Un Porumbel Alb Pentru Celesta - Mihai Iunian Gindu

MIHAI IUNIAN GÎNDU
UN PORUMBEL ALB
PENTRU CELESTA
MIHAI IUNIAN GÎNDU
UN PORUMBEL ALB
PENTRU CELESTA
Editura ANAMAROL
Bucureşti, 2023
Editura ANAMAROL
Bucureşti, România
Director Rodica Elena Lupu
Telefon: 0723 339 331
E-mail: relupu@gmail.com
Editor: Rodica Elena Lupu

Coperta: Mariana Sorescu
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
Gîndu, Mihai Iunian
UN PORUMBEL ALB PENTRU CELESTA –

MIHAI IUNIAN GÎNDU - Bucureşti: ANAMAROL, 2023
ISBN: 978-606-640-467-9
..............................................................
Cipyright Mihai Iunian Gîndu, 2023

Nicio parte a acestei cărţi nu poate fi folosită sau reprodusă
fără aprobarea expresă a autorului sau a reprezentanţilor
săi, cu excepţia scurtelor excerpte necesare articolelor
critice.
© Toate drepturile rezervate.
(În loc de) cuvânt înainte
Am încercat, în precedentele introduceri la volume, să prezint

cititorilor aspecte care m-au animat în crezul artistic, opere și
scriitori care m-au influențat, lucruri despre literatură și creație
pe care aș dori să le transmit mai departe.
Nu voi mai reveni asupra lor - sau, mai precis, parțial o voi
face, dar într-un cu totul alt mod: voi vorbi despre toate acestea
văzute prin prisma nuvelei care dă titlul cărții și voi prezenta
detalii despre cum a fost scrisă.
De ce ”Un porumbel alb pentru Celesta?”.
Fiindcă porumbelul este pasărea care simbolizează Duhul
Sfânt, albul este culoarea păcii, dar mai ales pentru că
omenirea, dacă mai continuă în trendul actual, se va îndrepta
către autodistrugere, către dezastru.
Celesta este numele real al unei fetițe care se juca împreună
cu prietenii ei în Parcul Cișmigiu.
Văzând inocența acelor copii și dându-mi seama că, odată cu
maturizarea, vor pătrunde într-o lume care mie, ca adult, îmi
pare una de coșmar (lesne de înțeles de ce: Pământul a devenit
un loc al traficului de arme și de persoane, al prostituției și al
consumului de droguri, al crimei, al sărăciei și foametei pentru
cei mai puțin norocoși, al minciunii și al urii), am suferit o traumă.
Mi-am dat seama că acești copii candizi, puri, cu râsete
cristaline și gânduri și obiceiuri nevinovate, vor fi în curând
aruncați în ”groapa cu lei” a mercantilismului, nimicniciei și
perfidiei umane.
Iar dacă eu, un străin, am resimțit această traumă atât de
puternic încât mi-am dorit să pot evada într-o altă lume decât
cea în care sunt obligat să trăiesc, îmi dau seama cât de mare
ar fi/va fi trauma pentru părinții acelor copii, când nu vor mai
putea să-i apere și poate nici nu vor ști cum să o facă.
De cine să-i apere? De propriii semeni.
Așa a luat naștere ideea oamenilor-hienă, pe care am folosit-o
în povestire.
Lumea nu a fost lăsată oamenilor nici ca să se îmbogățească
peste măsură, nici ca să prizeze cocaină, nici ca să devină
dependentă de ultimele tipuri de aparate și nici (cu atât mai
puțin!) ca să înlocuiască forța de muncă umană cu roboți. Și,
firește, nici pentru ca unii indivizi să-și ridice statui în timpul
vieții.
Lumea a fost lăsată ca să ne bucurăm de ea, în liniște,
decență și simplitate. Să ne bucurăm de frumusețile neasemuite
ale naturii, cu izvoare și peisaje montane mirifice, cu văi și
pajiști, cu plaje și valuri ale mării în care ne putem cufunda.
Asta este viața, nu batjocura supertehnologizată și
ultrapretențioasă pe care o trăim în prezent, mediu artificial care
duce la alterarea conștiinței umane și la apariția monștrilor creați
de somnul rațiunii, cum spunea Goya.
Ce șanse avem de a învinge?
În primul rând, să înțelegem că planeta nu este un bun pe care
l-am luat în folosință și putem să facem orice cu el, fără a ne
păsa de consecințe (sau poate chiar fără să întrevedem aceste
consecințe, deși ar trebui).
Și, în al doilea, să conștientizăm că, dacă ceea ce trăim în
prezent este Apocalipsa descrisă în Biblie (semnele sunt
evidente, chiar dacă acest lucru nu poate fi demonstrat științific),
trebuie să ajutăm divinitatea să ne salveze și să ne îndrepte
spre finalul fericit (ce pare atât de improbabil), nu să trădăm, să
hulim, să urâm și să mințim în continuare.
Celesta și naratorul sunt condamnați de oamenii-hienă,
probabil aceiași care l-au torturat și pe Kafka, dar sunt salvați de
divinitate (deși nu individual, ci odată cu restul omenirii).
O divinitate care încă ne mai rabdă, deși nu merităm.
Acesta este mesajul care sper să ajungă la cât mai multă
lume.
Autorul.
MIHAI GÎNDU
INTRANSIGENŢA LUI DUMNEZEU

ŞI POLITEŢEA DIAVOLULUI
1. Simţeam că cedez nervos. Aberaţia lumii în care

trăiam, problemele financiare, interminabilele „şedinţe”
care nu se deosebeau aproape cu nimic de cele din
„epoca de aur”. S-a schimbat doar decorul, substanţa
putredă a rămas aceeaşi. În plus, prietena mea îşi găsise
pe altul. Un gin, ce-aş mai bea un gin... Nu mă mai
atinsesem de alcool de ani buni, pentru a evita un soi de
crize pe care le făceam la beţie. Dar acum părea o ispită
aproape irezistibilă.
Și, începând din acel moment, am auzit, pe rând, două
voci distincte care mi s-au adresat.
„Cum poţi să nu te gândeşti decât la tine şi la simţurile
tale? Asta vrei să fii, un animal mai evoluat? Vrei să faci
din nou acele crize?”.
„Ştiu că eşti un bărbat adevărat. Ai dovedit-o în pat cu
Sonia, în cercurile literare, în relaţia cu rudele. Acum
traversezi o criză care nu se va termina prea curând. Bea
un gin... îi mai ţii minte aroma?”.
N-am mai rezistat şi am intrat într-un bar, unde am
comandat unul dublu.
2. Colegul meu de birou începuse să mă calce pe nervi.

El ştia cel mai bine, el avea de spus ultimul cuvânt, el era
„masculul” după care întorceau capul toate femeile. După
părerea mea, nu era decât un monument de infatuare şi
autosuficienţă. Eram unul dintre puţinii care ştiau că are o
relaţie cu soţia şefului, în cel mai strict secret, dar se vede
că nu suficient de strict, de vreme ce aflasem. Şi dacă... i-
aş face-o? Ha, ha... aproape că m-a umflat râsul. Boss-ul
7
UN PORUMBEL ALB PENTRU CELESTA
l-ar da afară în mai puţin de 24 de ore - altele poate că le-

ar înghiţi, dar pe asta în mod sigur nu. „Ştii că îi eşti
superior în multe. Aşa vrei să-ţi manifeşti superioritatea,
printr-o intrigă josnică, prin pumnalul înfipt pe la spate? În
plus, i-ai distruge viaţa şi ei”.
„Dacă nu-i dă nimeni o lecţie, va avea pretenţii din ce în
ce mai mari. Toţi cei din redacţie au uitat de tine pentru că
îl văd doar pe el. Chiar şi fata aia care îţi plăcea ţie. Acum
e momentul - altă ocazie nu ţi se va mai ivi. Termină-l!”.
M-am întâlnit în local cu şeful.
„Hai să-ţi spun una tare. Te rog să mă ierţi, departe de
mine gândul să mă amestec în viaţa ta privată, dar ştiu cât
o iubeşti pe Corina...”.
3. Nu îmi mai ajungeau banii. Câştigam relativ bine, dar

şi cheltuielile erau pe măsură. Dacă n-ar trebui să-i dau şi
surorii mele atâţia...
Ştiu că nu se mai descurcă şi că viaţa e din ce în ce mai
grea, dar nu mai am ce să fac ca să o scot la capăt. În
plus, banca îmi refuzase cererea de împrumut, invocând
nişte motive obscure şi birocratice din cauza cărora am
simţit că înnebunesc, efectiv.
„Bunăstarea materială e ceva trecător, dragostea faţă de
o rudă apropiată e ceva nepreţuit. Iar faci greşeala de a
crede că îţi poţi cumpăra fericirea cu bani?”.
„Dacă nu-i tai subvenţiile chiar acum, sora ta va crede că
poate să îţi ceară oricât, oricând, oricum. Chiar aşa să
ajungi, să nu-ţi mai poţi permite nici măcar un costum de
firmă sau o ieşire sâmbăta din Bucureşti, doar ca să aibă
ea de cheltuială? Arăţi obosit. E timpul să mai faci ceva şi
pentru tine”.
„Anca, te rog să mă ierţi. Traversez o perioadă proastă
nu doar financiar, dar chiar în general, şi trebuie să
8
MIHAI GÎNDU
schimb ceva în viaţa mea. În condiţiile astea, nu cred că te

mai pot sprijini”.
4. „Dacă public materialul ăsta, o să mă umplu de bani.

Dar e o minciună, fir-ar să fie, e o minciună gogonată.
Muncitorii ăia chiar au dreptate”. Pendulam nehotărât între
bar şi casă, între serviciu şi aleile Cişmigiului. Mi-am adus
aminte de filmul „La Piovra”. În fond, ce e lumea decât o
imensă tablă de şah a absurdului, în care câştigă doar cel
care e suficient de tare ca să rămână în picioare mereu,
prin orice mijloace. În fond, ce e viaţa, decât un lung şir de
evenimente neplăcute, întrerupte de altul, şi mai neplăcut.
„Nu poţi face aşa ceva. Pune-te o clipă doar în locul
lucrătorilor - tocmai tu să le dai lovitura de graţie?”.
„Vrei să-ţi spun care e procentul de nedreptate, de
minciună, de decadenţă în lume în acest moment,
comparativ cu cinstea şi cu principiile de care faci atâta
caz? Tinde către 90%. Crezi că îi pasă cuiva de
moralitatea ta? Crezi că o să-ţi ridice cineva statuie?
Aiurea, or să se îmbete cu toţii, ba chiar or să râdă că ai
fost atât de fraier. Oricum, dacă n-o faci tu, o va face
altcineva în locul tău. Nu crezi că ţi-ar prinde bine o
vacanţă în Grecia?”.
„Boss, am un material senzaţional. Răstoarnă totul cu
180 de grade. Ştii, afacerea aia...”.
5. În locul Soniei nu mai apăruse nimeni în viaţa mea.

Dar chiar nimeni, astfel încât devenisem tot mai preocupat
de această latură erotică. Damele de consumaţie îmi
păreau un mijloc prea vulgar şi de prost gust pentru a-mi
satisface instinctele.
Observasem că fata vecinului, care avea numai 16 ani,
îmi arunca tot mai des ocheade.
9
Era la vârsta la care „lua foc”, pur şi simplu, iar eu mai

aveam puţin şi mă aprindeam la rându-mi.
„E încă o copilă visătoare şi idealistă. Uită-te în interiorul
tău şi vei vedea că nu-i doreşti decât trupul. Într-o lună ai
să te plictiseşti de ea şi ai s-o laşi baltă - dar ea, spre
deosebire de tine, pune suflet. Iubeşte. Adu-ţi aminte cum
erai la vârsta ei, nechibzuitule!”.
„Puştoaica asta te doreşte. Îţi vine să crezi că de câte ori
rămâne singură în cameră nu se gândeşte la altceva
decât la cum s-ar dezbrăca în faţa ta? Trupul ei fraged
aşteaptă ceva, tânjeşte după ceva... după mâinile tale
mature, după experienţa unui bărbat adevărat care să o
înveţe ce e extazul. Fii tare! Va fi a ta!”. Rămăsesem până
seara târziu în faţa televizorului, urmărind absent un nou
discurs politicianist al unui etern candidat la ecranizarea
pieselor lui Caragiale - ba chiar a nuvelelor lui Kafka, aş fi
putut spune. Soneria m-a trezit brusc din amorţeală.
- Bună, n-ai un pic de ness? Trebuie să învăț și am
rămas fără...
- Crede-mă, am mult mai mult decât atât, i-am şoptit fetei
în timp ce-i băgam febril mâna pe sub bluză.
6. Un Fiat ultimul tip frână violent, fără a putea însă să

evite o bătrână care traversa regulamentar, pe trecerea de
pietoni.
Apoi a demarat în trombă. Strigătele mulţimii şi imaginea
şocantă a bătrânei zăcând într-o baltă de sânge m-au
paralizat şi pe mine, nu însă înainte de a apuca să reţin
numărul maşinii.
Doamne! Era maşina băiatului primarului, ştiam asta
sigur, o mai văzusem la o petrecere monstruoasă la care
aterizasem din întâmplare aproape, cu câteva luni în
urmă.
10
MIHAI GÎNDU
Am ajuns acasă bulversat. Am băut un coniac pentru a-

mi domoli emoţiile. Ce să fac? Mă omoară ăla dacă depun
mărturie împotriva lui, n-am nici o şansă împotriva mafiei.
Dar sunt singurul care nu şi-a pierdut capul şi a reţinut
numărul maşinii.
„Nu va fi uşor, dar dacă depui mărturie, vei fi protejat să
nu păţeşti nimic. Dreptatea e un cuvânt care şi-a pierdut
înţelesul pe Pământ, dar măcar unul trebuie să dea
dovadă de caracter”.
„Ştii ce face chiar acum băiatul primarului? Vorbeşte cu
toţi acoliţii să înfunde pe oricine ar fi văzut ceva mai mult.
Retrage-te cât mai ai timp. N-ai ce să-ţi reproşezi, oricum
nu puteai face nimic. Oricum, bătrâna aceea nu mai avea
mult de trăit. Ştiu că nu poţi să-i suferi, dar n-are nici un
sens să faci pe eroul. În plus, e posibil ca, vrând să evite
încă o victimă, să încerce să-ţi ofere bani”.
După o noapte nedormită, am decis să tac.
7. Încercam din răsputeri să-mi fac timp să mai merg la

biserică. Aveam nevoie de linişte, de reculegere. Nu
credeam prea tare în spovedanie sau împărtăşanie, dar în
astfel de momente în care să mă simt singur cu Creatorul,
da. Dar nu mai apucam, viaţa mea devenise un fel de
cursă de Formula 1, de raliu nebunesc într-o epocă a
vitezei şi tehnologiei. Când mă gândesc cum era când
începusem de-abia să intru în viaţă, când încă mai
credeam în cuvântul ideal...
„Vino! Nu e totul pierdut. Sunt lucruri pe care nu le poţi
înţelege, sunt raţiuni superioare pentru care omenirea îşi
trăieşte, de fapt, ultimele clipe. Nu încerca să înţelegi.
Deschide-ţi sufletul. Adu-ţi aminte de vremurile de început,
de sentimentele care te încercau atunci. Nu vezi cât te-ai
schimbat?”.
11
„Cred că n-am apucat să-ţi spun ce fac preoţii. Nu toţi,

fireşte, dar sunt atâţia care... iau şpagă de zeci de ori mai
mare ca a ta. Se destrăbălează cu minore mai abitir decât
ai făcut-o tu cu fata vecinului. Beau până cad jos. Şi tu în
casa preoţilor vrei să te duci să te linişteşti, acolo vrei să-ţi
descarci sufletul? Am uitat să-ţi spun că preotul tău e
alcoolic. Vrei să ai într-o zi un şoc din care să nu-ţi mai
revii niciodată, vrei să înţelegi ce nu se poate înţelege? De
ce, te-ai întrebat măcar o dată de ce Dumnezeu şi-a trimis
fiii în beznă? Şi nu doar că i-a trimis, dar mai are şi
cinismul de a-i lăsa acolo? Deschide-ţi orizonturile.
Discută şi cu mine, întreabă-mă şi pe mine ce cred despre
lume”.
Am luat Biblia de pe masă şi am aruncat-o. Oricum nu
îmi mai folosea la nimic.
8. Epilog - sau ultimele dialoguri.

Nu dormeam.
Voiam să ațipesc, însă mă aflam într-o stare de
semitrezie.
Din întuneric, a răzbătut către mine un glas cald:
„Sunt Fiul Omului. Îți amintești oare? Îmi iubesc semenii
ca pe mine însumi și tot astfel te-am iubit și te iubesc și pe
tine. Fiul meu, dragul meu fiu, aproape te-am pierdut! Nici
nu ştii cât am ţinut la tine, nici nu ştii câtă dragoste se
ascundea în spatele intransigenţei mele! Adam şi Eva,
dacă ţi-ai fi adus măcar o dată aminte de Adam şi Eva... Şi
de şarpe, bineînţeles. Simt durerea rătăcirii tale, dar refuz
să te îndepărtez de la Mine. Aștept întoarcerea ta, a fiului
risipitor”.
Apoi am auzit o altă voce, metalică, rece, sacadată:
„Acum mişcă, sclav nenorocit! Otreapă! Chiar ai crezut,
măcar o singură clipă, că îmi pasă de tine şi de BINELE
12
MIHAI GÎNDU
tău? Că m-ai impresionat, fie și o dată, cu frământările tale

infantile?”.
Și am înțeles, în ceasul al doisprezecelea, că diavolul
găsise întotdeauna argumentul potrivit pentru a-mi
influența deciziile.
13
MICUŢA LOUISE ŞI PALATUL MIRACOLELOR
Micuţa Louise avea, la cei nouă ani ai săi, tot ce şi-ar fi

putut dori o fetiţă: părinţi buni şi iubitori, o casă minunată,
colegi de clasă simpatici şi afectuoşi, note bune la
învăţătură. Nu înţelegea însă toate acele ştiri de la
televizor care vorbeau numai despre războaie, cutremure
şi alte nenorociri. Îl întrebase câte ceva pe tatăl său, dar
acesta găsea mereu câte un subterfugiu ca să nu-i
răspundă direct.
Aşa încât se rezuma la a-şi face cu conştiinciozitate
temele și se juca cu superbul Caniche alb al familiei şi cu
prietenii de vârsta ei.
Într-o noapte a avut un vis straniu:
Se făcea că se afla într-un loc necunoscut, unde se afla
un palat imens, ca acelea despre care citise numai în
basme. Se numea Palatul Miracolelor, pe dinafară era în
întregime alb, dar nu putea să intre din cauză că porţile îi
erau ferecate. S-a trezit brusc, înconjurată încă de
imaginea exteriorului de vis al palatului, scăldat în razele
soarelui.
Vreme de câteva săptămâni, nu şi-a putut scoate din
minte aceste imagini.
Era ceva straniu, deşi ştia că e doar un vis, deşi era
sigură că în fiecare dimineaţă se va trezi în camera sa, în
pat, avea sentimentul că a pătruns într-un fel de lume
paralelă, că tot ce se întâmpla în vis avea ecou într-o lume
complet necunoscută.
- Ce-i, Louise, ce-i cu tine? o descusea tatăl.
- Tu mi-ai răspuns de ce au loc războaiele? ricană fata.
*
14
MIHAI GÎNDU
Îşi spunea în fiecare dimineaţă rugăciunile pentru copii,

se ducea la şcoală, apoi în parcul de distracţii. Nu-şi putea
lua însă nici o clipă gândul de la palatul din vis, mai ales
că nu-l întâlnise niciodată, nici în basme, nici în desene
animate, nici măcar în albumele părinţilor, pe care le mai
şterpelea din când în când. Aşa încât nu înţelegea ce e cu
el, de ce îl visase tocmai ea, atât de clar, de imaculat, de
ce nu putuse, în vis, să intre înăuntru. O vreme, a trebuit
să stea acasă, delectându-se cu casetele video pe care i
le cumpăraseră părinţii pentru vacanţă. Un maniac o
agresase pe una dintre colegele ei, iar poliţia dăduse
dispoziţie ca timp de o săptămână elevele să stea sub
strictă supraveghere.
Nu înţelegea mare lucru din ce încercau părinţii să-i
explice pe tema asta, aşa cum nu înţelesese nici cu
războiul.
- Tată, dacă cumva copiii sunt mai buni decât oamenii
mari, atunci de ce trebuie să se mai facă oameni mari şi
nu rămân toată viaţa copii? întrebă cu o sinceritate
dezarmantă.
- Linişteşte-te, Louise, o să vorbim şi despre asta, se
eschivă ca de obicei tatăl, căruia întrebarea micuţei îi
aduse totuşi o mică lacrimă în colţul ochilor.
*
Visă din nou Palatul. La intrare, o aştepta Zâna cea
Bună, care îi spuse că va vedea multe minunăţii în acel
Palat şi că tot ce trebuie să facă pentru a-l vizita este să
fie o fetiţă la fel de cuminte şi de ascultătoare ca şi până
atunci. Trebuia însă să împlinească zece ani pentru a-i fi
deschise porţile. Nu-şi putea lua ochii de la pereţii superbi,
inundaţi de soare, şi se întreba totuşi unde ar putea fi
Palatul, pentru că locul nu semăna cu nicio ţară
15
cunoscută. A doua zi, a plecat într-o mică excursie cu ai

săi. Toată lumea se distra, era o vreme minunată, numai
ea avea tendinţa de a se izola şi de a se îmbufna.
- Ce faci, Louise, eşti supărată?
-Tată, când o să am zece ani o să vă duc într-un loc
minunat. Se numeşte Palatul Miracolelor. Dar vedeţi să nu
faceţi prostii, că altfel nu vă mai duc.
- Bine, Louise, rosti tatăl râzând, o să fim cei mai cuminţi
părinţi din lume.
*
Discuţiile despre războaie, oameni mari, ca şi despre
interdicţia de a frecventa şcoala timp de o săptămână nu
le-au terminat, în cele din urmă, niciodată. Îi dădeau,
desigur, informaţiile strict necesare, dar nu ştiau nici ei
prea bine unde se află exact graniţa dintre bine şi rău pe
care mintea ei, încă fragedă şi naivă, nu avea voie să o
treacă.
Era un copil talentat, poate nu chiar precoce, dar
înţelegea foarte repede şi corect, asimila bine şi stârnea
numai comentarii de laudă din partea profesorilor şi a
colegilor. În micuţa sa videotecă avea tot felul de poveşti
minunate, dar şi peisaje mirifice din toate colţurile lumii.
Ştia însă că absolut tot ceea ce era cunoscut nu se
putea compara cu acel palat unic, de vis, parcă construit
anume pentru ea, dar al cărui interior nu-l văzuse
niciodată. Până nu va împlini zece ani, până Zâna cea
bună nu-i va da drumul înăuntru, nu va avea linişte.
Visă că a intrat înăuntru. Mai avea doar o zi până să

împlinească cei zece ani, dar nu mai avusese răbdare. Se
16
MIHAI GÎNDU
asigurase că Zâna nu era prin preajmă, apoi reuşi să

deschidă puţin poarta, atât cât să pătrundă înăuntru,
ajutată de un mic spiriduş care se învârtea pe acolo.
Se cutremură. Pereţii erau toţi numai din aur şi din
argint, iar tablourile pe care le putea vedea erau de-a
dreptul uluitoare. Pe unele le mai văzuse în albumele de
artă ale părinţilor, altele îi erau însă complet necunoscute.
Erau douăsprezece mari intrări. Camera pădurilor,
Camera izvoarelor, Camera munţilor, Camera Greciei
antice o aşteptau.
Văzu ceea ce n-ar fi crezut că ar putea cuprinde într-o
viaţă. Frumuseţi de vis ale naturii, peisaje mirifice,
cascade uluitoare şi râuri străvezii precum cristalul, păduri
pline de un verde magic, munţi care păreau născuţi din
eter. Era o lume a magiei absolute, a fantasticului devenit
real. Încerca să se concentreze cât mai mult asupra unei
imagini, pentru că ştia că s-ar putea să nu o mai revadă,
dar nu avea timp suficient, era ca o adevărată avalanşă
căreia simţea că nu-i mai face faţă. Dacă ar fi luat şi
aparatul de fotografiat cu ea, cât de proastă a fost, cum a
putut să nu se gândească la asta!
Văzu şi Camera animalelor fantastice, nu erau niciunele
dintre cele cunoscute, dar semănau până la un punct,
păreau însă mai mari, mai frumoase, ba chiar mai
prietenoase decât cele reale.
Nu-şi mai putea stăpâni emoţiile în faţa acestei
cavalcade extatice, nu-şi dădea bine seama nici cât timp a
trecut. Vru să se uite la ceas. Nu se poate, îşi uitase şi
ceasul.
Ajunse în faţa ultimei Camere, a Miracolelor. Privea
curioasă uşa şi a avut sentimentul că această Cameră e
cea mai deosebită dintre toate, că nimic, nici măcar ce
văzuse până atunci nu putea rivaliza cu aceasta.
17
Deodată i se făcu frică, o frică îngrozitoare, cum nu mai

simţise niciodată în întreaga viaţă. Frică de acel Palat
imens în care era complet singură, frică de faptul că cel
care o atacase pe colega sa ar putea fi şi el în Palat, frică
de Zâna cea Bună, care ar putea-o prinde că a intrat cu o
zi înainte de termen, frică de părinţi, care s-ar putea
întreba unde e.
Extremităţile mâinilor şi ale picioarelor i se răciseră deja.
Se auzi un zgomot, apoi unul dintre tablourile atârnate în
perete căzu, cu o bufnitură.
Scoase un ţipăt ascuţit şi îşi acoperi mâinile cu faţa. Apoi
o luă la fugă nebuneşte înapoi, către ieşire. Palatul părea
cuprins de cutremur, pereţii se zdruncinau cumplit,
tablourile nu mai conteneau să cadă. Pe urmă zgomotele
s-au înteţit, iar fisuri uriaşe au început să apară în pereți.
Palatul se distrugea. Începu să plângă în hohote, atât din
cauza minunăţiilor pierdute pentru vecie, cât şi de teama
că ar putea fi strivită de vreunul dintre pereţi înainte de a
ajunge la ieşire. Fugi tot mai repede, iar când ieşi, în
sfârşit, din palat, nu mai văzu în faţă decât o armată
întreagă de spiriduşi care chicoteau, iar în spate, o
grămadă inertă de moloz care fusese cândva Palatul
Miracolelor.
*
Se trezi plângând.
-Louise, ce s-a întâmplat? Părinţii o auziseră tocmai din
camera cealaltă. Louise!! Răspunde!!
-Lăsaţi-mă în pace!! Lăsaţi-mă singură, nu vreau să
vorbesc cu nimeni!! aproape că zbieră fata, ceea ce i se
întâmpla extrem de rar.
O săptămână a fost de nerecunoscut. Nu mai vorbea, nu
mai ieşea în parcul de distracţii. Bea doar apă şi mânca
18
MIHAI GÎNDU
foarte puţin, iar privirea îi era de gheaţă. Se închidea tot

timpul în cameră, de unde se auzeau doar nişte plânsete
aproape animalice.
Au încercat să vorbească cu ea, dar zadarnic. Devenise
un fel de mică stafie ambulantă.
Bineînţeles că n-au reuşit să o convingă să se ducă nici

la doctor. Vorbea întruna despre cât de nesăbuită a fost,
apoi iar plângea şi nu mai discuta cu nimeni. Totuşi a
trebuit să meargă, pentru că de la şcoală i-au cerut exact
în acea perioadă o astfel de adeverinţă.
După consult, medicul a cerut să rămână singur cu tatăl
Louisei.
- Domnule, credeţi-mă că nu ştiu cum să procedez.
Sunteţi o fire tare?
Se schimbă brusc la faţă.
- Cum adicăăă, rosti bâlbâindu-se, ce vreţi să spuneţi?
- N-am cum, n-am cum să fac, ezită, la rândul său,
doctorul. Trebuie să ştiţi adevărul.
- ???
- Louise are o formă foarte rară de cancer, care de
obicei nu apare la copii, total incurabilă. Mai are cel mult
câteva luni de trăit.
- Nuuuu, nu fiica mea... Te omor, imbecilule, cum adică
n-ai cum să faci, doctor de rahat, fă-o să trăiască... Nu
fiica meaaaa... urlă în timp ce ieşea din cabinet.
Săptămânile care au urmat au fost de coşmar, atât

pentru micuţa Louise, cât şi pentru părinţii ei. După zile
19
întregi de rugăciune, a urmat resemnarea. Moartea,

sinistră, rece, calculată, deşi nu îşi făcuse simţită
prezenţa, îşi anunţa sosirea, îşi cerea tributul.
-Louise, draga mea, îngerul meu, lumina ochilor mei,
spune ceva, îţi voi oferi tot ce vrei, orice poţi să-i ceri lui
tata, dar vorbeşte, vorbeşte, prinţesa mea...
-N-am ce să-ţi cer, răspundea Louise absentă, apoi se
închidea iar în cameră.
Simţea că nu mai putea merge nici la serviciu, totul
devenise cumplit, o corvoadă insuportabil de îndeplinit, nu,
nu Louise, orice, numai asta nu... Începu să bea, dar
imaginea fragedei copile în sicriu îl urmărea ziua şi
noaptea, orice ar fi făcut, nu era destul de tare. Se gândi
că după ce totul se va termina s-ar putea să-şi pună capăt
zilelor.
-Tată, rosti Louise, în sfârşit, într-o seară. Trebuie să

stăm de vorbă.
Ochii i se umplură de lacrimi, în timp ce o prindea cu
delicateţe de mână.
- Spune, Louise, spune, prinţesa mea...
-Nu plânge... Uite, n-are rost să ne prefacem. Ştiu că voi
muri, degeaba aţi încercat să-mi ascundeţi asta. Dar nu
ştiţi ceva, anume că doar eu sunt de vină. Mai ţii minte
promisiunea pe care ţi-am făcut-o cu Palatul Miracolelor?
-Daa, da.
-Ei bine, eu n-am putut să mă ţin de ea, eu am încălcat-
o. Zâna cea Bună mi-a spus că voi vedea lucruri
minunate, cum n-am văzut vreodată, dar că trebuie să
împlinesc zece ani. Eu n-am avut răbdare, şi am intrat cu
o zi înainte. Am văzut acele lucruri, dar înainte de ultima
20
MIHAI GÎNDU
Cameră, a Miracolelor, mi s-a făcut frică şi n-am putut să

intru. Apoi Palatul s-a autodistrus, n-a mai rămas nimic din
el. Dar de fapt eu l-am distrus, eu sunt singura vinovată.
-Louise, draga mea, ce tot spui acolo?
-Acolo unde am să plec eu n-o să se mai întâmple aşa
ceva. Mai ţii minte discuţiile noastre neterminate, despre
război, despre cel care a atacat-o pe Sophie, despre cum
e cu oamenii mari şi cu copiii? Oamenii, fie că sunt mari,
fie că sunt copii, nu fac altceva decât să-şi ia tot felul de
angajamente şi să-I facă tot soiul de promisiuni lui
Dumnezeu, în speranţa că vor obţine nişte bogăţii. Apoi,
fiindcă sunt răi, nu se mai pot ţine de promisiune, o
încalcă, şi distrug astfel totul. Nu e nici o diferenţă între ce
am făcut eu şi ce au făcut cei care au pornit războiul. Dar
acolo, acolo unde e doar Zâna cea Bună, nu se va mai
întâmpla nimic din toate astea, sunt sigură... Nu plânge...
Poate că mi-am câştigat totuşi dreptul la fericire...
-Louise... Louise... iartă-mă, nu mai pot să vorbesc, rosti
tatăl, printre hohote de plâns.
Visă că era iar înăuntru. Se afla din nou în faţa Camerei

Miracolelor, la fel ca atunci când nu împlinise încă zece
ani. O încerca şi acum o uşoară teamă, dar şi-o învinse de
data aceasta şi intră. Înăuntru se afla Zâna cea Bună, cu
un medalion magic.
-Louise, draga mea, ştiam că ai să te întorci. Înainte de a
vedea Camera Miracolelor, trebuie să stăm puţin de
vorbă. Ce ţi-am spus eu să faci, când ţi-am spus eu că ai
voie să intri?
Dar uite, pentru că ai fost fetiţă cuminte şi ai înţeles ce ai
făcut, şi pentru că mie orice îmi este cu putinţă, am
21
reconstruit Palatul. E intact, nimic nu s-a întâmplat.

Promite-mi că după ce vedem ultima Cameră ai să te duci
înapoi la părinţii tăi, care te iubesc foarte mult, şi n-ai să
mai repeţi în toată viaţa ta greşeala despre care ai vorbit
cu tatăl tău. Promiţi?
-Promit, Zână Bună. Şi, de data asta, am să mă ţin de
cuvânt.
-Să porţi acest medalion de la mine. Cu el, nu-ţi va mai fi
niciodată frică.
După luni de teroare, doctorul i-a anunţat că nu-şi poate

explica în nici un fel rezultatele ultimelor analize. Fetiţa se
vindecase complet.
-Tată, încă nu te duc să vezi Palatul. N-ai fost destul de
cuminte, îi zise într-o seară.
-Cum zici tu, Louise, tu eşti experta, îi răspunse cu un
surâs…
Mica Louise a zâmbit, la rândul ei. Acum știa că nu mai e
loc de duplicitate în inima ei și că va vedea multe lucruri
minunate - în viață, ca și în vis.
22
MIHAI GÎNDU
DECALOG MODERN
1. „Africa. N-au găsit unde să mă trimită, decât în Africa”.

Îşi bău cafeaua în grabă, apoi intră în baie pentru a se
bărbieri.
Carmen se agăţă de el ca o pisică.
- Ce faci?!
- Mmm..., se alintă fata.
- În ce măsură eşti conştientă că într-o oră trebuie să fiu
la aeroport?
- În cea mai mare măsură.
- Dar că trebuie să culeg informaţii despre viaţa negrilor
bantu?
- ...
În avion, simţi că moare de plictiseală. Şi-ar fi dorit să se

afle undeva, pe Litoral, să ştie că nu mai are nici o grijă.
Să o stropească pe Carmen cu apă de mare, apoi să se
întindă pe nisipul fierbinte.
În timp ce răsfoia revistele pe care şi le cumpărase cu
câteva zile în urmă, îşi rememoră cunoştinţele de limbă
franceză.
„Noroc că a ajuns şi până la ei o astfel de modalitate de
comunicare”.
Se cază la un hotel în care fu aproape năucit de
mulţimea de oameni de diferite naţionalităţi.
„Je viens de la part du...”, încercă să articuleze în timp
ce agita o legitimaţie prin aer.
„Motherfucker!”, îi trânti, în ureche, un necunoscut, alb,
ca şi el.
23
În cameră, desfăcu repede un pachet de ţigări şi se

aruncă în pat.
„Idiotul! O idee normală nu putea să-i treacă prin cap!...”.
Un singur lucru îi era pe deplin clar: se rătăcise complet.

Practic, nu vedea nici ţipenie de om.
„Ce dobitoc sunt! Cum Dumnezeu am putut să fac aşa
ceva, chiar şi în Africa?”.
După încă zece minute de mers, obosi. Se aşeză pe
pământ şi îşi aprinse o ţigară. Nici nu apucă să tragă vreo
două fumuri, că se trezi înconjurat de un trib de pigmei.
Se agitau continuu şi vorbeau foarte repede, într-un
dialect al cărui înţeles îi scăpa cu desăvârşire. Observă cu
oroare că purtau la gât acele cranii umane tratate printr-un
procedeu anume, despre care citise cândva.
„Zao! Zao!” era cuvântul cel mai des pronunţat.
Ajunse, în cele din urmă, în faţa unei zeităţi ciudate.
„Zao! Zao!”, urlau, în continuare, pigmeii, care
începuseră să agite nişte securi.
În sfârşit, înţelese. Dacă voia să trăiască, trebuia să se
prosterneze în faţa zeităţii.
Îngenunche şi, tremurând de frică, bău dintr-o licoare cu
gust straniu.
Apoi rosti toate cuvintele unei incantaţii specifice,
străduindu-se din răsputeri să nu greşească.
Se trezi dintr-un somn adânc. „Zao! Zao!”, îi răsunau,

încă deformat, cuvintele.
O luă la fugă dintr-un instinct aproape animalic.
24
MIHAI GÎNDU
După ore de rătăcire, ajunse din nou în civilizaţie. Era

şocat. Numai întâmplarea făcu să recunoască hotelul din
care plecase.
Îşi făcu repede bagajul şi se urcă în primul avion cu
destinația de întoarcere care-i fu accesibil.
Din nou acasă. Sub duş, păru că se linişteşte, deşi încă

mai simţea gustul licorii în stomac.
- Ei, cum a fost? îl interpelă Carmen, îmbrăcată într-o
ţinută lejeră.
- Nu mă întreba. Te rog, nu mă întreba nimic despre
asta.
- Ce-i cu tine?
- Nu, te rog. Lasă-mă să dorm pe canapea.
Pe la 1 de-abia, reuşi să adoarmă. Visă că o icoană a
Mântuitorului, pe care o avea în cameră, începe să-i
vorbească: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău; să nu ai alţi
dumnezei afară de Mine”. „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici
altă asemănare, nici să te închini sau să slujeşti lor”.
2. O salută pe secretară, apoi intră în biroul directorului.

- N-ai să mă crezi. M-am rătăcit şi...
- Lasă, vorbim pe urmă. Dă-mi materialul.
- Cum să zic, materialul, de fapt, nici nu există, fiindcă...
- Cum nu există?
Fu trimis înapoi în biroul său. Aşteptă cam un sfert de
oră, după care auzi ţârâitul telefonului.
- Da?
- Îmi pare rău, ştii că au mai fost probleme.
- Au fost, într-adevăr. Speram să le rezolvăm.
25
- Îmi pare rău, dar asta cu materialul a pus capac la

toate.
- Tu nu-nţelegi că...
- De mâine, poţi să nu mai vii.
- Dumnezeul mă-ti de cretin, de ce nu mă laşi să
vorbesc? Lua-o-ar dracu’ de treabă!
Ajunse în apartament beat criţă.

- Vrei să ne uităm diseară la baschet? Joacă
Sacramento..., începu Carmen.
- Dă-mi şi mie... apucă să articuleze, apoi se împiedică.
- Ce-ai păţit?
- „Zao! Zao!”... voiam să-ţi fac o surpriză... cum să zic,
am rămas fără...
Se împleticea în cuvinte.
- Fără ce?
- Fără slujbă... sunt beat mort... lasă-mă să dorm tot pe
canapea.
Visă, din nou, că icoana Mântuitorului îi vorbeşte: „Să nu
iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert”.
3. După luni interminabile, găsi o ofertă.

Întocmi CV-ul cât mai adecvat cu putinţă şi îl trimise cu
inima, totuşi, îndoită.
- O să se rezolve, ai să vezi, îi spuse Carmen.
- Sper. Oricum, ăştia nu par a avea idei gen precedenta.
- Let’s make love.
- So, let’s make love.
*
26
MIHAI GÎNDU
Se trezi cu un telefon exact în ajunul Crăciunului.

- Am primit CV-ul dumneavoastră şi am vrea să
discutăm câteva detalii.
- OK. Când ne putem vedea?
- Păi, chiar mâine. Poate facem o afacere bună.
„Ăştia sunt nebuni, mâine e Crăciunul”.
- Bine, dacă lucraţi, ne vedem mâine.
A doua zi, se urcă în autobuz grăbit. „Orice ar fi, să nu-
mi pierd cumpătul”.
- Am auzit despre aventura dumitale în Africa...
- Nu, vă rog frumos, dacă vreţi glume proaste...
- Nu, nu, ceea ce voi spune acum nu e deloc o glumă.
Cum a murit primul-ministru?
- Cum a murit? De unde să ştiu eu?
- Avem sute de astfel de CV-uri. Te-am ales pe tine
tocmai pentru că ştim că ştii. Vei semna sub pseudonim,
bineînţeles. Ne poţi ajuta enorm.
- Nu. Uite, hai să uităm de întrevederea asta. Am soţie,
am copii. Eu mă descurc, dar nu-i pot apăra şi pe ei.
- Gândeşte-te bine. Îţi putem oferi mulţi bani.
- Nu, nu ne-am întâlnit niciodată.
- E alegerea ta.
- Da, e alegerea mea.
Se opri la prima crâşmă pe care o găsi deschisă.
„Cum să-i spun lui Carmen? Din ce vom trăi?”.
- Un whisky dublu, îi spuse barmanului.
- Te-a părăsit, nu? Ia-o mai uşor, prietene...
- Am zis unul dublu... Poftim, ia şi bacşişul...
Când ajunse acasă, podeaua se învârtea cu el.
- Mulţi ani trăiascăăă...mulţi ani trăiască...la mulţi ani!...
- N-am crezut că ai să-mi strici până şi Crăciunul. Te-am
înţeles şi te-am iubit. Dar să ştii că s-a terminat. Totul are
o limită. De curiozitate, te-au angajat ăia?
27
- Nuuu, răspunse, şi un hohot de râs nervos îi zgudui tot

trupul. N-ai să mă crezi dacă am să-ţi spun că totul a
pornit de la un tip tare de tot... unul, Zao.
- Canapeaua îţi aparţine.
Adormi fix la 12 noaptea.
„Adu-ţi aminte de Ziua Domnului ca să o cinsteşti”.
4. Trecuse un an de la divorţ. Se angajase ca simplu

barman şi revenise în apartamentul în care locuiau părinţii
săi. A aflat, cu groază, că fratele mai mare devenise
alcoolic.
În fiecare seară aducea acasă strictul necesar, urmărea
ştirile şi emisiunile sportive. Totul devenise rutină, dacă nu
chiar ruină.
În ultima vreme, nu mai putea urmări nici ştirile, pentru
că trebuia să suporte crizele de beţie ale celui de-un
sânge cu el.
- Societatea asta... e un mare rahat...
- Crezi că pentru mine nu e? Crezi că nu ştiu că totul e
mafie şi compromis?
- „Zbor deasupra unui cuib de cuci”... Am să mai beau o
vodcă... şi am să zbor... deasupra unui cuib de cuci...
- De ce n-ai curajul să te priveşti în oglindă? Crezi tu că
Ken Kessey a fost alcoolic?
Uite, eu am ajuns să servesc într-un bar. Eu de ce vin
treaz acasă? Ca să putem trăi. Ca să fim o familie - eu, tu,
tata, mama. Fiindcă am fost o familie şi putem fi o familie.
- Familie... eşti un ratat... fata aia, Carmen, de ce te-o fi
părăsit...
- Asta e problema mea. Problema noastră e că mi-e
ruşine să ies cu tine pe stradă. Ai curajul şi recunoaşte! Şi
luptă-te cu tine însuţi!
28
MIHAI GÎNDU
- Cui să spun că fratele meu... din vedetă... a ajuns

barman...
- Frate, ştii ceva? De mult voiam să ţi-o spun.
- Ce?
- Du-te dracului! Duceţi-vă dracului cu toţii! Și părinții! M-
am săturat!
În noaptea aceea, dormi la un prieten.
Visă, din nou, icoana vorbitoare.
„Cinsteşte pe tatăl tău şi mama ta, ca bine să-ţi fie ţie şi
să trăieşti ani mulţi şi fericiţi pe Pământ”.
5. Era ziua lui Carmen.

Totul se terminase, desigur, dar unele amintiri îi păreau
de neşters.
Cumpără un buchet de flori şi opri un taxi.
- De la ASE, a doua staţie pe dreapta.
- E, cumva, ziua fostei tale soţii? îl întrebă un
necunoscut, care stătea în spatele taximetristului.
- Cine eşti?
- Nu contează, îi răspunse necunoscutul, care scoase de
sub haină un pistol. Contează doar un singur lucru,
continuă acesta. Cum a murit primul-ministru.
- Cred că eşti nebun. Mă crezi atât de prost încât să nu-
mi dau seama ce urmează dacă-ţi spun?
- Credeam că nu vrei să fie ultima aniversare a lui
Carmen.
„Asta e o şosea pe care scrie «No exit». Viaţa mea
contra a lui”.
Printr-o manevră fulgerătoare, îi smulse pistolul din
mână şi îi înfundă ţeava în stomac. Trase de trei ori, fără
să clipească. „Slavă Domnului că pistolul ăsta are
amortizor”.
29
- Dacă mă torni la poliţie, vei sfârşi ca el, îi aruncă în

grabă taximetristului.
Dispăru în noapte. „Să nu ucizi”, îi spuse, în somn,
icoana vorbitoare. Se trezi acolo unde se ascunsese, într-
un parc lăturalnic.
*
6. „Ăsta e chiar topul. Nu mai am unde să stau”.

Se infiltră într-o reţea de traficanţi de droguri. „Ştiu până
unde să fac pe prostul”.
Reuşi să-l păcălească pe şeful bandei, să-l facă „mâna
sa dreaptă”.
- Mario, am putea fi chiar amici, Mario! Eşti un „italiano
vero”, ha, ha! Dar bem berea după ce îţi îndeplinesc
ordinele, Mario!
- Gândeşti pozitiv. Ştii ce se întâmplă la primul cuvânt,
nu?
- Ştiu, Mario! De-aia vreau să fim prieteni, ha, ha!
Îşi urmări cu minuţiozitate planul, iar în final dispăru cu
câteva sute de mii de dolari. Îşi schimbă actele, chirurgie
estetică, tot. Ştia toate trucurile, dar nu se gândise că le-ar
putea folosi vreodată.
Acum, însă, nu mai putea vedea pe nimeni. Pe Carmen,
pe părinţi, pe foştii colegi. Pe nimeni!
În noul apartament, se instală confortabil.
Într-o seară, contactă un proxenet.
- Ştii ceva? Uite, îţi plătesc dublu, cu o condiţie.
- Care? întrebă acesta, vădit interesat de ofertă.
- Nu, uite, triplu, zise, şi îi flutură teancul de bancnote pe
sub nas. Şi pun două condiţii.
- ??
- Fetele să fie într-adevăr „curate” şi să-mi uiţi fizionomia
cam în trei minute.
30
MIHAI GÎNDU
- Oricine ai fi, pentru mine eşti o comoară. Ţi le dau pe

Sonia şi pe Alexandra. Stau o noapte la tine şi pe urmă mi
le trimiţi înapoi. E bine aşa?
- E perfect.
Se abţinuse cam mult. Desfăcu o sticlă de şampanie şi
începu să glumească cu fetele. Apoi, încercă să uite de
tot. Întâi Sonia, pe urmă Alexandra şi, într-un final,
amândouă. La 5 dimineaţa le trimise înapoi, la proxenet.
Termină şampania şi adormi.
„Să nu furi”, „Să nu fii desfrânat”, visă, fără întrerupere.
7. Peste un an. Mergea pe bulevard, liniştit, cu mâinile în

buzunare. Voia să intre în primul magazin de cosmetice,
să-şi cumpere câte ceva. Observă că doi poliţişti se ţineau
după el.
„Am dat de dracu’. N-aş fi crezut, dar cineva s-a prins că
am fost în cercul lui Mario”. „Dacă mă eschivez, sunt
pierdut”.
- Spuneţi, doriţi să-mi puneţi vreo întrebare?
- Radu Angelescu, nu?
- Eu sunt. „1-0, e identitatea falsă”.
- Veniţi cu noi.
La secţie, se trezi faţă în faţă cu proxenetul.
„La naiba”.
- Îl cunoaşteţi pe acest individ? Este căutat pentru
proxenetism şi trafic de droguri. Dacă sunteţi vreun client
şi nu deţineţi droguri, nu veţi avea probleme, numai el e
problema noastră.
„Dacă sunt vreun client, în mod cert voi ajunge iar la
Mario. Lumea e mică. Şi atunci chiar că s-a terminat totul”.
- Jur că nu l-am văzut în viaţa mea.
Adormi târziu, epuizat.
31
„Să nu depui mărturie mincinoasă”, visă, din nou, icoana

vorbitoare.
8. Trecuseră cinci ani, scăpase de orice urmă, dar şi

banii furaţi se terminaseră. Ajunsese să bea apă de la
chiuvetă şi să mănânce pe apucate. Nu-şi mai putea
permite mai nimic. În acte figura ca şomer.
Ar fi putut să se angajeze din nou barman, dar salariile
ajunseseră de mizerie.
Vecinul de deasupra nu mai contenea cu chefurile
prelungite.
„Ştiu. E clar. Trebuie să nu poftesc nimic din ceea ce
este al aproapelui meu”.
Epilog.
„Îţi vine să crezi, oare îi vine cuiva să creadă că în

această - scurtă, în fond - viaţă ai încălcat chiar toate cele
zece porunci?”.
„Zău aşa, un pic de decenţă, măcar una puteai şi tu s-o
respecţi”. Un hohot de râs inuman se auzi după aceste din
urmă cuvinte.
„Un om atât de inteligent... Şi când mă gândesc că
înainte de călătoria în Africa mergeai în mod regulat la
biserică”.
Vocile îi păruseră iniţial că au venit din locuri diferite, dar
brusc realiză exact cu cine stătea de vorbă.
„N-are rost să te întreb cine eşti şi de unde vii, Mephisto.
Însă nu pot să te contrazic cu nimic”.
„Ai fost tare, crede-mă. Ai fost un tip cu adevărat
remarcabil. Ai făcut alegeri din cele mai juste”.
32
MIHAI GÎNDU
„Ştiu. Nu e nevoie să continui. Vrei să-mi cumperi

sufletul, aşa, hocus-pocus. Cam cum am făcut eu cu banii
lui Mario”.
„Dar nu vreau să cumpăr nimic. Tu eşti deja al meu.
Cine putea oare, vă vine să credeţi, să încalce toate cele
zece porunci într-o singură viaţă? Decât un om care
gândeşte ca mine, care îmi dă dreptate, care seamănă cu
mine. «Să facem om după chipul nostru, după
asemănarea noastră», ha, ha, ha... Scuză-mă, de mult nu
m-am mai amuzat chiar într-un asemenea hal”.
„Hai să facem un pariu. În plan divin, mai am cel puţin o
încarnare de îndeplinit, iar timpul tău este numărat. Eu
pariez că în cele din urmă ai să pierzi, Mephisto”.
„Nu te recunosc. Ai dovedit din plin ce poţi realiza, repet,
într-o singură viaţă. Vino... Vei vedea lucruri care te vor
uimi încă şi mai tare”.
„Vorbim în viaţa viitoare. E ultimul meu cuvânt”.
„Ai grijă... Viaţa viitoare va fi tot pe Pământ... Ha, ha,
ha...”.
33
O ORĂ LA PERIFERIE
Trebuia să mai aştept o oră până la întâlnirea cu un

prieten şi mă plimbam nervos pe acea arteră a periferiei
Bucureştiului, ocolind câinii vagabonzi şi neştiind prea
bine ce să fac.
Oamenii ieşeau grăbiţi din staţia de metrou şi se
răspândeau care-ncotro, doar eu pendulam nehotărât
între chioşcurile răzleţe şi o direcţie care îmi era, practic,
necunoscută.
Nu era excesiv de frig, dar nici prea cald, astfel încât m-
am hotărât să intru într-un local pentru a bea o bere. A
trebuit să merg cam cinci-şase minute pentru a găsi ceva
deschis.
Odată intrat, am fost neplăcut impresionat de atmosfera
oarecum insalubră, dar nu m-am oprit din drumul către
tejghea. Mi-a trebuit un pic ca să identific berea din
mulţimea de sticle cu băutură în general tare şi de proastă
calitate.
La bar, am zărit un aparat de radio model mai vechi şi,
undeva deasupra, o tentativă de reclamă luminoasă care
mă ducea, în mod stupid, cu gândul la Sărbătoarea
Crăciunului.
În sfârşit, am luat loc, singur, la o masă. Am privit ceasul
şi mi-am dat seama că ora pe care o aveam de parcurs
era departe de a se fi încheiat. Am sorbit încet din paharul
cu bere şi am privit în jur. Nu erau foarte multe mese
libere, dar mai erau destui ca mine, singuri în faţa
inevitabilei porţii de băutură. I-am studiat mai cu atenţie.
Absolut toţi erau alcoolici înrăiţi, ajunşi de mult în stadiul
de „legume”. Frapant era că discuţiile, mai mult sau mai
puţin aprinse, erau foarte rare, cei mai mulţi priveau în gol
34
MIHAI GÎNDU
şi sorbeau din poşirca pe care o aveau la dispoziţie,

trăgând, eventual, şi câteva fumuri de ţigară.
Aproape că mi se făcuse dor de cârciuma din cartierul
meu, simplă, la rândul ei, dar infinit mai primitoare. M-am
cutremurat văzând îmbrăcămintea de proastă calitate şi
şosetele viu colorate ale acelor oameni pe feţele cărora nu
se putea citi absolut nimic. M-am întrebat dacă au vreo
casă, vreo familie, nemaiîncercând să înţeleg prea bine
cum ar arăta acea casă sau acea familie.
Eram întrucâtva nedumerit de motivul pentru care
veneau aici, poate că băutura era mai ieftină decât cea
care se putea cumpăra de la chioşcuri. Mi-am amintit de
un prieten care avea un copil oligofren şi m-am gândit că
viaţa acelui copil semăna până la identitate aproape cu
cea pe care o duceau aceştia. Se scula, mânca, mergea
la toaletă, încerca să exprime ceva, pentru a adormi într-
un final liniştitor pentru el şi dătător de coşmaruri pentru
cei apropiaţi. Un moment, mi i-am imaginat pe oamenii-
legumă în cărucior, bând cu linguriţa sirop de tuse.
Încremeniţi cum erau, păreau foarte aproape de moarte,
probabil că n-ar fi mirat pe nimeni dacă vreunul dintre ei ar
fi lăsat scaunul liber pentru totdeauna. Mă obseda gândul
că toţi au fost, cândva, copii, că poate s-au bucurat
văzând un răsărit sau un apus de soare sau au râs la o
glumă făcută în şcoala generală.
... Mi-am închipuit, apoi, într-o culme a absurdului, că aş
fi invitat acolo un băutor „de elită”, vreun membru al lumii
interlope sau vreun om de afaceri, obişnuiţi cu vinul vechi
şi cu whisky-ul de cea mai bună calitate.
Categoric, imaginaţia mea o luase razna! Se făcuse frig,
mâinile îmi tremurau în timp ce încercam să mai torn în
pahar măcar un sfert din sticla de bere pe care o aveam în
faţă. Afară se înnorase şi mi-am dat seama, cu oroare, că
35
va începe să plouă şi voi fi silit să-mi prelungesc şederea

în acel local al groazei.
Radioul hârâia în continuare, iar barmanul semăna mai
curând cu un personaj desprins din filmele de animaţie.
Mi-am amintit brusc de o marcă de bere, „Malbera”, pe
care o încercasem în urmă cu peste un an, în chiar prima
zi a sejurului la mare. Atunci, stăteam rezemat de un mic
zid şi priveam valurile necontenite ale mării, turiştii
bronzaţi până către negru. Vânzătoarea de sucuri şi de
bere mă privea complice, înţelegând probabil că, pentru
mine, era prima zi a unei libertăţi îndelung aşteptate. Era
atât de soare, un soare dogoritor ce te îndemna să te
stropeşti cu băutura rece pe care o ţineai în mâini...
M-am trezit subit din reverie, unul dintre clienţi
împiedicându-se de piciorul scaunului. Am încercat să-mi
termin rapid paharul, dar m-am înecat.
Am ieşit afară cu o viteză de care nu m-aş fi crezut în
stare, iar stropii de ploaie care începuseră, într-adevăr, să
cadă, i-am primit ca pe o binecuvântare.
Am mai privit o dată înapoi, cu sentimentul grotesc că
tocmai am încheiat o vizită într-un salon de boli pulmonare
şi că mă temeam să nu fi adunat, în scurtul meu popas,
toate complicaţiile, suferinţa şi singurătatea pacienţilor
incurabili.
36
MIHAI GÎNDU
TĂRÂMUL VULTURILOR
Îmi aminteam cu sentimente contradictorii episoade ale

relaţiei mele cu Corina. Niciodată nu fusese ceva împlinit,
ceva dus cu adevărat până la capăt. Momente de veselie,
de tandreţe, îmbrăţişări, şoapte - dar câte dintre acestea
nu se regăsesc în majoritatea poveştilor de dragoste
efemere sau poate chiar triste. Sentimentul obligaţiei de a
fi acolo pentru celălalt... o, vai, toate acestea nu s-ar fi
întâmplat dacă ar fi existat pasiune, nebunie, extaz...
Îmi aminteam de perioada cea mai frumoasă, vacanţa
petrecută la mare, sub semnul unei ardenţe specifice
tinereţii. Deşi vag, sentimentul că nu mai exista altcineva
decât noi doi şi plaja însorită pot spune că îl trăisem. Apoi,
peste câteva luni, despărţirea, reproşurile, nemulţumirea
tot mai acută faţă de celălalt. Poate că lucrul pe care n-am
reuşit să i-l iert niciodată a fost că a încercat să mă
şantajeze cu Bianca, fetiţa ei preadolescentă. Şi-a dat
seama de slăbiciunea mea pentru micuţă, de entuziasmul
care mă cuprindea ori de câte ori o vedeam, şi încerca să
o folosească drept monedă de schimb. „Dacă nu mă mai
vezi pe mine, n-o vei mai vedea nici pe Bianca” - păreau a
spune ochii ei în momentele de tandreţe uşor forţată,
artificială.
Femeile... viclene ca o felină, gata să-şi scoată ghearele
pentru a zgâria, la mai puţin de un minut după ce se
cuibărise la pieptul tău torcând. Să fi înţeles oare şi faptul
că acea doză în plus de „nebunie”, de „delir”, care mă
cuprindeau la vederea Biancăi, nu le-aş fi putut trăi
niciodată în prezenţa ei? Mă tem că n-am să ştiu, cu
adevărat, niciodată.
*
37
Când mă întorceam epuizat de la serviciu, priveam

absent terenul de fotbal din curtea şcolii, acolo unde îmi
încercam talentele şi îmi consumam energia la acea
vârstă a credulităţii, pentru ca apoi să urc în blocul de
vizavi alături de Corina, pentru a face dragoste într-un act
ce mi se părea, pe lângă extaz, un examen al adevăratei
maturităţi. Cât de departe de adevăr eram, cât de necopt...
Apoi sentimentul că aş fi vrut să fiu adevăratul tată al
Biancăi, nu unul de conjunctură, de împrumut, dar
imposibilitatea acestui lucru rezida chiar în imperfecţiunea
relaţiei mele cu Corina, în nota de fals care se făcea
auzită, stridentă, în cele mai nepotrivite momente,
asemeni unui violoncelist netalentat care ia o notă greşit în
mijlocul unui concert de Paganini...
Adevăratul tată al Biancăi... adevărata iubire a Corinei...
imposibil, şi acest lucru mă făcea să mă simt mai puţin
bărbat, mai puţin responsabil, ca să nu mai vorbim de
împlinire. Pentru că sunt convins că nici ea nu mă iubea
pe de-a-ntregul, da, mă plăcea, da, mi se dăruise, şi o
femeie nu face acest lucru dacă nu-l vrea, dacă nu-l
visează, uneori, dar în momentele de melancolie îmi
imaginam că adevărata ei dragoste ar putea fi un soi de
brutar italian, cu mâinile tăbăcite, nu prea stilat, dar
autentic în simplitatea lui.
În anii care au trecut, întreaga societate s-a schimbat

într-un mod radical. În pofida progresului tehnic, omul a
devenit tot mai aproape de animalism, de brutalitate. La
unii, un viciu amplificat de sărăcie, la alţii, de alcoolism
sau de cine ştie ce tară, pentru alţii, o anexă neizbutită a
unei personalităţi al cărei succes se întemeia exclusiv pe
38
MIHAI GÎNDU
reuşita materială. Acesta e domeniul meu, aceştia sunt

banii mei, aceasta este părerea mea... Aceasta este viaţa
mea, părea a spune, cu fiecare clipă, omul aşa-zis
modern, dându-mi de fiecare dată impresia unui specimen
de Neanderthal care se bate cu pumnii în pieptul păros şi
urlă pentru a-şi apăra teritoriul.
Desigur că nu-mi găseam nicăieri locul în această lume
barbară, iar sentimentul de pustiitoare singurătate mi-l
înecam nu ca alţii, în alcool, dar în tot soiul de mici
activităţi neimportante, aducătoare de satisfacţii mărunte,
o strategie demnă de un copil preşcolar, ca să fiu sincer.
Mi se întâmpla să-mi ascult câte un interlocutor, fie el
superior sau inferior, iar la capătul unei tirade în care-mi
povestea, probabil, ce a mai făcut odrasla sa plecată în
America sau unchiul său, care lucrase la Ministerul de
Interne, să afişez o mină sincer nedumerită şi să scot câte
un „Hmm?” interogativ care avea darul de a-l scoate de
fiecare dată din sărite pe povestitor, care înţelegea,
desigur, că nu-l urmărisem.
Mă amuzam câteodată urmărind pe Internet videoclipuri
comice cu mai-marii lumii, dar mai grav era că percepeam,
într-adevăr, totul ca pe o caricatură.
Apoi îmi imaginam că lumea nu-i altceva decât un imens
morman de cadavre sângerânde, desfigurate, împărţit în
două. Pe unul trona un lider, pe celălalt rivalul. Cel mai
iute, nu ştiu care va fi fost acesta, îl lichidează pe celălalt,
închipuindu-şi cu o bucurie infantilă că a devenit stăpânul
absolut al lumii. Apoi un vultur al mâniei, divine sau
pământeşti, îl sfâşie într-o clipită pe presupusul învingător,
lăsând lumea aşa cum fusese, de fapt, în fiecare clipă de
până atunci: pustie. Goală.
În astfel de momente aproape că îi înţelegeam pe cei
care luau droguri pentru a evita să privească realitatea în
39
faţă, deşi eram total împotriva acestui flagel, pe care-l

consideram una dintre cele mai de temut arme ale
Satanei.
Uneori îmi închipuiam că am murit şi eu o dată cu

lumea, că am ajuns asemeni sutelor de pensionari obosiţi,
neputincioşi, să-mi târâi trupul lipsit de vlagă printre
ruinele unui Pământ care ar fi trebuit să devină noul Eden.
Într-o astfel de după-amiază cumplită, cenuşie, ieşind cu
greu din starea de depresie profundă, m-am hotărât s-o
caut pe Corina. Hai să bem o cafea ca între doi vechi
prieteni, i-am zis. A părut tuşată, desigur că nu mai avea
aceeaşi emoţie ca la 20 de ani, dar mi-am dat seama că
am reuşit să o surprind într-un mod plăcut.
M-am îmbrăcat repede şi am ajuns la terasă. Am aflat că
era divorţată pentru a doua oară, eu fusesem, dacă pot
să-mi permit o glumă proastă, un soi de intermezzo
neoficial. Ne-am amintit de vremurile bune, am râs, am
comentat situaţia actuală.
După aproximativ o oră care s-a dovedit a fi mai plăcută
decât crezusem amândoi, m-am pregătit să-mi iau rămas-
bun. Am simţit o emoţie cumplită, dureroasă, ca un tăiş de
lamă, amintindu-mi de fata ei.
- Bianca?... am rostit interogativ, nehotărât.
- Tocmai şi-a sărbătorit majoratul. Vino într-o zi s-o vezi,
îmi spuse, aproape cu veselie.
Adevăratul şoc l-am avut atunci când am revăzut-o pe

Bianca. Timidă, ingenuă, sclipitor de inteligentă. De o
40
MIHAI GÎNDU
frumuseţe răpitoare. Am înghiţit în gol, ca în faţa celei mai

mari emoţii pe care o avusesem vreodată, ca în faţa unei
minuni.
Mi-am dat seama că fusese înconjurată de o dragoste
maternă fără seamăn, că nu-i lipsise absolut nimic, dar n-
aş fi avut niciodată în faţa ochilor o astfel de strălucitoare
studentă la Litere, dacă n-ar fi fost atinsă, încă de la
naştere, de geniu. Un geniu pe care-l intuisem încă de
când ţineam cu delicateţe de mână fetiţa curioasă şi cu
privire inocentă, încă de când încercam să-i înţeleg
primele frământări şi nedumeriri. Un unicat.
Am făcut faţă cum am putut situaţiei, pentru ca în cele
din urmă să mă scuz şi să plec înapoi acasă. Mi-am dat
seama că mă îndrăgostisem brusc de ea, aşa cum n-o
mai făcusem în viaţă niciodată. Bianca... iubirea perfectă,
angelică... Doamne, am înnebunit, ce se întâmplă cu
mine, pe ea am dorit-o în toţi aceşti ani... Nu o continuare
a Corinei, ci perfecţiunea întruchipată, exact ceea ce îi
lipsise celei dintâi, dar într-un alt fel, divin aproape...
Nu vreau să-mi pierd minţile, mi-am zis, în timp ce
puneam cu greutate capul pe pernă.
Am invitat-o pe fată la plimbări prin parcuri, la colocvii

improvizate despre bine şi rău, despre raţiune şi
sentiment. Inima îmi bătea nebuneşte, mă simţeam
asemeni unui Don Juan îmbătrânit, dezabuzat - care
tocmai când nu mai credea întâlneşte adevărata iubire -,
ce renaşte în mod miraculos şi reuşeşte să-şi folosească
întreaga putere de seducţie, în mod corect, de această
dată. Nu ştiu cum mai aveau loc în acest univers orb al
41
iubirii raţiunea, jocurile minţii, dar de la această latură a

pornit tot schimbul meu de experienţă cu Bianca.
Mi-a spus că o preocupă dualitatea omului, izgonirea
din Eden, păcatul şi creaţia.
- Omul este pe jumătate înger, pe jumătate demon,
Bianca. Mi-a trebuit aproape jumătate de viaţă ca să
înţeleg asta. Iniţial, privind, de exemplu, opera lui
Michelangelo, am crezut, pentru o scurtă perioadă, că
este un înger. Recent, în momentele cele mai negre, am
avut impresia că nu este decât un demon, o fiară aflată în
slujba Satanei. M-am înşelat de ambele dăţi.
- Şi cine iese, până la urmă, învingător?
- Când unul, când celălalt. E o luptă continuă, epuizantă,
fără vreun verdict. Ar rămâne fără sfârşit dacă Dumnezeu
n-ar fi decis să intervină într-o zi, pentru a triumfa binele.
Din păcate, nu ştiu când va veni ziua aceea, e unul dintre
misterele Apocalipsei.
- Bine, dar cum ai defini, totuşi, sinceritatea, să-i zicem,
a omului în raport cu Creatorul?
- Ştii ce face omul, Bianca? Se roagă lui Dumnezeu, i se
închină, şi e sincer când face asta; apoi cade iar în păcat
şi se roagă lui Dumnezeu să-l ierte. Lasă că Dumnezeu e
bun şi mă iartă, zice de fiecare dată, apoi plusează, ca la
un joc de cărţi, până când păcatele lui se îngrămădesc şi
ajung până la cer, cum scria într-o rugăciune. Nu există
sprijin mai mare pe care omul să-l aibă în momentele de
cumpănă, de frică, de restrişte, decât Domnul. Când crede
că toată lumea l-a părăsit, aleargă la Domnul să-l salveze.
Apoi, când pericolul a trecut, dă iar ascultare îndemnurilor
Satanei. Nu există discipol al lui Dumnezeu mai fidel decât
omul, dar nici trădător mai periculos. Şi asta datează de la
începuturile lumii - adu-ţi aminte de povestea cu apostolii
şi cu Iuda. N-am reuşit niciodată să înţeleg acest paradox.
42
MIHAI GÎNDU
După astfel de discuţii îndelungi, ne opream la o

cafenea din centru, care devenise pentru mine cel mai
drag, intim şi primitor loc: era cafeneaua mea şi a Biancăi,
locul care era numai al nostru. Acolo mă chinuia dorinţa
arzătoare de a mă ridica de pe scaun şi a o săruta pe
gură, dar şi sentimentul de respect, de sacru aproape, faţă
de unicul spaţiu al întâlnirii noastre terestre. Terestre, şi
totuşi atât de aproape de cer, acolo ascultam piese ca
„Aerie” (Jefferson Airplane) sau „Light my Fire” (Doors),
acolo mă simţeam ca în faţa focului din cămin, către
miezul nopţii, acolo uitam cine sunt... Acolo poate că
eram, la rându-mi, înger şi demon...
Timp de o săptămână, am simţit că plutesc, că trăiesc

cu adevărat o altă viaţă, cea pe care mi-o dorisem
dintotdeauna, fără să mai cred însă că se va împlini
vreodată... Bianca, geniul candid... La început mă
temusem să nu semene cu maică-sa, să nu fie de acea
mediocritate rigidă, conservatoare, dar mi-am dat seama
imediat că nu era aşa... Şi, de fapt, nici nu putea fi altfel, o
ştiusem, o intuisem încă de pe vremea când fetiţa
neajutorată îmi punea primele întrebări despre lume... Da,
asta e într-adevăr magie...
Ne-am reîntâlnit la localul nostru. Era vară, iar eu
puneam realmente totul sub semnul Soarelui, de neoprit.
- Oare de ce atâţia clachează?
- Viaţa e ca un joc, Bianca. Îţi doreşti ceva, îl obţii, apoi
vrei mai mult. După ce ai mai mult, îţi doreşti şi mai mult.
Până când nu te mai poţi opri, nu mai poţi acoperi numărul
dorinţelor, pentru ca în final să cazi în autodistrugere. Aşa
îl şantajează Satana pe om.
43
Eu nu fac greşeala asta. Mai bine zis, n-o mai fac. Te

doresc doar pe tine. E enorm, dintr-un punct de vedere,
dar, pe de altă parte, sunt gata să renunţ la tot pentru
această unică dorinţă. Care m-a pătruns, m-a subjugat,
mă arde ca un foc viu, ziua şi noaptea. Ţi se pare că cer
prea mult?
Te iubesc, i-am spus dintr-o dată, pe nerăsuflate,
temându-mă că ceva ar putea să mă oprească să pronunţ
cuvintele care ar fi putut rămâne, astfel, nerostite.
- Ştiu... şi eu te iubesc.
- Vom fi doar noi doi şi vulturii... The gang of eagles, îţi
mai aduci aminte?
Nu avem nevoie de lume pentru asta, iubirea noastră e
mai presus de povara ei.
După un timp, am observat că Corina ne spionează, se

interpune între noi, nu făţiş, dar sistematic şi cu
încăpăţânare.
Era într-adevăr o situaţie împovărătoare.
M-am hotărât să stăm de vorbă între patru ochi.
- Corina, trebuie să-ţi spun ceva, am început, destul de
nesigur.
- Nu te vei atinge de Bianca. Peste orice aş putea să
trec, numai peste asta nu. Crezi că n-am văzut cum o
sorbi din priviri, cum o dezbraci, crezi că am să te las să-
mi seduci fata?
- Corina, îmi vine şi mie destul de greu, să ştii. Dar
trebuie să înţelegi două lucruri. Unu, că n-are nicio
legătură cu ce a fost între noi. E altceva, pur şi simplu.
Doi, că dacă aş fi făcut o pasiune maladivă şi
neîmpărtăşită pentru Bianca, ţi-aş fi dat dreptate. Dar şi ea
44
MIHAI GÎNDU
mă iubeşte, mi-a spus-o şi era cât se poate de sinceră. Nu

ne poţi opri pe amândoi.
- Nu te vei atinge de ea, monstrule, îmi spuse cu o voce
schimbată, de fiară aproape. Pentru nimic în lume.
„Nu cât trăiesc eu”, adăugă, şi în ochi i-am zărit o
sclipire luciferică, inumană, de care n-aş fi crezut-o
niciodată în stare.
Am plecat, furios.
Am adormit într-un târziu, recurgând la un tranchilizant

pe care îl păstrasem de rezervă. Am avut un vis foarte
straniu: mă ascundeam în cele mai neobişnuite locuri de
nişte soldaţi înarmaţi care, în acest coşmar, mă urmăreau.
Ieşeam mereu cu un efort supraomenesc la suprafaţă,
pentru ca apoi să apară alţii şi alţii, ca în filmele de acţiune
de duzină. Apoi am văzut că explodaseră bombe multe,
multe, probabil lansate de ambele tabere ale războiului ce
cuprinsese planeta, iar eu, deşi n-aveam, aparent, nicio
legătură cu peisajul, căutam o nouă ascunzătoare. Am
înţeles, într-un târziu, că lumea se sfârşise. Nu ştiu dacă
conform prorocirilor, de asta urma să mă conving ulterior.
M-am văzut înconjurat de o haită de lupi. Erau mari,
frumoşi, cu o blană stufoasă şi aproape albă, dar aveau în
ochi acea privire crudă, feroce, care le trăda apartenenţa:
frumuseţea diavolului, mi-am zis, ridicându-mi instinctiv
privirea către cer. Bianca era purtată pe aripi de îngeri, dar
nu-mi zâmbea, avea ochii închişi şi părea dusă undeva,
departe...
Am ajuns apoi în localul nostru, sperând s-o reîntâlnesc.
Auzeam piesa noastră, Aerie, şi pentru o clipă am sperat...
Corina mă aştepta pe scaun, cu o privire copiată parcă
45
după cea a lupilor de dinainte. „Ţi-am spus, nu cât trăiesc

eu”, adăugă clar, metalic, apoi se pierdu într-un hohot
macabru.
M-am trezit aproape tremurând de frică. Am aruncat
furios somniferul, jurându-mi că n-o să-l mai încerc câte
zile voi avea. Nu ştiam ce să fac. Dar dacă... m-a
străfulgerat o idee sinistră.
Am format imediat numărul de mobil al Biancăi. Nimic.
Am ieşit în goană în faţa blocului, de-abia trăgându-mi
hainele pe mine. M-am aruncat în taxi. I-am dat şoferului o
sumă mare de bani pentru a se grăbi.
Curând, eram în încăperea ei. Tabloul care mi s-a
arătat în faţa ochilor n-am să-l uit niciodată: Bianca era
întinsă pe pat, nemişcată, cu privirea dusă, de înger, exact
ca în visul meu. Fusese, mai mult ca sigur, otrăvită înainte
de culcare.
Am scos un strigăt inuman, lugubru, prăbuşindu-mă apoi
la pământ. Dragostea mea... Bianca mea... ai ajuns în
paradis, am rostit într-un hohot de plâns.
M-am ridicat de la podea într-un târziu.
- Corina, jur că te omor! am urlat. Poate că Dumnezeu te
iartă, poate că diavolul încearcă să te ascundă... am
încercat să rostesc cât mai clar... Dar de un lucru să fii
sigură: Eu, scriitorul X, anonimul îndrăgostit nebuneşte de
Bianca, am să te omor în aşa fel încât să-ţi doreşti
moartea mai repede... Şi ea nu va veni, am adăugat cu un
glas deformat. Nu va veni, exact ca la Biblie...
Am intrat în camera ei, spărgând uşa. Corina zăcea într-
o baltă de sânge, cu revolverul în mâna dreaptă.
*
Am înţeles, după ani petrecuţi în sanatorii psihiatrice,
după ce am ajuns o epavă, de ce lui Dumnezeu I-a părut
46
MIHAI GÎNDU
rău, odată, că l-a creat pe om. Şi a vrut să-l şteargă de pe

faţa Pământului. N-am înţeles însă nici acum dacă ideea
de a-L face pe Dumnezeu să-I fie milă de Noe i-a aparţinut
Satanei.
Ştiu însă că, într-un târziu, după ce calvarul meu se va fi
încheiat, am s-o regăsesc, în ceruri, pe iubita mea Bianca.
Căci n-am avut niciodată o iubire mai curată şi mai atinsă
de divinitate decât faţă de ea. Da, în ceruri, acolo unde e
lăcaşul vulturilor...
47
CLARVĂZĂTORUL
Ca să înţelegem cu adevărat, trebuie să ne ridicăm cu

mult deasupra condiţiei noastre, să ne înălţăm pe piscurile
reci şi inaccesibile spre care se avântă doar vulturii,
depăşind într-un singur zbor, magnific, toate ţinuturile
terestre. Pentru a şti cine suntem, trebuie să devenim
ezoterici. Numai acolo unde spiritul strigă asemenea
iniţiaţilor mayaşi sau ai dispărutei Atlantide, departe, foarte
departe de plăcerile şi, totodată, prizonieratul trupului,
putem să ne autocunoaştem şi să intuim (nota bene - nu
să pătrundem total) marile sensuri ale omenirii.
Pentru a da o şansă reală sărmanelor noastre suflete,
închistate într-un morman de orgolii, de ignoranţă şi de
slăbiciune, trebuie să putem vedea în viitor la fel de
limpede ca în trecut sau în prezent.
Să fim propriii noştri magi.
Altfel, la ce ne va folosi toată această fabulă?
Să nu descifrăm, cu adevărat, cine suntem nici în
clipele când dăruim viaţă, nici atunci când tremurăm de
frica morţii, nici când credem (pentru o clipă) că l-am
întâlnit pe Dumnezeu?
Câţi dintre sinucigaşi ar mai fi pus în practică gestul lor
disperat dacă ar fi avut adevărata dimensiune a existenţei
umane, a grandioasei aparenţe sub care ne trăim vieţile,
speranţele, iluziile?
Poate că trebuie să sfidăm infinitul - singurul care
ascunde cheia, marele secret.
Poate că trebuie să avem curajul de a crede că eul
nostru virtual este, de fapt, cel real - şi nu invers.
*
48
MIHAI GÎNDU
Mergeam cu autobuzul, în drumul cotidian către centrul

unui oraş anost, prăfuit, murdar. Ale cărui vicii, depravări
şi disperări existenţiale se îngrămădeau şi strigau până la
Cer, după cum spune Biblia. Soarele de toamnă care se
reflecta în geamurile semiprăfuite avea straniul dar de a
mă face să mă simt ca în vacanţă, de parcă m-aş fi
îndreptat către o plajă sau spre un mic cătun de munte.
O pasageră aflată undeva în dreapta mea mi-a tăiat
brusc respiraţia. Era de o frumuseţe neomenească
aproape, trăsăturile perfecte, ochii mari, luminoşi, albaştri,
fineţea de cristal a pielii - toate sugerau înfăţişarea unei
prinţese ruse, venită de undeva din trecut direct în mijlocul
vehiculului în care ne aflam.
În fapt, era doar o elevă sau o studentă care asculta
ceva la iPod - dar pot eu să ştiu cine era, cu adevărat?
Dacă într-o viaţă anterioară nu fusese într-adevăr o
ţarină? Pot şti dacă o voi mai întâlni vreodată, dacă
sufletele noastre se vor mai intersecta?
Nu era vorba de un sentiment de iubire sau ceva
asemănător - ci doar de fascinaţie. De respect al unei
aristocraţii intuite.
Mi-am coborât privirea, neputincios, către scaunele din
faţa mea. Trebuie să ştiu - altfel nu voi fi niciodată eu
însumi.
Cât timp mă voi mai tortura, cât voi mai trăi în
ignoranţă? Când voi afla ce va gândi, cu adevărat, colega
de liceu pentru care făcusem, la vremea respectivă, o
adevărată pasiune, pe patul de moarte? Dacă în drumul ei
către lumea adevărului îşi va aminti de mine? Când îmi voi
defini, în mod real, propria Trecere?
Niciodată, aparent.
Voi rămâne doar cu oraşul prăfuit, devastat de pasiuni
şi mizerie. Cu promisiunile infantile pentru un viitor mai
49
bun. Cu certitudinea de gheaţă că oricând îl putem răstigni

din nou pe Crist.
Autobuzul a pus o frână bruscă, zguduindu-mă violent.
„Am venit, am văzut, am învins” - spune un foarte vechi

dicton. Raportat, imaginar, desigur, la aventura cognitivă a
omului modern, el ne apare în proporţie de 99% fals. Am
venit - pe acest Pământ. Este singurul element care se
potriveşte întrucâtva, fiindcă e real, deşi nu ştim de ce am
venit, cum am venit şi, poate, nici măcar unde am venit.
Am văzut - aici este marele truc, capodopera
iluzionismului. Nimic din ceea ce vedem nu este real,
nimic nu este ceea ce pare a fi. Oricât de absurde ne par
capcanele oniricului, adâncurile subconştientului, globurile
de cristal ale clarvăzătoarelor - toate acestea conţin mai
mult adevăr decât ceea ce vedem. Gândiţi-vă ce vede un
banal căţel de apartament atunci când priveşte ecranul
televizorului.
Care este adevărul lui în acel moment. La fel şi noi,
deşi înzestraţi cu raţiune, cu capacitate de analiză, cu
conştiinţă, nu putem fi siguri nici măcar de adevărul
imaginii zărite atunci când ne privim în oglindă.
Destinul nostru este marcat de o farsă prea mare
pentru a mai fi loc şi pentru viziuni conforme cu adevărul
absolut, cu ceasornicul universal.
Doar când suntem prinşi în tumultul magic al iubirii,
când ne scufundăm în somnul cel mai adânc sau când
privim globul bătrânei clarvăzătoare - doar atunci atingem
un pic din realitate. Şi ne încăpăţânăm, până la moarte, să
susţinem exact contrariul, să credem că noi înşine eram
cei din oglindă.
50
MIHAI GÎNDU
Cât despre „am învins”, falsitatea acestui enunţ este

doar o continuare firească a celor analizate anterior. Nici
cel care ar vedea adevărul absolut nu poate fi sigur că a
învins - fiindcă este dominat de sentimente. De slăbiciuni.
De temeri.
Pot spune că au învins foarte, foarte puţini. Ei sunt cei
a căror conştiinţă, al căror spirit, deşi aflat în haină umană,
este atât de departe de trăirile omeneşti încât le sunt
aproape străine, cei care se înalţă (vă amintiţi) acolo unde
vulturii respiră aerul rece şi pur al imuabilităţii divine, cei
care fiinţează, în egală măsură, în prezent, trecut şi viitor.
Anume - sfinţii, călugării şi martirii.
Şi puţinii mari iniţiaţi care vin pe Terra într-o trecere
atât de vremelnică încât aproape că nu-şi vor mai aminti
de ea.
Dar noi, cei sortiţi eternelor iluzii, sfâşierilor cuvântului,
patimilor cărnii, ce vom face pentru a ieşi în afara
timpului? Pentru a cântări adevărul?
Suntem neînsemnaţi, efemeri, deseori falşi - dar nu
avem elementarul drept de a şti? Ce să contrapunem (în
afara învăţăturilor biblice, magnifice şi eterne, dar prea
puţin înţelese) orgoliilor, suferinţelor, patimilor, gândurilor
suicidale, loviturii de bici a destinului? O imagine pe care o
credem adevărată? Căci aici este suprema farsă a istoriei
- doar şi marii tirani au adus moartea, atrocitatea în jurul
lor ghidându-se după ceea ce credeau ei că este
adevărat, deşi nu era decât chipul translucid şi monstruos
al Satanei.
Cum să ucidem pentru totdeauna tirania din noi dacă
suntem în posesia unui adevăr relativ - şi nici măcar
adevăr nu ştim dacă este?
Trebuie să aflu, mica mea prinţesă rusă, să sparg
blestemul timpului şi al nimicniciei… Vei vedea că a
51
meritat sacrificiul, chiar dacă ne vom reîntâlni abia când

vom fi ajuns dincolo…
Am jucat totul pe o singură carte. Am deprins tainele

ocultismului, ale magiei, imaginea cărţilor Tarot-ului mi-a
devenit mai familiară decât traseul pe care îl parcurgeam
zilnic cu autobuzul. Pe Dali mulţi l-au considerat nebun, pe
Eminescu mulţi l-au deplâns pentru tragismul bolii ce (se
spune) i-a întunecat mintea - dar puteţi şti oare cât de
adânc-lucid a fost pictorul spaniol, ce sfere absolute a
întâlnit Eminescu chiar şi în momentele sale de rătăcire?
Veţi vedea la final, când cortina va cădea peste o lume
absurdă şi nedreaptă, când templele plăcerii vor fi mistuite
asemenea Sodomei, când - în sfârşit - ne vom vedea
adevăratele chipuri, atunci de-abia veţi vedea cine a fost
cu adevărat lucid, am gândit, şi un hohot nestăvilit m-a
cuprins, ultimă descătuşare în faţa torturii insuportabile de
a deduce sensul ultim.
Am avut un vis straniu, ireal de clar. Mă aflam într-un
ţinut acoperit de zăpadă, plin de lacuri îngheţate şi de
peisaje mirifice. Soarele se reflecta în bucăţile de gheaţă
ciudat, paradisiac. Urşi polari şi pinguini întregeau peisajul
care se întindea nemărginit, într-o tăcere totală. Nimic,
niciun zgomot, nicio urmă de civilizaţie, niciun pas
omenesc ce ar fi putut destrăma vraja. Doar alb mult,
mult… Deplin…
M-am întins în zăpadă şi am închis ochii.
Am plutit, neverosimil, ore întregi, secole, milenii…
Tăcerea s-a născut din nou, eu nu mai sunt eu… Am
plutit, am şoptit, am murit…
Iată, acum de-abia am văzut…
52
MIHAI GÎNDU
Mai rămâne să şi înving. Am văzut pentru că m-am

contopit cu infinitul, pentru că în tot acest timp n-a mai
rămas nimic din eul meu iniţial…
Pentru că am crezut în tăcere.
Zdrobit, rătăcind din nou în autobuzul învechit în
căutarea aristocratei ce trăise în Rusia, tânjind după
certitudinea ochilor ei ultramarini, în timp ce ascultam
„Dreamland”…
Pentru clipa adevărului ne-am întrupat amândoi, deşi
nu ştiu din ce motiv timpurile noastre nu coincid…
M-am hotărât. Voi căuta în viitor. Trebuie să înţeleg
story-ul începând cu finalul, straniu artificiu, dar singurul în
măsură să releve acest mister.
Am controlat experimente stranii, m-am dedublat
paroxistic, am încercat să cuprind cu mintea ceea ce în
mod normal m-ar fi depăşit cu mult.
Singurul lucru care părea să-mi zădărnicească
întrucâtva eforturile era reprezentat de plonjarea în
cotidian, de sufocarea în mărunţişuri, de eschiva în faţa
învelişului pe care singur mi-l alesem - şi nu acum, ci
demult…
Totul a mers aproape perfect. Într-o seară însă,
cufundat în incantaţii, m-am văzut într-o viaţă anterioară…
Eram îmbrăcat ca un barbar, un eschimos…
Ajunsesem în lumea visată anterior, dar de data
aceasta populată, ameninţată de o civilizaţie primitivă. M-
am văzut ridicând o unealtă veche şi luând viaţa unui
semen.
Sângele a înroşit zăpada, curgând în valuri.
Am strigat cât am putut de tare în faţa ororii acestei
viziuni (care ştiam acum că fusese cândva reală),
riscându-mi chiar viaţa, pentru că în acea stare trebuia să
rămân perfect concentrat.
53
Un văl alb s-a aşternut în faţa ochilor mei, dar era prea
târziu. Clarvăzătorul din mine scăpase experimentul de
sub control.
Ca într-o mică dioramă, am început să văd viitorul.
Alergam pe o autostradă, acoperindu-mi chipul cu mâinile.
Strigam ceva, dar îmi era imposibil să desluşesc ce. Apoi
un Mercedes negru m-a lovit în plin, lăsându-mă inert pe
şosea.
Am aprins toate luminile în cameră, respirând
spasmodic.
Tocmai îmi văzusem scena morţii.
Să ştii. Şi, odată ce ai dobândit această redutabilă

armă a cunoaşterii, vei avea puterea de a şti ce să faci cu
ea? Vei avea tăria de a privi în ochi mii de destine, istoria
ezoterică a clipelor pe care le-ai crezut infailibile?
Te vei cufunda în tine însuţi, în rai sau în iad? Vei crea,
la rândul tău, îngeri sau monştri?
Asta îmi aduce aminte de altceva…
Din ce spune Biblia că au gustat primii oameni, Adam
şi Eva? Din Pomul cunoaşterii binelui şi a răului. Se
deduce că răul exista deja… (Război mare s-a făcut în
Cer). Dar noi am deschis Cutia Pandorei, noi am introdus
Răul în ecuaţia unei omeniri care e departe de a fi singura
civilizaţie dintr-o infinitate de galaxii.
Ei bine, se pare că exact asta am făcut şi eu acum.
Traumatizat încă de recentele halucinaţii, ce aveam
totuşi certitudinea că sunt teribil de reale, am pornit mai
departe pe drumul pe care singur mi-l alesesem. Am
încercat să nu văd în mine un ucigaş primitiv, să-mi înlătur
imaginea de coşmar care adusese sângele în Ţinutul
54
MIHAI GÎNDU
Zăpezii. Am început să circul numai cu metroul, terorizat

de ideea că voi fi lovit de o maşină marca Mercedes.
În zadar. Frica nu mă părăsea, îmi intrase adânc în
suflet. Noaptea aveam coşmaruri teribile, ale căror efecte
nu le puteam atenua nici în biserică.
Uneori, încercam să fac câte o glumă, dar râsul îmi
ieşea forţat, artificial.
Şi acesta n-a fost decât începutul.
Rătăcit printre amulete şi globuri de cristal, pendulând
fantomatic, neomenesc între vis şi realitate, absorbit de un
labirint prea otrăvit pentru a găsi măcar o ipotetică ieşire,
am primit lovitura de graţie de la o a doua scenă
proiectată din viitor în cămăruţa mea halucinantă.
Era noapte, târziu, şi nu puteam adormi. M-am gândit
cu intensitate la tânăra cu trăsături perfecte, cu aer de
prinţesă, fără să invoc vreo viziune. Îmi doream, doar, cu
ardoare, să simt prezenţa ei.
Dar viziunea a venit, chiar şi fără voia mea. Fata era
îmbrăcată puţin altfel, şi avea vreo câţiva ani în plus.
Trăsăturile-i erau, însă, neschimbate.
S-a dat jos din ceea ce am dedus că era maşina
personală, pentru a fi asaltată de o bandă de cartier. A
încercat să se apere, dar a fost trimisă cu brutalitate la
pământ.
Tinerii derbedei i-au sfâşiat hainele, apoi au violat-o.
Încercam să opresc viziunea, îngrozit, dar era imposibil. A
schiţat un gest către telefonul mobil, dar a fost lovită tot
mai rău.
Nu!!!, am strigat, nu poate fi adevărat!!! Ce i-aţi făcut…
ce i-aţi făcut, repetam, gâfâind spasmodic. Nu, nu e
adevărat… Vreau să mă trezesc…
Nu e ea, nu sunt eu… Nu sunteţi reali, lăsaţi-mă în
pace…
55
Mi-am folosit toată energia paranormală pentru a

întrerupe supliciul vizionării mai departe, dar n-am făcut
decât să declanşez dezastrul.
Gândul mi-a fugit pentru o clipă la iubita mea din liceu,
pe care n-o mai revăzusem şi aproape că ştiam că n-o voi
mai întâlni vreodată. Am zărit-o într-o încăpere obscură, în
clipa (evident, tot din viitor) în care dorisem să ştiu dacă-şi
va aminti de mine. În momentul premergător morţii.
Locuia într-o mizerie de nedescris, într-o hazna. Părul
alb, din cauza bătrâneţii, îi era spălăcit, iar hainele îi erau
pe jumătate rupte. Mânca încontinuu şi arunca resturile pe
jos. Când a ridicat privirea către lampă, încercând să
izgonească un fluture, am înţeles natura suferinţei sale -
trăia, de mai mult timp, probabil, luptându-se cu monştrii
declanşaţi de maladia Alzheimer.
O vecină a bătut la uşă, având un măr pe o farfurie. Ea
însă a interpretat acest gest ca pe un atac, ca pe o violare
a intimităţii şi, după un urlet inuman, s-a aruncat pe
fereastră.
Nuu!, am răcnit, din nou, trebuie să opresc totul, să
pun punct înainte de a fi prea târziu. Trebuie să am curaj,
e doar un vis, cine ştie, sau poate e o halucinaţie, am
înghiţit din greşeală un medicament nepotrivit, mâine mă
voi trezi ca de obicei, voi respira adânc şi voi şti că nu s-a
întâmplat nimic, cum să fie adevărate toate acestea…
M-am tăiat uşor cu o lamă. Dacă e vis, îmi voi da
seama imediat.
Sângele a început să-mi curgă, uşor. Vedeam
picăturile cum se scurg… în zăpadă… Eram îmbrăcat
primitiv, ca un eschimos… Sânge pentru sânge… Jos, o
ambulanţă ridica trupul neînsufleţit al unei bătrâne care
căzuse opt etaje…
*
56
MIHAI GÎNDU
Nu, nu trebuie să mai ştiu. Nimic, nimic, nimic. Trebuie

să mă întorc la realitatea cu care am fost obişnuit, să visez
la tărâmul celest al vulturilor aşa cum o făcusem deja, fără
să caut, fără să înţeleg, fără să mai am viziuni…
Să-L las pe Dumnezeu să găsească drumul spre
mântuire al unei întregi omeniri pierdute, să reînvăţ ce
sunt amintirile de cristal… M-am înşelat, am plonjat direct
în adâncurile inextricabile ale Iadului…
Nimic. Tăcere. Alb imaculat. Vis. Real.
Am distrus tot arsenalul ocult de care dispuneam,
parcă pentru a mă convinge că voi deveni altul, că voi
şterge scenele de coşmar.
Acestea însă n-au mai putut fi şterse. Mă trezeam în
toiul nopţii tremurând, dimineaţa îmi era teamă să ies din
casă, seara mi se părea că aud glasuri. Imaginea fetei din
autobuz zăcând la pământ mă urmărea ca un blestem, ca
o nălucire demoniacă. Atât de frumoasă, de sublimă, de
necaracteristică prezentului… care era secretul său, oare?
Rătăcind prin moarte… rătăcind prin viaţă… albul
imaculat… sângele…
Trebuie să fug, să şterg totul… Altfel, sfârşitul îmi va fi
cumplit, deşi voi ajunge să-mi doresc acest sfârşit,
supremă ironie…
Am urmat un mic tratament, pentru a putea dormi, am
căutat să mă liniştesc privind albume de pictură şi
ascultând muzică hippie. Aproape că nu mai ieşeam din
casă.
Târziu, m-am hotărât să încerc să-mi regăsesc liniştea
în mijlocul naturii, după un nou vis terifiant. Am ales o
mică întindere verde din apropierea Bucureştiului.
Am făcut un picnic improvizat, apoi m-am întins pe
iarbă pentru a privi soarele şi a asculta cântecul
păsărelelor. Linişte… Am nevoie de linişte pentru a uita…
57
Am mers un pic la marginea şoselei, pentru a privi

întinderea nemărginită a naturii. Într-un flash fulgerător,
am zărit un autoturism parcat în apropiere… Doamne! Nu
se poate! E maşina ei - cea pe care o ştiam din viziune. E
aici… în apropiere… şi-a luat, deci, auto, dar încă n-a
apucat să cadă victimă grupului… Ce pot face, oare? Cum
s-o salvez?
M-am întors la micul meu sălaş şi am închis ochii. Am
făcut o mică concentrare, deşi îmi jurasem să nu mai repet
niciodată. Trebuie să mă întorc în trecut…
Eram în Rusia, în secolul trecut… ţarina s-a strecurat
neobservată din toiul unei petreceri şi a urcat în încăperea
proprie… Era EA, fără dubiu, îi recunoşteam trăsăturile
perfecte, nasul delicat, ochii ireal de albaştri… Te iubesc,
am murmurat, am spus la început că nu poate fi vorba de
dragoste, că e doar respect aristocratic, dar am greşit… te
iubesc cu adevărat, pur, sincer, etern. Trebuie să te
salvez. Să-ţi aflu secretul.
Vom îndrepta totul apoi, vom fi fericiţi împreună…
Magica mea iubită cu sânge nobil…
În paharul de vin rămas pe masă am văzut cum toarnă
un praf alb… Otravă. Doamne, ce are de gând să facă?
Apoi, peste câteva minute, urcă şi ţarul, pretextând o
migrenă. O sărută pe buze, pătimaş, pentru a sorbi, la
îndemnul ei, licoarea otrăvită. Cade la pământ, în
convulsii, apoi se stinge.
Un rânjet machiavelic apare pe chipul până atunci
senin al consoartei. Avusese loc o nouă crimă pentru
putere.
Zăresc, în ultimul clişeu, şi faţa celui răpus, şi îmi pierd,
definitiv, minţile. Eram EU, fără nicio urmă de îndoială!!!
Nu, nu. E monstruos. Nu se poate, cineva îşi bate joc
de mine. Nu poate fi acesta scenariul - e inuman.
58
MIHAI GÎNDU
Nu! am răcnit şi am luat-o la fugă. Nu mai vreau să am

acest „dar” blestemat. Nu mai vreau, aţi înţeles? Să fie
totul ca înainte. Să fiu liber să dorm, să respir, să merg cu
autobuzul prăfuit. Liber să o iubesc pe fata cu chip de
aristocrată ce ascultă la iPod, să-L caut pe Dumnezeu
conform scripturii ce ne-a fost lăsată, Biblia, şi nu după
nălucirile mele de nebun, liber să-mi caut somnul de veci
în sanctuarul de gheaţă unde n-a pătruns nicio fiinţă
omenească…
Mi-am acoperit ochii cu mâinile, parcă pentru a fi sigur
că nicio altă viziune nu-mi va întuneca clipa. Vreau să fiu
liber! am strigat. Te iubesc!, m-am adresat, pentru ultima
oară, misterioasei fete.
Ajunsesem, fără să-mi dau seama, în mijlocul şoselei.
Un Mercedes negru ţâşnea cu toată puterea către mine,
fără a avea timpul pentru a frâna.
Dar eu nu-l mai vedeam, deja…
59
ULTIMA PROVOCARE
La ce bun să trăieşti într-o lume, dacă, de fapt, îi aparţii

alteia? Iubirile vin şi trec... Oricât de minunate ne-ar părea
într-o anumită clipă, ne dăm seama, pe parcurs, că au fost
o formă de evadare într-un Paradis de care aveam prea
multă nevoie... Şi, fatidic, ne vom întoarce până la urmă
exact de acolo de unde am plecat... Gloria? Ceva mai
efemer şi mai deşart nici că se putea inventa... Banii? De-
a dreptul ridicol.
Şi atunci? Pentru ce?
Stăteam în faţa ecranului computerului trist, dezabuzat,
părăsit. Un story mai fad de atât nici că-mi puteam
închipui. Aveam reputaţia unui tip rece, oarecum cinic.
De ce mă acuzaţi? Atât cât mi se oferă reuşesc şi eu să
dau. Am văzut pe Pământ atâta durere, atâta umilinţă, atât
tragism încât cuvintele nu pot descrie. Ce să dau în
schimb? Scrieri, amante părăsite şi remarci acide. Credeţi
că mie îmi place? Că mă simt bine?
"Dragostea este ecoul atemporal al unei magii născute
din valurile mării... Iar pasiunea, un fruct prea rar pentru a
nu fi interzis...".
Credeţi că va citi cineva asta? Se va vinde mult mai
prost decât o nuvelă porno.
Atunci, să mă întorc în peisajul zilnic. Anost. Fad.
Trecător.
Beţia simţurilor... Magia culorii. Când le trăieşti, ai cu

adevărat impresia că pluteşti către infinit. Apoi? Reîntors
în prizonieratul de damnat, kafkian, vei căuta o nouă porţie
60
MIHAI GÎNDU
de stimulent artificial, de drog menit a-ţi întreţine iluzia.

Mai mult şi mai mult... Până te va acapara total, cerând o
doză şi mai puternică, fără a te putea, însă, elibera.
Nu. Dimpotrivă. Te va face şi mai captiv.
Şi atunci, când îţi vei conştientiza starea, dimensiunea
amăgirii, ce vei face? Vei scrie pentru un cititor care nu
există. Vei rosti remarci cinice. O vei părăsi pe Penelope
Cruz a cartierului.
Merde. Nu mai pot continua astfel. Cred că mă voi
arunca în faţa metroului. Un gest previzibil, egoist, nici
măcar inteligent.
O semnătură falsă în cartea istoriei, un autograf
tremurat.
Va opri, însă, pentru totdeauna, iluzia. Acel sentiment
complet cretin că lucrurile ar fi altceva decât ceea ce sunt.
Gata, m-am hotărât. Să-mi iau totuşi pelerina de ploaie,
ca să nu alunec involuntar sub vreo maşină. Să fie un gest
asumat, responsabil. Subteran, îndrăznesc să adaug.
"Chiar aşa? Crezi că s-a terminat totul? Ştii de ce se
întâlnea cu tine cea pe care ai numit-o Penelope Cruz a
cartierului? Pentru că îşi dorea să viseze mai mult decât
să trăiască în realitate. Nu vrei să afli ce există dincolo de
toate acestea? Îţi ofer un joc fascinant. Ai patru niveluri,
care nu sunt deloc uşor de trecut. Cu cât joci mai bine,
avansezi către stadiul următor... Mai interesant, mai
aproape de Cer. Câştigând, în acelaşi timp, câte o
însuşire de preţ. Dacă însă greşeşti, nu mai poţi continua
şi rişti să cazi mai jos chiar decât fuseseşi iniţial. Ce zici?
Nu e mai bine decât un salt în gol?".
"Cine eşti? Ce mai e şi asta?".
Mi-am frecat ochii, ca în faţa unei halucinaţii.
"Ce importanţă are? Un duh. Un spirit. Un ghid. Mai bine
decât o maşină de dat replici".
61
"Şi ce ar trebui să fac?".

"Asculţi mica mea prezentare... şi dacă eşti gata, dacă
nu vrei să fugi la infinit, accepţi provocarea".
Am stat un pic şi am răsuflat adânc.
"În regulă... dacă stau să mă gândesc puţin, cred că ai
dreptate. Putem începe".
"Primul nivel e relativ mai simplu. Dar, atenţie, nu trebuie
să crezi că l-ai şi trecut deja. Am avut clienţi care au dat
greş, care au pierdut încă dinainte de a începe".
"OK, te ascult".
"E vorba de bani. Vei fi pus într-o situaţie inedită şi va
trebui să faci o alegere. Cam atât, mai mult nu am voie să-
ţi dezvălui".
Mi-am cântărit, rapid, posibilităţile, capacitatea de
aventură.
"În regulă", am rostit. "Accept. I take the challenge".
"Prea bine...", rosti vocea, apoi se făcu întuneric în jurul
meu.
Mă aflam într-o încăpere stranie, necunoscută. Ştiam

că sunt într-o situaţie dificilă, fără a putea totuşi să înţeleg
bine despre ce era vorba. Mi-am numărat banii de
buzunar... la naiba, de-abia dacă îmi ajungeau pentru o
lună.
Aş putea juca la loterie... Dar nu, n-are niciun sens,
şansele sunt oricum prea mici.
Am privit tavanul într-un gest de disperare. Ceva ca o
ceaţă plutea în apropierea sa, apoi am văzut cum încep să
se formeze nişte cifre. "6, 8, 12...".
"6, 8, 12...". Ce-o mai fi şi asta? Apoi, într-o clipă, am
înţeles. Erau cifrele câştigătoare.
62
MIHAI GÎNDU
Ah, bon. Şi, dacă le folosesc, chiar îmi voi putea reproşa
ceva? Nu fur. Nu-mi însuşesc un bun al altcuiva. Poate
am să fac chiar o mică donaţie, după ce mă voi fi pus la
adăpost. E ceva reprobabil în asta?
Eram pe punctul de a cumpăra biletul de loterie, când m-
am răzgândit. Nu fac nimic rău în aparenţă, dar se
creează un precedent. Azi numere câştigătoare, mâine
cine ştie ce... Viaţa nu se cumpără, nu se ia de-a gata. Se
trăieşte. Se câştigă după probe de foc.
Am ales indiferenţa, tăcerea. Biletul nu a mai fost jucat
niciodată.
"Felicitări! Ai trecut de primul nivel", am auzit vocea.
Când m-am trezit, mă aflam singur în apartament.
Oricum, nu era nimic nou nici în asta. Ce ne împiedică,
cu adevărat să zburăm? Ce ne ucide visul? Ce ne
întreţine iluzia?
În niciun caz capcanele bogăţiilor pământeşti. E ceva
mult mai subtil decât atât...
Penelope, te-am părăsit nu fiindcă m-aş fi plictisit de
tine... Nu pentru că aş fi fost sătul de atingerea ta... Ci
pentru că visurile noastre nu s-au suprapus niciodată...
Pentru că scrierile mele despre dragoste s-au pierdut în
eter...
El a spus că te întâlneai cu mine din dorinţa de a
evada... Aşa să fie, oare?
Nu prea cred... Dacă ar fi fost aşa, mi-ai fi spus-o... Aş fi
ştiut.
Încă o remarcă. Încă un zbor frânt. Încă o iluzie.
Nu voi fi liber niciodată, fir-ar să fie... Niciodată!!!
NICIODATĂ!!!, am răcnit într-o eliberare aproape
neomenească.
*
63
Zac printre manuscrise neterminate, ceşti de cafea

sparte, blugi prăfuiţi - imagine completată într-un mod nu
tocmai reuşit de un laptop destul de modern. Sufăr de
insomnie, iar când totuşi reuşesc să adorm, am coşmaruri
teribile. Odată am visat că, în timp ce făceam dragoste,
trupul Penelopei se carboniza încet, prefăcându-se într-un
monstru. În locul totalei eliberări, mă aruncam într-o parte,
îngrozit, lovindu-mă violent de marginea caloriferului care
era chiar lângă dormitorul nostru. Trupul meu zăcea inert,
faţa îmi era acoperită de sânge.
Atunci, mult mai sublim decât descătuşarea orgasmică
ce nu mai avusese loc, întrezăream o lumină paradisiacă,
pură, imaculată - primele semne ale libertăţii spiritului.
Dar totul nu dura decât o fracţiune de secundă. Mă
trezeam singur, transpirat, suferind, doar pentru a o lua -
pentru a câta oară? - de la capăt.
Penelope, ce blestem e acesta?
După un timp, duhul - sau ghidul - m-a vizitat din nou.
"Eşti curios să vezi ce îţi rezervă nivelurile următoare?".
"Sincer, aşa cum mă simt acum, nu. Aproape că nu-mi
doresc decât să mor. Dar am înţeles un lucru: ceea ce
întrezăresc la sfârşitul coşmarului cu Penelope, raza
magică, paradisiacă, eliberatoare, nu e un trucaj. Ea chiar
există. Şi ştii unde? La sfârşitul jocului tău. Dincolo de
ultimul nivel. Astfel încât - da, am devenit clientul tău".
"Acest nivel e mult mai complex... E vorba despre
dragoste, pasiune - sentimentele care te preocupă atât.
Reaminteşte-ţi: un singur pas greşit şi vei cădea înapoi...
mult, mult înapoi... iar eu nu voi mai fi aici să te ajut".
Mi-am imaginat, pentru o clipă, că acel vis cumplit ar
putea deveni realitate, într-o lume paralelă în care va
trebui să aleg. Am închis ochii şi am rostit:
"Prea bine. Accept. I take the challenge".
64
MIHAI GÎNDU
"Aşa să fie...", am auzit acelaşi glas, şi m-am cufundat

din nou în întuneric.
Eram singur într-o încăpere cu Internet. Mă simţeam

golit, epuizat, ca şi cum aş fi uitat ce înseamnă suflul
vieţii... magia interacţiunii.
Mi-am aprins o ţigară şi am privit în gol. Doream să
citesc o carte bună, să mă pierd în universul minţii cuiva,
să asist la un recital al cuvintelor...
La fel de tare după cum tânjeam după atingerea unei
femei.
Într-un târziu, am intrat pe net.
Am cunoscut o fată extraordinară, de o frumuseţe
elegantă şi în acelaşi timp de o senzualitate pură, care
vorbea despre fantezii la fel de natural cum ai gusta dintr-
un măr...
Un măr... fructul oprit.
Mi-am dat frâu liber imaginaţiei, lăsându-mă în voia
deliciilor semivirtuale oferite de inedita mea prietenă.
"Eşti deosebită... Femeile, de obicei, se ascund, trebuie
să le smulgi secretele cu forţa... Aş vrea să ştiu mai multe
despre tine, să împărtăşim mai mult decât o simplă
fantezie...".
"Dar nu trebuie decât să spui... Într-o jumătate de oră,
voi fi la tine acasă...".
Am înghiţit în sec.
Să refuz, ar fi însemnat să fac ceea ce niciun bărbat din
lume n-ar fi fost capabil să facă.
Şi totuşi, pustiit, avid, cu ochii împăienjeniţi de nesomn,
mi-am adus aminte, pentru o clipă, că era doar un joc. Că
alegerea mea are un sens.
65
Când intram într-un nivel, aproape uitam tot ce fusese

anterior, discuţia mea cu ghidul - dar nu deplin. Păstram o
minimă amintire despre joc - ca într-un «vis în vis».
"Eşti extraordinară... Sper să ne reîntâlnim într-o zi. Dar
ştii care e miza jocului meu? Vreau să aflu dacă Penelope,
aşa cum am poreclit-o pe iubita mea de aici, va fi vreodată
capabilă să-mi înţeleagă cuvintele, fantasmele, trăirile cele
mai ascunse. Am părăsit-o fiindcă n-am putut să-i dedic
un fragment care înseamnă foarte mult pentru mine. N-am
mai putut să înlocuiesc iubirea cu sexul, să nu aflu dacă
visurile noastre se vor suprapune vreodată. Dar eu ştiu?
Poate că îmi va da, într-o bună zi, răspunsul... Într-o zi
magică, ireală, fatidică... Pentru asta trăiesc, de fapt. Mai
vorbim, dar nu pot accepta invitaţia ta".
"Cum vrei... totuşi, pot să te rog ceva?".
"Fireşte".
"Cum sună fragmentul acela? Sunt foarte curioasă".
"L-am scris într-o dimineaţă stranie, pierdut între vis şi
realitate. Textual, este aşa: «Dragostea este ecoul
atemporal al unei magii născute din valurile mării... Iar
pasiunea, un fruct prea rar pentru a nu fi interzis...»".
"Foarte frumos... Mulţumesc".
"Cu plăcere... Keep in touch", am încheiat convorbirea.
"Felicitări! Ai trecut de al doilea nivel", am auzit, din nou,
vocea.
Am respirat adânc.
Nimeni, niciodată nu ne-a putut lua dreptul de a visa...

Am putut să creăm, să ne înălţăm pe culmi... Dar, în
acelaşi timp, printr-o regulă cinică, inumană, niciodată n-
am reuşit să ne transpunem visurile cele mai de preţ în
66
MIHAI GÎNDU
realitate... Modelul în care am crezut, sfătuitorul literar e în

realitate un editor ratat, care-şi bate nevasta şi-şi îneacă
amarul în sticle de băutură ieftină. Femeia visurilor,
adorata, e în viaţa de toate zilele o târfă rafinată care
serveşte exact aceeaşi porţie de extaz fiecărui bărbat
dispus să plătească suficient. Apoi, noi înşine. Ne privim
în oglindă, într-un moment al lucidităţii, şi ce vedem? Ce
ne arată chipul din spatele oglinzii?
Suntem pedofili. Rasişti. Egocentrici. Avem convingeri
extremiste. Avem fantezii, ne-am dori să fim biciuiţi până
la sânge. Negăm propria religie atunci când ne plictisim de
ea. Inventăm jocuri absurde pentru a gusta o voluptate
decadentă.
Desigur, nu toate la un loc. Dar măcar una. Una singură.
Credeţi că eu, Penelope, dumneavoastră, facem
excepţie? Nici vorbă. Una singură am spus, iar lista e mult
mai cuprinzătoare decât am redat-o. Priviţi în oglindă fără
să trişaţi şi îmi veţi da dreptate.
În propriile aspiraţii celeste, în căutarea adevărului, noi
ne izbim de noi... E monstruos, absurd, paranoic - şi
totuşi, real.
Odată, am vrut să fac o glumă şi am parafrazat titlul unei
piese Lake of Tears, "So fell autumn rain". Am scris, cu
referire la alegerile parlamentare din toamnă, peste un
material al unei colege "So fell autumn curse".
Dar nu era deloc o glumă... şi nu se referea doar la
politică, am înţeles mult mai târziu asta. Se referea chiar la
noi. La mine.
Rain/curse... Miracle/Horror... Life/death...
Privesc fotografia Penelopei... Îmi imaginez că m-aş
deda la tot felul de perversiuni în compania ei... Mă
prăbuşesc printre ceştile de cafea, rămânând, golit, în
mijlocul camerei...
67
"Al treilea nivel este foarte greu de trecut. Mulţi s-au oprit
aici. Îţi aminteşti, cred, din jocurile pe computer cum e. Cu
cât urci, te complici mai tare. Ai dovedit, totuşi, că ai stofă
de jucător. Doreşti să continuăm?", mi s-a adresat ineditul
ghid.
"Da, fireşte... Oricum, nu mai am ce pierde. Ţinta mea ţi-
am relevat-o în discuţia anterioară".
"Este vorba de religie. Nu contează cine eşti, de unde
vii, încotro te îndrepţi... Ci măsura în care poţi înfrunta
clipa".
Am închis ochii şi am spus o rugăciune. Peste puţin
timp, probabil voi uita de unde am plecat... Şi voi fi singur,
neajutorat, pradă ispitei.
"În regulă, accept. I take the challenge", am rostit, şi mă
tem că devenisem atât de fascinat de joc, de rostirea, din
nou şi din nou, a acestei expresii, încât nimeni şi nimic nu
m-ar mai fi putut opri.
M-am coborât, ca de obicei, în beznă.
În încăpere se aflau doar câteva lucruri de-ale mele, iar

pe perete, vreo două tablouri şi o icoană. Mă cufundasem
într-o stare de-a dreptul cataleptică, fără a mai avea
puterea să întreb, fără a avea curajul de a ridica privirea.
Eu în mine. În întuneric. În infern.
După un timp, Satana şi-a făcut apariţia, sub forma unui
zombie care avea totuşi o voce clară, aproape
omenească.
"Ai văzut, chiar de mai multe ori, un film cu... mine",
rosti, şi la aceste cuvinte îl pufni râsul. "Scuză-mă", reluă,
dregându-şi glasul. "The Devil's Advocate... Vreau să
comentăm împreună o singură replică, deşi pelicula e mult
68
MIHAI GÎNDU
mai complexă... «Priveşte, dar nu atinge... Atinge, dar nu

gusta». Ce părere ai despre asta?".
"M-am gândit, şi eu, foarte mult. E păcatul originar, ale
cărui consecinţe le suportăm şi astăzi. Dacă Adam n-ar fi
muşcat din măr, toate astea nu s-ar fi întâmplat".
"Corect. Dacă. Dar era oare, probabil (nu posibil, ci
probabil) ca Adam să nu muşte din măr? Ia, te rog, în
calcul psihologia umană. Ce face un copil când îi interzici
să iasă după ora 9 seara? Dar un adolescent căruia îi
interzici site-urile pentru adulţi? Dar un om matur când i se
explică ce ar fi mai bine pentru el să facă?".
"Face exact contrariul. Nu întotdeauna, dar în
majoritatea cazurilor".
"Exact. În majoritatea. Crezi că Dumnezeu (care,
aminteşte-ţi, este Atotputernic... sau, în fine, aşa susţine
el) nu ştia ce va face Adam? Nu bănuia ce avea să
urmeze? Tortura la care vor fi supuşi descendenţii rasei
umane? Chinul care te cuprinde pe tine singur în cameră,
la amintirea imposibilei ecuaţii cu Penelope? De fapt, ce
vreau să te întreb...". Îşi modulă din nou vocea într-un fel
de-a dreptul seducător. "Crezi că lui Dumnezeu îi place
tortura?".
Am tăcut, descumpănit.
"E la fel, prietene. Faptul că a început cu Adam nu
simplifică cu nimic situaţia. Ba chiar o complică. Şi pentru
ce toate aceste secole de ură, sânge şi durere? Pentru ca
oamenii să înceapă să-mi dea dreptate mie? Hai să
numărăm, acum, adepţii. Sunt în avantaj clar. Pentru asta
şi-a torturat Creatorul fiii? Pe Adam, pe tine? Ca să vă
ajute să migraţi în tabăra adversă? Avea dreptate
personajul meu, Dumnezeu e un glumeţ... Mare glumeţ".
Mă copleşise. Simţeam că intru în criză de idei, de
argumente.
69
"Dacă ar fi aşa, ce-ai propune?".

"Ce-aş propune? Pentru început, ceva simplu...
rescrierea istoriei. Nu vrei să fii liber? Parcă de aici
plecaseşi, de la ideea de libertate".
Vai, vai. Ce sunt pe cale să fac. M-a făcut KO, e
adevărat. Mă atrage de partea lui. Dar unde e sofismul?
Fiindcă sunt convins că în tot raţionamentul său strălucit s-
a strecurat, foarte abil, o eroare.
Cu ultimele puteri, am privit icoana din perete. Am fixat-o
adânc, şi am început să înţeleg.
"Cunoaşteţi Adevărul şi el vă va elibera", am rostit, într-
un târziu. "Aici e răspunsul. Voi fi liber prin calea divină, nu
a ta. Tot ceea ce mi-ai spus până acum e în bună parte
adevărat... dar nu e tot adevărul. E ceva trunchiat. A mai
fost şi războiul care s-a iscat în Cer... Poate că Dumnezeu
avea un plan perfect cu omenirea, dar exact atunci te-ai
ridicat tu. Şi ai trişat, la fel ca şi acum. Iar vremea
adevărului şi a libertăţii nu a sosit, din păcate, încă. Cât
priveşte adepţii... «Dar va mai găsi Fiul Omului credinţă pe
Pământ când se va întoarce?». Iată, Dumnezeu şi-a
permis o întrebare retorică. Ştia că aproape nu va mai
găsi. Şi tot din cauza trucurilor tale". "Eşti sclipitor,
Mephisto... dar nu am muşcat momeala. Fiecare îşi vede
de drumul său".
Diavolul a dispărut din încăpere, lăsându-mă palid,
extenuat.
"Felicitări! Ai trecut de al treilea nivel", a venit obişnuita
confirmare.
"Cred că sunt, pur şi simplu, prea bun", am gândit, şi în
acelaşi timp am îngheţat, fiindcă replica mea aducea
izbitor de mult cu cea a tânărului avocat din filmul amintit.
"I never lose... I win".
*
70
MIHAI GÎNDU
Cât dăm, atât primim, Penelope... Ar putea fi

extraordinar de corect, dacă nu ar exista o mică fisură...
Nu caut vinovaţi pentru această fisură, am renunţat demult
să mai fac asta, dar prezint lucrurile aşa cum sunt.
Anume - dacă într-o zi, măcinat de contradicţii, îmbătat
de dorinţa exasperantă de a trece un prag, căzând (poate
fatal, deşi mă tem să rostesc cuvântul) în ispită, voi da una
dintre imaginile din spatele oglinzii? Poate cea a unui
însetat de virtutea unei fete care de-abia a împlinit 14
ani... Ce voi primi? Închisoarea? Linşajul? Oprobriul
public? Ce să mai fac ca să vă conving că nu merit asta?
Dacă tu te vei întoarce la mine şi-mi vei da, din dorinţa
de a merge totul bine, trupul tău... veşnic trupul... Ce vei
primi? O partidă de sex interminabilă? Nici acum n-ai
înţeles că vreau să-ţi dăruiesc fragmentul din lucrarea
mea, că am vrut să mă arunc în faţa metroului din cauză
că nu l-ai fi putut înţelege? Aprecia?
Dacă mai fac încă o remarcă cinică, va trebui să suport -
şi mâine - oroarea, mutilarea soldaţilor, crimele
sataniştilor, dezlănţuirea Apocalipsei? Nu mai vreau, e
bine. Uite, nu mai vreau. Să suport şi mâine.
Mai e ceva de făcut?
În afară de ultimul gest...
"Tinere scriitor, ai ajuns cu bine la cel din urmă nivel.
Felicitări, încă o dată! Chiar dacă nu-ţi dai încă seama,
eşti mai aproape de Cer. Ţi-ai însuşit lucruri noi. Este de
datoria mea să te avertizez însă că nimic din ce ai trăit
până în prezent nu se compară cu acest nivel. Nimeni nu
a trecut, până în prezent, de el. Eu nu pot să-ţi influenţez
decizia. Datoria mea este să fiu imparţial".
Am simţit că mă cuprinde ameţeala. Ultimul... Dincolo de
el, se află lumina de la sfârşitul coşmarului. Eliberarea.
Adevărul. Sunt atât de aproape...
71
Nimeni nu a trecut, până în prezent, de el. Poate că ar

trebui să mă opresc. Să încerc (dar cu ce forţe? cu ce
moral?) să-mi refac viaţa alături de Penelope, de cititorii
mei. Să învăţ să fiu mai modest, mai cald, mai senin. Să
mă lupt mai mult cu imaginea din spatele oglinzii.
"I take the challenge". Doamne, ce drog perfect, ce beţie
a simţurilor! Ce joc minunat! Singurul care m-a putut
scoate din dezastrul iniţial. Am vrut, pentru ultima oară, să
mă răzgândesc, apoi am rostit răspicat, mândru:
"În regulă, accept. I take the challenge".
Din întunericul dens, am plonjat într-un univers

necunoscut. Mai întâi, am străbătut locuri mirifice, aproape
ireale, am văzut peisaje de vis, cum nici măcar în
imaginile din Anzi sau din îndepăratele plaje hawaiiene nu
mai întâlnisem. Am luat contact cu Natura, am respirat
Eternitatea, mai puternic, mai sublim decât şi-ar putea
vreodată imagina cineva.
Apoi, după o odihnă curată, relaxantă, am avut surpriza
să constat că eram un fel de angajat al unei firme a
viitorului. Nu mi-am putut stăpâni uimirea când am
constatat că tot ce însemna invidie, fraudă, meschinărie
dispăruse. Eram oameni morali, oneşti, autentici cu toţii,
chiar dacă foloseam aceleaşi carduri de credit şi
consumam aceleaşi cafele.
O utopie... Poate că aşa arată, cu adevărat. Cu
adevărat, ce nebunie...
Am uitat cine sunt, ce vreau, încotro mă îndrept. Totul
era mult prea aproape de perfecţiune pentru a mai lăsa loc
îndoielii, chinului, autodevorării.
Remarcilor cinice. Despărţirilor. Durerii.
72
MIHAI GÎNDU
După o săptămână încheiată, nu îmi puteam totuşi face

planuri pentru week-end. Eram prea nou, totul era prea
proaspăt. Atunci m-am întâlnit cu fata pe care o
cunoscusem pe net.
Era de-a dreptul şarmantă, seducătoare şi totuşi încă
purtând germenele inocenţei, surâsul candid. Am discutat
despre artă, pictură, viaţă cu o naturaleţe deloc studiată,
cu o efervescenţă absolut spontană.
"Ţi-am spus că ne vom reîntâlni", am rostit, pierzându-
mă în ochii ei de un verde straniu.
Am petrecut împreună clipe magice, desprinse din
Paradis, şi, deşi nopţile le dormeam împreună, cea mai de
preţ amintire o am în izul foarte curat, de apret, al
aşternuturilor. Curat, ca toată relaţia noastră.
Reîntors la lucru, am constatat cu bucurie că orice urmă
de stres dispăruse, iar explorarea noilor facilităţi oferite de
laptop-uri o făceam cu o deosebită plăcere.
În următorul week-end, mi-am cumpărat o carte. Din
recomandări, înţelesesem că e ceva cu un subiect profund
uman, psihologic, dar nu devastator, straniu, nu care să te
rănească.
Mă prinsese miezul nopţii lecturând, fascinat, când
ciudatul meu ghid şi-a făcut din nou apariţia.
Am rămas surprins, întrucât era pentru prima oară că
intervenea în vreunul dintre niveluri.
"Ce e cu tine? Ce se întâmplă?", l-am întrebat.
"Chiar nu ai sesizat... Că nu e nimic de înfruntat în acest
nivel? Ultimul, cel mai greu?".
"Ohhh...", am oftat, cu neplăcere. "Ştii că se produc nişte
transformări... Efectiv, crede-mă că uitasem complet de
nivel... de joc... de tot".
"Ei, am venit eu să-ţi amintesc".
"Da... Te ascult".
73
"Lucrurile pe care le-ai întâlnit aici nu sunt chiar fictive...

Sunt reale, la un moment dat se vor produce".
"Da".
"Dar, pentru a ajunge să le trăieşti într-o zi, va trebui să
te întorci de unde ai plecat. Să-ţi desăvârşeşti trecerea...
Alături de cititori, de Penelope, citind ştirile despre război...
Toate acele lucruri... ştii tu...".
Am simţit că îmi îngheaţă sângele în vene.
"Dar ce crezi", am rostit într-o explozie subită de furie,
"că sunt nebun? Acolo nu mă mai întorc în vecii vecilor, m-
ai înţeles? Nu după ce am văzut aici. Mai bine mor".
"Eram sigur", rosti ghidul meu, şi pentru prima dată am
simţit în glasul său tristeţe. Compasiune. "În aceasta
constă ultima probă. De aceea nu a trecut-o nimeni".
"Bine, dar...", am încercat să protestez.
"Eu nu pot să-ţi influenţez deciziile. Rolul meu este să fiu
imparţial", adăugă, de data aceasta, pe un ton
monosilabic.
M-am trezit într-o staţie de metrou, în plin trafic.
La ce bun să trăieşti într-o lume, dacă, de fapt, îi aparţii
alteia?(...) Ce ne împiedică, cu adevărat să zburăm? Ce
ne ucide visul? Ce ne întreţine iluzia?(…) Şi, fatidic, ne
vom întoarce până la urmă exact de acolo de unde am
plecat...
Să mă întorc. Ce farsă sinistră. Ce coşmar.
Să mă întorc. Iată, acum am aflat cum se putea pierde
jocul. Din prea multă dorinţă de a-l câştiga.
"Toate acele lucruri... ştii tu...".
Nu, nu mai vreau toate acele lucruri. De la început nu le-
am vrut. Am avut însă rara stupiditate de a crede că dacă
intru în joc, dacă voi fi a good player, voi reuşi să mă
eschivez. Să nu mai dau răspunsul la această blestemată
întrebare.
74
MIHAI GÎNDU
Rara stupiditate.
Penelope, dacă m-ai fi putut înţelege... Dacă nu mi-ai fi
refuzat acel fragment...
Te-am iubit, frumoasa mea! Adio!, am mai rostit în
gând, şi la câţiva metri de trenul care tocmai intra cu
viteză în staţie, am sărit.
În staţia de la celălalt capăt, o fată îmbrăcată într-un

costum sport albastru plângea continuu, scrijelind pe unul
dintre stâlpii de susţinere nişte cuvinte pe care nu le citise
nicăieri, niciodată... Dar dorise să le exprime de multă
vreme.
"Dragostea este ecoul atemporal al unei magii născute
din valurile mării... Iar pasiunea, un fruct prea rar pentru a
nu fi interzis... Forever your girl, Penelope".
75
CONTRACT PENTRU ETERNITATE
După despărţirea de Silvia, care avusese loc demult, în

urmă cu vreo 2-3 ani, devenisem un fel de lup singuratic.
Mă refugiam în faţa calculatorului ore întregi, vizionam
întâlniri sportive sau ascultam muzică, mă număram
printre puţinii clienţi constanţi şi fideli ai STB-ului, folosind
autobuzul ca mijloc de transport către locul unde
munceam.
Dormeam singur, mâncam singur, noaptea deseori
frecventam site-urile cu conţinut erotic.
Totuşi, nu resimţeam această solitudine atât de acut (mă
obişnuisem cu ea în aparenţă, poate că în momentele
când scriam sau stăteam în faţa desktop-ului mi se părea
că nu sunt chiar atât de solitar), până când, într-o după-
amiază, a avut loc o întâmplare care mi-a relevat
adevărata dimensiune a felului în care-mi duceam
existenţa.
La job, lucram aproape non-stop, pentru a-mi asigura un
trai adecvat, confortabil din punct de vedere material. Nu
puteam rezista tentaţiei de a-mi achiziţiona fie un nou
mobil, fie cine ştie ce accesoriu electronic, în afara
cheltuielilor de zi cu zi. Astfel încât eram un tip ocupat.
În fine, întorcându-mă acasă, zăresc în faţa blocului
pisica vecinilor jucându-se în curte. Am avut brusc o
efuziune intensă, m-am apropiat de ea cu dorinţa de a o
mângâia şi de a o lua în braţe. S-a ferit cu abilitate,
temându-se că vreau să o lovesc. Ei bine, când am
realizat cât de tare m-a afectat faptul că nu am putut să o
ating, mi-am dat seama că fusese o reacţie involuntară
care părea a spune: "Ah, iar mă duc singur în apartament
şi mă aşez în faţa calculatorului".
76
MIHAI GÎNDU
Nu pot spune că încă mă gândeam la Silvia. Nu pot

spune că mă gândeam în mod serios să-mi refac viaţa sau
să găsesc o altă întrebuinţare muncii pe care o depuneam
la job decât aceea de a-mi satisface în fiecare week-end
câte o extravaganţă.
Dar am înţeles, deşi nu de la început, cât de mult sufăr
din cauza izolării.
Mi-am propus să schimb cât de puţin în stilul de viaţă pe

care-l duceam - să mai ies prin parcuri, să mai văd cum
arată razele soarelui. Lucru nu foarte spectaculos pentru
un om obişnuit, însă pentru mine - care devenisem
posesorul unor întregi colecţii de DVD-uri, ID-uri de mess,
jocuri, playere şi altele asemănătoare, stând veşnic în faţa
computer-ului atât la job, cât şi în timpul liber - era ceva
neobişnuit şi chiar dificil.
Am ieşit într-o zi de sâmbătă mai însorită, cam către
orele prânzului. Aveam o dispoziţie ciudată, aflându-mă
încă sub influenţa filmului pe care îl vizionasem în seara
precedentă. Parcă voiam să mă feresc de vreo întâmplare
neprevăzută, dorindu-mi, în acelaşi timp, cu ardoare să se
petreacă ceva care să spargă acea monotonie fără sfârşit.
M-am urcat în autobuz, am validat cartela şi m-am
aşezat cât am putut mai confortabil. Urma să merg pe la
vreo câteva café-bar-uri şi poate, cine ştie, să intru la un
film. Am încercat să-mi aţintesc privirea către peisajul care
rula rapid prin fereastra autobuzului, când ea a trecut pe
lângă mine.
Era îmbrăcată sport, cu pantaloni de trening şi adidaşi,
şi mesteca gumă mentolată - aproape că i-am simţit
respiraţia. Am privit-o - avea doi ochi căprui atât de
77
inocenţi, de rugători, încât m-au vrăjit pe loc. Mi s-a părut

că am în faţă o păpuşă desprinsă din filmele de animaţie.
"Hallo!", am încercat, în mod stupid, să încheg o
conversaţie.
"Cred că ne-am mai întâlnit cândva în Constanţa...", am
adăugat, nu foarte convingător.
"Auzi, tu chiar crezi că la mine ţin textele astea de doi
lei? Eşti la «grupa mare», cumva?".
"OK, recunosc, a fost cam prostesc din partea mea.
Totuşi, nu văd de ce n-am face schimb de ID-uri sau de
numere de telefon... În ziua de azi, toată lumea vorbeşte
cu toată lumea...".
M-a privit aproape cu furie.
"Auzi, tu chiar nu înţelegi că mă plictiseşti? Acum lasă-
mă să trec, dacă eşti atât de amabil", adăugă, cu ironie.
Mi-am dat seama că situaţia devenea tot mai pierdută -
dar, mai ales, că n-am să pot îndura, orice aş fi făcut după
aceea, lipsa minunaţilor ei ochi de prinţesă. Că voi tânji
după ei, că mă voi usca de dorul lor, zi şi noapte - că îmi
voi dori să mor.
Atunci am luat o hotărâre foarte riscantă, aproape de a
unui jucător de poker care joacă la cacealma.
Aveam o sumă enormă în cont, dobândită în urma unei
moşteniri, astfel încât puteam oricând să mă dispensez de
mulţi bani, numai că nu mă hotărâsem niciodată să o fac.
"Nu vreau să te jignesc - şi nu sunt un grobian, dar am o
ultimă propunere pentru tine: 500.000 de dolari ca să fii
prietena mea o săptămână".
Am văzut cum o pufneşte râsul.
"500.000 de ce... ca să fiu prietena ta, ha, ha, ha...",
repetă, printre râsete înfundate.
"Ştiu, nu e prea elegant, şi nu te judec greşit, dar, eu
ştiu... poate te interesează".
78
MIHAI GÎNDU
"Iar textul ăsta, cât de des îl bagi? Oi fi vreun

miliardar...".
"Cât de des? Niciodată. E prima şi ultima dată".
M-a privit într-un fel aparte.
"Serios? Niciodată? Aproape că am bănuit că vei spune
asta".
"Da, serios. Nu te mint".
"Şi după o săptămână?".
"Vei fi liberă să-ţi alegi soarta, în continuare".
"Oahaha... Eşti comic, tipule... În fine, hai să facem
schimb de numere de telefon... Am să-ţi trimit mâine un
SMS cu răspunsul".
M-am luminat la faţă ca în faţa unei minuni.
"OK".
"OK".
Astfel s-a parafat ceea ce avea să se dovedească cea
mai halucinantă, traumatizantă şi plină de mister relaţie
care ar fi putut avea, vreodată, loc. De ce spun aceasta?
Toate la timpul lor...
Orele până a doua zi după-amiază au fost un coşmar, o

tortură. Încercam să-mi definesc ce aveam să fac în cazul
în care nu aş mai fi revăzut-o vreodată, în afara vreunui
gest necugetat, şi eram incapabil de a-mi da vreun
răspuns.
Mă hipnotizase. ”Love at first sight”, iată denumirea,
veche de când lumea, a ceea ce se petrecuse între noi.
Desigur, îmi spusese că o plictisesc. Fireşte, stratagema
mea nu era de natură decât să-mi aducă fericirea pentru o
săptămână. Dar, în cazul în care aş fi reuşit, aş fi preferat
de o mie de ori o fericire cumpărată, iluzorie (şi
79
temporară!) unei neîmpliniri totale, unei prelungiri pentru

un termen nedefinit a solitudinii şi disperării.
Am stat. Am aşteptat. Timpul se dilatase, inima mi se
oprise în loc. Silvia, femeile, femeia nu existaseră nicicum,
niciodată. Nimeni în afara ei.
Apropo, cum te cheamă?
Nici măcar asta nu ştiam.
Ce scenariu nebunesc pentru o împlinire eternă!
Către ora 16.00, calvarul meu a luat sfârşit. Am primit
SMS-ul promis.
"Accept condiţiile tale pe termen de o săptămână. Mă
poţi contacta la acest număr de telefon. Bye!".
"Yes!", am strigat, de unul singur, în mijlocul camerei.
Iată că un vis se poate împlini, împotriva tuturor
pronosticurilor...
Când în sfârşit ne-am întâlnit, a avut loc dialogul pe care
îl aşteptasem atât, care mi-aş fi dorit să aibă loc încă de la
prima întâlnire.
"Pentru ultima dată, nu vreau să mă înţelegi greşit. N-am
mai făcut asta niciodată. Dar, de vreme ce te-aş fi pierdut
pentru totdeauna, am preferat acest compromis".
"Cred că am înţeles deja asta... Dar nu pricep altceva.
Nu mă cunoşti absolut deloc. Chiar crezi în pasiuni la
prima vedere?".
"Da", i-am răspuns, privind-o în acei ochi minunaţi.
"Cred în pasiuni la prima vedere, chiar mai mult decât în
căsnicii fericite".
"Pot spune că aproape te invidiez. Eu nu mai cred în
nimic".
"Nu-i nimic, poate că nu e chiar tot timpul pierdut... Care
este numele tău?".
"Irina".
"Ai o infinitate în faţă pentru a începe să crezi, Irina...".
80
MIHAI GÎNDU
"Poate da, poate nu...", răspunse pe un ton

cvasiindiferent.
Am mers împreună prin parcuri, prin cafenele.
Multe visuri mi se spulberaseră în viaţă, atât cele legate
de relaţiile cu femeile, cât şi cele care ţineau de afirmarea
socială sau (foarte dureros!) legate de vreun idol din
domeniul muzical sau al filmului.
Am fost realmente şocat când am aflat că un muzician
rock pe care îl ascultam aproape cu pasiune era gay. Nu
doresc nici să-i dau numele (dacă prin absurd ar citi
confesiunea mea, s-ar putea simţi jignit, or eu îl ascult şi
chiar îl respect în continuare), nici să se creadă că aş
avea ceva cu cei care sunt gay.
Pur şi simplu, mi-l imaginasem întotdeauna ca fiind la fel
de sensibil la farmecele sexului frumos ca şi mine, habar
nu avusesem de acest (să-i spunem) amănunt, astfel încât
tot ce pot să spun e că m-a şocat.
Ceva oarecum asemănător cu experienţa primei mele
şefe, care îl admira (şi, într-un anumit sens, îl şi plăcea) pe
celebrul actor Jean Marais, iar când a aflat orientarea
sexuală a acestuia, nu şi-a mai revenit un an de zile.
La fel, când am citit câteva detalii mai puţin ştiute din
viaţa altui interpret.
Şi tot aşa, viaţa parcă îmi demonstrase că nu există
visuri şi idoli, ci doar căderi şi destrămări de iluzii.
Acum însă, ce mai puteam replica în faţa acestei minuni
împlinite?
Când am ajuns, în cele din urmă, în apartamentul meu,
mă simţeam ca şi cum urma să iau o porţie de drog.
Foarte periculos... dar irezistibil.
"Nu uita... este doar prima zi din cele şapte...", rosti Irina
în timp ce se dezbrăca.
"Taci!", am replicat, fără intenţia de a fi dur.
81
"Lasă-mă să te strâng în braţe...".
Am făcut dragoste cu ea în neştire, am râs, am plâns -

într-un cuvânt, am trăit totul la intensitate maximă.
De altfel, în compania Irinei, lucrurile nici nu puteau sta
altfel, relaţia cu ea era ca o flacără incandescentă sau -
dacă preferaţi - ca un taifun.
"Irina, ştii ce este singurătatea?", am întrebat-o într-o
după-amiază ploioasă în care rămăsesem să ne iubim în
apartament.
"Ce?", mă întrebă, în timp ce-şi trecea degetele peste
pieptul meu.
"Este damnarea eternă a muritorilor care şi-au pierdut
zeii... Şi care nu merită dragostea lor".
"Interesant".
"Tocmai am trecut prin aceasta înainte de a te
cunoaşte".
"Ai grijă... Să nu cumva să cazi din nou".
"Şşşşşş.....", am sâsâit, apoi am acoperit-o cu sărutări.
Fierbinţi. Tandre. Pătimaşe.
Aşa cum le dorisem din prima clipă.
Am dus-o în cele mai exotice localuri, i-am cumpărat
flori, am descoperit alături de ea tainele amorului liber în
camere de hotel... Am fost în Paradis.
Dar cine eşti tu, Irina? Cine eşti cu adevărat? Cea care
nu îmi aparţii, care îţi duci existenţa cotidiană în acest oraş
prăfuit şi uitat de lume...
Cea care te-ai lăsat cumpărată.
Fiindcă ştiam, oricât mi-aş fi dorit să uit, că aşa este.
Într-o noapte, am rugat-o să îşi pună o mască. Aşa mi
se părea mai aproape de experienţa perfectă cu o
82
MIHAI GÎNDU
necunoscută, de ambientul straniu al aventurii nebuneşti

la care subscrisesem amândoi.
A fost într-adevăr extraordinar, parcă ne intuiam, parcă
fusesem sortiţi unul celuilalt... Iar şi iar, într-un carusel al
plăcerii, poate şi al decadenţei...
Acea săptămână a fost cu adevărat magică. Îmi luasem
concediu, astfel că nu răspundeam decât prin SMS
mesajelor care mi se păreau mai importante.
În ultima zi, nu ştiu ce mi-a venit, dar i-am făcut o
mărturisire.
Irina nu mai era aventura pasageră, străina cu ochi de
păpuşă, confidenta ocazională, ci mi-am dat seama că o
tratam exact ca pe sufletul-pereche.
"Offf... Nu ştiu de ce îţi spun asta... La scurt timp după
ce am fost promovat în departamentul meu, am vrut să mă
sinucid. E greu de înţeles şi de explicat. Aveam de toate,
bani şi apartament... Trebuia să muncesc din greu, dar nu
eram dezamăgit de munca mea. Totuşi, într-o seară, am
simţit un vid atât de acut, de dureros... care ştiam că se va
repeta şi a doua, şi a treia zi, indiferent ce aş fi făcut sau
câţi bani aş fi cheltuit, încât mi-am dorit să mor, m-am
gândit să-mi pun capăt zilelor... Ei bine, ştii ce m-a oprit?
N-o să-ţi vină să crezi. Am avut intuiţia că există şi
momente ca acestea, pe care le trăim împreună acum...
Deşi nu gustasem niciodată din ele. Am ştiut, efectiv, că
vor veni... Mai devreme sau mai târziu".
"Ei bine, poţi să încerci din nou, ratatule... Pentru că îmi
face o deosebită plăcere să-ţi reamintesc că astăzi expiră
înţelegerea noastră".
"Cum adică... îţi face plăcere?".
"Ţi-am spus de la început că mă plictiseşti. A fost un
calvar să te suport, să-ţi ascult peroraţiile, modul
neîndemânatic de a face dragoste, totul... Nu mai aveam
83
răbdare să se termine. Dar prietenul meu şi cu mine ne

doream foarte mult o vacanţă scurtă în Hawaii, pe care nu
ne-o puteam permite. Acum, o
s-o facem chiar pe cheltuiala ta, distrusule!!!".
"Cum... cum...", m-am bâlbâit. "Nu poate fi adevărat...".
"Ba cum să nu... Am spus eu vreodată că e altceva
decât un contract? Bun, nici tu nu eşti seducătorul fără
chip, nici eu târfa fără nume, dar tot un contract a fost, nu-i
aşa?". "Nu-i aşa?", repetă, privindu-mă cu acei ochi de
zeiţă.
Asta a fost lovitura de graţie. Mai mult decât aş fi putut
îndura.
"Peroraţiile... calvar....", am îngăimat, aproape
prăbuşindu-mă la pământ. Am plâns şi am muşcat ţărâna
în faţa ei.
Dar, într-un târziu, m-am ridicat.
"Nu, Irina, n-am să încerc din nou să-mi iau viaţa. Dar
ştii de ce? Nu pentru că mi-aş mai dori să trăiesc - aici
chiar m-ai avut. Dar jur că am să aflu cine e şi că am să-l
omor cu mâna mea pe nenorocit! Jur, de aici, de foarte
jos!".
S-a uitat la mine cu un început de îngrijorare.
"Bine, dar pentru ce... A fost doar un joc...".
"Nu şi pentru mine... JUR!", am răcnit, apoi m-am
îndepărtat, încet, fără să privesc în urmă.
Nimic nu mai avea sens, durerea era prea mare, prea

atroce. Ar fi trebuit să-mi dau seama de la bun început că
tot ceea ce făcusem fusese nu din teribilism sau din
dorinţa de a epata, ci pentru că efectiv o iubeam. Pentru
că mă îndrăgostisem de ea din chiar clipa în care o
84
MIHAI GÎNDU
văzusem. Cred că dacă aş fi avut dimensiunea corectă a

situaţiei, nu m-aş fi amăgit atât de uşor. Dar tocmai fiindcă
eram orbit de un sentiment pe care, poate, nu-l mai
trăisem niciodată nu am putut să sesizez nici măcar
lucrurile evidente din relaţia noastră.
Cum a putut fi atât de crudă... Să-mi spună, la sfârşit,
toate acele lucruri... Oare chiar într-atât o dezgustasem cu
adevărat sau şi-a mai şi bătut joc niţel de mine?
Nu mai contează... Dar vacanţa în Hawaii câştigată
datorită prostiei mele nu va avea loc niciodată. Pe tipul
acela chiar îl urăsc, a devenit un rival care trebuie
eliminat, chiar dacă Irina nu va mai fi niciodată a mea...
M-am închis în cameră şi am căutat. Nu a fost deloc
uşor, fiindcă nu aveam decât câteva fotografii ale ei făcute
cu telefonul mobil, prenumele şi un fragment din adresa
de e-mail, la care trăsesem cu ochiul.
Însă, de câţiva ani, viaţa mea se desfăşura pe computer.
Eram familiarizat cu identificările, cu reconstituirea
întregului folosind chiar şi părţi care s-ar fi putut dovedi în
mod normal insuficiente. Acolo unde eu aş fi dat greş, mă
completa calculatorul.
După săptămâni în care mi-am prelungit concediul, am
băut zeci de cafele şi nu m-am dezlipit din faţa
computerului, am aflat numele întreg şi adresa rivalului.
Uh! Am repurtat o mare victorie. De acum îmi va fi mult
mai simplu.
M-am postat pe strada pe care locuia şi, din spatele unui
tufiş, am aşteptat să văd ora la care vine de la serviciu.
Apoi, în zilele următoare, am continuat supravegherea,
identificându-l, până la urmă. Un tip înalt şi slab, relativ
negricios. Buuun! On va voir ce qu'on va voir... Pentru
început, îmi era suficient. Nu voiam să mă vadă sau să fiu
descoperit de vreun poliţist prea zelos.
85
M-am retras din nou în munca de la job, un pic cam

obositoare pentru posibilităţile mele din acel moment (tot
”spionajul” mă cam extenuase), dar era exact de ceea ce
aveam nevoie, pentru o perioadă.
Într-o seară, boss-ul mi-a dat fiori. M-a invitat la o bere,
aşa, ca semn de amiciţie.
Bineînţeles că n-am putut să-l refuz.
"Apreciez felul în care munceşti. Şi cred că şi în viaţa
particulară eşti un tip de treabă".
"Mulţumesc... Sper că sunt demn de încrederea
acordată".
"Ştii, nu ştiu dacă ţi-am povestit...", începu, apoi mai
trase o înghiţitură din halba de bere.
"Ascult".
"Am avut odată un angajat model, un tip retras, dar
foarte eficient... Nu mi-a venit să cred când am aflat că,
din postura de amant gelos, îl lichidase pe soţul unei fete
cu care avusese o relaţie... Până la urmă l-a prins poliţia".
"L-a prins poliţia? Serios?", am repetat vorbele sale, într-
un mod absolut stupid.
M-am blocat complet, nu înţelegeam de ce îmi povestea
tocmai mie toate acestea. Doar n-avea cum să ştie... ceea
ce urma să se întâmple.
"Da. N-a rezistat nici o lună în închisoare şi s-a sinucis.
Mi-a părut tare rău de el... un băiat foarte capabil...".
"Ei da, dar el a scăpat mai repede...", nu am putut evita
gafa serii, a lunii şi, probabil, a anului. "Adică, vreau să
spun, de complicaţiile sentimentale şi toate acestea...", am
adăugat, într-un fel ce mi s-a părut penibil.
Şeful m-a privit printre ochelarii deja aburiţi.
"Hai să mai luăm un rând!", îmi propuse, cu un zâmbet
larg.
"Hai!!", am acceptat cu bucurie, răsuflând uşurat.
86
MIHAI GÎNDU
Irina... Mi-am amintit clipele petrecute împreună,

momentele când a râs, când am servit masa la
Restaurantul Chinezesc, când i-am simţit atingerea pielii
catifelate...
Irina... Tu ai făcut ca tot visul meu să pară atât de real...
Oare cum a fost posibil... am murmurat, venindu-mi,
pentru a suta oară în ultimele săptămâni, să-mi smulg
părul din cap.
Irina... ştiu totul despre tine. Despre zâmbetul tău.
Despre trupul tău. Şi, în acelaşi timp, nu ştiu nimic...
Despre celălalt "eu" al tău. Despre locul pe care îl ocupă
Dan în inima ta. Despre ambiţiile tale sociale.
Despre felul în care ai dat primul sărut, şcolăriţă fiind...
Cred că mai am puţin şi înnebunesc.
Nu ştiu, am obosit să îmi mai pun întrebări, să mai caut
răspunsuri. Deşi poate că mi-aş dori altceva, mă tem că
tot story-ul se va rezuma la uciderea lui Dan.
Am pornit în urmărirea lui, exact aşa cum o făcusem şi
cu Irina. Am evitat însă să îl surprind când erau împreună,
nu voiam ca ea să ştie mare lucru din toate acestea. Cel
mult, să afle ulterior.
L-am urmărit, ca un câine de pază, conştiincios, peste
tot pe unde s-a dus: job, librării, baruri, ba chiar şi sex-
shop-uri. Îmi era indiferent ce face, ce simte, ce gândeşte.
Pe unde se duce.
Tot ceea ce mă interesa era să-i împlânt pumnalul în
spate, ca final de poveste. La propriu.
După ce i-am identificat la perfecţie traseele, am trecut
în etapa a doua. Am plecat, cu arma albă după mine,
aşteptând să-l surprind într-un loc retras. M-am mirat puţin
că nu l-am văzut pe la nicio agenţie de turism, pentru a
87
cumpăra biletele de excursie... dar cine ştie, probabil că o

însărcinase chiar pe Irina cu această "onoare".
Când s-a oprit în parc să fumeze o ţigară, m-am hotărât
să acţionez. Aveam să-i spun, în câteva cuvinte, cine sunt,
apoi... îl voi trimite pe drumul fără întoarcere.
"Hei, amice!", am strigat, strângând arma în mână.
Am auzit, clar, trei împuşcături în miez de noapte, apoi l-
am văzut pe Dan, însângerat, cum se prăvăleşte la
pământ, în imediata mea apropiere.
"Ce dracu... ", am exclamat, siderat.
Încet, încet, o siluetă feminină s-a apropiat de mine.
Am recunoscut-o, uluit, pe Irina.
"Doar nu credeai că o să împart banii ăştia cu vreunul
dintre voi... ratatule", adăugă fata pe un ton ce ar fi putut fi
considerat amical în alte circumstanţe.
Apoi m-a lovit foarte tare cu un par de metal. Înainte de
a-mi pierde, pentru mult timp, cunoştinţa, am înţeles exact
ce voia să facă: când trăsese, avea între patul pistolului şi
mână un material subţire care făcea să nu existe, de fapt,
nicio amprentă pe armă.
Amprentele urmau să fie ale mele, după ce îmi strecura
pistolul ucigaş între degete...
Când m-am trezit, eram întins într-un parc lăturalnic.

Capul mă durea foarte tare şi îmi aduceam aminte,
oarecum ca prin ceaţă, cele petrecute... Instinctiv, am
căutat să scap de pistol... Însă acesta era de negăsit.
La naiba! Era tot ce îmi mai lipsea. Acum, întreaga mea
soartă depindea de mâinile în care ajunsese arma
ucigaşă... Poliţist sau vagabond? Dealer sau jandarm?
Cum mi-o fi norocul...
88
MIHAI GÎNDU
Irina... Nu-mi vine să cred. De acord, m-am aruncat de

la început la o sumă mare... dar doar pentru a fi convins
că te voi avea, că nu mă vei refuza. Oare atât de mult
înseamnă banii pentru tine, încât să-ţi ucizi partenerul, cel
cu care mă ameninţai că pleci în vacanţă în Hawaii...
Stai un pic. Am spus, de la bun început, că nu ştiu mai
nimic despre tine. Decât faţa pe care ai dorit s-o dezvălui.
Nimic despre eul tău intim, despre ţelurile tale reale. La fel
e şi acum.
Şi pe cuvânt că aş relua întreaga aventură de la capăt,
cu intrigi, sex şi răzbunare, cu suferinţă şi extaz, doar
pentru a afla ceva în plus... Pe cuvânt, eu chiar nu mint.
Ai mai putea să trişezi şi a doua oară? Ai mai putea să
stai o săptămână cu tipul plicticos şi neîndemânatic? M-ai
putea face să cred că l-am înlocuit deja pe Dan?
Am fugit de acolo, m-am ascuns, m-am îmbătat.
Am făcut tot ce am putut pentru a nu mi se da de urmă
şi, în acelaşi timp, pentru a mă anestezia.
După nu foarte multă vreme, am reajuns în situaţia în
care eram înainte de a o cunoaşte pe Irina: un funcţionar
bine îmbrăcat şi depresiv, mergând cu regularitate la
serviciu, stând ore interminabile în faţa computerului, atât
acasă, cât şi la job, visând la o poveste de dragoste
imposibilă, la o pasiune interzisă... Dorindu-şi să iasă
sâmbăta la o plimbare, cu un autobuz, şi să cunoască o
fată...
Doar că acum aveam toate motivele să cred că voi fi, la
un moment dat, acuzat de crimă. Deşi nu eu îl ucisesem
pe Dan.
Oare în lumea mea plină de fantezii mai există loc şi
pentru puritate? Pentru candoare?
Irina, aş fi vrut atât de mult să...
Să aflu cine a ucis candoarea din tine.
89
E prea târziu, oricum.

Mi-am văzut în continuare de orele istovitoare de
muncă, am mai ieşit la câte o bere cu boss-ul, m-am
delectat cu aceleaşi site-uri şi am ascultat cam aceeaşi
muzică (de calitate, de altfel), dar nu am putut rezolva în
niciun fel problema care nu-mi dădea pace: eliberarea
sufletului, pacea interioară.
Într-o seară, am vrut să plătesc o fată care semăna
destul de mult cu Irina, care lucra la un bordel de pe
bulevard. I-am înmânat banii şi am urmat-o febril în
camera în care activa.
Pus însă în faţa propriului gest, am dat imediat înapoi,
aproape scârbit.
Nu aşa mă voi amăgi, nu aşa o voi uita pe adevărata
Irina.
De fapt, eram convins că nu o voi putea uita niciodată.
"Ţine banii", i-am spus fetei, care mă privea cu oarecare
uimire. "Eu am să plec".
"Eşti impotent?", se interesă, cu o curiozitate specific
feminină.
"Cred că da... În aventurile care ţin mai puţin de o
săptămână, sunt impotent...".
A strâmbat uşor din nas, pe jumătate nedumerită, pe
jumătate dezgustată, şi a închis uşa.
După mult timp în care am încercat să-mi înec amarul,
să fug de mine însumi, m-am hotărât să-i fac o vizită celei
care îmi distrusese viaţa (deşi, evident că eu îi
deschisesem calea către aceasta).
Nu ştiu cum mă va primi, ce se va întâmpla între noi,
dacă nu cumva voi sfârşi prin a suferi şi mai tare, dar
trebuia să o fac.
Înainte de a mai interveni şi poliţia în vieţile noastre,
moment care nu putea să se mai amâne mult timp.
90
MIHAI GÎNDU
Când am sunat la uşa ei, inima îmi bătea nebuneşte, la

fel ca la început, când ne cunoscusem în autobuz... Îmi
aminteam toaleta ei, mersul ei, parfumul ei...
Aceasta este, cred, adevărata dragoste!
Am auzit paşi hotărâţi, apăsaţi.
Nu păreau să fie ai ei.
"Oare deja...", am încercat să mă întreb, cu neplăcere,
dar încă nu mă aflasem faţă în faţă cu adevărata surpriză.
Peste câteva secunde, uşa s-a deschis larg şi în cadrul
ei l-am putut zări, în carne şi oase, pe nimeni altul decât...
pe Dan!
"Ce e această întreagă comedie de prost gust...", am
început, total debusolat.
"Intră, te rog... Deocamdată, sunt singur acasă... Bei
ceva?".
"Nu, mulţumesc... Puteam să jur că ai murit. Ce
înscenare a mai fost şi aceasta?".
"La ce anume te referi?".
I-am relatat, pe scurt, story-ul, cu accent pe
evenimentele ce avuseseră loc în parc.
"Da, eu şi Irina suntem împreună. Da, ştiu că a avut o
relaţie pasageră cu tine. Dar în acel parc nu am fost
niciodată, nici eu, nici ea... În plus, Irina nu are nici permis
portarmă şi nici măcar armă".
"Ascultă, eu...".
"Te droghezi, cumva? Nu te simţi jignit, dar sunt la
rândul meu uluit de ceea ce tocmai mi-ai povestit şi încerc
să înţeleg ce s-a întâmplat".
Am clătinat, negativ, din cap.
"Atunci chiar nu înţeleg. În fine, când îmi va fi mai clar,
am să revin. Ştii ceva...", începu, ca şi cum de mult i-ar fi
stat pe suflet.
"Ce?".
91
"Nu e stilul meu să rezolv afacerile aşa, dar... Ştiu că

Irina te-a făcut să suferi. Crede-mă, şi pe mine mă face să
sufăr de multe ori. Nu pot să-ţi ofer decât o recompensă
materială. Să zicem... vreo 800.000 de dolari".
"Ceeeeeeee?". "Ce ai spus?".
"Nu trebuie să te simţi jignit...".
"Ascultă, băi, imbecilule, dacă tu crezi că ceea ce simt
eu pentru Irina se poate măsura în orice unitate de
măsură, ca să nu mai vorbesc de dolari, te înşeli
amarnic!!! Poate că ai merita chiar să te ucid, cum îmi
propusesem prima dată. Dar cu totul altceva mă
preocupă, chiar în acest moment. Irina mi-a spus că a
făcut-o numai pentru bani, pentru că voi doi nu vă puteaţi
permite o vacanţă scurtă în Hawaii. Până la urmă, care e
adevărul?".
"Irina poate avea orice sumă, în orice moment. Crede-
mă, acesta e adevărul".
"Şi atunci, pentru ce...", am început, consternat.
"Aşa e ea, mai ciudată. Îi plac experimentele. Eşti al
treilea sau al patrulea pe care aplică aceeaşi tactică. Vă
lasă să credeţi că aţi ales-o, când, de fapt, ea vă alege pe
voi. Se joacă cu voi până vă ameţeşte. E posibil să-ţi fi
strecurat şi vreun drog în băutură, astfel încât ai avut
halucinaţia cu parcul. În ce mă priveşte, nu am niciun
cuvânt de spus".
"Ticălosule!!! Dacă ai minţit, jur că te omor, aşa cum
trebuia s-o fac de la început!".
"Verifică. Nu am minţit, vei vedea".
Am ieşit trântind uşa. Este de necrezut ce mi se
întâmplă...
*
Multe ore petrecute în faţa computerului... Magia unei
amintiri... A unei atingeri... A unui nume.
92
MIHAI GÎNDU
După nu foarte multă vreme, am reajuns în situaţia în

care eram înainte de a o cunoaşte pe Irina: un funcţionar
bine îmbrăcat şi depresiv, mergând cu regularitate la
serviciu, stând ore interminabile în faţa computerului, atât
acasă, cât şi la job, visând la o poveste de dragoste
imposibilă, la o pasiune interzisă... Dorindu-şi să iasă
sâmbăta la o plimbare, cu un autobuz, şi să cunoască o
fată...
Mi-am ascultat boss-ul, l-am lăsat să fie afabil, ca
întotdeauna (În realitate? De faţadă? Oare ştiu mai multe
despre eul său interior decât despre al Irinei? Mă îndoiesc.
Oamenii trec, în fiecare zi, unii pe lângă alţii, îşi strâng
mâinile, se salută, dialoghează la cafea sau pe mess, se
împrietenesc, dar tot nu ştiu nimic unul despre celălalt).
M-am îngropat într-un morman de sarcini care "trebuie
neapărat rezolvate". Am încercat să uit de atingerea care
nu a mai avut loc, exact ca în cazul pisicii din faţa blocului
de la început, exact ca în cazul dragostei autentice a
Irinei.
Am încercat, dar am devenit singur, tot mai singur...
Când într-adevăr nu mă mai aşteptam, am primit un
mesaj pe mobil de la Irina. Spre surprinderea mea, îşi
manifesta dorinţa de a mă vizita.
"În jumătate de oră, la tine?", mă întrebă.
"OK", i-am răspuns.
Am fost cuprins de frisoane, de ameţeli, de emoţii
violente. Ca un licean care se duce la prima întâlnire.
Irina, pentru numele lui Dumnezeu... Cum ai putut să...
E deja prea târziu.
Când a ajuns la mine, am ascultat-o, răbdător, am
servit-o cu cafea, dar nu mi-am putut ascunde multă
vreme adevăratele intenţii. Voiam, din toate puterile, să
fac din nou dragoste cu ea.
93
Pentru prima oară. Pentru ultima oară. Cine mai ştie.

Am privit-o cum se dezbracă, i-am îndepărtat cu
voluptate şi delicateţe lenjeria, i-am simţit atingerea pielii
albe... M-am dat din nou mai în spate, pentru a o putea
privi, pentru a mă excita privind-o...
Apoi i-am atins spatele cu buzele, încet, încet, într-un
preludiu care nu mai voiam să se termine... Am făcut
dragoste pasional, intens, ca la început, cu mai multă
ardenţă chiar...
Toate acestea dădeau un nou sens relaţiei noastre.
La sfârşit, am mângâiat-o încet, cu fineţe.
"Irina, vreau să ştii că sunt dispus să uit tot. Chiar acum,
alături de tine, trăiesc un nou început... Şi nu vreau să
pierd asta... Doar să..."
"Şşşş... Vom discuta şi despre asta. Acum am nevoie de
ajutorul tău, fiindcă l-am ucis pe Dan şi s-ar putea să fiu
căutată de poliţie. Încă mai am banii de la tine. Ştii...".
"Ceeeee??? Iar o iei de la capăt??? Acum o săptămână
m-am întâlnit cu Dan, care mi-a spus că...".
"Şşşş... linişteşte-te. Dan era bolnav, era schizofrenic.
Inventa tot felul de chestii. De aceea l-am şi omorât, că
mă săturasem. Acum ceea ce contează este să...".
"Taci!!!", am răcnit, poate pentru prima oară de când
eram împreună cu ea. "Nu te mai cred, ai înţeles?? Nu
mai cred o iotă din tot ceea ce îmi spui, din toate
minciunile tale! Am crezut că te iubesc, că eşti altfel decât
celelalte fete, dar acum cred că eşti, pur şi simplu,
diabolică!! Am început să am halucinaţii, nici nu mai ştiu
dacă nefericitul celălalt mai trăieşte sau nu, nu mai înţeleg
absolut nimic, pentru că ai o minte mult prea perversă şi
bolnavă!".
"Ai spus că ai halucinaţii... Iubitule, ai nevoie de odihnă,
s-ar putea să fii la fel de bolnav ca şi Dan...".
94
MIHAI GÎNDU
"Taci dracului din gură! Taaaci, nu mai vreau să te mai

aud!", am zbierat din nou şi am început să o sugrum încet,
cu cearceaful alb, făcut şnur. Încet, încet, până şi-a dat
duhul.
Apoi m-am prăbuşit la pământ, în hohote de plâns.
... Merg la acelaşi psihiatru de luni de zile, cu constanţă.

Îmi iau conştiincios antidepresivele, mă ţin de tratament,
fac sport.
Lucrez la acelaşi job, dar cu jumătate de normă, fiindcă
nu mai puteam face faţă muncii obişnuite, care ar fi
implicat un stres mult prea mare.
Ies câteodată în parc, ca un om în căutarea unei ultime
ieşiri, hrănesc păsărelele.
Încerc să o uit pe Irina, să uit ceea ce a fost sublim între
noi, privirea sa de păpuşă, dar şi sfârşitul groaznic, cu tot
ceea ce a însemnat el, cu ruinarea sufletului meu.
Alerg la biserică, îngenunchiind pios, încercând să scap
damnării, rugându-l pe bunul Dumnezeu să aducă o mică
rază de lumină acolo unde eu nu am fost capabil să o fac.
Mă tem că şi viaţa mea se va sfârşi în curând, neştiută,
abandonată, părăsită... La fel ca şi iubirea.
În şedinţa de azi am avut următorul dialog cu doctoriţa:

"Vă apasă foarte mult toate acestea, nu-i aşa? Până
dincolo de limita suportabilului".
Am încuviinţat din cap.
"Eraţi singur şi dezamăgit. Visurile dvs. dintotdeauna se
spulberaseră de fiecare dată, făcând din aceasta aproape
o regulă. Atunci apare în viaţa dvs. Irina. Tot story-ul mi l-
aţi relatat în detaliu. Este o iubire care apare ca fiind
95
perfectă, dar, ca orice iubire perfectă, este imposibilă. Vă

întrebaţi tot timpul cine a ucis candoarea Irinei, dar nu mai
apucaţi să vă daţi un răspuns, considerând, de fiecare
dată, că este prea târziu.
Fragmentul care mi-a atras cel mai mult atenţia a fost
următorul: ajungeţi, mereu, în aceeaşi situaţie iniţială: un
funcţionar bine îmbrăcat şi depresiv, mergând cu
regularitate la serviciu, stând ore interminabile în faţa
computerului, atât acasă, cât şi la job, visând la o poveste
de dragoste imposibilă, la o pasiune interzisă... Dorindu-şi
să iasă sâmbăta la o plimbare, cu un autobuz, şi să
cunoască o fată...
Eu cred, de fapt, că totul e o ficţiune. Aţi inventat
întreaga poveste, nu-i aşa? Dumneavoastră i-aţi ucis Irinei
candoarea, din teama de singurătate...
Acesta este, de fapt, marele secret?".
”Nici eu n-aş fi zis-o mai bine”. Am încuviinţat din cap şi
mi-am şters lacrimile care mi-au apărut la colţul ochilor
într-un gest stângaci, total neîndemânatic.
"Ca scriitor, puteţi jongla cu personajele destul de uşor...
Totuşi, destinul Irinei n-a fost pecetluit până nu aţi
constatat diferenţa de netrecut, imposibilitatea transpunerii
pe Pământ a unei iubiri celeste? Acesta este mesajul ultim
al dvs?".
"Da, da...", am murmurat, printre lacrimi.
"Există vreo legătură între personajul dvs. şi faptul că pe
mine mă cheamă Irina?".
"Ar putea exista... Dacă doriţi o poveste care să înceapă
sâmbăta, într-un autobuz..."
"Dar nu vreţi să semnăm un simplu contract".
"Ba da, un contract, dar nu unul simplu... Un contract
pentru eternitate".
A zâmbit uşor.
96
MIHAI GÎNDU
FATIDICA ALTERNANŢĂ
Rătăciţi pe o planetă a misterelor.

Vrem să cunoaştem lumea, dar nu ştim adevărul despre
noi înşine.
Şi, adesea, pierduţi într-un carusel letal al unei deveniri
pe care nu o putem înţelege, al unor pasiuni pe care nu le
putem stăvili, al unor suferinţe, decepţii şi trădări pe care
nu le putem accepta, ne dăm seama că am intrat într-un
joc din care nu mai putem da înapoi.
Şi nu ştim dacă am făcut mereu alegerile corecte.
Biete efemeride!
Sărmani muritori!
Mândri descendenţi ai zeilor, dar posedaţi, de la naştere
până la moarte, de un instinct animalic, ce nu se
deosebeşte de cel al fiarelor sălbatice!
Suntem pe Pământ pentru a-l cuceri.
Dar şi pentru a învăţa legea iertării, a împăcării şi a
iubirii. A toleranţei.
Fiindcă, altfel, am fi asemeni haitelor de lupi cruzi ce
trăiesc pentru a-şi sfâşia prada.
Vă invit, în cele ce urmează, să luaţi parte la istorisirea
drumului în viaţă al tânărului Radu, care a fost marcat pe
tot parcursul său de o teribilă, stranie şi fatidică alternanţă.
Partea întâi (în care Radu este bun şi lumea este bună).
Micuţul Radu a venit pe lume într-o familie de intelectuali
înstăriţi.
Încă de la primii paşi în viaţă, s-a dovedit a fi un copil
introvertit, meditativ.
Se juca puţin cu ceilalţi copii, apoi venea înapoi acasă.
97
Când a fost dat la şcoală, părinţii săi au avut grijă să nu-i

lipsească nimic, atât din punct de vedere material, cât şi al
educaţiei.
Şi băiatul le-a răsplătit aşteptările, învăţând bine şi luând
note mari aproape la toate materiile.
Ce îi impresiona şi pe părinţi, şi pe profesori deopotrivă
nu era faptul că părea înzestrat intelectual, doar sunt
atâţia care se puteau lăuda cu acelaşi lucru, dar niciodată
nu era pe deplin mulţumit de el însuşi, tot timpul îşi
canaliza energia către progres, către perfecţionare.
Or, aceasta era adevărata cale ce duce către succes.
Însă Radu era şi o fire sensibilă, romantică, şi nimic nu
putea înlocui, în cazul său, bucuria vacanţelor la mare şi la
munte, scăldatul în apa de izvor, jocurile copilăriei,
momentele în care rătăcea prin grădini imense cu flori
superbe împreună cu mătuşile sale şi cu bunica sa, serile
în care privea visător stelele şi când citea la lumina veiozei
cărţile care îi ghidau primii paşi în viaţă.
Să visezi cu ochii deschişi - aceasta părea a fi deviza sa,
şi căuta să le-o insufle şi celorlalţi.
Ce minunat putea fi să trăieşti!
Să descoperi, prin propriile puteri şi prin simţurile cu care
ai fost dotat de la natură, magia vieţii, să iei contact cu
creaţiile marilor scriitori, muzicieni sau pictori ai omenirii,
să asişti la frumuseţea aproape nepământească a unui
răsărit de soare pe plajă sau la spectacolul oferit de
pădurile şi apele munţilor...
Ai săi erau mulţumiţi de felul în care evolua, dascălii
aveau numai cuvinte de laudă, dar nu ştiau ce să creadă
despre faptul că băiatul tăcea multă vreme şi se închidea
în sine însuşi, celorlalţi fiindu-le cu desăvârşire imposibil
să îşi dea seama la ce se gândea în acele momente.
„La ce te gândeşti?”, l-a întrebat odată mama sa.
98
MIHAI GÎNDU
„La faptul că trebuie să ne perfecţionăm continuu, că

trebuie mereu să ţintim mai sus”, a răspuns copilul şi, deşi
cea care-i pusese întrebarea nu era sigură că răspunsul
era şi unul complet, s-a declarat mulţumită cu ce obţinuse.
Radu şi-a continuat cu succes studiile, a început să facă
şi sport pentru a-şi menţine condiţia fizică, a avut parte
numai de bucurii.
Iar lumea, o lume care îi dăduse pe Da Vinci, Dali sau
Dostoievski, o lume în care natura era cel mai frumos
lucru, oferind cu generozitate un spectacol minunat, o
privelişte mirifică oricărui doritor de a gusta din frumuseţile
sale, o lume în care trăia alături de părinţii săi şi de ceilalţi
copii, i se părea cel mai de preţ dar pe care bunul
Dumnezeu i-l putuse face omului.
Partea a doua (în care Radu este bun şi lumea este

rea). A continuat astfel mult timp, descoperind treptat
lecturi noi, mersul pe stadion la meciurile echipei favorite,
primii fiori ai iubirii odată cu apariţia în clasă a unei noi
colege, Alina, peisajele de vis ale Elveţiei pe parcursul
unei excursii în care a fost alături de părinţii săi.
Muzica de ambient îl fascina, la fel ca şi plimbările prin
parcuri sau vizitele la muzee, şi din fiecare zi încerca să ia
ceva, să rămână cu o impresie sau cu o amintire pe care
altfel nu le-ar fi putut încerca, fiindcă avea în continuare o
tendinţă spre introvertire.
Şi iubirea, pe care tocmai o descoperise... Ce lucru
minunat, să te pierzi de emoţie privind ochii iubitei! Să te
gândeşti zi şi noapte la ea, să-ţi imaginezi un viitor
împreună!
(Probabil aşa se întâmplase şi cu părinţii săi, când se
cunoscuseră).
99
Pe stadion, radia de fericire nu doar când înscria echipa

favorită, ci şi când îşi amintea de chipul Alinei, când îşi
imagina că ar strânge-o în braţe şi ar săruta-o, iar acasă,
seara, când ieşea pe balcon şi privea stelele, inima îi
bătea cu putere.
Însă a observat că fata visurilor sale nu îi acorda prea
multă atenţie, ba mai mult, nu se sfia să iasă cu alţi băieţi,
mai mari ca ea, care umblau în gaşcă, iar seara beau bere
şi vorbeau prostii.
Şi nu a înţeles de ce lucrurile stăteau aşa.
A suferit în tăcere, şi-a văzut în continuare de învăţătură
(acum avea deja 14 ani), dar a rămas foarte preocupat de
a afla care era adevărul nu numai în legătură cu Alina, dar
şi cu comportamentul altor oameni, care i se părea ciudat.
Şi, din păcate, răspunsul la aceste frământări a venit mai
repede decât se aştepta, şi fără să-l caute în mod special.
Într-o seară, a vorbit cu Marcel, un băiat dintr-o clasă
mai mare. Şi acela l-a întrebat: Ce îţi place ţie cel mai mult
în viaţă?
Iar Radu, sincer, i-a răspuns: frumuseţile naturii, operele
de artă, posibilitatea de a deveni om matur şi de a-ţi croi
un drum, aşa cum făcuseră părinţii săi, frumuseţea unor
fete ca Alina...şi altele asemenea. Atunci Marcel i-a
replicat:
„Băiatule, tu trăieşti într-o lume imaginară”.
„Cum imaginară?”, s-a mirat Radu.
„Ştii ce fac oamenii cu natura? O distrug, o exploatează
şi o umplu de deşeuri, îi ucid animalele şi îi taie pădurile,
totul pentru a câştiga bani. Ştii ce se întâmplă cu operele
de artă? Azi şi cel mai prost şi mai netalentat om creează
o aşa-numită operă de artă - în fapt un kitsch -, pe care o
vinde pe bani grei snobilor şi hipsterilor şi mai plăteşte şi
criticii să îl laude. Ştii ce fac adulţii care îşi creează, cum
100
MIHAI GÎNDU
zici, un drum şi reuşesc în viaţă? Poate că realizează într-

adevăr ceva, nu contest asta. Dar, odată ce prind gustul
puterii şi se confruntă cu tentaţiile terestre, ştii ce fac?”.
„Ce?”, întrebă Radu, a cărui voce începuse să tremure.
„Se droghează şi se îmbată la petreceri de lux, plătesc
prostituate şi îşi toarnă şampanie în cap. Vomită şi aruncă
cu banii pe fereastră. Ba chiar, aici e culmea, deseori se
omoară între ei pentru a avea mai mulţi bani, recurg, deci,
la şantaj şi chiar la crimă, dar banii obţinuţi îi bagă tot în
desfrâu, nicidecum nu-i folosesc în vreun scop nobil. Ştii
ce fac fetele ca Alina?”.
„Ce?”, întrebă din nou Radu, printre lacrimi.
„Se duc cu golanii în camere de hotel, acolo se
dezbracă şi se întind pe pat şi îi lasă să le facă, ştii tu...
lucrurile acelea, timp în care gem de plăcere ca animalele
şi uneori le cer bani pentru asta. Deci, lucrurile acestea îţi
plac ţie la viaţă?”.
„Minţi, nu-i adevărat!”, strigă Radu, aproape cu
disperare.
„Nu te mint, crede-mă. Nu te-am minţit absolut cu nimic”.
Atunci Radu a tăcut şi a strâns din dinţi, apoi s-a răsucit
şi a plecat spre propria locuinţă.
Ajuns acasă, strivit, deznădăjduit, confruntat cu cel mai
mare şoc pe care îl avusese până atunci, cu prăbuşirea
lucrurilor din care-şi făcuse aproape o icoană, cu
inversarea valorilor, a găsit totuşi puterea să le relateze
părinţilor faptele pe care le aflase de la Marcel.
Şi să-i întrebe cu o privire cum nu mai avusese niciodată
până atunci, una străină, rece, de gheaţă:
„Spuneţi-mi, e adevărat?”.
Ai lui au coborât privirea în pământ.
„E adevărat ce a spus Marcel???!”, aproape că răcni
Radu.
101
„Da, este adevărat. Dar nu toţi oamenii fac acele lucruri,

ci numai unii...”, i-au răspuns părinţii.
„Aha”, rosti Radu, pe un ton ironic.
„Numai unii. De parcă asta ar schimba lucrurile în vreun
fel”.
Apoi s-a închis în cameră şi, cu gândul la toate acele
orori, la focile hăcuite pentru blană şi la pădurile defrişate,
la petrecerile pline de decadenţă, dar şi la cele ce se
puteau petrece între Alina şi băieţii mai mari.
Nu a mai avut replică şi a cedat, plângând încontinuu,
ore în şir.
„Trebuie să vedem ce-i cu el, să nu se omoare, bietul
băiat!”, rosti mama sa, profund îngrijorată.
Radu, care o auzise, a deschis uşa şi i-a răspuns:
„Nicio grijă, nu mă omor. Fiindcă, de fapt, astăzi, am
murit şi mă voi naşte din nou, un altul, pe care nu l-aţi
cunoscut până în prezent”, rosti băiatul, pe un ton care nu
prevestea nimic bun.
„Radu...”, au îngăimat, speriaţi, amândoi părinţii.
„De ce nu mi-aţi spus? De ce nu mi-aţi spus că asta e
realitatea?”.
„Nu aveam cum, erai prea mic. Am zis să te protejăm şi,
dacă e să fie, vei afla tu oricum, la timpul potrivit”.
„Aha. Ei bine, asta e chiar tare, o voi nota. M-aţi protejat
minţindu-mă, făcându-mă să cred că viaţa pe Pământ e
feerică, e una de vis, când de fapt nu e decât o porcărie şi
o decadenţă...”.
„Dar nu întotdeauna e aşa...”.
„Nu, sigur. E suficient să fie o singură dată. De pildă, cu
persoana pe care o iubeşti sau cu cea în care ai cea mai
mare încredere. La asta nu v-aţi gândit când m-aţi
conceput, când aţi luat istorica hotărâre de a mă trimite în
lume? De ce? De ce? De ce?”.
102
MIHAI GÎNDU
„Mai crezi că trebuie să ne perfecţionăm continuu, că

trebuie mereu să ţintim mai sus? Au fost cuvintele tale”, îi
aminti tatăl său.
„Da, desigur”, răspunse Radu, netulburat. „Dar într-o
lume care să te merite”.
„Nu eşti tu singurul. Cu toţi se întâmplă aşa...”.
„Destul. Nu mai am ce discuta cu voi. Dar chiar, voi
sunteţi pregătiţi să-l cunoaşteţi pe noul Radu?”, spuse cu
mândrie şi revoltă băiatul, anticipând astfel nenorocirile ce
aveau să urmeze.
Partea a treia (în care Radu este rău şi lumea este rea).
Rănit profund în cele mai nobile sentimente, decepţionat
total, plângând încă nopţile, Radu a luat o decizie care
avea să-i influenţeze decisiv parcursul vieţii de atunci
încolo: s-a hotărât să bea până la capăt din cupa
amărăciunii şi să devină şi el asemeni celorlalţi.
După cum se ştie, să distrugi şi să te laşi pradă
instinctelor e foarte uşor, spre deosebire de a construi şi a
te înfrâna.
Majoritatea laşilor şi a perverşilor urmează prima cale,
fiindcă este mai facilă. Şi îşi găsesc diferite scuze fiindcă
„nu au putut” să urmeze cealaltă cale.
Tânărul Radu, deşi nu era construit astfel, s-a comportat
deliberat de parcă ar fi fost. Şi nu i-a fost, deci, prea greu
să găsească persoane care să-l iniţieze în consumul de
băutură şi de ţigări, a vorbit cu câţiva băieţi mai mari să-l
ducă la fete care o făceau pentru bani, iar cartea sa de
căpătâi a devenit „Portretul lui Dorian Gray”.
Poate, se gândea uneori rătăcit printre aburii alcoolului,
aceasta este şi soarta sa: să devină un nou Dorian Gray,
un tânăr care se prăbuşeşte în abis pentru a cunoaşte
103
strălucirea inconfundabilă a flăcărilor iadului, un erou al

decadenţei care îşi pierde, încet, încet, sufletul.
Ai lui nu au avut suflet să-l abandoneze, şi a profitat de
slăbiciunea pe care o aveau pentru el în scopul de a se
putea întreţine material, de a avea cu ce să-şi cumpere
băutură şi ţigări sau cu ce să plătească femeile uşoare.
După un timp, a încercat chiar şi haşişul şi a avut
intimităţi cu băieţi mai mici, pe care i-a corupt.
A scris câteva poeme în care îşi descria trăirile
halucinante, se simţea un Oscar Wilde sau un Rimbaud al
timpurilor prezente, un tânăr artist damnat şi adept al
hedonismului, un înger care a căzut spre a se transforma
în demon.
Acest mod de viaţă l-a costat, s-a îmbolnăvit de nervi şi
a început să sufere de insomnie, iar apropiaţii puteau
constata că faţa îi era tot mai palidă şi avea cearcăne la
ochi, deşi nu împlinise încă 23 de ani.
Lui Radu, însă, nu-i păsa.
„Cineva a trişat însă
Şi jocul ingenuităţii s-a frânt
Cu o eternitate mai devreme...”,
scrisese într-o poezie compusă în perioada a doua a

existenţei sale, şi aceste cuvinte îl obsedau şi în prezent.
Cine a trişat cu adevărat? Diavolul? Alina? Lumea?
Părinţii săi, oare, chiar trebuiau să-l trimită în această
lume odioasă? A fost scris în destin, sau dimpotrivă, nu a
reprezentat decât o regretabilă greşeală, aşa după cum un
calculator mai dă, din când în când, şi câte o eroare?
Prea multe întrebări rămase fără răspuns.
Mai bine să soarbă din paharul cu băutură şi să îşi
imagineze, printre prizele de haşiş, cum diavolul face
dragoste cu Alina, iar el priveşte... priveşte... precum un
104
MIHAI GÎNDU
voyeur ratat al zilelor noastre, la fel de trist ca Poe, la fel

de damnat ca Rimbaud...
Iar încununarea acestei noi existenţe a constituit-o
întâlnirea cu Silvia, o tânără ingenuă şi inocentă, copie
fidelă, însă la genul feminin, a copilului curat, cu sclipiri de
cristal în priviri, care fusese odată...
Silvia se îndrăgostise de el, chiar aşa cum era, fără să-l
cunoască prea bine, iar el i-a plătit cu aceeaşi monedă cu
care îi plătise şi Marcel lui, atunci când toată această
poveste nu începuse.
A luat-o deoparte şi încet, metodic, i-a spus despre viaţă
exact lucrurile pe care le aflase şi el de la alţii, i-a
demontat, piesă cu piesă, toate visurile, toate idealurile,
toată pasiunea...
„Fata mea, tu trăieşti într-o lume imaginară...”.
„Cum imaginară?”, se miră Silvia.
„Crede-mă, nu fac altceva decât să-ţi deschid ochii, să-ţi
prezint viaţa pe Pământ exact aşa cum este, în toată
perversitatea şi nebunia sa...”.
La sfârşitul convorbirii, Silvia a plâns.
Iar el nu s-a simţit mulţumit pentru asta, nu o făcuse din
plăcere, ci fiindcă acestea erau regulile jocului la care
niciun muritor nu a fost întrebat, în forma sa terestră, dacă
îşi doreşte să participe.
O fată a plâns...
...Un om de afaceri s-a sinucis.
Van Gogh, în faţa paharului cu absint.
El, Radu, în faţa fatalităţii de a exista.
Partea a patra (în care Radu este rău şi lumea este

bună). După ce toate urgiile Apocalipsei au lovit Pământul,
după ce oamenii s-au înecat în desfrâu, viciu şi
105
intoleranţă, după ce nu a mai rămas aproape nimic întreg

pe planeta pe care se aflase şi Noe, Dumnezeu a ştiut că
întreaga sa creaţie ar putea fi sortită pieirii, şi atunci a
hotărât că ceasul mult-aşteptat a sosit.
Cei buni, cu cei buni.
Cei răi, cu cei răi.
Satana, înlănţuit.
O nouă domnie, un nou început, puterea Mielului cel
blând.
Şi astfel, pe Pământ s-a instaurat, după o scurtă şi
acerbă confruntare între forţele binelui şi ale răului, din
nou pacea.
Cataclismele, cutremurele şi inundaţiile au încetat.
Un cer nou şi un pământ nou s-au ivit.
Iar oamenii, creaţia atât de dragă Domnului, s-au
reîntors la pace şi serenitate, la puritate şi bucurie. Au
început să reconstruiască Pământul, ca pe o nouă
Hiroshima, au reînceput să se iubească unii pe alţii.
De-abia acum, după mai mult de 2000 de ani, au
început să aplice învăţăturile lui Iisus în viaţa de zi cu zi,
de-abia acum au dispărut furia, invidia şi ura, şi s-au clădit
noi temple, autentice.
Însă pentru băiatul ingenuu de odinioară, Radu, s-a
dovedit a fi prea târziu.
Prea multe nopţi nedormite, prea mult vin, prea mult
desfrâu, prea adâncă filosofie a nihilismului şi a
hedonismului...
Devenise deja, fără să vrea, un soldat al întunericului,
un „închinător la idoli”. La falşi idoli, desigur.
Şi atunci, îngerul trimis pe Pământ să salveze omenirea
nu a avut încotro şi a trebuit să-l arunce în străfundurile
iadului, să-l izoleze de lume, alături de stăpânul
întunericului.
106
MIHAI GÎNDU
Dacă Radu ar fi ştiut ce se va întâmpla sau dacă ar fi

citit mai cu atenţie Biblia... fiindcă şi aceste lucruri erau
scrise.
Însă a crezut, după şocul întâlnirii cu Marcel, atunci când
era, încă, un suflet candid şi nevinovat, că lumea este
sortită să fie veşnic o împărăţie a răului...
Aici se termină povestea sa, atât de tristă, a băiatului
care a uitat, pe Pământ, ce a promis în Cer. Aşa cum o
poate face, de fapt, oricine - şi eu, şi el, şi dumneavoastră.
Încă mai avem timp...
Epilog.
Un bărbat şi o femeie, singuri într-un apartament.
Bărbatul se trezeşte dintr-un somn adânc, neîntrerupt,
de peste zece ore şi se adresează, speriat, femeii:
„Am avut un coşmar teribil, cred că e un vis
premonitoriu”...
„Despre ce e vorba?”, îl întreabă, mirată, consoarta.
„Mai ţii minte ce am discutat, lunile trecute, despre
posibilitatea de a avea un copil şi dacă, aşa cum ne dorim,
va fi băiat, îi vom pune numele Radu?”.
„Da, desigur”.
„Ei bine, am visat ceva înfiorător. Băiatul nostru se va
naşte, va fi un copil pur şi inocent, dar va fi atras în
capcană de forţele răului, care, pornind de la un şoc avut
în tinereţe, îl vor subjuga complet, atrăgându-l de partea
lor. Omenirea se va schimba în bine, dar pentru el va fi
prea târziu...”.
„Şi crezi în visul acesta?”.
„Da, cred. Poate că trebuie să se nască, dar e mai bine
să-l avem peste un an, doi sau cât va fi necesar, atunci
când lumea se va înnoi, nu acum”.
107
Femeia a stat puţin în cumpănă, neştiind ce să creadă,

apoi, pradă unui impuls subit, şi-a desfăcut halatul şi l-a
lăsat să cadă pe podea, rămânând complet goală.
Bărbatul, cu ultimele puteri, se târăşte către o icoană, o
atinge şi rosteşte:
„Tatăl Nostru,
Carele eşti în ceruri,
Sfinţească-se numele Tău,
Vie împărăţia Ta,
Facă-se voia Ta,
Precum în Cer, aşa şi pe Pământ.
Pâinea noastră cea de toate zilele
Dă-ne-o nouă astăzi
Şi ne iartă nouă greşalele noastre
Precum şi noi iertăm greşiţilor noştri,
Şi nu ne duce pe noi în ispită...”
(Se întrerupe, din cauza unui acces de tuse. Apoi reia):
„Ci ne izbăveşte de cel rău...”.
(Se întrerupe din nou, tuşind tot mai puternic).
„Că a Ta este împărăţia...”.
(Pentru sine, deviind de la rugăciune:
„Doamne, cu cine stau, de fapt, în casă...
Am vrut, am vrut atât de mult să nu se întâmple nimic...
Doamne, tu poţi...”).
Femeia goală, întinsă pe pat, zâmbeşte.
108
MIHAI GÎNDU
REPETIŢIE PENTRU UN MOMENT PIERDUT
În preajma mea se aflau numai lucruri albe, imaculate -

de la zăpada proaspăt căzută ce se aşezase în ferestre
sau luminile oraşului peste care se lăsa seara până la
cearceafurile proaspăt spălate şi apretate ale dormitorului.
Fulgi mari continuau să se reverse peste lume, vestind,
poate, un nou început.
Uitarea trecutului.
Era ca o feerie de iarnă, pură, mirifică, precum în
basmele copilăriei, contrapusă unei lumi barbare şi care a
uitat să mai spere. Şi reuşea, fie şi pentru câteva
momente, să strivească această lume - aşa cum călcâiul
Fecioarei a zdrobit şarpele.
Peste puţin timp, am primit un mesaj scris de la o mai
veche cunoştinţă, care îmi transmitea că, pentru ea,
Crăciunul este o minune, un dar viu pe care trebuie să-l
înţelegem şi să-l apreciem cum se cuvine. Că putem fi
într-adevăr mai buni, mai curaţi - că a venit vremea să
iubim şi să iertăm.
În aceste cuvinte zăceau, latent, germenii unui miracol
îndelung aşteptat - acela al mântuirii. Al răscumpărării prin
propria alegere, arma pe care n-am ştiut s-o folosim şi ne-
am îndreptat către dezastru.
Aşa credeam şi eu - numai că nu înţelegeam de ce noi,
oamenii, nu putem face ca un astfel de sentiment de
candoare, de regăsire a propriei condiţii, să dureze. Până
a doua zi, va dispărea complet, precum un castel de hârtie
dărâmat de vânt.
Oare de aceea marii poeţi ai omenirii s-au simţit
damnaţi? Oare de aceea, cel mai adesea, trăim cu
convingerea că fericirea este ceva efemer?
109
Oare de aceea... am mai apucat să încep a mă întreba

înainte de a plonja într-un somn hipnotic, straniu,
inexplicabil.
Scena 1. Fulgi mari de nea continuă să acopere

omenirea. Apar alţi Sori, alte Luni, alte stele. Dintr-o dată,
locurile în care ne-am dus măruntele existenţe capătă noi
dimensiuni, puzzle-ul final începe să se contureze.
Avem nevoie de miracole... ele erau chiar aici, într-o
lume paralelă. Nevăzute, poate, dar la fel de vii ca şi
fiinţele noastre. La fel de adevărate.
O vrajă cosmogonică, o dimensiune în plus... desigur,
erau aici, lângă noi... În noi.
Fata de o frumuseţe nepământească stă în picioare,
îmbrăcată în alb, cântând o melodie divină. Are tenul ca
laptele, ochii albaştri ca cerul, părul precum cel al
indiencelor sud-americane, ca o podoabă autentică.
Priveşte fix înainte şi cântă, cu o voce care se ridică
până la Cer:
"Let the wind and white sheet blow through the room
I can live with the ghosts but not with you
It was never so easy saying goodbye..."...
O privesc, ca hipnotizat. Nu pot să cred... Atât de
aproape... Atât de divin... şi totuşi, izvorât dintr-o voce
omenească...
În curând... Mântuirea va veni în curând... Pentru a
reuşi, trebuie doar să crezi – fiindcă, aşa după cum ne-a
învăţat Mântuitorul, dacă am avea fie şi un grăunte de
credinţă adevărată în suflet, am putea muta munţii din loc.
Iată, acum am acea credinţă. Fata o are. În preajma
noastră, deja apar alte astre, se deschid noi universuri.
110
MIHAI GÎNDU
Acordurile cântecului ne învăluie, apoi sori violeţi apar la

orizont, pulbere interstelară purtată de vânt...
"În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin!".
Apoi am auzit sâsâitul inconfundabil al şarpelui, aruncat
asupra noastră ca un blestem.
Pentru numele lui Dumnezeu, era şi el aici... I-am zărit
trupul malefic, unduindu-se printre noi, prin iarbă, cu o
graţie unică, superbă, dar (o ştiam deja) de origine
destructivă, satanică.
Deodată, fata apăru îmbrăcată simplu, cu un pahar de
băutură în mână, în mijlocul unei încăperi dezordonate, un
fel de sală de repetiţie abandonată. Avea un licăr straniu
în priviri şi părea beată.
Înainte de a-mi da seama ce se întâmplă, începu să se
dezbrace, înlăturându-şi lent hainele, una câte una.
S-a uitat la mine fix.
"Hai, vino lângă mine... Nu vrei să fim un singur trup, nu
vrei să mă ai?", mă întrebă, în timp ce sorbea din nou din
pahar.
Mi s-a tăiat respiraţia.
"Ce glumă proastă mai e şi asta? Ce ai făcut?", am
strigat.
"Eram atât de aproape, amândoi... Unii au murit pe rug,
alţii au sfârşit la ospiciu în căutarea adevărului, a clipei
promise, alţii au clădit temple şi au scris tomuri
interminabile, iar acum, în faţa miracolului, ce ai făcut? Ce
ai putut să faaaaaaci!", am strigat, înainte de a mă prăbuşi
la pământ.
Toate minunile din jurul nostru au dispărut ca prin
farmec, decorul a devenit simplu, banal. Nu mai ningea,
nu se mai vedea nimic împrejur.
Eram într-o sală de repetiţii cu o muziciană beată, cu
părul vâlvoi şi privirea dezorientată.
111
"Cine te-a pus să faci asta...", am mai adăugat, în timp

ce căutam, haotic, o ieşire din încăperea clarobscură.
Pe cât de minunate sunt creaţiile marilor artişti, cele

patru anotimpuri ale naturii, munţii din Scoţia sau aproape
irealele plaje şi peisaje marine, pe cât de aproape de un
ţărm mult visat ne-am putea simţi, trebuie să fim conştienţi
că lumea, în ansamblul său, poate fi şi un teatru al ororii.
Un spectacol al războaielor, al urii, al intoleranţei. Al
păpuşilor dezmembrate, al cadavrelor desfigurate. Poate
că lumea aceasta nu este altceva decât un posibil Rai al
lui Iuda.
Care s-a căit în mod sincer pentru că l-a vândut pe Iisus,
şi-a asumat cu demnitate greşeala, a arătat că a înţeles
ceva şi, ca atare, şi-a dobândit dreptul de a vedea
minunăţiile lumii şi ale Cerului. Dar, în acelaşi timp,
neputându-şi răscumpăra greşeala, plonjând în abisurile
terifiante ale sinuciderii, a rămas suspendat între două
lumi, incapabil de a găsi liniştea eternă, neaparţinând în
totalitate niciuneia dintre ele.
Acest "Rai al lui Iuda" nu este altceva decât un hibrid, o
copie nereuşită, deşi nu trucată, a originalului. Cuprinde şi
beatitudine, şi desfrâu. Şi sfinţenie, şi magie neagră. Şi
artă, şi kitsch. Şi iubire, şi ură. Şi jurământ sacru al
căsătoriei, şi viol. În ultimă instanţă, precum creatorul său,
Iuda Iscarioteanul: Şi trădare, şi căinţă. Şi viaţă sfinţită, şi
suicid.
Nu pot spune că nu e pasionant să trăieşti aici. Dar,
alteori, poate fi şi oribil. Mai ales atunci când miracolele
durează doar o secundă. Când noi înşine ucidem feeria de
iarnă şi mesajele de Crăciun.
112
MIHAI GÎNDU
Când trădăm, din dorinţa stupidă de a ne fi mai bine.

Cum, n-aţi înţeles că aici nu ne poate fi mai bine? Că
sufletul lui Iuda nu-şi va găsi niciodată liniştea? Suntem
aici doar pentru a căuta cheia de la nivelul următor.
Scena 2. Munţi prăbuşiţi, văi dinamitate. Păduri tăiate,

pe întinderi de mii de kilometri, heleştee pline de peşti
morţi.
Cimitire părăsite, în care bântuie fantomele celor
suspendaţi între două lumi. Terenuri aride, unde nu se aud
decât urletele şi vaietele sinistre ale lupilor.
Cruci întoarse, rugurile Inchiziţiei şi lagărele naziste
plutind deasupra omenirii ca o pecete.
Încăperi întunecoase în care se consumă, aproape
neştiute de nimeni, violuri, incesturi, orgii sexuale.
Stau singur, părăsit, într-o încăpere prăfuită.
"Icicle centuries burst into gentle breeze

Somewhere a curse has been lifted
She turned around in her chair and he touched her hair
And the universe shifted"...
- se auzeau versurile aceleiaşi melodii, din combină.
Totul împrejur părea să se năruie, universurile paralele
deveniseră total inaccesibile, mântuirea promisă era mult
prea departe...
Aceeaşi fată stătea în picioare, ţinând o vioară cu
ambele mâini.
La fel de frumoasă, dar posedată de un spirit demonic,
de o magie a răului.
Privirea sa hipnotiza, gesturile sale împietreau, trupul
său stârnea patimi.
113
Mă simţeam ca un marinar în faţa unei sirene, pregătit

ca, odată cu cântecul ireal, magnetic, ce transcendea
lumea, să primesc şi blestemul. Şi tortura.
Cânta întruna, dar gesturile sale mă dureau, privirea sa
o simţeam ca pe un fier înroşit.
"Vino...", îmi şopteşte şi îşi întinde braţele către mine.
"Vino să vezi tărâmul împietrit, zăpada otrăvită, castelul
celor o mie de fantome...".
O priveam fascinat, incapabil de a-i răspunde.
"Vino... Ne aşteaptă lacurile durerii eterne, magia
suspendată în timp, lacrimile toamnei care a îngheţat la
facerea lumii... Vino... Suntem atât de aproape...".
Cuvintele sale erau ca o licoare stranie, contrapusă
candorii, inocenţei, cristalelor pure ce alcătuiau, la rândul
lor, o faţă cunoscută a lumii. Şi reuşeau, fie şi pentru
câteva momente, să strivească această lume - aşa cum
călcâiul Fecioarei a zdrobit şarpele.
Încă nu îi eram captiv. Încă mai aveam raţiune. Şi atunci
am înţeles, brusc.
Singura şansă era de a o convinge să repete gestul,
deşi prizonieră a acestei înfăţişări şi, mai ales, a demonilor
ce puseseră stăpânire pe ea. Trebuia să se înalţe
deasupra propriei condiţii pentru a reuşi acolo unde
sărmanul Iuda eşuase.
De parcă m-ar fi auzit, şarpele blestemat şi-a făcut
apariţia. Cu unduirea sa, s-a apropiat tot mai mult de fată,
pregătindu-se să o înconjoare cu îmbrăţişarea sa
înveninată.
"Nuuu! Am strigat. Nu te lăsa păcălită! Vino să vezi
adevăratul Rai, nu acest Purgatoriu! Zdrobeşte-l.
Zdrobeşte-i capul cu călcâiul!".
M-a privit fără să-mi adreseze un cuvânt, ca şi cum ar fi
vrut să-mi transmită că aşa ceva nu este posibil.
114
MIHAI GÎNDU
"Ştiu că nu ai puritatea Fecioarei... ştiu că e o luptă

inegală. Dar, crede-mă, poţi s-o faci! E la fel cu Iuda.
Putea să nu-l vândă pe Iisus. Putea să nu se sinucidă.
Putea să facă în aşa fel încât noi doi să ne naştem pe o
altă planetă. Înţelegi? Am spus putea... La fel poţi şi tu".
Era în continuare ca hipnotizată, dar îi strecurasem o
îndoială în suflet.
"Ce ai spus la început? Că există un Rai care ne este
accesibil? Că nu suntem damnaţi etern?".
Şarpele s-a încolăcit, încet, în jurul piciorului său, cu o
mişcare îndelung aşteptată.
"Da! Asta am spus! E adevărat, jur! Nu mai avem timp,
acum, striveşte-l!".
Cu o forţă de care n-aş fi crezut-o în stare, s-a scuturat
de el şi şi-a îndreptat privirea către Cer.
Apoi l-a ţintit cu atenţie şi l-a lovit mortal, de trei ori.
"Piei, fiinţă mincinoasă! Dispari pentru totdeauna!", a
strigat.
În ultimele momente, totul s-a răsturnat în favoarea
binelui... cu o singură excepţie, pe care aveam să o
constat doar ceva mai târziu.
În teribila luptă, şarpele a muşcat-o de picior,
introducându-i în trup veninul său blestemat.
Rătăcit, pierdut, suspendat între două lumi. Căutând cu

înfrigurare un sens, o posibilitate cât de mică de ieşire.
Fireşte, viaţa nu este decât, în ultimă instanţă, o sumă
de alternative. Dar cum să fie posibil să faci de fiecare
dată alegerea justă?
Fiindcă mă convinsesem de un fapt important, şi anume:
dacă alegi corect de 99 de ori şi greşeşti a o suta oară, ai
115
pierdut. Întregul joc. Te vei trezi imediat la nivelul cel mai

de jos, singur, neajutorat, cu convingerea că nu vei mai
scăpa niciodată din labirint.
Cum să fac? Cum? Doamne, cum?
Pentru că această dualitate în care trebuie să trăim nu
face altceva decât să ucidă. Să sfâşie. Să tortureze.
Nu te poţi bucura deplin de un lucru, fiindcă apare
contrariul său. Nu te poţi înălţa prea mult, fără teama
înfiorătoare de a nu te prăbuşi.
Poate că aceasta ne este soarta. Să ne închinăm cu
mâna dreaptă, iar cu stânga să hrănim şarpele.
Dar, odată ce am înţeles, ce am conştientizat asta, ar
trebui să existe o cât de mică posibilitate de scăpare.
Pentru a nu mai mutila păpuşile. Pentru a nu se mai
droga tineri în cimitire. Pentru a nu mai muri bătrâni din
cauza inaniţiei. Pe scurt, pentru a nu mai avea pretenţia
că un templu ridicat Satanei rămâne tot un templu - adică
grandios şi în care sufletele rătăcite îşi pot afla odihna.
Scena 3. Mă aflu într-o pădure minunată, plină de

vegetaţie verde, proaspătă, şi de izvoare cristaline.
Duhurile pădurii aleargă, neştiute de nimeni, nevăzute,
printre arborii seculari.
Zânele şi faunii dansează pe mirişti, spirite ale naturii
pure, primitive. Soarele bate cu putere, creând o
adevărată feerie atunci când se revarsă printre crengile
înmugurite.
Privesc apa străvezie a pârâului cum curge departe,
către infinit, şi mă gândesc că aşa vor fi fiind sufletele
noastre, ale muritorilor, în drumul către eternitate, neştiind
cu adevărat de unde vin şi încotro se duc...
116
MIHAI GÎNDU
De undeva, din spatele copacilor, apare aceeaşi fată,

ţinând în mâini o chitară. Începe să cânte cu glasul său
aproape îngeresc, inconfundabil:
"Out on the stormy cliff silvery waters lift

High with a wild wind behind them
Vaporous rippling like a drug or a dream
Eyes in the lamplight were shining...".
O ascult vrăjit şi mă pregătesc să mă înalţ către

azimuturi... dar doar o secundă, o singură secundă a durat
visul meu. E drept, cu acea secundă aş fi putut cuceri
infinitul...
Fiindcă atunci când am privit-o în ochi am putut vedea
una dintre cele mai hidoase creaturi pe care le zărisem
vreodată.
Ochii îi erau ceţoşi, aproape goi. Venele îi erau umflate
şi extrem de vizibile pe tot trupul, ca nişte dungi vineţii,
inclusiv pe pielea odată atât de albă a gâtului şi a feţei.
Unghiile enorme şi părul zburlit, de culoare verde, ca şi
nasul coroiat o făceau să arate ca o vrăjitoare trimisă să
pedepsească vreun copil neascultător. Acesta era tributul
plătit distrugerii şarpelui.
Era o monstruozitate perfectă, din care însă răzbătea
acelaşi glas cristalin, îngeresc, interpretând aceeaşi
melodie sublimă.
"Vino...", îmi şopti. "Vino să vedem adevăratul Paradis,
despre care am vorbit atunci", continuă, dar eu nu o mai
puteam asculta.
M-am prăbuşit la Pământ, plângând în hohote uriaşe,
amare.
M-am zgâlţâit, cuprins de convulsii, minute în şir, reuşind
să contopesc, prin lacrimile mele ce se revărsau în ţărână,
117
măcar două dintre elementele primordiale: pământul şi

apa. Aici s-ar fi putut afla, într-o zi mai fastă, germenii unei
noi creaţii...
Însă acum ştiam că nu e suficient. Focul şi aerul erau
departe... mult prea departe.
"Nu poate fi adevărat... murmuram, plângând în
continuare. Spuneţi-mi că nu-i adevărat...".
Târziu, după ce durerea imensă ce mă cuprinsese s-a
mai estompat, mi-am ridicat privirea, furios, către Cer:
"Ce să fac cu această creatură monstruoasă care cântă
despre Dumnezeu? Ce să fac cu iubirea pe care i-aş fi
putut-o purta? Ştiam că sunt pe un tărâm al durerii, dar,
sincer, nici în cele mai negre coşmaruri nu mi-aş fi putut
imagina un astfel de epilog... Atât de aproape am fost...
Ce să fac cu acest hibrid blestemat, la fel cu întreaga lume
din care face parte? Ia-ţi-l înapoi, făcător al tuturor,
văzutelor şi nevăzutelor! Eu nu mai am nevoie de el!".
Am plecat repede, mândru, fără să privesc înapoi.
Va trebui să mă îndepărtez. Să uit de tot - de lume, de
natură, de întrebări, de fată şi de iubire. Nu ştiu ce voi face
fără acestea, cum voi trăi fără ele. Oricum, aveam
impresia că murisem deja.
Ajuns acasă, nu mai mi-am dorit decât să ascult din nou
sublima melodie pe care o cânta fata, pentru ultima oară...
Am pus compact-discul în CD-player şi am sorbit din
ceaşca de cafea, cu ochii închişi...
"My favorite
There is so much more to see
Why stay behind
When you could go on with me?
...
My favorite
There is so much more to see
118
MIHAI GÎNDU
Why stay behind

When you could go on with me?".
Fredonam versurile, îmi pătrundeau în inimă... În suflet...
Pentru ultima oară.
Atunci m-am gândit că poate ar trebui să fac pace cu
Dumnezeu. Să nu-I atribui tocmai Lui vina pentru tot ce se
întâmplase, pentru războiul cumplit dintre şarpe şi
omenire.
M-am îndreptat încet către oglindă, pentru a mă aranja
după recenta întâmplare.
Am fost lovit pentru totdeauna, ca de o magie, de
imaginea pe care am putut-o zări:
Venele umflate, vineţii, erau vizibile pe tot trupul, inclusiv
pe faţa şi gâtul altădată atât de albe. Unghiile îmi erau
enorme, iar părul zburlit, de culoare verde. Ajunsesem o
copie a fetei otrăvite de veninul şarpelui.
Când m-am trezit, eram în seara de Crăciun.

Fulgi mari acopereau ferestrele, vestind, poate, un nou
început. Uitarea trecutului.
Totul era alb, imaculat în jurul meu, ca o feerie de iarnă.
Focul ardea mocnit în şemineu, iar din combină se
auzea melodia "Olivia", de Edie Brickell.
Chiar în acel moment, am primit pe telefonul mobil un
mesaj de la o cunoştinţă mai veche.
Îmi transmitea că, pentru ea, Crăciunul este o minune,
un dar viu pe care trebuie să-l înţelegem şi apreciem cum
se cuvine. Că putem fi într-adevăr mai buni, mai curaţi - că
a venit vremea să iubim şi să iertăm.
119
La sfârşit, mă întreba dacă nu vreau să îi trimit o nuvelă

despre fabula trădării şi a iubirii pe Pământ, aşa cum o
vedeam în acele momente.
"Nu, mulţumesc", i-am răspuns. "Sunt foarte obosit
acum. Mă simt de parcă lumea cunoscută s-ar fi sfârşit.
Dar îţi mulţumesc pentru frumoasele cuvinte. Nu putem
reuşi cu adevărat decât dacă alegem corect şi a o suta
oară... Un Crăciun fericit şi ţie!".
N.A. Toate versurile aparţin interpretei Edie Brickell,

piesa "Olivia".
120
MIHAI GÎNDU
MICUŢA AIKO ŞI PĂDUREA MAGICĂ
Micuţa Aiko plângea cu lacrimi amare. La doar 13 ani,

rămăsese captivă într-o casă necunoscută, fără
posibilitatea de a comunica cu exteriorul, de a-şi revedea
rudele, fără să ştie ce avea să-i ofere viitorul.
Fusese răpită de banda lui Shinji şi i se puseseră condiţii
grele pentru a rămâne în viaţă şi a i se asigura măcar o
masă sărăcăcioasă. Dacă încerca să fugă sau să
contacteze poliţia, îi spuseseră că o omoară. Dacă lua din
banii lor, o ameninţaseră că îi taie mâinile. Dar ceea ce a
fost cel mai rău - a fost obligată, încă de la această vârstă
fragedă, să se prostitueze pentru plăcerea şi extazul unor
bărbaţi din lumea interlopă, cu care banda lui Shinji avea
afaceri. Pe răpitori nu-i interesa decât că în felul acesta
puteau menţine relaţiile cu acei clienţi, ba mai scoteau şi
ceva bani pe deasupra.
Aiko învăţase astfel cât de dură putea fi viaţa. Dar nu
ştia dacă cuvântul ”speranţă” ar fi trebuit să mai aibă
vreun înţeles pentru ea.
Singură, stând pe un pat dărăpănat, având deasupra
capului doar un tavan îngălbenit şi o lustră veche. Fără o
posibilitate reală de a evada, fără să-şi poată vedea
părinţii.
Deseori, Shinji şi ai săi se îmbătau şi spuneau anecdote
vulgare, făceau gălăgie şi se comportau ca o hoardă de
vandali. Fetei i se făcea frică, din ce în ce mai frică de
faptul că ar putea fi nevoită să-i suporte pentru tot restul
zilelor.
Singura piesă pe care o mai avea drept amintire legată
de viaţa obişnuită era o statuetă stranie, de fildeş, ce
reprezenta o bizară zeitate cu o figură prelungă, albă ca
121
ceara, şi cu doi ochi de un roşu-aprins, ce te făceau să te

înfiori.
Într-o seară, a privit statueta şi i s-a adresat, ca în faţa
unui ultim refugiu către care doar disperarea o împinsese.
”Te implor, dacă mai există scăpare pentru mine, ajută-
mă să ies vie de aici”, rosti fetiţa, printre lacrimi.
”Şşşş... Fii tăcută acum”, auzi o voce ce venea parcă
direct din interiorul statuii. ”Pregăteşte-te să cunoşti o altă
lume!”.
Când a ajuns în pivniţă, unde de multe ori Shinji o
trimitea pentru a le aduce vin lui şi tovarăşilor, a zărit,
ascunsă sub câteva damigene, o trapă. Încordându-se cât
putea, a reuşit în cele din urmă să o ridice şi s-a strecurat
înăuntru, unde a dat peste un fel de drum subteran care
nu ştia unde duce.
A mers pe acesta nu foarte mult, în jur de 100 de metri,
a început să urce, după care s-a trezit că a ajuns la
marginea unei păduri.
”Poţi zăbovi în pădure până către orele dimineţii; apoi va
trebui să te întorci în camera ta, fără ca Shinji şi ai săi să
bage de seamă”, îi şopti aceeaşi voce, pe care o identifica
drept a zeităţii.
”Aşa voi face”, rosti fetiţa, apoi, nerăbdătoare, păşi în
tărâmul abia descoperit.
Micuţei Aiko îi era foame - mâncarea pe care i-o

dădea Shinji era proastă şi mereu aceeaşi. Nu avea însă
nimic la îndemână, îi era frig, îi era frică...
S-a aşezat pe iarbă, apoi s-a întins pe spate, privind cu
ochii larg deschişi cerul înstelat ce se deschidea deasupra
122
MIHAI GÎNDU
sa... Acesta era atât de limpede, de pur, şi îi dădea iluzia

libertăţii...
...Peste câteva momente doar, cerul a devenit violet. De
un violet perfect, o nuanţă mirifică, aşa cum Aiko poate
doar în vis mai văzuse. Apoi, undeva în dreapta, se înălţa
un astru vernil, luminos, aproape fosforescent, ca un foc
de artificii ce rămăsese imortalizat pe cer, undeva sus,
undeva departe... O lună vernil sclipitoare, ceva de
neimaginat pe Pământ.
Fetiţa a privit cerul şi straniul astru minute în şir, ca
hipnotizată, fascinată de imaginea ce i se oferea privirii,
apoi s-a aşezat pe o băncuţă de piatră. Aiko a observat
cu uimire cum în scoarţa copacilor ce se aflau în jurul său
se aflau încrustate multe ceasuri cu ecrane mari, de
diferite dimensiuni, şi care nu arătau aceeaşi oră. Fiecare
arbore avea câte unul sau chiar două astfel de ceasuri - şi
erau zeci de arbori - iar fetei i s-a părut chiar că aude
ticăitul acestora, ca într-un inedit ”concert” magic.
A mers printre ei, încercând să fixeze o oră, dar îi era
imposibil, pentru că acele ceasuri arătau, ca într-un
caleidoscop luminos, când primele ore ale dimineţii, când
miezul zilei, când noaptea cea mai adâncă... aşa cum Aiko
credea că era, de fapt. Poate că se afla chiar la miezul
nopţii.
S-a trezit faţă în faţă cu zeitatea stranie a cărei statuetă
o avea şi acum asupra sa - aceasta era vie, cu chipul
luminos, alb, aflat în continuă mişcare (ca suprafaţa unei
mări asupra căreia s-a abătut vântul), astfel încât fetiţei
aproape că îi era teamă să nu se destrame. Cei doi ochi
roşii s-au dilatat uşor, apoi Aiko a auzit următoarele
cuvinte: ”Bine ai venit în Pădurea Magică. Acum, că ai
gustat din vraja sa, va trebui să duci aventura până la
capăt. Dacă o vei termina cu bine, şi dacă nu-ţi vei vinde
123
sufletul demonului cu şase capete, eliberată vei fi pentru

totdeauna şi în viaţa reală!”.
Aiko a ascultat încordată, atentă, temându-se să nu
piardă vreun cuvânt ce s-ar fi putut dovedi în viitor atât de
important. La sfârşit, a încuviinţat din cap şi a plecat mai
departe.
În faţa sa au ţâşnit câţiva iepuri, rapizi, de parcă ar fi fost
goniţi de câini de vânătoare. Fetiţa i-a privit atentă - erau
în întregime albaştri, aveau pielea netedă şi translucidă,
ca şi cum ar fi fost sculptaţi într-o piatră semipreţioasă, şi
scoteau prin urechi un fum dens, înecăcios, care se
împrăştia în toate direcţiile. Aşa ceva nu mai văzuse
niciodată. Dar nu s-a îndepărtat prea tare de ei, păreau
prietenoşi. A avut grijă doar să nu inhaleze fumul care se
temea că ar fi putut fi otrăvitor.
Pe urmă a păşit pe o cărare ce se deschidea în dreapta
sa, şi care părea că merge foarte mult în linie dreaptă (lui
Aiko i se părea că vede ceva asemănător cu linia
orizontului), şi pe marginea căreia se aflau mulţi arbori ce
se învârteau în jurul propriilor axe, precum nişte instalaţii
dintr-un atelier mecanic. Cu crengile mari şi trunchiurile
groase rotindu-se, ofereau un spectacol inedit.
Apoi fetiţa şi-a adus aminte de cuvintele zeităţii, cum că
trebuie să se întoarcă în casă, şi, promiţându-şi să revină
în acel ţinut fermecat, vrăjit, cât mai repede cu putinţă, a
parcurs drumul în sens invers.
După ce a ajuns înapoi în pivniţă, a acoperit trapa cu
damigenele şi s-a întors în camera sa.
În locuinţa care pentru ea nu avea nici nume, nici

adresă, ci părea sortită să fie doar martora mută a
124
MIHAI GÎNDU
suferinţelor sale, micuţa Aiko a avut, lesne de înţeles,

parte de acelaşi tratament.
Din partea unor oameni care nu-şi meritau numele de
oameni. Care credeau că au drept de proprietate, de viaţă
şi de moarte, asupra sărmanei fetiţe. Care nu aveau, de
fapt, nici conştiinţa propriei valori, nici nu înţelegeau nimic
din trecerea pe această efemeră şi tristă planetă.
A îndurat totul, l-a lăsat şi pe Shinji să profite de ea, a
fost silită să asculte cum şeful bandei se lăuda apoi
prietenilor cu acest lucru.
Într-o după-amiază, când afară ploua infernal, au
podidit-o din nou lacrimile. A avut tentaţia de a fura un
telefon mobil de la unul dintre membrii găştii şi de a
încerca să sune la poliţie, dar şi-a adus aminte de
ameninţările pe care le primise, ca şi de promisiunea
făcută de zeitate (care prinsese, în mod bizar, viaţă în
strania pădure), şi s-a abţinut de la orice gest imprudent.
”Mamă... tată... într-o zi vom fi din nou împreună”, rosti,
aproape ca un legământ, apoi se linişti un pic.
A aşteptat cu răbdare să se lase seara, ca Shinji şi
tovarăşii săi să se culce (sau cel puţin să se retragă într-o
cameră mai îndepărtată), pentru a putea să ajungă din
nou pe tărâmul magic, ce în acele momente îi părea unul
al făgăduinţei.
A privit cu speranţă (poate că acum cuvântul avea un
anume sens) statueta, apoi, tiptil, fără să o vadă sau audă
nimeni, s-a strecurat din nou în pivniţă.
A ajuns, după puţin timp, la marginea aceleiaşi păduri.

Magia ei unică, spectacolul halucinant pe care îl oferea
o fascinau deja.
125
A trecut printre arborii cu ceas care îi deveniseră

cunoscuţi, apoi a intrat într-un luminiş. Peste puţin timp, s-
a trezit în faţa unei fântâni uluitoare, efervescente.
Din aceasta ţâşneau şuvoaie imense de apă, ce aveau
însă o culoare fosforescentă, şi în care, dacă Aiko privea
mai atent, putea vedea diferite scene, care îşi dădea
seama că aparţineau unor epoci diferite ale istoriei. În
lichidul strălucitor fetiţa a putut vedea vikingi şi gali în
luptă, palate unde stăteau domniţe şi prinţi, vrăjitoare,
dansuri tribale, curse de cai, victime ale molimelor din
vechime, peisaje medievale, castele şi palate.
Toate, în irizaţiile aceleiaşi fântâni atemporale.
Apoi în peisaj a păşit un pui de cerb roz, vorbitor. Acesta
nu avea deloc coarne (cum ar fi trebuit să aibă unul
autentic), şi de asemenea ochii şi botul îi erau mult mai
mari decât în mod obişnuit. Fremăta din toată fiinţa sa şi
mergea cu graţie.
”Nu te teme, micuţă Aiko, aici nimeni nu-ţi va face niciun
rău. Vei vedea lucruri care te vor uimi încă şi mai tare,
zâne şi fauni, centauri şi inorogi, zei şi monştri. Să te
fereşti însă de viclenia demonului cu şase capete”, rosti
mica vietate pe un ton blând, asemănător celui uman.
Fetiţa japoneză începea să-şi dea seama că ceva ciudat
se petrece cu ea, că, chiar dacă Pădurea Magică exista
aievea, rătăcită la capătul culoarului pe care plecase
iniţial, era posibil ca de la un moment dat încolo să fi avut
halucinaţii. Prea erau multe lucruri ciudate, inexplicabile,
ce păreau izvorâte din asocieri bizare plăsmuite de propria
minte, de adâncurile subconştientului. Prea era totul
posibil în acea lume necunoscută.
Dar, chiar şi de ar fi fost aşa, îşi dădea seama că proba
înfruntării demonului avea să-i decidă soarta în mod real,
aşa cum o avertizase zeitatea. Iar reprezentarea acelei
126
MIHAI GÎNDU
zeităţi îi aparţinea în mod autentic, avea deplină încredere

în ea.
”Aşa voi face, puiule de cerb”, rosti, după câteva
momente de reflecţie.
A privit apoi, fascinată, cerul de un violet strălucitor,
câteva bufniţe cu patru aripi ce zburau deasupra sa, a stat
ore întregi, a ieşit în afara timpului...
...Îi era frig. Aiko tremura din tot trupul şi nu înţelegea de
ce nu îşi mai face apariţia acel astru incandescent, luna
vernil. Ar fi vrut să se învelească cu ceva, dar nu avea cu
ce.
Într-un târziu, a înţeles. Luna nu se mai vedea pe cer
pentru că se făcuse deja dimineaţă.
Brusc, şi-a adus aminte de avertismentul ce-i fusese
adresat, că trebuie să se întoarcă în cameră înainte ca
Shinji să-şi dea seama. Şi i s-a făcut frică să nu fi depăşit
termenul.
A început să fugă cât a putut de repede pe drumul
subteran, a ajuns în cele din urmă la trapă, care nu s-a
deschis însă din prima încercare.
Aiko a intrat în panică.
A reuşit, în ultimul moment, să facă tot drumul înapoi.
S-a strecurat în pat, gâfâind.

Chiar atunci s-a deschis uşa şi a intrat Shinji, precipitat.
”Unde ai fost?”, a întrebat-o acesta.
”Nicăieri”, răspunse Aiko, speriată, dar respiraţia
precipitată o trăda.
”Minţi”, replică Shinji, ”ai fugit!”. ”Dar nu am timp de
aceasta acum, o să aflu mai târziu. Avem un client foarte,
foarte important.
127
Este esenţial pentru noi să fie mulţumit. Şi pentru tine,

de altfel. Dacă vrei să rămâi în viaţă”.
Aiko a coborât privirea. Ce putea face, dacă nu i se
dăduse posibilitatea de a alege?
A stat aproape jumătate de oră în camera sa, privind
absentă prin fereastra nu foarte bine îngrijită. Deşi nu ar fi
putut preciza de ce, şi-ar fi dorit ca şi în acea după-amiază
să plouă, la fel ca în urmă cu câteva săptămâni.
Dar nu era aşa. Era o căldură sufocantă, şi lui Aiko îi era
sete. Ar fi vrut un suc de fructe de la frigider, sau un nectar
de caise, dar a trebuit să se mulţumească cu apa stătută
de la temperatura camerei.
Ce viaţă! În astfel de momente, Aiko se gândea că şi
animalele aveau o soartă mai bună decât a sa.
Apoi a apărut şi clientul. Era înalt, negricios, şi mirosea a
havane scumpe.
Nu doar că a trebuit să aibă grijă ”să fie mulţumit”, dar
Aiko a trebuit să se lase şi filmată cu camera acestuia.
Cine ştie ce maniac, ce pervers tocmai primise în
încăpere, dar în acele momente aproape că nu-i păsa.
Adevărata bătălie avea să se dea pe alt tărâm, în altă
parte, după alte reguli.
Şi atunci va şti exact ce anume îi rezervă viitorul.
Când tipul a terminat, lui Aiko i s-a făcut scârbă. O
scârbă imensă, de tot şi de toate, de lumea în care trăia,
de Shinji şi de clientul important, de aerul pe care îl
respira, de mormanele de bani care se învârteau în jurul
ei.
Se uita la figura transpirată a celui ce încă se mai afla
deasupra sa şi îi venea să vomite. Dar instinctul de
supravieţuire a fost mai puternic. S-a prefăcut fericită, a
schiţat un zâmbet şi l-a condus spre ieşire.
Mâine avea să înceapă o nouă zi...
128
MIHAI GÎNDU
A ajuns, pentru a treia oară, la intrarea în ciudata pădure

- şi deja locurile îi păreau familiare, exercitând asupra sa o
stranie fascinaţie, o atracţie fatală în care binele şi răul,
obişnuitul şi magicul, realul şi imaginarul coexistau, se
amestecau într-o halucinantă cavalcadă a viziunilor şi a
simţurilor.
Acest sentiment bizar numai locuitorii pădurii l-ar fi putut
confirma...
A întâmpinat-o o fată cântând la vioară, cu tenul alb
deschis, având un firicel de sânge ce i se prelingea din
colţul gurii. Era vie? Era reală?
Micuţa Aiko s-a luat după un inorog ce s-a ivit din
spatele unui arbore gigant, dornică să-l atingă, să se joace
cu el, să simtă că totul este aievea, şi nu doar rodul unei
vedenii.
Însă după ce a alergat câteva zeci de metri, l-a pierdut
din raza câmpului vizual şi s-a aflat doar în compania
câtorva iepuri albaştri. Pentru prima dată, a simţit mirosul
fumului emanat de aceştia - şi a constatat că erau două
mirosuri complet diferite, unul înecăcios, de sulf, şi celălalt
dulceag, de tămâie.
Încercând să găsească o diferenţă între iepurii ce
emanau aceste fumuri cu iz diferit, a constatat că cei care
miroseau a sulf aveau ochii albicioşi, maţi, de parcă i-ar fi
avut daţi peste cap. Însă nu erau orbi, vedeau la fel de
bine ca şi ceilalţi, şi nici malefici nu se dovedeau a fi - ci
doar diferiţi.
Apoi Aiko a văzut suprafaţa unui lac îngheţat, pe care
dansau flăcări reci, imateriale, ca ale unor fantome, şi un
râu ce conţinea un lichid fluorescent, a cărui provenienţă
nu ar fi putut s-o identifice nicicum.
129
A mers de-a lungul acestuia, ca vrăjită, a trecut din nou

pe lângă arteziana ce facilita călătoria în timp (cel puţin
prin intermediul imaginilor), pentru ca în cele din urmă să
ajungă într-o grotă la intrarea căreia stătea de pază un
centaur... însă nu viu, ci sculptat, în întregime din piatră.
Acolo şi-a făcut apariţia o făptură ciudată,
înspăimântătoare, cu trup de fiară şi şase capete
demonice, ce scotea sunete lugubre.
Aiko a îngheţat de teamă - era, fără îndoială, demonul
asupra căruia fusese avertizată.
Şase limbi ca de şarpe s-au unduit în aer, apoi demonul
a vorbit:
”Micuţă Aiko, te aştept de mai mult timp decât ţi-ai putea
vreodată închipui. Te aştept, de fapt, dinainte de
începuturile lumii... Nu-ţi fie teamă, nu îţi voi face niciun
rău. Ştiu povestea ta. Ei bine, află că îţi pot oferi şansa să
te răzbuni pe cei care te-au răpit şi te-au batjocorit... Eu
pot face să se aleagă praful şi pulberea de Shinji şi de
toată gaşca sa...”.
”De unde ştii cum îl cheamă?”, întrebă fata, încă
tremurând.
”Ahaha...”, râse scurt arătarea, ”eu ştiu totul, draga mea;
chiar şi ce a fost înainte de a apărea viaţa pe Pământ...
Tot ce ai de făcut este să mă conduci la ei, de restul mă
voi ocupa personal...”.
Aiko stătu câteva momente în cumpănă. Perspectiva nu
neapărat a răzbunării, dar chiar a unui soi de dreptate,
asociată cu dobândirea libertăţii, o încânta şi îi dădea
aripi...
”E prea simplu”, îşi zise, apoi.
”Mai mult ca sigur că demonul îmi întinde o capcană...”.
”Aş dori să fac asta... Însă am făcut cândva un legământ
că nu voi răspunde cu aceeaşi monedă nici măcar celor
130
MIHAI GÎNDU
care îmi vor răul - şi trebuie să îmi respect legământul”,

răspunse cu diplomaţie.
”Aha”, rosti demonul, nemulţumit. ”Prea bine, tu singură
eşti stăpâna dorinţelor şi a gândurilor tale... Dar cred că
am ceva încă şi mai bun pentru tine”.
”Ce anume?”, întrebă Aiko, mirată.
”Îţi place în această pădure magică?”.
”Enorm”.
”Ei bine, eu îţi pot oferi să îţi petreci tot restul vieţii aici,
doar aici... în locul anostei şi chinuitoarei existenţe pe
Pământ...”.
În acel moment Aiko a vrut nu să spună, ci să
răcnească: ”DA! Şi te rog fă-o cât mai repede, pentru
totdeauna!”, fiindcă o astfel de ocazie, poate, nu avea să i
se mai ivească altădată.
Şi asta ar fi şi făcut, fără îndoială, dacă nu şi-ar fi amintit
din nou de spusele straniei zeităţi şi ale cerbului vorbitor,
care o avertizaseră. ”Şi dacă mă păcăleşte?”, îşi spuse.
Apoi, încă suferind că nu a dat curs primului impuls, îi
răspunse:
”Este o ofertă foarte generoasă, pentru care îţi
mulţumesc. Dar, deşi cred că acest loc există aievea, am
în egală măsură impresia că uneori am halucinaţii... Şi
dacă, într-o zi, voi rămâne singură într-o pădure stearpă,
lipsită de viaţă, şi nu în universul magic ce mi se deschide
acum? Nu voi regreta alegerea făcută? Deşi îmi vine
foarte greu, mă tem că nu pot accepta nici această
propunere”, răspunse, cu la fel de multă diplomaţie.
”Aşa, deci”, rosti demonul, şi lăsă să îi scape un şuierat
de furie. ”Atunci înseamnă că a venit vremea să îmi
dezvălui adevărata identitate”.
Atunci Aiko privi, uluită, cum pământul întreg se
cutremură, pereţii grotei vibrează şi, în locul celor şase
131
capete ale demonului, apar şase capete identice, mult

prea bine cunoscute... un chip alungit, în continuă
schimbare, alb ca marmura, cu doi ochi roşii, aprinşi...
Chipul zeităţii benefice!
”Te-am supus acestor încercări pentru a-ţi testa
credinţa. Le-ai trecut cu bine, aşadar te rog să mi te
închini... şi să bei trei picături din această licoare magică
pe care o am aici... ea te va face invincibilă atât pe
Pământ, cât şi în Pădurea Magică”, rosti, pe un ton blând
şi dătător de speranţă, fiinţa din faţa sa.
Dătător de speranţă. Acel cuvânt ce, la un moment dat,
îşi pierduse înţelesul pentru ea.
Acum Aiko se afla în faţa celei mai mari încercări din
viaţa sa, fiindcă, orice ar fi făcut, nu avea cum să ştie
exact dacă creatura din faţa sa era un demon sau un zeu.
Se afla fie în faţa şansei vieţii, fie în faţa celei mai
diabolice plăsmuiri realizate vreodată, numai că nu putea
discerne adevărul de minciună. Nu avea cum.
A închis ochii şi, neavând încotro, s-a lăsat ghidată de
intuiţie. Prima imagine care i s-a ivit a fost cea a cerbului
roz, vorbitor:
”Să te fereşti însă de viclenia demonului cu şase
capete...”.
Şase e cifra malefică. În faţa sa se aflau tot şase capete,
chiar dacă, aparent, erau ale zeităţii benefice.
Având în continuare impresia că joacă un fel de ruletă
rusească, Aiko rosti, pe o voce scăzută, dar clară:
”Este minunat, dar încă nu te cunosc suficient. Arată-te
sub forma unei zeităţi cu şapte capete, şi atunci mă voi
închina ţie”.
Atunci demonul (căci, într-adevăr, demon era) a lăsat-o
şi s-a făcut nevăzut. Extenuată de această luptă inegală,
Aiko s-a îndreptat repede către drumul ce îl descoperise la
132
MIHAI GÎNDU
începutul aventurilor sale, pentru a se întoarce în casă

înaintea ivirii zorilor.
În ziua imediat următoare, poliţistul Yoshio a făcut,

susţinut de o echipă, o descindere la reşedinţa lui Shinji şi
a acoliţilor săi, şi i-a arestat pe toţi, pentru afaceri ilegale,
posesie de droguri şi proxenetism.
Aceştia au fost imediat conduşi la secţia de poliţie.
Coşmarul micuţei Aiko luase sfârşit. Era liberă!
A plâns de bucurie, dar apoi, strângând în mâini statueta
straniei zeităţi, a continuat să plângă, însă dintr-un alt
motiv: probabil, nu va mai vedea pădurea magică
niciodată.
”Aşadar, care este adevărul?”, îl întrebă pe
necunoscutul zeu.
Statueta se făcu caldă între micuţele sale mâini.
”Adevărul e că, aşa cum ţi-am promis, coşmarul tău din
viaţa reală a luat sfârşit, fiindcă ai trecut cu bine cele trei
probe; ca să fiu sincer, pe a treia nu am crezut că o vei
trece”, replică zeitatea.
”Mă bucur... şi îţi mulţumesc... dar este adevărat că nu
voi mai vedea niciodată pădurea?”.
”Ba da, o vei vedea. Tu nu trebuia iniţial să ştii că
întreaga pădure se afla sub blestemul şi vraja demonului,
pe care n-a putut nimeni să-l învingă... Nici măcar eu.
Acum, tu ai făcut-o şi vei putea vedea pădurea de câte ori
doreşti. Pentru totdeauna”.
Pe chipul luminos al lui Aiko apăru o lacrimă, chiar în
colţul ochilor.
”Mulţumesc! Acum ştiu că toate suferinţele mele au avut
un sens!”...
133
Aiko se află, din nou, la marginea pădurii, înconjurată de

iepuri albaştri, de cerbi vorbitori, de inorogi şi zâne, de
nimfe şi fântâni cu apă strălucitoare... dar şi de propriile
viziuni.
Aiko nu ştie cât e real şi cât e halucinaţie... poate că nu
va afla niciodată.
Însă e sigură că a trecut cu adevărat prin proba de foc a
confruntării cu demonul, şi că aceasta este lumea pe care
o merită cu adevărat...
Nu blestematul şi inospitalierul Pământ.
A strâns tare în mâini statueta.
Aceasta e lumea...
134
MIHAI GÎNDU
LIBERTATE DE VÂNZARE
Notă. Categorisirea membrilor societăţii distopice

prezentate în text în Producători, Actori-Cetăţeni,
Scenarişti etc., precum şi baza de pornire a scenariului mi-
au fost inspirate de romanul „Delirium Circus”, o minunată
satiră SF, pe care o recomand cititorilor, semnată de
Pierre Pelot, căruia încerc astfel să-i aduc un mic omagiu
prin această nuvelă prin care am încercat să-mi expun
însă propria viziune. Autorul.
Anul 2045. Nu mai existau demult cărţile în format

clasic, care fuseseră complet înlocuite de e-books şi alte
variante de cărţi în format electronic. Ultima bibliotecă
despre care se spunea că ar mai fi conţinut cărţi tipărite se
afla undeva la marginea Regatului Universal. Nici măcar
nu era sigur că s-ar fi găsit şi acolo. Oricum, despre
acestea aflasem doar de la bunicii mei, care între timp se
stinseseră din viaţă.
Totul era ultraperformant, se circula aproape doar cu
metrouri de mare viteză, laptop-urile şi tabletele
pătrunseseră peste tot, iar majoritatea oamenilor îşi
petreceau timpul liber vizionând proiecţii 3D ale unor filme
speciale. (Dar, despre acestea, puţin mai târziu). Parcurile
de distracţii erau populate cu specii de plante şi animale
extraterestre, care între timp ajunseseră pe Terra.
Cardurile care conţineau sume de bani erau introduse într-
un bancomat aflat în apartamentul fiecăruia, dar nu pentru
a se retrage bani de acolo, ci pentru ca toate companiile
care ofereau servicii să îşi oprească printr-un sistem
securizat sumele de care aveau nevoie - pentru mâncare,
135
pentru transport, pentru filme, pentru înmormântări. Astfel,

cetăţenii Regatului Universal aveau, fiecare, sume în cont,
dar nu apucau practic niciodată să le ţină în mână cu
adevărat.
Nimic de zis, exista (cel puțin aparent) libertate de
exprimare, exista acces la Internet peste tot şi fiinţau o
mulţime de bloguri, dar oamenii erau tot mai înclinaţi către
distracţii, sex şi violenţă, iar foarte mulţi dintre ei cădeau
răpuşi de ultimele tipuri de droguri, care deveniseră legale
şi se vindeau peste tot, la orice colţ de stradă.
Existau mari corporaţii, companii care câştigau foarte
mult, şi oameni înregimentaţi, captivi.
La aceasta se rezuma aproape tot - libertatea era doar
una aparentă.
Nu se putea afirma că cineva ar fi pledat în mod public
pentru o orientare hedonistă şi pentru un cult al
consumului şi al distracţiei, dar ştiţi cum este când se
încurajează un lucru. Când este promovat într-un mod
subînţeles.
Într-o astfel de perioadă tulbure l-am cunoscut pe
scriitorul Teo, prin intermediul unui site ce populariza liber
creaţiile literare ale fiecăruia.
Am făcut schimb de lucrări şi am început să cunoaştem
fiecare, la început mai timid, apoi într-un mod mai
aprofundat, interiorul celuilalt, prin intermediul scrisului.
Încă de când am făcut cunoştinţă gândul m-a purtat, într-
un mod poate absurd, legat de numele său, la Theo van
Gogh, fratele lui Vincent. Era evident ”une affaire
d'artistes” şi mă surprindeam imaginându-mi tot mai des
că reprezentăm reîncarnările celor doi fraţi, mult peste
timp, că i-aş putea spune lui Teo, cel de acum, ”frate”, şi
multe altele asemănătoare, rod al unei imaginaţii, poate,
halucinante.
136
MIHAI GÎNDU
În orice caz, odată cu întâlnirea cu Teo mi s-a deschis o

nouă poartă. De aceasta eram sigur.
Şi societatea nu se putea interpune între noi.
Era vineri după-amiază. Momentul în care, practic,

îndatoririle mele legate de job se încheiau. M-am oprit la
un pub din apropiere, cuprins de o dorinţă nestăvilită de a
mă deconecta de la tot ce mă înconjura.
Apoi, ajuns acasă, am apelat prin telefon la serviciile
unei firme care trimitea call-girls la domiciliu. Peste puţin
timp, o fată frumoasă, de origine asiatică, se afla în pragul
uşii mele. Am discutat condiţiile, apoi, prin telefon, am
transmis firmei respective numărul cardului care se afla
introdus în bancomatul din apartament.
Vedeţi? Aşa de simplu era tot. Plăcere contra bani.
Nu fusesem căsătorit niciodată, aşa că experienţa mea
cu femeile se rezuma la astfel de call-girls şi la week-end-
uri. Mă gândeam, în sinea mea, cum ar fi să îmi creez un
rost al meu, să mă ”aşez”, dar deseori mi se părea că este
un obiectiv cam prea greu de atins, cam prea îndepărtat.
Mai mult, nu ştiam dacă să mă amuz sau să mă tem
gândindu-mă că, luând în considerare preferinţa mea
pentru asiatice, aş fi putut păţi precum eroul lui Ryu
Murakami, din ”Odishon”.
Am descoperit, împreună cu Teo, o terasă foarte
atrăgătoare şi relaxantă, chiar în centrul oraşului, unde
puteam să consumăm bere, să purtăm discuţii libere şi să
ne simţim eliberaţi de povara cotidianului. Era minunat, un
local cu specific cubanez şi, în plus, soarele bătea cu
putere, făcându-te să te simţi ca şi cum ai fi fost undeva la
mare, printre umbreluţe plantate în nisip.
137
La un moment dat, vorbind cu Teo, am aflat un lucru pe

care ar fi trebuit să îl ştiu deja, dar nu îl cunoşteam.
”De când n-ai mai fost la film?”, m-a întrebat Teo.
”Sincer, de mult timp... Am pe-acasă vreo câteva DVD-
uri şi accesez un site cu filme... dar cam asta e tot”, i-am
mărturisit, nu cu prea mare mândrie.
”Multă lume se duce la cinematografele 3D, de foarte
multe ori pe săptămână”, îmi zise Teo. ”Industria cinema-
ului merge teribil de bine”, adăugă.
”Da, ştiu. Dar eu nu prea mă duc. Tot ceea ce îmi este
clar este că un anumit film nu am voie să îl vizionez. Dar
nici la celelalte 1001 nu mă prea grăbesc”, am zis, poate
uşor zeflemitor.
”Ei, vezi. Bine că ai amintit”, spuse Teo cu o mină
concentrată.
În acel moment, chelneriţa a apărut în faţa noastră,
aducându-ne romul cubanez.
I-am mulţumit cu o înclinare a capului, politicoasă,
însoţită de un zâmbet uşor.
”Despre aceasta voiam să-ţi vorbesc şi eu”, reluă
prietenul meu după o scurtă pauză.
”Personajele din filme au copii fidele în realitate şi tot ce
se întâmplă în film, se petrece şi în viaţa reală. Fiecare om
poate vedea orice, mai puţin propriul film. Acest fenomen
este creat de Industrie, realizat de Scenarişti şi Regizori,
promovat de Producători şi jucat de Actori-Cetăţeni. Ca
noi, de pildă. Ca orice locuitor al Regatului. Ştiai asta?”.
”Nu, deşi ar fi trebuit. Când mi-am făcut cartea de
identitate m-au informat ce film nu am voie să văd, aş fi
putut afla atunci mai multe, dar, cum nu m-am dovedit
prea interesat... aud acum, de la tine. Dar partea cu
suprapunerea peliculei cu viaţa reală, ce e cu ea?”.
Eram cam nedumerit.
138
MIHAI GÎNDU
”E un vis mai vechi al Producătorilor”, rosti Teo în timp

ce sorbea din paharul cu rom. ”Demult voiau să facă asta.
Dar cum nu ţi-ai dat seama? Credeai că toate promo-urile
la filme, toate site-urile aparent nevinovate, unde fiecare
îşi conturează un profil în funcţie de preferinţe, au fost
făcute degeaba? Nu, pasul următor era cel din 2045, ca
fiecare să îşi joace propriul rol. Asta au urmărit de la bun
început”.
Am rămas mut, pentru câteva momente. Chelneriţa a
apărut din nou, cu două juice-uri de portocale, unduindu-şi
formele apetisante prin faţa noastră. Îi priveam cu interes
picioarele aproape perfecte, străduindu-mă să nu mă
trădez prea tare.
”Vezi, dacă ar fi să mă însor vreodată, o astfel de femeie
cred că mi-aş alege”, i-am mărturisit lui Teo, aflându-mă şi
sub influenţa romului consumat mai devreme. ”Nu ştiu ce
să zic... pare o nebunie. Dar întotdeauna am considerat că
între ficţiune şi realitate, între normal şi nebunie graniţa e
oricum mult prea fragilă”, am adăugat, întorcându-mă la
discuţia de mai devreme.
Teo mi-a făcut cu ochiul şi a golit paharul.
”Hai să uităm asta. Suntem aici doar ca să ne simţim
bine”, spuse.
”Perfect de acord”, i-am răspuns, cu toată sinceritatea.
Acasă, camera se învârtea cu mine... Terasa, băutura,
chelneriţa... revelaţia din discuţia cu Teo...
Auzi, asta au urmărit de la bun început.
Ca rolul din film, să îl jucăm şi în viaţă. Sau invers.
Ça, c'est la meilleure.
*
Mă simt cumva rătăcit în această lume plină de
contradicţii. Liber, şi totuşi încătuşat. Romantic, şi totuşi
139
dominat de un spirit pragmatic. Cred că nu mă înţeleg

prea bine pe mine însumi.
Să fiu, într-adevăr, doar o creaţie a Producătorilor? O
simplă marionetă în mâinile lor iscusite? Un artist care
trăieşte doar o iluzie a independenţei, un vis?
Pe moment, nu ştiu să răspund. Timpul va elucida acest
mister.
Mi-am văzut, în continuare, de job, de week-end-urile cu
asiatice, de navigat pe Internet, de discuţiile cu Teo.
La un moment dat, am avut parte de o întâmplare
neobişnuită. Unul dintre vecini văzuse filmul în care jucam
şi, deşi nu avea voie să facă asta, mi-a dezvăluit ceva din
el, deoarece ţinea la mine şi credea că trebuie să îmi
spună neapărat. ”În film te vei certa cu Teo, rău de tot...
Se va ajunge la consecinţe grave, la fapte tragice. Poate
că, dacă ştii, vei putea să eviţi acest lucru în viaţa reală”,
îmi spuse.
”Am să fiu foarte atent să nu mă cert cu el. Să nu le fac
jocul Producătorilor. Sau al Scenariştilor. Mulţumesc că m-
ai avertizat”, i-am răspuns.
Pe urmă am încercat să uit acest incident, dar, mai
repede chiar decât aş fi crezut, soarta avea să mă pună la
încercare exact pe această temă.
Şi chiar de două ori.
Într-una dintre escapadele noastre la terasa minunată,
Teo (care începuse să bea mai mult decât de obicei) m-a
provocat să îi spun care dintre noi scrie mai bine. Am
încercat să evit subiectul, dar a devenit de o insistenţă
deranjantă, în plus părând că vorbeşte atât de serios încât
nu acceptă nicio eschivă.
Am putut însă să îi răspund cum se cuvine, şi nu pentru
că mi-aş fi ”confecţionat” vreun răspuns, ci i-am dat o
replică sinceră, spunându-i exact ceea ce gândeam.
140
MIHAI GÎNDU
”Teo, eu nu cad în capcana asta. Orgoliul este cel mai

de temut monstru plăsmuit de mintea umană. Amândoi
suntem valoroşi, amândoi trebuie să mergem înainte şi -
în plus - suntem cei mai buni prieteni. Nu există «mai
bine», există doar colaborare şi aport la marea istorie a
scrisului, iată răspunsul meu”.
A zâmbit uşor.
”Ştii, asta credeam şi eu. Dar nu eram sigur de ce parte
te situezi tu. Acum, că ai spus-o, mă simt mai liniştit”.
Nu s-a stins însă această discuţie pe o temă delicată, că
a apărut a doua încercare. Mai grea decât prima.
Deşi cunoştea atracţia mea faţă de chelneriţă, Teo a
început să o curteze insistent, chiar sub ochii mei. Părea
mai priceput la ”texte” decât mine, ceea ce avea destulă
importanţă, chiar dacă fata părea mai curând inabordabilă.
Dar cu femeile nu se ştie niciodată...
Recunosc că am fost stânjenit, aproape furios. Ceea ce
făcea el era de-a dreptul o provocare, dacă nu o sfidare.
Pe planetă existau milioane de femei, iar el şi-o alesese
tocmai pe cea care îmi plăcea mie. Ce rost avea?
Însă mi-am amintit de avertismentul vecinului. Oare jocul
era mai perfid decât credeam? Oare Producătorii sau
Scenariştii intraseră deja, într-un fel, în mintea lui Teo şi îl
îndemnau să facă exact acel lucru care să cauzeze cearta
despre care auzisem? Să determine ”faptele tragice”?
Hotărât lucru, nu voi cădea în capcană. M-am hotărât să
cedez.
”Hei, hei... Crezi că nu te văd?”, i-am spus. ”Dar ţi-o las
ţie, dacă insişti atât. Cu o condiţie: să scrii ceva genial
despre iubire, şi poate chiar şi despre sexul tantric, dacă
te ţin curelele”, am încheiat cu o glumă prietenoasă.
La aceasta, Teo chiar a râs cât a putut de mult.
”Hai, că eşti tare, prietene!”, mi-a spus printre hohote.
141
Astfel, până la urmă, am rămas cei mai buni prieteni.

Dar nu înţelegeam jocul în adevăratele sale dimensiuni.
Către ce ne îndreptăm, oare?

Către o lume în care jumătate dintre noi vor sfârşi răpuşi
de droguri, care apăreau în tot mai multe sortimente, mai
rafinate şi mai periculoase, iar cei din cealaltă jumătate vor
juca conform scenariului dictat de Producători, Scenarişti
şi Regizori?
Oare Actorii-Cetăţeni mai au, cu adevărat, vreun drept?
Vreo libertate? Vreun ţel?
În ce constă, până la urmă, acest joc diabolic, în care
principala distracţie, în afară de sex, pare a fi aceea a
vizionării în sălile 3D a orice, mai puţin propria viaţă,
propriul scenariu?
O idee cel puţin la fel de diabolică mi-a încolţit atunci în
minte. Ştiam că Legea nu e încălcată prea des, dar dacă e
să fie... atunci tot banul poate deschide orice uşă. Am
început să mă duc prin cinema-urile 3D să văd filme,
documentare, orice.
Vreo câteva chiar mi-au plăcut. În aceste peripluri am
ochit o Responsabilă de sală care mi s-a părut mai săracă
şi mai uşor de influenţat. Când am considerat că e
momentul să trec la acţiune, n-am mai stat pe gânduri.
Ştiam că risc, dar fără să-mi asum acest risc, nu aş fi putut
câştiga niciodată.
I-am propus o sumă enormă, o sumă pe care nimeni
zdravăn la cap n-ar fi putut-o refuza. (Aveam încă destui
bani în cont încât să îmi pot permite acest gest
extravagant şi să îmi mai şi rămână). Şi i-am cerut în
schimb, nici mai mult, nici mai puţin decât să mă introducă
142
MIHAI GÎNDU
la propriul film. Cel la care nu aveam drept de acces, prin

Lege.
A stat să se gândească un pic, apoi mi-a răspuns.
”E OK. Am s-o fac. Dar există totuşi o mică problemă”.
”Care?”, am întrebat. Devenisem nervos.
”Pot să te introduc doar la o parte mai scurtă din film.
Dacă te-aş introduce în Sală pe toată durata filmului, riscul
să fim prinşi de vreun Controlor ar fi foarte mare - şi s-ar
duce naibii totul. Nu doar că eu aş merge la Închisoare,
dar nici tu nu ai scăpa. Şi nu cred că ai vrea să se
întâmple asta”.
”Bine”, am răspuns, după ce am reflectat câteva
momente. ”Ai dreptate, o să facem cum zici tu”.
”Ce parte ţi-ar conveni mai mult? Începutul, mijlocul,
sfârşitul?”.
”Sfârşitul”, i-am răspuns repede. Aici, chiar eram sigur,
nu era nevoie să mă gândesc prea mult.
”OK. Când îţi voi da un SMS gol pe mobil, vii la uşa asta
şi eu îţi dau drumul în sală. Vezi cam un sfert de oră,
ultimul sfert de oră, şi apoi, înainte să se aprindă lumina,
ieşi din sală şi te pierzi undeva, pe la un bar din locurile ce
înconjoară Sala”.
”Perfect. Rămâne stabilit”, i-am spus, şi i-am înmânat un
card care conţinea suma convenită.
Peste puţin timp, planul nostru a fost pus în aplicare.
Am intrat tremurând în Sală şi m-am aşezat pe un scaun
liber.
Am avut impresia că exact în faţa mea se afla un
Controlor şi am îngheţat de frică. Dar, privindu-l mai cu
atenţie, mi-am dat în cele din urmă seama că era un
simplu spectator, ca şi mine. Mă rog, nu ca şi mine. El
avea voie să vadă filmul.
Mi-am pus ochelarii 3D şi am privit cu atenţie.
143
M-am văzut rătăcind pe străzi, oprindu-mă la terasa la

care mergeam cu Teo, glumind cu chelneriţa.
Până aici, nimic deosebit.
Vorbesc la un telefon mobil, mă îndepărtez grăbit... Apoi
mă întâlnesc cu Teo.
Discut ceva cu el, dar nu desluşesc exact cuvintele.
Îl împuşc, mortal, pe Teo cu un pistol, apoi cad la
picioarele Producătorilor şi strig: ”Aţi câştigat! Acum puteţi
face ce vreţi cu viaţa mea, oricum nu mai are nicio valoare
pentru mine!”.
În acel moment, eu, cel din Sală, şi nu cel aflat pe
Ecran, am crezut că fac infarct. Sângele îmi năvălea pur şi
simplu în creier, nestăvilit. Deci asta îmi pregătiseră
Scenariştii! Sau Producătorii! Să îmi ucid cel mai bun
prieten, şi să cad în mâinile lor! Să le dau satisfacţie!
”Never”, mi-am zis. Trebuia însă să fiu atent să ies din
Sală la timp. Lumina avea să se aprindă în curând.
Am reuşit să mă strecor afară din Sală şi m-am oprit la
un bar de pe un coridor lateral. Am cerut un whisky dublu -
simţeam nevoia să mă liniştesc. Pământul parcă se
învârtea cu mine din cauza şocului suferit.
Apoi am luat un taxi până acasă.
Nu ştiam ce să fac, eram dezorientat total.
Încă mai aveam timp la dispoziţie pentru a evita
deznodământul, dar ce să fac oare? Cui să mă adresez?
Fiindcă intrasem deja în panică şi nu puteam gândi
limpede, am încercat să mă consult cu câţiva prieteni de
încredere, dar niciunul nu m-a crezut.
Toţi puneau story-ul meu pe seama oboselii sau a
băuturii.
Atunci am încercat pe Internet. Sub protecţia unui ID
care nu spunea mare lucru despre mine, am postat pe un
site ceva din povestea mea, nu chiar identică, evident,
144
MIHAI GÎNDU
pentru a nu fi uşor de identificat, şi am cerut părerile

celorlalţi utilizatori.
În zadar. Nu mi-a răspuns niciunul.
În cele din urmă, frica s-a transformat în furie. Furie
oarbă împotriva celor care ne jucau destinele la ruletă.
Am obţinut o audienţă la Producători şi, într-un gest de
nebunie, le-am spus adevărul. Că mi-am văzut propriul
film - şi mai ales le-am descris ceea ce am văzut în el.
”Nu aveai voie să faci asta”, mi-a spus unul dintre ei.
”Ştiu că nu aveam voie. La dracu' cu ce am şi ce nu am
voie! Cine decide asta? Eu însumi sau un nenorocit de
Producător sau de Poliţist? Cine sunteţi voi să decideţi ce
voi face? Cum îmi voi sfârşi zilele?”.
”Nu ai fost de faţă când a început Jocul. Nu ştii ce s-a
discutat atunci”, a continuat un altul.
”Nu! Nu am fost! Şi nici nu vreau să ştiu ce s-a întâmplat
atunci!”, am răcnit, furios. ”Sunteţi nişte monştri! N-am să
fac asta în viaţa reală, n-am să-mi ucid prietenul!”.
”Pelicula a fost deja scrisă. Ne pare rău, nu mai poţi
schimba nimic”, vine răspunsul, de undeva de nicăieri.
”Sunteţi nişte monştri!”, repet, apoi plec, tremurând

aproape.
În film, ca şi în viaţa reală.
Totul e o nebunie.
Sunt prins ca într-o pânză de păianjen. Gigantică,

ameţitoare. Orice aş face, nu eu deţin controlul situaţiei.
Au fost alţii, înaintea mea, care s-au gândit la asta.
Ştiam. Ştiam că drogurile ucid o jumătate din populaţie,
iar Producătorii, pe cealaltă.
145
Ştiam că nu suntem liberi.

Ştiam că va veni o vreme a scadenţei - dar sperasem să
vină mai târziu.
La două lucruri trebuie să fiu extrem de atent: să nu mă
cert cu Teo, sub niciun motiv, şi să caut o posibilitate de
ieşire (dacă există) din Jocul infernal dintre Producători şi
Actori-Cetăţeni.
Am băut un pahar de rom (de data aceasta, acasă, şi nu
la terasă) şi am încercat să uit de tot ce se întâmplase
până atunci.
Am luat agenda telefonică şi am sunat din nou pentru o
call-girl.
Când a venit fata, mă gândeam deja la posibilitatea de a
scrie un jurnal în care să relatez toate acestea, tot ce ni se
întâmplase mie, lui Teo, chelneriţei, responsabilei de sală,
în aceste vremuri apocaliptice, dominate de ură şi teamă,
de violenţă, de droguri şi de mercantilism. Cum unica
distracţie, vizionarea de filme 3D, era limitată de o
restricţie de-a dreptul kafkiană: interdicţia de a viziona
filmul despre propria viaţă. Cum tot ceea ce era mai
frumos pe această planetă fusese aproape distrus de
lăcomia unora şi de nimicnicia altora.
Apoi voi încărca jurnalul undeva pe Internet, pentru ca
măcar cei ce vor veni după noi să ştie.
Să aibă dimensiunile corecte ale unui joc infernal.
Frumoasa asiatică se dezbracă...
Dorinţa sexuală... poate că nu este altceva decât un alt
drog menit să ne facă să uităm.
Un drog uşor şi la îndemână.
Mi-am adus aminte de fata care servea la terasă şi am
iubit-o pe thailandeză. Apoi, după ce s-a terminat totul, am
servit un pahar împreună.
”Îţi plac filmele?”, am întrebat-o.
146
MIHAI GÎNDU
”Mult, mult”, răspunse, repetând cuvântul, de parcă s-ar

fi temut că nu o voi auzi de prima dată.
”Şi mie au început să-mi placă”, i-am răspuns. ”Dar nu
ştiu cum să ies în afara jocului creat de Producători”.
M-a mângâiat uşor cu palma pe abdomen, de parcă ar fi
vrut să mă consoleze.
”Dacă vrei, ştiu eu o soluţie”, continuă fata. ”Am auzit că
e un tip care a făcut o reţetă. Te face imun la Joc şi ce se
întâmplă pe Ecran nu mai are nicio influenţă asupra a ce
se petrece în viaţa reală. Scapi de influenţa lor, înţelegi?”.
Am devenit brusc atent.
”Tu vorbeşti serios?”, am întrebat-o, încă nevenindu-mi
să cred.
”Da, da. Vorbesc serios. Dă-mi timp o săptămână sau
două şi încerc să fac rost de numărul lui de mobil. Vedem
cât cere pe reţetă - găsim noi o soluţie”.
”Asta ar fi cu adevărat extraordinar”, am murmurat.
După ce tânăra thailandeză a plecat, m-am întins pe
spate, aproape răsuflând uşurat.
Înseamnă că nu sunt invincibili.
Am plecat în concediu. M-am dus la mare, la plajă,

pentru a vedea, în sfârşit, natura îndeaproape, pentru a nu
fi silit să-mi imaginez totul din faţa ecranului computerului
de la birou sau într-o sală de cinematograf.
Să respir aer curat, să simt briza mării.
Probabil că se poate ieşi în afara Jocului şi fără o nouă
porţie de drog ucigaş.
Mă gândeam cum va reacţiona Teo la aflarea veştii, cât
se va bucura, fiindcă eram hotărât să împart cu el această
veste minunată. Cea care ne putea salva pe toţi.
147
Mă voi îmbăta precis la întoarcere... Voi merge cu Teo,

tizul fratelui lui Van Gogh, la terasă, în amintirea
vremurilor bune, vom râde şi ne vom uita la chelneriţa
sexy, vom glumi, vom merge acasă şi vom scrie...
...Fiindcă în curând vom fi liberi.
M-am asigurat că am salvat în cel puţin două locuri
telefonul thailandezei, pentru a fi sigur că voi da de ea
imediat ce se va putea.
La întoarcere, l-am sunat pe Teo şi, în curând, ne aflam
la binecunoscuta terasă.
După ce am mai vorbit despre scrierile noastre, am
atacat frontal subiectul.
”Sexul cu necunoscute are şi părţile sale bune... Iată ce
am aflat de la o asiatică. E un tip care a făcut o reţetă care
poate sparge cercul, te poate scoate în afara Jocului. Ce
se întâmplă pe ecran nu se va mai repeta în realitate”.
L-am văzut pe prietenul meu pălind brusc.
”Ce e? Te simţi bine?!”, l-am chestionat.
”Tipul de care vorbeşti... a murit alaltăieri. L-a călcat o
maşină. De fapt... cred că cel mai bine ar fi să nu mai
vorbim deloc de el”.
”Cum? Cum l-a călcat o maşină? De ce să nu vorbim
despre el?”. Eram stupefiat. Deja mă luase cu ameţeală.
”Nu pot să-ţi spun... E ceva foarte încurcat”.
”Şi de când mă ştii pe mine că nu pot asculta poveşti
încurcate?”.
L-am văzut că ezită.
”Eu... eu...”, se bâlbâia.
”Adună-te”.
”Dacă îţi povestesc ceva... juri că nu mai spui nimănui?”,
mă întrebă, într-un final, pe un ton scăzut, ca nu cumva să
fie auzit şi de altcineva.
”Fireşte. Buzele mele sunt pecetluite”.
148
MIHAI GÎNDU
”Ei bine”, continuă, pe acelaşi ton şoptit, ”am fost

contactat de un tip care vindea la un preţ rezonabil o
reţetă pentru a ieşi în afara Filmului, în afara Schemei.
«Am libertate de vânzare», făcea. «Libertate de vânzare».
Am cumpărat imediat reţeta.
M-am dus la Producători şi i-am ameninţat că o
răspândesc în tot Oraşul, apoi în toată Ţara. Aceştia mi-au
oferit o imensă sumă de bani cu condiţia să distrug reţeta
în faţa lor şi să le divulg numele celui care o produsese.
N-am ştiut ce să fac. Până la urmă, am cedat. Am
distrus reţeta, mi-am luat banii. Peste două zile, o maşină
l-a călcat pe fabricantul reţetei. Sunt sigur că a fost mâna
lor...”.
Am icnit scurt, ca străpuns de un junghi din cap până în
picioare. Aproape că mi-am acoperit urechile cu mâinile,
pentru a nu auzi mai departe.
Acesta era cu adevărat cel mai negru dintre toate
scenariile posibile. Eram şocat, lovit, rănit de moarte.
”Ce ai făcut?! Ce ai putut să faci?! Ai avut reţeta şi ai
distrus-o pentru banii Producătorilor? Nu-mi vine să cred...
Te urăsc, Teo! N-am crezut că voi spune vreodată
cuvintele astea, dar te urăsc!”, i-am replicat, când am
putut în sfârşit să articulez cuvintele. Pe urmă am luat
pistolul şi l-am împuşcat, mortal. Câţiva Producători se
adunaseră la cinci metri de terasă. Apoi, mă prăbuşesc,
învins, la picioarele Producătorilor şi rostesc fatala replică:
”Aţi câştigat! Acum puteţi face ce vreţi cu viaţa mea,
oricum nu mai are nicio valoare pentru mine!”.
Cortina cade. ...În sală, o spectatoare tânără, o
thailandeză ce lucra drept call-girl pentru o firmă, plângea
în hohote, cu lacrimi amare, la sfârşitul filmului. Era un
final pe care îl afla de-abia acum, deşi l-ar fi putut şti mai
demult... Ea ar fi ştiut să-şi cumpere libertatea.
149
PIERDUT ÎN DEŞERTUL VIOLET
Scena 1.
Privesc, uluit, nemărginita întindere a deşertului din faţa
mea, îmi îndrept privirile către orizont şi văd că nici acolo
arida suprafaţă nu pare a avea un sfârşit, e ca un tărâm
interzis muritorilor pe care, prin cine ştie ce capriciu al
sorţii, m-am rătăcit.
Arată până la un punct ca oricare deşert, Sahara sau
Taklamakan, dacă vreţi, dar are două particularităţi care îl
deosebesc de orice astfel de întindere terestră. Este în
întregime colorat în violet - dunele, rocile, nisipul, tot ce îl
alcătuieşte poartă această culoare aparte. Şi, în al doilea
rând, la intervale de câteva sute de metri, poate chiar un
kilometru, apar nişte fântâni arteziene gigantice, din care
ţâşnesc şuvoaie de apă colorate tot în mov, care urcă
până către înălţimi, apoi se zdrobesc de sol.
Unde mă aflu? De ce este acest deşert atât de vast, de
ce fenomenele care pot fi întâlnite în el sfidează legile
fizicii? De cât timp sunt aici? Sunt întrebări pe care mi le-
am pus foarte des, fără a fi însă capabil de a le da un
răspuns satisfăcător. Mi-am imaginat că, probabil, mă
droghez. Mi-am pus problema că am fost răpit de
extratereştri şi dus pe o planetă îndepărtată. M-am mai
gândit că visez, dar deja prezumtivul vis durează de prea
mult timp.
Nu ştiu, poate doar timpul mă va ajuta să-mi răspund la
aceste întrebări.
...Cămile vorbitoare înaintează, încet, dar, straniu
fenomen, în timp ce păşesc pe nisip picioarele li se
destramă, transformându-se într-un praf verde care se
contopeşte apoi cu solul, iar în secunda imediat următoare
150
MIHAI GÎNDU
le cresc alte membre, cu care mai fac un pas, pentru ca şi

acestea, la rândul lor, să se destrame şi să fie înlocuite, şi
tot aşa, într-un straniu carusel suprarealist.
”Cine eşti tu?”, ”Ce cauţi printre noi, străine?”, li se aud
clar vocile, iar eu privesc, ca hipnotizat, cum capetele lor
vorbitoare se desprind, pentru câteva momente, de trup,
pentru a reveni însă imediat înapoi, făcând ca aceste
stranii vieţuitoare să îmi apară atât de fragile încât mă tem
că dacă le-aş atinge s-ar putea destrăma.
”Dar unde mă aflu?”, rostesc, buimăcit, ”răspunzând” la
întrebare cu o altă întrebare, fără a putea, în continuare,
să-mi explic nimic din ce mi se întâmplă.
O adiere a vântului îmi aduce pe faţă câţiva stropi violeţi
de apă, apoi văd cum pământul se cască într-o falie uriaşă
chiar în faţa mea, la câţiva metri. Speriat, mă arunc într-o
parte, apoi văd cum câţiva pitici stranii, cu capete de
câine, dansează în jurul meu un fel de horă.
Îmi pierd cunoştinţa.
...Când mă trezesc, constat că sunt pe nisip, printre
ruinele unei terase (iată, deci, că, odată, acest spaţiu a
fost populat), la foarte mică distanţă de o arteziană
precum cele descrise anterior. Mă aşez lângă ea, lăsând
stropii să cadă, ca o binecuvântare, peste trupul meu
aproape ars de soare.
Din câteva difuzoare ale terasei părăsite se aude o
muzică de ambient bizară, ceva între Saluki Regicide şi
Buddha Bar, fapt cu atât mai inexplicabil cu cât nu era
nimeni acolo şi nici vreo sursă de energie, în speţă de
curent electric, nu exista.
Închid ochii, pentru câteva momente, lăsând apa să îmi
răcorească trupul, pe acordurile acelei muzici ce îmi
părea, în acele momente, cea mai plăcută cu putinţă.
Desene ciudate mi se perindă prin imaginaţie, elefanţi
151
ducând în spate pelerini, prin India, vietnameze purtând

pălărioare, cascade înalte cu apa zdrobindu-se de stânci.
Simt cum de trupul meu se lipeşte o tânără fată. O
privesc în ochi, îmi dau seama că o cunoşteam de
undeva, şi încerc să mă ridic, temându-mă în acelaşi timp
că visul meu ar putea să se destrame, dar ea îmi spune
”stai pe loc, nu te mişca”, şi mă acoperă cu mângâierile şi
sărutările ei lascive, îmi promite Paradisul, printre acele
ruine stranii, lângă arteziană, pe fundalul sonor asigurat
de acel artist care putea fi chiar Saluki Regicide sau
Buddha Bar...
Scena 2.
După ce îmi termin orele de serviciu, mă închid între
pereţii propriului apartament, ascultând la căşti muzică de
ambient şi privind din când în când câte un documentar.
Vreau să uit de tot ce mă înconjoară.
E un fel de beţie a simţurilor, ascult ore întregi, torn în
mine câteva beri negre, îmi imaginez tot felul de întâmplări
care ar putea avea loc în realitate, las fantasmele să mă
învăluie...
Departe de lume, cu toate problemele ei, departe de
politică şi politicieni, de mizerie şi suferinţă, încercând să
uit, măcar pentru câtva timp, de tinerii confruntaţi cu
probleme ca şomajul şi tentativele de suicid sau de
bătrânii atinşi de depresie sau suferind din cauza lipsei de
mijloace materiale şi chiar a inaniţiei.
Nu, în lumea aceasta nu mai e loc de durere... Ci doar
găsesc un spaţiu în care fanteziile prind viaţă, în care
orice este posibil...
Într-o seară, nemaiştiind pe ce lume mă aflu, am ieşit
pentru câteva momente pe culoar, pe palierul blocului în
152
MIHAI GÎNDU
care locuiam. Aproape că m-am ciocnit de o fată care

tocmai ieşise şi ea din propriul apartament, parfumată
toată şi machiată, îndreptându-se către uşa liftului. Pulsul
mi s-a accelerat pentru câteva momente, apoi m-am
retras, scuzându-mă pentru micul incident.
Era nepoata vecinului, un profesor universitar acum ieşit
la pensie. Mi-am imaginat că am dansa împreună, sau că
i-aş spune o glumă şi ar râde în hohote...
Nu contează, sunt aberaţiile unui om prea băut şi care a
stat prea mult timp singur, trebuie să le şterg ca şi cum nu
ar fi existat niciodată. Să le anihilez voit, la fel cum o
făcusem şi cu nenorocirile sus-menţionate.
Mă întorc în apartament şi ascult muzică din nou, stau
întins în pat şi mă deconectez, simt că plutesc, undeva,
departe...
Scena 3.
Mă doare capul îngrozitor. Mă răsucesc în pat şi îmi dau
seama că mă aflu într-o rezervă de spital.
Dar nu îmi mai amintesc nici unde mă aflu, nici de ce
sunt aici.
Tremurând, fac câţiva paşi, timizi, către exterior,
încercând să nu-mi pierd echilibrul (mă simţeam foarte
slăbit). Înaintez către o asistentă medicală care se afla pe
culoar.
”V-aţi luat medicamentele?”, mă întrebă, făcându-mi în
acelaşi timp semn să nu înaintez mai departe, în cazul în
care nu le-aş fi luat.
”Nu mai ţin minte”, i-am răspuns, fără a minţi câtuşi de
puţin. ”Dar ce medicamente erau?”, am întrebat.
”Neuleptil şi Anafranil”, a venit prompt răspunsul.
O! Asta înseamnă că mă aflu într-un spital psihiatric.
153
”Mă întorc în rezervă şi verific”, spun. ”Din câte îmi

amintesc, notez într-un carneţel ce şi cât iau, tocmai
pentru a evita neplăcerile”.
”În regulă”, rosti asistenta, care îmi dau brusc seama că
semăna perfect cu fata vecinului. ”Dacă aveţi nevoie de
ceva, îmi spuneţi”, adăugă, politicoasă.
”Desigur, aşa voi face”, am răspuns şi m-am îndreptat
către propria rezervă.
Am luat un antinevralgic şi am scotocit după carneţel.
După câteva minute de căutare, l-am găsit şi am deschis
la ultima filă. Pentru aseară şi azi-dimineaţă, bifasem că
am luat medicaţia.
Bun. M-am întins în pat şi am deschis laptop-ul pe care
îl aveam în rezervă. Mi-am pus căştile la urechi şi am
început să ascult o muzică de ambient care îmi plăcea
foarte mult. Saluki Regicide...
...Afară voi ieşi mai târziu. Am destul timp să discut cu
ceilalţi pacienţi şi să fiu bătut la cap de asistente,
deocamdată e mai important să mă relaxez...
Scena 4.
Fata dispăruse de lângă mine.
Fusese un moment magic, eliberare, dragoste, apă rece
cu irizaţii violete, o terasă părăsită şi o muzică bizară...
Dar acum se terminase.
Un şarpe enorm, probabil veninos, a ţâşnit din nisip
chiar în faţa mea. Avea nişte ochi imenşi, bulbucaţi, şi din
gură îi ţâşnea o limbă bifurcată cu care voia să mă atingă.
M-am ferit, aruncându-mă într-o parte, dar în acelaşi
moment au apărut încă cinci-şase care arătau la fel,
încercuindu-mă şi dansând în jurul meu, letal. Un cerc al
morţii din care nu mai aveam nicio ieşire. Minute, poate
154
MIHAI GÎNDU
chiar zeci de secunde până când mă vor muşca,

înţepându-mă şi inoculându-mi veninul lor.
Voiam să strig către Cer că nu merit o asemenea
moarte, că vreau să trăiesc mai departe în deşertul vrăjit,
că îmi doresc să mai petrec încă măcar o zi pe terasa
abandonată care mă găzduise mai devreme, dar vorbele
nu-mi ieşeau din gură. Eram paralizat de frică şi mi s-a
părut, pentru câteva momente, că văd silueta sumbră a
Morţii, purtând o coasă.
Apoi însă, ca prin miracol, toţi şerpii s-au prefăcut în
nisip şi au căzut la pământ, destrămându-se asemeni
picioarelor cămilelor de mai devreme. Pe locul în care au
căzut au apărut imediat nişte aparate ce semănau cu
modernele walkman-uri, dar care erau în întregime din
piatră. Am întins mâna către ele, ezitând. (Îmi era teamă
să nu se prefacă din nou în şerpi). Dar nu s-a întâmplat
nimic. Mi-am pus căştile de piatră la urechi şi am putut
auzi cea mai stranie muzică de ambient pe care aş fi
putut-o asculta vreodată. Părea chiar de sorginte
extraterestră.
Câţiva gnomi au răsărit, la rândul lor, din nisip şi au
început să danseze, după care în peisaj şi-a făcut apariţia
un câine mutant, fără urechi şi fără păr, care părea a
adulmeca o pradă imaginară. Am mai putut vedea cum din
botul câinelui se rostogolesc câteva sfere roz de mărimea
unei mingi de tenis, după care am luat-o la fugă. Peisajul
părea a fi devenit prea ostil, dacă nu chiar primejdios,
pentru a mai zăbovi acolo.
Am alergat vreo câteva sute de metri. Când am obosit,
m-am aşezat jos, în nisipul violet, şi am încercat să-mi trag
răsuflarea.
Din păcate, nu era nicio sursă de apă împrejur, fântânile
cu apă mov deveniseră amintire.
155
Un bătrân cerşetor se apropia de mine, cu mişcări lente

şi dezordonate. Înainta prin nisip ca un maratonist care
de-abia se mai putea ţine pe picioare. Tocmai mă
pregăteam să îi spun că nu am niciun ban la mine, când i-
am auzit vocea hârâită:
”Apă... Dă-mi apă...”.
”Din păcate, nu am nici eu. Prima fântână ar putea fi la
aproape un kilometru de aici”, i-am răspuns.
”Trebuie să-mi dai apă... Eşti dator să-mi dai apă”..., îmi
spuse, criptic, dar convins de ceea ce spune.
”Cum adică? Cum îţi sunt dator?”, am întrebat,
nedumerit.
”Dă-mi apă... Asasinule”, rosti şi, fără a mai aştepta
răspunsul meu, se întoarse cu spatele şi plecă mai
departe.
Am putut vedea, cu oroare, cum, exact în ceafă, avea o
gaură mare din care curgea sânge, provocată cel mai
probabil de o împuşcătură trasă de aproape sau de un
obiect ascuţit.
Dar nu aceasta era problema, că avea acea rană, ci că
era atât de mare, de adâncă şi de prost plasată, şi prin ea
cursese atâta sânge, încât era imposibil ca cineva să fi
supravieţuit cu ea.
Omul care tocmai îmi vorbise nu era rănit. Era mort.
Scena 5.
Mă aflam, ca de obicei, singur în propriul apartament,
pradă propriilor gânduri şi sentimente, folosind drept unic
”drog” nu vreo reţetă supersofisticată de stimulent sintetic
(pe care l-aş fi considerat dăunător şi mai ales periculos),
ci doar muzică de ambient şi psihedelică dată la maximum
în căşti, combinată cu ceva bere neagră, ca de obicei.
156
MIHAI GÎNDU
Unii o numesc laşitate. Această fugă perpetuă din faţa

realităţii, această evitare a problemelor. Eu îndrăznesc să
o numesc, de la un punct încolo, spirit de autoconservare.
Instinct de apărare.
Căci la ce mi-ar folosi să îmi pun zi de zi, ceas de ceas,
clipă de clipă, în faţă realitatea brutală, năucitoare? Cea
pomenită anterior, plină de chin şi de durere? Cunosc
problemele lumii şi nu-mi sunt indiferente. Cum mi-ar
putea fi indiferentă soarta tinerilor care nu au un loc de
muncă sau care nu mai doresc să trăiască, soarta
mamelor care acceptă, şi dintr-o pornire denaturată, dar
cu siguranţă şi din disperare, să joace rolul de mame-
surogat, vânzându-şi apoi copiii pe bani grei unor
necunoscuţi, soarta acelor copii rămaşi fără părinţii
naturali sau, în sfârşit, soarta bătrânilor care nu au parte
nici de o viaţă, dar nici (măcar) de o moarte decentă? O,
nu, toate acestea mă dor. Şi chiar foarte tare.
Numai că, nestând în putinţa mea să fac ceva pentru ei,
să schimb lucrurile, regulile, pe această planetă a
suferinţei numită Pământ, prefer de multe ori să mă
detaşez de realitate. Să mă ascund într-o lume imaginară
unde toate acestea se estompează. Ca şi cum ai lua un
analgezic.
...Muzică de ambient. Bere. Extaz.
Într-o seară, nemiaştiind bine ce fac, am sunat la uşa
vecinului de alături. Mi-a deschis ea, nepoata, îmbrăcată
într-o ţinută lejeră şi mirosind a parfum.
”Unde vrei să te duci?”, m-a întrebat, sesizând
dezordinea din gesturile mele.
”Eu... eu...”, m-am bâlbâit puţin, neştiind ce să zic, ”mă
gândeam că am putea asculta puţină muzică împreună”.
”Chiar aşa?”, mă chestionă uşor ironic. Îi întrezăream
sânii perfecţi pe sub bluză.
157
”Da, păi...”, am adăugat, la fel de nesigur.

Apoi am intrat în apartament şi am lipit-o de un perete,
strivindu-mi buzele de ale ei. Când m-am convins că nu se
împotriveşte foarte tare, am răsturnat-o într-un pat.
Însă, exact când mă pregăteam să-i dau jos bluza, în
încăpere a intrat bunicul ei, ex-profesorul universitar. A
luat un presse-papier şi s-a năpustit asupra mea.
”Las-o în pace! Afară, ieşi afară din casa mea!”, a strigat
şi a încercat să mă lovească cu obiectul dintr-un metal
greu.
Atunci s-a produs ireparabilul. Vrând să mă apăr, i-am
prins mâna şi i-am întors lovitura, izbindu-l cu presse-
papier-ul în frunte. Lovitură, de altfel, nu foarte dură, şi în
niciun caz mortală, însă bătrânul, dezechilibrându-se, a
căzut pe spate şi a aterizat cu ceafa exact într-un piron
care ieşea din podea şi care rămăsese, din greşeală,
acolo. A scos un urlet de durere şi sângele a început să
ţâşnească în valuri, apoi, în câteva momente, a rămas
inert, fixând tavanul cu ochi sticloşi.
Îngrozit, m-am dat câţiva paşi înapoi şi am strigat. Apoi
am vrut să caut vreo manevră de resuscitare, dându-mi
însă imediat seama că era inutil: bătrânul murise.
Aflat sub şoc, m-am îndreptat către ieşirea din
apartament, apucând să mai văd cum fata, terifiată,
zgâlţâie cadavrul bătrânului, strigând sfâşietor: ”Bunicule!
Buniculeeee!”.
De azi înainte, nu voi mai avea linişte nici în apartament.
Sunt însemnat pe vecie.
Scena 6.
De când sunt internat la psihiatrie? Ce e real în toată
povestea şi ce nu? Partea cea mai complicată este că am
158
MIHAI GÎNDU
ajuns să cred că este posibil să nu aflu vreodată adevărul

în totalitate. Ci să-l trăiesc doar prin crâmpeie, prin
fragmente disparate pe care încerc să le îmbin, ca într-un
joc de puzzle, fără a fi însă capabil să văd cu adevărat
întregul.
Îmi iau medicamentele. Da, asta o fac. Dar mai departe
de atât nu ştiu bine ce să zic. În acea dimineaţă (în fond
banală, ca una dintre nenumăratele dimineţi pe care le
petrecusem acolo) am mai zăbovit puţin, la o cafea cu
ceilalţi pacienţi, imediat după micul dejun.
Un tip mustăcios susţinea sus şi tare că e reîncarnarea
lui Hitler şi că va da ordin să fim gazaţi cu toţii, într-un
viitor apropiat. L-am lăsat în pace, necontrazicându-l în
niciun fel, şi m-am întreţinut cu cea care spunea că e
descendenta Isadorei Duncan.
”Am o strămoaşă celebră, dar şi eu voi cuceri
mapamondul”, îmi spuse.
”Da, desigur, eu unul chiar cred asta”, i-am răspuns.
”Balet... Dans... Viaţă... Moarte”, adăugă, destul de
enigmatic.
”Suntem chemaţi la un joc al vieţii şi la un festin al artei
care se pot dovedi fascinante”, am replicat.
”Da, dar nu pentru toţi... Nu pentru toţi...”, rosti slab,
aproape imperceptibil, interlocutoarea mea. ”Unii dintre noi
sunt asasini, au vieţi pe conştiinţă!”.
”Unii dintre noi?”, am întrebat, nesigur.
”Adică tu!”, îmi spuse, de data aceasta direct, şi mă privi
cu atenţie.
M-am uitat şi eu la ea şi mi s-a părut că unul dintre ochi
îl avea fix, ca de sticlă, amănunt care m-a înspăimântat
(de parcă asta ar fi fost mai înfricoşător decât ceea ce
tocmai îmi spusese).
”Cred că greşiţi”, am rostit, timid.
159
”Eu nu greşesc niciodată!”, îmi spuse pe un ton ferm,

care nu admitea replică. ”Mai ales în chestiuni de viaţă şi
de moarte. Niciodată”, murmură, şi se îndepărtă apoi
grăbită, ca şi cum nu ar mai fi aşteptat niciun alt răspuns
din partea mea.
M-am sprijinit de peretele coridorului, obosit. Pulsul îmi
era din nou accelerat, prezenţa acelei paciente şi discuţia
nu-mi făcuseră bine.
Tocmai atunci a apărut din nou asistenta.
”V-aţi luat tratamentul?”, veni inevitabila întrebare.
”Da, l-am luat”, i-am răspuns, de data aceasta extrem de
sigur. ”Dar vă rog să mă scuzaţi, am să mă retrag în
rezervă, nu mă simt prea bine”.
”Da, staţi liniştit, odihniţi-vă. Ne vedem după cină”, îmi
spuse pe un ton afabil.
În rezervă, am ascultat din nou muzică la căşti, dar
simţeam cum mă cuprind transpiraţii reci. Oare sufletul
meu e însemnat, într-adevăr?
Scena 7.
Din nou în deşert. Înconjurat de animale mutante, de
cranii vorbitoare, care păreau a aparţine unui alt timp şi
unui alt spaţiu.
Vântul bătea cu putere, spulberând nisipul violet în toate
direcţiile, făcându-mă să mă tem.
Pot spune însă că avusesem noroc că nu mă
confruntasem cu o furtună de nisip - ce mi-ar fi putut fi
chiar letală.
Au apărut iar piticii cu cap de câine, dansând în jurul
meu şi cântând melodii tânguitoare, jucându-se de-a
moartea şi de-a viaţa într-un deşert ce părea a cuprinde
multe taine şi a nu oferi nicio certitudine.
160
MIHAI GÎNDU
Îi priveam, ca hipnotizat, apoi flăcări uriaşe, verzi, au

ţâşnit brusc din nisip, înconjurându-mă. Nu ştiam ce sunt,
dacă te ard într-adevăr sau nu, dar nici nu aveam de gând
să-mi forţez norocul încercând să aflu. Era un spectacol
care în alte condiţii ar fi putut părea feeric, însă în situaţia
în care mă aflam începusem să mă tem pentru viaţa mea,
mai ales că flăcările erau înalte de peste cinci metri şi nu
zăream nicio breşă prin care m-aş fi putut strecura în afara
cercului ucigaş.
Când mai aveam puţin şi mi-aş fi pierdut orice speranţă,
flăcările au dispărut brusc, pentru a face însă loc unor
crocodili orbi (de fapt, lipsiţi complet de ochi şi de orbite,
cum nu mai văzusem niciodată), însă cu fălci care ar fi
putut zdrobi între ele orice şi, de asemenea, vorbitori.
”Asasinule, aici vei pieri, în acest deşert”, spunea unul,
cu o voce metalică. ”Aici, aici, chiar aici îţi vor putrezi
oasele”, adăuga altul. Apoi din gurile larg căscate ieşeau
rotocoale imense de fum înecăcios, ca de sulf.
M-am dat înapoi, înspăimântat.
Puteau să mă strivească între fălci sau să mă intoxice cu
fumul în orice moment, aşa încât trebuia să mizez pe
altceva decât pe ideea că, poate, la un moment dat, vor
dispărea şi aceştia, cum se întâmplase cu multe dintre
lucrurile din acel straniu deşert.
Am început din nou să fug şi, la un moment dat, mi s-a
părut că trec pe lângă bătrânul cerşetor (ce semăna atât
de mult cu bunicul fetei), care rostea din nou aceleaşi
cuvinte: ”Apă... Dă-mi apă...”.
Ajung, cu ultimele puteri, lângă o arteziană. Mă aşez şi
constat, cu bucurie, că mă aflam din nou pe terasa
părăsită unde îmi găsisem refugiul prima dată.
O fată se apropie de mine şi, deşi mă gândeam din nou
la dragoste, văd cum scoate un cuţit ascuţit de sub bluză
161
şi îmi şopteşte: ”De mâna mea vei muri, aşa cum bunicul
meu a pierit de mâna ta!”.
Nu am ce să-i răspund, aşa încât tac şi mă prăbuşesc în
nisip.
Cerul violet se întinde, mut, deasupra mea.
Scena 8.
Bineînţeles că nu am mai intrat niciodată în apartamentul
vecinei, nici nu am mai încercat să fac altceva decât a-mi
duce traiul zilnic.
Din punct de vedere legal, am scăpat de consecinţe,
fiindcă, în afară de faptul că omorul fusese prin
imprudenţă, şi nu premeditat, urmam un tratament
psihiatric destul de sever şi se considerase că nu pot
răspunde pe deplin pentru faptele mele.
Dar nu acelaşi lucru îl puteam spune şi despre psihicul
meu, şi aşa răvăşit. Faptul că fără să vreau ucisesem un
om nevinovat, mai mult, pe bunicul celei căreia speram
să-i cuceresc inima, chiar în timp ce încercam să mă
apropiu mai mult de ea, mă ruinase.
Aveam teribile insomnii, urmate cel mai adesea de un
somn scurt, plin de coşmaruri. Ziua nu mă mai puteam
concentra la nimic, la serviciu de-abia dacă îmi puteam
duce la bun sfârşit îndatoririle.
Ascultam în continuare muzică la căşti, încercam să
evadez din aceeaşi lume care se dovedise a fi, şi în
particular, nu numai în general, una de coşmar.
Într-o dimineaţă, în timp ce ieşisem să duc gunoiul, m-
am intersectat din nou cu fata atât de dragă mie, cu vecina
căreia îi omorâsem fără să vreau bunicul şi, sfâşiat de
neputinţă, torturat de remuşcări, dorind să mă eliberez de
o povară imensă, am izbucnit brusc în plâns, am rostit
162
MIHAI GÎNDU
către ea un ”iartă-mă!” sugrumat, apoi am alergat repede

înapoi şi m-am baricadat în propriul apartament.
Singur. Trebuie să fiu singur.
Nu ştiu dacă ceva sau cineva mă mai pot ajuta pe
această lume.
Trebuie să încerc. Trebuie să sper.
Dar nu ştiu dacă mai am putere.
Nu ştiu dacă ea m-a iertat, dar eu nu m-am iertat, cu
siguranţă.
Ascult muzică şi am coşmaruri.
Scena 9.
Mă trezesc, în fiecare zi, în aceeaşi rezervă, în acelaşi
spital, şi mă întreb dacă voi mai ieşi vreodată de acolo.
Dacă toate vor avea un sfârşit.
Îmi rememorez cuvintele celei care susţinea că e una
dintre descendentele Isadorei Duncan: ”Unii dintre noi
sunt asasini, au vieţi pe conştiinţă!”.
Aş vrea să nu mă mai gândesc la nimic. Să uit de tot şi
de toate.
Singur cu un laptop... cu o halucinaţie... şi cu un spital.
Aud bătăi în uşă. Cine poate fi? Sper că nu a venit
poliţia după mine aici.
Deschid uşa, tremurând.
Spre uşurarea mea, era asistenta, care însă nu bătuse
niciodată până atunci la uşa rezervei mele. Asistenta...
cea care semăna izbitor de mult, ca o soră geamănă, cu
nepreţuita mea vecină!
”Trebuie să fiu sigură că v-aţi luat tratamentul. De aceea
am coborât”.
”L-am luat”, am spus, minţind, de data aceasta. În urmă
cu două zile, sistasem temporar tratamentul, din cauza
163
unor efecte secundare pe care le găseam insuportabile.

Un flacon căzuse chiar sub pat, însă din fericire ea nu s-a
uitat acolo.
”Perfect”, spuse, şi mi s-a părut că văd pe chipul ei un
zâmbet complice.
Şi atunci am retrăit, poate că în subconştient tânjisem
întotdeauna după asta, momentul în care intrasem, cu
mult timp în urmă, în apartamentul vecinei.
Am închis uşa, apoi am lipit-o pe asistentă de perete şi
mi-am strivit buzele de ale ei. Aş fi vrut să dureze o
veşnicie clipa aceasta.
Când m-am convins că nu se împotriveşte prea tare, am
răsturnat-o în pat. Însă exact când, anticipând magia
contopirii trupurilor noastre, am vrut să-i scot bluza, în
încăpere a intrat un bărbat. Acesta semăna până la
identitate cu fostul profesor universitar, bunicul vecinei
mele!
Mâinile au început să-mi tremure.
”Cine e? Cine e bărbatul acesta?”, am întrebat-o pe
asistentă, cu ultimele puteri.
”E medicul şef, toată lumea îl cunoaşte”, rosti sigură
asistenta.
”Medicul şef?”, am întrebat. Începuse să mă ia cu
ameţeală.
”Las-o în pace! Ieşi afară! Afară din rezervă!”, strigă
acesta, şi se năpusti asupra mea.
I-am parat lovitura, ba chiar i-am întors-o.
Şi atunci s-a produs ireparabilul.
Deşi lovitura mea nu a fost foarte puternică, şi în niciun
caz mortală, medicul-şef s-a dezechilibrat şi a căzut pe
spate, aterizând cu ceafa chiar într-un piron care ieşea din
podea, la marginea patului, şi care fusese uitat, din
neglijenţă, acolo.
164
MIHAI GÎNDU
A strigat tare, sângele a început să-i curgă şiroaie, apoi,

după câteva momente, a rămas inert, fixând cu ochii
sticloşi tavanul.
M-am dat îngrozit înapoi.
În acelaşi moment, asistenta mi-a prins braţul şi mi-a
introdus acul seringii în el, golind apoi conţinutul acesteia,
printr-o mişcare scurtă, bine executată.
”Ce era acolo? Ce mi-ai făcut?”, am întrebat,
dezorientat.
”Te va ajuta să dormi mult. Mult şi liniştit”, adăugă, şi mi
s-a părut că desluşesc un zâmbet straniu pe faţa ei.
Scena 10 (epilog).
Craniile vorbitoare îşi descleştau fălcile, scoţând sunete
bizare, apoi mă întrebau răspicat: ”Cine eşti? Ce cauţi
printre noi?”.
”De ce eu? De ce eu?”, rosteam, repetat, neputând
răspunde la întrebare.
În faţa mea dansau şerpi, care apoi se transformau în
crocodili, apoi în cămile cu picioare de fum, apoi în pitici,
într-o cavalcadă uluitoare, la fiecare zece secunde
neştiind la ce să mă aştept în continuare. Dansau, se
prefăceau în nisip şi în fum, apoi luau din nou forma a
ceva viu, însufleţit, stranie şi inexplicabilă metamorfoză,
ameţindu-mă, făcându-mă să nu mai înţeleg nimic.
Poate că sunt drogat. Poate că mă aflu pe altă planetă.
Poate că visez.
Sau poate că, în sfârşit, nu sunt decât un biet nebun, un
om cu minţile rătăcite. Însă unul suficient de lucid încât să
nu-şi uite povestea, să ştie perfect de unde a început şi
cum a continuat, însă incapabil să spună cum se va
165
termina. Ar vrea ca finalul să fie unul care să-i aducă

liniştea, eliberarea. Să-l împace cu el însuşi. Dar aşa va fi,
oare?
Sunt înconjurat de crocodili orbi, care ameninţă să mă
prindă între fălcile lor colosale, să mă strivească, să mă
ucidă într-o clipită. Din boturile lor deschise larg iese un
fum înecăcios, mortal, ca de sulf.
”Asasinule, aici vei pieri, în acest deşert”, spunea unul,
cu o voce metalică.
Speriat, am început să fug foarte repede, pentru a lăsa
tot acest peisaj de coşmar în urmă şi a ajunge din nou la
terasa abandonată.
Am alergat kilometri întregi, m-am deshidratat, soarele
violet îmi bătea în cap, nisipul ardea, artezienele nu erau
nicăieri. Am implorat soarta să mă cruţe, dar în zadar.
Tocmai când mă pregăteam să-mi iau adio de la tot, am
ajuns în faţa unei fântâni arteziene de o frumuseţe
neobişnuită. M-am scăldat repede în apă, apoi m-am
aşezat jos şi am constatat, cu uşurare, că mă aflam printre
binecunoscutele ruine ale unei foste terase, pe fundalul
sonor al unei bizare muzici de ambient, ceva care semăna
atât cu Saluki Regicide, cât şi cu Buddha Bar.
Am respirat adânc şi am privit cerul violet care se
întindea deasupra mea. Pentru un moment, am atins
eternitatea.
O fată şi-a lipit trupul de al meu şi atunci, eliberat, m-am
lăsat pradă instinctelor, am făcut dragoste pasional, într-
un spaţiu şi un timp ireale, pe acordurile unei muzici
sublime, cu stropii de apă udându-ne trupurile.
Am privit-o în ochi.
Era ea, desigur.
Vecina/asistenta.
”În sfârşit!”... am murmurat.
166
MIHAI GÎNDU
Am văzut cum mi-a prins braţul şi mi-a introdus acul

seringii în el, golind apoi conţinutul acesteia, printr-o
mişcare scurtă, bine executată.
”Te va ajuta să dormi mult... Mult şi liniştit”, rosti cu o
voce suavă.
Ultima imagine pe care am văzut-o a fost întinderea
nemărginită a cerului violet, stropii de apă care săreau în
continuare în jurul nostru şi chipul ei angelic, străbătut de
un zâmbet clar, cu subînţeles.
167
UN SUFLU ARGINTIU ASUPRA OMENIRII
"Stimată dnă Françoise Duvalier,

V-am citit cu deosebit interes scrierile, care au constituit
pentru mine o lectură fascinantă chiar şi noaptea târziu,
până către primele ore ale dimineţii. Constat că sunteţi un
spirit sensibil şi romantic. Din păcate, nu vă pot împărtăşi
nici opiniile, nici modul de a privi viaţa. După experienţe
asupra cărora n-are sens să insist acum, m-am convins că
omul nu este altceva decât un rateu imens al unui Creator
distrat, bărbatul - un simplu animal de pradă, femeia - un
simplu obiect al plăcerii. Orice tentativă de a înfrumuseţa
trecerea noastră pe Pământ prefăcându-ne a crede în
principii nobile este aprioric sortită eşecului. Totuşi, în
calitate de coleg de breaslă, mi-ar face o deosebită
plăcere să vă cunosc şi să vă pun la dispoziţie unele
scrieri proprii. De asemenea, am putea comenta împreună
părţi din opera dvs. - nu înseamnă că dacă nu pot
subscrie principiului, nu pot aprecia realizarea.
Ce aţi spune dacă diavolul n-ar fi altceva decât o
plăsmuire a omului, menită să-i justifice acestuia toate
păcatele abominabile, întregul şir de monstruozităţi?
Sosesc la Paris în dimineaţa zilei de 12 decembrie.
Cu profund respect,
Michel K".
Am împăturit hârtia şi am introdus-o cu grijă în plic.
Chiar mâine voi pune scrisoarea la poştă.
Am sorbit încet din ceaiul roşu, englezesc, pe care-l
preparasem înainte de conceperea textului.
Ce aţi spune, stimată doamnă... Ce aţi spune...
*
168
MIHAI GÎNDU
În avion, am fost măcinat de sentimente contradictorii.

Pe de o parte, mă aflam
într-o stare de detaşare, de semicontopire cu înălţimile
pure, pe de alta, aproape că mă dobora un fel de spleen,
de plictiseală fără sfârşit.
Nu-i nimic! Poate că Françoise mă va ajuta să descifrez
ceva în plus din întreaga imagine misterioasă a hibridului
pe care l-am definit ca fiind ratat, omul. Nu ştiu dacă într-
adevăr contrariile se atrag (nu desluşisem nicio urmă de
atracţie faţă de femeia Françoise, iar faţă de scriitoare
simţeam mai curând admiraţie, ceea ce este altceva), dar
cu siguranţă pot constitui părţi ale întregului mult râvnit,
conţin piese ale unui imens puzzle pe care dorim, măcar
la capătul vieţii, dacă nu mai devreme, să-l vedem în
ansamblul său.
Am ascultat câteva piese muzicale la telefonul setat pe
flight mode, apoi am rămas cu privirea aţintită undeva
deasupra norilor, fără a şti precis ce caut.
Când în sfârşit am aterizat, după îndeplinirea
formalităţilor vamale, am răsuflat adânc. Venise momentul
pentru a deveni ceva mai activ, pentru a lăsa contemplaţia
la o parte.
Mă îndreptam către un taxi, când calea mi-a fost tăiată
brusc de o femeie între două vârste. M-a privit fix, cu o ură
incredibilă, de care n-aş fi crezut că poate fi capabil nici
măcar cel mai aprig duşman al meu.
"Jur că te voi face să înfunzi puşcăria... Jur!", îmi
aruncă, printre dinţi, de parcă
într-adevăr acesta ar fi fost scopul cel mai de preţ al vieţii
sale.
Nedumerirea mea s-a transformat destul de repede în
iritare. O iritare pe care n-am dat-o totuşi prea mult în
vileag, mascând-o într-o exprimare politicoasă.
169
"Cine sunteţi, doamnă? Vă pot ajuta cu ceva? Mă tem

că tocmai s-a produs o confuzie".
A scuturat cu putere din cap.
"Nu există loc pentru confuzii... Fata mea de 12 ani... O
cameră de hotel... Vreau să te am, Lucy... Sunt lupul cel
rău...". "Acum îţi aminteşti?".
Săraca. O fi nebună. M-a încercat aproape un sentiment
de milă faţă de ea, înainte de a-mi fi frică de vreo
răzbunare pusă la cale prin cine ştie ce ucigaş plătit.
Trebuie să procedez cu acelaşi tact.
"Regret, doamnă. Acum sunt sigur că e o confuzie. Dacă
totuşi veţi dori să-mi comunicaţi ceva, vă rog să o faceţi pe
adresa de e-mail făcută publică de editura mea. Vă
mulţumesc pentru înţelegere. O zi bună!".
"Ştii de ce diavolul a acoperit cu umbra sa omenirea?",
mă întrebă, de parcă nici n-ar fi auzit cuvintele mele. "Sunt
prea mulţi perverşi laşi pe lumea asta, şi prea multe fetiţe
naive care le cad pradă...".
Am considerat că spusesem ceea ce era de spus, aşa
că m-am îndepărtat încet, fără a mai scoate un cuvânt.
În noaptea dinaintea întâlnirii cu Françoise, am fost
chinuit de o insomnie căreia n-am putut să-i găsesc niciun
leac.
Am ieşit la un moment dat pe terasă pentru a privi cerul
înstelat, dar acest gest mi-a accentuat starea de depresie,
întrucât mi se părea că sunt atât de departe de tot ce ar fi
putut însemna linişte, pace, primordial, noţiuni - cel puţin
aparent - întruchipate de stele, mă simţeam atât de
mărunt, de inutil, de absurd încât îmi doream aproape să
dispar.
Deşi încercam să nu repet căderea în anumite capcane,
aşa cum o făcusem în anii teribil de naivi ai adolescenţei,
am avut o viziune stranie, apocaliptică: diavolul, care era
170
MIHAI GÎNDU
în întregime argintiu (nu pot să-mi explic de ce; argintiul,

după violet, era una dintre culorile mele preferate, putând
fi de asemenea lesne asociat cu chiciura, trăsurile de
gheaţă, urşii polari şi lacurile îngheţate din basme sau din
nuvelele de ficţiune), sufla cu putere asupra omenirii,
otrăvind-o cu respiraţia sa perfidă.
Nu se dezlănţuia în vreunul dintre modurile cunoscute,
nu ucidea, ci expira aerul trecut prin filtrul său diabolic cu
putere, întruna, trimiţând suflul damnării peste lume.
Oribil! mi-am zis, îndreptându-mă din nou către patul cu
aşternuturi curate şi, oricâte strădanii am depus, n-am
putut adormi decât către ora 5 dimineaţa.
*
"Sărut mâna, Françoise. Aproape că am crezut că nu
mai ajung. Putem servi o cafea?".
"De îndată", răspunse cu un zâmbet uşor.
I-am privit mişcările repezi, pricepute, cu care a aşezat
mic dejunul şi a preparat cafeaua.
O mare scriitoare care este, totodată, o gospodină
perfectă, mi-am zis, cu o urmă de amuzament.
"Aşadar, credeţi că omul este un rateu al unui Creator
distrat? Parcă aşa v-aţi exprimat în scrisoare".
"Mda, aşa. Vedeţi bine cât suntem de imperfecţi.
Ucidem, violăm, hulim. Deseori, creăm monştri în
miniatură. Prin atitudinile noastre, blasfemiem. Acest om,
pe care îl vedeţi, nu poate fi nici măcar o copie palidă a
originalului. După chipul şi asemănarea sa - poate. Dar
asta la fel cum un biet model din plastelină încearcă să
imite o sculptură a lui Michelangelo".
"Pentru că vorbiţi de artă. Nu credeţi că omul este
capabil şi să creeze, uneori, adevărate capodopere?
Tocmai aţi amintit de Michelangelo".
171
"Desigur că este capabil. Dar credeţi că asta rezolvă

problema? Adolf Hitler a dat la Arte Plastice. Picta, în
opinia mea, binişor (am văzut câteva tablouri scoase de la
arhivă şi date publicităţii). Credeţi că sufletele evreilor arşi
de vii în cuptoare vor fi mai liniştite văzând asta?".
"Am o mică teorie în privinţa aceasta. Nu, desigur că nu
vor fi mai liniştite. Dar cred că cel mai bine, pentru început,
ar fi să vă las pe dvs. să vă expuneţi propria viziune".
"Vedeţi dvs., epoca romantismului a apus. Femeia, după
cum afirmam anterior, a devenit un obiect al plăcerii,
bărbatul - un mascul dominator. Totul nu este mai
palpitant decât viaţa unui cuplu de cimpanzei. Iar, pentru a
nu devia de la subiect, în privinţa crimelor pe care le
comite, omul are un straniu simţ al umorului. Anume -
simte nevoia să dea vina pe altcineva. Nu eu am făcut
asta, ştiţi, a fost o forţă mai presus de mine - sau: am auzit
voci care îmi spuneau să... ştiţi, chestii de genul acesta.
Astfel, devine mai puţin culpabil. Pe scurt, eu cred că
Dumnezeu a greşit când l-a creat pe om, iar omul, ulterior,
l-a inventat pe diavol pentru a se scuza, la rândul său, faţă
de divinitate".
"Nu credeţi, mai degrabă, că diavolul trimite un suflu
otrăvit, halucinogen asupra omenirii, determinându-l pe
om să ia răul drept bine? Să spună - este bine ceea ce
fac, deşi în realitate comite un act monstruos?".
Mi-am amintit de viziunea pe care o avusesem pe
terasă, în chiar noaptea precedentă.
"De fapt, există în mod cert un adevăr în ceea ce
spuneţi. Asta nu îl scuză pe om - dar poate fi un punct de
vedere. Promit că am să reflectez".
"Vă rog chiar. În încheiere - şi despre mine tot asta
credeţi? Că sunt un simplu obiect al plăcerii?".
Am roşit brusc.
172
MIHAI GÎNDU
"Desigur că nu la dvs. mă refeream, ci aveam în vedere

o tendinţă a zilelor noastre, un fapt al contemporaneităţii -
la fel cum sunt şi consolele pentru jocuri sau internetul, de
pildă. Asta am vrut să spun".
"Nu mă îndoiesc că asta aţi vrut să spuneţi. Dar chiar şi
noi doi facem parte din aceeaşi omenire".
"Desigur", am răspuns, încheind astfel destul de
ambiguu primul nostru dialog.
După micul dejun, i-am putut admira colecţia de tablouri
impresioniste şi suprarealiste, am ascultat puţină muzică,
am fumat un trabuc. Françoise, îmi putusem da seama
încă de la început, ştia să fie o gazdă perfectă.
Când am ieşit în stradă, mărturisesc că mă simţeam
obosit. Mi-aş fi dorit mai curând să mă aflu undeva la
mare, pe o plajă însorită, în loc să înfrunt străduţele
înguste şi umede.
După câteva sute de metri, am fost oprit de un tip în
uniformă.
"Michel K?".
"El însuşi", am răspuns, iritat. "Cu ce vă pot fi de folos?".
"Jur că am să te trimit la răcoare... Am făcut din asta o
afacere personală. Te mai antrenezi trăgând prin uşă?".
Am rămas imobil în mijlocul străzii, stupefiat. Apoi mi-am
ieşit din fire.
"Stimabile, răbdarea omenească este, şi ea, limitată, la
fel ca orice alt atribut uman. Pe aeroport, o femeie care
reclama o faptă imaginară, acum, dumneata - ce trebuie
să mai fac ca să vă lămuresc că aţi greşit adresa?".
M-a privit fix, cu ochii săi cenuşii, ca pentru a se asigura
că nu se înşală.
"Nu am greşit adresa. Eu nu greşesc adrese - asta mi-e
meseria", rosti, apoi se îndepărtă încet.
"La naiba!".
173
Totul începea să devină de domeniul incredibilului. Mai

întâi, femeia cu mintea rătăcită de pe aeroport - bun, în
fond n-am de ce să mă mir, se întâmplă astfel de cazuri cu
miile. Dar poliţaiul ăsta dus cu pluta ce mai voia?
E clar că au jucat la intimidare. Dar de ce Dumnezeu m-
au ales tocmai pe mine? În fond, prin scrierile mele nu
puteam reprezenta vreo ameninţare nici pentru femeie,
nici pentru poliţist, ci cel mult pentru vreun preot care şi-ar
putea pierde din cauza mea vreo 2-3 enoriaşi, mi-am zis
cu un umor mai curând englezesc.
Spre după-amiază, am intrat într-o biserică, cuprins de
un fel de criză religioasă, ceea ce nu mi se întâmpla prea
des.
Doamne, iartă-mă. Departe de mine gândul de a
plăsmui noi reguli, vreo ordine superioară pentru om. Din
fericire, nu sunt ca Adolf Hitler, chiar dacă îmi place
pictura. Dar ce se petrece pe Pământ nu are niciun sens,
cu atât mai puţin unul metafizic, superior. Pentru vreun
călugăr, pentru vreun sihastru - poate. Dar pentru
majoritatea oamenilor - chiar nu cred. Suntem înecaţi într-
un fluviu de păcate, de aberaţii instinctuale. Ne naştem şi
murim. Vorbim. Procreăm.
Şi? Ce-i cu asta? Ne câştigăm vreun drept la eternitate?
Sincer, mă tem de un singur lucru. Anume, că realitatea
ar putea să nu fie altceva decât un alt vis al nostru.
Atunci, filosofia budistă şi creştinismul s-ar putea
completa într-un mod inedit, iar toată opera mea de slujitor
al scrisului s-ar dovedi zadarnică. Ar trebui să rescriu totul,
din temelii.
Oricum ar fi, Doamne, te rog, iartă-mă pentru greşelile
ce ca un om le voi fi făcut.
174
MIHAI GÎNDU
Şi ajută-mă să găsesc adevărul...

După ce am ieşit din locaş, am rătăcit multă vreme pe
străzi, ca un vagabond. Priveam chipurile din jurul meu şi
îmi dădeam tot mai bine seama că nu ştim absolut nimic
unii despre alţii. M-am hotărât să trec pe la Françoise.
Printre aburii cafelei, m-am simţit aproape invitat la o
nouă discuţie.
"Françoise, nu cred că ai dreptul să fii atât de cinică.
Cum să fie omul o greşeală a lui Dumnezeu? Cum să fie
sexul şi luarea în posesie a teritoriilor singurele preocupări
ale fiinţei presupus superioare? Priveşte în jurul tău. Ai
văzut Muzeul Luvru? Cine a creat acele picturi? Ai văzut
perechi de îndrăgostiţi care îşi dăruiesc flori? De ce ar
face-o, dacă s-ar gândi numai la plăcere? Ai văzut câtă
pasiune pune profesorul în transmiterea cunoştinţelor mai
departe, către ucenicul său? Oare chiar crezi că o face
doar pentru a-l învăţa să stăpânească un teritoriu? Nu, e
vorba de mult mai mult aici... ".
Françoise m-a privit siderată.
"Ce glumă mai e şi asta? Mai nou, îţi combaţi propria
teză atribuindu-mi-o mie? Şi îmi dai replicile pe care eu ţi
le-aş fi dat ca răspuns? Ce Dumnezeu, credeam că ai
trecut de faza glumelor de grădiniţă...".
Am fost cuprins de uimire, la rândul meu.
"Nu este nicio glumă, Françoise. Chiar n-aş fi avut vreun
motiv să fac acest lucru. Dar m-am gândit că tu, care nu îl
negi pe Dumnezeu, însă susţii că diavolul ar fi doar o
plăsmuire a omului menită să-i justifice atrocităţile, tu, care
respecţi creaţia omului, dar îl vezi în acelaşi timp ca pe o
eroare a naturii, ai putea beneficia de pe urma unui alt
punct de vedere. De aceea ţi l-am expus".
M-a privit cu furie, pregătindu-se să-mi servească o
lecţie dură, apoi, automat aproape, trăsăturile i s-au
175
destins. Bănuiesc că în momentul în care a înţeles că

vorbeam serios.
"Te-ai gândit vreodată că trăim în mai multe universuri
paralele? Că gândurile noastre prind viaţă? Că realitatea
nu este altceva decât un alt vis al nostru? Françoise, asta
ar revoluţiona totul. Iar omul, aşa plin de păcate cum este,
nu ar depăşi stadiul de experiment. Adevărata lume ar
începe de la nivelul următor. Noi doi, chiar acum, chiar
aici, nu trăim decât un demo...".
Françoise m-a privit atentă, încurcată.
"Promit că am să reflectez la ceea ce spui. E chiar
interesant. Să nu te superi că te întreb... Ai suferit
vreodată dedublări de personalitate?".
"Nu, de ce? Nu sunt sigur că ştiu nici măcar definiţia
exactă a acestei afecţiuni".
"Ah, nu-i nimic... Întrebam şi eu, aşa...", rosti Françoise,
care nu dădea semne că ar dori să continue conversaţia.
M-am conformat şi nu am mai insistat. I-am admirat, din
nou, tablourile, apoi m-am pregătit de plecare.
Seara târziu, după o zi care fusese cu adevărat plină,
am urmărit ştirile la tv, am băut un ceai fierbinte şi m-am
culcat. Am plonjat direct într-un somn profund, în care am
avut un vis straniu.
Eram singur într-o cameră de hotel. Priveam pereţii albi,
tapetaţi. Singur... Atât de singur...
Din combina muzicală se auzea un fragment dintr-un cor
ce interpreta o piesă religioasă. Trebuie să aflu... care
dintre lumi... Să fug... către biserică... locaşul sfânt.
Ce este omul?
Françoise păşeşte în încăpere, purtând un compleu
albastru închis.
"Te-am aşteptat, iubitule", rosteşte, apoi începe să se
dezbrace. Pe măsură ce îşi dădea jos îmbrăcămintea,
176
MIHAI GÎNDU
întinerea tot mai mult, într-o proporţie ameţitoare. Când a

rămas complet goală, nu arăta mai în vârstă decât o fetiţă
de 12 ani.
"Cât am aşteptat asta... vreau să te am, Françoise... Eşti
atât de tânără, de inocentă...", am rostit, pentru a mă
arunca apoi asupra ei şi a mă deda unor perversiuni de
neimaginat pentru o fiinţă respectabilă.
După ce actul dintre noi s-a consumat, am fost brutal
întrerupţi de bătăi în uşă.
"Deschide... Sunt preotul localităţii... Sunt de la poliţie...
Sunt Satana...", am auzit o voce prin uşă, care părea prin
aceste afirmaţii contradictorii a nu urmări altceva decât să-
şi bată joc de mine.
Am tras direct prin uşă, apoi am văzut sângele cum
invadează încăperea, ţâşnind pe sub pragul de la intrare.
Françoise urmărea întreaga scenă îngrozită,
acoperindu-şi cu sfială goliciunea.
M-am trezit panicat, gâfâind spasmodic.
Nu se poate... Ce Dumnezeu a mai fost şi asta...
Mă tem că am să înnebunesc.
Am încercat să mai scriu acolo, în Paris, dar mi-a fost

foarte greu.
Nu mă puteam concentra, gândurile îmi fugeau haotic de
la un element al acestui straniu puzzle la altul, sporindu-mi
deruta.
În plus, deşi femeia care mă ameninţase iniţial nu-şi
făcuse deocamdată apariţia din nou, poliţistul îmi tot
dădea târcoale, mă urmărea pe stradă, probabil că mă şi
înregistra, de vreo câteva ori s-a apropiat de mine pentru
a-mi reconfirma că el personal mă va înfunda.
177
Sincer, părea un scenariu de un prost gust teribil.

După câteva zile în care nu am făcut niciun progres în
tentativa de a mă detaşa de tot ce se întâmpla, m-am
hotărât să trec din nou pe la Françoise.
"Omul nu este altceva decât un animal, Françoise. Un
animal dominat de instincte dintre cele mai josnice. Tot
ceea ce face, face doar pentru a şi le satisface. Este de-a
dreptul uluitor cum uneori îşi pune în luptă întregul
rafinament de care dispune, întreaga inteligenţă, doar
pentru a săvârşi o crimă sau un incest. Dacă nu aş fi atât
de afectat, de depresiv, aproape că aş aplauda. E şi asta
o operă de artă".
"Data trecută susţineai altceva...", începu gazda mea,
apoi se răzgândi. "Dar, fireşte, n-are rost să discutăm
despre trecut... Eu şi prostiile mele... Da, omul face ceea
ce spui, nu pot nega asta. Însă cineva suflă asupra sa, la
fel cum cineva i-a întins mărul Evei, la începuturi. Pentru a
se rezolva odată dilema, şi pentru a redeveni ceea ce a
fost cândva, omul nu trebuie decât să închidă acest
robinet. Să-L lase pe Dumnezeu să sufle asupra omenirii".
"Ah, nu. Nu vreau să mai cad în această capcană.
Desigur, e interesant ce spui, dar rămân la părerea că
totul nu este decât un paravan. Un animal nu se ruşinează
de ceea ce face. Omul - da. Şi se agită cu disperare să-şi
disimuleze fapta în spatele unor raţionamente de-a dreptul
filozofice, deşi în realitate nu comite decât gestul câinelui
care-şi acoperă cu pământ excrementele". "Spune-mi,
Françoise, de ce îi este atât de greu să recunoască? Să
spună: da, îmi place să violez, să ucid, să torturez. Sunt
un sadic, o târfă, un criminal. N-ar face altceva decât să
spună adevărul. Crezi că dacă pretinzi că eşti altceva
decât ceea ce eşti, rezolvi ceva? Vorbeai de stratageme
de grădiniţă - asta nu este de creşă aproape?".
178
MIHAI GÎNDU
"Ba da, desigur. Dar pentru a nu crede, nici măcar tu, că

eşti altcineva decât cel ce eşti, pentru a fi sigur că nu
inventezi, răspunde-mi, te rog, la o întrebare: cine eşti?".
"Cine sunt?", am repetat, vizibil derutat. Am luat o mică
pauză.
"Habar n-am... Sincer, habar nu am...".
"Şi atunci, nu înseamnă că ai la fel de multă nevoie de
ajutor din partea divinităţii ca şi sadicul? Ca şi târfa? Ca şi
criminalul?".
"Ba da, Françoise, ba da...", am răspuns, pus pe
gânduri.
După mica noastră întrevedere, m-am plimbat printr-unul
dintre parcurile Capitalei, agale, temător, încercând să mă
reîmpac cu natura. Poate că acesta era principalul merit al
conversaţiilor mele cu scriitoarea pariziană - mă făceau să
vreau să fiu mai bun. Iar ultima discuţie tocmai mă
determinase să gândesc: "Nu cred în om şi în
stratagemele sale. Dar asta nu înseamnă, în egală
măsură, şi că nu cred în mine însumi?".
Am privit păsările din parc, vrăbiuţele şi porumbeii, cum
ciuguleau firimiturile pe care le aruncam şi eu, alături de
alţi trecători.
"Animalelor nu le este ruşine de ceea ce fac...".
Cum de este posibil aşa ceva? A existat la un moment

dat un scurtcircuit care m-a aruncat în beznă, făcându-mă
să nu îmi mai amintesc nimic, au fost câteva scene
succesive care s-au petrecut aievea, dar ele au îngheţat
ca într-o dioramă uitată, ieşită în afara timpului... De parcă
un suflu argintiu s-ar fi abătut asupra lor.
Vai! Viziunea pe care am avut-o în acea noapte!
M-am rezemat de spătarul băncii şi m-am simţit cuprins
de o vrajă stranie, care îmi readucea totul în memorie,
179
deşi îmi dădeam seama că "minunea" ar putea să nu

dureze mai mult de câteva minute.
Intru într-o cameră de hotel, alături de cineva... Totul
este neclar, blurat, ca într-un film făcut de un cameraman
amator.
O privesc în ochi...
E o fetiţă de 12 ani. Nu se poate!
În câteva mişcări brutale, i-am rupt hainele de pe ea.
"Vreau să te am, Lucy... Sunt lupul cel rău...", am rostit
şi m-am aruncat asupra bietei făpturi lipsite de apărare.
Peste câteva minute, după ce violul se consumase, s-au
auzit bătăi puternice în uşă.
"Deschide! Poliţia!".
M-am îmbrăcat încet şi, în timp ce trăgeam din ţigară,
am armat revolverul.
"Deschide! E ultimul avertisment! Am dreptul să trag fără
somaţie!".
"Dreptul, da... Dar şi timpul?", m-am întrebat retoric, apoi
am tras direct prin uşă, fără să o mai deschid, în zona în
care bănuiam că se afla poliţistul.
Ulterior, i-am recuperat cadavrul însângerat de lângă
intrare.
"Căzut la datorie. Ucis mişeleşte de unul dintre laşii
perverşi care populează omenirea", avea să scrie pe
mormântul său unul dintre colegi.
Viziunea se oprea aici.
Am rămas pe bancă, nemişcat, apoi am început să
plâng în hohote imense, necontrolate, umplându-mi chipul
de lacrimi.
Deci era adevărat! Am violat-o pe fetiţă şi l-am ucis pe
poliţist, acum nu mai am nicio îndoială! Iar toate
personajele care au apărut la Paris, pe care le
considerasem nebune, bolnave, căzute pradă
180
MIHAI GÎNDU
halucinaţiilor, nu făcuseră altceva decât să-mi spună

adevărul.
ADEVĂRUL.
Acela pe care imaginaţia mea, îngheţată de un suflu
otrăvit, nu-l putuse vedea, deşi acesta, probabil, ar fi fost
identificabil şi de la mii de kilometri distanţă!
Aveai dreptate, Françoise, nu omul l-a inventat pe diavol
- ci mai degrabă acesta din urmă l-a acoperit pe om cu
suflul său argintiu, îngheţat. Nu îmi mai rămâne de făcut
decât să mă predau... şi să îndur până la capăt o suferinţă
atroce, să port o povară insuportabilă.
Dar mai era şi un al treilea lucru... mai făcusem ceva.
Încă ceva, sper că nu la fel de groaznic precum
precedentele. Însă nu îmi puteam da seama ce.
Când am reîntâlnit-o pe Françoise, avea un look senin,
zâmbitor, de parcă tocmai ar fi primit o veste mare.
I-am atins obrazul cu palma, în cel mai delicat gest pe
care îl făcusem vreodată.
"Mulţumesc, Françoise. Şi datorită scrierilor tale am
reuşit să mă apropiu de adevăr. Cred că eşti un om
minunat".
"Azi eşti într-una dintre dispoziţiile benefice, în care vrei
să fii generos?".
Am avut un rictus.
"Din păcate nu, Françoise. Tocmai am avut o revelaţie
cumplită. Dar s-a întâmplat altceva - de azi înainte, nu mai
suntem două personaje. Nu mai am două euri. Oricât de
dureros ar fi, tot ceea ce sunt, ce am făcut şi ce voi deveni
sunt strânse pentru totdeauna în una şi aceeaşi persoană.
La asta m-am referit".
"Mă bucur să aud asta. Şi că ţi-am putut fi, chiar şi fără
să-mi dau seama, de vreun folos. Dar despre ce revelaţie
vorbeşti?".
181
"Am să-ţi explic data viitoare. E ceva lung şi foarte

complicat. Deocamdată am vrut doar să ştii asta".
"În regulă", răspunse şi zâmbi uşor.
După ce m-am despărţit de ea, încă sub şocul recentei
descoperiri, am făcut o lungă plimbare pe bulevard.
Priveam atent chipurile trecătorilor, ca şi cum aş fi vrut să
descifrez care dintre ei e vinovat şi care nu, care ascunde
ceva şi care nu.
Mă uitam la ei ca şi cum m-aş fi uitat într-o oglindă.
Atunci am simţit o durere atât de mare încât m-am hotărât
să mă predau.
În jumătate de oră mă aflam la circa de poliţie, în faţa
agentului care mă hărţuise atâta amar de vreme. Dacă
totul n-ar fi fost atât de dramatic, presupun că mi-ar fi venit
să râd - îmi devenise la fel de familiar ca un văr sau o rudă
ceva mai îndepărtată.
"Bună ziua. Sau salut, nici nu ştiu cum ar trebui să zic.
Ei, a venit vremea să punem capăt poveştii noastre. Te vei
bucura, cu siguranţă, să afli că am hotărât să mă predau".
"Cum aşa?", zise, lovit de o uimire bruscă. "Parcă
spuneai că este o mare confuzie, că eşti nevinovat...".
"Da. Cel mai greu va fi să te conving că n-am fost un
trişor. Pur şi simplu, am avut amnezie. Nu-mi puteam
aminti propriile acţiuni. Recent, am văzut totul ca într-o
proiecţie de cinema. Am violat fata, am ucis poliţistul.
Trebuie acum să suport consecinţele propriilor fapte".
"Ei bine... Am o veste bună pentru tine. Am primit un
telefon de sus, şi vor să claseze cazul din lipsă de probe.
Apreciez că ai fost, în cele din urmă, sincer, dar... se pare
că nu mai ai cui să te predai".
"Îți bați joc de mine? Mi-ai făcut viaţa iad, m-ai hărţuit zi
şi noapte, nu îmi mai priau nici înghiţiturile de mâncare,
pentru ca acum să-mi spui, ca la un centru de angajări -
182
MIHAI GÎNDU
regretăm, nu mai este nevoie? Eu vreau să mă predau, ai

înţeles? Consideră-mă un dobitoc, dar vreau să mă
predau!!!".
"Prietene, a sunat un telefon de sus... De foarte sus",
adăugă şi schiţă un gest în eter. "Nici eu nu ştiu mai multe,
dar un singur lucru e cert: cazul tău va fi clasat".
"De unde dracu a sunat telefonul ăla? Cine a sunat?
Vreau să mă predau!!! Am ucis un poliţai care avea familie
şi copii! Am violat o fată, Lucy, care era la vârsta parcurilor
pentru copii! Nu mai pot dormi noaptea din cauza asta!".
"Înţelege că te agiţi degeaba. Dacă mai strigi aşa, te vor
duce la balamuc. Mi-ai spus mie, du-te şi spune-i şi
duhovnicului, dar... asta e tot. Fără complicaţii".
*
"Du-te dracului de nebun! Cât de sus era tipul care a
sunat? Cine p... mă-si a sunat? Vreau să mă predau!!!".
"Taci, taci... E miezul nopţii, ai să trezeşti vecinii!", am
auzit vocea lui Françoise.
M-am privit cu uluire. Eram îmbrăcat în pijama, stăteam
în mijlocul patului şi strigam, la câteva palme de consoarta
mea.
"Ce se întâmplă... Am omorât un om nevinovat... Vreau
să mă predau...", am murmurat, tot mai nesigur.
"Linişteşte-te, te rog...", rosti Françoise, trecându-şi
palma peste pieptul meu transpirat. "A fost doar un
coşmar...".
Am respirat tot mai precipitat, până când, încet încet, am
început să reintru în normal. Primele semne de linişte au
început să apară odată cu ideea că într-adevăr totul
fusese o ficţiune, că suflul argintiu al diavolului se abătuse
asupra mea pentru a mistifica lucrurile, şi nu pentru a mă
face să uit.
183
"Cum crezi că ai fi putut face aşa ceva? Şi cum să

refuze poliţia să te aresteze, după ce ai fi ucis unul de-al
lor? Nu-ţi dai seama?". "Adu-ţi aminte... Doar tu ai spus că
diavolul nu este decât o plăsmuire de-a noastră... În cazul
tău, ar putea însemna o simplificare semnificativă".
"Probabil că ai dreptate... La fel cum ai avut şi cu lumea
romantică, cu sensibilitatea care nu trebuie distrusă...", i-
am răspuns şi am sărutat-o uşor.
"Hai, dormi acum... Dormi...".
Deci aşa... În plus, Françoise era iubita mea...
Interesant, cât de departe de adevăr am putut să fiu...
A doua zi de dimineaţă, după un somn fără vise, m-am
hotărât să ies singur până la cafeneaua din colţ. Voiam
să-mi limpezesc gândurile fără să fiu deranjat de nimeni.
Am mers prin ceaţa măruntă, aproape londoneză, cu un
sentiment de uşurare. Se făcuse sfârșit de decembrie, iar
cazul meu părea a fi ajuns la final. Probabil că voi petrece
un An Nou aşa cum se cuvine.
Înainte de a intra în cafenea, privirea mi-a alunecat
asupra unui titlu dintr-un ziar aflat pe taraba unui
comerciant ambulant.
Lucy, fata violată la 12 ani de un pervers, face dezvăluiri
de senzaţie.
Am simţit că îmi îngheaţă sângele în vene.
"Cât costă?", l-am chestionat pe vânzător.
"Numai 3 franci. Are şi horoscop şi program TV".
"Poftim". I-am întins banii, lăsându-i şi un mic bacşiş,
apoi am pătruns în cafenea.
Acolo am comandat un espresso dublu şi am început să
citesc cu atenţie. Noi amănunte în cazul fetiţei violate
acum 3 ani de maniac. La cererea mamei acesteia, un
grup de detectivi particulari a întreprins o anchetă
paralelă. Fata susţine că individul nu era nebun, însă avea
184
MIHAI GÎNDU
schimbări bruşte de dispoziţie şi atitudine. În fapt, Lucy n-a

putut înţelege mare lucru din tot ce s-a întâmplat (se pare
că, după ce l-a omorât pe poliţist, individul nostru a jelit la
căpătâiul acestuia de parcă ar fi pierdut un prieten), până
nu s-a descoperit că guvernul a făcut experienţe secrete la
spitalul H 12 asupra bolnavilor cu dedublări de
personalitate.
Acolo erau puşi să semneze un acord, aproape fără să-l
citească, după care li se aplica tratamentul experimental.
Michel K a fost internat în acea perioadă la H 12. Se
pare că după aceea a devenit un monstru în miniatură, un
individ capabil în aceeaşi jumătate de oră să ucidă cu
sânge rece şi să manifeste compasiune şi remuşcări, să
violeze copii sau să le dorească cel mai sincer bine, să fie
un maniac sau un virtuos. Nu asta s-a dorit, dar
experimentul a avut ceva greşit, astfel încât tendinţa
naturală a subiectului de a se dedubla, de a avea cel puţin
două personalităţi distincte, a fost dusă la paroxism, dând
naştere unor aberaţii.
Poliţia l-a urmărit pentru crima comisă împotriva
subofiţerului Z, dar ulterior, de teamă ca nu cumva aceste
adevăruri să fie dezvăluite, s-a luat decizia de a se
muşamaliza cazul. Fata a renunţat la plângerea împotriva
lui Michel K şi este hotărâtă să lupte împotriva guvernului.
Mâinile deja îmi tremurau. Era cât pe-aci să scap ziarul
pe jos.
Ştiam că mai făcusem ceva... Un al treilea lucru.
"Acolo erau puşi să semneze un acord...".
M-am crispat scurt, într-o revoltă inutilă, şi atunci am
ştiut că suflul argintiu al diavolului avea să bată asupra
omenirii până la sfârşitul ei...”Lucy, te iubesc”, am
murmurat, pierdut, probabil singurele cuvinte în măsură să
dezlege blestemul.
185
ÎNGERII NE PRIVESC
Dan îl cunoştea pe Radu de mult timp. Foşti colegi de

facultate, aveau amintiri comune: drumeţii montane,
sejururi la mare, halbe de bere băute la terasă – dar chiar
mai mult decât atât. În tinereţe, obişnuiau să vorbească
despre filmele văzute şi despre cărţile citite, să propună
filosofii de viaţă.
Radu era mai idealist şi voia să urmeze o carieră
artistică, în timp ce Dan, deşi terminase tot Literele, se
specializase şi în lucrul pe calculator şi avea să se
reprofileze ulterior ca IT-ist.
Mult timp, Radu fusese plecat în Germania, unde preda
cursuri la o universitate, iar Dan, deşi avea o meserie
căutată, rămăsese în Bucureştiul natal.
Când s-au reîntâlnit, după ani, au avut multe să-şi
povestească.
Amintirile se deapănă mai uşor la un pahar de vin, dar
adevărata poveste începe din momentul în care Dan a
văzut-o pentru prima oară pe Ingrid, soţia lui Radu.
Ingrid era de o frumuseţe aparte, de top-model, dar în
acelaşi timp era o femeie cultă şi educată, cu care te
puteai afişa în orice tip de societate. Şi, de asemenea,
avea o volubilitate şi un şarm personal care o făceau
dezirabilă şi determinau multă lume să-i caute compania.
Dan a fost străfulgerat de prezenţa ei şi, privindu-i ochii
albaştri ca marea şi silueta de o eleganţă desăvârşită,
ascultându-i glumele şi auzindu-i râsul cristalin, a ştiut
încă din prima clipă că o doreşte din toată fiinţa pe acea
femeie.
Desigur, nu s-a trădat – deşi i-a venit foarte greu să facă
asta.
186
MIHAI GÎNDU
A râs, a glumit în continuare, a ciocnit mai multe pahare

cu Radu.
”Pentru prietenie!”, a toastat, în timp ce ridica paharul cu
vin şi îşi imagina că şi-ar strecura mâna sub rochia lui
Ingrid.
Dan a continuat şi acasă, în timp ce lucra la calculator,

se uita la tv sau doar stătea singur cu gândurile sale, să
fantazeze în legătură cu Ingrid. Nu-şi putea explica acea
atracţie devastatoare, nu putea să o privească pe soţia
celui mai bun prieten altfel decât ca pe une vraie femme
fatale.
Nu solitudinea îl împingea la aceasta, fiindcă, deşi nu
era căsătorit, avea numeroase relaţii cu femei pe care le
cunoscuse mai mult sau mai puţin întâmplător. Ci magia
care îl cuprinsese încă de la prima luare de contact cu ea.
În primul moment şocat de faptul că idealul său în iubire
nu era altcineva decât soţia celui mai bun prieten, a
renunţat destul de repede la scrupule şi a început să-şi
imagineze cum anume ar putea să facă pentru a o seduce
pe Ingrid.
Să zicem că ar reuşi. Dar s-ar mulţumi cu atât, ar putea
trăi cu amintirea unei nopţi petrecute împreună ştiind,
totodată, că Ingrid s-a întors deja la Radu, în timp ce el
avea să rămâne ore, zile, săptămâni, luni în faţa ecranului
calculatorului, răcorindu-şi nopţile cu o bere rece sau
privind pe vreo înregistrare video prestaţia erotică a cine
ştie cărei starlete ratate?
Sau mai mult, admiţând că ar reuşi să o determine pe
Ingrid să se întâlnească în continuare cu el, pe ascuns, ar
putea să-l mai privească în ochi pe Radu? Să depene
187
amintiri cu el la un pahar de vin? Să reia discuţiile din

tinereţe referitoare la omul perfect moral şi la societatea
ideală?
Atunci şi-a dat seama, cumplită revelaţie, infamă lovitură
a sorţii, că, deşi ţinea la Radu în continuare, nu avea
decât o singură soluţie pentru şarada sa: trebuia să-l
elimine, la propriu, pe cel de care îl legau cele mai
frumoase momente ale studenţiei.
După o noapte străbătută de coşmaruri, Dan s-a hotărât

să meargă la biserică.
A îngenuncheat în faţa unei icoane şi s-a rugat să îi fie
despovărat sufletul.
Prin mirosul de smirnă şi tămâie, i s-a părut chiar că este
privit de un înger.
Peste câteva zile, a ieşit la o terasă împreună cu Radu.
Şi-au amintit de filmele văzute în tinereţe, de idealismul
care părea să-i caracterizeze pe amândoi. Au vorbit
despre excursii şi despre cărţi.
”Pentru prietenie!”, a rostit, pentru a doua oară, Dan,
însă cuvintele i-au ieşit tremurate fiindcă, chiar în acele
momente, şi-a amintit cum arăta decolteul lui Ingrid în
lumina candelabrului de epocă ce trona pe culoarul casei
de modă veche în care locuia prietenul său.
Ajuns acasă, nu a reuşit decât să se tortureze în
continuare, incapabil să îşi scoată din minte frumuseţea ce
i se părea aproape neomenească a acelei femei.
S-a afundat în lucrul pe calculator, îl prindeau orele 4
dimineaţa lucrând, bând energizante, încercând să
evadeze într-un spaţiu care i se părea mai propice pentru
uitare.
188
MIHAI GÎNDU
Într-o noapte, s-a visat pe sine însuşi îngenunchind în

faţa unui tablou. Dar nu era reprezentat vreun sfânt, ci o
stranie zeitate păgână.
A împins epuizarea determinată de lucru până la limită,

avea cearcăne la ochi şi tremura din pricina nesomnului.
Mergea ca o nălucă pe străzi, privind absent grupurile de
tineri, refugiindu-se din când în când la câte o cafenea.
Când a înţeles că, orice ar face, lucrul pe care şi-l dorea
era acelaşi, a apelat la serviciile unei vrăjitoare.
I-a prezentat situaţia în amănunt şi i-a cerut să i-o aducă
pe Ingrid. Cu orice preţ.
”Preţul va fi mare, într-adevăr”, i-a spus vrăjitoarea, şi
cuvintele sale (dar mai ales tonul glacial pe care fuseseră
rostite) i-au dat fiori lui Dan.
”Însă, dacă vrei”, rosti aceasta după o scurtă pauză, ”am
ceva care ar putea să te ajute”.
S-a ridicat şi a intrat într-o cameră alăturată, a scotocit
puţin pe acolo şi, peste câteva momente, a revenit în
încăperea în care o aştepta Dan.
Acesta, cutremurat, a putut vedea aievea tabloul din vis,
sub forma unui chip straniu înrămat într-un cadru de
bronz.
A vrut să refuze, dar, în cele din urmă, a plătit o sumă
considerabilă şi a ieşit din apartament cu tabloul sub braţ.
Mergând în continuare ca un nebun pe străzi, Dan îşi

amintea acele filme în care eroul, un tip obişnuit, cu o
meserie obişnuită, dintr-un oraş obişnuit, intră la un
189
moment dat pe un teritoriu interzis. De pildă, se

intersectează, fără să ştie, cu afacerea unui reprezentant
al mafiei locale, pariază, din întâmplare, o sumă
considerabilă pe un meci trucat sau accidentează cu
maşina un poliţist. Şi de acolo începea toată acţiunea
filmului.
Exact aşa se întâmplase şi cu el. Azvârlit într-un
adevărat thriller, scos din banal şi din zona de confort de
fatala întâlnire cu Ingrid, soţia lui Radu.
O pasiune arzătoare, un sacrificiu, o stranie zeitate care
îl privea cu ochi luciferici dintr-un tablou.
Un scenariu care nu se putea termina altfel decât în
nebunie.
...Peste o săptămână, îl invita acasă la el pe Radu, la un
pahar de şampanie.
Au vorbit, veseli, despre vremurile de demult, despre
cursele de motociclism şi despre femei fatale.
Une vraie femme fatale.
La un moment dat, orbit de pasiunea sa şi aflat sub
influenţa zeităţii malefice, Dan a mai golit un pahar de
şampanie şi a scos dintr-un sertar un cuţit foarte lung şi
ascuţit.
Radu, înainte de a-l privi cu teamă, s-a uitat la el cu
uimire.
”Ce faci?”, a apucat să rostească înainte de a primi în
plin lovitura fatală. Au fost ultimele sale cuvinte.
”Pentru prietenie!”, a răcnit Dan, înfigându-i cuţitul în gât.
Într-un fel, ştia că şi-a semnat singur sentinţa.

Deocamdată nu avea a se teme de poliţie, fiindcă făcuse
în aşa fel încât să nu lase amprente şi ascunsese cadavrul
190
MIHAI GÎNDU
într-un loc sub pământ unde era puţin probabil să fie găsit
prea curând. În plus, se orientase în acţiunea sa astfel
încât, dacă oamenii legii se vor alerta (mai devreme sau
mai târziu, aveau să o facă) vina să poată fi lesne atribuită
unui vecin suferind de o afecţiune psihică, care în plus
avusese mai multe conflicte cu Radu.
Dar era vorba de o sentinţă morală. Nu voise să se
ajungă aici, şi totuşi o făcuse. Nu credea că va mai fi
vreodată un om normal, şi totuşi voia să facă în aşa fel
încât să-şi ducă diabolicul plan la îndeplinire.
După puţin timp, a vizitat-o pe Ingrid.
Au turnat şampanie în pahare, au râs, au glumit…
Ingrid încă nu putea să bănuiască ceva, Radu trebuia în
acele zile să plece într-o delegaţie. Nu-şi dădea seama
dacă şi ea îl plăcuse de prima dată, dar a văzut că se lasă
prinsă în joc.
Încă un pahar de şampanie… Încă un dans…
Apoi s-au retras în dormitor.
Lui Dan nu-i venea să creadă că aceste lucruri se petrec
aievea.
A fost momentul lui de glorie, şi-a atins scopul, dar a fost
o glorie mai efemeră decât ar fi putut crede.
Poate doar vrăjitoarea să fi ştiut.
Foarte curând, când a aflat adevărul, Ingrid şi-a turnat
cianură în pahar.
A fost găsită a doua zi dimineaţă, moartă în propriul
apartament.
...După o lună de stat în casă, torturat de remuşcări şi

bântuit de coşmaruri, Dan a încercat să îşi reia viaţa. Să o
ia de la capăt, cum se spune.
191
Se mira că încă nu este căutat de poliţie, fiindcă lucrurile

se desfăşuraseră oarecum diferit de cum plănuise.
Într-o dimineaţă, în camera sa a văzut un înger.
Era mare, alb, cu aripi voluminoase şi o privire blândă.
”Mai ţii minte? La început, când încă nu se întâmplase
nimic, ai intrat într-o biserică şi ai cerut ajutor. Fiindcă
nouă totul ne este cu putinţă, am făcut în aşa fel încât
lucrurile să revină la starea lor iniţială. Du-te şi nu mai
păcătui… Radu şi Ingrid trăiesc”.
Apoi s-a făcut nevăzut.
Dan s-a frecat la ochi, ca în faţa unei halucinaţii.
Când însă a primit un telefon de la… Radu, proaspăt
întors din Germania, care îl aştepta la un pahar, la el
acasă, împreună cu soţia sa, Ingrid, a încremenit.
Ori îşi pierduse cu desăvârşire minţile, ori tocmai se
petrecuse o minune.
După încă o noapte de lucru în faţa calculatorului, s-a
hotărât să dea curs invitaţiei.
S-au aşezat la masă, au râs, au depănat amintiri, încă

un demisec, ce muzică, nu ştiam că îţi plac The Eagles, ai
văzut ”Ma nuit chez Maud”, dansezi?, decolteul şi
parfumul lui Ingrid, un drog mai tare decât LSD-ul, anii
hippie şi anii filmelor bune, cel mai bun prieten, idealism, o
lume morală, perfectă, cum ar fi, dar cum ar fi să o posede
pe Ingrid, să fie a lui pentru totdeauna, un preţ, da, preţul
va fi mare, chiar foarte mare, îngerii ne privesc, ştiaţi asta,
ne privesc tot timpul, dar nu intervin, ei ne sugerează doar
ce să facem, depinde de noi, doar avem liberul-arbitru,
doar de aia venim pe Pământ…
192
MIHAI GÎNDU
Încă un pahar, Ingrid, dansezi?, triunghiul perfect, la

naiba, nici nu e ceva atât de orginal, ménage à trois, soţi
înşelaţi, crime şi sinucideri, s-a mai întâmplat de ”n” ori,
dar nu în formula aceasta, nu cu el şi, mai ales, cu Ingrid
în rolul principal.
Une vraie femme fatale.
Ce se poate întâmpla, o biserică şi un tablou înfăţişând o
zeitate păgână, dacă ar putea s-ar întoarce în timp şi ar
inventa ceva, un picior rupt sau un virus de calculator,
pentru ca să nu mai ajungă niciodată, chiar niciodată în
apartamentul lui Radu, pentru a nu mai simţi vreodată
parfumul lui Ingrid, pentru a nu fi silit să-i privească
decolteul şi ochii albaştri, pentru a curma pentru totdeauna
acest lanţ blestemat…
Ar trebui...
Cuţitul înfipt în gâtul lui Radu, orgasmul atins alături de
Ingrid, poliţia, medicul psihiatru, aripile îngerului,
blestemata aceasta de poveste care se va termina la fel,
mereu la fel, cel mai bun prieten, o lume morală, fără
păcat...
Doar îngerul plânge.
Dan s-a aşezat pe canapea şi încă nu ştia dacă şi-a
pierdut minţile.
...Când, însă, peste câteva zile a sunat din nou telefonul

şi a fost invitat de Radu (prietenul său cel mai bun, fost
coleg de facultate…), proaspăt întors din Germania,
împreună cu soţia sa, superba Ingrid, la un pahar, la el
acasă, să depene amintiri şi să se distreze, a înţeles că
totul e un test, un mare test pe care îl dai ori de câte ori e
nevoie ca să-l treci.
193
Indiferent dacă el a înnebunit de durere sau nu,

indiferent dacă a văzut aievea acel înger sau a avut o
halucinaţie, va fi pus mereu şi mereu în aceeaşi situaţie,
să aleagă între prietenia faţă de Radu şi farmecele lui
Ingrid, să aleagă calea către acea lume la care visau
amândoi când erau studenţi sau către Infern, să dea o
dată şi încă o dată nefericita probă a conştiinţei pe care o
avea sau nu o mai avea…
...S-a gândit, din nou, cum îl va ucide pe Radu, cum va
ascunde cadavrul de poliţie, cum o va seduce pe Ingrid
înainte ca aceasta să înceapă să bănuiască ceva, cum îşi
va savura extazul în faţa unui pahar cu şampanie rosé…
Chiar atunci a sunat telefonul.
”Alo? Bună ziua, cu cine am onoarea?”
”Locotenent Marian Petre, de la Poliţia Capitalei”.
Dan a îngheţat. Aproape că a scăpat receptorul din
mână. Deci asta era... Nu existase niciun înger, dar crima
sa fusese descoperită, în cele din urmă, de poliţie. Trebuia
să-şi dea seama că aşa se va întâmpla.
”Cu ce vă pot fi de folos?”, încercă, totuşi, să mimeze în
continuare detaşarea.
”Domnule Dan, îmi pare foarte rău, nici nu ştiu cum să
vă spun… Sunteţi o fire tare?”.
”Cum adică? De ce?”.
”Silvia Georgescu, fata dumneavoastră, a fost violată şi
ucisă de un psihopat. Vă aşteptăm să identificaţi
cadavrul”.
”Mă aşteptaţi să ce...”, bâigui Dan, apoi simţi că îl ia cu
leşin.
Divorţase în urmă cu mai mulţi ani, dar din căsătorie
avea o fată, Silvia, pe care o iubea enorm. Se întâlneau
săptămânal şi o susţinea inclusiv financiar.
194
MIHAI GÎNDU
Atunci a simţit o durere surdă, neomenească, în piept, şi

a rostit următoarele cuvinte: ”Eu, Dan Georgescu, jur să
nu ucid şi să nu violez pe nimeni, niciodată, fiindcă aşa
vreau, aşa am hotărât astăzi. Nu din teamă sau din cauza
unei înţelegeri. Ci din proprie convingere. De altfel,
socotesc, cu această ocazie, că trebuie să rup legământul
cu zeitatea stranie”.
A fost găsit de poliţie având în faţă un tablou cu pânza
sfâşiată şi răcnind, cu privirea rătăcită: ”Îngerii ne privesc!
Aţi ştiut, măcar pentru o singură secundă din istoria
blestemată a acestei omeniri, că îngerii ne-au privit tot
timpul???”.
195
REPETIŢIE PENTRU O PIESĂ DE TEATRU
Anii trecuseră peste mine, nu mai aveam demult elanul

juvenil, ardoarea, entuziasmul de odinioară. Priveam
absent în urmă, către propriul trecut, către propriul ”eu”,
acum dezabuzat, aproape inexistent.
Urmăream multe dintre creaţiile contemporane cu
dezgust, iar când vedeam în parc perechile de îndrăgostiţi
sărutându-se şi (era să spun) legând jurăminte de iubire,
dacă nu m-aş teme că această noţiune a devenit între
timp desuetă, mă cuprindea un soi de invidie.
Însă nu aş afirma că nu îmi mai doream absolut nimic,
fiindcă voiam să particip la o creaţie artistică - un scenariu
de film, de carte, orice.
Scrisesem demult o nuvelă mai amplă, ”Lecţia tăcerii”,
care suscitase ceva vreme interesul cititorilor şi chiar, spre
surprinderea mea, al unor critici, dar de atunci nu se mai
ivise nimic la orizont, iar inspiraţia mă cam părăsise.
Atât de îndepărtat, de străin, de rece îmi părea totul...
Astfel încât propunerea de a participa la selecţia pentru
alegerea unei piese de teatru care să reprezinte România
la un festival de gen din Polonia am primit-o cu reală
bucurie. E drept, nu-mi dădeam bine seama de ce m-au
ales pe mine, teatrul nu era specialitatea mea, dar pot
spune că situaţia îmi convenea de minune.
Mi-a fost prezentat Liviu, un tânăr scenarist care

absolvise Facultatea de Litere. Timid, respectuos, afabil,
ascunzându-şi pudibonderia în spatele unei perechi de
ochelari cu o ramă de tip clasic, nu mi-a făcut o impresie
196
MIHAI GÎNDU
rea, dar, ca să fiu sincer, nici una foarte bună. Aşteptam,

practic, să văd ce poate.
”Ia loc, te rog”, i-am spus şi i-am făcut semn să se aşeze
pe scaunul din faţa biroului meu.
”Mulţumesc mult, este o onoare să vă cunosc”, rosti
aproape bâlbâindu-se de emoţie. ”Am citit Lecţia tăcerii şi
mi-a plăcut foarte mult...”.
”Mă bucur”, i-am replicat destul de laconic. Eram
nerăbdător să trecem peste faza de politeţuri şi să
ajungem la subiect. ”Ai mai scris scenarii pentru film sau
teatru?”.
”Doar literatură de sertar”, replică uşor jenat. ”Este
primul meu proiect important”.
”Înţeleg”, i-am răspuns şi mi-am aprins o ţigară. ”Vrei?”,
l-am chestionat întinzându-i pachetul.
”Nu, mulţumesc, nu fumez”, rosti destul de grăbit şi
clipind des.
”Ai vreo gagică, în timpul liber?”.
Liviu s-a înroşit la faţă şi a tuşit uşor.
”Vai, vă rog, domnule... Ei bine, de fapt, nu, nu am timp
pentru aşa ceva. Tot timpul mi-l dedic studiului”, adăugă,
pe jumătate mândru, pe jumătate încurcat.
”Care sunt scriitorii tăi preferaţi?”.
”Dostoievski, Nabokov, Huxley, Hesse...”.
Am stins ţigara cu un gest grăbit.
”Asta e bine, n-ai gusturi rele”, i-am răspuns şi m-am
uitat la ceas. ”Îmi cer scuze, dar nu mai am timp acum. În
regulă, te aştept peste o săptămână-două cu un material.
Mi-a părut bine de cunoştinţă”.
”Şi mie, încântat”, spuse luminându-se la faţă. ”Voi veni
negreşit cu un scenariu”.
”Aştept!”, i-am răspuns şi l-am salutat, înclinându-mi
uşor capul.
197
Mi-a răspuns cu aceeaşi politeţe şi a ieşit, închizând uşa

încet.
Pentru o primă întrevedere, decursese bine.
Ajuns din nou acasă, am căutat să nu dau prea multă
atenţie crizelor depresive care mă încercau din când în
când, determinate de o totală incompatibilitate cu
societatea, dar şi de faptul, pe care-mi venea greu să-l
recunosc, că nici eu nu mai scrisesem de foarte multă
vreme nimic.
Aveam nevoie de un nou început, aceasta era clar, de
ceva care să mă stimuleze, să mă readucă la viaţă. Să
sperăm că Liviu era omul potrivit. (Desigur, ceea ce conta
era opera de artă, produsul ce urma să fie oferit publicului,
dar nici eu nu puteam avea vreun aport prea substanţial
câtă vreme rămâneam în această stare).
Am privit pe fereastră.
Ploua cu picături mari, care se zdrobeau de ferestre cu
zgomot.
Peste două săptămâni, Liviu s-a prezentat cu o lucrare

numită ”Divorţul”. Era la fel de timid şi de ”pierdut în
spaţiu” ca prima dată.
Ne-am întreţinut cam un sfert de ceas, apoi ne-am
despărţit.
Simţeam o uşoară emoţie, ca şi cum aş fi intrat într-o
sală de spectacole la o premieră sau ca şi cum m-aş fi
pregătit să încerc o senzaţie nouă. Asta era bine, însemna
că lectura operei scenaristului chiar mă interesa.
Când am ajuns în apartament, am băut un pahar de vin
roşu, am dat drumul la un compact-disc cu muzică de
ambient şi am început să citesc...
198
MIHAI GÎNDU
...Doar pentru a avea o cruntă dezamăgire! Omul ştia să

scrie corect, nimic de zis, dar mă tem că asta e tot ce
puteam spune despre el. Că scria corect. Replicile lui erau
fade, lipsite de conţinut, era ca şi cum i-ai fi încredinţat
această sarcină unui robot sau, dacă preferaţi, ca şi cum
ai fi tradus un text printr-un translator online fără să-l
cizelezi câtuşi de puţin.
De exemplu:
”Femeia divorţată: Sunt tristă acum. Nu eram pregătită
pentru aşa ceva.
Fratele: Nu e bine să fii tristă. E un sentiment negativ.
Femeia: Îi simt lipsa. Mă obişnuisem cu el aici.
Fratele: Dacă vrei, cunosc un psiholog care te poate
ajuta să combaţi stările negative”.
Şi aşa mai departe.
Mi-am dat pe loc seama că nu voi ajunge nicăieri cu un
astfel de scenariu. Cu atât mai puţin la un festival de
teatru din Polonia.
L-am sunat imediat pe cel care mi-l recomandase pe
Liviu şi l-am întrebat dacă n-are alt scenarist. Mi s-a
răspuns că, deocamdată, e singurul disponibil. Şi că nu
mai avem mult timp la dispoziţie până la alegerea
scenariului care să ne reprezinte. Fireşte, iniţial fusese
vorba de o selecţie mai amplă, de un proces mai
complicat, dar uite că acum nu-l avem decât pe acesta. Şi
nu se poate face nimic?, am întrebat. Deocamdată, nimic,
mi s-a răspuns.
Atunci am simţit că mă enervez cu adevărat. Mi-am
pierdut cumpătul şi am format un alt număr, cel al lui Liviu.
”Tinere, ce scriitori ziceai că-ţi plac?”, l-am întrebat
direct, fără niciun menajament sau formulă introductivă de
politeţe.
”Dostoievski, Nabokov, Huxley, Hesse...”.
199
”Şi i-ai citit măcar pe scriitorii ăştia?”.

”Da, fireşte”.
”Şi atunci, cum mama naibii...”, am continuat,
stăpânindu-mi cu greu iritarea, ”cum de n-ai fost în stare
să înţelegi că un text trebuie să aibă VIAŢĂ? Că nu e doar
o simplă înşiruire de cuvinte luate din dicţionar? Că nu e
suficient să termini Literele ca să te numeşti scriitor?”.
”Îmi pare sincer rău, voi încerca să...”.
”Să-ţi pară, să-ţi pară”, l-am întrerupt, brutal. ”Te aştept
peste încă două săptămâni”, i-am spus şi i-am închis
telefonul.
După această conversaţie care fusese la fel de
neplăcută şi pentru el, şi pentru mine, am scos un strigăt
de neputinţă.
Îmi părea rău că-mi vărsasem nervii pe el, dar
frustrarea că nu puteam avea în faţă un text decent tocmai
atunci când aveam mai mare nevoie de el fusese prea
puternică.
...Un text. O renaştere. O revanşă.

Fireşte, aveam şi eu orgoliul meu, nu puteam uita că nu
mai scrisesem nimic de la ”Lecţia tăcerii”. Şi desigur că,
făcând doar o triere, contribuţia mea era una măruntă.
De fapt, nu sunt decât un laş, mi-am zis. În propria
analiză, îmi dădeam seama că doream ca, prin condeiul
lui Liviu, să fie creată acea operă pe care eu nu fusesem
în stare s-o creez, să repurteze un real succes, iar pe
urmă eu să pot zice: ”Sunt mândru de el. Eu l-am
descoperit”.
Da, iată, cu o luciditate fără cusur, realizam că acesta
era adevărul.
200
MIHAI GÎNDU
Nimic nou sub soare. Scriitorul ratat, părăsit de

inspiraţie, cochetând cu spleen-ul şi cu golirea sticlelor cu
vin, aşteptând ca altul să ducă la bun sfârşit ceea ce el nu
putuse definitiva, dar culegând o parte din lauri: ”A fost
elevul meu”.
Dezgustător. Cu adevărat dezgustător.
Şi, cu toate acestea, am continuat să-mi joc rolul. Ceva
mai bun oricum nu puteam face.
Inutil să spun că, fix la termenul stabilit, cu o
punctualitate de metronom, Liviu s-a prezentat cu un text,
”Vecinul”, încă şi mai slab decât primul.
De data aceasta, am parcurs din text chiar de faţă cu el
şi, albindu-mă brusc la faţă, am zbierat:
”Omule, te chinui degeaba, pricepi? Asta NU e literatură!
E ca o înşiruire de cuvinte şi atât! Literatura are conflict,
pasiune, nebunie... Înţelegi?”.
Liviu a început să tremure uşor şi l-am văzut cum îşi dă
jos pentru câteva momente ochelarii pentru a-şi şterge
lacrimile.
”Înţelegi măcar ce-ţi spun?!!”, am urlat, neluând în
seamă faptul că-l făcusem să plângă.
”Da, înţeleg, înţeleg...”, răspunse cu greutate.
”Te aştept peste două săptămâni. Sper să nu o fac
degeaba”, am rostit şi i-am făcut semn că poate pleca.
A ieşit, închizând uşa fără zgomot.
...Alcool, femei, nopţi albe.

...Scenarii mototolite şi aruncate la coş, filme proaste,
metrouri care deraiază.
...Politică, masturbare, dialoguri cretine.
...Un scriitor ratat şi un scenarist netalentat.
201
Oare chiar folosesc la ceva toate astea? Oare chiar

merită să trăiesc viaţa asta?
De unde vin? Încotro mă îndrept?
”Din haos m-am născut/Şi m-aş întoarce-n haos...”.
Trebuie să rezist până la capăt.
Dar cu ce preţ, cu ce preţ îmi voi desăvârşi trecerea pe
acest pământ...
La termenul fixat, Liviu a venit cu o propunere care m-a
surprins.
Avea un text nou şi, dacă îmi plăcea, găsise şi câţiva
actori cu care am putea face repetiţii pentru piesa ce urma
să fie pusă în scenă.
Am încuviinţat politicos, ştiind că îmi pierdusem
cumpătul într-un mod nedorit la primele întrevederi.
Am citit piesa, care totuşi nu era terminată şi încă nu
avea un titlu, şi, spre marea mea surprindere, a început
să-mi placă.
Îmi amintea pe alocuri de Pirandello, ceea ce era de
neimaginat, după primele tentative eşuate. Dar cel mai
mult m-a surprins subiectul - era vorba despre un scriitor
aflat în derivă, care caută un ucenic care să-i ducă,
indirect, opera mai departe, reuşind să finalizeze ceea ce
acesta nu putuse... O intrigă axată pe orgoliu şi frustrare,
pe dorinţă de succes şi decădere... Adică exact povestea
noastră.
”E bună”, i-am răspuns, cu toată sinceritatea. ”La
sfârşitul săptămânii, poţi chema şi actorii”.
Duminică, am asistat la repetiţie. În scenă apărea şi o
femeie, o balerină rusoaică, fostă glorie a Moscovei şi
model pentru mai mulţi pictori.
Am privit-o cu atenţie. Era de o frumuseţe aproape
nepământească, cu trăsături perfecte, ca sculptate. Pielea
îi era albă ca marmura, iar privirea, angelică.
202
MIHAI GÎNDU
Mi-am dat seama că se potrivea perfect rolului, dar, în

acelaşi timp, m-am îndrăgostit nebuneşte de ea. Îi
sorbeam din priviri fiecare mişcare, fiecare gest.
Şi când mă gândesc că o cunoscusem datorită lui Liviu,
pe care era cât pe-aci să-l dau pe uşă afară!
...Acum, vinul are altă savoare, nopţile, chiar dacă

înecate în solitudine, au farmecul lor.
Probabil că voi cunoaşte succesul, probabil că o voi
strânge în braţe pe Ludmila, probabil că totul va lua un
curs extraordinar...
Dar oare ce am făcut pentru a merita toate acestea?, mă
întrebam deseori, fiindcă acum nu mă îndoiam că piesa va
fi jucată şi că va avea succes, nu mă îndoiam că voi da
uitării anii de inactivitate şi deznădejde, după cum nu mă
îndoiam nici că Ludmila, frumoasa ex-balerină cu chip de
înger, va ceda în cele din urmă insistenţelor unui scriitor
propulsat pe culmile succesului de o piesă de a cărei
existenţă nu ştiuse, până mai ieri, aproape nimeni...
Totul era atât de promiţător, în acele momente.
Am repetat alături de mini-trupa aleasă de Liviu, am
modificat doar vreo două-trei replici, am făcut proiecte de
viitor...
M-au sunat şi iniţiatorii proiectului, care voiau să ştie în
ce stadiu ne aflăm.
”Nu mai avem mult”, le-am răspuns.
”Sunt convins că ne vom putea prezenta la timp pentru
festivalul din Polonia. Sincer, iniţial m-am îndoit teribil de
scenaristul vostru, dar acum lucrurile au luat o întorsătură
fericită... Ba mai mult, Liviu a găsit şi câţiva actori
talentaţi...”.
203
Au părut mulţumiţi de răspuns şi a rămas să ţinem

legătura.
De fericire, l-am invitat şi pe Liviu la o halbă cu bere.
”Ştiu că nu fumezi, dar o bere tot putem bea împreună”,
i-am zis.
”Cu cea mai mare plăcere”.
”Scuză-mă că te-am luat cam tare la un moment dat.
Eram furios pe propria neputinţă”.
”Nu face nimic, am şi uitat”, zise şi zâmbi uşor.
”Acum sunt sigur că vom reuşi...”. ”Spune-mi, te rog, ai
numărul Ludmilei?”, l-am întrebat după o scurtă pauză.
”Da, sigur, de ce? Vreţi să-i spuneţi ceva?”, mă întrebă
cu aceeaşi candoare care mă scosese din sărite prima
dată.
”Eh, ştii tu... poveşti”, i-am replicat, făcându-i semn cu
ochiul.
”Dacă vă gândiţi să vă refaceţi viaţa”, spuse, pe un ton
care, pentru prima oară, mi s-a părut aproape cinic, ”ar
trebui să ştiţi că Ludmila este ocupată”.
”Nu mai spune”, am rostit ironic, temându-mă că chiar el
ar putea vrea să mi-o sufle. ”Cum aşa?”.
”În lumea teatrului este binecunoscut că Ludmila este
lesbiană şi că trăieşte împreună cu partenera ei, Nataşa,
într-un apartament de lux din centrul Capitalei”, continuă,
pe acelaşi ton lipsit de orice inflexiune. ”Dar cum
dumneavoastră trăiţi mai retras, probabil că nu aţi aflat”...
”Cum... Cum aşa?”, m-am bâlbâit. Am încremenit.
”Ba aş putea să mai adaug ceva, cu condiţia să nu
spuneţi, să nu afle poliţia... Iubind-o pe Ludmila, nu veţi
spune, nu-i aşa?”.
”Buzele mele sunt pecetluite”, l-am asigurat.
”Se pare că ele două au atras, sub pretextul unor
aventuri amoroase, mai mulţi bărbaţi în apartamentul lor,
204
MIHAI GÎNDU
pe care i-au torturat zile în şir şi, în cele din urmă, i-au
ucis, pentru propria satisfacţie şi pentru propriul
amuzament... Atât de tare urăsc bărbaţii!”.
”Incredibil!”, am rostit, tremurând. Eram şocat.
”Vedeţi, că n-am uitat. Învăţ repede. Literatura trebuie să
aibă conflict, pasiune, nebunie... Nu aşa aţi spus?”.
”Ba da”, am murmurat, pierdut. ”Exact aşa...”
S-a lăsat o tăcere adâncă, împovărătoare pentru
amândoi.
”De fapt”, reluă Liviu, ”ştiam şi eu asta. Am trişat la
început, când v-am trimis acele materiale, ”Divorţul” şi
”Vecinul”, care v-au înfuriat atât. Aveam nevoie să vă aduc
într-o stare extremă, de frustrare şi de neputinţă, pentru a
renaşte apoi şi a cădea din nou, într-un carusel al pasiunii
şi al disperării... femeia fatală, idolul căzut... Acum
înţelegeţi?”.
”Da”, i-am răspuns, încuviinţând din cap, învins. ”Acum
înţeleg...”.
”Vedeţi? Arta adevărată cere întotdeauna sacrificii”.
”Şi cum se termină piesa?”.
”Scriitorul depresiv rămâne singur în apartament, pradă
propriilor remuşcări şi angoase, obsedat de un scenariu
neterminat şi privindu-se, învins de propria imagine, în
oglindă... Ludmila o înşală, pentru prima oară, pe Nataşa,
cu altă femeie, şi Nataşa încearcă să-i taie gâtul cu un
cuţit... Tentativă eşuată, însă, dar care duce la ruptură.
Liviu, scenaristul aspirant, reuşeşte să dea lovitura cu un
nou tip de teatru, inspirat din viaţa reală a personajelor. Vi
se pare interesant?”.
”Da, e interesant”, l-am asigurat, golind halba cu bere.
”Foarte interesant...”.
*
205
Într-adevăr, am rămas singur în apartament, pradă

propriilor remuşcări şi angoase, privindu-mă, învins de
propria imagine, în oglindă.... Şocul provocat de ”idolul
căzut”, cum se exprimase Liviu, pierderea femeii cu chip
angelic şi cu comportament diabolic, suprapus cu toate
căderile mele anterioare, s-a dovedit a fi prea puternic
pentru nervii mei zdruncinaţi.
Din lipsă de probe, Ludmila şi Nataşa nu au fost
niciodată anchetate pentru crimele comise.
Liviu, cel pe care îl crezusem un scenarist imberb,
nătâng şi netalentat, a repurtat succes după succes cu
reprezentaţia sa.
Care a luat locul 3 la festivalul din Polonia, sub titlul
”Repetiţie pentru o piesă de teatru”.
În rest, zilele curg, egale. Timpul se scurge, inexorabil...
Iar personajele sunt vii.
206
MIHAI GÎNDU
Motto:
”Pe când eram copii, cei mari încercau să ne facă să
credem că într-o zi aveam să devenim ființe responsabile
într-o lume a adulților. (...). Să rămânem mai bine copii,
pentru că nu e nimic mai curat decât plânsul unui sugar
atunci când îi e foame sau decât râsul în hohote al unui
puști care se joacă, și nimic mai ipocrit decât zâmbetul
unui adult atunci când urmărește un scop anume” (Bruno
Combes - Partea îngerilor).
...Ce aș avea de spus despre mine?

În definitiv, nu mare lucru. Sunt un personaj oarecare,
rătăcit undeva pe scara istoriei terestre, istorie care a
început de foarte mult timp, de sute de mii de ani, apoi a
reînceput, după sacrificiul cristic, și se va termina
Dumnezeu știe când, atunci când oamenii vor avea, din
nou, o conștiință superioară, un suflet imaculat, când vor
răscumpăra păcatul adamic... (De fapt, pare mai degrabă
o glumă bună).
Un individ kafkian într-o lume kafkiană dominată de
dorințe kafkiene și având ca decor un peisaj kafkian...
Am o conștiință care îmi călăuzește pașii, îmi îndrumă
deciziile. Dar, până la urmă, nu sunt decât un om ca
oricare altul. Ce afirm despre mine e posibil să fie valabil
și în cazul librarului din împrejurimi, și în cel al inginerului
din blocul de vizavi.
Important, până la urmă, este ca omenirea să ajungă la
un final fericit. Fiindcă cel care se prefigurează în
momentul de față nu este deloc așa.
207
Să vă spun o poveste. O poveste cu un tâlc al ei, despre

două lumi care se întrepătrund...
...Am o slujbă, o locuință și mai multe visuri despre o

lume ideală. Perfectă. Visuri care nu s-au împlinit.
Seara, de cele mai multe ori, ascult în căști o formație de
muzică de ambient franțuzească, ce are pe fundal o voce
gravă, caldă, ce creează un efect aproape hipnotic, iar în
timpul acesta beau cam două cutii de bere neagră și simt
cum, încet-încet, universul din jurul meu se
distorsionează, aud și alte voci și, mai ales, pătrund într-o
altă lume...
A doua zi de dimineață, trebuie să mă trezesc și să îmi
desfășor activitatea obișnuită în lumea reală, dominată de
mercantilism, cruzime și imoralitate.
Lumea oamenilor-hiene.
Deseori, îmi pare că cei care conduc lumea, ca și marile
corporații, ca și trusturile de presă sunt niște oameni cu
cap de hienă, care mușcă din cadavre și se hrănesc cu
carne putrezită.
Niște ființe ignobile, nedemne, care nu au nimic din
prestanța sau din puterea lui Anubis.
Îi întâlnești peste tot: la birou, la televizor, pe stradă, în
magazine. Sunt însemnați cu acest chip blestemat, la fel
cum tatuajele cu cap de mort apar pe trupurile unor
luptători. Capul de hienă este ca o pecete pentru
eternitate.
Trebuie să trăiesc printre ei, dar nu mă amestec cu
mediul lor.
Nici o femeie cu cap de hienă nu mi-am ales drept
consoartă.
208
MIHAI GÎNDU
Sunt suficiente demonstrațiile de sadism, beție a puterii,

orgoliu nemăsurat, lipsă de luciditate și de conștiință la
care asist în fiecare zi.
Duc o muncă într-o instituție de oameni-hiene care mă
remunerează cu bancnote pe care vor fi imprimate în
curând capetele de hienă, cu care îmi voi procura din
magazinele alimentare patronate de alți oameni-hienă
produse de consum care mă vor ajuta să mă mențin
sănătos și să mă reproduc, împerechindu-mă cu o femeie-
hienă care va da, într-o zi, naștere unui copil-hienă...
Merde.
”Et maintenant, vous allez vous endormir,

profondement... Doucement.... Je compte jusqu'a cinq:
un... deux... trois...”... se auzea vocea din piesa de muzică
de ambient franțuzească.
Am mai sorbit din paharul cu bere neagră și am închis
ochii.
Doucement... Camera plutea odată cu mine.
Mi s-a părut că în colțul camerei văd un înger.
Până la urmă, ce caut eu în lumea aceasta?
De ce oamenii-hiene? De ce îngerul? De ce eu?
Într-o zi, poate, voi renaște într-o altă lume...
Mă trezesc.
Ce poate fi mai stupid decât să știi că fiecare zi o va
repeta pe precedenta, că oamenii-hiene nu doar conduc
lumea, dar au și o propagandă a lor, eficientă, ca orice
propagandă, din păcate. Și mai e ceva, de-a dreptul
șocant: oamenii-hiene, prin această propagandă asiduă,
prin minciunile pe care le debitează zilnic și le împrăștie
209
prin canalele tv sau prin Internet, au creat noi prototipuri

umane: fetele care își injectează buzele, obrajii și sânii cu
diferite substanțe pentru a deveni, pasămite, mai
atrăgătoare, dar în realitate sunt diforme, hidoase, deși de
la natură erau dotate cu o frumusețe aparte, băieții care se
acoperă de tatuaje și se îndoapă cu mâncare de la fast-
food, tinerii care nu cunosc decât istoria care le-a fost
predată: aceștia sunt cei răi, aceștia sunt cei buni, de cărți
nu mai aveți nevoie, ci doar de rezumate ale lor, iar, în
general, pentru a reuși în viață, trebuie să faceți
următoarele lucruri, atât de clar exprimate de trendul
actual...
Da, noi prototipuri umane. Nu doar noi indivizi.
...Într-o zi, stând pe bancă, într-un parc lăsat de izbeliște
de un primar nebun (un alt om-hienă, evident) am avut
însă parte de o reprezentație diferită:
Copiii dintr-un mic grup se jucau printre copaci,
improvizând o scenetă:
”Și acum, să o invităm în scenă pe Celesta”, a rostit cu
glas cristalin o fată.
Aplauze repetate.
”Bună ziua, bună ziua”, a glăsuit, la rândul ei, Celesta.
În primul moment, am crezut că încearcă să pună în
scenă o reprezentație de teatru. M-a frapat numele de
Celesta, rar și neobișnuit, dar și cu o rezonanță aparte,
divină.
”Vă rugăm să cumpărați de la noi aceste produse”, a
spus fata cu o voce ca într-o reclamă, apoi a înșirat câteva
denumiri de produse și a numit un supermarket, dacă nu
mă înșel, Kaufland.
”Vă rog să cumpărați de la noi acest șampon făcut
exclusiv din mătreață plastifiată”, a încercat o glumă un
băiețel.
210
MIHAI GÎNDU
”Dar acum, să-i lăsăm din nou locul Celestei”, a rostit

băiatul și a părăsit scena imaginară.
”Cumpărați de la noi acest tip de mobilier...”.
Mă uitam la ei cu un sentiment aparte, de duioșie
amestecată cu compasiune.
Deși nu era vorba de teatru, ci de un fel de reclamă, tot o
reprezentație improvizată era, pentru care îți trebuia un
dram de talent, de creativitate și de bună-dispoziție.
Erau inocenți. Erau sinceri. Erau, încă, niște copii.
Atunci mi-am dat seama că într-adevăr nu apucaseră să
cunoască păcatul și că singura șansă a omenirii de a se
salva este ca oamenii să fugă de păcat ca de cel mai
mare rău posibil, mai rău decât boala, mai rău decât
moartea, mai rău decât chinul... Fiindcă păcatul este ca un
blestem aruncat asupra lumii, condamnându-i pe oameni
la o suferință perpetuă, asemeni lui Sisif, asemeni lui
Prometeu...
Dacă eviți păcatul, ucizi tot ceea ce este rău în tine.
Dacă îți păstrezi și la maturitate candoarea Celestei, vei
obține mântuirea.
...”Maintenant, tu vas dormir... Profondement,

doucement”, am auzit timbrul grav, inconfundabil, în căști.
Camera se învârtea cu mine.
Mai am puțin și...
”Tu vas voir, Celeste apprendra, un jour, que veut
signifier le môt «péché», elle deviendra femme, elle
aprendra que tous les hommes ne veulent que de coucher
avec elle... Le garçon apprendra le pouvoir de l'argent...
L'entier group va se dissoudre”, am auzit o voce.
”Tais-toi!”, am strigat și mi-am acoperit urechile cu
palmele, deși știam că acea voce diabolică avea dreptate.
*
211
Preotul Andrei se lupta de mult timp cu Întunericul.

Cu rugăciune profundă, cu smirnă și tămâie, cu evlavie
și decriptare a Scripturii.
”De aceea bucuraţi-vă, ceruri şi voi care locuiţi în ceruri!
Vai de voi, pământ şi mare! Căci Diavolul s-a pogorât la
voi, cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină
vreme.”(Apocalipsa 12).
Era fragmentul care îl obseda.
Într-o zi, o parte din altar i-a luat foc.
În alta, într-un moment nefast, a simțit o dorință de
apropiere trupească de fata unei enoriașe, care venise și
ea la spovedanie.
Erau semne ale furiei forțelor Întunericului, în fața cărora
nu a abdicat de la crezul său, dar nici nu le-a neglijat.
Reprezentau avertismentul că lupta va fi extrem de dură.
”Doamne Atotputernic, fă să ador Sfânta Cruce a lui
Iisus Hristos, nazarinean crucificat, şi ai grijă de mine.
Sfântă Cruce a lui Iisus Hristos, fă ca duhul rău să fugă
de la mine în vecii vecilor. Amin”, rosti preotul, apoi se
retrase în altar.
Da, așa este. Celesta va deveni femeie și va cunoaște

dragostea trupească, băiețelul va crește mare și va avea
în curând alte țeluri: să câștige bani, să ocupe funcții, să
cucerească femei, grupul se va destrăma și va cataloga în
curând ca fiind puerile vechile obiceiuri și distracții, totul va
deveni un carusel în care numitorul comun va fi păcatul.
Fiindcă nu doar descoperirea sexualității și maturizarea
duc în păcat, ci însăși obținerea bunurilor necesare sau
râvnite. De aici pornesc intrigile, minciunile, răutățile,
invidia, trădarea. Desigur, unii oameni sunt mai morali, au
212
MIHAI GÎNDU
o conștiință superioară, dar majoritatea nu pot obține ceea

ce își doresc fără să păcătuiască, iar chiar și cei aleși mai
”închid ochii” când este să-și satisfacă vreun capriciu sau
vreun viciu.
Fiindcă toți avem vicii. Dorințe vinovate. Fantasme care
atrag în păcat.
Se spune că ”este în legea firii” ca omul să se
maturizeze. Să-și piardă inocența. Da, desigur, fără
pornirile trupului nu ai cum să te cizelezi, cu ce să te lupți,
dar dacă dorințele sunt atât de nestăvilite, iar greșelile atât
de multe, nu cumva ”legile firii” însele au ceva greșit în
ele?
Nu știu care este metoda cea mai potrivită, dar, de când
sunt pe Pământ împreună cu oamenii-hiene, am aflat cu
certitudine altceva: care este calea spre pierzanie.
Într-o zi, am fost înștiințat că unul dintre liderii oamenilor-

hienă vrea să îmi vorbească. M-am mirat, pentru că era
ceva neobișnuit ca un cetățean de rând să primească o
astfel de invitație. Și, în plus, venită din partea unui
asemenea individ, nu prevestea nimic bun.
M-am conformat, însă, pentru a nu crea suspiciuni. Mă
așteptam la orice.
Biroul său era unul luxos, interiorul era cenușiu.
Omul cu cap de hienă îmi amintea de mitologia
egipteană, dar (după cum am mai spus deja) nu avea
nimic din forța și magia emanate de Anubis. Era, mai
curând, un amator.
Unul care, însă, deținea puterea.
”Ia loc”, îmi spuse.
M-am supus, fără prea mare tragere de inimă.
213
”Cât de dezinteresat ești în toată povestea cu Celesta?”.

”Sută la sută”, i-am răspuns.
”Nu cred. Nu-i așa că vrei ca, la maturitate, să o
cucerești, să devii mentorul ei și apoi un fel de iubit cu
puteri de Superman?”.
”Nu, de data asta te înșeli. Celesta e protejata mea. Nu
voi lăsa pe nimeni să se atingă de ea. Nici măcar pe
animalul care zace în mine”.
”Dar o va face, oricum, altcineva”.
”Ascultă, ce vrei, de fapt, de la mine?”, l-am întrebat, cu
o îndrăzneală de care nu m-aș fi crezut în stare.
”Să recunoști că jocul tău nu are miză. Că lumea e
pierdută”.
Am râs nervos, apoi i-am răspuns:
”Dar știu că lumea e pierdută. Deocamdată, miza este
doar fericirea Celestei”.
Am reflectat un pic, apoi am continuat:
”Hai să o scurtăm un pic. Îți propun ceva”.
Omul cu cap de hienă mă scrută un pic, apoi continuă
dialogul, deși avea puterea de a mă da afară în orice clipă.
”Ce?”.
”Un târg. Știi că am câștigat mulți bani acum câțiva ani
cu un volum tipărit și mai știi, de asemenea, că mi-am
dorit să cunosc dragostea adevărată, unică, aceea ca în
filme. Îți dau toți banii mei și renunț pe vecie la a cunoaște
dragostea adevărată”.
”Tu ce îmi ceri în schimb?”, mă întrebă, bătând ușor în
masă. Se pare că reușisem să-mi intrig interlocutorul.
”Inocența Celestei. Nu știu cum, dar va trebui să rămână
pe vecie așa cum e în momentul de față. Neprihănită și
liberă”.
S-a crispat un pic, apoi mi-a răspuns:
”Târgul tău ar putea să nu aibă prea multă valoare pentru
214
MIHAI GÎNDU
mine. Bani am în număr destul de mare, iar viața ta

particulară nu mă interesează”.
”Cu toate acestea, îți ofer tot ce am. Nu înseamnă chiar
nimic pentru tine?”.
După un oarecare timp de gândire, îmi răspunse: ”Fie!
Mă învoiesc”.
Am răsuflat ușurat. Cu toate că pierdeam destul de mult,
îmi atinsesem țelul.
Părintele Andrei a avut un vis bizar. Se făcea că lupii

atacaseră biserica, sfâșiind câțiva enoriași și pătrunzând
în interiorul ei. Picături de sânge apăruseră pe podea, iar
câteva lumânări s-au stins, lăsând în urmă doar dâre de
fum.
La trezire, a avut o strângere de inimă. Cât de perfid era
atacul necuratului?
”Şi şarpele a aruncat din gura lui, după femeie, apă ca
un râu ca s-o ia apa.
Şi pământul i-a venit femeii într-ajutor, căci pământul şi-a
deschis gura sa şi a înghiţit râul pe care-l aruncase
balaurul, din gură. Şi balaurul s-a aprins de mânie asupra
femeii şi a pornit să facă război cu ceilalţi din seminţia ei,
care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui
Iisus”. (Apocalipsa 12, 15-17).
”Tu vas dormir profondement... Doucement...”.

Îmi voi trăi întreaga viață printre oamenii-hienă, dar nu
mă voi adapta la lumea lor, la cutumele lor, nu voi face
parte niciodată dintre ei, cu adevărat.
215
Am un viciu... o melodie hipnotică... câțiva litri de bere

neagră. Un drog aproape inofensiv, câteva DVD-uri cu
femei care fac sex.
Dar am răscumpărat fericirea Celestei, și asta înseamnă
că nu am trăit degeaba.
Visez...
Celesta aleargă prin parc, fericită. Nu va cunoaște
niciodată lumea oamenilor-hienă, nu va afla că ei domină
lumea, nu va afla ce este păcatul.
E singură cu parcul, cu soarele și cu îngerii.
În mâini ține un porumbel alb, căruia îi dă drumul să
zboare peste întinderea străvezie a lacului.
Atât mi-am dorit să văd de la viață!
Când m-am trezit, eram închis într-o încăpere cenușie,

plină de igrasie.
Da, cum de nu mi-am dat seama.
Am fost prizonier mereu, clipă de clipă.
Un individ kafkian într-o lume kafkiană dominată de
dorințe kafkiene și având ca decor un peisaj kafkian...
Duc o muncă într-o instituție de oameni-hiene care mă
remunerează cu bancnote pe care vor fi imprimate în
curând capetele de hienă, cu care îmi voi procura din
magazinele alimentare patronate de alți oameni-hienă
produse de consum care mă vor ajuta să mă mențin
sănătos și să mă reproduc, împerechindu-mă cu o femeie-
hienă care va da, într-o zi, naștere unui copil-hienă...
Merde.
M-am apropiat, cu greu, de gratiile de la ușă și, după ce
era să cad alunecând pe podea, mi-am lipit fața de ele și
am privit în exterior.
216
MIHAI GÎNDU
Zeci de încăperi cu uși cu gratii, asemeni celulelor unei

închisori.
În cea de vizavi, era Celesta.
”Trișor nenorocit!”, am strigat. ”Ți-am dat tot ce aveam și
tot ce aș fi putut avea, făcând un târg”.
”Da, acum înțeleg unde am greșit. Am considerat, în
credulitatea mea detestabilă, că am de-a face cu un om
de onoare. Un om pentru care cuvântul dat înseamnă
ceva”.
”Hahaha...”, am auzit un râs dogit. ”Vrei o bere și un
mp3player?”.
”Trișor împuțit! Laș fără cuvânt! Monstru fără pic de
inimă!”, am strigat, zgâlțâind gratiile.
Au trecut săptămâni aride, lipsite de speranță.

Cuvântul ”viitor” nu părea a mai avea vreun sens, azuriul
cerului era atât de departe, iar vuietul mării așijderea...
Ce te mai poate face să reziști în asemenea condiții?
Unde să cauți eliberarea?
Și totuși, mi-am dat seama că timpul îi era numărat.
”Doamne, elibereaz-o pe Celesta, căci poartă numele
Tău”, am rostit, apoi am adormit printre pernele murdare.
Părintele Andrei și-a adus aminte că avea un acatist pe

care încă nu îl citise. Îi fusese adus de bunica unei eleve
care învăța prin împrejurimi, o fetiță pe nume Celesta. Se
ruga pentru ”viața, sănătatea și destinul ei”.
După ce a tămâiat biserica și a făcut de mai multe ori
semnul crucii, i-a dat citire, cu un patos și o evlavie
217
deosebite, fiindcă știa că trebuie să-și ducă misia până la

capăt.
”Şi am văzut ca o mare de cristal, amestecată cu foc, şi
pe biruitorii fiarei şi ai chipului ei şi ai numărului numelui ei,
stând în picioare pe marea de cristal şi având alăutele lui
Dumnezeu”. (Apocalipsa 15.2).
”Şi am văzut un înger, pogorându-se din cer, având
cheia adâncului şi un lanţ mare în mâna lui. Şi a prins pe
balaur, şarpele cel vechi, care este diavolul şi satana, şi l-
a legat pe mii de ani”(Apocalipsa 20.1-2)
Mă simțeam asemeni unui condamnat la moarte, care își

trăiește ultimele clipe într-o lume aflată în mizerie.
Rătăceam ca un orb prin încăperea cenușie,
împiedicându-mă, din când în când, de vasele cu mâncare
de care refuzasem să mă ating.
”Un porumbel alb pentru Celesta...
Atât am cerut...
Un porumbel alb pentru Celesta!”, murmuram și am
simțit cum îmi dau lacrimile.
Nu mai așteptam decât moartea. Poate că tot acest chin
va lua în cele din urmă sfârșit.
...Dar a doua zi am văzut mai mulți oameni în uniforme

legând toți oamenii-hiene și urcându-i în niște dube și apoi
eliberându-i pe deținuți. Celesta a fost prima.
Însă cel mai important nu era că fusesem eliberați, ci că
lumea de afară era una nouă.
Un cer nou și un pământ nou, unde ”moarte nu va mai fi;
nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci
cele dintâi au trecut”.
218
MIHAI GÎNDU
Știusem în fiecare clipă că oamenii-hienă nu pot fi învinși

într-o lume a cărei agonie este alimentată cu păcatele
noastre.
Dar nu mi-am dat seama că rugăciunile mele pentru
fericirea Celestei, făcute probabil în același timp cu cele
ale preotului (de care însă nu știusem) nu s-au pierdut în
eter.
Și nici că va veni momentul eliberării, decis undeva de
deasupra noastră, de acolo de unde lucrurile se văd și
sunt tratate la adevărata lor valoare.
”Tu vas dormir profondement... Doucement...”.
Am închis ochii și am revăzut sceneta din parc.
219
CUPRINS
INTRANSIGENȚA LUI DUMNEZEU ȘI POLITEȚEA DIAVOLULUI/7
MICUȚA LOUISE ȘI PALATUL MIRACOLELOR/14
DECALOG MODERN/23
O ORĂ LA PERIFERIE/34
TĂRÂMUL VULTURILOR/37
CLARVĂZĂTORUL/48
ULTIMA PROVOCARE/60
CONTRACT PENTRU ETERNITATE/76
FATIDICA ALTERNANȚĂ/97
REPETIȚIE PENTRU UN MOMENT PIERDUT/109
MICUȚA AIKO ȘI PĂDUREA MAGICĂ/121
LIBERTATE DE VÂNZARE/135
PIERDUT ÎN DEȘERTUL VIOLET/150
UN SUFLU ARGINTIU ASUPRA OMENIRII/168
ÎNGERII NE PRIVESC/186
REPETIȚIE PENTRU O PIESĂ DE TEATRU/196
UN PORUMBEL ALB PENTRU CELESTA/207

Un Porumbel Alb Pentru Celesta - Mihai Iunian Gindu

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Un Porumbel Alb Pentru Celesta - Mihai Iunian Gindu

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MIHAI IUNIAN GÎNDU

Editor: Rodica Elena Lupu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Gîndu, Mihai Iunian

UN PORUMBEL ALB PENTRU CELESTA –

Cipyright Mihai Iunian Gîndu, 2023

Am încercat, în precedentele introduceri la volume, să prezint

INTRANSIGENŢA LUI DUMNEZEU

1. Simţeam că cedez nervos. Aberaţia lumii în care

2. Colegul meu de birou începuse să mă calce pe nervi.

l-ar da afară în mai puţin de 24 de ore - altele poate că le-

3. Nu îmi mai ajungeau banii. Câştigam relativ bine, dar

schimb ceva în viaţa mea. În condiţiile astea, nu cred că te

4. „Dacă public materialul ăsta, o să mă umplu de bani.

5. În locul Soniei nu mai apăruse nimeni în viaţa mea.

Era la vârsta la care „lua foc”, pur şi simplu, iar eu mai

6. Un Fiat ultimul tip frână violent, fără a putea însă să

Am ajuns acasă bulversat. Am băut un coniac pentru a-

7. Încercam din răsputeri să-mi fac timp să mai merg la

„Cred că n-am apucat să-ţi spun ce fac preoţii. Nu toţi,

8. Epilog - sau ultimele dialoguri.

tău? Că m-ai impresionat, fie și o dată, cu frământările tale

MICUŢA LOUISE ŞI PALATUL MIRACOLELOR

Micuţa Louise avea, la cei nouă ani ai săi, tot ce şi-ar fi

Îşi spunea în fiecare dimineaţă rugăciunile pentru copii,

cunoscută. A doua zi, a plecat într-o mică excursie cu ai

Visă că a intrat înăuntru. Mai avea doar o zi până să

asigurase că Zâna nu era prin preajmă, apoi reuşi să

Deodată i se făcu frică, o frică îngrozitoare, cum nu mai

foarte puţin, iar privirea îi era de gheaţă. Se închidea tot

Bineînţeles că n-au reuşit să o convingă să se ducă nici

Săptămânile care au urmat au fost de coşmar, atât

întregi de rugăciune, a urmat resemnarea. Moartea,

-Tată, rosti Louise, în sfârşit, într-o seară. Trebuie să

Cameră, a Miracolelor, mi s-a făcut frică şi n-am putut să

Visă că era iar înăuntru. Se afla din nou în faţa Camerei

reconstruit Palatul. E intact, nimic nu s-a întâmplat.

După luni de teroare, doctorul i-a anunţat că nu-şi poate

1. „Africa. N-au găsit unde să mă trimită, decât în Africa”.

În avion, simţi că moare de plictiseală. Şi-ar fi dorit să se

În cameră, desfăcu repede un pachet de ţigări şi se

Un singur lucru îi era pe deplin clar: se rătăcise complet.

Se trezi dintr-un somn adânc. „Zao! Zao!”, îi răsunau,

După ore de rătăcire, ajunse din nou în civilizaţie. Era

Din nou acasă. Sub duş, păru că se linişteşte, deşi încă

2. O salută pe secretară, apoi intră în biroul directorului.

- Îmi pare rău, dar asta cu materialul a pus capac la

Ajunse în apartament beat criţă.

3. După luni interminabile, găsi o ofertă.

Se trezi cu un telefon exact în ajunul Crăciunului.

- Nuuu, răspunse, şi un hohot de râs nervos îi zgudui tot

4. Trecuse un an de la divorţ. Se angajase ca simplu

- Cui să spun că fratele meu... din vedetă... a ajuns

5. Era ziua lui Carmen.

- Dacă mă torni la poliţie, vei sfârşi ca el, îi aruncă în

6. „Ăsta e chiar topul. Nu mai am unde să stau”.

- Oricine ai fi, pentru mine eşti o comoară. Ţi le dau pe

7. Peste un an. Mergea pe bulevard, liniştit, cu mâinile în

„Să nu depui mărturie mincinoasă”, visă, din nou, icoana

8. Trecuseră cinci ani, scăpase de orice urmă, dar şi

„Îţi vine să crezi, oare îi vine cuiva să creadă că în

„Ştiu. Nu e nevoie să continui. Vrei să-mi cumperi

Trebuia să mai aştept o oră până la întâlnirea cu un

şi sorbeau din poşirca pe care o aveau la dispoziţie,