea. Nu vei reuși decât să realizezi cu stângăcie, după multe chinuri,
ceva ce alta face în mod firesc, cu naturalețe.”

Andreea era cu adevărat o DOAMNĂ și nu voiam ca un amănunt atât de lipsit de importanță

să îmi dea tot planul peste cap. Am închis ochii și mi-am adus aminte de mâinile ei pâlpâind și de
mersul ei săltat de parcă ar fi vrut să zboare din filmul pe care la-m văzut la barul unde m-a dus
vărul meu. Am scos și manuscrisul povestirii „Magicianul și blestemul lui Sargon” și l-am așezat
tot pe noptieră ca să fie la îndemână la o adică. Poate că nu voi avea nevoie la urma urmei nici de
sticla de suc și nici de manuscris dar voiam să fiu pregătit pentru orice eventualitate. Ceva mi s-a
părut de la bun început dubios în povestea mea de dragoste dintre mine și Andreea. Totul s-a
desfășurat prea repede chiar și pentru mine care eram obișnuit cu povești de dragoste desfășurate
cu pedala accelerației călcată până la podea. Apoi totul era desfășurat numai la nivel declarativ:

77
 cum poți iubi pe cineva pe care nu îl poți privi în ochi? Să iubești pe cineva căruia nu-i poți vedea
reacția când îi spui te iubesc?
Oricum în câteva ore totul se va lămuri dar orele până când această clarificare avea să se
producă treceau ca și cum ar fi fost de plumb. Pentru a treia oară am căutat ruta dintre Slatina și
Brașov și durata în care ar fi trebuit să fie parcursă mi-a rezultat tot de trei ore.

„Hai patru, m-am gândit eu, dacă cumva apar ceva probleme pe drum!”

Ore pe care le-am petrecut studiind toate postările Andreei de pe Facebook atât de departe în
timp cât am putut. Suspiciunile mele se întețeau cu fiecare nouă postare citită pentru că îmi
dezvăluiau o femeie nu numai frumoasă ci și extraordinar de complexă.

„Iubirea unui templu dar să nu uităm că puterea unui templu nu constă în pietrele din care îi
sunt făcuți pereții ci din credința cu care fost așezate acolo”.

Putea să fie numai toana unei femei răsfățate și care se alinta dar numai peste două zile un alt
citat asemănător:

"Lasă-mă să-ți spun un mic secret: dragostea nu ține cont de locuri, de timp sau de orice
altceva. Te poți îndrăgosti de zâmbetul, de mersul, de inteligența, de felul în care ascultă o
persoană. Te poți îndrăgosti de cineva atunci când doarme și îi veghezi somnul, sau atunci
când suferă și îi alini durerea și vice-versa. Dragostea nu cunoaște limite și nici nu te
întreabă dacă vrei să iubești, dacă ești pregătit sau dacă trebuie. "
O femeie răsfățată din punct de vedere material dar neglijată în plan sufletesc! Asta a fost
concluzia la care am ajuns după încă numai câteva postări iar ultima m-a convins definitiv că așa
este:

„Fii pentru ea o stâncă, un zid care o apară de ploaie și furtună.

Fii pentru ea soare, încălzește-i inima, topește-i supărarea, luminează-i calea.
Fii pentru  ea un prieten adevărat, un tovarăș pentru aventuri, propune-i o plimbare prin
parc, un dans sub ploaie, o cadă plină cu spumă.
Fii pentru ea motiv de bucurie, învață să o surprinzi, susține-i alegerile, nu o judeca.
Fii pentru ea un tată, oferă-i încredere, amintește-i cât este de frumoasă. Spune-i că este
frumoasă, că îți place, că adori zâmbetul ei și felul în care te privește, fă primul pas pentru a
o cuceri, deseori ea este timidă și se întreabă dacă o fata ca ea, așa simplă și vorbăreață,
poate fi pe placul unui băiat atât de retras și serios.
Învață să-i iubești defectele, fii calm, nu ridica vocea, nu-i cere să se schimbe, nu te ascunde
după felul tău de a fi, nu-i cere să te accepte așa cum ești: învață să privești totul ca un dans
în doi. Un pas tu, un pas ea, o schimbare tu, o schimbare ea.
Fii curajos, spune-i că o vrei lângă tine, dovedește-i că este ceea ce-ți dorești. 
Fii modest, fii tu! Ea te va privi și într-o secundă va înțelege că este totul pentru tine ...
Și încă ceva: niciodată nu lăsa un alt bărbat să-ți facă femeia să zâmbească la prima oră a
dimineții.”
78
 În mod sigur soțul Andreei la cât de ocupat părea nu părea să aibă timpul necesar să o facă să
zâmbească la prima oră a dimineții.

Și înainte de a abandona telefonul am mai putut vedea că tot la câteva postări se repeta obsesiv
un link spre o melodie de pe Youtube: era vorba de cântecul Make Me an Island cântat de Joe
Dolan. Melodia fusese lansată în anul 1969 un an în care Andreea nu exista nici măcar în stadiul
de proiect așa că mi se părea curioasă atracția asta a ei pentru o melodie atât de veche. Uimirea
mea a încetat după ce am folosit un program de tradus pentru că nu prea mă bazam pe engleza
mea. Era vorba despre o insulă „fă-mi o insulă, eu vreau să fiu numai a ta, închideți toate ușile,
toate ferestrele eu vreau să fiu numai cu tine, du-mă și rupe-mă de restul lumii...” Translatorul
online folosit de mine era destul de aproximativ dar în mare am prins ideea astfel că am abandonat
telefonul și m-am așezat în patul imens sub tabloul Majei care părea că mă privește nepăsătoare și
puțin sfidătoare.

La un moment dat mi s-a părut că am ațipit dar în cele din urmă m-am ridicat din pat și
cuprins de nerăbdare am început să mă plimb cu pași mari prin cameră. Nu-mi găseam locul și
iubirea mea devenea în mintea mea o enigmă la fel de mare ca și modul de construcție al
piramidelor.

Când în cele din urmă, în jurul orei două a sunat telefonul era să-l scap din mână de emoție.

— Alo, am auzit eu pentru prima dată vocea Andreei, tu ești Sergiule?

— Eu sunt draga mea, am răspuns eu încercând să nu îmi tremure vocea. Tu pe unde ești?

— Acum intru în Brașov! Spune-mi te rog unde să vin?

I-am spus adresa hotelului și după ce a introdus adresa în GPS m-a asigurat că în cel mult zece
minute va fi în fața hotelului fiindcă circulația era extrem de redusă.

Deși mă lăudam că pot citi pe cineva numai după voce, glasul Andreei m-a intrigat: melodios
fără îndoială iar cuvintele sunau așa cum trebuiau și totuși ceva m-a intrigat. Încă nu puteam știi
despre ce anume era vorba dar aveam să mă lămuresc în câteva minute.

Am coborât și după ce am aflat de la o Ildiko ușor bosumflată că parcarea hotelului nu era

păzită dar era supravegheată video am iești din clădire.

Nu era nimeni pe stradă și cu toate că noapte era caldă am simțit că mă cuprinde un ușor fior
pentru că adia un ușor vânt dinspre Tâmpa. Sau poate că era doar fiorul anticipării. Nu am avut
timp să îmi analizez prea mult senzațiile pentru că în capătul străzii s-au ivit farurile unei mașini.

79
Când a ajuns în dreptul hotelului i-am arătat un loc în parcare pe care îl ochisem mai dinainte și
m-am îndreptat și eu spre mașină.

Când a coborât din mașină am rămas blocat pentru câteva clipe de parcă atunci când a apăsat
pe butonul telecomenzii ca să-și blocheze portierele mașinii m-ar fi blocat și pe mine. Fără
îndoială că era cea mai frumoasă femeie pe care o întâlnisem vreodată. Și nu întâlnisem deloc
puține în viața mea! Iar dacă mi-a fost frică până în ultimul moment că fotografiile ar fi fost într-
un fel sau altul modificate ca să arate mai bine când a pășit spre mine mi-am dat seama că de fapt
toate fotografiile mințeau. Mințeau prin omisiunea fiindcă pixelii tehnologiilor moderne nu puteau
cuprinde atâta frumusețe.

S-a apropiat până la un pas de mine, m-a privit câteva clipe în ochi apoi mi s-a aruncat în brațe
și m-a sărutat pasional. Am fost sărutat poate de sute de femei la viața mea așa că eram în stare
cred să fac o comparație cinstită. Sărutarea ei era una pasională dar ceva nu era așa cum m-aș fi
așteptat dar asta era normal până la un punct. Eram doi oameni care nu se știau decât din poze așa
că era firesc să nu fie chiar aceea iubire pătimașă la care ne refeream amândoi pe net. Dar a fost
ceva mai mult decât atât: a fost ca și cum între buzele mele și ale ei Universul ar fi așezat un praf
de stele care mă împiedeca să-i simt gustul buzelor. Am încercat să trec peste aceste îndoieli iar
Andreea a făcut un pas în spate și s-a deschis la geacă arătându-mi salopeta de blugi în care era
îmbrăcată și în fotografie.

— E bine așa?

— E perfect, am spus eu și am luat-o înainte spre intrarea hotelului.

Aveam cheia de la cameră la mine și voiam să urc direct dar Ildiko m-a strigat:

— Domnule Someșan, trebuie să se înregistreze și doamna.

Mi-am mușcat buzele fiindcă din câte mi-a spus patronul în urmă cu câțiva ani musafirii celor
din camera o sută cinci erau scutiți de asemenea formalități. Am vrut să protestez convins fiind că
este de fapt vorba de o mică răutate din partea recepționerei și am vrut să protestez dat Andreea
mi-a pus mâna pe braț ca să mă liniștească.

— Lasă Sergiule că nu este nicio problemă!

Am mers spre biroul de la recepție și din câte am putut vedea s-a trecut în registru chiar cu
numele ei deși putea foarte ușor să își treacă orice nume ar fi dorit.

80
 A pus cu o mișcare cam bruscă pixul pe birou și s-a întors spre mine dar sunt sigur că a vorbit
mai mult ca să o audă Ildiko fiindcă femeile se citesc uneori una pe alta multa mai bine decât orice
poligraf:

— Acum putem merge Sergiule? Fiindcă sunt atât de nerăbdătoare să te strâng în brațe...

Prea ostentativ, prea ca să audă Ildiko dar mie nu îmi păsa prea mult de astfel de mici frecușuri
fiindcă în numai câteva minute aveam să deschei nasturii de la salopeta ei de blugi iar mintea îmi
era plină numai cu imaginea asta.

Am luat-o de mână și am început să urcăm scările spre etajul unu unde se găsea și renumita
cameră o sută cinci.

Îmi tremura mâna de emoție când am deschis ușa și m-am blestemat în gând că nu mi-a trecut
prin cap să las ușa deschisă că doar cine umbla prin hotel la ora trei noaptea. Am reușit în cele din
urmă să deschid ușa dar ochii îmi erau la nasturii care se vedeau prin geaca descheiată și mi se
părea că erau abia prinși în catarama metalică a salopetei de blugi.

După ce am intrat în cameră am împins ușa cu piciorul și Andreea m-a cuprins iar într-o
îmbrățișare pătimașă și iar m-a sărutat. Totul era ca în cele mai frumoase vise ale mele fiindcă cea
mai minunată femeie întâlnită de mine mă strângea în brațe și mă săruta și dacă în următoarele
câteva minute nu avea să vină sfârșitul lumii aveam să fac dragoste cu ea.

M-am desprins de ea și atunci peste umărul ei am văzut sticla de Kinley de pe noptieră cu

paharul așezat alături.

Deși voia să se apropie iar de mine am ținut-o depărtată și cu o voce înecată de emoție i-am
spus:

— Așteaptă puțin Andreea! Sunt foarte nerăbdător să facem dragoste dar... ca un bătrân
scriitor ce mă aflu am niște mici tabieturi, fetișuri sexuale dacă vrei și dacă vrei ca totul să meargă
bine te rog să mă asculți întocmai.

A împreunat mâinile și s-a înclinat într-un gest de o delicatețe extremă și a spus aproape
șoptit:

— Ascult și mă supun stăpâne!

Numai stăpân nu mă simțeam eu dar voiam să preiau controlul situației și am spus ceva mai
rece decât aș fi vrut:

81
 — Păi tocmai asta este fiindcă înainte de orice aș vrea să faci pe Șeherezada și să-mi citești
ceva. Nu vreau să fac pe sângerosul rege persan care ucidea câte o fecioară în fiecare noapte
convins fiind de infidelitatea tuturor femeilor din lume dar... chiar am nevoie să îmi citești ceva.
Nu știu de unde dar ai intuit perfect cuvintele din vechea poveste persană...

— Intuiția feminină poate Sergiule, a spus Andreea și s-a așezat puțin bosumflată pe pat.

Probabil că își imagina că la vârsta mea altele erau problemele mele nicidecum pofta mea de a
citit ea ceva dar nu a spus nimic.

Am desfăcut sticla de Kinley și i-am pus un pahar de suc.

— Ai aici niște suc pentru cazul în care ți se usucă gura și aici ai cele paisprezece pagini pe
care vreau să mi le citești.

Mi s-a părut că am observat o ușoară grimasă pe fața ei așa că am încurajat-o:

— Sunt sigur că ai să le citești repede fiindcă sunt scrise la două rânduri dar înainte de a le citi
vreau să îți spun ceva despre povestire.

I-am luat mâna dreaptă în mâinile mele și i-am zis:

— În povestire o să fie vorba despre un tip, moș Costache. Să știi că despre mine este vorba și
chiar dacă nu am fost niciodată portar la vreo instituție în rest totul este aproape adevărat așa că la
final am să te rog să îmi spui ce părere ai despre modul meu de a încerca să fac pe magicianul.

— Bine Sergiule, a spus ea și înainte de a-i da foile i-am pus paharul în mână și am îndemnat-
o:

— Bea te rog puțin fiindcă gustul amar al sucului se va potrivi perfect cu tonul povestiri.

Suna ca naiba ce i-am spus eu dar nu a băgat de seamă asta și după ce a băut aproape o
jumătate de pahar a întinse mâinile spre cele paisprezece foi de hârtie și a început să citească
privind din când în când spre mine ca și cum ar fi vrut să fie sigură că o ascultam.

Magicianul și blestemul lui Sargon

de Sergiu Someșan

82
 Într-o zi, după terminarea programului, s-a întâmplat să am ceva treabă în ghereta lui Moș
Costache, omul care de câțiva ani buni făcea pe portarul institutului nostru. Cineva, prea grăbit
ca să mai urce până la etajul doi unde îmi aveam biroul, îmi lăsase la el un plic. Se mai
întâmplase și altădată așa că nu am făcut un caz din asta dar chiar când să ies mi-am aruncat
ochii pe masa lui Moș Costache unde, deschis cam la jumătate și așezat cu fața în jos, am văzut
romanul „Magicianul” de John Fowles. Am făcut ochii mari pentru că deși de câteva ori portarul
nostru ne dovedise că avea o cultură generală mult peste medie totuși să îl găsesc citind
„Magicianul” mi se părea așa... un pic prea mult chiar pentru firea mea deschisă la nou și gata
să accepte orice.

După ce am pus plicul în buzunarul sacoului am ezitat cu mâna pe clanța ușii dar în cele din
urmă nu m-am putut răbda și l-am întrebat:

— Moș Costache nu te supăra că te întreb dar chiar citești cartea asta „Magicianul” sau
doar a uitat-o cineva pe aici?

M-a privit îngăduitor peste marginea ochelarilor ca și cum aș fi fost un puști care tocmai a
fost prins de bunicul său fumând prima țigară.

Fără să spună nimic mi-a arătat textul de prezentare de pe pagina a patra: „Plasata într-o
insula greceasca, acțiunea romanului  Magicianul pivotează în jurul tânărului profesor de
engleza Nicolas Urfe. Acesta, încercând sa scape de plictiseala si depresie, cunoaște printr-o
întâmplare lumea bizara a lui Moris Conchis, „magicianul”, si devine „victima” unui lung sir de
încercări, spectaculoase jocuri cu măști și psihodrame, in care abunda fantasmele erotice si
manipularea realității.”

După ce am citit textul, de care îmi aminteam vag, m-am încruntat pentru că tot nu pricepeam
ce voia să îmi zică.

— Nu înțeleg, Moș Costache, vrei să fii puțin mai explicit.

— Cum să nu domnule Sorin, cum să nu. Dar mai întâi vreau să îți spun că recitesc pentru a
treia sau poate chiar a patra oară romanul ăsta și după fiecare lectură mă minunez de
profunzimea lui și de cheile multiple în care poate fi citit și interpretat.

83
 A făcut o pauză lungă iar eu care îi ascultasem de nenumărate ori povestirile era sigur că mai
urmează ceva și am avut dreptate pentru că ridicându-se de pe scaun s-a apropiat de urechea
mea și mi-a șoptit încet de parcă mi-ar fi împărtășit un mare secret:

— Nu numai că am citit și recitit romanul domnule Sorin dar chiar am încercat la un moment
dat să fac pe magicianul cu o tânără fată. Realitate versus o lume imaginară...

A privit la funcționarii institutului cum treceau prin fața gemulețului de la ghereta lui de
portar aproape fără să îl bage în seamă apoi a adăugat oftând:

— Și spre marea mea rușine am reușit deși nu mi-a venit nici o clipă să cred că aș putea să
mă jos așa de ușor cu mintea cuiva și să o fac tot așa de bine ca Moris Conchis.

Am devenit dintr-o dată atent și am întrebat curios:

— Cum așa?

A arătat spre ceasul de pe perete care arăta abia ora cinci apoi a spus:

— Eu am programul până la ora șase dar spune vechii găști să se adune la bar la Mădălina
pentru că am o poveste super.

A ezitat câteva clipe apoi a adăugat:

— Mădălina mi-a trimis vorbă că a primit trei sticle de vin bun. Vin de Malaga care costă o
avere sticla dar de data asta nu fac nici un pariu pe ele ci le fac eu cinste pentru că povestea pe
care urmează să v-o spun este prea minunată.

Vechea gașcă era formată din mine, Gilu și Vasile cărora nu le-a venit să creadă că de data
asta va face Moș Costache cinste.

Ne-am așezat din timp la masa noastră și Vasile cu ochii la cele trei sticle a căutat pe internet
câteva informații despre vinul pe care urma să-l bem ca să nu ne mai dea Moș Costache peste
nas cu aerele lui de mare cunoscător de vinuri.

Nu a apucat să ne spună nimic din ce aflase pentru că a apărut un Moș Costache pe care
aproape nu l-am recunoscut: de obicei avea un zâmbet mucalit în colțul gurii și tot timpul părea
gata să spună o glumă, deocheată sau nu. De data asta părea așa, ușor aerian iar zâmbetul
părea adresat unei fantasme îndepărtate pe care o vedea numai el. După ce a intrat s-a îndreptat
spre televizorul din spatele barului și făcându-se că nu observă grimasa de nemulțumire a

84
Mădălinei a căutat un timp pe Youtube apoi a dat sonorul tare și în barul mic au răsunat
acordurile melodiei Massachusetts cântat de formația Bee Gees.

S-a întors spre noi și a zis:

— Melodia asta a fost lansată în anul 1969 și îmi place grozav mai ales că m-a ajutat cândva
să scap dintr-o mare încurcătură.

S-a așezat la locul lui și a făcut semn fetei de la bar să aducă cele trei sticle cu vin de
Malaga. După ce Mădălina a dus sticlele și ne-a turnat în pahare Moș Costache nu a spus nimic
despre calitățile vinului ci după ce a privit la fiecare dintre noi câteva clipe a spus încet:

— Mă copii voi știți că în ceea ce privește femeile eu sunt un cinic ce nu se există. Principiul
meu de o viață a fost: ochește, trage și fugi mai departe fiindcă viața este atât de scurtă iar
femeile atât de multe încât nu merită să zăbovești prea mult la una singură.

A gustat din pahar, a plescăit încântat apoi parcă fără nicio legătură cu ceea ce avea de
povestit a întrebat:

— Ce știți voi despre efectul de predicție?

După ce am privit nedumeriți unul la altul Vasile s-a făcut purtătorul nostru de cuvânt și a
spus scurt și ușor zeflemitor:

— Nimic, ce naiba să știm?

Fără să bage în seamă tonul folosit de Vasile Moș Costache a început să explice:

— Ca să reduc cât mai mult datele problemei imaginați-vă că un magician cheamă pe scena
un om din public și îi încredințează o cupă de cristal despre care îi spune că este de mare preț și
pe care trebuie să o țină cu grijă fiindcă valoarea ei este inestimabilă. Totodată îi arată un ceas
mare și îi spune că peste exact cinci minute el va scăpa vaza din mână. În timp ce el își vede mai
departe de numerele de magie spectatorul strânge cu înfrigurare cupa cu ochii pe ceas.

Dacă fix la ora indicată se aude un zgomot puternic în nouă din zece cazuri omul va scăpa
vaza jos spre disperarea lui și spre amuzamentul publicului.

Mai luă o gură de vin apoi adăugă:

— De cele mai multe ori când cineva investit cu autoritate afirmă pe un ton grav că un anumit
lucru se va întâmpla există toate șansele ca acel lucru să se împlinească nu atât din cauză că

85
într-adevăr s-ar putea ghici viitorul cât mai degrabă fiindcă subconștientul conlucrează la
realizarea acelui lucru.

Cum tăcerea se prelungea cam mult am riscat o întrebare:

— Și cum se leagă efectul ăsta de predicție cu melodia de la televizor și cu ceea ce ai de gând

să ne povestești?

Dacă tot m-am băgat în seamă mi-a făcut semn spre pahar care i se golise și după ce i l-am
umplut a continuat.

— În urmă cu vreo șase ani ca să ajung la inima unei fetișcane dar mai ales în patul ei am
făcut pe expertul în fenomene oculte și la un moment dat după ce am făcut dragoste m-a rugat să-
i dezvălui o parte din ceea ce îi rezolvă viitorul. Am privit atent în palma ei, am mimat o ușoară
stare de transă apoi am spus că peste trei ani va emigra în Statele Unite unde se va căsători cu
un american tânăr și bogat și că va avea doi copii, un băiat și o fată. Când m-a întrebat în ce
oraș se va muta la televizorul ei lăsat în surdină formația Bee Gees tocmai interpreta melodia
Massachusetts așa că eu am arătat doar spre ecran și am spus cu înțelepciune:

— Viitorul trimite mereu semne spre noi: este suficient să ținem ochii deschiși și să privim
atent în jur.

A bătut încântată din palme și a spus:

— Costache dragă trei ani voi fi a ta și numai a ta... apoi a adăugat visătoare: pe urmă voi
pleca în America.

Fără să mai spună altceva a scos bătrânul lui portofel de unde a scos o fotografie și ne-a
arătat-o:

— Asta am primit-o ieri de la Elisa, așa se numește fata despre care vă spuneam.

În fotografie era o familie tipic americană fotografiată în fața unei case superbe de tip
colonial. Femeia, probabil Elisa de care Vorbea Moș Costache era de o frumusețe răpitoare iar
cei doi copii din fața ei erau doi gemeni, un băiat și o fată la fel de blonzi ca și ea. Bărbatul îi
ținea din spate ocrotitor pe toți trei.

Cum Moș Costache zâmbea încă depărtărilor bătând ușor tactul melodiei tot eu am nevoit să
îl readuc la realitate:

86
 — Moș Costache, ca să înțelegem despre ce anume este vorba poate că ar trebui să ne dai
ceva mai multe amănunte.

A oftat greu și a spus:

— Ai dreptate măi copile așa că dacă mai umpli o dată paharul ăsta promit să spun tot de-a
fir a păr.

După ce m-am conformat a început:

— Fata asta de care vă spuneam era o minunăție blondă cu niște ochi verzi ca iarba și care
nici nu părea să fie conștientă că exist și eu prin preajmă. Și avea un corp de ar fi băgat în păcate
și sfinții. Eram convins că prin metode obișnuite nu aveam nici o șansă fiindcă părea atât de pură
și de eterică încât ai fi putut crede că fata asta nu s-a născut din păcat ca toată lumea ci ca la fel
ca zeița frumuseții Afrodita, din spuma mării. Pe de altă parte o mulțime de bărbați bine din
institut încercau să-i cucerească grațiile dar totul părea în zadar pentru că ea trecea cu un
zâmbet absent peste apropourile lor subtile sau peste curtea lor asiduă.

S-a ridicat s-a dus la televizor și a dat sonorul mai încet fiindcă canalul de Youtube trecuse la
altă melodie. După ce a revenit și-a continuat povestea:

— Acum eu ce să zic? Poate că au dreptate și cei care spun că ceva, ceva pricepere în ale
psihologiei feminine aș avea și eu. Cu o răbdare de șarpe ascuns în ierburi care își pândește
prada o urmăream mereu când trecea prin fața gheretei mele pândind de fiecare dată un cât de
mic motiv de a-i atrage atenția. În cele din urmă după vreo două săptămâni de pândă am vrut să
strig la fel ca Arhimede: Evrica! fiindcă i-am găsit punctul sensibil. Unul dintre curierii ceva mai
grăbiți ai Institutului s-a izbit de ea tocmai în fața gheretei mele și actele din dosarul pe care îl
avea în mână i-au căzut pe jos. Prin gemulețul gheretei am văzut că printre alte hârtii era și un
exemplar din revista Parapsihologia, cred că între timp a dispărut dar pe atunci era foarte la
modă.

Chiar în după amiaza aia m-am dus la anticariat și am cumpărat toate cărțile pe teme de
parapsihologie pe care le-am găsit. Cea mai potrivită mi s-a părut „Cum să ne apăram de
atacuri energetice” iar la distanțe strategice am plasat încă câteva cărți despre tehnici Reiki,
vindecarea sufletului, radiestezie și alte câteva chestii la fel de interesante pentru cineva
preocupat de așa ceva.

Schimbam din când în când ordinea cărților de pe micul meu birou iar tot așteptând ca
splendida fată să cadă în capcană citeam pe rupte din cărțile pe care le cumpărasem. Nu
87
credeam o iotă din ce scria în ele dar mă bucuram fiindcă astfel îmi însușeam un vocabular de
care simțeam că voi avea nevoie în curând. Pregătisem și cursa pentru fraieri și deși îmi era milă
de ea știam sigur că avea să cadă sigur în ea fiindcă o mai folosisem de câteva ori și niciodată nu
a dat greș.

De data asta și-a umplut singur paharul apoi a continuat:

— Trei zile au trecut până când a observat cărțile de pe micul meu birou și în cele din urmă
și-a făcut curaj și a intrat cu sfială în gheretă. Parcă ar fi fost un înger care intră în iad așa se
comporta. După ce m-a salutat cu o ușoară înclinare din cap iar parfumul ei îmbătător a umplut
încăperea m-a întrebat:

— Domnule Costache despre dumneata am auzit cu totul alte lucruri dar văd că ai și
preocupări ezoterice. Așa este sau cărțile astea sunt numai așa pentru o lectură pentru
amuzament?

Am privit-o atent și sobru, simțeam că seriozitatea este cheia care mi-a putea deschide cheia
spre sufletul ei și nicidecum Dino la fel ca în cazul altor femei. Am așezat cu gesturi cumpătate pe
masă cartea despre protecția contra atacurilor energetice din care tocmai citeam și am spus:

— Nu prea îmi place să vorbesc despre așa ceva dar în alte condiții aș putea trece drept un
mare specialist. Numai că nu prea îmi place să fac mare tam-tam pe tema asta...

M-a privit cu ochi dintr-o dată deveniți brusc interesați de mine și m-a întrebat:

— Interesant... ce cursuri ați absolvit?

Mă pregătisem pentru întrebarea asta așa că am întrebat la rândul meu:

— Când ascultați o privighetoare și vă bucurați de cântecul ei o întrebați cumva despre ce

secție a conservatorului a absolvit?

Am bufnit în râs și l-am întrebat:

— Hai Moș Costache, chiar privighetoare? Altă comparație nu ți-a trecut prin cap?

În loc să se supere s-a dezvinovățit spășit:

— Ce vreți măi copii? Mi se blocaseră sinapsele în preajma minunăției blonde dar ea a părut
destul de mulțumită un timp de răspunsul meu dar apoi a plecat capul pe un umăr și m-a întrebat
bănuitoare:

88
 — Păi așa ar putea spune oricine, nu?

— Ar putea spune, am acceptat eu dar oare ar putea oferi și o demonstrație?

— Ce demonstrație? a întrebat ea dintr-o dată curioasă.

Am privit afară din gheretă unde ultimii angajați ai Institutului se scurgeau prin fața
geamului meu apoi m-am întors spre ea și i-am arătat o vază din porțelan așezată pe un dulap
mai înalt. Era plină de praf, mă chinuisem trei zile să adun praf de peste tot și să îl suflu peste ea
acoperind astfel și firul subțire cu care o legasem.

— De câteva zile tot încerc să îmi încerc puterile pe vaza asta. Simt că sunt foarte aproape
sunt momente când aproape, aproape o mișc dar îmi lipsește... puțin, atât de puțin...

Am privit-o apoi am trecut în spatele ei și am spus:

— Poate dacă ne-am uni forțele am reuși să o mișcăm.

— Dar bine, eu nu am nici un fel de însușiri de acest gen, a spus ea întorcând o față aproape
înspăimântată spre mine. Spre cinstea lui Dino a simțit că nu este momentul să intervină deși eu
eram aproape lipit de ea.

— Toți oameni avem așa ceva numai că în stare latentă. Dacă mă lași să le potențez ai să vezi
că ai și tu.

A făcut o pauză mai lungă și a căscat apoi a spus privind la foile care au rămas:

— Wau câte foi mai sunt Sergiule! Și mi se face somn. Sinceră să fiu parcă altfel îmi
imaginam noapte asta.

— Te cred Andreea dar te rog, este spre binele romanului nostru de dragoste. Mai bea puțin
suc și citește mai departe. Hai că nu mai este mult.

A băut ascultătoare încă un pahar de suc, a mai căscat odată prelung apoi a început să citească
mai departe.

„Cum nu spunea nimic i-am luat ușor mâinile și i le-am ridicat ușor spre vază. Spre norocul
nostru nu a trecut nimeni prin fața gemulețului fiindcă ceea ce ar fi văzut ar fi putut trece foarte
ușor drept o ciudată scenă de dragoste.

89
 Am simțit-o cum tremură ușor și cu piciorul drept am atins ușor scândura de care atașasem
firul legat la vază.

— Acum, am șoptit eu și am simțit cu i se accelerează respirația iar pomeții obrajilor, atât cât
puteam vedea din ei i se împurpuraseră ușor.

Am apăsat ușor scândurica și vaza a căzut cu zgomot făcând o mulțime de cioburi iar un
norișor de praf s-a ridicat în jurul lor.

— Extraordinar, a șoptit impresionată Elisa. Auzisem dar nu am crezut că așa ceva chiar ar
exista.

— Se numește telekinezie, am precizat eu. Capacitatea de a mișca obiectele cu puterea

gândului.

— Știu, a șoptit Elisa și s-a întors spre mine privindu-mă foarte de aproape cu ochii ei verzi și
în care străluceau puncte aurii. Știam că fenomenul există, a adăugat ea șoptit, numai că nu l-am
văzut niciodată cu ochii mei.

Era foarte aproape de mine, eram aproape îmbrățișați și aș fi putut foarte ușor să o iau în
brațe și să o sărut... și aș fi pierdut-o!

— Cum așa? a întrebat Gilu care urmărise povestea cu urechile ciulite.

Moș Costache a ridicat doar din umeri ca și cum răspunsul ar fi fost la îndemâna oricui ar fi
vrut să-l găsească. În cele din urmă văzând că toți îl priveam în tăcere fără să ne aventurăm să
avansăm un răspuns ne-a lămurit:

— Păi chiar și mai slab general din istorie știe că pentru a putea cuceri un război trebuie să
faci din când în când un pas înapoi și să pierzi o bătălie pentru a-ți regrupa trupele.

Mai luă o gură mică de vin și apoi continuă:

— M-am prefăcut că nu văd buzele umede ale Elisei cum se întindeau spre mine practic
cerând să fie sărutate și am îndepărtat-o ușor. Asta pentru cu nu voiam să-i fur o simplă sărutare
ci aspiram la ceva mai mult iar pentru asta trebuia să mă înzestrez cu răbdare. Multă răbdare.

A părut uimită că o refuz dar eu m-am prefăcut că nu văd uimirea ei și am arătat în jur:

— Am reușit asta și din cauză că ne-am unit amândoi puterile dar și din cauză că numai cu o
zi înainte am curățat de energii negative mica mea gheretă. Nici nu poți să bănuiești câte mici
spirite malefice se pot aduna după câteva zile când pe aici trec tot felul de oameni.

90
 — Vă cred, a spus ea tot șoptit cu o voce extrem de senzuală și deși Dino îmi dădea ghes m-
am abținut pentru că pentru prima dată în viață am simțit un fior ceva mai sus de locul unde era
el situat.

I-am privit ochii verzi care priveau cu încredere spre mine și buzele pline și umede și am
simțit că încep să mă îndrăgostesc.

Părea să simtă și ea prin ce treceam pentru că a adăugat cu aceeași voce încărcată de

promisiuni:

— De câtva timp simt că și apartamentul meu este încărcat de energii negative. Ați fi de
acord, contra cost bineînțeles, că îmi faceți și mie o purificare a locuinței?

— Orice dovleac ar fi luat asta drept o simplă invitație la tăvăleală dar eu știam sigur că
invitația era exact ceea ce era: o curățare a apartamentului de energii negative despre care eu
habar nu aveam cum se face. Iar plata urma să mi-o iau în mod sigur dar mai întâi trebuia să
aflu cum naiba se face purificarea asta.

Am fost așadar de acord și după ce a plecat m-am apucat de citit iar din manualul de
protecție contra atacurilor energetice.

Așa cum am stabilit a venit să mă ia de la serviciu la ora șase când mi se termina și mie
programul de parcă i-ar fi fost frică să nu mă scape. Nu m-am lăsat înșelat de nerăbdarea ei
pentru că deși toți cei pe lângă care treceam îmi făceau complice cu ochiul ca și cum mi-ar fi
spus: „Bravo Costache, ai mai făcut o victimă!” eu cunoșteam adevărul. Nu Elisa era victima ci
eu și nu mergeam în apartamentul ei să facem sex ci să facem o purificare energetică, ce mama
dracului o mai fi însemnând și asta. Citisem manualul în diagonală și înainte de pleca am luat cu
mine cristalul de ametist care era atașat la el. Aveam să văd eu cum am să procedez când voi
ajunge la fața locului.

„Fața locului” era un apartament cu două camere destul de asemănător cu al meu așa că m-
am simțit de la bun început ca acasă. Cu cristalul de ametist în mână m-am plimbat prin toate
camerele, am privit încercând să nu oftez prea tare spre patul mare din dormitor care părea că
ne așteaptă dar nu era deloc așa. Cel puțin nu încă.

Mi-am luat rolul în serios și cu cristalul strâns în mână m-am așezat la unul din scaunele din
sufragerie. Nu am vrut nimic altceva decât un pahar cu apă, pentru a nu mă impurifica cu
substanțele conținute de alimentele din comerț.

91
 Elisa părea să accepte toate mofturile mele așa că atunci când am rugat-o să povestească
despre viața ei i s-a părut un lucru firesc și a început să îmi spună o poveste obișnuită care numai
ei i se părea extraordinară. Fusese îndrăgostită peste trei ani de un inginer de la noi de la Institut
și povestea lor de dragoste s-a consumat lin fără suișuri sau coborâșuri într-o monotonie de care
ea era mulțumită. Îl chema George și ea era mulțumită de viața lor dar se pare că nu și el pentru
că în una din zile a anunțat-o sec că pleacă din țară. Ca pentru a-i sublinia imposibilitatea unei
reluări în viitor a relației lor locul lui de destinație era tocmai la antipozi adică în Australia.
Pentru că își plănuise din timp plecarea a doua zi după ce a anunțat-o că pleacă s-a urcat în
avion și dus a fost.

Amintirea acelor clipe i-au umplut ochii de lacrimi și după ce și i-a șters a continuat:

— Am încercat să trec peste asta, în fond și la urma urmei nu eram prima fată care pățea așa
ceva dar după ce m-am convins că plecarea lui era definitivă am încercat să îmi reiau viața. Spre
mirarea mea am observat că nu mai eram atrasă de nici un băiat și câteva zile am crezut că am
devenit bisexuală sau chiar lesbiană dar m-am convins foarte ușor că nu este vorba de așa ceva.
O singură dată am crezut că ar putea fi ceva mai serios cu un trainer pentru că am crezut că
poate este ceva în neregulă cu corpul meu și m-am apucat intens de gimnastică. Trainerul era un
bărbat frumos, avea înfățișarea unui șeic arab și era un adevărat pachet de mușchi și nu văd nici
o femeie care să nu fie atrasă de așa ceva. De la bun început mi-am dat seama că este și el atras
de mine pentru că atunci când rămâneam singuri mereu îmi verifica mușchii fesieri ca să vadă
dacă au căpătat elasticitatea necesară. După o vreme a început să îmi verifice și elasticitatea
sânilor și pentru că eram într-adevăr atrasă fizic de el nu am zis nimic și în curând am ajuns la
sărutări pasionale. Totul părea să se desfășoare normal dar când a încercat să facă pasul
următor pe o canapea dintr-o magazie m-am ridicat de lângă el și dusă am fost. Am renunțat și
să-mi recuperez banii deși făcusem abonament la sala lui de gimnastică pentru trei luni și câteva
zile mi-am spus că am renunțat la el doar fiindcă prea multe femei roiau în jurul lui și nu voiam
să fiu doar o nouă femeie atârnată de panoplia cuceririlor lui.

Apoi mi-am dat seama că de fapt este cu totul altceva pentru că în zilele următoare am mai
încercat să mai accept și alți băieți în preajma mea. Totul mergea bine până la un punct,
întâlniri, ieșiri în oraș, sărutări pasionale și nimic mai mult.

Ochii i s-au umplut iar de lacrimi și după ce și i-a șters m-a întrebat:

92
 — Domnule Costache ce să fac? Sunt tânără, îmi place viața și nu sunt pregătită să mă duc la
mânăstire. Dar nu am făcut sex de atâta timp și zău că uneori îmi este dor să fac numai că... nu
pot.

A început să plângă în hohote și m-am ridicat în picioare ridicând-o și pe ea de pe scaunul ei

și am luat-o în brațe într-o îmbrățișare tandră. Dino, băiat cuminte cum nu îl cunoșteam a
respectat momentul nostru de tandrețe și a stat la locul lui.

După ce și-a șters din nou lacrimile am luat-o iar în brațe apoi i-am spus:

— Elisa, să știu că stăm aici trei zile și trei nopți dar nu plec din apartamentul tău până când
problema ta nu este rezolvată.

De parcă aș fi ținut în mână un talisman de preț am strâns în mână cristalul de ametist pe

care l-am cumpărat împreună cu cartea și i l-am arătat cu dorința de a o impresiona.

A fost se pare destul de impresionată de strălucirile violete ale cristalului de ametist pentru că
ochii i s-au luminat ușor iar eu am trecut la partea a doua a planului.

— Pentru început va trebui să facem un test Elisa dragă.

— Test? a întrebat ea ușor nedumerită. Ce fel de test domnule Costache?

— Un test să vedem dacă ești în regulă pe partea instinctuală. Dar pentru asta va trebui să
îmi vorbești la per tu pentru că altfel nu va da rezultate.

— Bine, a acceptat ea cam cu o jumătate de gură. Și totuși cam ce ar trebui să facem.

— Pentru început este suficient să închizi ochii și să mă lași să repet mișcările pe care le-a
făcut trainerul cu tine.

— Și credeți că asta ajută?

La grimasa mea s-a corectat:

— Și crezi că asta ajută?

Am clătinat din cap cu un gest pe care mi-l voiam de mare expert și i-am explicat:

— Asta în sine nu ajută dar mă va lămuri pe mine despre ce anume este vorba. Pentru că
dacă trainerul a fost condus în acțiunea lui numai de instinct și de plăcere eu voi încerca să mă
păstrez echilibrat pentru a depista problema.

93
 Testul a început și nu știu dacă era rezultatul muncii trainerului dar fundulețul era în regulă,
sânii erau și ei fermi și elastici iar când am prins-o ușor de sfârc a gemut încetișor făcându-l pe
Dino să tresară. Iar când am sărutat-o, tot pentru testare bineînțeles se părea că nici Dino și nici
ea nu mai aveau răbdare pentru că Dino a început să se ridice iar Elisa să geamă.

Cu părere de rău în cele din urmă am finalizat testul și am îndepărtat-o de mine. Un timp nu
a spus nimic, pentru că era îmbujorată și incapabilă să scoată vreun cuvânt dar în cele din urmă
a întrebat:

— Ei, cum ți se pare.

Am clătinat din cap a îndoială:

— Mie mi se pare totul în regulă, așa că nu văd unde ar fi problema.

A oftat adânc și a spus:

— Până aici am mai ajuns și cu alți bărbați dar când să trec mai departe... nu puteam și pace.

— Păi să încercăm să vedem, i-am arătat eu cu mâna spre dormitor și ea a făcut ochii mari.

— Nu știu dacă sunt pregătită pentru așa ceva pentru că totuși ne cunoaștem numai de câteva
ore...

Problema adevărată era că mă apropiam de șaizeci de ani și multora dintre femeile cu care
veneam în contact nu le venea prea la îndemână să facă sex cu un bărbat care l-ar fi putut fi tată
dacă nu chiar bunic. Asta mai ales la început.

Nu am încercat să-i alung temerile ci doar am spus:

— Trebuie să ducem testul până la capăt altfel nu ne putem lămuri despre ce anume este
vorba.

Privind cu îndoială la umflătura din pantalonii mei a intrat în dormitor și s-a așezat în pat.
M-am așezat lângă ea și am reluat toate mișcările pe care le făcuse și trainerul înaintea mea.

De data asta datorită poziției orizontale atât Dino cât și Elisa au reacționat mult mai repede:
Dino s-a mărit până la dimensiunile normale de luptă iar Elisa se înroșise la față și după
gemetele pe care le scotea părea gata să mi se abandoneze. L-am scos pe Dino care oricum nu
mai încăpea în pantaloni și urcat pe jumătate peste ea i l-am așezat în mână. L-a prins cu o
lăcomie care mi-a confirmat abstinența ei îndelungată și l-a mângâiat când cu duioșie când cu

94
violență. Mâna ei și penisul meu păreau două animale antedeluviene care după mii de ani de
așteptare în sfârșit s-au regăsit.

Ținând seama de îndelungata mea experiență în astfel de cazuri am considerat că terenul este
pregătit și am tras ușor în jos de chiloțeii ei care mi se păreau în nerăbdarea mea mai subțiri ca
pânza de păianjen. La început totul a mers bine și degetele nerăbdătoare explorau deja cu
gingășie centrul feminității ei. Era udă toată cum nu îmi mai aminteam să mai fi întâlnit altă
femeie așa că m-am urcat cu totul peste ea când am simțit strecurându-se de sub mine ca o
zvârlugă, trăgându-și la loc chiloții și oprindu-se tocmai în mijlocul dormitorului.

A răsuflat greu de câteva ori și în cele din urmă mi-a spus:

— Nu pot Costache, nu pot merge mai departe. Niciodată nu am ajuns atât de departe,
niciodată nu a fost atât de bine nici măcar cu George dar zău că nu pot merge mai departe.
Parcă mi-ar trece un fier înroșit prin creier.

Și-a așezat mai bine hainele pe ea și a privit vinovată la mine care m-am ridicat cu greutate
din pat și l-am așezat pe Dino care era bosumflat de-a binelea înapoi în pantaloni.

„Puțintică răbdare stimabile” i-am șoptit eu în gând și am scos cristalul de ametist din
buzunar iar ei i-am spus:

— Dragă Elisa e clar că tu ai un blocaj mental foarte puternic indus de un obiect care se află
aici în dormitor. Îl găsim, îl curățăm din punct de vedere energetic sau dacă este nevoie îl
distrugem și totul se termină iar tu o să poți face dragoste cu oricine vei dori.

— Crezi? mă întrebă ea în șoaptă și mi-am dat seama că niciodată nu am întâlnit atâta

speranță în vocea unei fete.

— Sunt sigur, am spus eu și am început să mă plimb cu cristalul de colo, colo căutând din
priviri un obiect mai puțin valoros care la o adică ar fi putut fi sacrificat.

În cele din urmă am ajuns la măsuța de sub geam care pe lângă alte zorzoane avea și un
tablou înrămat din care mă privea Elisa și un tânăr simpatic care o ținea posesiv de după umeri.

— El este George? am întrebat eu deși eram aproape sigur cu privire la identitatea lui.

La semnul ei afirmativ am luat în mână tabloul și l-am privit încruntat:

— Simt venind dinspre el o vibrație negativă teribilă. El ți-a dat tabloul?

95
 — Da, a răspuns ea încruntată. L-a făcut chiar înainte de apleca și mi l-a adus cadou de ziua
mea.

A privit cu îndoială la tablou din mâna mea și m-a întrebat cu o jumătate de voce:

— Crezi că ar fi fost în stare să facă așa ceva? Adică să îmi blocheze legăturile cu alți
bărbați?

— În mod sigur, am spus eu și am dus tabloul în sufragerie apoi i-am cerut o șurubelniță.

Cu grijă de parcă aș fi extras veninul unei cobre am desfăcut clemele care țineau fotografia
în tablou. Cartonul pe care era fotografia avea pe spate câteva urme și după ce le-am privit
câteva clipe am făcut ochii mari și m-am prefăcut înspăimântat.

— Pecetea lui Sargon! am spus eu șoptit. Doamne ce ticălos! A folosit pecetea lui Sargon
pentru a te bloca pentru nouăzeci și nouă de ani.

— Nouăzeci și nouă de ani? a întrebat înspăimântă Elisa uitând să întrebe amănunte despre
pecetea lui Sargon ceea ce și intenționasem de la bun început. Adică eu nouăzeci și nouă de ani
nu o să mai pot face dragoste cu nimeni?

Ochii i s-au umplut de lacrimi și a șoptit îndurerată:

— O să mor cu mult înainte de a se împlini cei nouăzeci și nouă. Și apoi cine s-ar uita la o
bătrână de o asemenea vârstă chiar dacă aș trăi până atunci.

Și-a șters ochii și a părut să își aducă aminte de mine și m-a privit cu speranță:

— Și nu se poate face nimic?

Am clătinat din cap cu îndoială, mi-am mușcat buzele ca semn al unei mari frământări apoi
am spus cât de serios am putut:

—Focul este singura soluție!

— Focul? a întrebat înspăimântată Elisa.

— Focul, am aprobat eu. Trebuie să desfacem de tot tabloul, să îl punem în chiuvetă și să-i
dăm foc atât la ramă cât și la carton.

— Doar atât? a întrebat ea de parcă nu i-ar fi venit să creadă.

96
 — Doar atât, am confirmat eu apoi am adăugat: plus o incantație în vechea limbă a lui
Sargon, acadiana.

M-a privit plină de speranță:

— Și știi incantația aia?

— A fost printre primele pe care le-am învățat, i-am răspuns eu și m-am simțit cel mai mare
ticălos din lume dar dincolo de pofta lui Dino de a se ascunde între picioarele ei simțeam o
imensă milă pentru fată și pentru blocajul ei mental. Iar dacă putea scăpa de blocaj folosindu-mă
de mine și de micile mele talente cu atât mai bine.”

Andreea s-a oprit iar și a căscat de data asta de câteva ori la rând iar apoi s-a întors rugătoare
spre mine:

— Nu mai pot citi Sergiule. Este foarte interesant dar pic de somn. Gândește-te că am condus
trei ore ca să ajung la tine. Și când ajung aici tu mă pui să citesc în loc să...

Nu a mai spus ce ar fi trebuit să facem în loc să citească fiindcă i-am mai pus un pahar de suc
și după ce l-a băut i-am spus:

— Hai Andreea că nu mai sunt decât trei foi. Te rog și crede-mă că trebuie neapărat să termini
de citit.

A oftat și m-a privit ciudat închipuindu-și că cine știe ce fetișuri ciudate mai am și eu dar în
cele din urmă a reluat lectura.

”Am trecut în bucătărie și am rupt rama de lemn în bucăți mici apoi am pus deasupra lor
cartonul fotografiei și am rugat-o pe Elisa să le dea foc iar eu am filmat cu telefonul toată scena
în timp ce am incantat ceva într-o limbă inexistentă.

În timp ce focul cuprindea cartonul și bucățile de lemn ale ramei câteva trosnete puternice au
convins-o pe Elisa că într-adevăr în tablou fusese ceva malefic. La un moment dat zău că parcă
mi-a venit și mie să cred așa ceva pentru că unul dintre trosnete fusese atât de deosebit încât nici
nu m-am mai mirat când jarul de pe carton alergându-se pe măsură ce flăcările se opreau a luat
forma unui chip omenesc căruia în cele din urmă a căpătat și două cornițe.

— Ai văzut, ai văzut? m-a întrebat Elisa surescitată și deși mi-am propus să filmez numai
chiuveta am ridicat o clipă telefonul spre chipul ei radios.

97
 — Am văzut, am confirmat eu solemn deși cu puțină imaginație în jarul și flăcările unui
carton care arde dacă ai puțină imaginație poți vedea aproape orice.

A curățat gânditoare scrumul și după ce s-a spălat gânditoare pe mâini m-a întrebat aproape
în șoaptă dar plină de speranță:

— Crezi că acum o să meargă?

I-am arătat umflătura din pantaloni unde Dino voia și el să afle același lucru:

— Eu zic că da pentru că Dino care este vocea instinctului simte cel mai bine astfel de treburi
și până acum nu s-a înșelat niciodată.

Se mai înșelase Dino al meu cu numai câteva minute în urmă dar logica ei părea plecat la
plimbare cum tot la plimbare era plecată și a mea.

Se pare că blestemul lui Sargon fusese bine alungat din minte ei pentru că de trei ori în
noaptea aia am tot probat că totul funcționează perfect. Dacă ar fi fost după mintea ei probabil
că l-am fi pus pe Dino la lucru și a patra oară dar pentru că tot fusese sculat și culcat de
nenumărate ori în seara aia în cele din urmă s-a dus și el la culcare dar Elisa l-a ținut grijulie în
mână toată noapte de parcă ar fi vrut să se asigure că nu fuge undeva.

După acest lung timp în care Moș Costache a tot povestit s-a oprit în cele din urmă și a privit
parcă cu reproș la cele trei sticle de vin goale. Aproape nici nu ne-am dat seama cum a trecut
timpul și vinul din sticle s-a golit prinși cum am fost de povestirea lui.

Văzând că nu mai spune nimic de parcă odată cu terminarea vinului i s-a terminat și lui pofta
de a povesti în cele din urmă l-am îndemnat:

— Hai zi și finalul!

A scos din buzunar telefonul și ne-a arătat un filmuleț: în el se vedea aceeași femeie din
fotografia pe care ne-a arătase mai devreme cum dă foc cartonului unei fotografii și cum la un
moment dat întoarce capul spre telefon și întreabă surescitată: „Ai văzut, ai văzut?” Fără nici o
urmă de îndoială era chiar femeia din fotografie așa că l-am întrebat:

— Păi bine Moș Costache cu o probă ca asta ai fi câștigat oricând un pariu pe tema asta așa
de ce nu ai pariat?

A făcut roată ochii și după ce ne-a privit pe fiecare din noi a spus molcom:

98
 — Măi copii păi e asta este poveste de câștigat un pariu cu ea? Când este vorba de singura
dragoste din viața mea nu vă pot lăsa să plătiți voi.

— Păi atunci zi-ne și finalul că precis mai este ceva de spus, l-am îndemnat eu.

Am cumpărat încă o sticlă de vin ceva mai ieftin dar Moș Costache nu a părut să observe
diferența și după ce s-a scărpinat încurcat în cap a continuat:

— Păi mare lucru nu ar mai fi de spus fiindcă spre dimineață după ce s-a convins încă odată
că blestemul lui Sargon a fost alungat definitiv mi-a promis că va sta trei ani cu mine dar pe
urmă să-i ofer libertatea. Vorbea cu mine de parcă aș fi fost cine știe ce mare magician și uneori
chiar mă simțeam așa pentru că readusesem viața și pasiunea într-o fată atât de minunată.

Totul ar fi fost bine și frumos dar la un moment dat după ce a așezat masa mi-a întins brusc
palma dreaptă și mi-a spus:

— La mine palma dreaptă este cea activă așa că te rog să îmi ghicești viitorul!

Am înghițit în sec și m-am gândit cum naiba să ies din situație pentru că nici una din cărțile
mele din gheretă nu era despre chiromanție iar faptul că știa care este palma în care se poate
ghici viitorul și care era palma pentru trecut dovedea că mai fusese cel puțin o dată la o
ghicitoare în palmă.

Am zâmbit misterios și i-am luat amândouă mâniile în ale mele și i-am spus:

— Voi folosi cu tine o altă tehnică cu mult mai veche și mai precisă și care nu folosește liniile
din palmă ci forțele telurice produse de mama Geea cea care conduce în cele din urmă la
împlinirea evenimentelor din viitor.

Am închis ochii i-am mângâiat ușor palmele și i-am explicat lui Dino că nu este vorba despre
ce crede el iar după ce s-a potolit am spus aproape în șoaptă ca și cum aș fi obținut informațiile
de la foarte mare depărtare:

— O să trăiești optzeci și opt de ani și peste trei ani o să te muți în Statele Unite unde peste
încă un an o să te căsătorești cu un milionar tânăr și bogat. O să ai doi copii frumoși, un băiat și
o fată.

A bătut încântată din palme de parcă ar fi fost un copil mic care și-a primit jucăria favorită.
Am crezut că totul s-a terminat cu bine și am spus că mi-au fost epuizate complet forțele psihice
pe care le foloseam în astfel de probleme așa că ar fi mai bine să facem o pauză.

99
 — Facem, a spus ea concesiv dar înainte aș mai vrea să mai știu un singur lucru: în ce oraș
voi locui după ce mă voi muta în Statele Unite?

M-am încruntat și atunci aproape fără să vreau am auzit că la televizor se cântă melodia
Massachusetts interpretată de formația Bee Gees lucru de mirare pentru că melodia era foarte
veche. Am arătat spre ecranul televizorului și i-am spus:

— Mama Geea și forțele Universului au uneori un mod destul de direct de a ne răspunde la

întrebările pe care i le punem.

A făcut ochii mari ca și când nu ar fi priceput dar în cele din urmă, când și-a dat seama era
gata să bată din nou din palme.

— Massachusetts? a întrebat ea parcă nevenindu-i să creadă.

— Massachusetts, i-am confirmat eu și după trei ani Elisa a câștigat un loc la loteria vizelor
iar acum după cum vedeți are și milionarul și cei doi copii de care eu i-am vorbit. Și ca un fel de
bonus locuiește chiar în Massachusetts.

— Oare să fie efectul de predicție? a întrebat Gilu.

— Efectul de predicție sau poate dor o simplă coincidență, a confirmat Moș Costache
lăsându-ne pe toți nedumeriți.

— Eu mai degrabă prefer să cred într-o coincidență decât că Moș Costache ar fi cine știe ce
magician.

Discuțiile s-au prelungit până târziu spre miezul nopții fără să ajungem la nici o concluzie
pentru că nici Moș Costache nu ne ajuta ci doar zâmbea misterios și ușor nostalgic.”

— Gata, a spus Andreea ușor exasperată și a aruncat foile pe pat. Frumos și interesant dar eu
am venit pentru altceva aici așa că dezbracă-mă!

S-a ridicat clătinându-se în picioare iar eu am început să-i deschei nasturi metalici ai salopetei
de blugi. I-am tras în jos pantalonii iar ea s-a ținut de umărul meu în timp de a ridicat câte un
picior pe rând ca s-i pot da jos pantalonii. A urmat bluza albă iar când sânii superbi au fost
eliberați din strânsoarea bluzei am uitat de planul meu și mi-am îngropat fața între ei și am auzit-o
gemând ușor. S-a lăsat ușor pe spate în pat iar eu i-am scos cu delicatețe chiloții albaștrii, aproape
transparenți.

100
 Privirea mi-a rămas ațintită spre părul ei pubian care era aranjat într-o formă cochetă de inimă.
Văzându-mi privirile a surâs molatec:

— Se numește „heart attack” și am făcut-o special pentru tine.

După modestele mele cunoștințe de engleză heart attack însemna nici mai mult nici mai puțin
decât infarct dar nu aveam de gând să mă las acum pradă unor astfel de gânduri pentru că Andreea
a întins mâinile spre mine și a spus molatec:

— Sergiule, ia-mă! Vreau chiar acum să mă dăruiesc ție!

Am vrut să-i prind mâinile dar ele au căzut inerte pe lângă corp și minunații eu ochi s-au
închis în cele din urmă. În cameră era destul de cald așa că am lăsat-o dezvelită iar eu m-am
așezat alături de ea așteptând. La un moment dat m-am întors spre ea și am mângâiat-o îndelung
dar fără nici un fel de plăcere erotică ci cast așa cum le promiteam mereu fetelor pe care în cele
din urmă le ademeneam în pat.

Părul pubian care avea forma unei inimi mă atrăgea fără să vreau și mi-am plimbat absent
mâna printre firele dese de păr. Puțin mai sus avea o cicatrice orizontală chiar sub buric și după
formă și am bănuit că ar putea fi de la o operație de cezariană.

Oare ce se întâmpla cu mine? Aveam o bănuială dar încă nu îmi venea să cred că tocmai am
renunțat la o noapte de dragoste cu cea mai frumoasă fată din viața mea.

M-am întors spre ea și am privit-o cu duioșie și abia atunci am văzut că în pat era o copie de
data asta ceva mai reușită a Majei desnuda. Dintr-o toană am așezat-o în așa fel încât asemănarea
să fie cât mai completă.

Am surâs singur de prostiile care îmi treceau prin cap și chiar dacă nu credeam nici o clipă că
ar putea avea dreptate nici vărul meu și nici Clarisa când mă suspectau că sunt psihopat dar în
mod sigur că nici întreg la minte nu eram. Încă mă mai gândeam la asta când am auzit o bătaie
ușoară în ușă.

M-am ridicat încet din pat deși nu era nici un pericol ca Andreea să se trezească, l-am așezat
pe Dino sub cureaua pantalonilor fiindcă indiferent la frământările mele Dino își vedea de ale lui
când simțea vreo femeie frumoasă prin preajmă și m-am dus la ușă.

Am deschis-o încet și am văzut la ușă o Ildiko mai veselă decât niciodată. Arăta atât de bine
încât mi-a părut rău că nu am telefonul la îndemână să-i fac o fotografie acum, în acest moment.

101
La fel de rău mi-a părut și că Dino era bine prins sub curea pentru că mi-ar fi plăcut să-l zărească
fie și prin pantaloni ca să văd cum reacționează.

Cum nici telefonul și nici Dino nu erau la îndemână am așteptat să văd ce zice.

Cu fața toată numai un zâmbet mi-a comunicat:

— Domnule Someșan, soțul doamnei este jos la recepție și o caută. I-a văzut mașina parcată și
știe că este aici. Ce să-i zic?

Am ridicat din umeri și i-am spus cu un zâmbet resemnat:

— Ce să-i zici? Nu zi nimic și spune-i să urce.

A dat să plece dar s-a întors și a zis tot zâmbitoare dar cu o ușoară urmă de îngrijorare:

— Sper că știați că este căsătorită?

— Știam Ildiko, știam, am spus eu nepăsător.

— Și cred că mai știați și că are un copil? Am văzut asta pe pagina ei de Facebook...

Micilor răutăți din partea femeilor nu le puteam găsi niciodată explicații, uneori mi se păreau
de-a dreptul iraționale așa cum irațional mi s-a părut și răspunsul meu:

— Da Ildiko, este adevărat că are un copil, dar l-a născut prin cezariană.

Cred că la fel i s-a părut și ei pentru că a făcut ochii mari fără să spună nimic iar eu pe lângă
răspunsul aiuritor am făcut un gest din aceeași categorie și am deschis larg ușa întrebând:

— Vrei să te convingi?

Dacă mă așteptam ca ea să se retragă rușinată a făcut curioasă un pas în cameră și a rămas cu

privirea asupra Andreei care arăta într-adevăr minunată sub tabloul lui Goya. Zâmbetul
recepționerei s-a mai atenuat puțin și a strâns din buze și s-a retras spunând încet:

— Am să-i spun domnului să urce.

Au trecut câteva minute și în cele din urmă s-a auzit iar o bătaie în ușă și după felul cum au
sunat loviturile mi-am dat seama că nu era vorba despre un soț venit să își revendice soția.

De fapt știam asta mai dinainte dar nu aș putea să spun de unde. Intuiție sau poate că am
analizat în subconștient toate informațiile și am ajuns de câtva timp la concluzia asta.

102
 Când am deschis ușa l-am recunoscut imediat pe soțul Andreei și așa cum m-am așteptat în
locul unei soț furios că își găsește soția într-o astfel de postură am văzut mai degrabă un om spășit
și care se simțea tot el vinovat. Misterul se adâncea și eram departe de a avea toate elementele
pentru a-l elucida. Nu-mi plăceau misterele mai ales când făceau parte din viața mea așa că l-am
poftit pe bărbatul slăbuț din ușă să intre.

— Bună ziua, a spus el și a arătat spre pat unde Maja desnuda reală făcea concurență celei din
tabloul de pe perete.

Eram cu ochii pe el și în mod sigur nu era mulțumit de ceea ce vedea iar când a dat cu ochii de
coafura părului pubian al soției lui ochii i s-au mărit în mod imperceptibil. Lucru care a mai
adăugat niște semne de întrebare la cele de până acum fiindcă în mod sigur nu a mai văzut până
atunci inima de deasupra sexului celei care îi era soție.

— Sunt soțul Andreei, a spus el cu o voce sugrumată și a vrut să mai adauge ceva dar în mod
sigur avea greutăți să vorbească.

Aș fi putut să îl ajut întrebându-l ceva dar eram necruțător fiindcă voiam să aflu ce se întâmplă
dar pentru asta era nevoie să îl fac să vorbească liber și nu să îmi răspundă mie la întrebări.

— Aș vrea să vorbim puțin, a spus el în cele din urmă, numai că nu aș vrea să vorbim aici. Nu
aș vrea să se trezească Andreea și să audă ce vorbim. Putem merge în altă parte?

Am căutat în buzunarul sacoului și i-am arătat cutia de Dormicum.

A luat cutia în mână și a privit-o fără să înțeleagă.

— Ce-i asta? a întrebat el în cele din urmă.

I-am arătat pe cutie și am spus:

— Sunt comprimate filmate de mizadolam, cel mai puternic somnifer pe care l-am putut
obține cu relațiile mele. Se folosește uneori chiar pentru operații ușoare iar eu i-am dat Andreei în
sticla de Kinley două comprimate așa că putem vorbi liniștiți fiindcă nu o să se trezească mai
înainte de trei-patru ore.

O ușoară urmă de îngrijorare a trecut prin ochii lui și m-a întrebat:

— Nu-i periculos?

Am ridicat din umeri și am privit la Maja desnuda din pat care dormea și care pe față avea un
ușor zâmbet mulțumit.

103
 — Din câte știu eu nu, nu este deloc periculos. Mizadolam-ul este una dintre cele mai lipsite
de efecte adverse substanțe. Și oferă un somn odihnitor și profund așa că putem vorbi liniștiți.

Puteam dar se vede treaba că soțul Andreei nu își găsea cuvintele așa că după câteva minute de
pauză am început eu să vorbesc și am început cu o întrebare:

— Cum s-a ajuns aici?

Cum nu părea să priceapă am arătat spre Andreea:

— Cum s-a putut întâmpla ca această femeie minunată să ajungă în patul meu? Ce nu a mers
bine sau ce a mers greșit în căsnicia voastră?

Cu o figură nefericită a arătat spre masa de lângă pat și a întrebat:

— Putem lua loc? Conduc de ore întregi și nu prea mă mai țin picioarele.

Am luat loc și deși aștepta probabil o nouă întrebare am privit la el fără să spun nimic. Aș fi
putut să-i ofer ceva de băut din frigiderul hotelului dar după ce îi arătasem cutia de Dormicum mă
îndoiesc că ar mai fi vrut să bea ceva oferit de mine.

Și-a frământat cât și-a frământat mâinile apoi a început să vorbească:

— Cred că vina îmi aparține numai mie fiindcă în momentul în care am cerut-o pe Andreea în
căsătorie am promis că dacă acceptă am să-i cumpăr o insulă. Mi-era frică să nu mă refuze și
pentru că mereu asculta o melodie despre o insulă am crezut că ăsta ar putea fi visul ei de o viață
așa că am jurat că aveam să fac totul pentru a-i cumpăra o insulă.

Pentru că tăcerea se prelungea în cele din urmă am întrebat:

— Și în cele din urmă i-ai luat?

A oftat adânc și a spus:

— Nu, în cele din urmă nu am reușit să-i cumpăr una. Am pus ochii pe o insulă grecească pe
lângă Salonic și cum grecii tocmai începuseră să vândă din insule ca să mai scape de datoria lor se
părea că nu mai era nimic în calea visului Andreei. Numai că...

Cum s-a oprit din nou l-am îndemnat:

— Numai că...

104
 — Păi grecii dacă m-au văzut atât de hotărât să cumpăr insula au început treptat, treptat să
mărească prețul iar eu am început să muncesc mai mult ca să acopăr diferența de preț pentru că în
loc să caut alta mi se lipise insula asta de suflet. Aveam patru firme așa că mi-am mai înființat
încă una de import-export care deși îmi aducea un venit consistent îmi consuma tot timpul. Pentru
că voiam să-i fac o surpriză Andreei nici nu i-am spus nimic și chiar dacă uneori vedeam că suferă
preferam să muncesc mai departe ca să îi duc la îndeplinire visul și...

Acum voia el să vorbească dar l-am oprit cu un semn al mâinii și am căutat pe telefon textul
de pe pagina Andreei și l-am întrebat:

— Deci nici vorbă să fii primul bărbat care o face dimineața să zâmbească?

L-a privirea lui nedumerită i-am arătat postarea de pe pagina soției lui.

Dacă a fost vreun moment în viața mea în care am văzut cum se prăbușește un bărbat atunci
ăla a fost și pe măsură ce citea umerii îi coborau tot mai mult până ce la un moment dat am crezut
că îi vor ajunge la nivelul mesei.

— Nu, probabil că nu sunt eu primul care o face să zâmbească fiindcă eu mă trezesc amețit de
somn pe la patru dimineața și plec să...

— Să faci rost de bani ca să-i cumperi o insulă, l-am întrerupt eu.

— Așa este, a confirmat el abătut. Trebuie să i-o cumpăr fiindcă așa i-am promis.

Am căutat melodia lui Joe Dolan și acordurile ritmate ale melodiei au umplut camera de hotel.
Am dat volumul mai încet și fața lui s-a luminat:

— Asta este melodia pe care Andreea o ascultă de câte ori are ocazia. Din câte engleză mai
știu eu este vorba despre o insulă dovadă că încă mai visează la insula pe care i-am promis-o când
am cerut-o de soție.

Am oprit cântecul și mi-am cuprins capul în mâini pentru că nu știam cum să procedez mai
departe. Nu era prima dată când vedeam cu o mare iubire se transformă în cenușă din cauza unei
proaste comunicări dar de data asta mi se părea mai mult decât puteam concepe.

În cele din urmă, după ce mi-am adunat gândurile am spus cât de convingător am putut:

— Nu, Andreea nu vrea să îi cumperi o insulă.

— Dar i-am promis, protestă soțul ei.

105
 — Nu știu ce i-ai promis dar crede-mă că Andreea nu vrea să-i cumperi o insulă în mările
grecești. Și nici în alte mări.

La privirea lui nedumerită am continuat:

— Andreea vrea să construiești aici o insulă în care să fiți numai voi doi. O insulă de iubire
care să fie aici în mijlocul lumii. O insulă virtuală.

Cum tăcea și nu spunea nimic am întrebat:

— De când nu ai mai fost cu ea la o plimbare?

A ridicat din umeri:

— Mergem în fiecare an în câteva excursii... cele mai multe în Grecia dar și în altă parte.

— Nu de excursie am întrebat ci de plimbare.

S-a încruntat și a întrebat:

— Și care ar fi diferența?

Am arătat spre Andreea care nepăsătoare la discuțiile noastre dormea cu un zâmbet nevinovat
pe față și am spus:

— Diferența ar fi că femeia asta minunată ar dormi acum în patul tău și nu cu mine într-un pat
anonim de hotel.

S-a încruntat și a părut să accepte posibilitatea că între o excursie și o plimbare poate exista o
diferență ca de la cer la pământ așa că următoarea oră am petrecut-o povestind. Oră în care am
strecurat în discuție picătură cu picătură tot ce îmi aminteam din experiența mea de a cuceri
femeile.

O iubeam în felul meu pe Andreea și îi doream tot binele din lume dar pentru asta trebuia să
duc mai mult muncă de lămurire cu el decât cu ea. Pentru că fără îndoială după anii în care cei doi
s-au îndepărtat în dorința lui de a câștiga bani să îi cumpere o insulă va trebui să o recâștige
pornind de la zero.

L-a un moment dat Andreea s-a mișcat puțin și pentru că mi s-a părut că s-a făcut puțin
răcoare, am luat amândoi un cearceaf și am acoperit-o iar camera a părut să se întunece dintr-o
dată. Printr-un ciudat transfer mi s-a părut că și fata din tablou și-a pierdut dintr-o dată din
strălucire.

106
 Soțul ei s-a pregătit să plece abia când primele raze de soare au început să bată în geam. Dar
înainte de a pleca l-am rugat să își noteze undeva câteva cuvinte pe care Andreea le repeta obsesiv
pe pagina ei tot odată la câteva zile:

— Nu știu de pe ce pagină le-a preluat dar învață-le pe de rost dacă este nevoie și mai ales ține
seama de ele!

Ea e frumoasă, inteligentă, sensibilă. Ea – e ca luna plină, într-o noapte întunecoasă și rece.

Ea – transformă nisipul în stele. Ea – e magie. E însuși iubirea.
A așteptat atât de mult să-l găsească. Îl iubea mai mult decât propria viață. Dar l-a părăsit.
Cu lacrimi în ochi și durere în suflet, l-a eliberat.
L-a părăsit, pentru că dorea mai mult decât să audă cuvinte frumoase. Dorea mai mult decât
daruri, cuvinte și sex.
Își dorea să vadă fapte. Își dorea prezența lui în fiecare sferă a vieții sale. Își dorea atenție. Să
o întrebe cum i-a trecut ziua şi ce planuri are. Își dorea flori, măcar o dată pe an.
Își dorea să trăiască. Să fie auzită. Apreciată. Să fie singura femeie din viața lui.
Ea – era un teritoriu nou, ce dorea să fie descoperit. Însă el, niciodată nu a încercat să ajungă
în aceste loc și să se piardă în pădurile sale. El a rămas la țărm și a decis să o privească din
depărtare.

De comun acord am hotărât că ar fi mai bine ca Andreea să rămână cu mine și după ce se va

trezi să o conving să plece spre casă. Mă credeam capabil de asta și i-am promis soțului ei că așa
voi face dar m-a amuzat faptul că înainte de a pleca s-a oprit în ușă și m-a întrebat:

— Domnule Someșan, ați făcut dragoste cu soția mea?

În loc să-i răspund l-am întrebat:

— Are vreo importanță?

A ridica din umeri și a plecat ochii în jos cu mâna încă pe clanța ușii:

— La urma urmei nu are, dar spuneați într-un roman de-al dumneavoastră că nu v-ați culcat
niciodată în pat cu vreo femeie fără să faceți dragoste cu ea și de asta eram curios.

Am ridicat din umeri gândindu-mă ce să spun fiindcă nu îmi aduceam deloc aminte în ce carte
am scris asta. Ăsta este dezavantajul când scrii peste 20 de cărți când trebuie să uiți apoi de fiecare
din ele ca să faci loc alteia în mintea ta și pe masa de lucru.

107
 — Poate că asta este excepția care întărește regula! am spus în cel din urmă doar ca să spun și
eu ceva.

— Sau poate că îmbătrâniți, a spus soțul Andreei cu o ușoară urmă de satisfacție.

Nu era cel mai potrivit lucru pe care să-l spui unui bărbat care urma să-și petreacă următoarele
sale ore cu soția sa dezbrăcată, într-o cameră de hotel

Cred că și-a dat și el seama de asta fiindcă după ce și-a cerut scuze a ieșit ca din pușcă pe ușă.
Se grăbea oare să-mi urmeze sfatul sau să se ocupe de firmele lui?

Viitorul avea să decidă fiindcă unul din sfaturile mele a fost să își vândă toate firmele sau în
cel mai rău caz să își păstreze una care să nu-i dea bătăi de cap și să se ocupe numai de Andreea.

Îmi era frică de momentul în care Andreea avea să se trezească. Îmi era frică de faptul că nici
măcar eu nu era în stare să fac față unei ființe atât de nefericite și de complexe. Spre ora șase
dimineața, văzând că nu reușesc să adorm am coborât la recepție și am rugat-o pe Ildiko să se
folosească de influenta ei și să îmi facă rost de un ibric de cafea tare.

— Doamna mai doarme? s-a interesat ea fals interesată. Ați obosit-o așa de tare?

M-am încruntat și m-am hotărât să-i spun adevărul fiindcă mi se părea că este normal să îl
cunoască și ea deși nu îmi puteam explica foarte bine de ce.

— N-am obosit-o deloc Ildiko dragă fiindcă nu am făcut deloc sex. Aseară i-am dat un
somnifer și a dormit dusă toată noaptea.

Fața fetei s-a lumina brusc și fără să-i mai cer voi i-am făcut o fotografie pentru că merita să-i
imortalizez zâmbetul. Cred că nici dacă îi spuneam că a câștigat la loto nu s-ar fi bucurat atât.

108
 — De ce? a întrebat ea după ce am pus telefonul înapoi în buzunar.

Am ajuns acasă târziu și după ce am intrat în „odaia cu brâie negre zugrăvite” înainte de orice
altceva am intrat în camera de lucru și am pornit laptopul.

Lăsându-l să pornească în voia lui am plecat la bucătărie să îmi fac obișnuitul ceai de ghimbir.
Din obișnuință am deschis și frigiderul dar raftul unde îmi țineam de obicei sticlele de băutură era
gol. Ultima sticlă cu vin de Porto am golit-o încă de ieri iar vin de Malaga nu am găsit în tot
orașul oricât am căutat.

Cu gesturi mecanice am preparat așadar ceaiul și m-am îndreptat spre camera unde laptopul își
făcuse ce a avut de făcut și acum pornise direct în Facebook iar un mesaj clipea strident în
Messenger:

109
 Daria

Sergiule... dacă poți, iartă-mă!

Am luat o gură de fierbinte de ceai, am înjurat în barbă și m-am întrebat ce răspuns i-aș fi dat
dacă în locul arsurii ceaiului aș fi avut o înghițitură de vin negru de Malaga.

În numai câteva secunde mi-am adus aminte de toate momentele intense trăite alături de ea de
clipele în care simțeam că eram mai viu ca niciodată apoi mi-am adus aminte de toate umilințele
îndurate și orgoliul, da orgoliul acest implacabil distrugător de mari iubiri a răspuns în locul meu:

Sergiu
NU!

Am mai așteptat câteva minute dar știam că Daria nu va reveni, fiindcă era tot atât de
încăpățânată și orgolioasă ca și mine. Își călcase destul pe inimă și pentru a scrie și cele câteva
cuvinte.

În cele din urmă punctul verde care îmi indica că este online s-a stins așa că am oprit și eu
laptopul fiindcă nu mai aveam chef de scris și simțeam în sinea mea că făcusem destul rău așa că
mă puteam culca cu speranța că somnul nu va ține seama de ceea ce am făcut și în cele din urmă
va veni și pe la mine.

110