Mihai Iunian Gîndu

MIHAI IUNIAN GÎNDU
MESAJ LANSAT ÎN ETER

MIHAI IUNIAN GÎNDU
Editura ANAMAROL, 2022

Editura ANAMAROL
Bucureşti, România
Director:
Rodica Elena LUPU
Tel: 0723 339 331
Editor / tehnoredactare: Rodica Elena Lupu

Coperta: Mariana Sorescu
...........................................................................
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
Gîndu, Mihai Iunian
MESAJ LANSAT ÎN ETER / Mihai Iunian Gîndu
Editura ANAMAROL / Bucureşti / 2022
ISBN: 978-606-640-429-7
821.135.1-32
..............................................................................
Copyright, 2022, Mihai Iunian GÎNDU

Nicio parte a acestei cărţi nu poate fi folosită sau reprodusă
fără aprobarea expresă a autoarei sau a reprezentanţilor săi,
cu excepţia scurtelor excerpte necesare articolelor critice.
© Toate drepturile rezervate.
Scurtă introducere
De ce ”Mesaj lansat în eter?”

Am să pornesc de la cuvintele lui Henry Miller, care scria, în ”Un
être êtoilique”: ”O carte este o parte din viaţă, o manifestare a
vieţii, la fel de mult ca un copac, un cal sau o stea. Ea respectă
propriile ritmuri, propriile legi, indiferent că este un roman, o
piesă de teatru sau un jurnal. Ritmul profund, ascuns al vieţii
este întotdeauna acolo – acela al pulsului, bătaia inimii”.
Minunat spus!
O carte este, aşadar, vie – metaforic vorbind, desigur.
Numai că, în afara expeditorului (scriitorul), trebuie ca şi
destinatarul (cititorul) să ia parte la această mărturisire şi la
această taină.
Sunt convins că orice carte îşi are destinul propriu (îmi va
rămâne întipărit în memorie pe viaţă cum două dintre cărţile pe
care le pun foarte sus în lista lucrărilor citite, ”Lupul de stepă”,
de Hermann Hesse, şi ”Maestrul şi Margareta”, de Mihail
Bulgakov, le-am parcurs şi descoperit la maturitate, după ce, în
urmă cu mulţi ani, trecusem pe lângă ele fără să le acord vreun
interes; de asemenea, o a treia, ”Portret al artistului la tinereţe”,
de James Joyce, mi-a căzut în mâini aproape din întâmplare).
Dar, în egală măsură, o lucrare literară este un ”mesaj lansat în
eter”, sau dacă preferaţi, un mesaj într-o sticlă aruncată în apă,
pentru că nu se poate şti dinainte la cine va ajunge şi, dintre cei
la care va ajunge, căror receptori va reuşi să le transmită ceva.
Mărturisesc, pe această cale, că nu mi-am propus să obţin

vreun premiu sau vreo notorietate, şi nici o recunoaştere
unanimă din partea cititorilor (ceea ce, desigur, nici nu ar fi
posibil), ci doar ca mesajul lansat să ajungă şi să fie apreciat de
un anumit număr de cititori, să ştiu că a ajuns la destinaţie.
Tot aşa cum, păstrând proporţiile, desigur, Hesse sau Bulgakov
sau Joyce nu au ştiut că, peste decenii, vor avea un cititor într-
un obscur cartier al Bucureştiului...
Cartea are propriile ritmuri şi propriile legi, după cum spunea
Henry Miller, dar se supune, într-un fel sau altul, legii armoniei
universale şi are nevoie de un contrabalans, care poate fi (şi
trebuie să fie) constituit chiar de experienţa pe care i-o conferă
cititorului, de pătrunderea în microuniversul lăuntric al acestuia.
Aşadar, lansez la apă (sau în eter) mesajul, unul cu un conţinut
destul de apăsător, ca şi alte scrieri ale mele, dar care s-a
născut din dorinţa de a întrezări la orizont o lume mai bună, de a
mă apropia fie şi cu un pas de acest orizont, şi sper în egală
măsură să-mi găsesc şi cititorii.
Este momentul să aduc la cunoştinţa celor care au avut
răbdarea să mă urmărească un alt citat la care ţin foarte mult:
”Societatea e cea mai puternică licoare din lume şi societatea,
de fapt, nici nu există” (Virginia Woolf – Orlando)
Interpretarea lui? Sunt sigur, vă veţi da seama. Odată i-am spus
unui prieten: ”Cred că filosoful priveşte lumea ca pe o grădină
zoologică. Altfel, nu s-ar mai face filosof”,
Autorul.
PS: Vă rog, citiţi două volume de Henry Miller, ”Ochiul
cosmologic” şi ”Înţelepciunea inimii”! Asociat în mod eronat de
unii doar cu zona literaturii erotice sau a senzaţionalului, acest
scriitor (după părerea mea, de geniu) are o profunzime a
analizei şi o exactitate a diagnosticului social/moral/uman
extraordinară, lucrările amintite abundând în meditaţii şi eseuri
de o calitate înaltă.
Ca să vă stârnesc curiozitatea, iată doar câteva:
”Aveam nevoie de un tărâm pe care să fiu şi stăpân, şi sclav în
acelaşi timp: lumea artei este singurul tărâm de acest fel”
(”Reflecţii asupra scrisului” - Înţelepciunea inimii).
”Artistul care devine pe deplin conştient încetează să mai fie
artist” (idem).
”Marele sentiment de vinovăţie care-l împovărează pe om – şi în
special pe artist – izvorăşte din profunda conştientizare a
faptului că s-a rupt de cosmos, că într-o parte a lui s-a făcut
Dumnezeu, iar în alta s-a făcut uman, mult prea uman” (”În
viitor” - Înţelepciunea inimii).
INDESCRIPTIBILA ŞI IMACULATA LUME

DE DINCOLO
„Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna

pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a
făcut astfel un suflet viu”. (Genesa, 2.7.).
Indescriptibil este termenul omenesc pentru ceea ce

nu poate fi cuprins în cuvinte, nu poate fi înţeles cu
mintea, ci doar sufletul rezonează într-un mod aparte, de
asemenea aproape imposibil de redat. Am să încerc totuşi
să pătrund prin câteva crâmpeie acolo unde n-am mai fost
decât înainte de această vremelnică aventură.
Răsărit de soare, ţipete de pescăruşi. Valurile mării se

lovesc de dig într-o efervescenţă eternă. Linişte. Clipă.
Eter. Dincolo de curcubeu... Privirea ta inocentă, râsetul
tău cristalin... Pentru Dumnezeu, aceste două lumi nu
trebuiau să se suprapună...
Nuferi albi, necunoscute flori roşii pe lacul îngheţat.

Fulgi de nea, tăcere perpetuă. Renii copilăriei... Copilărie,
incredibil, iar cele două lumi...
Susurul pârâului, albele şi neclintitele stânci. Tăcere,
aceeaşi tăcere eternă... Dar ce e tăcerea, absenţa vorbei,
7
MIHAI IUNIAN GÎNDU
dar ce e vorba, glasul omenesc... Ce blestem, nu voi

scăpa niciodată...
Iată, aceasta e Grădina Edenului. Nu există cuvinte, nu

există descriere, nu există teamă... Mărul... Dar ce e
mărul, fructul oprit... Oprit, de către cine şi pentru ce...
Îngrozitor.
„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/şi nu ucid/cu
mintea tainele ce le-ntîlnesc/în calea mea (...)”. (Lucian
Blaga/Poemele luminii)
Miros de smirnă şi tămâie, cântări îngereşti. Sfinţenie.

Eternitate. Absolut.
„Şi Iisus i-a zis: «Nici Eu nu te osândesc. Du-te, şi să
nu mai păcătuieşti»”. (Evanghelia după Ioan, 8.11). Dar ce
e păcatul? Cine poate înfăptui păcatul? Cine atrage în
păcat? Unde să fug, nu mai am unde să fug...
Misterul nopţii, eternitatea stelelor. Atât. Ah, dar iată o

stea căzătoare! Ce frumos... Stea căzătoare... Dar cine a
vorbit atunci despre îngerul căzut?
Nu, nu se poate, acest blestem nu va conteni
niciodată. Decât atunci când...
Roua dimineţii, lacrimile Mariei. Însăşi divinitatea

întrupată în fiecare picătură, în fiecare fir de iarbă, în
fiecare făptură.
Atunci războiul, arma creată de om împotriva omului, a
îndrăznit să încerce să ucidă până şi roua dimineţii. Până
şi Dumnezeul din om.
*
8
Fireşte, n-a reuşit. Dar am înţeles, în ceea ce avea să

se dovedească a fi cea mai sfâşietoare revelaţie a întregii
mele vieţi, că o singură fiinţă era cu adevărat capabilă să
pângărească indescriptibila şi imaculata lume de dincolo:
omul.
*
„Şi Domnul a zis: «Am să şterg de pe faţa pământului

pe omul pe care l-am făcut, de la om până la vite, până la
târâtoare şi până la păsările cerului; căci Îmi pare rău că i-
am făcut».
Dar Noe a căpătat milă înaintea Domnului”. (Genesa,
6.7-8).
9
MIHAI IUNIAN GÎNDU
IISUS N-A VENIT NICI ASTĂZI
- Ce faci în după-amiaza asta?

- Ce să fac, cred că o să beau Coca-Cola şi o să ascult
Janis Joplin.
- ???
- Doar nu vrei să ascult din nou meciurile putere-
opoziţie, cum a crescut PIB-ul, cum va creşte puterea de
cumpărare a românilor... C’est pire que le LSD... (1)
- Bine, o să încerc să-ţi ţin companie.
Devenise aproape un calvar să mergi pe stradă.

Priveam chipurile diforme ale aurolacilor care trăgeau din
pungă, ale aşa-numiţilor boschetari care avuseseră,
desigur, cândva o familie, un serviciu, un rost... Un fel de
oameni-animale, de prototipuri vii ale „bunăstării” în care
trăia întreaga ţară.
În acelaşi centru al Capitalei în care puteai întâlni astfel
de mărturii zguduitoare ale realităţii de fiecare zi se
deschiseseră tot mai multe sex-shopuri. Dar cel mai tare
mă frapau discordanţa, disproporţia uriaşă între luxul cel
puţin aparent al diferitelor reclame luminoase sau al unor
astfel de localuri ale plăcerii şi realitatea brută a străzii.
Câinii vagabonzi, tinerii dependenţi de droguri întregeau
acest peisaj apocaliptic. Am urmărit într-o seară un
documentar despre fenomenul drogurilor la noi - era
prezentat cazul unui tânăr care vânduse până şi carnea
din frigider pentru a-şi procura o nouă „doză”. Un tată
disperat spunea că a avut nenumărate valori pe care le-a
10
pierdut din cauza dependenţei copiilor de heroină. „Mie

nu-mi rămâne... decât să-i iubesc şi să... sufăr”, a spus
acesta cu o voce tremurândă şi a izbucnit în plâns. Din
toată această scenă cutremurătoare înţelegeai, de fapt,
cât de mult îşi iubea copiii, indiferent cât ar fi greşit
aceştia.
Mulţi puteau fi salvaţi şi aduşi la un echilibru cu ei înşişi
şi cu lumea care, probabil, li se păruse iniţial prea absurdă
pentru a trăi în ea. Unii vorbeau chiar despre o regăsire a
lui Dumnezeu.
Să nu fie nimic ireversibil?
„Domnule ministru, stimaţi deputaţi, vă rog...”.
Dincolo de sărăcie, dincolo de absurd, dincolo de

minciună şi demagogie politică, cel mai frapant e că
violenţa între oameni a atins cote paroxistice, exact ca în
Biblie. Aproape că e nevoie de un simplu pretext pentru o
încăierare care se termină deseori cu răniţi sau chiar cu
morţi; adversari de idei politice, de stadion sau de simplă
conjunctură, creditori păcăliţi, vecini nervoşi, soţi înşelaţi,
tineri neînţeleşi - din orice se poate isca un scandal
monstru.
„Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele. Şi Eu voi ruga

pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână
cu voi în veac (...) Nu vă voi lăsa orfani, Mă voi întoarce la
voi (...)”.
„Eu sunt adevărata viţă (...) Acum voi sunteţi curaţi, din
pricina cuvântului, pe care vi l-am spus (...) Rămâneţi în
11
MIHAI IUNIAN GÎNDU
Mine, şi Eu voi rămânea în voi (...)”. (Evanghelia după

Ioan, 14.15-18, 15.1-4).
Nu spun că violenţa din cauze „domestice” ar fi de

înţeles, dar cu adevărat absurdă şi de nepătruns îmi pare
violenţa în numele unor idei sau convingeri de natură
politică sau socială.
Orice om, mai mult sau mai puţin elevat, mai degrabă
intelectual sau mai degrabă simplist, are dreptul la o
opţiune - fie ea politică, religioasă sau de altă natură. În
atâtea secole de existenţă, măcar acest drept elementar
ar fi de presupus că l-a câştigat. Violenţele extreme, ura
ce se naşte între oamenii cu convingeri diferite, atrocităţile
din orice regiune care a devenit o sursă de conflict par a
contrazice un astfel de adevăr presupus a fi simplu. În
fond, ce deosebire este între crimele săvârşite de
Inchiziţie în numele religiei şi cele comise astăzi ba sub
pretextul apărării unui teritoriu, ba sub cel al restabilirii
unui adevăr istoric, ba sub cel al unei dreptăţi văzute
diferit. (Şi oare cum ar putea fi văzută identic dreptatea de
către toţi oamenii?!).
Sutele, miile de abuzuri, de familii destrămate, de
oameni aruncaţi în temniţe, de pierderi de vieţi omeneşti
(victime „colaterale”), de „erori umane”, de acţiuni
kamikaze stau mărturie.
*
„Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii,

cum v-am iubit Eu”. (Evanghelia după Ioan, 15.12).
*
12
- Ce ziceai că faci mâine?

- Ce să fac, bănuiesc că o să beau câteva cafele şi o
să ascult Soul Asylum sau Doors... O să deschid Biblia,
aparent la întâmplare...
- ???
- Doar nu vrei să ascult şi mâine care partid sau care
candidat a câştigat în cele din urmă marea bătălie care, de
fapt, nu se mai termină niciodată, doar nu vrei să scriu un
poem despre integrarea aspirinei în paharul cu apă... Il n’y
a que merde dans tout... (2)
- Bine, cred că e O.K. şi mâine cu compania.
Rafinamente sexuale pentru obsedaţi... discursuri

pentru mase... nu în cele din urmă, flori pe morminte.
Peste tot, am o singură certitudine: Teo Peter ne priveşte
într-adevăr dintr-o lume mai bună.
Cine ar fi crezut, la început, în ’89... Dar nu, nu vreau
neapărat să dau o conotaţie politică.
În fond, cei mai liberi oameni ai tuturor timpurilor au
fost Adam şi Eva. Dar au greşit, fatal... Ce blestem, oare
ce blestem e acesta, mă întreb şi mă prăbuşesc
neputincios de pe scaun, temându-mă să nu fac din nou
una dintre acele crize.
Primii oameni, ultimii oameni... Foc, sânge, ură...
„V-am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine. În

lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit
lumea”.
(Evanghelia după Ioan, 16.33).
13
MIHAI IUNIAN GÎNDU
„Iată, Eu vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor (...)

Păziţi-vă de oameni; căci vă vor da în judecata soboarelor
şi vă vor bate în sinagogile lor”.
(Evanghelia după Matei, 10.16, 10.17)
Toţi au crezut într-o lume mai bună. Şi cei care au fost

la Woodstock, şi cei care au dat jos guverne, şi cei care
au muncit în uzine, şi filosofii care s-au luptat atât de mult
cu termenul de utopie.
Acum pare a fi prea târziu. Şi totuşi, nu suntem decât
amorţiţi. La un singur semn am putea lua totul de la capăt.
Alt Woodstock, alt guvern, altă societate (nu neapărat în
sensul unei revolte). Însă pentru aceasta ar trebui să fim
mai buni. Mai oameni. Să-I întindem mâna, chiar şi în
ceasul al doisprezecelea, lui Iisus. Dar sincer, nu ca Iuda.
Să facem posibil acel „bine” sau „mai bine”, să nu trăim o
nouă iluzie, o nouă înşelătorie, o altă demonstraţie a
absurdului mai mult sau mai puţin tehnologizat.
- Ce faci în seara de duminică?

- Ce să fac, probabil că am să beau şi eu, ca englezii,
ceai şi am să ascult Dido...
- ???
- Doar nu vrei...
- Bine, bine, nu mai continua, am înţeles. Iisus n-a
venit nici astăzi.
E mai rău decât LSD-ul...

În tot nu este decât o porcărie...
14
OBSESIE
Suntem colegi de serviciu. Not such a big deal, cum ar

zice americanul. Ne vedem în fiecare zi chipurile obosite,
plictisite, alteori vesele, în urma cine ştie cărei glume fără
perdea sau a căderii zgomotoase a vreunui obiect pe jos.
Dar ce ştim, oare, cu adevărat unul despre celălalt?
Arăţi atât de inocentă, atât de candidă. Îmi aduci
aminte în fiecare zi de propria adolescenţă, de vremurile
când lumea mi se părea un imens spectacol colorat, când
marea apărea ca o făgăduinţă fără sfârşit, iar iubirea, un
sentiment al focului viu care nu se va stinge nicicând...Îmi
aduc aminte că prima dată când am vizitat o redacţie de
ziar am privit timid şi cu concentrare figurile acelor
„oameni mari” care, în concepţia mea de atunci, se luptau
în fiecare zi pentru adevăr, pentru dreptate... Copil naiv,
lipsit de discernământ şi de „şcoala vieţii”, ce eram...
Acum, parcă tu eşti eu, celălalt eu, de odinioară... Tu eşti
eu, eu sunt tu...Mi-am dat seama că m-am îndrăgostit de
tine atunci când, pe lângă faptul că încercam ca vrăjit să-ţi
mai fur o imagine a chipului angelic fără să mă observi,
aidoma încercărilor caraghioase, dar patetice ale celuilalt
eu, am devenit de o gelozie fără seamăn în ce-l priveşte
pe colegul tău, Skater-ul, am început să-l spionez zilnic să
văd dacă nu cumva pleacă acasă odată cu tine, am
început să mă enervez de fiecare dată când râzi la
glumele nesărate şi licenţioase ale lui. Am început să mă
întreb dacă n-aş putea să-ţi dedic „Have you ever really
loved a woman?” în fiecare dimineaţă. C’est du vrai
amour, qu’est ce que tu sais...(1)
15
MIHAI IUNIAN GÎNDU
*
Omenirea nu mai este altceva decât un teatru al
războiului şi al urii. Dar nu orice fel de război, ci unul
inuman, atroce, cu copii schilodiţi, sfâşiaţi de bombe, cu
mame devenite simple cadavre desfigurate şi însângerate,
cu soldaţi torturaţi şi batjocoriţi. Desigur, toate războaiele
sunt odioase, dar acum parcă se întrece orice limită, în
întreaga lume, de fapt...
Pentru a declara că a început al treilea război mondial
nu e nevoie de vreun act oficial, de vreo confirmare scrisă.
Sunt suficiente miile de morţi zilnice şi miile de oameni
care îşi plâng morţii, sunt suficienţi copiii scăldaţi în sânge,
într-o barbarie de nedescris a unei lumi care ar fi trebuit să
fie a progresului.
În plus, trăim în epoca pornografiei infantile şi a
drogurilor, a traficului de persoane şi a corupţiei, a
mercantilismului şi a sadismului. Acesta este, de fapt,
Apocalipsul biblic, în toată oroarea pură şi dezlănţuirea sa,
nici măcar termenul de a treia conflagraţie mondială nu
este suficient.
N-a mai rămas nimic din primul eu, din entuziasm, din
flacără, din speranţă... Azi-dimineaţă am trecut prin parc.
Am privit cu infinită duioşie o fetiţă de vreo cinci-şase ani
încercând să prindă un porumbel. Scăldată în razele
soarelui, se îndrepta la rândul ei ezitantă către porumbelul
care îşi schimba tacticos direcţia mersului, fără să
considere ameninţarea ca pe una prea serioasă.
Am râs din tot sufletul, eliberat de imaginile de coşmar
care mi se perindau prin minte, înţelegând că măcar aici
nimic nu se va putea atinge de fetiţă, de soare şi de
porumbel.
Ba da, mint, a mai rămas ceva...
16
*
N-ai vrea, iubita mea candidă şi imaginară, să ne
plimbăm prin parc, să uităm de teroarea zilnică, să mă
întrebi, la rândul tău, dacă „am iubit vreodată cu adevărat
o femeie”?
Da, am iubit, dar pe jumătate, mereu şi mereu numai
pe jumătate, până ce, nemaisuportând minciuna, m-am
izolat, am devenit un fel de lup singuratic, taciturn, mofluz,
încercând să-şi ascundă la perfecţie durerea şi neputinţa
într-o mască impenetrabilă.
N-ai vrea să spargi tu gheaţa, să fii tu prima pe care o
iubesc cu adevărat, pe de-a-ntregul, să fie chipul tău
adolescentin acela care să-mi amintească în fiecare zi că
încă mai putem fi îngeri, în pofida ororilor războiului, în
pofida laşităţii şi nimicniciei umane?
Da, să ne plimbăm, să ne stropim cu apă şi să râdem,
să simţim că nu se mai întâmplă nimic în afara poveştii
noastre...
*
Asta am învăţat să fim, roboţii perfecţi, cei care

execută zilnic aceleaşi mişcări, cu precizie, egal, fără să
clipească, cei care fac dragoste fără nicio urmă de
sentiment, cei care ucid fără măcar să mai simtă undeva,
în interiorul lor metalizat, miracolul vieţii... „We are the
robots”(2), mi-am adus aminte fără să vreau un cântec al
celor de la Kraftwerk. Asta a încercat să ni se insufle să
fim, şi iată, exact asta am şi devenit. De către om? De
către Satana? Nu mai are nicio importanţă.
N-ai vrea, iubita mea cu părul lung, să ne întoarcem la
sentimentele de odinioară? La vârsta inocenţei, la timpul
marin, irepetabil, la răsăritul soarelui? Te rog, nu mai râde
17
MIHAI IUNIAN GÎNDU
la glumele Skater-ului, o să mă împuşc, mă vezi în fiecare

zi calm, inexpresiv, ţi-am mai zis că nu ştii ce se află în
interiorul meu, dacă vrei, asta o să fac, îl omor pe Skater
ca să scap odată de el şi apoi mă arunc pe geam, îţi place
spectaculosul, sper că nu eşti şi tu ca ei, hai, ajută-mă să
nu fac asta... A plecat Skater-ul. Dar tu unde eşti? Citesc
ca boul materialele şi tu, ce-ai făcut, ai plecat şi tu, discret,
la două minute după el, ca să vă daţi întâlnire, ca să-ţi
atingă buzele moi cu gura lui indecentă şi lăbărţată, ca să
te pipăie cu braţele lui ca nişte butuci... Nu mai suport. Ies
să fumez. Ah, nu, erai aici, la ţigară, ce idiot sunt, să vezi
că totul nu e decât rodul imaginaţiei mele maladive...
*
Droguri, mizerie, putregai. Desfrâu, machiavelism,
dezumanizare. În fiecare zi, în fiecare ceas fantomele
copiilor ucişi, rătăcite, plângând, acuzând de acolo de
unde nimeni nu se mai întoarce pe aceşti călăi
monstruoşi, cărora însă nu le pasă, stau şi îşi numără
mormanele de bani până când o bombă rătăcită le va
pune şi lor capăt vieţii... Tristă, lipsită de conţinut, inutilă
viaţă.
*
N-am reuşit niciodată să înţeleg dacă primul "eu" te
iubeşte, te doreşte nespus, făptură lipsită de păcat, sau
dacă marele singuratic încearcă cu ultimele puteri, într-o
criză depresivă care nu pare a avea altă ieşire decât
neantul, să-l reînvie pe cel dintâi, să-şi „aducă aminte”,
cum se spune, folosindu-se, poate, destul de viclean de
chipul tău minunat, de candoarea ochilor tăi căprui.
18
Oricum ar fi, mai dă-mi o şansă, te rog, te implor, ar putea

fi ultima, ştiu asta, dar dacă reuşesc, asemeni eroului din
filmele acelea stupide în care ultimul cartuş rămas pe
ţeavă este şi cel câştigător, dacă celălalt eu şi tu au fost
sortiţi să fie pe vecie împreună, să soarbă din nectarul
interzis muritorilor al iubirii eterne, dacă doar noi mai
putem reînvia miracolul porumbelului şi al fetiţei chiar
acum, chiar în condiţiile astea apocaliptice, n-ar fi minunat,
n-ar fi singurul lucru pentru care mai merită să trăim? Te
rog, o şansă, ultima...
*
Am murit, ştiu asta. Am murit odată cu lumea barbară,
odată cu copiii-martiri, odată cu discursurile cretine şi
emfatice ale celor care conduc lumea sau ale celor care,
măcinaţi de invidie, ar vrea ei să o conducă. Am murit
încet, nespectaculos, câte o infimă parte în fiecare zi,
asemeni intoxicării cu arsenic. Lupul singuratic s-a
autodevorat, deşi e adevărat că a fost ajutat din plin să o
facă de mâna neîndurătoare a destinului, această Lucreţia
Borgia a zilelor noastre. Nu mi-a mai rămas nimic în afară
de imaginea fetiţei râzând în soare şi încercând să prindă
porumbelul şi de tine.
Ai putea... Pentru numele lui Dumnezeu, nu mai râde
la glumele Skater-ului, nu-l mai lăsa să te dezbrace cu
privirea, ai citit „Magicianul”, „Lolita”, „Toţi oamenii sunt
muritori”, ai văzut „Avocatul diavolului”, ai ascultat
Kraftwerk, m-ai iubit pe mine, sunt atâtea lucruri
interesante de făcut pe lumea asta, în afară de a râde la
glumele lui, ce vrei, să organizez ca pe vremuri, un duel,
nu sunt bun la tras cu pistolul, asta e, iar simţul umorului
pe care-l am nu-mi permite decât să-ţi atrag atenţia că
19
MIHAI IUNIAN GÎNDU
dacă ai face un copil cu el ar ieşi o pocitanie, un monstru

ca în Frankenstein, folosit ulterior în reclamele pentru noul
„Tide” sau pentru coniacul „Dracula”, oricum eu nu vreau
doar sex de la tine, vreau romantism, mult, mult, suficient
cât să mă readucă la viaţă, vreau sărutările de sub
castani, plimbările prin apa mării, chiar atât de mult ţi-am
cerut?
*
După cum îţi spuneam, ne vedem în fiecare zi, la
serviciu. Între mişcările mecanice, zâmbetele de
complezenţă şi masca impenetrabilă a fiecăruia, nici unul
nu ştie cu adevărat ce gândeşte celălalt. Totul e
implacabil, absurd, ca în filmele mute ale lui Charlot. Dar
acelea aveau şi comedie, şi dragoste de viaţă, care nouă
ne lipseşte.
Ah, dar iată, acum ce faci? Vrei să mă întrebi dacă aş
vrea să ieşim împreună... Mon Dieu, sper să nu fie iar
rodul imaginaţiei mele. A, nu, căutai un pix... În regulă, nu
te mai osteni. N-are sens. Oricum, cred că blestemul vieţii
mele a fost şi va rămâne să iubesc femeile doar pe
jumătate, de la început şi până la sfârşit, să ştiu prea bine
cât de trist şi anost îmi va suna răspunsul la întrebarea
„Have you ever really loved a woman?”. Nici eu n-am
putut mai mult, nici ele. Dar martor mi-e Cerul că în cazul
tău a fost altfel, complet altfel, am fost şi om, şi zeu, şi
poet, am simţit cum Hiroshima reînvie, am râs de unul
singur în parc, uneori te-am visat noaptea... Ce zici? Nu,
n-am gumă de mestecat. Cu tine a fost altfel...
„Ai iubit vreodată cu adevărat o femeie?” - celebră
piesă a lui Bryan Adams. (…) „Este dragoste adevărată,
ce ştii tu?”.
„Noi suntem roboţii”.
20
ÎNGERUL CĂZUT
„Răul nu este un principiu independent; răul este

negarea binelui”. (Carte de ocultism)
Cu greu îşi mai putea aminti că fusese, cândva, un

înger. Un înger adevărat, cu aureolă şi aripi albe ca
neaua. Totul se terminase. Paradisul, liniştea mirifică,
cântările îngereşti de-abia dacă le putea numi amintiri.
Noţiunea de fericire nu mai avea, pentru el, niciun
sens. De multe ori încercase să reflecteze asupra acestui
subiect ce devenise o pură abstracţiune, mai lipsită de
conţinut decât un fruct uscat. Da, fericire... fireşte,
înţelegea, toţi alergau în căutarea ei, sperând în găsirea a
ceva bun, adevărat, definitiv. Un zâmbet amar îi străbătu
chipul îmbătrânit şi privirea îi alunecă pe fereastra
luminată de soarele gălbui al după-amiezii. Doar el ştia că
fericirea nu există, că totul e deşertăciune şi întuneric... Şi
n-avea ce face, decât să-şi înece solitudinea în petreceri
monstruoase, căci asta era viaţa, drog, violenţă, desfrâu
şi, în cele din urmă, implacabilă sentinţă, moarte.
Dar până la moarte se putea elibera, zi de zi, ceas de
ceas, secundă de secundă, dând frâu liber pornirilor
animalice ce-l stăpâneau, rugându-se să nu-i mai rămână
niciun pic de timp pentru a nu fi nevoit să-şi contemple
singurătatea... şi ruina.
Fireşte, nu le spusese nimic oamenilor printre care
trăia, niciun cuvânt despre viaţa sa dublă, dar aceştia,
intuind perfect de unde îi veneau paloarea şi oboseala
trăsăturilor, chiar aşa îl porecliseră: „Îngerul căzut”.
21
MIHAI IUNIAN GÎNDU
Revolta sa împotriva cuvântului „speranţă” nu avea

margini, fiindcă pentru el nu mai exista nicio speranţă,
viaţa era ca un pahar golit de nenumărate ori, un pahar
sorbit până la capăt, iremediabil... Ce putea rămâne în
urma unei orgii decât „speranţa” (da, acum se potrivea)
alteia, noi, mai mari şi mai zgomotoase decât prima... Ce
putea şterge oboseala colosală a orelor de nesomn şi
exacerbare a simţurilor decât o nouă beţie... de sunete, de
culori, de parfumuri. O femeie, un pahar de vin sunt
totdeauna la fel, pline de o energie pe care nu trebuie
decât s-o sorbi, pe nerăsuflate, pentru a deveni a ta,
pentru a te recompune... A lua energie - iată un lucru de
care avea nevoie ca de aer, într-atât de secătuite îi erau
resursele... Şi totuşi, avea orele sale când rămânea
singur, silit să se contemple, să tragă linie şi să adune, şi
atunci hohote nestăvilite îl cuprindeau, de furie şi de
neputinţă... „Totul a murit, rămâne doar neantul”.
Într-o astfel de criză, întâmplarea a făcut să treacă pe
lângă un bătrân cerşetor, care ţinea în mână o icoană a
Mântuitorului, şi privirea i-a alunecat de la chipul rugător al
vagabondului la privirea senină a lui Mesia. Cântările
îngereşti... Un clocot uriaş de furie l-a cuprins. „Fii
blestemat!”, strigă, şi îşi concentră întreaga energie pentru
a zdrobi icoana.
O fracţiune de secundă se văzu pe sine, ca într-o
oglindă a timpului... Privirea senină, aureola - fuseseră ale
sale, aievea. Realiză, brusc, că urma să se autodistrugă.
Iar Mântuitorul era, fireşte, deasupra. De neatins.
„Doamne, nu mă lăsa să dispar”, gândi, şi privi, apoi,
năucit, cum cerşetorul se agita ca în faţa unei minuni.
„Priviţi”, strigă acela, „un înger! Vedeţi... are şi aripi”.
Se privi cu uimire şi simţi cum ceva din negura timpului
se întoarce către sine. Va putea trăi...
22
RECVIEM PENTRU UN ALTER EGO
“O capcană a sufletului nu este neapărat o proiecţie a

neputinţei umane... dar o transformăm prea des într-un
recviem pentru un alter ego...”, mi-am notat febril în jurnal,
apoi am închis calculatorul şi mi-am aţintit privirea spre
fereastră.
Ani de visare, de iluzii, de speranţe, de lacrimi... Oare
eu am fost cel care i-am trăit, oare eu mi-am irosit o viaţă
întreagă încercând ceva imposibil, atingerea absolutului în
relaţiile interumane? De parcă n-ar fi fost de ajuns că
absolutul nu poate fi, oricum, atins...
Silvia... M-a ucis, aproape. Farmecul autumnal al
parcurilor, improbabilul soare infinit reflectat pe chipurile
noastre pline de mirajul unei iubiri perfecte, izul de apret al
dormitorului pe care-l împărţeam... O fracţie cu rezultat
plus infinit... Apoi, ca o sentinţă, intrarea în scenă a ex-ului
ei, despărţirea. “Lumea e o scenă a amăgirilor. Ne vedem
după ce va cădea cortina...”, i-am spus atunci, cutremurat.
Au urmat ani de tăcere, de flagelare a simţurilor într-un
mod artificial, mă tem că şi un pic narcisist. Voluptatea
energizantelor, a orelor petrecute la adăpostul unui ID ce
ascundea un secret terifiant, a nopţilor petrecute cu unele
dintre cele mai senzuale fete de moravuri uşoare... Acesta
era scopul meu, oare? De a da satisfacţie cu orice preţ
unui “eu” vicios, murdar, refulat? Nu, Silvia, nu era
acesta... Era doar strigătul de durere al celui care jurase
să împartă eternitatea cu tine...
Ce inexactitate, să spui că doar oamenii simpli au
nevoie de certitudini... Nu, marii artişti, damnaţii cuvântului
23
MIHAI IUNIAN GÎNDU
şi ai culorilor, îngerii peliculei alb-negru îşi doreau

certitudinea într-o egală măsură... Toate chinurile şi
contradicţiile lor au rezultat din imposibilitatea unei
atingeri, din refuzul izvorât din neant, din capcanele
subconştientului... “Vreau să te pipăi şi să urlu: ESTE!”.
Imposibil să nu vă amintiţi citatul...
Silvia, sper că faptul că am văzut perfecţiunea în tine
să nu fie o dovadă a unui egoism mascat... Sper să nu fi
vrut ca tu să fii perfectă numai pentru a-mi oferi mie ce e
mai bun, mai sublim...
Aproape că mă rog Cerului să nu fi fost aşa... Silvia, te-
am iubit, parole d'honneur...
Acum, toamna îmi pare muribundă, reflex roşietic al

unui cimitir al amintirilor...
Mă plimb agale prin parc, cu mâinile la spate, asemeni
unui pensionar, îl caut pe Dumnezeu, mă caut pe mine...
Inutil pariu, vremelnică trecere...
Când intru în cabinetul psihiatrului, gust din acelaşi
paradox: sunt plin de elan, copleşit de cuvinte,
imaginându-mi că voi afla totul de la doctorul de suflete,
de la mintea rece şi imparţială a celui ce îşi cunoaşte
conştiinţa mai bine decât oricare dintre noi... Apoi, înţeleg
că discuţia se complică din ce în ce mai mult, până la
limită, într-un ghem de contradicţii, de sondări ale
cvasiimpenetrabilului subconştient, de întrebări diabolice
care îmi fac bine într-un sens, dau o hrană nebănuită
spiritului meu, dar mă îndepărtează tot mai mult de
certitudine...
“Şi dacă nu pe Silvia ai iubit-o? Dacă ai înzestrat-o cu
toată acea perfecţiune pentru a fi o proiecţie ideală a
24
dorinţelor tale, un alter ego ireproşabil, pe care apoi l-ai

ucis, imediat ce nu ţi-a mai dat satisfacţie? Mintea umană
este uneori cel mai pervers instrument care a fost creat
vreodată...”.
“Exact de asta mă tem şi eu. Nici nu ştii, François, cât
mă tem de asta... Şi totuşi, a fost unică, aparte, nimic din
ce am trăit în parcuri sau în intimitate n-aş fi putut trăi în
lipsa ei... Tot ce i-am dăruit, a fost din suflet... Acesta e
argumentul pe care mi-l aduc...”.
“Bine, dar în ultimă instanţă nici Hitler n-ar fi fost acel
geniu al răului fără lumea în care trăia, fără cultul
Supraomului, fără cine ştie ce reprezentare pe care el o
considera perfectă, căreia i-a închinat în vreun colţişor
ascuns al minţii întreaga sa operă...”.
“Da, ştiu. Am înţeles şi asta. François, poţi, te rog, să
nu mai fii atât de cinic în ce priveşte relaţia mea cu Silvia?
E un subiect care mă doare enorm...”.
“Scuză-mă, nu mi-am dat seama cum vei primi
cuvintele mele. Încerc doar să te ajut să te clarifici”.
“În regulă, şi eu îmi cer scuze”.
Apoi, rătăcind din nou prin parcuri, obsedat de
cotloane imaginare, dorind ca într-un mod nesperat să
găsesc ceva atât de sublim, de definit, de cert...
Şi care să nu fie niciun fel de proiecţie a imaginaţiei
mele. Să nu invent o nouă biciuire a simţurilor, să nu cad
sau chiar să construiesc o nouă capcană pentru suflet...
Ce este infinitul?
Dacă nu-l voi putea niciodată atinge, de ce l-am
descoperit, de ce îmi doresc perpetuu asta, la fel cum
magnetul e atras de polaritatea inversă... De ce sunt atât
de om? m-am întrebat sfâşiat, parafrazând cumva un
dialog din “When Nietzsche wept”(1).
25
MIHAI IUNIAN GÎNDU
“I dream of rain / I dream of gardens in the desert sand

/ I wake in pain / I dream of love as time runs through of
my hand...”(2). (Sting - Desert Rose).
În timp ce priveam albastrul pur al lacului, pierdut între

real şi ireal, am zărit-o pentru prima oară. M-am
cutremurat în faţa perfecţiunii chipului ei, mi-am dorit să
plonjez instantaneu în ochii albaştri şi buclele blonde ce
încadrau o magică icoană, aşa cum, probabil, Icar îşi
dorise să atingă Cerul...Mi s-a tăiat respiraţia, întreaga
mea viaţă de până atunci dispăruse complet, era ca şi
cum m-aş fi născut din nou... Iată, certitudinea, iubirea
perfectă, sensul se aflau chiar lângă mine, pe bancă,
întrupate în această angelică fată de liceu, aflată, probabil,
în vacanţă... Am plâns, încercând cu disperare să-mi
maschez sentimentele ce depăşeau condiţia umană într-
un gest grăbit.
*
Nu, certitudinea nu este ceva intangibil. Doar că este o

floare rară, extrem de rară, un trandafir al deşertului pe
care nu-l poţi vedea decât o dată în viaţă, o magie ce nu-i
este îngăduită oricărui muritor, şi totuşi toţi purtăm
germenele acestui miracol în noi... Vedi Napoli e poi
mori... A meritat, nu-i aşa, tortura orelor de gheaţă, straniul
labirint al unui eu versatil, damnarea perfectă a raţiunii, a
meritat cu prisosinţă, pentru că undeva, în adâncurile
sufletului meu, am ştiut că te voi cunoaşte... Că te voi
simţi... Că te voi atinge.
“This desert rose / Each of her veils, a secret promise /

This desert flower / No sweet perfume ever tortured me
more than this”(3). (Desert Rose).
26
Din nou în cabinetul lui François. Priveam concentrat

ciudatul model de clepsidră pe care o folosea şi acum
pentru a măsura trecerea timpului.
“Toţi avem binele şi răul sădite în noi înşine, iar nisipul
din clepsidră are un singur sens. Totuşi, atunci când ai
respirat briza atemporală pe care unii o numesc Fata
Morgana, mirajul deşertului, nu vei mai putea niciodată să
fii rău... Eşti mântuit, eliberat, descătuşat pe vecie... Şi ştii
care e culmea? Prin tine însuţi, într-o anume măsură...”.
“Superb spus, dar atenţie! Nevoia noastră de a
construi miraje poate fi şi cel mai periculos joc dintre
plăsmuirile unui eu insaţiabil...”.
“Dar bine, François, în definitiv, ce vrei? Să nu am
acest atribut, să mă rezum la cotidian, la pâinea de pe
masă şi la ideea că nu există nimic după moarte? Să
plagiez materialismul, deşi am în mâini esenţa vieţii?”.
“N-am spus asta. Nu te obligă nimeni să fii materialist.
Dar nu te pot lăsa să crezi că ai descoperit totul într-o
clipă, că ai găsit răspunsurile pe care le-au căutat poeţii
luminii şi filozofii întunericului aşa, într-o clipă, meditând la
floarea deşertului sau rătăcit în cine ştie ce parc, captiv
nurilor adolescentini ai nu ştiu cărei domnişoare... Ce
Dumnezeu, lucrurile astea se întâmplă la 20 de ani, nu la
40...”.
“Eşti de-a dreptul imposibil. Spune-mi atunci un singur
lucru, după teoria ta, Coandă cum şi-ar mai fi făcut
descoperirea?”.
Într-un târziu, l-am lăsat pe medicul şi prietenul meu
singur în cabinet, neîncercând să-i mai demonstrez nimic.
Aveam întâlnire cu absolutul şi nu aveam voie să
lipsesc.
27
MIHAI IUNIAN GÎNDU
Un eu sfâşiat, o placă de patefon defectă... Un eu

sublim, floarea deşertului... Tortura labirintului creat de
mine/de diavol? Irepetabila magie a unui destin candid,
fraged, angelic...Te voi urma în foc, aer, pământ şi apă,
cele patru elemente primordiale... Te voi urma în moarte,
te voi urma în viaţă...
Când s-a aşezat pe banca de lângă mine, m-am
rugat să
nu fie doar un vis, atât de ireal îmi părea totul.
“Cum te cheamă?” am întrebat, banal.
“Pe mine? Blanche... Dar tu?”.
“Eu nu am un nume, draga mea Blanche... Eu exist
aici, acum, doar pentru că tu ai dorit asta...”.
M-a privit mirată. Îşi va fi zis poate că sunt nebun.
“Scuză-mă”, am reluat, “trec des pe aici şi te-am văzut
şi acum o săptămână prin parc. Dă-mi voie să-ţi înmânez
ultimul volum al meu, cu dedicaţie”.
“Mulţumesc... Îmi place să citesc”, răspunse cu
delicateţe.
“Capcanele sufletului n-au fost niciodată atât de
mirifice... Un etern căutător”, am scris în grabă pe prima
filă. Apoi ne-am despărţit.
*
Citeam sau nu un mister în ochii ei albaştri, avea sau
nu vreo urmă de blestem minunata floare a deşertului?
Poate că îmi puneam involuntar aceste întrebări, dar
aveam impresia că mă afund în neant. Kant, Freud,
Einstein, Dostoievski... patru genii diferite, care au căutat,
fiecare pe calea sa, acelaşi adevăr... Aceeaşi certitudine.
Răspunsul l-au aflat la capătul drumului, cum oare să cred
că eu, un simplu muritor, l-am întâlnit deja... Şi totuşi, era
28
atât de unică, de reală, de tangibilă...“François, cine

stabileşte, până la urmă, unde este plus infinit şi unde
minus infinit? Cine decide ce este adevăr şi ce minciună?
Dacă timpul a stat sau nu în loc? Nu este o simplă
convenţie?”.
“Dar asta îţi spun încă de la prima şedinţă, cred că nu
a trecut consultaţie în care să nu-ţi fi sugerat asta”.
“Şi atunci de ce nu poţi să accepţi că am trecut graniţa,
fără să vreau, aproape? Nu eu, nici alter ego-ul meu, ci
totul s-a produs datorită lui Blanche. Eram mort înainte de
asta, ştii mai bine ca mine acest lucru”.
“Citeşti sau nu mister în ochii ei? Vezi infinitul sau
poate una dintre marile sale taine, pe care ai impresia că
n-a mai văzut-o nimeni, niciodată, în felul acesta?”.
“Câteodată te urăsc, pur şi simplu. Dar cine din mine,
oare, şi-a pus exact aceleaşi întrebări?”.
“Poate vom vorbi despre asta data viitoare”.
Mi-am reinventat viaţa, am renunţat la trăirile artificiale,

pentru că nu mai aveam dreptul să fac asta. Drogul
infinitului cere naturaleţe, simţ primordial, liniştea pădurii şi
a zorilor de zi, inocenţă. Oare în eternitate voi fi o
cascadă? m-am întrebat, amuzându-mă chiar la
interpretarea pe care ar putea-o da François acestei noi
viziuni ale mele. Am încercat totuşi să prelungesc cât mai
mult misterul în relaţia mea cu Blanche. Nu trebuia să ştie
cine sunt, ce caut, prin ce am trecut. Mă născusem din
nou, şi trebuia să-l cunoască doar pe cel plăsmuit din
magica întâlnire, pe cel sortit. De asemenea, nu trebuia să
înţeleagă prea vădit că o privesc ca pe o femeie, fiindcă s-
ar fi putut strica totul. Într-o zi, am mers cu barca pe lac.
Sentimentele ei de liceană, părul blond, aparenta naivitate
mă scoteau undeva în afara timpului.
29
MIHAI IUNIAN GÎNDU
“Blanche, răspunsurile la toate întrebările se află în

iubire... E singura dimensiune care nu ne aparţine pe de-
a-ntregul...”.
A zâmbit. Apoi ne-am aşezat din nou pe bancă, privind
salciile de pe mal.
“Eşti tare drăguţ. Îmi plac scrierile tale. Într-o zi am să
vin aici cu mama mea, să stăm toţi trei lângă porumbei.
Uite-o pe mama... Nu-i aşa că e frumoasă?”, zise şi îmi
întinse o fotografie.
Ca să fiu sincer, numai de fotografie nu-mi ardea, dar
n-am vrut s-o supăr.
Câteva secunde mai târziu, mâinile îmi tremurau
incontrolabil. Mă simţeam ca şi cum aş fi băut otravă din
mâinile fiinţei iubite, ca şi cum o damnare cumplită şi-ar fi
făcut simţită prezenţa în cel mai nepotrivit moment cu
putinţă. Am scos un icnet scurt, temându-mă că voi
înnebuni.
Silvia mă privea zâmbitoare dintr-o fotografie făcută în
apartament.
Ajuns acasă, am plâns în hohote. Nu se poate, ce

farsă sinistră îmi fusese dat tocmai mie să trăiesc... Sunt
OM, mult prea om, sentimentele mele faţă de Blanche
sunt mult prea terestre pentru a mai putea zbura
vreodată... Atât de sublim, de ireal, de paradisiac cum o
făcusem deja... Sunt prins în capcana propriei pânze de
păianjen, ţesută cu migală timp de ani... Ce farsă!! am
răcnit. Silvia nu-mi spusese niciodată că are o fată. Ce
farsă omenească.
Rânjetul diavolului, împietrirea unui sentiment pierdut.
Blanche îmbrăcată într-o rochie albă, cu zăpadă în păr, eu
30
crucificat. Un moment, un declic. Tragedia unei pasiuni

otrăvite.
“And as she turns / This way she moves in the logic of
all my dreams / This fire burns/I realise that nothing is as it
seems”. (...) “This desert flower / No sweet perfume ever
tortured me more than this”(4). (Desert Rose).
Într-o clipă de nebunie, de rătăcire totală, am vrut să-
mi pun capăt zilelor. Apoi m-am ridicat, fiindcă ştiam că
mai am cel puţin un lucru de îndeplinit: să am o
întrevedere cu François.
*
I-am povestit totul, dintr-o suflare, fără să îmi aleg

cuvintele, de parcă voiam să mă eliberez cât mai repede.
Priveam ca hipnotizat clepsidra de pe biroul său,
temându-mă ca nu cumva nisipul să ajungă la capăt
înainte de a-mi termina povestea.
“François, nu mai am pentru ce să trăiesc. Nu-mi vine
să cred că eu am fost cel de dinainte, că eu am purtat
discuţiile acelea cu tine. Sunt şocat, pur şi simplu”.
“Te rog să mă asculţi cu atenţie. Va fi o lecţie dură, dar
o fac numai ca să mă asigur că nu vei face vreo prostie”.
“Discuţiile filosofice le vom relua altădată. Acum important
este să vorbim despre iubire. Ştii ce este iubirea?”.
“De data asta, am să te rog pe tine să mi-o spui”.
“Iubirea este un mit creat de noi înşine, o fantasmă
care face să dispară abstractul pentru a putea plonja în
concret. O mare poveste de care eul nostru are nevoie ca
să fim fericiţi. Inevitabil, ne înălţăm pe culmi, apoi cădem”.
“Te ascult”, i-am zis pe un ton pierdut.
“Lasă-mă te rog să îţi povestesc un caz din cele pe
care le-am tratat. În confidenţialitatea ta am încredere, aşa
că nu voi încălca prea tare legământul. Am tratat un pictor
31
MIHAI IUNIAN GÎNDU
care se îndrăgostise nebuneşte de o studentă la Arte. Era

foarte talentat, dar trăia într-o lume numai de el ştiută, de
nimeni bănuită. Un fel de ultim boem al erei noastre. Acea
studentă, pe lângă că era foarte frumoasă, părea singura
capabilă să-l înţeleagă. Pe el, nu picturile sale. Îmi vorbea
zilnic despre faptul că a înţeles datorită iubirii o
dimensiune a infinitului. Ştii ce s-a întâmplat până la
urmă?”.
“Ce?”.
“S-au despărţit şi tipul a vrut să se sinucidă. Dar ştii,
mai ales, de ce? Că, de fapt, aici voiam să ajung. Pictorul
nostru avea o fantezie fără de care nu putea fi fericit ca
bărbat. Aceea de a-i pune o mască partenerei în timp ce
făceau dragoste. Tipic pentru o dedublare a eului.
Studenta noastră nu că ar fi avut prea multe prejudecăţi,
dar ura tocmai această fantezie. Zicea că înseamnă că n-
o iubeşte cu adevărat. Oricum au dat-o, n-au ajuns la un
consens. Acum tipul pictează în continuare destul de bine,
dar e tot timpul beat şi îşi cheltuie banii pe prostituate. Îţi
vine să crezi?”.
“Sincer, nu. Dar tu cunoşti mai bine adevărul despre
mintea umană”.
“Adevărul este că suntem nişte mitomani. Nişte
aventurieri incapabili să suprapună realitatea peste
propriile fantasme, deşi ne dorim cu disperare acest lucru.
Să nu crezi că nu m-a durut povestea lui. Ca şi a ta,
desigur. Ce-ai făcut cu Blanche? Ai întrupat în ea
miracolul aproape mistic după care tânjeai. Ai găsit o fiinţă
ingenuă, perfectă pentru a găzdui fantezia ta. Apoi - nu zic
că ai fi ştiut, am înţeles perfect că n-ai ştiut - apare marea
interdicţie. Blanche este fiica fostei tale iubite. Pe de o
parte, nicicum nu te-ai putea răzbuna mai bine pe Silvia
decât în braţele lui Blanche, pe de alta, simţi că n-ai
32
dreptul de a face asta, aproape că simţi că e ca şi cum te-

ai culca cu propria fiică. Inutil să-ţi mai spun că prelungeai
plimbările în parc tocmai pentru că nu aveai curajul de a
încerca să faci dragoste cu Blanche. În ultimă instanţă, ai
construit un recviem perfect pentru un alter ego. Te rog
încă o dată să mă ierţi dacă am fost prea dur. Dar nu face
şi tu ca pictorul, nu-ţi distruge viaţa. Nimeni n-a reuşit
înaintea ta şi nu va reuşi nici după tine. E aceeaşi
poveste, de milenii...”.
Mi-au dat lacrimile. Priveam stupid clepsidra, ca şi cum
acolo s-ar fi aflat întreaga mea viaţă.
“Mulţumesc, François. Mai vorbim”.
Am ieşit, închizând uşa cabinetului fără zgomot.
*
După două zile, am ajuns din nou în parc. Totul îmi
părea de gheaţă în jur, magic şi aparent lipsit de viaţă. Dar
Blanche era peste tot... În apa străvezie a lacului, în
minunatele sălcii, în albastrul infinit al cerului. Era lângă
mine, deşi nu era acolo. Atingea totul cu minunata ei
prezenţă, şi când i-am şoptit numele, am ştiut că m-a
auzit, că povestea noastră a depăşit cu mult eternitatea,
întâlnindu-l pe Dumnezeu.
Am rămas tăcut, ca în transă, nevenindu-mi să cred că
o simţeam atât de aproape, nedorind să stric prin nimic
vraja fără de sfârşit. Acasă, am început să scriu foarte
mult şi am cumpărat câteva albume de pictură. Au trecut
săptămâni, luni în care am trăit într-o lume paralelă, poate
asemeni pictorului. Când m-am simţit pregătit sufleteşte,
am plecat către cabinetul lui François.
“François, nu am apucat să-ţi răspund atunci. Eram
prea bulversat. Am fost ulterior în parc, şi am trăit o
33
MIHAI IUNIAN GÎNDU
experienţă unică, sublimă, plină de prezenţa lui Blanche,

deşi eram singur. Ai dreptate în multe, dar dragostea nu
este un mit. Dacă am compus cumva un recviem, a fost
cel mai înălţător şi transcendental pe care l-aş fi putut
compune. Iubirea mea pentru Blanche însă nu va muri
niciodată. Este marea pasiune a vieţii mele, scrisă cu litere
de foc în zăpadă. Şi nu un alter ego căutam în ea, ci chiar
pe ea o căutam... Fără ea, nu aş fi nimic, cu ea, am intrat
în cercul restrâns al celor care au cunoscut fericirea. Iar
Blanche, la rândul ei, va găsi acelaşi lucru... Dacă nu în
mine, poate în altcineva... Absolutul e greu de atins, dar
există şi reversul - suntem prea umani pentru a fi nişte
simpli mitomani. Lumea e o scenă amăgitoare, şi nu a
amăgirilor, cum am scris prima dată. Ne vedem după ce
va cădea cortina...”.
“Am aşteptat să spui asta. Ne vedem...”.
“Când Nietzsche a plâns” sau “Plânsul lui Nietzsche” -
capodoperă a scriitorului şi psihiatrului Irvin D. Yalom.
“Visez la ploaie / Visez la grădini în nisipul deşertului /
M-am trezit în durere / Visez la dragoste pe când timpul se
scurge printre mâinile mele».
«Acest trandafir al deşertului / Fiecare dintre petalele
sale, o promisiune secretă / Această floare a deşertului /
Niciun minunat parfum nu m-a torturat vreodată mai mult
decât acesta».
«Şi atunci când ea se întoarce / Felul în care se mişcă
în sensul ascuns al tuturor visurilor mele / Această flacără
arde / Şi realizez că nimic nu este ceea ce pare (…) /
Această floare a deşertului / Niciun minunat parfum nu m-
a torturat vreodată mai mult decât acesta».
Notă. Toate versurile îi aparţin lui Sting, piesa "Desert

Rose".
34
ULTIMA DATĂ CÂND TE-AM VĂZUT
Ultima toamnă... Ultimul dintre secrete îngropat într-un

parc... "Coming back from Paris on the train / I really didn't
care if / The journey took all day"(1)... (Dido - "Paris").
Odată, o fată căreia îi trimiteam mai toate scrierile
mele m-a întrebat de ce scriu. Sincer, m-a lăsat cu gura
căscată. De ce scriu? Pentru că visul este mai profund
decât realitatea. Pentru că, 24 de ore pe zi, uităm să mai
fim noi înşine. Pentru că ultima dată te-am zărit în Paris...
Pentru că nimic nu doare mai tare decât fuga către
eternitate... Atunci când rădăcinile noastre sunt încă aici...
Dacă nu aş scrie, nu aş exista. Dar acum e prea târziu,
noaptea a coborât, adâncă, peste lume, totul va pieri, sunt
sigur de asta, iar eu nu ştiu dacă mai am dreptul să mai
continuu...Se va sfârşi.
Aşa e just. Îmi voi ascunde taina sub un arbore care o
aştepta, poate, de milenii.
Atunci am început să alerg către tine, nebuneşte,
delirând... "Mă cheamă Claudette... Ne-am cunoscut la
Paris", spuneai, râzând, cu părul despletit pe autostradă.
Mi-ai întins o piatră foarte veche, din jad.
"Just to keep you and Paris on my mind / I didn't know

it would be the last time / The last time I saw you..."(2).
Am împăturit hârtia şi am pus tocul la locul său.

Sunt nebun, pe cuvântul meu... Nebun de legat.
*
35
MIHAI IUNIAN GÎNDU
De ce scriu? Cuvintele noastre nu sunt ceea ce par a

fi. Nici noi, de altfel.
În atâtea universuri paralele, ar fi o blasfemie să crezi
în ceea ce vezi. Nu ştiu cine a fost primul om care a visat,
dar eu sunt unul dintre continuatorii săi.
Însă n-am auzit să existe mai multe oraşe cu numele
de Paris. În care să te mai fi şi întâlnit.
Doamne... Există o continuare, nu-i aşa?
De la moartea Silviei trecuseră doi ani. Doi ani de
coşmar, în care calculatorul, parcurile şi gândul sinuciderii
fuseseră singurele mele repere constante. Vor fi veşnic
orele... The Hours...
Nu, eu fac parte dintr-o altă lume. Nu mă pot arunca în
neant. Trebuie să aflu de ce sunt atras irezistibil de
Franţa, de ce numele oraşului-capitală mă doare atât de
tare...
Atât de tare încât înalţ suferinţa în iubire...
Tant pis(3). Lumea se va sfârşi, oricum. De ce scriu,
mademoiselle? Nu am găsit alt refugiu atât de mirific, de
extatic... De real.
Vor fi veşnic orele... Mesajul era corect, nu şi gestul.
Nu trebuie să mor pentru ca magia Parisului să prindă
viaţă - pentru ca tu să exişti. Moartea mea este simbolică,
datorată interacţiunii cu o lume căreia n-am recunoscut
niciodată că-i aparţin.
În atâtea universuri paralele... Nu se poate... Numele
adevăratei nebunii este luciditatea aşezată între două
oglinzi simetrice...
"Trying to turn the pages of my magazine / While trying
to keep a hold of your hand. / And ordering a coffee / That
I wouldn't ever drink..."(4).
*
36
"Stăteam într-o cameră de hotel ieftină. Amintirea

Silviei îmi răvăşea dimineţile înecate în lacrimi şi espresso
fierbinte, ultimul drog al unui scriitor care a fost întrebat de
ce scrie. Către după-amiază începea ploaia, ducând cu ea
toate secretele în neant, ştergând durerea... Înviind orele...
Atunci Claudette intra în încăpere cu o eşarfă albă în jurul
trupului, întrebându-mă: «Do you remember?». Umerii ei
goi, eternul feminin, îmi dădeau fiori. «Nu ştiu dacă
alegerea mea e corectă... Dar e definitivă», îi răspundeam
în timp ce-mi lipeam buzele de gâtul ei. Ploaia răpăia tot
mai puternic în ferestre".
Eu am scris asta? Mademoiselle, intră repede pe
mess, cu viteza sunetului, şi spune-mi tu de ce scriu... Dă-
ţi o părere.
Silvia, tu m-ai întrebat cine sunt. Are vreo importanţă?
Too many mirrors...(5) Sunt cel care a întâlnit-o pe
Claudette la Paris. Într-un voyage care mi-a scurtcircuitat
destinul, sentimentele, viaţa. Atunci trăiai...
Cum este posibil?
Nu ştiu, recunosc. Iartă-mă... Obsedanta ploaie,
secretele unui parc multidimensional, o lume care intră în
întuneric pentru a începe alta...
Vor fi veşnic orele... Dar lumea intră în întuneric, nu
eu... Silvia, unde eşti? Unde??
Din mister s-a născut această existenţă. Din suferinţă.
Din durere.
Un pariu al orelor, Satana rânjind asupra omenirii...
Sfârşitul e aproape.
"Ce-ţi doreşti? Sincer? În cea din urmă clipă?" m-a
întrebat îngerul lui Dumnezeu. "Sincer?". M-am îndoit, mi-
am frânt mâinile. "Nu mă osândi pentru asta... Pentru
sinceritate. Vreau să fiu într-o cameră de hotel ieftină. Şi
să plouă".
37
MIHAI IUNIAN GÎNDU
Trebuie ca totul să învie, să înveţe din nou să

trăiască... Să iubească... Pentru mine, asta înseamnă o
eşarfă albă...
"Going back to Paris on the train/Raining and without
you/It's... not the same/I have to do this journey one more
time/Just to keep you and Paris on my mind"... (6) am rostit
şi am izbucnit în lacrimi.
M-am rătăcit pe Tărâmul Morţii. Bufniţe cu priviri

sinistre, spiriduşi, magie. Mergeam pe marginea unui lac
care părea îngheţat, dar din care ieşea mult fum, ca dintr-
un cuptor. Pentru o clipă am zărit o siluetă cu o coasă
care a dispărut în spatele arbuştilor negri.
Mi s-a făcut atât de frică încât m-am oprit în loc. Apoi
mi-am continuat mersul, conştient că orice zăbovire inutilă
îmi putea fi fatală. Am trecut printre ruinele unui castel
părăsit, care părea bântuit de fantome.
Deodată am ajuns într-o junglă stranie, unde liane
alunecoase îmi tăiau calea. Se lipeau de mine şi apoi
dispăreau.
Păreau vii.
M-am afundat fără să-mi dau seama într-o mlaştină
care îmi înghiţea trupul încet, dar sigur. Am crezut că totul
se va termina în acel moment, acolo.
Am fost aruncat cu violenţă la suprafaţă, de o forţă
supranaturală.
"Ce-ţi doreşti? Sincer? În cea din urmă clipă?", am
auzit aceeaşi întrebare, dar venită din partea unui demon
întunecat.
M-am chircit. Satana stătea în faţa mea.
Am încercat să răspund, dar mi-a fost imposibil.
38
"Eu ştiu ce-ţi doreşti chiar înainte să spui, ha, ha, ha...
Cunoşti de undeva replica asta?", mi se adresă din nou,
într-un hohot metalic.
Am ameţit şi mi-am pierdut cunoştinţa. Când m-am
trezit, mă aflam într-o cameră de hotel ieftină.
Auzeam zgomotul ploii care biciuia ferestrele, iar uşa
încăperii s-a întredeschis. Fiori reci mi-au străbătut tot
trupul. Nu se poate...
În încăpere a intrat o fată învelită doar cu o eşarfă
albă... Avea în mână o piatră veche, din jad.
Am alergat către ea ca atunci, pe autostradă... Mi-am
lipit buzele de umerii ei goi.
"Iubitul meu, unde ai fost?", i-am auzit vocea şi am
rămas împietrit. Am privit-o în ochi. Era Silvia.
Mi-am afundat capul între palme şi am plâns înăbuşit.
"Silvia, dragostea mea... Mă vei putea ierta vreodată?".
"De ce?".
"Îmi este imposibil să mă ascund. Nu te mai vreau pe
tine. Nu cu tine îmi doresc să fiu în această cameră".
"Poate că aş vrea, dar nu mai pot... Not anymore...".
Silueta ei s-a făcut luminoasă, apoi s-a dematerializat,
încet.
"I didn't know it would be the last time / The last time.../
I saw you...". "The last time.../ I saw you..."(7).
"Am părăsit întunericul pentru a ajunge din nou în

lumină. O lume moare în timp ce alta se naşte... Sunt mii
de lumi, dar aceasta este ultima jertfă, ultimul sacrificiu.
Mă aflu într-o cameră de hotel ieftină. Soarele invadează
încăperea prin ferestrele străvezii. Nu mai plouă. Amintirile
39
MIHAI IUNIAN GÎNDU
nu mai dor... Am ajuns aici după o lungă călătorie cu

trenul. Sunt singur, mult prea singur, şi am nevoie de
magia unui singur gest pentru a învia orele... Altfel voi
muri, mă voi pulveriza în neant... «Poetul va pieri». Îţi
aduci aminte replica asta, Claudette? «Do you
remember?»(8). Unde eşti, doar pe tine te-am iubit,
întotdeauna... Niciodată n-am să uit Parisul, niciodată...
Dar voi trăi în cealaltă lume dacă tu nu vii... Îmi este
imposibil altfel... Poate că aş vrea, dar nu mai pot... Not
anymore..."(9).
Am plonjat din nou în real. Ore chinuitoare de muncă,
absurdul contemporaneităţii, fotografiile înrămate pe care
le-am scos din perete. Beau dimineaţa o ceaşcă de
espresso fierbinte, ultimul drog al unui scriitor care a fost
întrebat de ce scrie.
Bântui aleile parcului cu ochii goliţi, cu cearcăne
premature. Nimic nu mai are niciun sens, totul doare.
Rănile omenirii aruncate ca un blestem asupra existenţei
mele zilnice.
O zi, alta. O numărătoare fatidică.
Nu există dragoste fără sacrificii... dar nici pasiune fără
tine. Poate că am greşit transformând dragostea în
pasiune ireală, în vis între oglinzi.
Nu poţi reveni în mod autentic de pe Tărâmul Morţii
dacă nu te întorci cu adevărat acasă. Or, eu nu mai am
casă. Rătăcesc pe străzi ca un vagabond al altui timp.
Casa mea, ştii prea bine asta, e o cameră de hotel...
"They say they hadn't / Heard anything from you / It's

been... Seven days without a word..."(10).
Şapte zile, Claudette... În şapte zile a fost creată
lumea... Şi în tot atâtea mă pot întoarce la lumină...
Not anymore...
40
Pierdut între manuscrise, nemaisperând la nimic, am

primit un telefon.
O tânără voia să-mi prezinte un poem în proză. Se
numea "Last time I saw you".
Am rugat-o să intre. M-am prezentat.
"Claudette", se recomandă, la rându-i.
Am sorbit din espresso, transfigurat total.
"Deci... tu eşti...", am rostit, tremurând aproape.
"Nu înţeleg", răspunse, mai mult cu uimire decât cu
timiditate.
"Ne-am întâlnit la Paris", i-am spus, pe nerăsuflate.
"Îmi pare rău, cred că e o confuzie... Nu am fost
niciodată la Paris".
"Cum? Eşti sigură?".
"Foarte sigură", răspunse, deconcertată. "Te simţi
bine?".
Claudette... Nu-mi poţi face asta... Vor fi veşnic orele...
Fără tine, poetul va pieri... Asta vrei să se întâmple? Totul
va redeveni de gheaţă, blestemul îşi va face din nou
efectul... Mă voi întoarce în lumea unde amintirile dor...
Prea bine. De multe ori m-am gândit că am halucinaţii.
Va trebui să-mi asum această înfrângere. Dar nu pot trăi
fără tine, ar fi trebuit să ştii asta... Voi păşi demn, lent,
scufundându-mă în lac...
Ca în film. Era secvenţa de început şi de final, nu-i
aşa?
Ar fi trebuit să ştii... Îmi voi asuma şi păcatul, şi
blestemul... Păcat...
Te-am iubit atât de mult...
"Te-am iubit atât de mult!!!", am rostit, după ce toate
cele dinainte mi se perindaseră prin minte.
41
MIHAI IUNIAN GÎNDU
"În afara poemului, mai am ceva pentru tine. Uite, ţi-am

adus aceasta înapoi".
Mi-a întins o piatră veche, de jad.
Aproape că am scăpat-o din mână. Nu mai înţelegeam
nimic.
"De unde ai asta?!". "Te rog, răspunde-mi!".
"Am avut în urmă cu ceva vreme o experienţă stranie...
Am fost pe Tărâmul Morţii. Acolo am întâlnit un
necunoscut, într-o cameră de hotel ieftină...".
"Claudette!".
"Ai făcut o alegere atunci... Îţi aminteşti?".
"I have to do this journey one more time / Just to keep

you and Paris on my mind / I didn't know it would be the
last time, / The last time I saw you"(11)...
Mademoiselle, acum pot să-ţi dau răspunsul. Scriu

pentru că numai aşa puteam ajunge din Tărâmul Morţii
într-o călătorie magică la Paris... Care mi-a schimbat
destinul...
Notă. Toate versurile îi aparţin interpretei Dido, piesa

"Paris".
„Întorcându-mă de la Paris, în tren / Chiar nu-mi păsa

dacă / Voiajul ar dura toată ziua…”.
„Doar pentru a te păstra pe tine şi Parisul în sufletul
meu / N-am ştiut că va fi ultima oară / Ultima oară când te
voi fi văzut…”.
„Cu atât mai rău”.
„Încercând să răsfoiesc paginile revistei / În timp ce mă
străduiam să păstrez o urmă a mâinii tale / Cerând o cafea
/ Pe care nici n-aş fi vrut s-o beau…”.
42
„Prea multe oglinzi…”.

„Întorcându-mă de la Paris, în tren / Plouând şi fără
tine / Nu mai e acelaşi lucru / Trebuie să mai fac acest
voiaj încă o (singură) dată / Pentru a te păstra pe tine şi
Parisul în sufletul meu…”.
„N-am ştiut că va fi pentru ultima dată / Ultima dată
când te voi fi văzut…”.
„Îţi aminteşti?”.
„Niciodată, de acum încolo…”.
(10) „Trebuie să mai fac acest voiaj încă o dată /

Pentru a te păstra pe tine şi Parisul în sufletul meu / N-am
ştiut că va fi pentru ultima dată / Ultima dată când te voi fi
văzut…”.
43
MIHAI IUNIAN GÎNDU
ULTIMA DATĂ CÂND TE-AM VĂZUT (II)
Nicicând tăcerea nu a fost mai dulce… Nicicând clipele

eternităţii nu mi-au părut mai aproape… Claudette, tu dai
un sens vieţii mele pierdute, îmi aduci izvorul făgăduinţei,
cel după care am tânjit atâta vreme, aproape, incredibil de
aproape… Lasă-mă să simt…
Pentru ce te-ai îndepărtat odată cu ecoul, de ce ai
dispărut în apa mării după ce ai reînviat mitul sirenei în
ultimul ceas al Apocalipsei…?
Claudette, fără tine poetul va pieri, îţi aminteşti? Nu-mi
poţi face una ca asta… Oglinda timpului are un blestem
care trebuie spart…
„Stăteam într-o cameră de hotel ieftină. Amintirea
sirenei dispărute în valuri îmi răvăşea dimineţile înecate în
lacrimi şi espresso fierbinte, ultimul drog al unui scriitor
care a fost întrebat de ce scrie. Către după-amiază
începea ploaia, ducând cu ea toate secretele în neant,
ştergând durerea... Înviind orele... Atunci Claudette intra în
încăpere cu o eşarfă albă în jurul trupului, întrebându-mă:
«Îţi aminteşti?». Umerii ei goi, eternul feminin, îmi dădeau
fiori. «Nu ştiu dacă ne-am întâlnit sau nu atunci la Paris…
Dar eşti marea pasiune a vieţii mele, eşti iubirea scrisă
într-un cristal», îi răspundeam în timp ce-mi lipeam buzele
de gâtul ei. Ploaia răpăia tot mai puternic în ferestre”.
Pour le nom de Dieu, înnebunesc… Dragostea noastră
între oglinzi paralele, dulcele tău chip apărând şi apoi
dispărând, într-un puzzle tragic, într-un caleidoscop ce
sfidează timpul… Ai fost, cu siguranţă ai fost la Paris,
indiferent ce-mi mai amintesc (sau nu) eu acum… Altfel
44
destinul nu mi s-ar fi schimbat, altfel numele tău nu m-ar fi

urmărit ca o obsesie… Altfel n-aş fi visat ochii tăi căprui
într-o sculptură de marmură…
Tărâmul morţii nu poate fi învins decât prin iubire…
*
Zgomotul sacadat al roţilor de tren. Rulând către infinit,
într-o dimensiune prea puţin accesibilă minţii umane. Şi
totuşi, monoton, straniu, nedefinit. Încotro mă îndrept, cu
adevărat?
Voi şti vreodată? Mă tem că nu, în adevăratul sens.
Prea mult absurd, prea multe ghilotine ale istoriei, prea
multe întrebări care îşi strigă durerea în spaţiul atemporal
al devenirii noastre… Prea mulţi călăi, prea multe sfâşieri
rămase fără răspuns.
Dar, de fapt, nici nu am nevoie de aceasta. Totul e să
mă aştepţi la capătul drumului, cu piatra de jad, totul e să-
mi dăruieşti intimitatea aproape sacră a eşarfei albe…
Totul e să mă priveşti cu dragoste.
Dacă sunt sigur? Da, sunt sigur. Mai sigur decât de
existenţa mecanicului kafkian, decât de rulajul indefinit al
roţilor de tren. Altfel m-aş fi scufundat de mult învăluit în
ape… Orele nu ar mai fi reînviat… Era scena de început şi
de sfârşit, îţi aminteşti?
Voi şti, cu siguranţă, ce conţinea poemul tău atunci
când privirea ta în oglindă va îngheţa, ca într-o dioramă.
Când flash-ul iubirii noastre se va repeta, la nesfârşit.
Când în chemarea sirenei nu va mai exista nicio capcană,
nicio vrajă a întunericului. Atunci voi şti, de-abia…
„Am părăsit întunericul pentru a ajunge din nou în
lumină. O lume moare în timp ce se naşte alta... Sunt mii
de lumi, dar aceasta este ultima jertfă, ultimul sacrificiu.
Mă aflu într-o cameră de hotel ieftină. Soarele invadează
45
MIHAI IUNIAN GÎNDU
încăperea prin ferestrele străvezii. Nu mai plouă... Am

ajuns aici după o lungă călătorie cu trenul. Sunt singur,
mult prea singur, şi am nevoie de magia unui singur gest
pentru a învia orele... Altfel voi muri, mă voi pulveriza în
neant... «Poetul va pieri». Îţi aduci aminte replica asta,
Claudette? Ea a fost dată deja… Iubirea noastră a trecut
pragul de foc al secvenţialităţii perpetue… Nu te mai pot
părăsi, nu mă mai poţi trăda. Vuietul mării, destinaţie
atemporală a migrării sufletelor noastre, se aude prin
ferestrele întredeschise. O fată cu un manuscris al unui
poem intră în cameră, acoperită cu o eşarfă albă…”.
Pentru ce stau lucrurile astfel? Nu ştiu, fireşte. Crezi că
am înţeles vreodată de ce amintirile dor, când ar trebui să
ne aline, de ce un singur cuvânt sau gest poate aduce
ireparabilul, când ar trebui să-l putem şterge într-o clipită,
de ce mirajele se destramă, când toţi poeţii ştiu cât sunt
de reale, de ce mărul întins de Eva la sugestia şarpelui
apasă şi astăzi ca un blestem negru asupra omenirii, când
Mântuitorul ne-a arătat cum să călcăm peste ape?
Nu, n-am înţeles niciodată. E un joc care mă
depăşeşte, nu ştiu decât să-i respect regulile. Să-l accept
într-o tăcere demnă. Singura mea certitudine este că sunt
predestinat să te ador, să te întâlnesc mereu şi mereu într-
o călătorie fatidică, să sorb din buzele tale elixirul interzis
al cunoaşterii veşniciei… Am spus al veşniciei, nu al
binelui şi al răului…
În clipa noastră eternă nu va mai exista rău.
Poate că şi eu mi-am ucis visurile, poate că şi eu mi-

am făcut amintirile să doară… Poate că am avut orgoliul
inconştient de a fi vrut să înţeleg prea mult.
46
Aruncat cu brutalitate înapoi, înecat în lacrimi într-un

tren care se îndepărtează tot mai mult de oraşul magic, de
Paris, strivit de neputinţa atât de omenească de a-mi
înfrunta destinul fără să mă crispez… fără să caut
certitudini.
Atunci m-a cuprins frica, cea mai redutabilă trăire
negativă cunoscută de om.
Angoasa ca o meduză strivită, ca un templu al
sentinţelor.
Claudette! am strigat, prăbuşit la pământ. Îndură-te de
mine… Nu mă lăsa pradă aceluiaşi dezastru al furiei
apelor în care demonul trufiei din mine mă va arunca,
ireversibil… O scenă cu care începe şi se sfârşeşte un film
pe care l-am văzut amândoi…
Totul va pieri…
Crezi că „e o confuzie”?
Nu ai fost „niciodată la Paris”? Asta mi-ai spus atunci?
„Stăteam într-o cameră de hotel ieftină. Strivit de
propriile fantasme, îmi vedeam imaginea distorsionată
repetată de mii de ori în oglinzi paralele. Atât de mult aş fi
vrut să alerg în întâmpinarea ta, ca atunci, pe
autostradă… Ţintuit de demonul inexistenţei, răpus de
strălucirea machiavelică a unei imaginaţii maladive.
Strigam după atingerea ta într-o ultimă încercare
agonizantă de a îndepărta rănile omenirii aruncate ca un
blestem asupra existenţei mele zilnice. În geamuri s-a
auzit zgomotul apocaliptic al trăsnetului şi atunci am ştiut,
nemiloasă sentinţă, că acela era sfârşitul”.
Am împăturit hârtia şi am aşezat tocul peste ea cu
grijă. Sunt nebun, pe cuvântul meu, nebun de legat.
Chiar acum mă aflu în acea cameră de hotel ieftină,
ascultând răpăitul ploii în geamuri. Sorbind din espresso-ul
fierbinte.
47
MIHAI IUNIAN GÎNDU
Numărând cu o groază aproape inumană secundele

care au mai rămas până la destrămarea visului. Tic-tac-ul
fatidic al unui ceasornic de fundal. Totul se va sfârşi,
pentru că tu nu exişti… Oribil. Cumplit. Un final mai
groaznic ca acesta nu mi-aş fi putut închipui vreodată…
Am fost atât de sigur… Acum a venit vremea plăţii.
Atunci uşa încăperii s-a deschis încet, şi înăuntru a
intrat o fată învelită doar cu o eşarfă albă. Avea în mână
filele unui poem.
-Claudette! am strigat. Iubita mea, să nu mai pleci
niciodată de aici! Altfel, totul se va destrăma…
- Voi pleca doar pentru că nu sunt ceea ce crezi. Sunt
o plăsmuire a imaginaţiei tale, un mit. Uite poemul… E
scrisul tău aici…
Am rămas împietrit, mortificat. Nu se poate…. Asta ar fi
cu adevărat diabolic.
- Vrei să spui că nimic nu a fost aievea? Că eu te-am
proiectat să fii astfel?
- Exact.
Mi-au dat lacrimile. Apoi am început să plâng nestăvilit,
în hohote uriaşe. Finalul era chiar mai atroce decât mi-aş
fi putut închipui vreodată. Am spus o scurtă rugăciune,
pregătindu-mă sufleteşte pentru inevitabilul impact cu apa
râului.
Am avut însă, în ultimul moment, o străfulgerare.
- Zici că eşti o plăsmuire a imaginaţiei mele? Că te pot
controla şi determina prin propriile gânduri?
- Întocmai. Îmi pare atât de rău dacă ai crezut
altceva…
- Prea bine. Atunci fă-o tu.
- Poftim?! Nu te înţeleg.
- Scufundarea în apele râului. Scena de început şi de
final.
48
S-a aşternut o tăcere adâncă. Îi fixam privirea ca din

spatele unei măşti impenetrabile.
- Aceasta e imaginaţia mea de acum, ultima dorinţă a
mea, am insistat.
- Atunci, închide ochii şi numără până la 3, cât poţi de
rar.
Am procedat întocmai.
Când am deschis ochii, mă aflam pe o autostradă
aflată la doar câţiva kilometri de Paris. Claudette alerga
râzând fericită în întâmpinarea mea, având o piatră de jad
în mână. Am strâns-o puternic în braţe, sigur că n-am s-
o mai pierd niciodată.
-Ştiam eu… am murmurat ca pentru mine, în timp ce-i
priveam părul despletit.
49
MIHAI IUNIAN GÎNDU
ULTIMA DATĂ CÂND TE-AM VĂZUT (III)
"My empty eyes and weakened gaze

Remove me from the sky
Sipping night and tasting tears
Of stars that always cry..." (1)
Claudette... Tristeţea cea mai mare constă nu atât în
neîmplinire, cât în indiferenţă. Aceasta ucide cu adevărat
dragostea. Singur în parc, contemplând foşnetul autumnal
al frunzelor, vântul pustiu care duce către zări tot mai
îndepărtate povestea noastră... Ai fost mereu în visurile
mele... Dar epoca dezumanizării, a grobianismului, m-a
strivit.
Aş vrea să-ţi dăruiesc delicateţea, atingerea de cristal,
zâmbetul filmelor mute. Să ne plimbăm râzând prin parcul
însorit, să văd pe chipul tău fericirea... Cât de puţin ne
lipseşte - e doar o eternitate...
Sunt sigur că îmi înţelegi cuvintele - doar eşti studentă
la Litere...
Ai vrea... pentru o clipă... ascultă vioara din Autumn
Tears şi gândeşte-te la mine preţ de o secundă... Nu va fi
prea târziu, eternitatea nu piere...
O putem doar alunga de la noi prin indiferenţă, prin
visuri destrămate...
Ai văzut vreodată cerul după eclipsă? Aşa este
dragostea pe care ţi-o port, doar că acum nu văd decât
norii negri, nu aud decât tăcerea... Nu simt decât
deznădejdea...
Fericirea durează mai mult de o clipă - dar pentru
aceasta trebuie un singur lucru: ca ea să se nască...
50
Cum să-ţi aduc zâmbetul pe chipul obosit, cum să îţi

ridic către lumină sufletul înlăcrimat?
Poate mergând în parc, la rândul meu, cu lacrimi în
ochi, tânjind după o magie intangibilă... Vei şti vreodată cu
câtă ardoare te-am dorit în clipa aceasta?
Avem acelaşi secret - sufletele noastre au îngheţat
odată cu venirea toamnei, inimile noastre au împietrit.
Chipurile noastre au rămas brăzdate de amintiri.
*
O fată a intrat la mine în cameră cu un poem în
mână... Cum să vorbesc despre contemporaneitate,
despre sex, despre marijuana, despre trupurile soldaţilor
zăcând inerte, însângerate, pe un câmp de luptă al ororii
pure? Despre fiara din om, despre suflete pierdute?
Despre fanteziile erotice ale unui om care-şi reneagă
umanitatea?
La ce mi-ar folosi? Când deja m-am luptat prea mult cu
gândul sinuciderii, cu dorinţa de a îl întâlni în moarte pe
Chopin, marele romantic, geniul cu ochi căprui, când am
căzut prea ades pradă halucinaţiilor provocate nu de
stimulente artificiale, ci de drogul atingerii tale imaginare?
Ştii prea bine că cele două lumi nu se vor suprapune
niciodată. Ai trecut proba de foc a întâlnirii pe autostradă,
a relevării identităţii tale... Atunci?
Să vorbesc despre mizerie, despre inaniţie, despre
fumul apocaliptic?
Prefer să mă plimb singur în parc, descompus, rănit,
crispat. Să ascult noaptea piesele melancolice ale unui
sublim tragic, să-mi tratez depresiile matinale cu singura
poartă către ochii tăi - iubirea dintr-un poem în care aş fi
putut să te văd pentru ultima dată...Vom fugi întotdeauna
către Paris - e adevăratul nostru destin. Chiar dacă, zi de
51
MIHAI IUNIAN GÎNDU
zi, suntem convinşi că avem menirea de a ne îneca în

discuţii filosofice, în anecdote deşănţate, în emoticoane pe
mess, în elucubraţii politice, în orgasm...
Ai pomenit ceva mai stupid decât atât? Să ne inventăm
menirea, fiindcă n-avem modestia de a o accepta pe cea
autentică - singura care ne-ar fi adus fericirea? Să
alergăm după o himeră care, în fapt, nu este a noastră?
Îţi simt trupul rece, obrajii brăzdaţi de lacrimi, buzele
îngheţate, te aud cum păşeşti în încăpere dezorientată...
dar nu e decât o halucinaţie de-a mea.
Acea fantasmă care însă m-a adus la a te descoperi cu
adevărat...
"The ghost... I am... caresses reality...

The eye... you are... devouring the light...
The blade... fate is... cuts deep in our silhouette,
Into furrows of our last day". (2)
Armonia unui cântec de vioară deasupra omenirii...

Zgomotul unei bombe atomice. Naşterea unui copil, marile
căderi de la Bursă... Delirul drogurilor, abisul suicidal al
trupurilor înlănţuite... Noi creăm toate astea, suntem
ucenicii diavolului, deşi ne închinăm zilnic în faţa icoanelor
- sunt sigur că înţelegi, doar eşti studentă la Litere...
Dacă am fost atunci pe autostradă? Fireşte că am fost
- dacă n-am putut fi fantezia ta sublimă, idealul tău,
fericirea ta, atunci mi-am asumat rolul damnatului care te-
a ales pe Tărâmul Morţii. Ştii că atunci a început de fapt
povestea noastră?
Putem fugi, putem minţi, ne putem ascunde la infinit,
într-un joc laş, decadent... Ne putem îneca în orgolii,
52
putem trişa inocenţa - dar cu un singur lucru suntem

datori, de la un singur gest nu ne putem sustrage: propria
alegere.
N-am ştiut că trebuie să te aleg, ci aşa am simţit
atunci, din toată fiinţa mea. Am făcut-o fără să ştiu dacă
mă voi scufunda în apele râului pentru totdeauna sau nu.
Eşti marea mea nebunie, visul meu cel mai scump.
Şi, odată începută, nu mai există cale de întoarcere.
Ce fac acum? Cred că am înnebunit. Tânjesc după
trupul tău, după deliciul efemer - şi asta doar pentru a nu
mă reîntoarce în parcul iluziilor ucise, acolo unde mi-a
părut că râsetul cristalin, romanţa de primăvară au pierit în
două suflete îngheţate, într-o ploaie de toamnă care ne-a
răvăşit amintirile... So fell autumn rain...
Aş vrea să te simt, fierbinte, să mă înec în trupul tău ca
o ultimă concesie făcută prezentului, ca o ultimă eschivă
în faţa clown-ului pe care îl vezi zilnic, care îţi răspunde la
întrebări... Dar nu am curajul de a juca ruleta rusească
încă o dată, de a mă trezi singur în încăpere, strivit de
propria imaginaţie... Ai fost, eşti şi vei fi unica.
*
"If I should die before I wake,
May sleep become my tomb
Let death become my muse
My bed within her womb". (3)
De ce fugi de mine? Nu eu te-am ales. Au fost, pe

rând, toamna, ploaia, covorul de trandafiri, vioara din
Autumn Tears... Visurile infinitului. Gheaţa din priviri.
Dorinţa extatică. Tărâmul Morţii. Satana.
Ce? Ce am zis? Nu se poate...
53
MIHAI IUNIAN GÎNDU
Atunci a început povestea noastră...

Chiar acum, o fată înlăcrimată, disperată, translucidă,
se îndreaptă către un râu. Al destinului. Mai aveai un ID,
death_wish. Desigur, nu mi l-ai dat pe acela - cum nici eu
nu ţi l-am dat pe al doilea - frozen_tears. Mi-a fost teamă
că eurile noastre virtuale se vor întâlni în moarte.
Şi doar eu ţi-am spus să o faci... Cât de idiot am fost,
de inconştient! Ai crezut că fug de tine, că te doresc dintr-
un orgoliu rănit, dintr-o fantezie trivială... Că mă suprapun
lumii minciunii, trădării, platitudinii în care ne întâlnim. În
care îţi răspund la întrebări. În care îţi zâmbesc.
Ai vrut să afli adevărul de la mine, dar n-ai putut. Aş fi
vrut să ţi-l ofer, dar şi eu mă aflam - încă - în căutarea lui.
Ca să afli adevărul, trebuie mai întâi să negi evidenţa -
sunt sigur că ai fi înţeles.
Doar eşti studentă la Litere...
Ai crezut că adevărul meu e minciuna. Că singurătatea
mea e masca, şi nu suprapunerea (formală) cu lumea.
Acum, va fi într-adevăr ultima dată că te voi vedea.
Înaintând, încet, în apele unui râu - scena de început şi de
final a unui film pe care l-am văzut amândoi... Fără tine,
poetul va pieri, îţi aminteşti?
"And if I should die before I wake..." - se auzea refrenul
melodiei din combină.
"Stăteam într-o cameră de hotel ieftină. Ploaia răpăia
morbid în ferestre, iar numărătoarea inversă către clipele
morţii începuse odată cu revelarea misterului. Amintirea
Claudettei îmi răvăşea dimineţile înecate în lacrimi şi
espresso fierbinte, ultimul drog al unui scriitor care a fost
întrebat de ce scrie. Către după-amiază începea să
trăsnească din înălţimile cerului, cumplită premoniţie.
Atunci Satana intra în încăpere rânjind, întrebându-mă: Do
you remember?".
54
Nuu!! Claudette! Te rog, nu-mi face asta, nu, niciodată!

Te-am iubit enorm, numai pe tine, jur pe viaţa mea!!! Ştiu,
peste tot am scris "amintirea Silviei". A fost cumplit pentru
mine, dar pe tine te-am aşteptat... şi când i-am dăruit
primul buchet de flori, şi când făceam dragoste, şi când ne
plimbam în parc... Pe tine, pe tine, doar pe tine te-am
aşteptat! Nu pot să scriu "amintirea Claudettei"... E
singurul lucru pe care nu pot să-l fac pentru tine... În rest,
îmi poţi cere orice... Te rog, nu, niciodată!
Am luat-o la fugă ca un nebun, trecând printre străzi
lăturalnice, arbori desfrunziţi, bălţi mustind a ploaie. Unu...
doi... trei...
Nu e drept să fie aşa... Nu se poate întâmpla una ca
asta...
Când am ajuns, erai la jumătate. Aşa cum fusese tot
timpul, de fapt - o parte în lumea aceasta, o parte în
cealaltă, pe Tărâmul Morţii, unde începuse povestea
noastră.
Trebuia să ai încredere... doar atunci am făcut o
alegere justă...
"Claudette... Te iubesc... Am scris ultima parte, vei
vedea că e adevărat... Te rog, vino înapoi către mine...
Către viaţă... Către Paris...".
Peste câteva momente, o strângeam în braţe, şi atunci
am ştiut că trebuise să trec şi proba apei, pe lângă a
focului şi a jadului, pentru a o avea pentru totdeauna...
Notă. Toate versurile aparţin formaţiei Autumn Tears,

albumul "Eclipse".
(1) „Ochii mei goi și privirea slăbită / Mă îndepărtează

de cer / Sorbind noaptea și gustând lacrimi / De stele care
plâng mereu ... "
55
MIHAI IUNIAN GÎNDU
(2) „Fantoma ... eu sunt ... mângâie realitatea .../

Ochiul ... tu eşti... devorând lumina .../ Lama ... soarta este
... taie adânc în silueta noastră / În urmele ultimei noastre
zile "
(3) "Dacă ar trebui să mor înainte să mă trezesc, / Fie

ca somnul să devină mormântul meu, / Fie ca moartea să
devină muza mea / Patul meu în pântecele ei"
56
CELE ŞAPTE ZILE ALE BLESTEMULUI
Tânărul Jov avea parte de o viaţă liniştită, echilibrată,

plină de realizări: o slujbă bună, o casă mare şi
încăpătoare, mulţi prieteni, o soţie frumoasă şi, în general,
cam toate bunurile pe care şi le-ar fi putut dori.
Încerca să nu se plafoneze, să nu cadă în
autosuficienţă şi să înveţe de la fiecare zi câte ceva în
plus, care să-l facă mai bun, mai înţelept.
Simţea că este minunat să trăieşti, dar se gândea că
totul pe lumea aceasta avea anumite sensuri ascunse, pe
care nu le percepea în mod obişnuit, dar care nu era bine
să fie neglijate.
”Poate că am uitat cine suntem, de unde venim şi
încotro ne ducem - poate că întreaga viaţă este o iluzie”,
îşi spuse într-o zi.
S-a întors într-o seară mai târziu acasă, şi-a îmbrăţişat
nevasta, care se pregătea deja pentru somn, a stins
luminile şi s-a întins în pat, nedorind altceva decât să rupă
legătura cu exteriorul, să nu mai ştie de nimeni şi de nimic.
Un zgomot ciudat, venit parcă dintr-o altă lume, l-a
făcut să se înfioare. Era ceva neomenesc, straniu, precum
tânguirea unei fantome, chemarea de dincolo de viaţă a
unei făpturi suspendate între două lumi.
Cineva sau ceva îşi striga durerea, tânjea după
libertate sau după a intra din nou într-un trup, cu putere,
cu disperare chiar - şi o făcea tocmai în locuinţa sa.
A văzut chiar o licărire asemănătoare unui abur
strălucitor, ca o mică aură, şi a ştiut, fără să-şi dea seama
de ce, că viaţa sa se va schimba într-un mod radical.
57
MIHAI IUNIAN GÎNDU
Lângă pat avea o icoană veche, înfăţişându-l pe

Mântuitor înviat, biruitor asupra lumii - un fel de poartă
către înălţimile celeste.
Se închina deseori în faţa ei, dar nu încercase să
stabilească o legătură mai profundă, să simtă icoana, să-i
vorbească sau să-i aducă prinos de recunoştinţă. A
adormit târziu în noapte, strângând perna cu putere, ca
pentru a se apăra.
*
În prima zi de după apariţia fantomei, Jov a fost dat

afară de la serviciu. Şeful, un individ fără scrupule, a
invocat un motiv numai de el ştiut, un fel de pretext care,
Jov era aproape sigur de aceasta, îi deschidea cale liberă
pentru a aduce un nepot de-al său pe postul care fusese
al lui.
A dat din umeri, era o evidenţă în faţa căreia trebuia să
se încline, dându-şi seama că orice ripostă ar fi fost inutilă.
A fost însă foarte afectat de consecinţe - nu doar că se
obişnuise cu acea activitate, iar piaţa muncii din acel
moment nu-i oferea foarte multe posibilităţi de reangajare
rapidă, dar ce avea să se facă fără retribuţie?
Jov nu era o persoană materialistă. Învăţase că valorile
autentice, profunde sunt ale spiritului.
Dar nu avea cum să nu fie îngrijorat, ba chiar mai mult,
înspăimântat, întrucât avea proiecte de terminat, o familie
de întreţinut, şi multe altele care depindeau de acest
aspect financiar.
Primul pas obligatoriu de făcut a fost să-şi ia nota de
lichidare, apoi să se prezinte la oficiul pentru şomaj. A
încercat să treacă prin toate acestea cu demnitate, ca şi
prin îndeplinirea obligaţiei de a-i comunica consoartei
neplăcuta ştire.
58
O nouă posibilitate de a munci nu avea să i se

deschidă prea curând, aşa cum, de altfel, anticipase...
S-a gândit la Dumnezeu, la Creatorul văzutelor şi
nevăzutelor, şi a rostit următoarele:
”Doamne, Dumnezeule, binecuvântat fie numele Tău,
că din nefiinţă ai creat lumea... Ajută-mă şi pe mine,
păcătosul, să trec prin această grea încercare”.
Apoi a încercat să nu se mai gândească la nimic.
Seara, în timp ce se afla în pat, paharele de pe masă
au început să zdrăngăne şi să se mişte, iar câteva
tacâmuri şi faţa de masă s-au deplasat către marginea de
lemn şi au căzut pe jos cu zgomot, ca împinse de o mână
nevăzută. Becul a început să pâlpâie, stingându-se şi
aprinzându-se din nou.
”De şapte secole...”, auzi Jov o voce în eter, şi a fost
atunci sigur că strania creatură translucidă venise din nou
să îl viziteze.
*
În a doua zi, a primit o nouă lovitură: soţia sa, blânda şi

iubitoarea Ema, l-a anunţat că îl părăseşte. Desigur,
ţinuse la el, dar îşi dădea seama cum va arăta traiul lor în
continuare, şi considera că ar fi sub demnitatea lor să se
piardă în certuri şi reproşuri pe motive financiare, care
inevitabil ar degenera în acelaşi deznodământ al separării.
Jov a ascultat-o, a încuviinţat, diplomatic, dar a fost
foarte lezat într-un sentiment pe care îl crezuse profund:
nu putea accepta că totul se împărţea la bine, dar nu şi la
greu, că simplul său statut de şomer o putuse determina
pe Ema să ia o hotărâre chiar atât de radicală - în loc să-i
fie alături, să-l sprijine, să-l consoleze...
A tăcut, însă, şi nu a adăugat nimic la cele spuse de
aceasta. Considera că ar fi fost inutil.
59
MIHAI IUNIAN GÎNDU
Nu avea să-i fie deloc uşor - se simţea abandonat,

părăsit, trădat în cele mai intime şi de preţ sentimente.
Ce avea să se facă singur? Pentru că a ştiut, zguduit
de plâns, atunci când Ema a închis, pentru ultima oară,
uşa apartamentului care fusese al lor, că nu-i va răspunde
cu aceeaşi monedă.
Nu se va consola în braţele vecinei care i se păruse că
îi acordă o oarecare atenţie, şi nici în cele ale primei
venite.
Era vorba de un sentiment profund, greu de găsit, o
floare rară, şi nu intenţiona să-şi bată joc de el - aşa cum,
de fapt, făcuse soţia sa.
Înlăcrimat, îngândurat, Jov a rămas în acea zi acasă,
bând doar câteva pahare de vin şi încercând să-şi pună
ordine în gânduri.
Către seară, întins în pat, şi aproape nemaidorindu-şi
să se scoale de acolo, a văzut un abur luminos, ciudat,
când verde, când roşu, când violet cum dansează
deasupra mesei, apoi a auzit lemnul acesteia trosnind cu
putere, în repetate rânduri.
Fiori reci l-au trecut pe şira spinării - era fără îndoială o
materializare a unui duh pe care şi spiritiştii ar fi fost
invidioşi, dar nu ştia ce aduce cu sine această manifestare
a fantomei: eliberarea sau dezastrul? Binecuvântarea sau
blestemul?
”Acum şapte secole, în Scoţia...”, s-a auzit o voce
eterică.
Singur cu un spirit care face mobila să pocnească,
singur cu dorinţele sale de-acum irealizabile, singur cu un
Dumnezeu care pare că l-a uitat.
S-a gândit la Creator şi a rostit, în şoaptă: ”Slăvit fie
numele tău, Doamne, că L-ai trimis pe singurul Tău fiu pe
cruce, să sufere pentru păcatele noastre - o suferinţă
60
cumplită, atât fizică, cât şi morală, pe lângă care

încercările mele nu sunt nimic”.
A adormit, aproape tremurând.
În noaptea ce preceda a treia zi, a avut un vis straniu:

se făcea că fusese reprimit în serviciu, ba chiar promovat
de şeful său, care îşi cerea scuze pentru o acţiune asupra
căreia considera că n-a meditat suficient şi că s-a pripit. Îl
invitase chiar la un pahar de vin, într-o seară, când va
avea timp.
Apoi Ema se întorsese la el, cu puţin timp înaintea
Crăciunului, spunându-i că a fost egoistă şi că nu-l poate
părăsi, nici la bine şi cu atât mai puţin la rău.
Şi-au amintit de primele întâlniri, au râs, au băut
şampanie, au făcut dragoste... Au vorbit chiar despre
posibilitatea de a avea un copil, pe care Ema voia, la
maturitate, să-l trimită la studii şi în vacanţă în Elveţia...
Apoi, după-amiaza, au cumpărat de la bazar o
minunată pictură suprarealistă, ceva cam în genul lui Dali,
deşi aparţinea doar unui amator talentat, iar Jov, care nu
câştigase niciodată la loterie, a tras un bilet valorând
aproape zece mii de dolari, ceea ce în mod sigur avea să
le aducă un plus de siguranţă şi de armonie în partea
materială a existenţei.
Au plecat la mare, s-au sărutat ca atunci când de-abia
se cunoscuseră, au urmărit fascinaţi apusul soarelui pe
faleză şi apoi s-au rostogolit în nisipul umed...
Jov s-a trezit.
Fusese doar un vis, o blestemată plăsmuire a
subconştientului său, menită să-l amăgească, să-l atragă
în capacană, în fond, să-i facă suferinţa mai atroce.
61
MIHAI IUNIAN GÎNDU
Un vis şi nimic mai mult.

Tânărul Jov s-a sculat anevoie din pat şi, când s-a
privit, a văzut urmele unei eczeme ce dădea pielii o
culoare roşie şi îi provoca mâncărimi, întinsă pe mâini, pe
picioare, pe spate.
S-a văzut pe sine nu numai singur, lăsat de izbelişte,
impotent, sărac, dar – iată – acum, şi bolnav, lipsit de
posibilitatea de a-şi procura un tratament adecvat.
S-a aşezat la masă şi a început să plângă.
S-a luptat ore în şir cu boala, s-a folosit de cele câteva
unguente pe care le avea prin casă, întrucât nu mai avea
bani să-şi cumpere altele, dar în zadar - nu făcea decât
să-şi provoace şi mai mult rău.
Zile şi nopţi cumplite aveau să-l aştepte... Ce blestem
cumplit trebuie să purtăm pe acest Pământ, de ce trebuie
să mai îndurăm şi povara învelişului de om, cu toate bolile,
durerile şi imperfecţiunile aferente, de ce să ne mai luptăm
şi cu murdăria, şi cu maladiile, de parcă suferinţele
spiritului nu ar fi îndeajuns?
Ce să facă? Încotro să alerge? Unde să mai ceară
ajutor? Acum, cu siguranţă, nu-şi va mai găsi un nou loc
de muncă, nici o prietenă şi probabil nimic din cele de care
ar avea nevoie în aceste condiţii dramatice. Poate că nici
măcar un medic.
Telefonul rămânea mut, niciunul dintre prieteni nu-şi
mai amintea de el.
Către seară, s-a gândit din nou la confruntarea
Creatorului cu Universul.
”Slăvit fii Tu, Doamne, pururea, căci din suferinţă şi
bunătate ai născut lumea... Ai făcut ceea ce niciunul dintre
noi nu putea face, şi pentru aceasta datori îţi suntem ţie cu
recunoştinţă veşnică, dincolo de propriile (şi măruntele)
suferinţe...”.
62
Înainte de a adormi, a simţit din nou strania prezenţă în

camera sa. Obiectele se clătinau, mobila trosnea, sclipiri
ciudate se puteau vedea în întregul apartament altfel
pustiu.
Jov simţea o apropiere ciudată a aripilor morţii asupra
sa, dătătoare de teamă şi eternă damnare... Nu, ceasul nu
îi sosise încă, intuia aceasta, dar ceva de dincolo de
moarte căuta cu tot dinadinsul să se strecoare în sufletul
său.
Moarte în viaţă. Suferinţă eternă.
Fantomă a neantului.
Înfricoşat, Jov se chircea în pat, dar nu avea unde să
fugă sau cum să se ascundă de această stranie apariţie.
”O taină foarte veche... Un blestem de familie... Atenţie
la ceea ce vezi cu ochii, auzi cu urechile şi simţi cu
trupul...”, a auzit din nou o voce venind, parcă, din
adâncurile inextricabile ale Hades-ului.
În noaptea de dinaintea celei de-a patra zile, a visat că

Pământul devenise un spaţiu mirific, că natura era
omniprezentă, un soare orbitor lumina Lumea, iar păcatele
oamenilor fuseseră iertate.
Alerga prin zăpadă râzând, ca un copil, ştia că de
acum nu mai sunt fabrici, uzine, poluare, fum, războaie,
moarte, suferinţă, durere...
«El va fi Dumnezeul lor.
El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu
va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere,
pentru că lucrurile dintâi au trecut». (Apocalipsa).
Clipa mântuirii sosise... El, Ema, prietenii cei mai
apropiaţi erau chemaţi să guste din miracol, să-i
63
MIHAI IUNIAN GÎNDU
împărtăşească taina... Ba chiar, conform Scripturii, şi

morţii vor învia, pentru a se bucura cu toţii de domnia
paşnică şi blândă a Mielului, după secole de ură, suferinţă
şi trădare...
O lumină eternă revărsată peste omenire.
Jov s-a trezit, singur în apartament, cu capul greu şi cu
mâncărimi cumplite pe piele.
Doar un vis... şi atât.
La ce bun să ai aceste vise minunate, unii le-ar numi
profetice, dacă sunt doar o nenorocită de plăsmuire a
subconştientului, o ficţiune blestemată care îţi face
suferinţa mult mai cumplită când te trezeşti din nou pe
Pământ, singur, părăsit, confruntat cu reguli absurde, cu
orori care îţi mutilează sufletul, cu boli care îţi macină
trupul...
Jov refuza să creadă în acest fel de paleative. De
aceea nici nu încercase vreodată să se drogheze. La ce
bun să-şi creeze singur o iluzie în care să creadă, cu care
să se ameţească?
Ca apoi să se trezească precum adineauri, singur şi
suferind în capul patului, refuzând aproape să înceapă o
nouă zi?
S-a ridicat cu greu dintre aşternuturi, pentru a înfrunta
cu demnitate o nouă zi.
A fost însă expulzat din locuinţă de administrator, din
cauza restanţelor neplătite.
Acum, ce va mai face?
Bolnav, izolat, neputincios - dar să rămână şi fără
adăpost?
Să îngheţe în stradă, să ajungă să trăiască printre
boschetari?
Să se întâlnească pe drum cu Ema şi să-i cerşească
un bănuţ pentru o pâine?
64
A încercat să se împace cu această umilinţă, să

găsească, precum un animal hăituit, resursele necesare
pentru a rezista şi a merge mai departe.
S-a împrietenit cu un câine vagabond - arăta destul de
bine şi avea o blană mare şi pufoasă, probabil că fusese
cândva al cuiva, dar, cine ştie, stăpânul plecase în altă
localitate şi nu-l luase şi pe el sau poate chiar murise...
I-a spus Rocky.
Cu el avea să împartă de acum singurătatea şi bucăţile
de hrană culese dintre resturile de la mesele celor bogaţi...
Spre seară, s-a adresat din nou divinităţii: ”Mulţumesc,
Doamne, că ne-ai arătat, prin singurul tău Fiu, că lumea
poate fi învinsă... Mă închin în faţa suferinţei şi rănilor lui
Iisus, cel care a venit ca să ne răscumpere păcatele...”.
Şi în acea noapte, strania arătare şi-a făcut simţită
prezenţa.
De undeva din locurile cele mai ascunse şi
înfricoşătoare pe care o minte omenească şi le-ar putea
închipui, din abisul de unde nimeni nu s-a întors
vreodată... În afara spiritelor, a fantomelor şi a demonilor...
De pe Râul Styx.
Lumina când roşie, când violacee dansa în întuneric,
prelingându-se pe lângă trupurile neputincioase şi
zgribulite de frig ale lui Jov şi al necuvântătorului său
companion.
”Vreau să scap din Valea Morţii... din Infernul
blestemat. Vreau să mă reîntorc la viaţă... Dar acum nu
mai pot...”, a auzit Jov aceeaşi voce ce acum îi devenise
binecunoscută.
*
În nopţile ce au precedat cea de-a cincea şi cea de-a

şasea zi, Jov a visat că se afla din nou în casă, unde
65
MIHAI IUNIAN GÎNDU
proprietarul îl primise, alături de Rocky, iar preotul venise

să îi sfinţească locuinţa.
Fumul de tămâie se răspândea binefăcător în întreaga
casă, glasul impozant al slujitorului bisericii se făcea auzit
cu putere, iar în sufletul lui Jov domnea o pace eternă,
binefăcătoare...
Înainte de a dispărea din casa sa pentru totdeauna,
spiritul care se aciuise acolo i-a vorbit:
”Acum, în sfârşit, blestemul a fost spart. Nu voi mai fi
suspendat între două lumi”.
Probabil că Cerul şi Pământul deveniseră totuna, ca în
rugăciune: ”precum în Cer, aşa şi pe Pământ”.
Însă Jov s-a trezit din nou - de data aceasta pe stradă,
printre boschetari, şi cu câinele Rocky rozând un os
aproape putrezit.
La ce bun să ai asemenea vise, când trăieşti în
mizerie? Să fie atunci de mirare că unii, mai slabi de înger,
se sinucid?
A încercat însă să nu se lase copleşit de aceste
gânduri.
Însă în a cincea zi a fost bătut de un grup de tineri
aflaţi sub influenţa drogurilor, iar în a şasea dinţii i-au fost
sparţi de pumnii unui boxer alcoolic care îşi făcea veacul
prin acel cartier.
A îndurat cât a putut, a scuipat sânge, s-a târât pe jos
precum un animal.
Până unde avea să mai decadă? Până către ce ”culmi”
avea să se mai ducă suferinţa sa? Ce avea să facă cu
zilele care-i mai rămăseseră de trăit? Nimic nu mai avea
niciun sens, Jov nu mai avea niciun punct de reper.
Îşi mai dorea un singur lucru - ca nu cumva, prin cine
ştie ce hazard, să se întâlnească cu Ema, pentru ca
umilinţa şi suferinţa să-i fie depline.
66
Însă tocmai aceasta s-a întâmplat, în cea de-a şasea

zi.
Şi-a acoperit trupul plin de răni cu haina murdară, şi-a
ferit repede privirea undeva în dreapta sa, dar şi-a dat
seama că Ema îl văzuse. Şi a trecut, nepăsătoare, mai
departe.
Spre seară, înainte de a adormi în adăpostul rece, a
vorbit din nou cu Dumnezeu: ”Slăvit fie numele tău,
Doamne, fiindcă ai creat lumea în şapte zile. Şi i-ai
avertizat pe Adam şi pe Eva asupra fructului oprit, dar n-
au vrut să te asculte. Totul e numai din vina omului”.
Apoi a primit din nou apropierea şi şoapta
ameninţătoare ale fantomei.
Fantomă care, ca şi el, îşi ducea durerea, spaima şi
neputinţele prin lume. Numai că ea aparţinea a două lumi.
În noaptea ce a precedat cea de-a şaptea zi, Jov a

visat că se afla în Rai, printre cântări îngereşti din harpe
delicate, cu voci eterice, minunate, aşezat pe marginea
unui lac cu apă pură şi cristalină, în suprafaţa imaculată a
căruia se reflecta o grădină edenică.
Acum omul fusese mântuit şi primit în Rai. Acum
pomul vieţii se afla în faţa lui, ca la începuturi.
Acum blestemul Purgatoriului luase sfârşit.
Totul era mirific, ireal, sublim.
Însă Jov s-a trezit din nou, în şanţ, cu barba plină de
mizerie, cu răni pe trup şi înfometat.
A încercat să-şi trezească câinele, dar acesta nu se
mişca.
”Rocky! Rocky!”, l-a strigat, dar în zadar. Câinele
murise.
67
MIHAI IUNIAN GÎNDU
Fusese ucis de o gaşcă de golani din cartier, cu bâtele.

Cutremurat de durere, Jov a scos un strigăt
neomenesc, sălbatic, cu asemenea putere încât s-a ridicat
până la Cer. A strigat şi a plâns întruna, apoi a pornit către
vechea locuinţă, pe care voia să o vadă pentru ultima
oară. Fiindcă se hotărâse deja să rămână în zăpada din
apropierea casei peste noapte, când temperaturile
scădeau sub zece grade, o noapte, două, atât cât va fi
necesar pentru a se săvârşi din viaţă.
S-a uitat cu un sentiment ciudat la zidurile fostei
locuinţe, temându-se să nu fie alungat de acolo ca ultimul
vagabond.
Apoi s-a aruncat în zăpadă.
Rece... Atât de rece... Ca moartea.
Şi, către seară, a vorbit, pentru ultima oară, cu
Creatorul:
”Am îndurat tot, ştii prea bine, fără să crâcnesc. Am
încercat să înţeleg pilda. Dar să-l mai pierd şi pe micul şi
nevinovatul meu prieten, ucis cu bestialitate, să rămân
totalmente singur pe acest Pământ nefericit, e prea mult!
Te blestem în faţă, Doamne, din tot sufletul, şi te urăsc,
pentru că acesta este cinism! Să laşi omul să se
chinuiască chiar într-un asemenea hal, dincolo de orice
capacitate de a îndura, trecând peste orice limită, iar tu să
priveşti totul, nepăsător şi tăcut, din Ceruri! Nu meriţi
recunoştinţa mea! Nu meriţi ofranda mea! Nu meriţi
dragostea mea!”, strigă Jov, apoi se afundă tot mai mult în
zăpadă.
Înainte de a-şi pierde cunoştinţa, a fost învăluit de un
abur straniu, verziu, venit de dincolo de lume, care i-a
şoptit cu o voce metalică:
”Acum şapte secole, în Scoţia, am fost sora ta
geamănă. Din cauza unei certe cu Creatorul, m-am
68
sinucis prin autoincendiere. De aceea apar aici ca o

lumină colorată ce nu-şi găseşte odihna în veci. Tu ai
încercat să mă opreşti, dar a fost prea târziu. Acum
trebuia să spargi blestemul familiei, să demonstrezi că se
poate. Că omul îşi poate învinge destinul. Ştii care a fost
singurul lucru pe care nu l-ai înţeles? Adevărata lume era
cea din vis, şi nu aceasta, plină de tortură, pe care ai
crezut că o trăieşti. Ce ţi-am spus la un moment dat? ”O
taină foarte veche... Un blestem de familie... Atenţie la
ceea ce vezi cu ochii, auzi cu urechile şi simţi cu trupul...”
Lumea aceasta nu este decât o mare, imensă, iluzie. Iar
ceea ce visai s-ar fi întâmplat aievea dacă nu-ţi trădai
Creatorul, la fel ca Adam, la început...”.
Epilog. Jov a visat că Creatorul i-a dat înapoi totul,

casa, familia, soţia, serviciul, chiar şi pe neastâmpăratul
Rocky, înviat printr-o minune, ca recompensă pentru
nedreptele sale suferinţe şi pentru stoicismul de care
dăduse dovadă în a le îndura. Ba chiar i-a vorbit: ”Fiindcă
ai fost înşelat de către diavol, îţi iert cuvintele de ultima
dată - spiritul surorii tale ţi-a revelat deja adevărul. Eu sunt
Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul”.
Când s-a trezit, era aproape îngheţat în zăpadă, pe
jumătate mort de foame şi de frig, dar când şi-a privit
trupul, oribilele răni şi eczema de pe piele dispăruseră.
Avea o piele albă şi curată. Minune!
A ştiut atunci că, în mod sigur, fusese mai mult decât
un vis.
Lumea din vis e cea reală.
S-a târât cu multă greutate până la uşa fostei locuinţe
şi a bătut cu putere în ea. Pentru o clipă, a sperat că Ema
69
MIHAI IUNIAN GÎNDU
îi va răspunde, dar în pragul uşii a apărut un individ solid,

mustăcios.
”Ce doreşti, cerşetorule?”, l-a întrebat acesta.
”Vă rog, nu mă alungaţi... Nu vreau decât să mă închin
unei vechi icoane cu Mântuitorul care ştiu că se află în
casă, apoi plec... Pe cuvânt că plec...”.
”De unde ştii că se află în casă?”, se interesă noul
proprietar, neîncrezător. Apoi, răzgândindu-se: ”Nu mai
contează... Îţi dau cinci minute pentru cele necesare”.
Jov s-a apropiat încet de icoană, păşind nesigur,
tremurat, pe covorul din apartamentul ce îi aparţinuse
cândva. Apoi a făcut ceea ce nu făcuse niciodată: nu doar
a contemplat icoana, ci a încercat să stabilească o
legătură mai profundă, să simtă icoana, să-i vorbească:
”Poate că am uitat cine suntem, de unde venim şi
încotro ne ducem - poate că întreaga viaţă este o iluzie...
Te rog, Doamne, iartă-ne, mântuieşte-ne... Pe mine şi pe
nefericita mea soră...”.
După ce a părăsit casa, aburul luminos care l-a învăluit
i-a şoptit: ”Acum, în sfârşit, blestemul a fost spart. Nu voi
mai fi suspendată între două lumi”.
70
ÎNTÂLNIRE CU UN NIHILIST
Motto: ”Numai un om care iubeşte în mod firesc lumina

şi viaţa poate avea o şansă în înfruntarea cu Cerul”
(Octavian Paler - Scrisori imaginare)
„Oare chiar nu se mai scrie nimic nou?”, m-am întrebat

într-o după-amiază, fiindcă deşi parcursesem lucrări destul
de bune atât de proză, cât şi de poezie, rămăsesem cu
impresia că aproape totul fusese deja spus.
Crâmpeie de vis, dorinţe neîmplinite, împliniri, decepţii
- toate descrise cu un talent indiscutabil, dar fără a mă
impresiona cu adevărat, fără a-mi deschide un nou
univers, fără a mă determina să mă transpun într-o altă
stare, pe care nu o cunoscusem până atunci, aşa cum mi
se întâmplase în anii tinereţii cu poemele lui Blaga sau cu
scrierile lui Poe şi Kafka.
M-am hotărât să ies în oraş, uşor confuz, neştiind dacă
rostul meu pe această lume este în primul rând să scriu
sau în primul rând să citesc, fiindcă ambele ipostaze mă
atrăgeau în egală măsură.
La rândul meu blazat şi cam părăsit de inspiraţie, m-
am mărginit să consum vreo câteva beri într-un bar şi să
încerc să agăţ o fată, o blondă care arăta destul de bine şi
părea cam singură şi părăsită în faţa unui pahar cu
Martini.
Nu mi-a fost greu să intru în vorbă cu ea, dar am
încercat să nu fiu de la început foarte insistent, fiindcă îmi
repugna să ajung la intimităţi după 5 minute de când am
făcut cunoştinţă. Preferam, chiar dacă amândoi ştiam că e
71
MIHAI IUNIAN GÎNDU
o aventură (şi că va rămâne, probabil, doar la acest

stadiu), să ne cunoaştem un pic mai bine.
Mi-a povestit despre anii tinereţii, despre liceu şi
diferite întâmplări, râzând de multe ori (fără a o face însă
într-un mod vulgar, strident), aprinzându-şi câte o ţigară şi
sorbind în continuare din paharul cu băutură.
M-am prins în joc şi i-am istorisit, la rându-mi, felurite
episoade din propria viaţă, mai mult sau mai puţin
dramatice, mai mult sau mai puţin hazlii.Tocmai mă
pregăteam să găsesc un pretext pentru a o invita la mine,
când m-a privit fix în ochi şi m-a întrebat:
„Auzi, tu nu eşti cel care a scris «Râul iluziilor»”?.
„Ba da”, i-am zis. „De ce mă întrebi?”.
„Aşa... am citit şi eu câteva dintre nuvelele tale. Te
gândeşti, probabil, că nu se mai scrie nimic nou şi, de
asemenea, voiai să mă inviţi la tine, nu-i aşa?”.
Am avut un rictus, apoi am privit-o, uşor amuzat.
„De unde ştii toate acestea?”.
„Eh, ce vrei... Intuiţie feminină”.
„Nu mă îndoiesc că această intuiţie ţi-ar fi putut releva
că sunt interesat de tine, încă înainte de a o spune, dar
cum ai putut ghici dezamăgirea pe care o resimt în faţa
anumitor scrieri?”.
„Se citeşte pe faţa ta”.
„Ah, da, mă gândeam eu că arăt tare prost”, i-am
replicat, mai în glumă, mai în serios.
„Poate că o să ieşim împreună, dar înainte de aceasta,
fă-mi o favoare. Citeşte-l pe scriitorul Victor H. şi spune-mi
ce impresie ţi-au făcut lucrările sale. Sunt curioasă ce
poate ieşi din această interacţiune”.
Întrucât mă atrag mult mai mult jocurile minţii decât
simpla atracţie carnală sau orgoliul idiot masculin de a
„bifa” încă o cucerire, am acceptat imediat. I-am promis că
72
voi căuta scrierile autorului amintit şi că îi voi comunica

impresiile mele.
Mi-a lăsat un număr de telefon şi ne-am despărţit, în
termeni amiabili.
*
Chiar a doua zi, mi-am procurat de la Librăria

Eminescu ultimul volum al autorului recomandat, unul de
proză, ca şi o selecţie de poeme pe care le scrisese mai
demult.
Şi surpriza a fost, într-adevăr, totală! Era un autor
talentat, fără îndoială, dar mai întâlnisem şi alţi asemenea
lui. Însă m-a frapat nihilismul său extrem, viziunea
luciferică pe care o avea asupra omului, a vieţii, a
destinului!
Scrierile sale abundau în cuvinte precum „damnare”,
„sânge”, „jertfă”, „blestem”, „inutil”, „fatidic” şi altele
asemenea. Eroii săi erau incestuoşi, nebuni, deraiaţi, cu
tendinţe sinucigaşe. Corbii desprinşi parcă din scrierile lui
Poe sau imaginari Minotauri porniţi în căutarea prăzii se
aflau mereu în căutare de noi victime, magia neagră
apărea şi ea între rândurile acestui talentat scriitor despre
care nu ştiusem mai nimic până la întâlnirea cu fata din
bar, autor ce îmi amintea, în afară de Poe, creatorul
inegalabilului poem „The Raven”, şi de Lordul Byron.
I-am parcurs pe nerăsuflate scrierile şi, deşi nu pot
spune că împărtăşeam întru totul viziunile sale
apocaliptice, aplecarea sa spre negare şi damnaţiune,
ştiam să recunosc un talent acolo unde el exista şi
devenisem deja foarte curios să parcurg şi alte lucrări ale
sale.
Ce impact bizar! Ce suflu vrăjit, otrăvit, dar fascinant se
degaja din rândurile sale!
73
MIHAI IUNIAN GÎNDU
Câtă putere de redare, câtă expresivitate!

Am devenit, în curând, unul dintre principalii săi
admiratori (nu neapărat al ideilor, cât al modului în care le
exprima) şi am dorit să-l cunosc personal.
Prin intermediul unei adrese de e-mail pe care o
postase pe Internet, am luat legătura cu el şi am stabilit o
întâlnire.
La data şi la ora stabilite, m-am prezentat la adresa pe
care mi-o dăduse şi am sunat la uşă.
Când i-am auzit paşii pe podeaua de la intrare, inima
îmi bătea cu putere. Eram emoţionat mai mult decât aş
putea descrie în cuvinte, mai mult decât dacă m-aş fi
întâlnit cu fata.
Fiindcă aveam în faţa mea o minte strălucită, ce
promitea a-mi oferi cheile pentru intrarea într-o împărăţie -
fie ea şi a întunericului.
„Sunt scriitorul Mihai G.”, am rostit, gâtuit de emoţie.
Am auzit un scurt declic în broască.
„Intră, te rog”, îmi spuse.
M-am conformat şi am parcurs o distanţă apreciabilă
până în sufragerie, trecând printr-un coridor întunecos.
Am privit aproape cu teamă tablourile bizare, pline de
scene întunecate, funeste, legate între ele de pânze de
păianjen ce fuseseră dinadins lăsate necurăţate.
Uşile pe care le deschidea gazda mea scârţâiau,
mobilele erau prăfuite şi pot spune că mă aşteptam ca
dintr-o clipă în alta să-şi facă apariţia o fantomă. În cele
din urmă, am fost invitat să iau loc la masa din sufragerie.
„Bei ceva?”, m-a întrebat, pe un ton afabil.
„Mulţumesc, doar o cafea şi suc de portocale sau de
vişine”, am răspuns.
Am stat câteva zeci de secunde în tăcere, ca doi
şahişti care îşi calculează în linişte mutările posibile.
74
Am fost primul care a vorbit.

„De unde vine nihilismul tău? Ai avut vreo mare
dezamăgire sau un şoc din care nu ţi-ai putut reveni?”.
„Am astfel de dezamăgiri şi de şocuri în fiecare zi. Dar,
de fapt, nihilismul meu provine din observarea, cu atenţie,
a vieţii pe Pământ”.
„Detaliază, te rog”, am spus, sorbind încet din ceaşca
de cafea.
„Toţi aleargă în căutarea adevărului, dar nimeni nu îl
poate afla. «Singurul lucru cert este că vom muri», spune
un dicton cinic. Şi aşa este, restul e împănat cu
incertitudini. Toţi profeţii au trăit degeaba, în sensul că nu
s-au adeverit decât crimele şi războaiele. Ai văzut tu, în
toate aceste secole de mizerie şi de putreziciune, un
singur lucru măreţ împlinit, dus până la capăt?”.
„Iubirea ne înalţă deasupra condiţiei de efemeride”.
„Iubirea? Care iubire? Iubirea nu este decât o mare
glumă a naturii. Masculul vrea să-şi depună sămânţa într-
un loc prielnic şi o numeşte pe posesoarea acelui loc
«iubită», o înzestrează cu calităţi pe care nu le are. În
plus, trăim într-o eră a perversiunii şi a decadenţei, a
scatofililor şi necrofililor, a deviaţiei împinse până la limită”.
„Crezi, totuşi, în ceva?”, l-am chestionat, încercând să
pătrund mai adânc în mintea sa.
„Cred în moarte şi în blestem”, răspunse cu un rânjet
straniu. „Mai vrei cafea?”.
„Nu, mulţumesc”, i-am răspuns, politicos.
„Sinuciderea şi avortul, perversiunea şi negarea
propriei identităţi, inversarea valorilor”, iată reperele unui
secol care, într-adevăr, mai curând nu a existat deloc.
„Crime, mutilări, pornografie” - aceasta este realitatea, şi
nu cea din care se inspirau romanticii.
„Şi tu cum rezişti?”.
75
MIHAI IUNIAN GÎNDU
„Îi am aici (şi făcu un semn către cap) pe Poe,

Baudelaire şi Rimbaud şi acolo (şi arătă către un dulăpior)
vinul şi absintul. În perioadele de inspiraţie, scriu”.
„Şi o faci foarte bine”, i-am spus, animat de o sinceră
admiraţie.
„Mulţumesc. Ştiu că nu toţi se vor regăsi în scrierile
mele, dar aceasta este realitatea mea şi astfel simt nevoia
să o descriu. Şi (atenţie!) e şi realitatea lor, numai că nu-şi
dau seama. Încă”, încheie, şi sorbi din paharul cu absint.
Odată cu aceste ultime cuvinte, un liliac şi-a luat zborul
de la una dintre ferestre, cu un fâlfâit ce mi s-a părut
lugubru.
Simţeam că, pentru această întâlnire, nu mai era nimic
de spus. I-am mulţumit pentru că m-a primit şi m-am
îndreptat către ieşire, politicos.
A rămas să ţinem legătura prin intermediul e-mail-ului
sau al reţelelor de socializare. Telefonul nu a vrut să mi-l
dea.
Când am ieşit din locuinţa sa, mă simţeam obosit şi
confuz.
Oare cu el vorbisem sau cu spiritul vreunui artist
damnat al secolelor trecute ce îşi găsise găzduire în trupul
straniului meu interlocutor?
Am meditat mult timp la cele discutate, la viziunile lui

Victor H.
Şi dacă are dreptate?
Dacă atracţia mea faţă de fata blondă nu este decât o
necesitate pur fiziologică, căreia, dintr-o obscură dorinţă
de înfrumuseţare, îi atribui tot felul de sentimente
presupus superioare?
76
Dacă singurul lucru cert, după cum spunea, este că voi

muri şi voi ajunge la doi metri sub pământ, cu o mulţime
de întrebări cărora nu le-am găsit răspuns în timpul vieţii
planând în continuare asupra mea?
Dacă tot ce am învăţat până acum este greşit?
Cuprins de o bruscă îndoială asupra a tot şi a toate,
frământat de probleme ce îmi păreau de nerezolvat, am
vrut să mă adresez unui preot.
Dar am simţit o nelinişte şi o neîncredere (nu o negare,
ci o punere sub semnul îndoielii) asemănătoare cu cele
din filmele lui Ingmar Bergman, care spunea undeva, prin
vocea unuia dintre personajele sale, că Dumnezeu, dacă
există, ne priveşte de undeva foarte de departe, şi noi
trebuie în fiecare clipă să suportăm povara acestei
distanţe, am avut stări ce m-au împiedicat să mai fac
drumul până la biserică.
Afară ploua torenţial, în rafale, şi răpăitul din ferestre
mă făcea şi mai trist. Am deschis calculatorul şi, peste
puţin timp, am intrat pe messenger cu Victor H.
„Ai mai scris ceva în ultima vreme?”, l-am întrebat.
„Din păcate, nu”, mi-a răspuns. „Am rămas tot cu cele
vechi”.
„Cele vechi şi bune. M-am mai gândit la ce ai spus şi s-
ar putea să ai dreptate, cel puţin în unele privinţe”.
„Se poate. Oricum, este posibil ca în curând să nu mai
fie nimeni aici care să-ţi confirme sau să-ţi infirme”.
„Ce vrei să spui?”.
„Iadul îşi are, fără îndoială, frumuseţea sa. Dar până la
urmă te prinde în mrejele sale, te atrage în capcană, şi vei
sfârşi prin a înţelege că nu mai poţi face parte din două
lumi”.
„Probabil că da. Dar de ce spuneai că nu va mai fi
nimeni aici”.
77
MIHAI IUNIAN GÎNDU
„Pentru că mă voi sinucide. Nu mai suport povara

aceasta, nici a lumii şi nici a trecerii mele prin această
lume”.
„Victor, să nu faci asta!!! Să nu care cumva s-o faci! Eu
te admir, să ştii. Şi aştept cu interes viitoarele tale scrieri!”.
„Şi cine-şi asumă toată durerea? Toată trauma? Toate
halucinaţiile provocate de absint, dar determinate de
lume? Cine acceptă să trăiască o viaţă întreagă fără un
răspuns?”.
„Victor...”, am tastat, răvăşit, nemaiadăugând nimic
după punctele de suspensie, fiindcă într-adevăr nu mai
ştiam ce să adaug.
Am rămas, stingher, în camera mea, şi m-am rugat
Cerului ca nu cumva Victor să facă vreo prostie, să comită
vreun gest ireparabil.
Apoi, spre seară, epuizat, am adormit.
Ce voi face mai departe?

Iată, drumul meu s-a întrepătruns, printr-un capriciu al
destinului (dar poate că, totuşi, nu a fost vorba doar de
hazard) cu cel al unui scriitor nihilist, posedat de un spirit
al răului şi al deznădejdii, dar înzestrat, de asemenea, cu
o inteligenţă sclipitoare, şi acum trebuie să-mi redefinesc
propria cale.
Trebuie să merg mai departe, dar trebuie să-l salvez şi
pe el. Însă nu îndrăznesc să adaug şi „trebuie să aflu
adevărul”, fiindcă mă tem că nu voi reuşi niciodată.
Stranie misiune, ezoteric carusel! Un joc al vieţii şi al
morţii din care nimeni nu pare a ieşi învingător.
Am aflat, la scurt timp după toate acestea, că Victor H.
a primit un important premiu literar, decernat „pentru
78
profunzimea textelor şi originalitate deosebită”, dar cel mai

tare mă preocupa să se afle printre noi şi la următorul
premiu.
Atunci m-am dus la biserică şi m-am adresat divinităţii.
„Doamne, ştiu că Victor e supus greşelii şi că, fără
îndoială, a păcătuit. Dar are un talent rar, o inteligenţă
mult peste medie şi nu-l pot lăsa aşa! Ajută-mă, Doamne,
te rog, să-i alin suferinţa, să nu se mai chinuie atât! Să nu
mai considere în fiecare zi că trebuie să ducă şi povara
ororilor din lume, şi pe cea a existenţei sale, şi pe cea a
corbului lui Poe! Să nu se piardă în Infern, doar din dorinţa
de a-l cunoaşte mai bine!”.
Apoi m-am îndreptat către un parc aflat în apropiere,
pentru a-mi limpezi gândurile.
Şi am rătăcit multă vreme pe străzi.
Însă ruga mea a avut un răspuns total neaşteptat, care
m-a bulversat.
O cunoştinţă comună, o verişoară de-a mea, a aflat
despre frământările mele legate de scriitorul Victor H. şi
mi-a solicitat o întrevedere, motivând că are să-mi spună
ceva foarte important.
Solicitare căreia i-am dat curs, fireşte, însă doar pentru
a afla următoarele:
Victor H. nu are în realitate acele depresii şi frământări,
cheltuindu-şi toţi banii pe băutură, jocuri de noroc şi femei
uşoare. Are însă grijă să o facă pe ascuns, în anumite
cluburi de noapte private, pentru a nu-şi strica imaginea
pe care şi-a construit-o cu grijă. La acele petreceri râde în
hohote, dansează pe mese şi se spune despre el că a
făcut sex cu mai multe fete deodată.
Secretul scrierilor sale este următorul: are talent din
belşug, cum şi-au dat toţi seama, dar fiind conştient că
trebuie să vină cu ceva nou, să nu repete ceea ce
79
MIHAI IUNIAN GÎNDU
începuse să mă plictisească şi pe mine la anumite lucrări

din literatura contemporană, a contrafăcut la perfecţie
propria scriitură, adăugându-i depresii, halucinaţii şi
monştri, flăcări ale Iadului, mult sânge şi sinucideri, vizând
tocmai premiul pe care
l-a şi câştigat, urmând ca banii obţinuţi să-i cheltuiască pe
aceleaşi petreceri deşănţate şi să trăiască în acelaşi
desfrâu şi în aceleaşi hohote de râs isterice.
Şi tot aşa mai departe, într-un joc al dedublării şi al
trişării perpetuu.
O ascultam pe verişoara mea interzis, nevenindu-mi să
cred. Dar m-a asigurat că sunt mai multe persoane care
frecventează cluburile de noapte care îmi pot confirma
cele spuse de ea.
Aşa încât, în concluzie, e mai bine pentru mine să trag
un pui de somn, să mă odihnesc şi, dacă vreau, să mă
întâlnesc cu fata blondă de la bar, decât să mă frământ
cum anume aş putea să-l salvez pe scriitorul Victor H. din
ghearele depresiei.
Am rămas interzis, pietrificat.
Tocmai conştientizasem că am fost implicat într-una
dintre cele mai mari farse care mi s-ar fi putut juca
vreodată.
*
M-am hotârât însă să nu las lucrurile astfel şi, fără a-i

dezvălui nimic din ce aflasem, i-am solicitat lui Victor H. o
nouă întrevedere. Pe care a acceptat-o.
După un scurt drum cu autobuzul, odată ajuns în faţa
uşii sale, nu am mai simţit nimic din emoţia de la început,
din tot acel trac care mă cuprinsese înaintea unei întâlniri
atât de importante, ci doar furie şi dezgust.
80
Am ajuns în aceeaşi sufragerie şi am servit o cafea

neagră.
Un timp am tăcut amândoi, la fel ca şi prima dată, apoi
tot eu am vorbit primul:
„Jocul s-a terminat, am aflat tot de la verişoara mea.
Ştiu despre cluburile de noapte, despre dansurile pe
mese, despre sex şi toate celelalte. Pe cine voiai să duci?
Sau a fost doar pentru a impresiona juriul care acorda
premii scriitorilor de perspectivă?”.
M-a privit atent, fără a răspunde nimic.
„Aproape că te urăsc! Şi nu doar pentru contrafacerea
imaginii, dar mai ales fiindcă, având un talent rar, ca al
tău, ai pus în scenă o farsă, ai dezamăgit nu numai
admiratorii din prezent, dar ai necinstit memoria lui Poe, a
lui Byron şi a lui Baudelaire, ţi-ai permis să joci la o masă
la care nu aveai ce căuta.
Trişor nenorocit! Impostor!
Şi mie, care mi-era milă de tine!”.
Victor sorbea din pahar, fără să spună vreo vorbă.
Nici măcar nu ştiam dacă era absint sau vreo poşircă
luată de la magazinul din colţ.
Dezgustat, am adăugat:
„De fapt, ce îmi mai pierd eu vremea cu tine! Oricum
nu mai am ce afla nou. Înainte de a ne despărţi pentru
totdeauna, mai am însă o singură întrebare: A fost măcar
un pic adevărat din toată povestea? A fost măcar ceva
autentic în toată această grandioasă, dar mizerabilă
punere în scenă? Nu pot pleca fără să ştiu”.
Pentru prima dată de când îi vorbeam, a avut o
grimasă pe care n-am ştiut cum s-o interpretez.
A oftat şi mi-a răspuns:
„Aşa este, nu am jucat corect. Dar vei afla, poate mai
curând decât crezi, răspunsul la ultima ta întrebare.
81
MIHAI IUNIAN GÎNDU
Răspuns care e important. Acum scuză-mă puţin, trebuie

să mă duc să sting aragazul”.
I-am făcut semn din cap că e în regulă şi că îl aştept.
L-am privit cum se îndreaptă către bucătărie cu paşi
mărunţi, calculaţi, l-am auzit cum închide uşa în urma sa.
Au urmat câteva minute de linişte, care păreau a nu se
mai termina.
„Ce Dumnezeu face?”, m-am întrebat.
Tocmai când mă hotărâsem să mă duc şi eu la
bucătărie să văd ce se mai întâmplă, am auzit un foc de
armă. Apoi zgomotul unui trup prăbuşit. Îngrozit, am
alergat către încăperea respectivă, doar pentru a-l găsi pe
Victor H. nemişcat, într-o baltă de sânge, cu un revolver în
mâna dreaptă.
Pe măsuţa lângă care aragazul încă mai pâlpâia, am
găsit un bileţel scris de mână, conceput mai mult ca sigur
în acele minute care mi se păruseră interminabile. Îi redau
întocmai conţinutul:
„Da, ai dreptate, am fost un trişor. Ca unul care falsifică
o bancnotă sau un tablou, dar cu o asemenea măiestrie
încât nimeni să nu-şi dea seama că e un fals.
Şi totul, în scopul de a-mi procura glorie şi plăcere.
Să nu crezi că mi-a fost foarte uşor.
Nu ar mai fi fost nimic de adăugat, dacă ţie şi
verişoarei tale nu v-ar fi scăpat un lucru. Era imposibil să-l
ştiţi, fiindcă constituia secretul meu personal.
De la un timp, intrând prea mult în rol, am început să
am dedublări de personalitate. Unul era un impostor, dar
celălalt (o, vai!, CELĂLALT) simţea pe propria piele
scenariul, era ca un actor care se identifica prea mult cu
personajul.
Astfel încât halucinaţiile, depresiile, teroarea,
sentimentul de inutilitate şi de damnare, viziunile de
82
coşmar ale corbilor ce urmau să devoreze omenirea, tot

ceea ce ştii am început să le trăiesc cu adevărat.
Când mă trezeam, dimineaţa, mă gândeam cum aş
putea să mă omor sau dacă viaţa pe Pământ are vreun
sens.
Goebbels a spus că o minciună repetată de un număr
suficient de ori devine adevăr.
Acum (târziu, dar mai bine, nu-i aşa, decât niciodată),
pot să îţi confirm şi eu asta.
În cele din urmă, personajul meu, propria mea creaţie,
m-a învins.
Adio,
Victor H”.
Am rămas în mijlocul încăperii, copleşit de durere.
„Nu trebuia să faci asta...”, am murmurat, pierdut.
„Chiar dacă te-am urât, chiar dacă te-am numit impostor,
aş fi fost alături de tine în publicarea scrierilor, am fi putut
lupta împreună... Nu trebuia... Aveai talent”.
După câteva minute de durere atroce, am format
numărul fetei pe care o cunoscusem în bar.
„Sunt eu... Din păcate, nu ne vom mai întâlni, cum
planificasem”.
„De ce?”.
„S-a întâmplat o nenorocire. Victor H., scriitorul de
geniu, omul cu două identităţi, tocmai s-a sinucis...
Nu am ştiut nimic despre el, dar cu atât mai puţin ştiu
acum, când nu mai e...
L-am acuzat de nişte lucruri în bună parte reale, dar nu
am aflat decât după moartea sa povara pe care a trebuit
s-o ducă:
Aceea de a găzdui în fiinţa sa două suflete, două
personalităţi, două identităţi contrare, care nu puteau
coexista într-un mod firesc şi care se devorau reciproc...
83
MIHAI IUNIAN GÎNDU
E drept că pe una dintre ele tot el o crease, într-un

scop nu tocmai nobil, dar asta nu mai are importanţă
acum...
Sunt dezolat.
Îmi pare rău...”.
De la receptorul celălalt se auzea, deja, un ton
continuu...
Am presupus că un nevăzut corb tocmai se pregătea
să pună stăpânire pe sufletul nefericitului Victor.
84
PĂDUREA OTRĂVITĂ ŞI ABSOLUTUL
"Oare când va veni mântuirea promisă, mă voi mai afla

aici?", m-am întrebat cu teamă, cu durere, în timp ce
inhalam adânc fumul de ţigară.
Viaţa nu este decât o sumă de evenimente care se
supun calculului probabilităţilor. Iar eliberarea, un fruct
aproape interzis, o himeră perfectă.
Suntem... devenim... am fost, şopteam, auzind, ca
printr-o magie, vuietul unei mări îndepărtate.
Am intrat pe messenger cu Flavia, după o lună în care

aproape că nu vorbisem deloc. Eram nerăbdător, ardeam
de dorinţa de a comunica, de a o simţi aproape, chiar şi
prin intermediul emoticoanelor.
"Sal... cum ţi s-a părut vacanţa în Thailanda? Te mai
gândeşti încă la ea?". "O, cum să nu...", i-am răspuns. "În
fiecare zi cred că numai la asta mă gândesc... N-am
crezut că voi ajunge să trăiesc astfel de clipe aievea...".
"Ieşim puţin până în parc?". "Sigur, de-abia aştept... Stând
aici, m-am anchilozat aproape de tot". "Cam într-o
jumătate de oră, e bine?". "Da... E perfect", am tastat şi
am sorbit din nou din ceaşca de cafea.
Mergând prin parcul minunat, luminat de un soare de
toamnă târzie, am simţit că renasc. Nimic nu mai era la
fel... Trebuie să ne reîntoarcem la natură... la noi înşine.
Priveam apa ca de cristal a lacului şi micuţele păsărele
cum îşi înmuiau ciocurile în lichidul străveziu, ca vrăjit de
85
MIHAI IUNIAN GÎNDU
acest mic spectacol al vieţii. Soarele se strecura printre

crengile frumos împodobite, vântul adia lin, fără să
deranjeze.
Flavia era lângă mine, zecile de cititori pe care-i
dobândisem odată cu succesul volumului de debut mă
aşteptau, ca de obicei, seara pe mess. Îmi făcusem public
ID-ul, pentru o mai bună şi mai apropiată comunicare.
Ce altceva îmi mai puteam dori?
O clipă de singurătate...
Un crâmpei de vis.
Ajuns acasă, mă aştepta încă o mică surpriză, din
partea firmei de telefonie mobilă. "Cosmote doreşte să vă
răsplătească pentru cei trei ani petrecuţi împreună. Acum
puteţi achiziţiona telefonul preferat la preţul special de...".
Am studiat, rapid, oferta.
Într-adevăr, era un preţ de nimic, iar modelul respectiv
chiar îmi plăcea.
Excelent!!!
Chiar mâine îl voi achiziţiona, mi-am zis şi am privit
orologiul din perete în timp ce bătea ora fix.
Mi-am petrecut aproape jumătate din timpul ce ar fi
trebuit să-l aloc somnului pentru acea noapte stând de
vorbă cu un cititor care era foarte curios să ştie anumite
păreri ale mele despre aventura numită viaţă.
"De ce dorim veşnic să atingem absolutul?", m-a
chestionat la capătul a aproape o oră de dialog. "Chiar
dacă suntem conştienţi că, probabil, nu vom reuşi
niciodată...".
Am oftat în faţa ecranului computerului, cuprins brusc
de o stare de epuizare.
"Nici eu nu mi-am răspuns pe deplin la această
întrebare... Probabil că tocmai de aceea, fiindcă ştim că
nu vom putea... Omul nu este deseori altceva decât o
86
fiinţă infantilă, căreia îi place să joace farse... dar devine

teribil de serios când e vorba despre destin".
"Niciodată nu vom putea?".
"În forma asta, nu... Dar, atenţie! Dacă laşi la o parte
idealul filozofic şi te cobori în viaţa de fiecare zi, s-ar putea
să crezi că e o ţintă la fel de imposibilă, dar să te înşeli...
Eu, iniţial, mi-am dorit foarte mult trei lucruri: să cuceresc
o fată, Flavia, să am succes literar şi să mă trezesc
dimineaţa lângă trei telefoane mobile de ultimă generaţie...
Părea un vis de adolescent nebun - şi iată, astăzi sunt mai
fericit ca oricând: toate trei s-au împlinit aievea".
"Cum aşa, chiar toate trei?"
"Da, toate trei. Scuză-mă acum, te rog, sunt foarte
obosit. Mă tem că va trebui să dorm un pic. Mai vorbim în
zilele următoare".
"Ok, scuză-mă dacă te-am ţinut prea mult. Îmi va face
întotdeauna plăcere să vorbim pe mess".
"Nu trebuie să te scuzi. Plăcerea a fost de partea mea.
Vorbim, nb!".
"Nb".
Peste câteva secunde, îmi întindeam membrele
obosite şi plonjam într-un somn adânc, odihnitor.
Am luat contact cu o arătare stranie, o creatură

desprinsă din acea lume pe care îndeobşte o numim
imaginară - o fantomă.
Mă urmărea, se ţinea după mine oriunde mă duceam,
mă tortura cu prezenţa ei.
Luase o înfăţişare omenească, dar apoi se transforma
într-un abur când roz, când violet, care apărea şi dispărea,
zămislea zgomote stranii, apoi se dematerializa din nou.
87
MIHAI IUNIAN GÎNDU
"Ce o mai fi şi aceasta?", mă întrebam, încercând

zadarnic să ţin pasul cu ea, să înţeleg din ce lume vine.
Apoi, eu şi Flavia, singuri în Pădurea otrăvită.
Totul era aproape neclintit în jurul nostru, aburi stranii,
înveninaţi se ridicau dintre frunzele căzute la pământ,
inerte, formând un halou bizar, ieşit în afara timpului.
În faţa noastră se deschidea întinderea nemărginită a
lacului de stricnină, îngheţat ca într-o fabulă pentru copii,
dar letal, aparţinând Tărâmului Morţii. Îmi imaginam că aş
zbura alături de ea ca pe un covor fermecat, dar miracolul
nu ar fi putut fi niciodată posibil, am fi inhalat aerul otrăvit
şi ne-am fi prăbuşit pe loc, în aceeaşi secundă, în gheaţa
ucigaşă. Apoi ciupercile otrăvite, halucinogene, şi gnomii
mutanţi care populau pădurea, gata să ne atragă într-o
cursă fără ieşire, la primul gest greşit.
Soarele era argintiu, bătea în frunze ca un ecou
sublim, şi totuşi malefic, iar de acum ştiam că minusculele
broboane de lichid care se formau pe toate acele frunze
erau picături de cianură.
O ţineam de mână pe Flavia şi stăteam amândoi
neclintiţi, terifiaţi, din ce în ce mai palizi în faţa avalanşei
din ţinutul straniu, suspendat între două lumi, unde timpul
stătuse în loc. Un ceas mare, de gheaţă, se afla în faţa
noastră. În timp ce acele i se deplasau într-o mişcare
lentă, dar ireversibilă, în sens invers decât cel cunoscut de
noi, picături de sânge se prelingeau în zăpada blestemată.
"Flavia... Suntem damnaţi pentru eternitate... Cum
ieşim, ai cea mai mică idee cum putem ieşi din acest
tărâm sinistru? Argintiul soarelui... e atât de frumos... Dar
e satanic, empoisonné...".
"Mă tem... că nu este cu putinţă vreunei fiinţe omeneşti
să iasă în viaţă de aici", a şoptit fata, în timp ce buzele îi
deveniseră vineţii.
88
Apoi fantoma se materializa din nou şi dansa în jurul

nostru ameţitor, ritualic, chemând spiritele străbune ce
zăceau, probabil, uitate undeva într-un castel medieval.
Nu peste mult timp, am plecat din nou în Thailanda.

Am văzut peisaje exotice, am fost împreună la temple,
totul în jurul nostru era ca un miracol.
De când aşteptam această revenire... De când
tânjisem după a uita, din nou, de praful şi luminile oraşului,
de editorii tracasaţi, de autobuzele aglomerate...
Am trăit un miracol al iubirii. Atât cea fizică, intensă,
devastatoare, cât şi cea a spiritului, profundă, de sorginte
celestă, ce avea să dăinuie dincolo de timp, de trupurile
noastre dansând într-o lume efemeră...
"De ce dorim veşnic să atingem absolutul?".
Nu ştiu. Aşa a fost clădită fiinţa omenească.
Oare de ce mi-aş mai pune întrebări, dacă am obţinut
tot ceea ce mi-aş fi putut dori, într-un pariu vecin cu
imposibilul...
Trupul fierbinte al Flaviei, apoi discuţiile online cu
cititorii (îmi luasem laptop-ul chiar şi acolo, în vacanţă),
baia cu săruri relaxante, apoi dimineaţa, mergând pe
străzi întortocheate, râzând ca doi copii... Imortalizând
iubirea.
Butonam telefoanele colorate, ultramoderne,
nevenindu-mi, în continuare, să cred că putusem primi o
ofertă chiar atât de avantajoasă...
Deşi visul meu dintotdeauna fusese să am un
abonament alb-vernil.
În momentele sacre, îngenuncheam la templu, mă
rugam fierbinte ca totul să dăinuie, ca nimic să nu
89
MIHAI IUNIAN GÎNDU
destrame vraja fără seamăn pe care o trăiam, alături de

aleasa mea, de fani, de viaţă. De Dumnezeu.
Am poposit şi pe malul câtorva râuri, ape cu proprietăţi
magice care îmi aminteau de binecuvântarea sfântă a
Gangelui... Trăim un miracol perpetuu, sincer, de neuitat.
La miezul nopţii, cititorul cu care discutasem ultima
oară în ţară şi-a manifestat dorinţa de a conversa din nou.
Deşi eram frânt de oboseală, i-am făcut pe plac - nu se
cădea să stric un asemenea moment.
"M-am gândit la ce mi-ai spus... Cum ţi s-au împlinit
toate trei. Cred că asta a şi fost cheia - erau trei. Cifra
divină".
"Se poate", i-am răspuns. "Ne-au trebuit secole ca să
înţelegem că celebrul Bate şi ţi se va deschide nu erau
doar nişte simple cuvinte. Dumnezeu e bun, blând şi
iubitor, întocmai cum a propovăduit Fiul Său. Şi ne
împlineşte cu adevărat cererea, cu o singură condiţie: să
nu ne-o furăm singuri".
"Minunat, într-adevăr. E fantastic că poate fi aşa. Când
erai tânăr, aveai visuri dintr-acestea? Că vei colinda
lumea, că vei avea mii de exemplare vândute?".
"Da, desigur... Dar era un vis oarecum naiv, aşa cum
fetele vor, toate, la o anumită vârstă, să devină
Madonna... Cu timpul, am adăugat şi ceva maturitate
aspiraţiilor mele".
"Mă bucur mult pentru tine. Sunt aproape fericit că mă
aflu online cu cineva care şi-a împlinit năzuinţele".
"Mulţumesc din suflet. Şi mie îmi face enorm de multă
plăcere să vorbim. Dar să nu te cenzurezi de la propriul
vis... Dacă e autentic, frumos, ţi se va împlini şi ţie...".
"Mulţumesc mult... Să te audă Dumnezeu".
Pe la 3 dimineaţa, am închis laptop-ul şi m-am culcat
lângă trupul fraged şi plăcut mirositor al Flaviei. Prin
90
întuneric, puteam zări luminiţele multicolore care veneau

de la aparatele mobile pe care le dorisem atât... Trei
dorinţe.
*
M-am trezit din nou în Ţinutul Fără Nume. Ciupercile

otrăvitoare prinseseră viaţă, se apropiau de noi într-un
dans lent, prevestitor de moarte.
Priveam, alături de Flavia, cerul şi pământul acelui
tărâm al damnării şi intuiam că e asemeni Ecuatorului:
înconjoară tot ce este cunoscut. Iar bietul muritor care va
îndrăzni vreodată să-l pătrundă, să-l imortalizeze pe vreun
aparat va sfârşi distrus, cu respiraţia tăiată, cu plămânii
otrăviţi, fără posibilitate de întoarcere - fiindcă tocmai a
ieşit în afara timpului.
Timpul este ars, oprit.
Gheaţa este acidă, ucigaşă. Spaţiul este deformat,
halucinogen.
Oare chiar vă închipuiţi că există vreun om care să fi
păşit aici fără să înnebunească?
Fără să îşi dea sufletul pe nimic, nici măcar precum
bietul Faust, în urma vreunui pact?
Hipnotizaţi de magia atât de atrăgătoare, dar terifiaţi de
izul demonic, plutind undeva departe, într-o ceaţă născută
pe Râul Styx...
Care e începutul şi care e sfârşitul acestei poveşti?
Nici eu, nici Flavia nu cred că vom înţelege vreodată...
Lupi-de-gheaţă apar în peisaj, dansând pe suprafaţa
imobilă, suspendată a lacului. Sunt impozanţi, majestuoşi,
mesageri ai Morţii... Suflă cu respiraţia lor bestială asupra
gheţii de stricnină, iar aceasta le primeşte ofranda de
dincolo de lume şi îi înghite într-o clipită, de parcă nici n-ar
fi existat vreodată...
91
MIHAI IUNIAN GÎNDU
Probabil că aidoma vom sfârşi şi noi... O privesc pe

Flavia în ochi şi nu citesc decât teamă uriaşă, năvalnică.
"Cum ieşim de aici, cum?", o întreb, deşi ştiam că e
inutil.
Aburi violeţi, verzi, gri dansează asupra tărâmului
uitat... Apar bufniţe-de-fum din pădurea nevăzută,
ameninţându-ne, şi ele, cu atingerea lor care ucide înainte
de a cunoaşte...
Totul este otrăvit împrejur; şi aerul, şi apa, şi focul, şi
pământul. Nu este antimaterie, ci reflexie în Tărâmul
Suspendat al Morţii. Clipă ucisă, paradis iluzoriu, argint
plin de venin.
Nu există muritor care să fi văzut asta şi să scape cu
viaţă... După cum nici lumea aceasta stranie n-ar putea
exista fără să se hrănească cu suflete...
Flavia, să ştii că... Sângele a picurat, din nou, în
zăpadă.
Acasă. Linişte. Reculegere.

Ce voi face, în continuare? Voi rămâne alături de ea,
aceasta e sigur. Îmi voi plăti abonamentul la telefon pe un
an în avans.
Dar ce voi scrie? Care va fi următoarea nuvelă? -
fiindcă ştiam că, deja, cititorii sunt nerăbdători.
Eram fericit cu adevărat... Poate prea fericit pentru un
scriitor contemporan cu rânjetul hâd al Morţii.
Nu-ţi pierde speranţa, cititorule, tu, primul din lista mea
de mess... Sunt acolo doar pentru tine.
Am făcut o baie fierbinte, apoi i-am cuprins trupul gol
cu braţele, i-am simţit din nou respiraţia parfumată,
atingerea catifelată...
92
"Flavia... te iubesc. Atât de mult, atât de profund, cum

am visat întotdeauna. Îţi mulţumesc că exişti... Că te afli
alături de mine".
Ore ale iubirii, voluptate, detaşare... Am ieşit în afara
timpului.
Apoi am mers din nou în parc, în peisajul mirific, pentru
a ne împărţi sentimentele şi fericirea cu puţinii trecători
care îşi doreau, ca şi noi, atingerea soarelui strălucitor,
autumnal...
Era atât de frumos...
În timp ce o ţineam strâns de mână pe Flavia, privirea
mi-a alunecat asupra facturii telefonice. Ultima zi de plată,
vă aşteptăm, bla bla bla...
Stai puţin. Nu se poate. De cât timp sunt eu client
Cosmote?
Cred că un an, ceea ce corespunde şi cu această
factură, am timp să o achit... Dar ce am fost înştiinţat,
chiar la început? Cosmote doreşte să vă răsplătească
pentru cei trei ani petrecuţi împreună. Ştiam. Ştiam că e
un fals, mă tem că am presimţit asta întotdeauna. Chiar şi
în cele mai fericite momente, atunci când voiam să ating
absolutul...Am privit în stânga mea. Locul de pe bancă era
liber, nici urmă de Flavia... În plus, nu eram în parc, ci mă
aflam, parcă, în curtea unui spital...
Cel mai veridic fals al unui scriitor care a dorit să atingă
absolutul...
Aburi violeţi se ridicau în atmosfera otrăvită, chiar

deasupra lacului de stricnină îngheţat...
Soarele argintiu, de o paloare diabolică, bătea asupra
crengilor uscate, suspendate între două lumi...
93
MIHAI IUNIAN GÎNDU
Atâta magie a veninului aruncat peste viaţă nu

întâlnisem nici în basme, nici în cele mai cumplite filme
horror... Probabil fiindcă îmi fusese sortit, ca oricărui
temerar care a făcut, totuşi, o greşeală, să gust personal
din ea, pentru ultima oară...
Pământul se deschidea, pădurea se unduia, gheaţa se
crăpa... Momentul final sosise!!!
Fantoma roz-mov dansa în jurul nostru, apoi am văzut
bufniţele-de-fum cum se coboară asupra noastră într-un
dans lent, mortal, care ar fi făcut stană de piatră orice
muritor... Picăturile de cianură cad din copaci, din cer
trăsneşte, soarele palid ne blesteamă pentru ultima dată...
Mie şi Flaviei ni s-a tăiat respiraţia, am cedat în faţa
cavalcadei ce venea dintr-o altă lume... Apoi, încet-încet,
ne-am prăbuşit pe gheaţa cu venin, ne-am pierdut
cunoştinţa, am adormit... Somnul de veci.
Am plonjat în Moarte. Mult, mult dincolo de Râul Styx,
pe un drum fără întoarcere.
Vom mai reveni printre cei vii doar asemeni fantomelor,
nălucirilor dintre lumi...
*
Desigur, ştiu. Totul ar fi putut fi feeric, dar s-a sfârşit

aşa pentru că, într-o criză de gelozie cumplită,
neomenească, îl ucisesem pe prietenul Flaviei cu un cuţit
de vânătoare, măcelărindu-l ca la abator... De aceea
curgea sânge în zăpadă.
În rest, nimic din visul meu terestru, cuprinzând cele
trei dorinţe, nu fusese adevărat.
Ea nu-şi mai revenise niciodată şi, fireşte, nu mi-a
putut-o ierta vreodată, chiar dacă am implorat-o să o facă.
Mă acuza de acolo de unde îşi trăia nebunia, suspendată
între două lumi...
94
Eu însumi am fost internat în sanatoriul de boli

nervoase, fiind considerat ca suferind de o afecţiune
gravă, schizoidă.
De aici mi-am construit micul şi efemerul crâmpei de
Paradis, aici am încercat să văd eternitatea înainte de a
muri...
Din ospiciu.
"Oare când va veni mântuirea promisă, mă voi mai afla
aici?", m-am întrebat cu teamă, cu durere, în timp ce
inhalam adânc fumul de ţigară.
Viaţa nu este decât o sumă de evenimente care se
supun calculului probabilităţilor. Iar eliberarea, un fruct
aproape interzis, o himeră perfectă.
Ce aş mai putea, înaintea morţii, să-i spun cititorului
meu fidel, cel care voia să ştie reţeta? Desigur, acelaşi
lucru:
Dumnezeu e bun, blând şi iubitor, întocmai cum a
propovăduit Fiul Său. Şi ne împlineşte cu adevărat
cererea, cu o singură condiţie: să nu ne-o furăm singuri.
95
MIHAI IUNIAN GÎNDU
PĂDUREA OTRĂVITĂ ŞI ABSOLUTUL (II)
Picuri stranii, argintii, otrăviţi cădeau în jurul nostru.

Simţeam apropierea letală a bufniţelor-de-fum, deşi nu le
puteam încă vedea, era, poate, o ultimă premoniţie.
- Există o... ieşire... articulă Flavia, cu greutate. În mod
bizar, reuşise să se strecoare prin toată acea atmosferă
ucigaşă fără să inhaleze doza letală - ca şi mine, de altfel.
Dar nu mai puteam rezista mult...
- Unde? am întrebat, nesigur.
- Priveşte... în jos... şopti fata, la fel de anevoios.
Ace otrăvite picau unul câte unul, un abur straniu,
mortal ieşea din gurile bufniţelor care deveniseră acum
vizibile şi pentru noi. Tic-tac, se auzea ticăitul ceasului de
gheaţă. Mai avem extrem de puţin timp... apoi vom fi
înghiţiţi pentru vecie de răsuflarea terifiantă şi înveninată a
blestematului Ţinut Otrăvit.
Am privit în direcţia indicată. Era o trapă, într-adevăr...
Cristalină, transparentă, aproape insesizabilă... dar pe
care Flavia o zărise. Sper să nu fie şi aceasta plină de
stricnină sau arsenic.
Având acest din urmă gând, am ezitat şi m-am oprit în
loc. S-a auzit un zgomot puternic, ca un tunet. Gheaţa se
crăpa, pământul se cutremura...
Tăcerea ne ucidea.
Strania fantomă, aburul colorat şi-a făcut apariţia,
începând să danseze în jurul nostru... Ultimul tango.
- Aruncă-te! a strigat Flavia, disperată. Tu chiar nu vezi
că nu mai avem timp? Că vom muri amândoi?
Mi-am dat seama că avea dreptate.
96
"În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh", am

rostit şi am sărit, odată cu ea. Am atins trapa cu picioarele
şi, chiar când mă pregăteam să o apăs, s-a întredeschis
singură, înlesnindu-ne trecerea.
Câteva ace de stricnină au căzut în jurul nostru - şi
exact în acel moment am rămas blocaţi, ca îngheţaţi într-o
fracţiune de timp şi de spaţiu neştiută.
Eu şi Flavia ne aflam suspendaţi între două lumi - o
jumătate din noi, către eliberare, cealaltă, în calea unei
morţi sigure şi lente.
Mă simt bine aici, la ospiciu. Vreau să spun că nu

ambientul mă deranjează (m-am obişnuit cu colegii de
salon, cu infirmierele, ba chiar şi cu orele de masă), ci
doar durerea propriilor amintiri, apăsarea propriilor
fantasme.
Primesc corespondenţa, pacheţele cu ceai trimise de
familie, ba chiar, în week-end, pot deschide laptop-ul
pentru a naviga pe net. Uşa s-a întredeschis şi fata care
îmi aducea scrisorile în format clasic şi facturile a păşit
înăuntru. Era îmbrăcată ca de primăvară.
"Salut... Ce faci, eşti liberă diseară?", am schiţat o
glumă.
"Nimeni dintre cei ce se află aici n-ar trebui să fie
liber... sau, poate, dimpotrivă – ar putea avea o libertate
atât de deplină încât nu ar şti ce să facă cu ea", răspunse
fata.
"Oh, da. Mă tem că de replica aceasta chiar îmi voi
aminti – sau, altfel spus, tot aici voi fi. Dar mântuirea nu
ştiu dacă va veni vreodată".
"Poftim?".
97
MIHAI IUNIAN GÎNDU
"Nu, nimic... N-ai de unde să ştii... Erau o însemnare şi

o dilemă a mea mai vechi. Ce mi-ai adus astăzi?".
"O scrisoare de la unchiul tău... Un plic de la
Cosmote... Câteva reclame".
"Aha. Merci mult, Mădălina. Mai încolo mă voi uita
peste ele".
"Cu plăcere. Îţi las uşa întredeschisă?".
"Da, te rog. M-aş simţi mai confortabil".
M-am întins în pat şi am încercat să prelungesc starea
de relativă odihnă matinală. Ce preţ are, cu adevărat,
absolutul? Nu ştiu dacă voi afla vreodată, probabil că nu,
dar sunt aproape sigur că e unul foarte mare... Atât de
mare încât un muritor s-ar putea îneca în iluzii încercând
să-l plătească.
Plicul de la Cosmote... poate să mai aştepte, nu e nici
măcar factura la zi, reclamele... sunt cam aceleaşi, ba
chiar şi una din partea Primăriei sectorului... Am zăbovit
puţin asupra scrisorii unchiului.
Se plângea de vremea capricioasă şi de oscilaţiile
sănătăţii, dar era mulţumit că îşi prelungise contractul.
Lucru care mă bucura şi pe mine - ştiam cât de important
era pentru el.
Pentru o clipă, toată tragedia mi-a revenit în memorie.
Cum l-am ucis pe iubitul Flaviei, cum o întreagă poveste s-
a sfârşit înecată în sânge şi antidepresive. Gelozia... Nu
ştiam că are o asemenea putere. De a distruge, practic,
trei destine care ar fi trebuit să coexiste. De a ucide tot ce
era mai frumos între noi. De a da o sentinţă, când poate
că nici măcar începutul story-ului nu se consumase în
totalitate.
A trebuit însă să învăţ, plătind un preţ teribil... Acum
ştiu de ce este capabil acest monstruos sentiment uman.
A fost însă mai presus de puterile mele. Acumulasem
98
atâta ură, atâta suferinţă, atâta frustrare încât nu m-am

putut elibera decât eliminându-mi rivalul.
Acum, singur în rezervă, simţindu-mă părăsit, distrus,
am început să tremur. Se părea că voi avea din nou o
criză.
Am încercat să mă apropiu de flaconul cu
medicamente, dar m-am oprit. Trebuie să încerc să fiu
tare... Să nu mă mai gândesc la ce s-a întâmplat din
propria voinţă, să decid asta. Nu să mă gândesc în
continuare şi să mă îndop cu pilule - astfel nu voi rezolva
nimic.
M-am întins în pat şi am strâns cearşafurile albe cu
putere.
Am stat aşa, crispat, minute bune, apoi am slobozit un
strigăt de eliberare. De luptă.
Afară a început să plouă, iar picăturile se zdrobeau cu
putere de fereastra pavilionului unde mă aflam internat,
prelingându-se apoi într-o direcţie aleatoare.
Poate voi reuşi...
Peste câteva momente, tonul de apel al mobilului m-a
trezit din reverie. Era Flavia.
M-am deplasat cu oarecare greutate către măsuţă,
apoi am luat telefonul şi am răspuns.
"Alo? Bună... ce s-a întâmplat?".
Uimirea mea era provocată de faptul că, după tragicul
eveniment, Flavia nu mă mai căutase niciodată la telefon.
"Bună... Mi-a venit foarte greu să te sun... Dar e foarte
important".
"Spune, te rog... te ascult. Ştii că te-aş fi ascultat şi
dacă ar fi fost mai puţin semnificativ".
"Nu am crezut că voi spune asta vreodată... dar am
avut o revelaţie. E cumplit faptul că l-ai ucis pe Vlad. Dar
am înţeles că ai făcut-o numai pentru că mă iubeai enorm.
99
MIHAI IUNIAN GÎNDU
În subconştient, ai ucis pentru mine. Pentru a fi sigur că nu

sunt a altuia. Ei bine, n-am să pot uita... dar îmi dau
seama că te iert. Înţelegi? M-a emoţionat chiar şi orbirea
ta. De aceea te-am sunat, ca să-ţi spun că te-am iertat".
Era cât pe-aci să scap telefonul din mână.
"Flavia... Flavia...", m-am bâlbâit. "Sunt fără cuvinte...
E minunat, e cel mai minunat lucru pe care l-ai fi putut
spune şi pe care l-aş fi putut auzi".
"De aceea ţi l-am şi spus. Nu puteam să mint că te
iert... Dar să spun adevărul, a trebuit s-o fac".
"Mulţumesc din suflet... E un gest care ne va schimba
destinele... Acum trebuie să mă duc la tratament, dar
ţinem legătura... Îţi mulţumesc mult".
După ce am închis mobilul, am rămas nemişcat în pat,
privind ploaia... Stropii cenuşii, reci, oribili de dinainte
acum aproape că mi se păreau prietenoşi, romantici...
Oare de aceea în lumea paralelă pe care o vizitam
Flavia găsise o ieşire? O trapă? Mai mult ca sigur...
Auzeam urletele cumplite ale lupilor-de-gheaţă cum

sfâşiau atmosfera rece, înveninată. Era ceva inuman,
atroce... care urma să dezlănţuie în curând, o ştiam prea
bine, Infernul.
Crăpăturile din lacul de stricnină nu vesteau decât
moarte, crengile îngheţate în vântul otrăvit se
bălăngăneau sinistru.
Un Iad suspendat în afara timpului, în care fiecare gest
se loveşte de o suflare satanică, otrăvită, pentru a îngheţa
în nefiinţă... Ce ar fi putut fi mai sinistru? Din crăpătura în
care mă aflam imobilizat, alături de Flavia, am putut
vedea, preţ de câteva momente, ceva unic... O eclipsă de
100
soare argintiu. Jur împrejur s-a făcut întuneric, vaietele

lupilor au apărut şi mai morbide, întreg Pământul a părut
că a stat în loc.
Nu vedeam nimic, mă cufundasem în neant, într-un
necunoscut înfiorător... Ştiam doar că Flavia se afla în
apropierea mea şi că totul era mai înveninat, mai acid
decât fusese înainte...
Scăpasem coasei atroce a Morţii - dar pentru cât timp
încă, oare?
Pământul s-a scuturat cu putere. Pentru o clipă, am
crezut că e cutremur şi fiori reci, de groază, m-au
străbătut. Cutremur în Pădurea Otrăvită, în timpul unei
eclipse de soare argintiu – mă tem că, într-adevăr, niciun
muritor nu ar fi putut rezista nevătămat, ba poate chiar ar fi
murit pe loc.
Însă mă înşelasem. A fost doar o agitaţie telurică
temporară, un fel de Salut al Morţii pe care împrejurimile
ni-l dădeau.
- Ce faci, sări, nu mai avem niciun pic de timp!!!,
exclamă Flavia.
- Nu văd nimic, e întuneric. În plus, m-am blocat aici,
nu mă mai pot mişca. Mă tem că vraja acestui ţinut e prea
puternică pentru mine.
Desigur, nu puteam vedea bufniţele-de-fum, dar
începusem să le întrezăresc apropierea, dansul letal,
răsuflarea ucigaşă.
Am încercat încă o dată să mă mişc, dar n-am făcut
decât să mă rănesc într-o bucată de gheaţă care, din
fericire, nu era otrăvită.
Apoi strania eclipsă a luat sfârşit. Am putut din nou
vedea, din acea mică ascunzătoare, strălucirea perfidă,
mincinoasă a soarelui argintiu. Ar fi putut fi atât de
frumoasă... sublimă chiar, dacă nu ar fi fost în întregime
101
MIHAI IUNIAN GÎNDU
falsă. Aşa, doar picături de rouă otrăvită din ţinutul

demonic, ieşit în afara timpului şi a spaţiului cunoscute,
aveau să se prelingă asupra noastră în curând...
Am glumit din nou cu Mădălina, care devenise, pe

lângă poştăriţă, şi un inedit companion pentru mine, apoi
am petrecut câteva minute bune în rezervă, aşteptând să-
mi fie adus laptop-ul.
Ca să fiu sincer, aş fi preferat o mică plimbare în
curtea interioară, pe o vreme mai însorită, la o cafea, dar,
cum afară ploua tot mai insistent, trebuia să mă
mulţumesc cu navigarea pe net.
După ce am parcurs principalele ştiri şi mi-am verificat
e-mail-ul, am intrat pe mess.
Flavia nu era online, dar m-am bucurat să-l văd logat
vizibil pe unul dintre cititorii mei fideli.
(Vedeţi, dialogurile anterioare cu el au fost în bună
măsură imaginare, dar nu inexistente.
La fel, cititorul în cauză nu mă adula, dar era un
personaj cât se poate de real.
Poate că-mi va prinde bine să văd cum arată, într-
adevăr, o conversaţie cu el).
"salut... mi-am imaginat tot felul de dialoguri cu tine...
cum ar fi să nu mai fac faţă solicitărilor de «add» pe mess,
cum ar fi să discutăm despre absolut şi despre împlinire
umană... cum mi s-ar fi împlinit trei dorinţe ardente,
propulsându-mă către extaz... toate acestea nu s-au
întâmplat aievea – dar avem, fireşte, oricând ce discuta", i-
am trimis, pentru început.
"da. aşa este. poate că te-ai simţit uşor dezamăgit că
volumul tău de debut s-a vândut în doar câteva sute de
102
exemplare, dar, oricum, eu mă număr printre cei care l-au

achiziţionat. şi chiar mi-a plăcut conţinutul".
"mă bucur mult să aud aceasta. vezi, voiam să-ţi spun
că destinul e în continuă transformare, niciodată nu ştii
unde te va purta... un gest care ar fi putut avea loc, uneori,
schimbă tot atât de multe ca şi unul care s-a petrecut
aievea... absolutul e cea mai minunată fantezie pe care o
poate avea un om, dacă îmi permiţi exprimarea. din
păcate, pe pământ suntem supuşi unei sfâşieri perpetue,
unui test cosmic... pe care nu ştim dacă l-am trecut cu
adevărat decât atunci când nu mai suntem aici. dorinţele
noastre cele mai ardente prind viaţă într-o lume paralelă,
aparte... la fel ca şi coşmarurile noastre cele mai negre".
"am visat odată că discutam despre împlinirea a trei
dorinţe, ca în basme... despre o imposibilitate filosofică,
dar o desăvârşire terestră a unui vis interzis, a unui ideal
nebunesc..."
"serios? e foarte interesant ce spui acum, pentru că eu
mi-am imaginat, într-o scriere anterioară, într-un fel de
halucinaţie, exact acest lucru. dacă tu l-ai visat, înseamnă
că lumile noastre s-au interferat pe undeva. neapărat vom
mai discuta despre asta".
"ok. să te întreb, pentru astăzi, un singur lucru: chiar nu
ţi s-a împlinit nicio dorinţă?".
"aproape că nu. cu fata a avut loc o complicaţie despre
care aş prefera să nu vorbesc, succesul n-a prea venit...
doar că mi-am luat un telefon ca lumea de tot. sunt abonat
de un an. dar asta e, întrucâtva, o doză de fericire
prepaid...".
"ha, ha... ştii că ai haz... o doză de fericire prepaid...".
" :D".
"oki, hai că mai vb. chiar îmi face plăcere. şi nu
dispera, nu se ştie niciodată...".
103
MIHAI IUNIAN GÎNDU
"oki, mc. vb :)".

Am mai vorbit cu familia, precum şi cu un fost coleg de
liceu cu care nu mai conversasem demult, apoi am închis
laptop-ul.
M-am întins în pat, savurând cafeaua de la ora
prânzului şi încercând să nu mă gândesc la nimic.
Peste puţine minute, am auzit bătăi în uşă. M-am
deplasat încet şi m-am uitat prin micul vizor. Era Mădălina.
"Bună... Iar mi-ai adus facturi?".
"Nu, nu... de altfel, ceva îmi spune că nici pe cele vechi
nu le-ai desfăcut...".
"Mda. Păi cam ai dreptate. Şi atunci?".
"Ufff... Ştiu de ce eşti aici. Ţi-am citit şi cartea, e
fascinantă. Îmi pare foarte rău pentru tot ce ţi s-a
întâmplat, simt că undeva în adâncul sufletului tău nu eşti
un om rău...".
"Mulţumesc, Mădălina. Eşti foarte drăguţă".
"Mă bucur că vorbele mele constituie o alinare pentru
tine. Dar mai e ceva...".
"Te ascult".
"Fără să vreau, am auzit ceva, săptămâna trecută, din
conversaţia ta. Am auzit că Flavia te-a iertat şi m-am
bucurat şi eu. Dar... îţi dai seama că nu va fi niciodată a
ta, chiar şi în aceste condiţii".
Am avut o tresărire nervoasă.
"Şi te-ai deplasat până aici pentru a-mi spune un lucru
pe care-l ştiu şi eu?", i-am replicat, iritat.
"Nu. Ci pentru că a-ţi spune că... ea nu mai poate fi a
ta, dar eu... DA".
Mărturisirea ei m-a înduioşat aproape.
"Ohh... Mădălina... Je suis ému, cum ar zice francezul.
Dar nu trebuie să te simţi obligată să faci asta pentru
mine... Nu vreau să-ţi stârnesc mila".
104
"Nu o fac din milă... Ci pentru că meriţi măcar două

dorinţe din cele trei", răspunse şi se apropie de mine încet.
Avea un parfum pătrunzător, franţuzesc.
Nu am mai simţit nevoia de a mai continua în niciun fel
discuţia. Ci doar am strâns-o în braţe şi mi-am afundat
faţa în pieptul ei moale, parfumat.
Aşa arată un crâmpei de fericire terestră...
Picături de cianură pe crengile din pădurea unui ţinut

uitat. O atingere a Morţii amânată, dar anunţată cu fiecare
clipă, cu fiecare adiere plină de venin a unui vânt uscat.
Gnomi mutanţi rânjind lugubru, dansând printre
ciupercile otrăvite.
Încercam să o ating pe Flavia, dar eram incapabil de a
mă deplasa mai mult de câţiva centimetri din strânsoarea
letală în care eram prins... Atât de aproape de trapa
descoperită de ea, de eliberarea promisă... De absolut. De
iubire.
Atât de aproape! am răcnit, dar nu mi-au răspuns
decât lupii-de-gheaţă, flămânzi.
Chiar nu merităm?
Chiar totul se va sfârşi în abis?
Adierea otrăvită care distruge totul în calea sa, precum
atingerea vrăjitoarelor din basmele copilăriei, saltul mortal,
în gol.
De ce, de ce, de ce acest ţinut a ieşit în afara timpului?
E foarte important să înţeleg asta - poate că aici stă cheia
în a ne debloca şi a putea accede prin trapă.
A apărut odată cu dorinţa de absolut a unui muritor
înecat în iluzii - şi?
Ce ar trebui să-mi spună asta?
105
MIHAI IUNIAN GÎNDU
- M-ai înşelat, nu-i aşa? rosti Flavia, pe neaşteptate.

Cu fata care aduce scrisorile...
Am rămas pietrificat. Nu se poate - cele două lumi
totuşi se interferează. Nu mai înţeleg absolut nimic.
- Ai vrut cândva să-mi juri iubire eternă... Dar acum nu
mai poţi, fiindcă n-ar mai fi adevărat şi totul s-ar
destrăma... ca un castel de nisip dărâmat de vânt. Mai
mult – ca o trapă către o altă lume care se autoblochează.
- Taaci! am strigat, cuprins subit de furie. Tu nu vrei să
scapi cu viaţă de aici? Vrei să sfârşeşti otrăvită şi
îngheţată într-o dioramă horror? Da, acum nu mai pot...
Asta face mai puţin valabil sentimentul de atunci?
- Trapa şi pădurea otrăvită sunt acum, nu atunci...
Bucăţi de gheaţă de stricnină au început să cadă în
jurul nostru. O ceaţă densă, care nu putea fi mai puţin
toxică decât tot acel ţinut blestemat, a început să se
coboare asupra noastră...
Numărătoarea inversă a început.
Lupii-de-gheaţă au urlat din nou, cuprinşi de
nerăbdare. Prada lor era încă vie...
Singur în rezervă. Am strâns perna în braţe cu putere -

simţeam încă parfumul Mădălinei impregnat în ea.
Aş vrea să-i spun cititorului meu că trebuie să visezi,
chiar dacă zborul pare a fi mereu şi mereu, precum cel al
lui Icar, predestinat eşecului...
Trebuie să visezi, să speri, să aspiri către ceva unic –
Absolutul. Mereu şi mereu. Dar nu trebuie să faci trei
lucruri: Să trădezi. Să ucizi. Să dispreţuieşti.
Dacă, ispitit de diavol, vei face acestea, sunt toate
şansele să ajungi într-un loc stăpânit de forţele
106
întunericului, un loc groaznic, atroce, înspăimântător, de

unde niciun muritor nu a scăpat, vreodată, cu viaţă. Un loc
în care timpul s-a oprit, iar fantomele respiră otravă. Un
loc în care viziunile cele mai înfricoşătoare devin realitate.
Se numeşte Pădurea Otrăvită.
Dacă am să-l mai găsesc vreodată pe cititor online, îi
voi transmite, precis, aceste lucruri... dacă nu, am să las
acest manuscris aici, în rezerva mea care a ştiut să fie şi
atât de primitoare...
Mi-am făcut ordine între lucruri. Plicul de la Cosmote...
Nu-l deschisesem niciodată.
Am luat coupe-papierul şi l-am desfăcut. Peste câteva
momente, citeam: "Felicitări! Ca urmare a cererii dvs., vă
trimitem acest formular. După completarea lui, sunteţi
aşteptat la oricare dintre magazinele noastre pentru a vă
alege un telefon şi un tip de abonament care să
corespundă cel mai bine...".
N-am mai citit mai departe. Am mototolit hârtia şi am
aruncat-o pe jos.
Incredibil!
Dar aveam deja abonamentul, de un an de zile!
Ştiam, am simţit tot timpul că e tot un fals. Poate chiar
mai veridic decât primul, având în vedere că excludea
celebritatea şi iubirea Flaviei, rezumându-se la acea parte
a Paradisului terestru care ar fi putut fi accesibilă...
Doar un fals al unui scriitor obsedat de atingerea
absolutului.
Am auzit bătăi în uşă.
"Cine e?", am întrebat. Inima îmi bătea nebuneşte, mă
temeam de un atac de cord.
"Sunt eu, Mădălina...".
"Intră, te rog...".
"Am o veste proastă pentru dvs.".
107
MIHAI IUNIAN GÎNDU
Din nou, de necrezut. Îmi vorbea folosind pronumele

de politeţe. Înseamnă că şi iubirea dintre mine şi Mădălina
fusese tot o ficţiune.
"Ascult", am răspuns, pe un ton pierdut.
"Fosta dvs., prietenă, Flavia... Se afla internată într-un
alt spital, unde refuza cu obstinaţie hrana, invocând
motive personale... A încetat din viaţă în dimineaţa
aceasta".
"Ceee??? Nu... Nu... E oribil...", am strigat, apoi am
dus mâna la piept. "Am un atac de cord... Mor...", am mai
apucat să articulez.
Eliberarea e un fruct aproape interzis, o himeră
perfectă.
Trapa a rămas blocată, la interferenţa dintre cele două

lumi.
Picături de rouă otrăvită au început să cadă peste mine
şi peste Flavia, ace de stricnină ne-au străpuns trupurile,
aburi toxici ne-au învăluit.
"Atunci, la început... te-am iubit cu adevărat,
nebuneşte... N-am ştiut că şi iubirea poate orbi", i-am
spus, cu ultimele puteri.
"Atunci...".
"Sufletele noastre se duc împreună... Asta înseamnă
că s-ar putea să mai vină împreună...". "Ştiu asta".
La aceste cuvinte, trapa s-a mişcat uşor. Avea să se
deschidă în viaţa următoare...
Trupurile noastre inerte, golite de viaţă erau luminate
palid de Soarele argintiu.
108
PĂDUREA OTRĂVITĂ ŞI ABSOLUTUL (III)
Eram mulţumit de standardul pe care îl atinsesem din

punct de vedere literar, de numeroasele discuţii cu cititorii,
purtate mai ales online, de bunurile materiale în posesia
cărora intrasem, de relaţia cu ceilalţi.
Ajunsesem la o anume maturitate şi realizare la care
altădată nici nu m-aş fi putut gândi, mă hrăneam din
energia fiecărei zile ca dintr-un izvor inedit, mereu
descoperit şi totuşi nesecat.
Ceva însă nu-mi dădea pace - o aspiraţie fierbinte
către un lucru care îmi părea intangibil, o încercare
perpetuă de a mă hrăni din esenţa pură a înălţimilor; ceva
magic, nevoia de absolut.
Îmi este greu să definesc acest absolut aşa cum îl
concepeam în momentele de introspecţie sau de reverie.
Nu căutam de fapt o noţiune abstractă, ci fie o scriere
aparte, care să nu semene cu nimic din ceea ce
întâlnisem până atunci, fie o mare pasiune interzisă,
atingerea unei culmi. Pe măsură ce timpul se scurgea,
aveam senzaţia că mă voi plafona, că nu voi trage
niciodată cartea cu adevărat câştigătoare.
Exista un coşmar straniu care mă bântuia, nu-mi
dădea pace mai ales în nopţile cu lună plină. Trebuia, în
acest vis, să evit să ajung într-un tărâm straniu, ieşit în
afara timpului, adevărat sălaş al sufletelor rătăcite,
pierdute pentru totdeauna. Despre acesta scrisesem, însă
nu acum, ci într-o viaţă anterioară.
Cum, fireşte, deşi credeam în ea, nu aveam amintiri
din acea existenţă precedentă, îmi rămânea necunoscută
109
MIHAI IUNIAN GÎNDU
natura exactă a ţinutului respectiv, ca şi proba pe care

trebuia să o trec. Însă ştiam că există undeva şi că mă
aşteaptă de ani, decenii, probabil chiar secole... Pentru o
confruntare finală.
Stăteam în apartamentul propriu şi priveam o clepsidră
aşezată pe noptieră, martoră mută a unui întreg şir de
reîncarnări. Mă cufundam lent în acea stare aproape
hipnotică, încercam să intuiesc adevărul, sorbeam energie
din timp.
La un moment dat, am fost întrerupt brutal de tonul de
apel al telefonului mobil.
Am vrut să-l închid, dar m-am răzgândit în ultima clipă
şi am răspuns.
"Bună ziua... cine sunteţi?".
"Ştiu că îţi doreşti demult o iubire interzisă, ceva
mistuitor, aparte, pe alocuri terifiant... Ar fi primul pas pe
care l-ai face către ceea ce numeşti imposibila atingere a
unui absolut, fantezia letală a unui muritor rătăcit între
propriile fantasme...".
Am început să tremur.
"Cine sunteţi, v-am întrebat?", am repetat, stupid,
întrebarea.
"Nu are importanţă... Sunt aici doar pentru a ne împlini
destinul. Dacă va fi un lucru rău sau bun, dacă vom trage
sau nu o carte câştigătoare, nu am reuşit nici eu să aflu...
Însă, dacă insişti... Numele meu este Mădălina. Ţi s-a
şters din memorie, totuşi... este posibil ca o parte din tine
să şi-l mai amintească încă, aproape ca prin ceaţă...".
La auzul numelui său, m-a străbătut un fior rece pe şira
spinării. Într-adevăr, era ca o amintire ştearsă doar parţial.
"Mădălina... Nu ştiu cine eşti, dar simt că trebuie să
stăm neapărat de vorbă. Am memorat numărul de pe care
m-ai sunat şi am să te caut negreşit".
110
După ce am închis telefonul, am respirat adânc şi am

încercat să-mi pun ordine în gânduri. Cine suntem, de ce,
încotro ne îndreptăm...
De ce am impresia că sunt în pericol de a-mi rata
mântuirea, dar nu neapărat din cauza acestei existenţe, ci
a uneia anterioare, în care cel mai probabil că o întâlnisem
şi pe Mădălina, cea care tocmai mă căutase... De ce
pământenii se pierd inevitabil în căutarea unor adevăruri
interzise...
Viaţa este sau nu doar un şir de evenimente care se
supun obsedant de exact calculului probabilităţilor? m-am
întrebat, simţind aproape că înnebunesc.
Rătăcesc printr-o pădure neştiută, într-un ţinut al

nimănui. Întotdeauna am iubit peisajele montane, văile
scăldate în razele soarelui, stâncile semeţe, izvoarele
cristaline. Le-am considerat ca o oglindire a divinităţii pe
Pământ.
Merg cu paşi egali, fericit aproape, în căutarea
propriului destin.
Nu mă uit înapoi, fermecat de peisajul ce mi se
deschide continuu în faţa ochilor, de dealurile şi de văile
pitoreşti, de atmosfera rustică.
Soarele răzbate printre crengi, dând la iveală un
crâmpei de Rai, o minunăţie a naturii.
M-am întins în iarbă şi am închis ochii, inspirând adânc
aerul pur montan, care ar putea fi cel al mântuirii...
Peste doar câteva momente, când am privit din nou
împrejur, deja ceva teribil se întâmplase: ciuperci otrăvite,
halucinogene apăruseră din neant şi străjuiau fiecare
potecă, intrarea în pădure.
111
MIHAI IUNIAN GÎNDU
Pe crengi zăream picături transparente de cianură, iar

soarele care avea o reflexie stranie, satanică în acestea
era unul argintiu...
Încercam să înaintez, tremurând de teamă, printre
aburii otrăvitori, gri, ce se ridicau din tufişuri.
După câteva sute de metri parcurşi cu greutate, am
zărit suprafaţa unui lac îngheţat, imensă, aproape
acoperind peisajul.
Am stat câteva momente în loc, întrebându-mă dacă
am găsit vreun drum către ieşire, până am conştientizat
sinistrul adevăr: mă aflam în faţa lacului de stricnină, cel
care ar fi putut ucide numai dintr-o singură inhalare o
turmă de bivoli în toată puterea.
Îngrozit, am luat-o la fugă înapoi, dar mi-am dat seama
curând că mă rătăcisem.
Nu mai ştiam unde se aflau toate acele întinderi
mirifice, binecuvântate de divinitate, pierdusem orice
legătură cu exteriorul.
Câteva bufniţe-de-fum s-au luat după mine, zburând în
zig-zag, ameninţându-mă cu trupurile lor fantomatice,
imateriale, hărţuindu-mă continuu.
De-abia după aproape un kilometru am scăpat de
urmărirea lor şi m-am aşezat, epuizat, la rădăcina unui
arbore secular, rugându-mă să nu fie, şi aceasta, toxică.
Am zărit silueta unei fete şezând într-o poziţie oarecum
similară, cam la vreo zece metri distanţă.
Am vrut să strig către ea, dar chiar atunci s-au făcut
auzite urletele lupilor-de-gheaţă, înspăimântătoare,
reducându-mă la tăcere.
Era un loc înfricoşător, în care timpul stătuse în loc.
M-am cutremurat, fiindcă undeva, în adâncurile
subconştientului, îl recunoşteam, ştiam că mai fusesem
cândva acolo, fără să-mi amintesc exact contextul.
112
În mod sigur, eram prizonierul Pădurii Otrăvite,

luminată într-un mod straniu şi perfid de soarele argintiu.
*
Nu ştiam de unde această aplecare a mea către
paranormal, către inexplicabil. Aveam oroare de spitalele
psihiatrice, dar, mai mult, în vis îmi apăreau astfel de
stabilimente bizare, aparţinând unui alt timp şi populate cu
altfel de oameni decât cei pe care îi cunoşteam. O lume
paralelă, fără îndoială. Revenit la realitate, nu puteam găsi
nicio explicaţie mulţumitoare, nu intram în posesia niciunei
chei, fiindu-mi, însă, clar un singur fapt: fugeam, cu 100 de
km/h, de mine însumi. Mă temeam de divorţ, de crimă, de
suicid, de otravă - toate acestea constituind o mare
enigmă şi, poate, o reală provocare. Căutând să mai alung
din aceste fobii, am intrat pe messenger cu un cititor care
îşi manifestase în mai multe rânduri dorinţa de a sta de
vorbă cu mine.
"bună... îmi pare bine că suntem online amândoi, că îţi
pot sta la dispoziţie pentru întrebări sau discuţii".
"bună... ţi-am citit nuvelele. mă bucur că îţi faci timp să
discuţi cu cititorii. dar, înainte de orice, aş vrea să elucidez
un mister: apar, în scrierile tale, înfiorătoare spitale
psihiatrice, sentimente de culpabilitate extremă, ba chiar şi
o fantastică pădure otrăvită, un sălaş al demonilor şi,
poate, al dobândirii eternităţii în urma unei probe
cumplite...".
"da. într-adevăr. şi în ce ar consta misterul?".
"ţi-am citit şi autobiografia, am parcurs şi materialele
documentare de pe Internet. nicăieri nu apar toate
acestea. atunci, ce-ai făcut, le-ai inventat, pur şi simplu?".
"într-o oarecare măsură, da. dar ai dreptate că avem
ceva de elucidat. aşa ceva nu se poate doar inventa. de
113
MIHAI IUNIAN GÎNDU
undeva trebuie să pornească. efectiv, am sentimentul că

toate acestea mi s-au întâmplat într-o altă viaţă. nu sunt
tocmai amintiri clare, dar ies la iveală de undeva, din nişte
adâncimi neştiute".
"interesant. deci, pe undeva, metempsihoza ar fi de
vină pentru tot".
"din câte intuiesc, da".
"ce e cu obsesia atingerii absolutului?".
"este ceva mai presus de puterile mele. mă atrage ca
un magnet noţiunea de absolut, caracterul de intangibil,
unda de mister care înconjoară totul. îmi propun să renunţ,
să nu mă mai gândesc la asta, dar o iau, mereu şi mereu,
de la capăt, ca un fluture în căutarea lămpii".
"şi cum crezi că se va sfârşi aceasta?".
"nu ştiu. sincer, nu am nici cea mai vagă idee. dar
până la urmă tot voi afla, fie şi din întâmplare".
"bine... acum tb să vorbesc cu altcineva. merci, încă o
dată, pt timpul acordat".
"cu plăcere... ne mai întâlnim, tot pe aici".
A doua zi, am plecat către întâlnirea cu Mădălina.
Febril, aş fi vrut ca totul să se petreacă cât mai repede.
Prima luare de contact s-a produs într-o cafenea.
Mădălina era extrem de atrăgătoare, volubilă, cultivată.
Dialogul cu ea era o reală plăcere, zăbovirea privirii
asupra formelor sale perfecte - o promisiune a extazului.
Dar lucrul care m-a frapat de la început în legătură cu ea a
fost senzaţia de deja-vu copleşitoare, lanţul amintirilor
dintr-o altă existenţă care se trezea la viaţă...Încercam să
nu fiu dominat de acest sentiment, care m-ar fi putut
dărâma, efectiv.
"Am avut o bunică la care am ţinut enorm... Cu ea am
învăţat să cânt, alături de ea am făcut primii paşi pe scenă
(în tinereţe a fost balerină), alături de ea am vizitat
114
minunate peisaje montane... Săraca, a avut parte de o

moarte groaznică... A pierit otrăvită cu stricnină...".
Un junghi cumplit m-a săgetat.
"Mădălina, te rog, nu vorbi despre aceste lucruri... Cu
tot respectul pentru bunica ta, mă văd nevoit să evit acest
subiect. Nu-ţi pot explica, e ceva iraţional, copleşitor care
îmi dictează aceasta...".
"În regulă, înţeleg", rosti Mădălina, apoi schimbă
subiectul.
Am conversat minute bune despre literatură, despre
esenţa vieţii... despre absolut.
"Este un întreg mister al întrupării noastre... E ca şi
cum am încerca, mereu şi mereu, să refacem un traseu
care a fost cândva perfect... dar, neavând cheia, nu
reuşim aproape niciodată", i-am spus, la un moment dat.
Aproape fără să-mi dau seama, am ajuns în faţa casei
sale.
M-am oprit în loc, încercând să nu fiu nepoliticos nici
prin insistenţă, nici prin nedoritul gest de a o lăsa brusc
complet singură.
"Urci până la mine la o cafea?", mă scoase brusc din
încurcătură.
"Cu multă plăcere".
Peste aproximativ o jumătate de oră, trupurile noastre
dezgolite se căutau, se contopeau într-o armonie perfectă,
într-un schimb fluidic de o rară intensitate. Îi simţeam atât
parfumul incandescent, cât şi izul natural al trupului
fraged, proaspăt spălat, într-un adevărat delir.
Aşa arată un crâmpei de fericire terestră... m-am
pomenit murmurând, ca pentru mine.
După ce magia amorului s-a domolit, Mădălina m-a
privit fix şi şi-a aprins o ţigară.
"Poţi spune deja că mă iubeşti?".
115
MIHAI IUNIAN GÎNDU
"Desigur, minunata mea fată, desigur... o spun cu toată

sinceritatea".
"Atât de tare încât să ucizi din gelozie?".
M-am cutremurat violent.
"Mădălina, adorata mea... Nu rosti aceste cuvinte
blestemate, te implor, nu le rosti... Nenorocirea se va
abate din nou asupra sufletelor noastre chinuite...".
Pădurea nu mai avea răbdare cu noi. Ne ameţise, ne

alergase în cele mai întunecate colţuri, ne speriase cu
ameninţările ei letale.
Dar acum era timpul ca jocul de-a şoarecele şi pisica
să ia sfârşit...
Era timpul să ne ucidă cu adevărat.
Pentru totdeauna.
Urletele sinistre ale lupilor-de-gheaţă, adevărate
întrupări ale Satanei, îmi păreau asemeni unor stranii
incantaţii, venite de undeva din afara timpului şi a spaţiului
în locul în care clipa îngheţase în loc, într-o dioramă
malefică.
Soarele argintiu luminând printre crengi... Ce feerie!
Dar şi ce blestem! Fiindcă în oglindirea lui în picăturile de
cianură ce acopereau copacii acelui ţinut, puteai citi
întreaga istorie a păcatelor omenirii: Adam şi Eva.
Inchiziţia. Războaiele. Prostituţia, incestul. Sinuciderile. În
ultimă instanţă, cuţitul de vânătoare pe care îl
împlântasem în trupul tânăr şi mustind de viaţă al
amantului Flaviei.
Aceste fapte nu mai puteau fi şterse, dar ne
întâmpinau de acolo, din zorii otrăviţi ai unei alte
dimensiuni, sub aparenţa seducătoare şi înşelătoare a
116
dreptăţii diavolului care - nu-i aşa? - găsise o altă cale

pentru sufletele noastre.
Poate că în viaţa anterioară, pe care acum începeam
să mi-o amintesc, în timpul cumplitei eclipse de soare
argintiu, trebuia să rostesc ceva, vreo formulă magică,
pentru a scăpa blestemului. Însă nu am fost nici măcar
aproape de aşa ceva. Am tremurat de frică precum un
animal.
"Priveşte... acolo jos... E o ieşire", îmi spuse Mădălina
aproape cu bucurie.
Am zâmbit amar, pentru că acum ştiam deja că nu face
decât să repete capcana în care căzusem, cândva,
împreună cu Flavia. Nu există loc de ieşire din acel tărâm,
biata mea Mădălina, suntem prinşi ca într-o pânză de
păianjen...
"Tu nu vezi că nu mai avem timp? Sări, vrei să murim
amândoi?!", repetă Mădălina cuvintele predestinate.
Nu aveam însă alternativă. Am făcut o cruce şi am
sărit în gol, odată cu ea. Am aterizat (cum altfel?) cu
picioarele direct pe trapă, care s-a întredeschis înainte de
a o apăsa, dar apoi s-a blocat, lăsându-ne suspendaţi
între două lumi. Între Paradis şi Infern.
Am văzut, cu groază, cum două ace de stricnină
îngheţate cad de sus, oprindu-se direct în părul Mădălinei,
din fericire, fără a o răni, cruţându-i, aproape milimetric,
viaţa.
Aburul roz-violet, misterioasa fantomă, începuse să ne
dea din nou târcoale, dansând în jurul nostru ca într-un
ritual. Numărătoarea inversă începuse. În câteva minute,
soarta noastră va fi decisă.
Fie vom scăpa, printr-un miracol, fie (mult mai probabil)
pădurea ucigaşă va mai bifa pe interminabilul său răboj
două nume îndelung aşteptate.
117
MIHAI IUNIAN GÎNDU
*
Nu ştiu ce aş putea face pentru a scăpa acestui
blestem, pentru a ieşi cu adevărat în afara jocului. E mai
rău decât atracţia unui magnet – este de-a dreptul ca o
piesă regizată de altcineva. Am deschis din nou lista de
messenger. Cititorul... era acolo, ca de obicei.
"salut... aş vrea să pot înţelege ceva din toate acestea,
dar îmi este imposibil. tot ce ştiu este că într-o viaţă
anterioară am făcut o greşeală cu adevărat mare... iar
acum am luat tot jocul de la capăt, mă tem că fără
posibilitate de ieşire. desigur, acest lucru nu era prevăzut
să se menţină în memoria mea, dar... s-a strecurat o
eroare. chiar şi pe tine am senzaţia că te-am mai întâlnit".
"se poate", îmi trimise imediat. "m-am gândit la cazul
tău... şi la nuvele. nu crezi că, fără să-ţi dai seama, ceri
prea mult? absolutul nu-l poţi avea... nici tu, şi nici vreo
altă fiinţă omenească; iar cele trei dorinţe sunt frumoase şi
omeneşti, dar... eu ştiu, ceva e în neregulă şi acolo".
"tocmai. m-am săturat să fie mereu ceva în neregulă".
"încearcă ceva; pentru cazul că toată povestea ar fi
reală, desigur. testează limitele relaţiei tale cu a doua fată;
vezi în ce măsură te apropie de infinit".
"tocmai de asta mă tem cel mai tare... că mă voi
prăbuşi definitiv".
"ştiu; dar încearcă, dacă mai ajungi vreodată în
pădurea blestemată de care mi-ai vorbit, să te confrunţi cu
propria temere... ba chiar cu cea mai mare".
Am cântărit preţ de câteva momente spusele sale.
"am să te ţin la curent. dacă voi mai reveni aici
vreodată".
Am închis laptop-ul, extenuat, încercând să nu mă mai
gândesc la nimic. Am ieşit apoi în parc, singur, şi am
contemplat lacul pustiu, păsările călătoare...
118
Lacul unde crezusem că îmi dau întâlnire cu Flavia.

Peste câteva zile, într-o după-amiază magică, eu şi
Mădălina ne-am iubit din nou, ieşind în afara oricăror
convenţii, sfidând predestinarea, înfruntând moartea.
A fost ceva minunat, înălţător.
Aveam acum certitudinea că ea e adevărata mea
soartă, iar tragedia declanşată de iubirea pentru Flavia
fusese doar un accident. Însă un accident pe care nu
ştiam încă dacă voi avea puterea de a-l răscumpăra.
O după-amiază în afara timpului, aşa mi-aş fi putut
intitula escapada terestră, dacă n-aş fi ştiut prea bine că
"în afara timpului" poate însemna foarte uşor şi reversul,
adică damnarea din pădure. După ce s-a îmbrăcat, şi-a
aprins o ţigară şi m-a privit din nou cu acel look dătător de
fiori.
"Ştiu că nu trişezi... Că ţii la mine. Dar, te rog, fii
sincer... Nu-i aşa că între noi doi a stat, stă şi va sta
întotdeauna Flavia? Că este ceva peste care nu se poate
trece?".
"Mădălina, te rog, nu face asta... Ştii prea bine că...".
"Da. Ştiu prea bine. De aceea şi spun. Trebuie să o
lămurim, odată pentru totdeauna. Cine te poate apropia cu
adevărat de absolut? Eu sau ea?".
"Poate că niciuna... Dar Satana vrea să cred acest
lucru".
Pentru o secundă, fumul din ţigara ei a avut o nuanţă
de roz-violet, asemenea duhului misterios din pădure.
Vremea ultimei confruntări sosise.
*
Ne aflam, deci, blocaţi între două lumi, incapabili de a
face un pas fie către una, fie către cealaltă, stând amândoi
cu picioarele pe o trapă ce refuza să se deschidă.
119
MIHAI IUNIAN GÎNDU
Era un miracol că supravieţuisem în acea atmosferă

atât de toxică încât ar fi ucis, în câteva secunde, şi un
mamut. De altfel, începusem să cred că ne aflam, chiar în
acele adâncuri ale Infernului, sub oblăduirea unui înger
păzitor, care ne cruţase vieţile amândurora, până la a şti
cu siguranţă care este alegerea noastră. Picăturile de rouă
otrăvită însă începuseră a-şi face apariţia pe roca ce se
afla deasupra capetelor noastre, ameninţând să se
prelingă, încet, asupra noastră. Ace de stricnină îngheţate
cădeau când şi când pe lângă trupurile noastre reci,
imobile. Până când mai puteau să ne ocolească? Auzeam
şi vaietele înfricoşătoare ale lupilor-de-gheaţă, aflaţi în
căutarea unei prăzi comode.
"Să o luăm de la început... Iubirea noastră ar putea fi
eternă, împreună ne-am putea avânta către absolut, dar...
Există un mare dar. Iubirea ta oarbă pentru Flavia,
amantul ei acuzând, cu trupul însângerat, de dincolo de
mormânt, tragicul ei sfârşit... toate acestea nu ne vor lăsa
în veci să ne luăm zborul".
"Te rog, încetează".
"Nu, te rog, nu mă înţelege greşit. Nu o spun ca să te
rănesc. Dar am impresia că e un joc de domino absurd,
ucigaş, care a fost construit astfel încât să nu ne dea nicio
şansă... Avem dorinţa fierbinte de a aşeza piesele una
lângă cealaltă, uneori dăm impresia că doar pentru
aceasta am fost concepuţi. Vrem să ne vedem destinul în
puzzle-ul rezultat, ca într-o oglindă a timpului. Dar,
surpriză! Desenul final este al unei damnate Păduri
Otrăvite, unde timpul este ars, iar iluziile, spulberate...".
"Mădălina, te rog...".
"Nu ai ce să mă rogi. Ai întâlnit vreodată, în vreuna
dintre existenţele tale de până acum, ceva diferit de ceea
ce spun acum? Crezi că va fi vreodată altfel?".
120
"Da!!!", am exclamat brusc, cu o determinare care m-a

surprins chiar şi pe mine. "Nu îmi mai pasă de acel orgoliu
de a atinge absolutul care, am ştiut-o dintotdeauna, dar n-
am avut curajul de a o recunoaşte, era izvorât din dorinţa
de a fi egal cu divinitatea. Nu mă mai interesează,
înţelegi? M-aş fi dus bucuros la moarte, pentru a-mi
răscumpăra păcatul. Dar, după cum ştii, am scăpat cu
viaţă. Apoi te-am cunoscut pe tine. Dacă nu în viaţa
trecută, atunci în aceasta, cu siguranţă. Te iubesc mai
mult decât pe Flavia, mai mult decât toate scrierile mele
sau ale celor pe care i-am citit la un loc, mai mult decât
însăşi dorinţa de a şti... Mai mult decât orice pe lume! Îţi
dai seama ce progres uriaş, ce terifiantă răsturnare de
situaţie?".
Mădălina mă privea atentă.
"Continuă", îmi spuse.
"Nu mai am nevoie de cursa nebunească pentru
atingerea absolutului, fiindcă deja am făcut-o... prin
împărtăşirea iubirii tale. Nu te iubesc într-un mod egoist,
nu există termen de comparaţie... Ci doar certitudine a
sublimului. Tu m-ai eliberat de propriii demoni, înţelegi
aceasta?".
"Cred că da... Cred că acum înţeleg", rosti Mădălina,
încet, ca pentru sine, deşi destul de tare încât să o aud.
După secole de aşteptare, trapa s-a deschis,
aruncându-ne la lumină, înapoi în pădurea autentică,
feerică din care plecasem.
Pe partea cealaltă, acele de stricnină au lovit cu furie
trapa ce se închidea la loc, iar câteva bufniţe-de-fum au
ameninţat, cu o ultimă zbatere din aripile imateriale, poarta
tainică dintre cele două lumi.
*
121
MIHAI IUNIAN GÎNDU
Am fost externat, după luni de tratament intens, din

spitalul psihiatric în care ajunsesem să fiu internat în urma
şocurilor suferite. Din fericire, nu semănase deloc cu azilul
groaznic care apărea în desele mele coşmaruri,
constituind realmente un loc pentru recuperare şi
vindecare.
Când mă pregăteam să mă despart de el, oscilam încă
între suferinţă atroce şi promisiune a liniştii, între
remuşcări cumplite şi promisiunea de a nu mai greşi, între
teama că vreun pas greşit m-ar putea arunca din nou în
Pădurea Otrăvită şi certitudinea că, după trei episoade
succesive, trapa în sfârşit se deschisese.
Mi-am împachetat laptop-ul în geamantan, promiţându-
mi să iau, cât mai curând, legătura cu cititorul fidel.
Am auzit bătăi în uşă. Era Mădălina.
"Bună... Ce mi-ai adus astăzi? E ultima zi...".
"Scrisori de la cititori... O vedere de la unchiul tău... Şi
o factură de la Cosmote. Până la urmă, de cât timp eşti
clientul lor?".
Am privit atent plicul şi mi-am şters câteva broboane
reci de transpiraţie de pe frunte. Dacă, prin absurd, voi
avea o ultimă surpriză?
Dacă acesta e cel mai genial fals de care am fost în
stare, obţinându-mi singur paşaportul către mântuire?
Cum voi reacţiona în momentul în care aş afla că, din nou,
nimic nu a fost adevărat?
M-am uitat la ea, în ochii ei. Am încercat să citesc
viitorul. Apoi, cu gesturi mecanice, am rupt plicul de la
Cosmote şi l-am aruncat la gunoi.
"Nu ştiu... Nu mai contează... O să îi rog să achit după
factura electronică. Te-am privit adineauri şi sunt sigur că
eşti aici... Cu adevărat. Că iubirea noastră e reală. Jocul
cu absolutul a luat sfârşit".
122
Mădălina a zâmbit, uşor.

"Oare? A existat o singură inexactitate în tot story-ul.
Flavia nu a încetat din viaţă în dimineaţa aceea, te-am
minţit cu bună-ştiinţă când am spus aceasta. De ce am
făcut-o? Din acelaşi motiv ca şi tine. Am fost orbită de
gelozie".
Am tresărit, uluit. Mi-am frânt mâinile, într-un gest
brusc. Ce să fac? E infernal, groaznic, inuman, totul va
reîncepe...
”M-ai minţit?”...
*
Mă aflu împreună cu fata lângă un copac de gheaţă.

Tremurând de frica morţii, mă întreb cine a greşit cel
mai tare dintre noi şi când... De ce suntem damnaţi.
Dar, cu siguranţă, nu voi mai avea timp să-mi răspund
la întrebare... Un abur roz-violet, o fantomă dansează letal
în jurul nostru, prevestind apropierea vaporilor otrăviţi,
ucigaşi, şi căderea aducătoare de moarte a acelor de
stricnină îngheţate.
Suntem singuri într-un teritoriu monstruos, abisal,
terifiant...
Singuri în Pădurea Otrăvită.
De undeva, de departe, Soarele argintiu se pregăteşte
să-şi primească mult-aşteptata jertfă...
”Mădălina, te iert”, am rostit cu ultimele puteri, ”şi sunt
sincer când spun asta”.
Am ridicat privirea către Cer şi am aşteptat să văd ce
se întâmplă.
Mi s-a părut că Soarele argintiu şi-a schimbat brusc
culoarea.
Era Soarele nostru.
123
MIHAI IUNIAN GÎNDU
CRIME ÎNTR-O LUME DE COŞMAR
Prietenul meu, Relu, lucra de mai mult timp în poliţie.

Ca experienţă, desigur, nu se putea compara cu mulţi, iar
ca fler, se afla de asemenea printre primii.
Totuşi, la cazul actual se încurcase şi (se pare că deja
începea să devină o regulă pentru mine) se gândise să
apeleze şi la ajutorul meu, nu fiindcă aş fi fost neapărat
mai bun în deducţii, dar - spunea el - îmi era mult mai uşor
să mă infiltrez în cercul suspecţilor şi să încerc să fac
observaţii care i-ar fi putut fi de folos în anchetă, pe lângă
cât el, cu toată abilitatea sa de ”copoi” bătrân, era destul
de cunoscut în comunitate şi ar fi putut fi oricând
recunoscut ca fiind poliţist sau s-ar fi putut trăda printr-un
gest sau un detaliu, şi atunci toată acţiunea sa aşa-zis
”incognito” s-ar fi dus de râpă.
Ploua în acea zi şi am avut o strângere de inimă în
timp ce mă îndreptam către locuinţa lui Relu.
Deşi nu îmi dezvăluise prea multe despre caz, aveam
o intuiţie care îmi spunea că urma să mă confrunt cu ceva
cu adevărat terifiant. Cu o minte bolnavă, cu un labirint al
morţii, cenuşiu şi înspăimântător. Şi nu eram prea sigur
dacă sunt pregătit să fac faţă la aşa ceva - dar oricum, pe
lângă vechea prietenie ce ne lega, nu puteam să mă
sustrag de la o acţiune care ar fi putut, măcar în teorie, să
contribuie cu cât de puţin la prinderea unui asasin
nemilos.
Am fost tentat să iau un taxi, dar, dintr-un motiv pe
care nu îl pot explica prea bine, am preferat să mă urc în
autobuz şi să prelungesc astfel timpul afectat călătoriei.
124
Picăturile de ploaie se zdrobeau de ferestrele nu foarte

curate ale maşinii, ceea ce îmi sporea senzaţia de
disconfort. O jumătate de oră... un sfert... câteva minute...
şi voi şti, de data aceasta cu certitudine, atât rolul pe care
urma să-l joc, cât şi care erau dimensiunile puzzle-ului
ucigaş în care Relu voia să mă infiltreze.
În sfârşit, am ajuns la poartă. Prietenul meu avea o
casă împrejmuită de o curte, cu o grădină imensă, în care
îi plăcea să petreacă mult timp vara. Acum însă era plină
toamnă şi mă aştepta, ca de obicei într-un asemenea
anotimp, undeva în sufragerie, cu cafea şi plăcinte cu
fructe, dar şi cu un pahar de vin roşu.
”Salut, Relu, ce faci? Mă bucur să te revăd”, i-am spus
şi l-am îmbrăţişat. Efervescenţa mea nu era una
contrafăcută, chiar de-abia aşteptam să ne vedem, dar nu
puteam să-i spun, încă de la început, cât de apăsat psihic
mă simţeam - aş fi putut astfel să-i retez orice elan, or nu
asta intenţionam.
”Şi eu mă bucur! Ce să fac, cam ca de obicei... Te rog,
ia un loc şi serveşte-te”, spuse cu o politeţe de gazdă
autentică.
M-am conformat şi, pentru început, am servit o plăcintă
cu cireşe şi am luat câteva înghiţituri din cafeaua foarte
tare pe care o preparase.
”Introdu-mă, te rog, în subiect”, i-am spus. ”Sunt curios
să ştiu despre ce e vorba”.
”Sincer, nu ştiu dacă vei mai fi la fel şi după ce-ţi voi
spune istorisirea. Dar simt că mă poţi ajuta. Au fost găsite
mai multe fetiţe moarte, cu tăieturi la gât şi la mâini,
aproape golite de sânge. Ca şi cum ar fi fost victimele
unor vampiri. Cadavrele lor au fost ascunse într-o pădure
din apropiere, însă nu atât de bine pe cât ar fi dorit
criminalul. De când colegii mei le-au găsit, încerc să mă
125
MIHAI IUNIAN GÎNDU
lămuresc care este mobilul crimei şi ce se ascunde în

spatele minţii bolnave a ucigaşului”.
”Şi? La ce concluzie ai ajuns?”, l-am întrebat, vizibil
derutat.
”Îmi scapă ceva. Pot să îţi spun că am impresia că e
ceva în genul Erzsebet Bathory - ştii, povestea clasică.
Dar nu îmi dau seama dacă e vorba de cineva care are un
cult pentru Contesa însângerată şi încearcă să-i copieze
crimele, dacă are o motivaţie similară, cum ar fi folosirea
sângelui victimelor, sau dacă, totuşi, e o coincidenţă de
procedură”.
”Înţeleg. Probabil că nu e atât de uşor de descifrat. Ai
ceva suspecţi?”.
”Da, am. Problema este însă că nici nu ştiu exact care
dintre ei e făptaşul, nici nu am o probă concludentă - or,
nu-l pot aresta pe vreunul numai pentru că mi se pare mie
suspect”.
”Detaliază, te rog”, am rostit, după ce am golit ceaşca
de cafea.
”Practic, la o distanţă nu foarte mare de pădurea în
care au fost găsite fetiţele, locuieşte o familie de
intelectuali de viţă nobilă - totodată, proprietari ai unor
suprafeţe însemnate de teren. Un fel de boieri, cum erau
pe timpuri. Sunt foarte sofisticaţi şi tare-mi e că te vei
pierde în hăţişul jocurilor şi speculaţiilor lor încă din
momentul în care-i vei cunoaşte, fiindcă sunt maeştri în
aşa ceva. El - un tip înalt, mustăcios, mare amator de golf,
vânătoare, box şi curse de cai. Ea - o persoană ciudată,
voluntară, cu gusturi excentrice. Nu au copii. Şi, în sfârşit,
sora sa, o fostă pacientă a spitalelor psihiatrice”.
”Şi pe cine bănuieşti, mai exact? Totuşi...”.
”Tocmai asta e, că nu-mi dau seama. Ar putea fi şi
intelectuala excentrică, dar şi sora cu antecedente - dacă
126
nu de crimă, cel puţin de dezechilibru mental. Iar pe capul

familiei nu-l pot exclude total - deşi am impresia că e
mâna unei femei, poate fi şi un pervers cu aplecare către
fetiţe, pe care, dacă nu le poate poseda într-un mod firesc
şi legal, le omoară, le goleşte de sânge şi apoi le ascunde.
Vezi cât de complicate sunt lucrurile? Sau se mai poate şi
ca cei doi soţi să lucreze în complicitate”.
”Da, aşa este. Pare complicat. Şi cam ce aştepţi de la
mine?”.
”Să te infiltrezi sub un pretext oarecare. Eu nu prea o
pot face, fiindcă m-ar «mirosi» imediat. Să încerci să-ţi dai
seama care ar putea fi făptaşul şi, mai presus de toate,
încearcă să sustragi o probă. Ceva cu care să pot
incrimina efectiv pe unul dintre ei. Ştiu că nu e simplu,
dar...”.
”Păi să ştii că nu. Chiar dacă au dat dovadă de o
anume inabilitate în partea cu ascunderea corpurilor, nu
pot crede că sunt la fel de nepricepuţi în restul. Ba chiar s-
ar putea să fie impenetrabili. Dar am să încerc. Evident,
nu pot să promit un rezultat, însă voi încerca!”.
”În regulă”, rosti Relu, cu un zâmbet larg. ”Exact asta şi
aşteptam de la tine. Vei avea şi un telefon mobil cu tine,
dar nu mă suna decât în caz de urgenţă şi când ştii că nu
eşti auzit”.
”OK, aşa voi face. Ţinem legătura”.
După ce am ciocnit şi paharul de vin, ca pentru a
parafa această stranie înţelegere, m-am despărţit de Relu
şi m-am îndreptat înapoi spre casă.
Viziunea oribilă a fetiţelor maltratate şi ucise avea să
mă urmărească mult timp de atunci înainte - mă simţeam
de parcă tocmai intrasem în cel mai negru coşmar, un
coşmar al altcuiva... dar care mă temeam ca nu cumva să
devină al meu.
127
MIHAI IUNIAN GÎNDU
Oare ce am să inventez?, mă frământam, şi pe bună

dreptate. Nu mă consideram chiar atât de abil încât să
”ţin” o minciună, fără să mă deconspir, de la un capăt la
altul al acţiunii, mai ales în faţa unui criminal care, aşa
cum spusese şi Relu, nu putea fi decât în aparenţă
neglijent. Mai mult ca sigur că acesta posedă o minte de o
mie de ori mai ordonată şi mai calculată decât a mea. Şi
atunci? Ce-mi rămâne de făcut?
Până la urmă, mi-a venit o idee. Trebuie ca minciuna
să fie doar parţială, numai aşa pot să nu mă dau de gol.
Nuvelele mele circulau destul de mult prin comunitate,
aşadar voi spune că am venit să fac un sejur la reşedinţa
lor cu iz arhaic în căutarea inspiraţiei pentru o nouă nuvelă
gotică. Bun. Asta o vor crede.
Iar restul, deducţiile privind crimele şi identificarea unei
eventuale probe, le voi face exclusiv în propria minte,
acolo unde nu vor avea cum să pătrundă sau să
controleze. Mai greu va fi cu sustragerea probei, dar, dacă
voi vedea că nu sunt condiţii suficient de prielnice, mă voi
rezuma la a-i spune lui Relu unde anume poate s-o
găsească.
Aşa am şi procedat.
Am avut o întrevedere cu Armand şi Ana, proprietarii
reşedinţei, în care le-am prezentat varianta sus-
menţionată, privind lipsa de inspiraţie şi dorinţa de a scrie
din nou.
Interiorul locuinţei lor părea într-adevăr desprins din
secolul trecut. Mobile somptuoase, având sculptate în
lemn figuri groteşti, sfeşnice, candelabre, orologii de
perete mă înconjurau, totul într-un decor vechi şi prăfuit.
Unele ferestre păreau că nu văzuseră de mult timp lumina,
128
bibliotecile erau imense, culoarele te purtau într-un

adevărat labirint.
Am încercat, atât cât am putut, să fac abstracţie de
acest decor menit parcă special să intimideze.
”Şi doriţi să scrieţi o nouă nuvelă gotică? Cumva
despre o serie de crime sau ceva asemănător?”, m-a
chestionat politicos Armand, după ce mi-a ascultat
povestea.
Am simţit că-mi îngheaţă sângele în vene. Dacă mă
dau de gol încă înainte de a începe, e clar ce va urma...
”Ah, nu ştiu încă...”, am încercat să evit, poate nu
tocmai cu dibăcie, capcana. ”E prea devreme să mă
pronunţ asupra subiectului... Depinde ce îmi va dicta
inspiraţia”, i-am răspuns.
Armand s-a apropiat de mine şi mi-a pus o mână fermă
pe umăr.
”Sper atunci să aveţi o bună inspiraţie... şi să câştigaţi
suficient din comercializarea nuvelelor pentru a reveni şi la
anul”, încheie cu o glumă însoţită de un râs sănătos.
”Oh, da, desigur”, i-am răspuns, râzând la rându-mi.
”Şi eu sper acelaşi lucru”.
Oare tocmai vorbisem cu criminalul?
Am fost condus de Martha, servitoarea, către camera

în care aveam să dorm şi să lucrez.
Interiorul acesteia nu diferea prea mult de restul
încăperilor, având acelaşi aer retro, inspirând oarecum
teamă şi prudenţă vizitatorului. M-am făcut comod (în
măsura în care acest termen putea fi considerat adecvat),
i-am mulţumit Marthei şi apoi, rămas singur, am încercat
să mă concentrez.
129
MIHAI IUNIAN GÎNDU
”Trebuie să fiu atent chiar şi la cel mai mic detaliu...

Am de-a face cu o familie bizară, de acord... Dar suficient
de deviată de la normal pentru a comite toate acele crime
oribile? Şi este cumva posibil ca cei doi soţi să fie
complici, aşa cum se întrebase şi Relu, sau asasinul e
unul singur şi îşi ascunde cu grijă urmele, chiar şi faţă de
partenerul de viaţă?”.
Era încă prea devreme pentru a răspunde la astfel de
întrebări.
Pendulul din perete a bătut ora fix, dându-mi fiori.
După o noapte agitată şi plină de coşmaruri, am
coborât pentru micul dejun. Pe lângă Armand şi Ana, jos
se afla şi sora ultimei, Agatha.
Încă de când am văzut-o i-am citit un licăr straniu în
priviri, sclipire ce părea să mă avertizeze: ”nu te apropia
prea tare, dacă vrei ca totul să nu se sfârşească rău!”.
Acum nu necesita internare, stătea doar la domiciliu sub
un tratament prescris de unul dintre cei mai renumiţi
medici, dar ce însemna aceasta oare?
Deşi nu a vorbit foarte mult despre subiect, din spusele
Anei am înţeles că Agatha, cu toate că se refugiase de
multe ori într-o lume numai a ei, avusese şi câteva crize
violente.
Suficient de violente încât să o împingă către crimă?,
m-am întrebat, dar evident că am făcut-o numai pentru
mine însumi. Am mâncat în tăcere, străduindu-mă să las o
impresie cât mai naturală. Totuşi, aveam impresia că arăt
uşor crispat.
”Ce este, nu vă place pasta de somon?”, m-a
chestionat brusc Ana.
Era să mă înec.
”O, ba da, este excelentă!”, am răspuns repede. Şi
chiar nu minţeam. Nu din cauza pastei îmi făceam
130
probleme, ci din alte motive, mult mai grave şi mai...

sângeroase. Apoi am mers cu toţii să asistăm la o
demonstraţie de echitaţie, după care ne-am plimbat prin
împrejurimile înverzite şi primitoare, în timp ce Armand
participa la o partidă de golf împreună cu câţiva prieteni.
”Imaginaţia este o latură fascinantă a personalităţii
umane”, mi se adresă Ana în timp ce mergeam de-a
lungul unui râu împreună cu câţiva servitori. ”Însă uneori
putem descoperi lucruri înfiorătoare, monstruozităţi în
imaginaţie, tocmai fiindcă nu are nicio limită... Ca autor de
nuvele gotice, îmi veţi da, desigur, dreptate”.
”O, categoric, stimată doamnă. Chiar aşa este. Numai
că în viaţa reală nu vom putea niciodată transpune toate
aceste fantezii deseori morbide... Ele ne hrănesc spiritul
într-un fel aparte, dar nu ne domină în acţiunile noastre
propriu-zise, veţi fi de acord... Decât cu unele excepţii”,
mi-am încheiat replica spontană.
”Fireşte, aveţi dreptate”, îmi răspunse strania mea
interlocutoare.
N-am reuşit să înţeleg bine dacă îmi dădea dreptate în
privinţa principiului sau a excepţiilor de la regulă. Ceea ce,
în contextul dat, era esenţial...
”Să îmi lăsaţi şi mie un volum cu nuvelele dvs.”.
”Voi fi onorat să o fac”, am răspuns şi ne-am continuat
drumul.
Spre seară, după cină, în timp ce mă retrăgeam către
propria cameră, am surprins, fără să vreau, o scenă
cutremurătoare: Agatha îşi bătea cu furie păpuşa, o biată
figurină din plastic reprezentând... o fetiţă, strigând la ea:
”N-ai fost cuminte astăzi, n-ai ascultat!!!”. Apoi a luat un
cuţit şi i l-a pus la gât. Am răsuflat adânc, a neputinţă. Şi
Relu cum voia să-i aduc proba? Ce să fac, să-i fur păpuşa
Agathei şi să reclam la poliţie c-a vrut s-o omoare?
131
MIHAI IUNIAN GÎNDU
*
Am dormit foarte prost în următoarele nopţi. Gândul că
mă aflam într-o casă străină, în care fusesem găzduit doar
datorită reputaţiei mele de scriitor şi promisiunii că voi
scrie ceva nou şi suficient de bun încât să nu
dezamăgească cititorii, în acelaşi timp ştiind însă că
împărţeam acoperişul cu un criminal odios, pe care trebuia
(şi îmi doream) să-l identific, neavând însă deocamdată
nici cea mai vagă idee cum voi putea face acest lucru, mă
înnebunea.
Priveam tavanul în care din când în când se reflectau
luminile străzii, îmi aminteam de ce îmi spusese Relu
despre trupurile golite de sânge ale fetiţelor şi nu aveam
linişte, orice aş fi făcut. Mă copleşea partea de maladiv
care intuiam că se află în mintea asasinului, deşi nu îmi
dădeam seama cui, mai precis, îi aparţine.
Am servit în continuare mesele cu ciudata familie, am
făcut câteva plimbări prin împrejurimi şi am încercat să fiu
foarte atent la ce se întâmpla împrejur. Şi, după nu foarte
mult timp, chiar am avut ce vedea...
Am surprins-o de mai multe ori pe Martha strecurându-
i, seara, lui Armand nişte reviste care nu ştiam ce conţin,
dar din atitudinea ”secretoasă” a capului familiei am bănuit
că ceva nu era tocmai în regulă. Până la urmă, am reuşit,
foarte discret, să arunc o privire asupra copertei uneia
dintre ele şi m-am lămurit: erau reviste indecente cu fetiţe,
unele dintre ele nepărând a avea nici măcar vârsta legală
pentru a poza în astfel de publicaţii, mai curând având
vârste cuprinse cam între 13 şi 15 ani.
Interesant!
Iată cu ce se ocupă dl. Armand, misterioasa mea
gazdă, în timpul liber! M-am hotărât să-l supraveghez mai
132
cu atenţie, însă trebuia să fiu atent ca nu cumva să mă

dau de gol.
Vreo 3 sau 4 zile nu a intervenit nimic deosebit, dar în
a cincea am auzit nişte zgomote care mi s-au părut
ciudate din camera lui Armand. Ana nu se afla acolo, avea
alte treburi de rezolvat.
M-am apropiat călcând pe vârfuri, cu mare prudenţă.
Când am ajuns aproape de uşă, aceasta, deşi nu am
atins-o, ci în urma unui curent de aer, s-a deplasat puţin şi
a scârţâit.
”Merde!”, am înjurat, printre dinţi. Era tot ce îmi mai
lipsea.
Din fericire, Armand avea nişte căşti la urechi şi nu a
auzit zgomotul.
Am aruncat o privire înăuntru.
Armand privea la un aparat video conectat la un
televizor imagini şocante: trupuri albe, cadaverice,
transportate la morgă, altele şiroind de sânge, apoi altele,
de data aceasta din cimitir. Totul era legat de moarte şi de
cadavre - un fel de precursor al filmelor snuff care circulau
ilegal.
M-a luat cu transpiraţii reci. În cele din urmă, m-am
îndepărtat rapid, pentru a nu risca să fiu surprins tocmai
când descoperisem ceva important.
Am început, în pofida presupunerii iniţiale a poliţistului
şi chiar a mea, conform căreia asasinul ar fi o femeie, să
cred că Armand este făptaşul. Însă partea cea mai
complicată care îmi revenea pe parcursul şederii mele
acolo, găsirea probei incriminatoare, nu am rezolvat-o cu
niciun chip. Nu am găsit nimic care să-l acuze în mod
direct. Şi, în fond, indiferent ce ar fi conţinut acele reviste
şi acele casete, nu puteau constitui o dovadă asupra a
ceea ce Armand făcuse (sau nu!) în viaţa reală.
133
MIHAI IUNIAN GÎNDU
Începusem să adorm de-abia către orele 3-4

dimineaţa.
În următoarea zi, am asistat la o partidă de vânătoare

organizată de familia care mă găzduia. Astfel de
evenimente nu mă atrăgeau câtuşi de puţin, dar aveam un
scop de atins acolo şi, în plus, nu îi puteam refuza, ar fi
fost nepoliticos. Ce pot spune este că m-am lămurit
definitiv că membrii acelei familii nu aveau nicio problemă
în a ucide!
Până şi Agatha a cules, triumfătoare, leşul unei păsări
care făcuse imprudenţa de a se aventura pe acolo, la
momentul nepotrivit.
Odată întors la vilă, m-am prefăcut foarte absorbit de
scrierea nuvelei, care în realitate arăta doar ca o palidă
schiţă. Eram însă mulţumit că niciunul dintre ei nu păruse
a pune la îndoială bunele mele intenţii, şi nici pe departe a
suspecta o eventuală colaborare cu poliţia, ceea ce, în
condiţiile date, era extrem de important.
Peste puţin timp, Armand a trebuit să plece pentru
câteva zile într-o călătorie de afaceri. Nu ştiam în ce
constau acestea şi, deocamdată, nici nu mă interesa prea
tare, gândindu-mă că doar ”interiorul” ascuns al său ar
putea avea legătură cu crimele.
Am profitat însă de ocazie pentru a mai inspecta,
discret, împrejurimile, fără însă a găsi nici cel mai mic
indiciu concret, aşa cum îmi ceruse Relu. Seara mă
retrăgeam în cameră, pentru a lucra... sau a reflecta
asupra situaţiei.
Nu mică mi-a fost mirarea când, într-o astfel de seară
(ba chiar nu departe de miezul nopţii!) uşa s-a
134
întredeschis, lăsând să se întrevadă în cadrul ei o siluetă

feminină.
Era Ana, îmbrăcată într-o toaletă ce putea fi lesne
catalogată drept provocatoare!
M-am prefăcut că nu observ acest amănunt şi am
salutat-o politicos.
”Bună seara!”, îmi răspunse, la rându-i. ”Cum merge
lucrul la noua nuvelă?”.
”Euhh... Sunteţi amabilă că întrebaţi”, am replicat,
încercând să nu par pus în încurcătură. ”Pentru astfel de
situaţii, francezii au o vorbă deja consacrată: tant bien que
mal. Cam aşa şi cu nuvela mea. Sper însă ca până la
sfârşitul scurtei mele şederi aici să realizez ceva cu
adevărat deosebit”.
”Îţi urez mult succes”, îmi răspunse, folosind persoana
a doua şi, în acelaşi timp, descheindu-şi uşor bluza. Apoi,
apropiindu-se de mine şi atingându-mă uşor cu pieptul pe
mână: ”Armand nu trebuie să ştie...”.
Recunosc că am fost luat total prin surprindere. La
orice mă aşteptam, numai la asta nu.
Însă cum să dau înapoi? Ana era o femeie extrem de
atrăgătoare, iar felul în care şi-a lansat propunerea ar fi
scos din minţi orice bărbat. Şi dacă aş fi vrut, n-aş fi putut,
într-o atare situaţie, să raţionez prea mult cu privire la
enigmă - deja o făcusem de mai multe ori pe zi, până
aproape că înnebunisem!
Astfel încât, în cele din urmă, am cedat, foarte uşor,
pierzându-mă în îmbrăţişările ei, acoperindu-i trupul cu
sărutări, dorindu-mi ca acele clipe să nu se termine
vreodată! În fond, bărbat eram şi eu, şi nimic nu îmi părea
mai dulce în acele momente decât trupul fierbinte al Anei!
Cât despre Armand, nu puteam decât să mă rog ca
într-adevăr să nu afle niciodată...
135
MIHAI IUNIAN GÎNDU
După ce am făcut dragoste, am sărutat-o pe genunchi,

apoi mai jos, către gleznă... până am zărit un mic tatuaj pe
care îl avea pe picior. Erau două iniţiale, ”E. B.”, însoţite
de o picătură de sânge!
”E.B.”, m-am gândit, oare de unde vin? ”Erszebet
Bathory”, mi-am dat seama, într-o străfulgerare. Plus
picătura de sânge!
Mi s-a tăiat respiraţia.
Nu mă puteam gândi în acele clipe decât că, cel mai
probabil, mă aflam cu trupul lipit de cel al unei asasine
feroce, care m-ar fi înlăturat şi pe mine, fără nicio urmă de
remuşcare, dacă ar fi bănuit ceva!
”Te simţi bine, dragule?”, mă întrebă, aproape în
acelaşi moment.
”Da, fireşte... Niciodată nu m-am simţit mai bine”, am
răspuns, mângâind-o pe spate şi având privirea aţintită în
tavan.
A doua zi, Agatha a făcut din nou o criză. A ucis

canarul familiei cu un cuţit de bucătărie, apoi a mânjit
păpuşa cu sângele păsării.
”Nu ai fost cuminte astăzi, am să te omor!”, strigă, apoi
tăie gâtul păpuşii cu acelaşi cuţit. Ochii marionetei păreau
goi şi trişti.
Îmi era cumva milă de Agatha, care în mod evident
suferea de o afecţiune psihică, dar în acelaşi timp
spectacolul pe care-l oferea era unul grotesc,
cutremurător.
Şi nu puteam să nu mă întreb dacă nu cumva îmi era
milă chiar de asasină, dacă bietele fetiţe care fuseseră
găsite în pădure fuseseră văzute de mintea înceţoşată a
136
Agathei tot ca nişte păpuşele neascultătoare... care

trebuiau pedepsite.
Către orele prânzului, o nouă lovitură: în pădure a fost
găsită o altă fetiţă, ucisă după acelaşi ritual.
Abia acum îmi dădeam seama cât eram de
neputincios: cum să-l ajut pe Relu să descopere
identitatea asasinului, dacă acesta acţiona chiar de lângă
mine, dacă mă aflam, practic, în mijlocul evenimentelor,
fără a-mi putea da seama de adevăr?!
În momentul în care Armand s-a reîntors la vilă şi mi s-
a părut că desluşesc pe chipul său un rânjet cinic atunci
când i-a fost adusă la cunoştinţă găsirea de către servitori
a cadavrului fetiţei, mi-am dat seama că îmi va fi imposibil
să decriptez enigma de unul singur. Trei suspecţi şi nicio
certitudine... cu atât mai puţin vreo probă.
Am mai tras de timp o zi şi jumătate, perioadă în care
am fost extrem de afabil cu toată lumea, apoi am luat o
decizie.
Dacă voiam cu adevărat să aflu ceva, trebuia să-mi
găsesc un aliat din interior, şi nu vedeam pe cineva mai
potrivit decât Martha.
Am aşteptat ca ”stăpânii” să plece la o nouă partidă de
vânătoare, am pretextat o migrenă şi am rămas acasă,
apoi m-am strecurat în cămăruţa ei.
”Bună, Martha, scuză-mă dacă te deranjez”.
”Niciun deranj, spuneţi, vă rog”.
”Voiam de mai mult timp să te întreb ceva. Văd că
sărmana Agatha se află într-o îndelungă suferinţă...
Cunosc un medic psihiatru destul de bun şi poate că am
putea-o ajuta... dar trebuie mai întâi să ştiu un lucru”.
”Care anume?”, mă întrebă Martha, destul de
inexpresivă. Nu părea nici derutată, nici surprinsă, ci
eventual doar puţin curioasă.
137
MIHAI IUNIAN GÎNDU
”Spune-mi, te rog... Deocamdată torturează acea

păpuşă. Dar o crezi capabilă să facă acelaşi lucru şi cu
fetiţe din lumea reală? O crezi în stare să ucidă?”.
Martha a avut un uşor rictus, dar s-a stăpânit.
”De ce mă întrebaţi asta?”.
Am stat câteva momente pentru a evalua situaţia, apoi
mi-am dat seama că trebuie să risc.
”Martha, te rog să rămână între noi ceea ce voi spune
acum. Au avut loc mai multe crime în această zonă. Au
fost găsite trupurile neînsufleţite şi golite de sânge ale mai
multor fetiţe, nu doar al celei de acum câteva zile”.
”Da? Au fost comise mai multe crime aici?”.
”Da. E ceva extrem de grav. Mai rău e că toţi cei de
aici pot deveni suspecţi, având bizarerii inexplicabile.
Dacă vreunul dintre ei a comis crimele, pot conta pe tine
pentru a mă ajuta?”.
”De la sine înţeles”.
”Ei bine, iată care este situaţia. Agatha torturează
păpuşi şi ucide păsări cu o frenezie care ar da de gândit
oricui. Ana are, am văzut din întâmplare, un tatuaj cu
iniţialele ”E. B.” şi o picătură de sânge, ceea ce mă duce
cu gândul la Erszebet Bathory şi la crimă. Domnul
Armand, scuze că am fost niţel indiscret, se uită pe reviste
indecente cu minore şi vizionează filme cu cadavre. Însă
nu pot găsi nicio probă împotriva nimănui”.
”Vă ascult”.
”Tu, ca angajată a lor, cu siguranţă ai observat dacă e
ceva în neregulă. Bănuielile tale, dacă ar exista, cam către
cine s-ar îndrepta?”.
”Hmmm...”.
Martha părea îngândurată, dar nu surprinsă, ceea ce
arăta că ştia şi ea ceva.
Se pare că lovitura mea îşi atinsese ţinta.
138
”Să vă spun ceva. Agatha e într-adevăr bolnavă, dar

nu cred că ar ucide. În ceea ce o priveşte pe doamna Ana,
literele E.B. din tatuajul ei simbolizează numele scriitoarei
preferate, adică Emily Brontë, iar picătura e o metaforă
pentru suferinţă, deci nu e ceea ce v-aţi gândit dvs. Aşa
încât... mai încurcate sunt lucrurile cu domnul Armand,
asta ca să vă dau cât de cât un răspuns la întrebare”.
”Exact cum mă gândisem şi eu iniţial”, am rostit,
apăsat, încântat că, în sfârşit, aveam ceva concret, chiar
dacă deocamdată nu era decât mărturia verbală a unei
servitoare. Rămâne de văzut cum voi ajunge la proba
concretă. ”Mulţumesc, Martha”.
”Acum scuzaţi-mă puţin, am de dat un telefon”.
”Te rog”.
Martha s-a chinuit vreme de aproape cinci minute cu
telefonul mobil, care însă se blocase şi nu părea să o
asculte în niciun fel.
”Mi-l puteţi împrumuta puţin pe al dvs.? Vi-l aduc
imediat înapoi”.
Deşi aş fi preferat să nu o fac, Martha tocmai se
oferise să colaboreze cu mine şi nu puteam să o refuz. I-
am întins aparatul.
”Poftim, Martha, foloseşte-l. Eu am să te aştept în
cămăruţa ta”.
”Mulţumesc”, rosti fata şi se îndepărtă.
Aşadar, Armand...
*
Am stat vreme de câteva minute singur în încăpere,

privind pe fereastră. Încă mai aveam timp la dispoziţie
până să se întoarcă Ana şi Armand de la vânătoare...
Până la urmă voi reuşi! Deja pot spune că mă simţeam
mai sigur pe mine, mai încrezător în izbândă.
139
MIHAI IUNIAN GÎNDU
Am început să răsfoiesc prin sertarele Marthei, cine

ştie, poate voi găsi o probă... Erau acolo fotografii de-ale
ei din tinereţe, zâmbind împreună cu grupul de colege de
la şcoală, apoi într-o excursie îndepărtată...
Blah. Nimic interesant.
Apoi am găsit nişte însemnări din care reieşea că
avusese o fetiţă, care murise de o boală rară la vârsta de
opt ani, după care Martha se angajase la familia Ana-
Armand...Şi, undeva în fundul sertarului, un jurnal, din
care citez câteva fragmente:
”Biata Alice... Să o pierd la 8 ani, după ce că am fost
părăsită de logodnic, după ce că sunt fără un serviciu
stabil, ce oroare, ce lovitură cumplită... Cum să privesc
imaginea feţişoarei ei dulci în sicriu, cum să văd cum s-a
stins lumina ochilor mei? Ce Dumnezeu a putut îngădui
asta? De fapt, poate că nici nu există, acel Dumnezeu.
(...)
Am să mă răzbun cumplit pentru această suferinţă
nemeritată. Alte fetiţe de 8 ani, altele şi altele, vor muri...
De mâna mea, pentru ca acel Creator blestemat să ştie că
nu trebuia să mi-o ia pe Alice... Vor muri şi le voi goli de
sânge, lichidul care asigură viaţa, apoi le voi îngropa în
pădure...
(...)
Tocmai m-am angajat la domnul Armand. E bine că
atât el, cât şi doamna Ana şi sora acesteia au gusturi
foarte bizare şi înclinate către macabru, astfel nimeni nu
mă va bănui tocmai pe mine... indiferent câte vor muri.
Şi vor muri multe, pe cuvântul meu...
(...)
Niciodată nu mă voi opri, pentru că nimeni nu mi-a
adus-o înapoi pe Alice... Cred că până şi Agatha e mai
fericită decât mine, printre păpuşile ei mutilate...
140
Niciodată... Să se ferească cel care îmi va sta în cale!”.
Am lăsat filele să cadă la pământ, cu un gest de

neputinţă. Puţin mai devreme, auzisem declicul cheii în
broască (Martha mă încuiase în propria ei cămăruţă) şi
imediat după aceea am început să simt miros de gaze (le
dăduse deja drumul înainte)... iar telefonul mobil (cât de
idiot am putut să fiu!) rămăsese la ea... E limpede că voi
muri în câteva zeci de minute.
Ce farsă sinistră! Cum aş fi putut să-mi imaginez, în
acea galerie sinistră de personaje desprinse parcă din
scrierile lui Edgar Allan Poe, că tocmai Martha e făptaşa!
Şi îi ”turnasem” repede tot adevărul!
Mai aveam o singură carte de jucat. Conţinutul nuvelei
îl aveam salvat pe un stick, iar Martha, din fericire, avea în
cameră un calculator conectat la Internet.
Am adăugat, repede, ultima parte, cea dezvăluind
identitatea adevăratei asasine, în document, apoi l-am
ataşat pe e-mail şi i l-am trimis lui Relu, însoţit de
următorul text scurt:
”Dragă Relu,
E ciudat că o înfrângere poate fi, în egală măsură, o
victorie şi viceversa.
Iată, în curând voi muri asfixiat, pentru că sunt încuiat
într-o cămăruţă unde s-a dat drumul la gaze, iar telefonul
mobil de pe care te-aş fi putut anunţa nu se mai află în
posesia mea. Până vei citi e-mail-ul, va fi mai mult ca sigur
prea târziu.
Am rezolvat, în cele din urmă, enigma, dar cu preţul
suprem - preţul vieţii.
Ai în nuvelă ataşate fragmente din jurnalul Marthei,
care o incriminează direct în cazul fetiţelor ucise.
Originalele le-am ascuns în altă parte decât le pusese ea -
141
MIHAI IUNIAN GÎNDU
poţi căuta lângă sobă -, pentru a-i fi mai greu să le

identifice şi să le distrugă. Cu puţin noroc, le vei găsi tu şi
le vei avea ca probă.
Nu aş fi crezut niciodată - nici că ea e făptaşa, nici că
toate acestea se pot întâmpla aievea.
Fă ce ştii tu mai bine cu aceste informaţii.
Eu am acum un pic de treabă. Mă duc să mă întâlnesc
cu Moartea, de data aceasta în persoană.
Las în urmă regrete, dar şi un prieten adevărat.
Te-am ajutat, iată, să descifrezi misterul, dar nu aşa
cum ne-am fi dorit amândoi.
Dacă e adevărat că există o lume de dincolo, ne vom
reîntâlni cu siguranţă.
Deja încep să simt că mi-e dor de tine.
Prietenul tău devotat,
M.”.
*
Epilog. Martha a intrat în încăpere, după un timp pe

care îl calculase precis că ar fi necesar pentru ca cel aflat
în interior să nu se mai afle în viaţă, să moară asfixiat.
A fost izbită în plin de mirosul de gaze, motiv pentru
care le-a oprit repede şi a deschis larg ferestrele. A
aruncat o privire prin încăpere - trupul inert al scriitorului
se afla căzut undeva, lângă birou.
Avea puţin timp la dispoziţie, ca să fie sigură că
Armand şi Ana nu vor reveni acasă pentru a surprinde
scena.
Puţin, dar avea - şi era obligată să-l folosească cum
trebuie.
Va trebui să ascundă cadavrul, apoi să dispară cât mai
repede undeva, peste graniţă, fiindcă era doar o chestiune
de zile reclamarea dispariţiei scriitorului la poliţie, ancheta
142
şi, probabil, în cele din urmă, descoperirea crimei. Ştia că

nu are cum să le evite, dar - dacă se mişca repede, putea
”evada” înainte de toate acestea.
Aceasta a şi început să facă - dar a fost frapată de un
amănunt. Pe ecranul calculatorului era deschisă pagina de
pornire Google, or ea o lăsase pe cea de Yahoo!.
Ceea ce nu putea însemna decât un singur lucru -
înainte de a muri, scriitorul intrase pe Google. Fie pentru a
căuta ceva, fie pentru a-şi accesa e-mail-ul.
A intrat repede în ”History”, ca să verifice. Nu păreau a
fi fost date căutări, în schimb apărea un cont de Gmail
care nu-i era cunoscut. Clar! Tipul intrase în grabă şi
uitase să şteargă istoria recentă. Cel mai probabil, ca să
transmită date despre identitatea asasinului. Probabil că
nu ”muşcase” momeala şi descoperise ceva în încăpere.
Ceva cum ar fi putut fi... jurnalul ei.
L-a căutat repede şi, negăsindu-l la locul obişnuit, a
intrat în alertă. Acele file o incriminau direct - ştiuse asta
de la început, dar nu se putuse abţine de la a ţine un
jurnal.
Intra în criză de timp - Armand şi Ana trebuiau să
sosească.
S-a dus repede către sobă şi, într-o despărţitură a
peretelui, a zărit marginea unei file. Tremurând, a scos
repede paginile de acolo - era chiar jurnalul ei! Ticălosul -
le ascunsese în altă parte!
Le-a rupt în bucăţele mici şi le-a ascuns în buzunar,
pentru a le împrăştia ulterior undeva sau a le arde.
Apoi a târât cadavrul scriitorului (din fericire murise prin
asfixie şi nu lăsa urme de sânge) în grădină, unde l-a
aruncat într-un puţ dezafectat şi a turnat mult pământ pe
deasupra.
Aşa! Până îl vor găsi, va trece cel puţin o săptămână.
143
MIHAI IUNIAN GÎNDU
Apoi şi-a pus o pereche de ochelari şi o perucă, pentru

a nu fi recunoscută, şi-a luat geanta cu bani şi a părăsit în
fugă reşedinţa...
...Peste câteva ore, se îmbarca într-un tren de cursă
lungă, cu destinaţia într-o altă ţară.
Va avea noroc sau nu?
Victimele ei se vor răzbuna, de dincolo de mormânt,
dându-i poliţistului ce va fi însărcinat cu acest caz
perspicacitatea necesară pentru a o descoperi şi
tenacitatea de a o căuta peste graniţă, sau va scăpa, aşa
cum plănuise?
Nimeni nu putea şti cu certitudine.
În timp ce trenul se punea în mişcare, Marthei i se păru
că aude voci venind de dincolo de lume, zeci de voci
suprapuse ale unor fetiţe inocente, ce alunecaseră în
Moarte prea devreme - victimele ei! Şi, la urmă, o voce
distinctă, chinuitoare, a unui suflet suferind ce se tânguia
dintr-o altă lume - nepreţuita ei fiică!
Martha a privit fix prin geamul din compartiment - lăsa
o lume întreagă în urma sa, un ocean de suferinţă şi
durere.
Şi-a aprins o ţigară şi a murmurat:
”Biata mea Alice! Iartă-mă! Am fost orbită de durere şi
am căutat să te răzbun. Sper ca, din greşeală, să nu te fi
îngropat şi pe tine alături de ele!”.
Şi, în timp ce întunericul nopţii părea hotărât să
devoreze, calculat şi rece, toate nelegiuirile şi tristeţile
oamenilor, trenul se pierdea, cu o viteză năucitoare, la
graniţa dintre viaţă şi moarte. Doar şinele îi opuneau
rezistenţă, cu un scrâşnet teribil...
144
IMPOSIBILA CONTOPIRE, FATALA ATINGERE
”Marion... nepreţuită făptură, albă şi imaculată...

Contrar a ceea ce s-ar putea crede, am nevoie de
ingenuitatea ta, de încheieturile fragile ale mâinilor tale, de
gleznele tale albe, de visurile tale candide...
Făpturi depravate, decăzute, grobiene sunt mult prea
multe pe această lume... Femei care îşi vând trupul, fete
care şi-au pierdut inocenţa, scăldându-se în băi de sânge,
copile care îşi mutilează păpuşile... Da, vei afla, poate,
cândva, am nevoie şi de ele, dar ca ele sunt cu miile, în
timp ce tu eşti unică, ai o valoare inestimabilă...
Tu priveşti infinitul, Marion, şi pentru asta te invidiez,
fiindcă nici măcar eu nu pot face asta... Tu scrutezi zările
albastre ale binecuvântării celeste...
Nu crezi că lumea aceasta e prea plictisitoare pentru
sufletele cu adevărat alese?”.
Marion visa, înconjurată de norişori albi, de perdele
diafane, de îngeri...
Marion visa, fiindcă lumea era prea departe de ea în
aceste momente... Marion visa, fiindcă de vis avea nevoie,
şi nu de realitate...
Şi atunci i-a auzit chemarea... Poate că o aştepta de
mult, poate că ştia că, într-o zi, fatidică, avea să vină. Nu
ştia cine, cum, de ce... Nu îşi putea nici măcar imagina
cum avea să fie viaţa sa după fatala atingere, dar
înţelesese că aceasta va avea, într-o zi, loc.
Ce este destinul?
O sumă a alegerilor noastre sau un labirint desenat de
Dumnezeu?
145
MIHAI IUNIAN GÎNDU
Marion credea că şi una, şi cealaltă...
”Marion... Unii ar putea numi iubire ceea ce tocmai s-a

născut între noi. Când te văd pe tine, nu îmi mai pasă de
sufletele pierdute, de damnarea lui Rimbaud, de dreptatea
lui Sartre... Nu mai vreau să aud, nu mai vreau să ştiu
nimic...
Am nevoie de tine, de puritatea ta, de imaginea
binecuvântată a privirii tale cristaline, de pieptul tău alb şi
fraged, de visele tale ingenue...
Marion, tu visezi acum?
Am nevoie de perfecţiune, unica mea aleasă, câţi oare
au înţeles aceasta? De perfecţiune... care este o perlă atât
de rară.
Blestemată fie soarta care mi-a fost dată!
Fiindcă ştiu că nu vom fi niciodată împreună, iubita
mea imaginară...
Plâng acum. Plâng fiindcă eşti atât de departe, fiindcă
iubirea noastră este una imposibilă...
Ştiu că este interzisă, nu va avea niciodată loc... Va fi
ca un mare vis nebunesc, din care ne vom trezi amândoi
brusc, loviţi, dezamăgiţi, extenuaţi...
Palizi, livizi, morbizi, ca după o noapte de halucinaţii şi
de drog.
Vom şti atunci că ne-am căutat mereu, dar nu ne-am
întâlnit, de fapt, niciodată...Doar în vis...
Spune-mi, Marion, în visele tale există un loc şi pentru
mine?”.
Marion era neliniştită, agitată. Fusese cuprinsă de
anxietate şi se întinsese în pat, pradă unui somn artificial
provocat de o banală pastilă.
146
Zboară pe deasupra Pământului, eternă iluzie,

trecătoare scenă, pentru a-şi lua zborul către nemurire,
către Infinit...
Îi aude din nou chemarea şi se opreşte nedumerită,
plutind pe un norişor alb... Vor fi vreodată împreună?
Marion credea că nu. Nu ştia cine, cum, de ce o
cheamă, nu ştia dacă va rămâne pe Pământ sau se va
înălţa către Cer, dar avea un presentiment - şi se ştie că
intuiţia feminină nu înşală niciodată.
Simţea că nu va fi în veci împreună cu cel care o
cheamă, cu misteriosul străin care apare în visele sale.
Ar fi vrut să ştie...
...dar, probabil, când va şti va fi prea târziu.
De ce această contopire este imposibilă?
”Marion... Ştii cât de singur sunt în lumea monstruoasă

pe care tot eu am creat-o?
...Să câştigi un pariu poate fi un lucru de mare preţ.
Dar ce mă voi face cu acest pariu, fără atingerea ta
diafană, fără lacrimile tale albe ca nişte perle, fără
sinceritatea ta de virgină?
Sunt un mare estet, ar fi trebuit ca lumea să înţeleagă
aceasta. Or, tu îmi dai mie perfecţiunea.
Eu ce îţi pot da în schimb?
...Plâng, plâng cu lacrimi amare, fiindcă soarta care ne-
a fost hărăzită a fost una crudă. Mă tem că tot ce îţi pot eu
oferi nu se va dovedi îndeajuns pentru a împlini strania
noastră iubire.
Fiindcă valorezi mai mult decât o clipă, valorezi mai
mult decât greutatea ta în aur, valorezi mai mult decât un
regat...
147
MIHAI IUNIAN GÎNDU
Valorezi infinitul, Marion.

Or, eu nu am monedă de schimb pentru acesta.
Îţi pot arăta mii de lumi imaginare, te pot face domniţă
peste zeci de împărăţii... Pot fi fascinant, seducător, te pot
învăţa dansuri letale, îţi pot deschide porţi către lumi
magice... Îţi pot apărea în cele mai sublime vise...
...Dar infinitul nu ţi-l pot da. Fiindcă nu îl am nici eu.
Acesta este marele, cumplitul preţ pe care trebuie să îl
plătesc.
Ne vom despărţi, fatal, Marion, şi mă tem că lumea îmi
va deveni indiferentă după aceasta, străină, rece...
Îţi pot cere o atingere înaintea acestui deznodământ
implacabil?
Atât, Marion, o atingere...”.
Marion visa, purtată către azimuturi de o nevăzută
forţă...
Visa, căci lumea aceasta era prea crudă, prea
nedreaptă pentru a-i împlini dorinţele cele mai de preţ.
Marion ştia că va păşi, într-o zi, în eternitate... Că tot
chinul se va sfârşi. Dar până atunci va trebui să danseze
absurd, mortal, între cele două lumi antagonice, să
danseze cu Moartea şi cu Viaţa, cu Distrugerea şi cu
Creaţia, cu Damnarea Clipei şi cu Binecuvântarea
Infinitului. Şi Marion era o foarte talentată dansatoare...
Doar că acum dansa printre lacrimi.
”Nu voi fi niciodată împreună cu el... Nu voi şti cine m-a
chemat în vis, cine mă atrage ca un magnet, cine îmi
admiră puritatea. Voi dansa ca o umbră în jurul său, ca o
fantomă, fără a ne putea contopi... Fără a fi unul şi acelaşi
trup niciodată.
Dar merită să-i dau măcar o atingere, nu-i aşa?
Atingerea cu care să poată înfrunta Infernul, atingerea cu
care să aştepte eternitatea...
148
Nu-i aşa, Doamne? Măcar o atingere”.

Dumnezeu a plâns văzând-o pe Marion, simţindu-şi
creaţia în asemenea cumpănă... şi în asemenea pericol.
”Marion, Marion...
...Aşteptam acest gest de secole, de milenii, încă
dinainte de începuturile lumii...
Contopirea contrariilor, albul şi negrul, Yin şi Yang -
imposibil să nu fi auzit de principiul acesta.
Numai că a fi unul în celălalt, un singur trup, o singură
suflare, s-a dovedit a fi ceva imposibil.
O atingere doar...
Marion, eu am deţinut cândva Cheile Universului,
magia porţilor dintre lumi... Aş fi putut avea totul, dar a
avut loc o confruntare teribilă şi un pariu imposibil...
Un pariu că omul este cea mai nefericită, perversă şi
nerecunoscătoare fiinţă care a putut fi creată vreodată. Un
pariu că poeţii vor sfârşi în Infern, asemeni lui Rimbaud.
Un pariu că Întunericul va acoperi Lumina.
Dar ce mă voi face, Marion, cu tot acest pariu câştigat,
cu toate sufletele, cu tot triumful, dacă nu te pot avea pe
tine?
Tu eşti unica. Nepreţuita. Cea care deţine cheile
Infinitului.
Pe care (n-ai uitat, nu?) nici măcar eu nu le am.
Marion, voi pierde partida... Trebuia să ştiu asta.
Sunt suficient de orgolios ca să lupt până la capăt, dar
încă suficient de vulnerabil - pentru că te-am cunoscut.
Pentru că te-am iubit.
Undeva, în străfundurile întunecate ale fiinţei mele, mai
rămăsese loc şi pentru aceasta. Pentru iubire.
149
MIHAI IUNIAN GÎNDU
Un mic loc, aparent insignifiant, pe care l-ai umplut tu.

Acum aştept, plângând, Orele fatidice ale Infinitului.
Am, ca amintire pentru a-mi suporta osânda, o
atingere.
Marion, eu sunt diavolul.
Acum ai înţeles, nu-i aşa?”.
Marion s-a trezit din cel mai straniu, nepământesc şi

dătător de fiori vis pe care îl avusese vreodată.
A visat că atinge Infinitul, că zboară... Pentru ca apoi
să rămână plutind pe un norişor, ca imortalizată, întrebând
Veşnicia... Cineva îi spunea că e unică, nepreţuită,
adorată... Dar o trăgea înapoi către Pământ. Către păcat.
Către Iad. Ştiuse întotdeauna că aşa se va termina. Toţi
suntem fiinţe prea imperfecte.
Şi-a privit, nedumerită, abia trezită din somn, umărul
stâng şi acolo a putut vedea un semn mic, ca un tatuaj,
rămas în urma fatalei atingeri. O siluetă ca a unui corb, ca
a unui mesager al Morţii, întipărită precum marcajul cu un
fier roşu.
A rostit, printre lacrimi, căci acum identitatea celui plin
de mister îi fusese dezvăluită:
”Sfântă Cruce a lui Iisus Hristos, depărtează de la mine
tot răul.
Sfântă Cruce a lui Iisus Hristos, fă să ajung pe calea
mântuirii.
Sfântă Cruce a lui Iisus Hristos, depărtează de la mine
stingerea morţii”.
Apoi a rămas, singură în cameră, privind prin fereastră,
ca hipnotizată, norişorii albi pe care pluteau îngerii... În
drumul lor către Infinit.
Către acea poartă magică. Care acum îi era
inaccesibilă.
150
În colţul ochilor i s-a ivit o lacrimă limpede precum

cristalul.
Dar Marion va putea să viseze, în continuare...
...Iar Dumnezeu, într-o zi fatidică, la Ceasul Judecăţii
de Apoi, la sfârşitul veacurilor, la apusul tuturor
suferinţelor, înduioşat de drama creaţiei Sale, se va
întoarce pe Pământ şi o va elibera pe Marion.
Şi, poate, şi pe diavol.
A ştiut că va dura foarte mult încă de când a făcut
legământul Curcubeului... Încă de când diavolul pariase că
va cuceri omenirea.
Dormi, Marion, dormi, adânc şi liniştit... În vis, totul este
posibil.
Într-o zi...
151
MIHAI IUNIAN GÎNDU
O POARTĂ MULT PREA ÎNDEPĂRTATĂ
Privesc în jur cu uluire, cu încântare, cu speranţă.

Raiul este aici!
Pot auzi trilurile paradisiace ale păsărelelor, cântările
îngereşti la harpe delicate, pot vedea albul pur, imaculat,
al unor pereţi în întregime din marmură, pot privi, minute
în şir, cum curg minunate izvoare cu apă străvezie, de
lângă stânca impozantă, până undeva către plus infinit...
Totul este atât de feeric, de ireal, de impresionant... Un
peisaj mirific care te copleşeşte, care te face să simţi că
aparţii, poate, unei alte dimensiuni...
Îngeri plutesc pe norişori albi şi, printre ei, zăresc
chipul cuiva cunoscut, al lui David... Se înalţă către
azimut, e gata deja pentru nivelul următor... Apoi, printr-un
perete invizibil ce desparte cele două lumi, se face că aud
însăşi vocea Creatorului divin, care a găsit de cuviinţă să
ni se adreseze:
”Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul. Aţi văzut
în ce hăuri terifiante v-a aruncat păcatul, acum a sosit
clipa mântuirii. De acum încolo, totul va fi exact aşa cum
ar fi trebuit să fie încă de la începuturi. Fericiţi nu numai
cei săraci cu duhul, dar toţi cei ce au pătimit în numele
Meu... Vă dăruiesc vouă izbăvirea mult-aşteptată!”.
Văd, în văzduh, vulturi semeţi, scrutând linia infinitului,
zăresc norişori roz şi mov cum plutesc unul lângă celălalt,
cum se întrepătrund într-o magie numai de ei ştiută. Apoi,
orbitoare, o rază de soare ce ţâşneşte dintre nori ca dintr-
un caleidoscop colorat, pentru a pătrunde cu irizaţiile ei în
spaţiul binecuvântat în care ne aflam...
152
...Eu, David şi Dumnezeu. De când aşteptasem acest

moment al adevărului, al eliberării, al mântuirii!
Atunci se aude un trăsnet coborât din Ceruri, din
norişori începe să curgă un fum gri, otrăvit, iar eu mă
prăbuşesc cu o viteză pe care nu aş fi crezut vreodată că
o pot atinge...
Când am deschis din nou ochii, mă aflam într-un
straniu deşert vorbitor, în care totul părea a glăsui, de la
nisip şi pietre până la animalele deşertului, dar o făceau
într-un dialect total necunoscut. Coloane imense de fum
verde şi violet se ridicau din nisip, învârtindu-se ameţitor în
jurul propriului ax, dând naştere unui curent magic,
nemaiîntâlnit, apoi cămile în miniatură pluteau în aer,
răsturnate, cu cocoaşele în jos, însă atunci când încercam
să le ating (una singură ar fi încăput în căuşul ambelor
palme!), se destrămau, firave, lăsându-mă singur cu fumul
colorat şi cu straniul ambient al deşertului...
În nisip văd desene bizare, ca ilustrând o altă lume, cu
gnomi, păduri şi vrăjitoare (dar cine ar fi putut pătrunde
până aici pentru a le crea?), apoi o flacără albăstrui-
deschis ţâşneşte din nisip, la câteva palme de mine. Mă
dau înapoi, înspăimântat, şi când îi simt apropierea, îmi
dau seama că e rece ca gheaţa, dansând imaterial în jurul
umbrei mele...
O flacără rece în deşert??, mă întreb, apoi mă
prăbuşesc în nisip, pradă delirului...
Un delir care îmi era prea bine cunoscut. Văd animale
fantastice, cu corn în frunte, asemeni inorogilor, şi cu trei
picioare, cum mă încercuiesc, gata să mă străpungă, să
mă devoreze...
Desigur, nu fusesem decât în vis la porţile
Paradisului... În realitate, mă aflam undeva, într-o
încăpere, singur cu propriile halucinaţii...
153
MIHAI IUNIAN GÎNDU
”David! David!”, am strigat, cuprins de frisoane. ”Ai fost

vreodată acolo? Ai primit cu adevărat mântuirea?”. ”David,
e important, răspunde-mi, te rog...”.
Tăcere, o tăcere densă.
Eu, singur cu halucinaţiile mele de damnat, implorând
divinitatea să mă izbăvească.
Am impresia că sunt mai aproape de Infern ca
niciodată, iar poarta care duce către Rai e una mult prea
îndepărtată, ferecată de povara păcatelor noastre...
Aşa este, oare? Ce e adevărat şi ce nu? Visez, oare,
sunt în delir?
Dar cred că cel mai bine ar fi să vă istorisesc povestea
exact aşa cum se cuvine, de la început...
Mă retrăsesem din viaţa socială, scârbit de prea

multele nedreptăţi, unele dintre ele chiar strigătoare la cer,
de violenţă şi barbarie, de ură şi cruzime, de necredinţă şi
blasfemie... Nu puteam, în niciun fel, să înţeleg cum într-
un secol al progresului tehnic şi al supercivilizaţiei puteau
avea loc cele mai odioase fapte, crime, violuri, incesturi,
torturi, cum în anumite părţi ale globului foametea făcea
ravagii, cum în altele războaiele nu încetau, lăsând în
urmă sute sau mii de victime însângerate. Cum de se
făcea, zilnic, trafic de droguri şi de carne vie. Cum totul
semăna atât de mult cu Iadul, deşi aveam resurse pentru
a cuceri, poate, şi alte lumi.
Dar cum să o facem, dacă nu am reuşit să o mântuim
nici pe a noastră?
Nu ştiu să spun ce anume mai aşteptam, la ce mai
speram. Eram, mai curând, un supravieţuitor al unei lupte
ce simţeam că nu-mi aparţine.
154
Lăsam în seama altora concluziile, dialogurile,

emisiunile. Mă întrebam, deseori, ce aştepta însuşi
Dumnezeu de la o creaţie atât de imperfectă şi de vicioasă
cum este omul. Într-o astfel de situaţie, solitar, detaşat de
ceea ce mă înconjura, cuprins deseori de crize depresive
cărora cu greu le făceam faţă, l-am cunoscut pe tânărul
David, un eminent student la Litere.
Tânăr, frumos, inteligent, sclipitor, făcea o puternică
impresie încă de la prima vedere. Însă (deşi însumarea
tuturor acestor calităţi ar fi trebuit să fie prin ea însăşi
suficientă) ceea ce a mişcat, cu adevărat, ceva în mine a
fost completarea lor cu altele, şi mai de preţ, crezute
pierdute în această lume atroce: bunătatea; inocenţa;
candoarea; perfecţionismul.
Aşa ceva nu mai crezusem că îmi va fi dat vreodată să
întâlnesc la o fiinţă omenească!
”Care este romanul tău preferat?”, l-am întrebat, în
cursul unei întrevederi pe care am avut-o la domiciliul
meu, la scurt timp după ce ne întâlnisem pentru prima
oară, la o serată.
”Portretul lui Dorian Gray”, îmi răspunse, fără ezitare.
Ah, da! Cum de nu mă gândisem! Într-adevăr, tânărul
din faţa mea părea o copie fidelă a personajului lui Oscar
Wilde, aflat la momentul iniţial, al purităţii şi inocenţei. I-am
şi spus-o:
”Fără a vrea să te flatez într-un mod gratuit, dar chiar
îmi aminteşti de mitul tânărului care aspiră la perfecţiune...
Însă nu te temi că vei cădea în aceeaşi capcană?”.
”Mulţumesc pentru aprecieri. Când am spus că
apreciez această lucrare, am subînţeles că am şi priceput
ceva din morala ei... Vedeţi dvs...”.
”Nu e nevoie să foloseşti pronumele de politeţe”, i-am
răspuns, amical.
155
MIHAI IUNIAN GÎNDU
David roşi uşor.

”Vezi tu”, adăugă, oarecum încurcat, ”totul e să înţelegi
cât de trecătoare şi false sunt plăcerile şi desfătările
acestei lumi. Să conştientizezi că nu merită să-ţi vinzi
sufletul pentru ele. Apoi îţi va fi mult mai uşor să eviţi
capcana care te poate duce direct la dezastru”.
”Mă bucur mult că spui asta, David. Sincer”.
”Ştiu că perfecţiunea absolută nu poate fi atinsă de un
muritor. Dar dacă ştii să îţi defineşti valorile şi să îţi
stăpâneşti impulsurile, vei putea dovedi că meriţi cu
adevărat o lume mai bună. Lume la crearea căreia poţi
contribui chiar tu, prin propriile opţiuni şi atitudini”.
”Excelent! În sfârşit, am întâlnit pe cineva care să
creadă cu adevărat acestea, nu doar să le afirme pe la
vreo petrecere simandicoasă special pentru a face
impresie!”, nu m-am putut abţine.
David zâmbi uşor.
Am stat de vorbă, astfel, mai mult timp, pe marginea
unor subiecte delicate, dar care puteau deveni, iată, atât
de plăcute... Ziua a trecut mai repede.
Desigur, ne-am despărţit în cei mai cordiali termeni.
Rămas din nou singur acasă - ceea ce n-ar fi fost,

până la urmă, o povară atât de mare, dacă n-ar fi fost
dublată de o tentaţie a unui viciu al solitudinii pe care îl
cunoscusem cu mult înainte de a-l întâlni pe David:
autohipnoza.
Dar mai aveam, oare, dreptul să fac asta?
”Totul e să înţelegi cât de trecătoare şi false sunt
plăcerile şi desfătările acestei lumi. Să conştientizezi că nu
merită să-ţi vinzi sufletul pentru ele”, mi-am reamintit
156
cuvintele lui David. O, de când aşteptasem ca altcineva

să-mi spună asta!
A fost greu, foarte greu pentru mine să nu iau din nou
drumul pădurilor împânzite de spiriduşi şi animale
fantastice, al deşerturilor în care trupurile plutesc, parcă
imateriale, iar coloritul fumului şi al cerului rivalizează cu
cele din picturile lui Dali, al lacurilor îngheţate pe care se
avântă nimfe uneori ingenue, alteori groteşti, pline de
sânge, deasupra unei gheţi impregnate cu cianură - dar, în
cele din urmă, am rezistat tentaţiei.
Tocmai când crezusem că lumea s-a sfârşit, că nu mai
e posibil niciun drum către mântuire, l-am cunoscut pe
David, tânărul inocent, frumos şi de o inteligenţă aparte -
şi nu aveam voie să îmi bat joc de această ocazie. Cine
avea să fie, în viitor, partenerul de dialog al tânărului
ingenuu?
Un scriitor morbid, răpus de slăbiciune şi devorat de
propriile fantasme?
Nu puteam lăsa să se întâmple aşa ceva.
Voi mai avea de meditat, fireşte, asupra capcanelor şi
porţilor ce se deschid în faţa acestei lumi, asupra
posibilităţilor de desăvârşire a naturii umane, ca şi de
decădere şi pierdere a acesteia.
Cel mai important este că totul se joacă încă, nu este
încheiat, aşa cum tocmai îmi demonstrase minunatul
David.
Am oftat. Prea mă obişnuisem cu o stare de apatie, de
absenţă totală în faţa unei lumi ce îmi apărea ca decăzută
şi putredă.
Unde sunt minunatele peisaje ale naturii, animalele
fantastice, cerurile altor lumi?
O, atât de mult mi-aş fi dorit ca la ele să pot accede
aievea, să le pot vedea, simţi, atinge - dar ştiam prea bine
157
MIHAI IUNIAN GÎNDU
că nu sunt decât rodul unor reverii, că aparţin paradisului

artificial.
Oare voi avea ce să îl învăţ pe David? Oare mă va mai
surprinde cu (încă) ceva?
Două întrebări cu deschideri pe cât de diferite, pe atât
de posibile, amândouă.
La următoarea noastră întrevedere, David mi-a vorbit

despre evoluţie, despre progres.
Spunea că acestea nu sunt posibile fără luptă, fără
suferinţă, fără înfrânare, dar, pe cât de grea este calea
către această evoluţie, pe atât de spectaculoase pot fi,
deseori, rezultatele.
O mică minune de care noi, oamenii, suntem totuşi
capabili - trebuie însă, să trecem probe de foc.
Să demonstrăm că o merităm.
”Ai de luptat cu demonii vanităţii, cu dorinţa de afirmare
în faţa celor pe care îi consideri inferiori?”, l-am chestionat
- evident, nu cu prea mare diplomaţie, dar mărturisesc că
am fost împins de o curiozitate de la care nu m-am putut
abţine.
”Sincer să fiu, prea puţin. Sunt tânăr şi entuziast, dar
îmi este limpede că viaţa nu este o competiţie în care
trebuie neapărat să demonstrezi că eşti cel mai bun, deşi
uneori sunt tentat să cred că spre asta încercau să se
îndrepte vechii greci. În fine, divaghez. Pe scurt: ce
relevanţă ar putea avea eventuala mea superioritate, ca
individ, în faţa altora? Niciuna, dacă analizezi mai bine. În
schimb, ce minune să îi pot ajuta pe cei numiţi inferiori să
se ridice cu o treaptă deasupra posibilităţilor proprii, să
evolueze! În aceasta constă adevărata lecţie”.
158
”Superb, David! Pe cuvânt, n-am crezut că cineva mai

poate gândi astfel, astăzi, într-o epocă decadentă şi
murdară, ce parcă face apologia promiscuităţii!”.
Am tăcut câteva momente, parcă vrând să las aceste
impresii să se impregneze şi mai adânc în conştiinţele
noastre.
”Şi? Ai găsit pe cineva compatibil cu nobilele tale
aspiraţii? Ai gânduri de căsătorie?”.
David roşi uşor, cu o tresărire ce parcă îşi avea locul
într-o altă epocă.
”Sunt în căutare. Iubirea este un sentiment magic, pur,
ce merită să fie acordat doar unei persoane speciale. Nu
vreau să mă grăbesc - nici în acordarea acestui gir, nici în
căutarea plăcerii. Cred că toate vor veni la timpul lor”.
”Mă bucur mult că gândeşti astfel, David. Eu n-am
făcut-o atunci când mă aflam la vârsta ta - şi am greşit
enorm. E o minune faptul că te-am cunoscut, ba chiar...
pot spune că ai o influenţă extrem de benefică asupra
mea”, i-am spus, gândindu-mă în acelaşi timp şi la faptul
că apariţia sa mă îndepărtase de practica accederii la
universurile hipnotice. Dar am făcut tot posibilul să nu mă
trădez - David nu trebuia să ştie nimic despre acest secret
înfiorător. Cine ştie ce decepţie ar avea, ce ar crede
despre mine sau ce idei i-ar putea veni - chiar dacă
exemplul său a fost un lucru cu influenţe pozitive, trebuia
să păstrez totul pentru mine. Am poposit vreme de câteva
zeci de minute la o bibliotecă publică, am mai schimbat
câteva impresii despre unii autori, apoi ne-am despărţit la
fel de afabil ca de obicei.
*
Din nou, singur în apartament. Simţind acea chemare

unică, irezistibilă, copleşitoare - pentru că accesul în alte
159
MIHAI IUNIAN GÎNDU
lumi nu e doar anesteziere a simţurilor, ca la o băutură

alcoolică, nu e doar voluptate, ca în cazul nicotinei, nu e
un refugiu banal, ci ceva cu mult mai mult: o poartă către
alte lumi, un vis interzis, o magie.
Lumi iubite, lumi ciudate, lumi dorite, în care nimic nu
are vreo limită, nici cromatica, nici imaginaţia, nici numărul
de combinaţii posibile... Lumi în care există tot ceea ce ai
sperat vreodată că s-ar putea împlini, dar ţi-a fost frică să
crezi... Lumi în care cămilele plutesc şi au dimensiunile
unei mingi ceva mai mari, lumi în care animalele şi pietrele
vorbesc, lumi în care te vezi nevoit să te pleci în faţa
coloanelor infinite, colorate, ca în faţa unei zeităţi. Lumi în
care, în sfârşit, a visa este o religie.
Cum aş putea să rezist unei asemenea tentaţii? Chiar
şi cunoscându-l pe David?
Cât mă voi mai putea abţine, mai ales că lumea în
ansamblul ei îmi părea la fel de ostilă, de neprimitoare ca
de obicei, în pofida recentelor revelaţii.
M-am întins în pat şi am strâns tare pumnul, închizând
ochii şi întinzându-mă pe spate... Cât aveam să mai
rezist...
După un timp, am părăsit încăperea. Era mai bine să
ies afară, să mă îndepărtez, să uit...
Am ajuns în centrul oraşului.
Mă aflam, evident, într-o criză. Am băut un pahar mare
de bere şi am intrat într-un sex-shop, la raionul de DVD -
aveam, printre altele, şi ceva din acest viciu, un fel de
predispoziţie către voyeurism, mai degrabă decât o
înclinaţie maladivă către obscen.
Am stat un pic de vorbă cu băiatul care servea şi care
mă cunoştea.
”Zici că nu vrei gay?”, mă întrebă brusc.
Am clătinat din cap a negare.
160
”Gay chiar nu mă interesează”.

”Am ceva tare de tot, orgii cu unul lansat acum, David
Mazza”, insistă.
”Tu nu înţelegi că...”, am început, apoi privirea mi-a
alunecat pe coperta DVD-ului căruia se străduia să-i facă
reclamă. Acela a fost momentul în care am împietrit.
Am recunoscut imediat figura inocentă şi candidă a
genialului meu interlocutor, a tânărului care dăduse un
nou sens vieţii mele!!! Intelectualul rafinat, tânărul candid -
star porno de duzină. Nu ştiusem care era numele său de
familie, Mazza.
Am ameţit şi m-am sprijinit de perete.
”Ei, te simţi bine?”, m-a întrebat vânzătorul.
”Bine, am să iau discul ăsta”, am rostit, deşi eram
evident palid la faţă. Trebuia să îmi beau paharul
amărăciunii până la capăt.
Peste o jumătate de oră, mă aflam din nou acasă, sub
amprenta unui şoc mai mare decât puteam îndura.
Ce am putut vedea pe acel disc pentru care, sunt
convins, mulţi perverşi plăteau şi mai mulţi bani nu are
sens să reproduc. Era însă ceva înfiorător, ceva care nu
doar îţi ucidea un idol, dar practic te făcea să te întrebi
pentru ce mai trăieşti. În cazul în care îl văzuseşi ca pe un
idol, desigur.
În următoarele zile, în care am stat singur la domiciliu,
pretextând o gripă, totul s-a întors împotriva mea şi a
imaginii pe care mi-o construisem despre tânărul David.
Câteva cotidiane de scandal au publicat fotografii cu David
beat, cu hainele rupte, după o altercaţie într-un bar
ş.a.m.d. O revistă îi luase un interviu în care afirma că
”Satana este mai la modă decât Dumnezeu”. O vampă
locală susţinea că e însărcinată cu el. Şi tot aşa, într-un
carusel al depravării şi al ororii incredibil, inimaginabil
161
MIHAI IUNIAN GÎNDU
pentru cineva pe care îl considerasem aproape un sfânt, o

nouă raţiune de a fi, un model sacru.
Pentru prima oară după demult trecuta adolescenţă,
am plâns în hohote. Nu mă puteam opri, îmi aminteam tot
timpul figura lui candidă, costumele elegante, privirea
blândă, de miel, dar, mai presus de toate, afirmaţiile sale
despre desăvârşirea umană, despre nimicnicia beţiei
simţurilor, despre apologia înfrânării şi a evoluţiei spirituale
şi morale.
Îmi aminteam tot, în flashback-uri devastatoare, şi
plângeam în hohote continue.
Nu cred că voi înţelege vreodată, mi-am zis, şi am ştiut
atunci că şi viaţa mea, nu numai a lui, probabil se
încheiase. Nu aveam să rezist prea multă vreme în
compania brutelor şi a involuaţilor de care fugisem atunci
când îl cunoscusem pe el.
Am avut, totuşi, o nouă întrevedere cu David Mazza,

tânărul-minune. În ce sens se putea interpreta acest
cuvânt.
”David, am aflat tot”, i-am spus, deşi vocea îmi
tremura. ”Ştiu despre aventurile pornografice, despre
scandaluri, despre afirmaţiile din revistă, despre tot”.
”Şi? Ce crezi acum?”.
”Sincer? Cred că lumea e o scenă goală, un teatru al
depravării şi al ororii, iar Dumnezeu, un creator uitat...”.
”Ei vezi, asta e... Însă voiam să o spui tu... Ţi-am spus
doar că romanul meu preferat este Portretul lui Dorian
Gray... Dar nu ştiu dacă m-ai înţeles”.
”Asta trebuie să înţeleg? Că ţi-ai bătut tot timpul joc de
mine?”.
162
David lăsă privirea în pământ, cu un gest care altădată

m-ar fi impresionat.
”Nu. Dacă ar fi fost posibil, aş fi vrut să nu afli niciodată
de toate acestea, la fel după cum tu nu voiai ca eu să aflu
despre halucinaţiile tale, despre care mi-a povestit o
vecină. Îmi pare sincer rău că ştii”.
”Atunci?”, am întrebat, deşi interogaţia îmi suna chiar
mie absurdă, inutilă. Ce s-ar mai fi putut spune?
”Aveam într-adevăr un alter ego, dar acesta era tocmai
cel pe care tu îl credeai de bază, al tânărului virtuos,
talentat, idealist... Când în realitate eram contrariul. Şi
aveam nevoie de cineva căruia să îi prezint această latură
drept unica existentă, cineva care să mă creadă mai bun
decât sunt... Fiindcă noi, oamenii, avem nevoie de astfel
de mituri, chiar dacă toţi suntem păcătoşi - e o regulă
teribil de simplă căreia nu i ne putem sustrage”.
”Trist, foarte trist”.
”Îmi pare rău. Nu a fost o sfidare, ci o mistificare”.
”Înţeleg. Atunci, vom pune punct aici”, i-am răspuns,
laconic. Chiar nu mai aveam chef să continuu.
Ne-am despărţit formal, în tăcere.
Acasă, m-am simţit în continuare devastat, pustiit.

Nu aveam să-mi revin prea curând - poate niciodată.
Atât de mult mi-aş fi dorit ca totul să fi fost altfel, ca eu
şi David să ajungem, mântuiţi, în faţa lui Dumnezeu,
plutind, eliberaţi de păcate, printre armonii cereşti şi
grădini edenice... ca totul să fie un vis frumos, o purificare
îndelung aşteptată... ca nimic să nu mai stea în calea
desprinderii noastre de Pământ, un purgatoriu, o Planetă a
blestemelor. Poate că, supremă ironie a sorţii, şi eu îmi
163
MIHAI IUNIAN GÎNDU
doream cu ardoare, asemeni lui David, ca totul să stea

exact invers decât în realitate...
În timp ce îmi doream să plutesc cât mai repede, mi-
am dat seama că exista o foarte mică şansă ca să mă fi
înşelat asupra lui David... Înainte de a pleca în oraş la sex-
shop, mi s-a părut că sunt iar între două lumi... Dacă
atunci cedasem şi toată imaginea lui David - cel depravat,
cel monstruos, cel abject era tot pe fondul unei halucinaţii?
Însă îmi venea destul de greu să cred această
variantă, tocmai avusesem (sau puteam jura că
avusesem) o întrevedere cu David care fusese
edificatoare. Mi-am şters lacrimile şi am închis ochii... M-
am întins pe spate. Eram în egală măsură extenuat şi
traumatizat. Nu mai voiam să apese nimic asupra mea.
Atât de mult aş vrea să...
...Văd, în văzduh, vulturi semeţi, scrutând linia
infinitului, zăresc norişori roz şi mov cum plutesc unul
lângă celălalt, cum se întrepătrund într-o magie numai de
ei ştiută. Apoi, orbitoare, o rază de soare ce ţâşneşte
dintre nori ca dintr-un caleidoscop colorat, pentru a
pătrunde cu irizaţiile ei în spaţiul binecuvântat în care ne
aflam...
...Eu, David şi Dumnezeu. De când aşteptasem acest
moment al adevărului, al eliberării, al mântuirii!
Atunci se aude un trăsnet coborât din Ceruri, din
norişori începe să curgă un fum gri, otrăvit, iar eu mă
prăbuşesc cu o viteză pe care nu aş fi crezut vreodată că
o pot atinge...
În nisip văd desene bizare, ca ilustrând o altă lume, cu
gnomi, păduri şi vrăjitoare (dar cine ar fi putut pătrunde
până aici pentru a le crea?), apoi o flacără albăstrui-
deschis ţâşneşte din nisip, la câteva palme de mine. Mă
164
dau înapoi, înspăimântat, şi când îi simt apropierea, îmi

dau seama că e rece ca gheaţa, dansând imaterial în jurul
umbrei mele... O flacără rece în deşert??, mă întreb, apoi
mă prăbuşesc în nisip, pradă delirului... Un delir care îmi
era prea bine cunoscut. Văd animale fantastice, cu corn în
frunte, asemeni inorogilor, şi cu trei picioare, cum mă
încercuiesc, gata să mă străpungă, să mă devoreze...
Desigur, nu fusesem decât în vis la porţile Paradisului... În
realitate, mă aflam undeva, într-o încăpere, singur cu
propriile halucinaţii... ”David! David!”, am strigat, cuprins
de frisoane. ”Ai fost vreodată acolo? Ai primit cu adevărat
mântuirea?”. ”David, e important, răspunde-mi, te rog...”.
Tăcere, o tăcere densă. Eu, singur cu halucinaţiile
mele de damnat, implorând divinitatea să mă izbăvească.
Am impresia că sunt mai aproape de Infern ca
niciodată, iar poarta care duce către Rai e una mult prea
îndepărtată, ferecată de povara păcatelor noastre...
Aşa este, oare? Ce e adevărat şi ce nu? Visez, oare,
sunt în delir?
Jos, pe o măsuţă prăfuită, stă o carte cu coperte roşii,
neatinsă de mai multă vreme, dar aşteptându-şi încă
cititorii şi răspunsurile: Portretul lui Dorian Gray, de Oscar
Wilde. Privesc în gol, cuprins de un sentiment sfâşietor:
David nu e aici. Poate că, de fapt, nici n-a fost vreodată cu
adevărat.
Sunt singur cu halucinaţiile mele, dar şi cu o dorinţă
uriaşă, irezistibilă, de a mă apropia de Dumnezeu... De a
obţine mântuirea finală. Sper că asta mă va salva.
Fiindcă viaţa nu-i decât un mare joc, în care miza este
infinitul, dar în care nu vei şti, până în ultima secundă,
dacă ai câştigat sau dacă ai pierdut...
Nu-i aşa, David?
165
MIHAI IUNIAN GÎNDU
GUSTUL ÎNVENINAT AL INVIDIEI
...Părăsit de inspiraţie, stăteam şi contemplam pereţii

camerei, ca şi cum nu aş mai fi aşteptat nimic decât
sfârşitul. Sic transit gloria mundi... îmi spuneam, golit de
orice sentiment, în timp ce sorbeam din ceaşca cu cafea.
Aşa e mersul vieţii - te naşti, ai planuri măreţe, uneori
cunoşti succesul, apoi îmbătrâneşti şi mori. La ora H, în
faţa punctului terminus, ce vei spune?
„Am iubit, am sperat, apoi, când să-mi iau zborul către
azimut, constat că totul s-a sfârşit. Sau e pe cale să se
sfârşească”.
Plâng cu lacrimi amare, amintindu-mi idealurile
tinereţii, femeile pe care le-am iubit, momentul în care am
zărit primele fire de păr albe, clipa în care am simţit că mă
prăbuşesc în mine însumi, fatală implozie a unui artist
aflat în ruină.
În acelaşi timp, încerc să analizez la rece. Am învăţat
ceva din această trecătoare existenţă? Iată, furia, răutatea
şi meschinăria îmi sunt complet străine, deşi în prima
tinereţe erau să mă distrugă. Orgoliul, atât cât e, îl ţin sub
control, şi de fapt pot spune că nu mă caracterizează
acest monstruos defect uman, farmecele feminine îmi dau
târcoale uneori, dar nu mi-aş ruina viaţa, nu mi-aş trăda
Dumnezeul din cauza unei femei, mă surprind uneori
înecându-mă în deliciile solitudinii, dar apoi depun eforturi
pentru a mă ridica.
Şi atunci? Nu pot spune că am învins toate defectele?
Şi mai ales, adaug, amintindu-mi de, poate, cel mai de
temut dintre toate - chiar dacă îmi recunosc micimea şi
166
neputinţa în faţa eternităţii, în faţa îngerilor -, mă pot lăuda

că nu am cunoscut niciodată invidia.
Pentru unii ar putea părea de neînţeles, dar nu i-am
invidiat niciodată pe cei putred de bogaţi, pe cei celebri,
pe cei care au luat vreun premiu important. Pur şi simplu
asta e viaţa, fiecare cu darurile lui, dacă eu nu sunt, de
pildă, bogat, înseamnă că am altă menire în viaţă şi asta e
tot.
Şi chiar, supremă probă!, dacă de exemplu cineva a
luat un premiu important cumpărându-l, îl voi dispreţui pe
vecie pentru laşitatea sa, dar nu-l voi invidia niciodată.
Fiindcă a-l invidia ar însemna să doresc să fiu asemeni
lui, să-mi cumpăr succesul, or mie acest mod de a parveni
îmi este străin.
Dacă un bărbat are mai mult succes la femei, pot
încerca un primar sentiment de invidie, dar nu-l voi
dezvolta niciodată în întregime, nu l-aş lovi niciodată pe la
spate pentru a-i lua locul, ba chiar mă voi întreba dacă
este de dorit să fii idolul adolescentelor exaltate numai
printr-un atribut atât de trecător cum este frumuseţea,
dacă este de dorit să posezi cea mai atrăgătoare fată
numai fiindcă ea e sedusă de trupul sau de chipul tău -
sau de banii tăi -, fără a reuşi însă niciodată să te
înţeleagă cu adevărat. O astfel de victorie este una à la
Pyrrhus.
Nu sunt fericit, dar am învins majoritatea defectelor
umane. Şi atunci înseamnă că am pus bazele unei fericiri
viitoare.
„Atunci înseamnă că a sosit clipa pentru a cunoaşte cu
adevărat invidia”, am auzit o voce deasupra mea, venită
de nicăieri.
Am privit trist către lampadar, apoi spre o icoană a lui
Crist răstignit pe cruce pe care o aveam pe perete.
167
MIHAI IUNIAN GÎNDU
Un fior m-a străbătut pe şira spinării şi am închis ochii,

rugându-mă să fiu suficient de tare pentru a rezista.
Dimineţi pierdute, reci, înecate în solitudine. Zile în

care încerc să uit de coşmaruri şi să încetez a mai
număra anii care au trecut peste mine.Nopţi în care simt
razele Lunii tulburându-mi somnul, dăruindu-mi o atingere
otrăvită.
Nu mai scrisesem de ceva timp şi, ca atare, nu îmi mai
contactasem nici editorul, ştiind prea bine că nu am ce să-
i ofer.
Într-o zi de noiembrie m-am trezit însă că acesta (în
fapt aceasta, fiindcă era o femeie) mi-a luat-o înainte.
Mi-a telefonat dându-mi de înţeles că îmi solicită o
întrevedere. Am stabilit detaliile, am salutat-o politicos şi
am început să mă pregătesc pentru ceea ce putea
constitui un nou început pentru mine.
Peste câteva zile, mă aflam în biroul editoarei.
„Ia loc, te rog. O cafea?”.
„Nu, mulţumesc, am băut acasă”, am răspuns. Eram
un pic crispat.
„Nu ai mai scris nimic cam de anul trecut”, îmi spuse
pe un ton care nu era chiar unul de reproş, dar oricum nici
unul prea încurajator nu putea fi.
„Aşa este”, am răspuns uşor dezamăgit, dar
străduindu-mă să rămân afabil. „Sper să îmi revin”.
„Am nevoie de o nouă colaborare. Ştiu că în general
fiecare autor îşi alege singur subiectele, iar eu nu caut
succesul facil, dar iată că o idee nu-mi dă pace de ceva
timp şi aş vrea să te pun şi pe tine la curent”.
„Vă rog chiar”.
168
„Mă gândesc că ar fi în egală măsură benefic pentru

artă şi s-ar putea dovedi şi un succes de public reînvierea
temei din «Frumoasa şi bestia» sau «Fantoma de la
Operă». Adică a monstrului care tânjeşte după iubirea
unui personaj angelic”.
„Da, cred că poate sluji în egală măsură artei, cât şi
dorinţei publicului”, am răspuns, cât se poate de sincer.
„Dar tema nu e deloc nouă. Pentru a reuşi, trebuie să
creezi ceva mult mai bun, trebuie să-ţi întreci maeştrii.
Crezi că poţi face asta?”.
„Nu ştiu sigur”, am replicat, ezitant. „Însă fireşte că pot
încerca”.
„Perfect. Atunci te aştept peste nu multă vreme cu
rezultatele. Desigur că şi satisfacţiile artistice, dar şi cele
materiale pot fi destul de consistente, chiar dacă va trebui
să depui un efort considerabil...”.
„Lăsaţi asta”, am întrerupt-o, încercând să nu fiu totuşi
nepoliticos. „Important este să fiu în stare”.
„Bine, bine, nu mai insist acum. Aştept un semn de la
tine”.
„Vi-l voi da cu cea mai mare plăcere când lucrarea va
fi gata”, i-am răspuns şi m-am strecurat, uşor, afară din
încăpere.
Ajuns acasă, mi-am preparat o nouă cafea (de data
aceasta, chiar aveam nevoie) şi am început să reflectez.
Propunerea era interesantă, nimic de zis, dar trebuia
să mă achit de o sarcină dificilă. Cum să improvizez pe
aceeaşi temă, cum să-i întrec pe creatorii lucrărilor
amintite?
M-am străduit să intru în atmosferă, să-mi imaginez.
În următoarea perioadă, am scris zeci de pagini, dar
nu era chiar ceea ce îmi doream. Am petrecut câteva
nopţi albe, am încercat să-mi intru în rol cât am putut mai
169
MIHAI IUNIAN GÎNDU
bine. A mai trecut o săptămână până am efectuat

corecturile la ceea ce putea fi descris ca o nuvelă mai
amplă, apoi, dându-mi seama că intru în criză de timp, mi-
am sunat editoarea.
A doua zi, i-am predat manuscrisul.
M-a sunat repede, peste două zile.

„Aş putea să-ţi explic şi să-ţi argumentez, dar cred că
ştii şi singur răspunsul”, îmi zise, politicos, dar ferm.
„Este ceva de capul ei, dar nu e mai bună. Nu îmi
întrec predecesorii”, am completat, fiindcă ştiam că mă
lăsase să o spun eu.
„Exact. Vezi că ştii? Or, cu toată bunăvoinţa, nu putem
ataca un public de altfel destul de exigent cu aşa ceva”.
„Ştiu”, i-am răspuns. Eram destul de afectat. „Mai
lăsaţi-mă vă rog, o lună. O să mai încerc o dată”.
„Nicio problemă, tu eşti creatorul. Îţi las cu plăcere
timpul de care ai nevoie”, veni răspunsul, afabil.
„Am să vă caut eu”, am rostit şi am închis telefonul.
Singur în încăpere, trădat de inspiraţie, părăsit de
muză.
Am pus o muzică de ambient care îmi plăcea foarte
mult şi am încercat să scriu. Am stat până către orele
dimineţii, după care, deşi ochii mi se închideau de somn,
am recitit ceea ce tocmai scrisesem.
„La naiba!”, am exclamat, furios. Dădusem din nou
greş şi ştiam că şi editoarea urma să fie de aceeaşi
părere.
Cum să fac? În fond, nu am susţinut niciodată că sunt
mai bun decât Gabrielle-Suzanne Barbot de Villeneuve
sau decât Gaston Leroux.
170
Trist, furios, deprimat, am vrut să renunţ.

Însă ceva m-a oprit şi m-a făcut să mă răzgândesc,
schimbând astfel radical cursul evenimentelor.
Şi cititorul care a avut răbdarea să mă urmărească
până aici trebuie neapărat să ştie ce a fost acest „ceva”
particular.
Nu banii. Nu dorinţa de succes. Nici măcar tentaţia
(cât se poate de reală) de a-mi epata editoarea.
Nu, a fost ceva cu mult mai periculos, înveninat şi
mortal, aparţinând tenebrelor, adâncurilor inextricabile ale
Iadului.
Stăteam singur în încăpere.
Ştiam binecunoscutul basm al autoarei franceze,
recitisem în original şi celebra „Fantomă de la Operă” a lui
Leroux.
Şi, amintindu-mi de misteriosul şi hidosul Erik, de felul
în care îi erau descrise trăirile şi capcanele, de modul în
care ne era prezentată angelica şi pura Christine Daaé,
mi-am dat seama că eu, unul, nu mai aveam ce să adaug.
Că nu mă voi putea niciodată achita de sarcină.
Oare ce aveau ei şi nu aveam eu?
Şi atunci am cunoscut pentru prima oară monstruosul,
teribilul, diabolicul gust al invidiei.
Da, o invidiam pe de Villeneuve fiindcă dăduse naştere
unui basm nepieritor, îl invidiam pe Leroux fiindcă crease
două personaje care fuseseră adulate de public, discutate
în cenacluri, ecranizate în filme!
Iată, ei doi reuşiseră, iar eu nu eram capabil să-i
întrec! Iată, ei avuseseră (şi mai au încă) lumea la
picioare, în vreme ce eu voi muri un anonim!
Îi invidiam, o, da, pentru trăirile lor, pentru
ingeniozitatea lor, pentru exprimarea lor!
Iar eu, eternul aspirant, nu mă puteam măsura cu ei...
171
MIHAI IUNIAN GÎNDU
Astfel am ajuns, la deplina maturitate, să aflu gustul

unuia dintre puţinele defecte care, de-a lungul vieţii, îmi
fuseseră complet străine: invidia în forma sa cea mai
pură, ca o rocă cristalizată.
M-am întrebat, după îndelungi chinuri, după nopţi
nedormite, după zile în care nu mai ieşeam din
apartament, ce puteam face pentru a reuşi.
Şi, amintindu-mi de o pasiune interzisă, de o atracţie
fatală, dar neîmpărtăşită, pe care o avusesem pentru o
fată, Ramona, care apare în unele scrieri ale mele sub
titlul de „domnişoara R.”, am realizat că aveam deja
„Frumoasa”. Mai trebuia să creez „Bestia”.
Şi chiar în următoarea zi, într-o pornire incontrolabilă,
într-un licăr de nebunie pe care, poate, l-au avut şi
Leroux, şi de Villeneuve, şi Rimbaud, şi Sheridan le Fanu,
am comis cel mai dement gest pe care l-aş fi putut comite,
şi totodată şi unul ireparabil.
Mi-am procurat, de la un laborator, o doză de acid
sulfuric pe care mi-am turnat-o pe faţă. Atât cât să nu mă
distrugă complet, dar suficient cât să mă lase desfigurat.
Un fapt. O alegere. Un pariu care nu se putea spune,

cu certitudine, dacă era unul câştigat sau pierdut.
Un singur lucru era cert: editoarea şi publicul vor avea
materialul promis. Poate că, în afara invidiei ucigaşe, se
amestecase şi sentimentul datoriei în gestul meu
nebunesc.
Încă traumatizat, privindu-mă cu oroare în oglindă, dar
în acelaşi timp răcnind că „o pot face!”, clamând ca un biet
nebun că pot fi egalul lui de Villeneuve şi al lui Leroux, m-
am aşezat la birou.
172
Şi am început să scriu:
„Ramona, dacă ai şti ce preţ teribil am plătit dorinţei de
a duce în eternitate iubirea noastră, dacă ai cunoaşte
sclipirile luciferice ale acestui pact!
Fiindcă, pentru a mă înălţa la nivelul frumuseţii tale, al
purităţii iubirii noastre, a trebuit să mă pogor în Iad! A
trebuit să plătesc un bir, cu sânge şi otravă, pentru a
imortaliza dragostea ce ţi-o port!
Da, acum te privesc. Nu ştii, frumoasa mea, că trebuie
să mă ascund, să mint, să înşel pentru asta! Că trebuie să
te privesc din abis, că trebuie să gust din cupa otrăvită a
damnării eterne pentru a te avea, fie şi doar în imaginaţie!
Sunt departe, şi totuşi aproape de tine.
Ai visat vreodată să fii atinsă aşa cum nimeni n-a mai
făcut-o până acum, ai visat vreodată să fii adulată,
adorată, să ştii că cineva imploră divinitatea ca tu să-i dai
un sărut?
Însă nu-l vei vedea, o, nu! - nu-l vei vedea niciodată pe
cel ce-ţi închină ode, fiindcă chipul său este prea hidos,
sărutul său e cu adevărat mortal!
Voi fi respins de societate, vânat de semeni, obligat zi
de zi să mă ascund sub o mască... Dar îmi voi purta cu
demnitate povara, fiindcă te iubesc aşa cum Tristan o
iubea pe Isolda, cum Erik o iubea pe Christine!
...Ai bănuit, fie şi o singură clipă, că admiratorul tău
secret se ascunde de tine şi de lume, suferă în tăcere
fiindcă este blestemat? Da, dar şi-a ales singur blestemul,
acest blestem unic şi nepieritor: de a te adora din
adâncurile Infernului, de a tânji după atingerea ta aşa cum
planta deşertului tânjeşte după apă...
O, blestemat fie momentul în care mi-am semnat
singur sentinţa, în care înfăţişarea mea a devenit
monstruoasă, dar binecuvântată fie clipa în care mi-ai ieşit
173
MIHAI IUNIAN GÎNDU
în cale, în care m-am îndrăgostit pentru prima oară de

chipul tău minunat!
Acum, eternitatea va decide... Dacă voi trăi sau dacă
voi muri!”.
Apoi, timp de două zile şi două nopţi, am dormit.
Am avut vise stranii, în care pendulam între Rai şi Iad,
în care tot ceea ce văzusem şi iubisem vreodată mi se
pendula cu repeziciune prin faţa ochilor, în care dansam
cu Ramona, apoi cu Moartea...
Un dans pentru veşnicie.
Mă priveam în oglindă şi nu-mi vedeam adevăratul şi
înfricoşătorul chip, ci doar o mască, pe care mă obligasem
să o port pentru totdeauna.
O mască pe care o dedic Ramonei, editoarei,
cititorului, Christinei, lui Leroux...
O mască din spatele căreia nu voi mai zâmbi
niciodată.
O, blestem al muritorilor!
Noi nu vom putea fi niciodată asemeni cu zeii, nu vom
putea niciodată cuceri aerul pur, curat al înălţimilor, nu
vom putea bea în fiecare zi apa cristalină de izvor, fiindcă
avem un blestem de înfruntat şi o mască de purtat...
Strigătele noastre ajung până la cer doar fiindcă provin
din adâncurile tenebroase ale Iadului.
Fiindcă zeii se pot îndrăgosti de noi şi noi ne putem
îndrăgosti de zei, dar nu vom putea nicicum să facem
parte din lumea lor...
Mi-am potrivit din nou masca pe faţă şi am scris:
„Ramona, tu nu ştii de câte ori am avut ca unic paşaport
către Rai chipul tău, surâsul tău, deşi eram condamnat pe
174
vecie la tristeţe şi la lacrimi... O condamnare pe care

chipul meu o acceptă, dar sufletul refuză să i se supună.
Nu ştii că nu te voi putea niciodată privi în ochi fără să
te îngrozesc, că nu voi putea avea niciodată acel vis în
care dansez cu tine fără a dansa apoi cu Regina
întunericului şi a ţinuturilor de unde nimeni nu s-a mai
întors vreodată, cu Stăpâna ţinuturilor otrăvite, cu cea
care îşi poartă coasa ca pe o povară eternă... Cu
Moartea!
Fiindcă nu aparţinem aceleiaşi lumi, nu îi aparţinem şi
nici nu îi vom putea aparţine, decât când totul se va fi
sfârşit, şi existenţa terestră, şi păcatul, şi blestemul...
Şi atunci, poate, eu nu voi mai fi eu şi tu nu vei mai fi
tu...
Ce poveste stranie! Ce anatemă aruncată asupra
dragostei terestre!
Ramona, eu îţi port o dragoste de înger, dar semăn la
înfăţişare cu diavolul...”.
Peste o săptămână, purtând teribila mască menită a-
mi ascunde infirmitatea şi hidoşenia, am poposit la biroul
editoarei mele.
„Ce s-a întâmplat? De ce porţi o mască?”, m-a
întrebat, sincer uimită.
„Ar dura mult să vă povestesc... Dar veţi afla din
nuvela mea, cu siguranţă”, i-am spus, pe un ton cu o
ciudată inflexiune.
„Deci ai scris-o?”, întrebă cu bucurie, de-abia
stăpânindu-şi entuziasmul.
„Da, acum e gata. A trebuit să plătesc pentru asta un
preţ, dar nu despre acest lucru vreau să vă vorbesc. În
privinţa calităţii, nu e mai bună - niciodată, nimic nu va fi
mai bun decât originalul. Dar am credinţa că e la fel de
valoroasă. Am reuşit nu să-mi întrec, ci să-mi egalez
175
MIHAI IUNIAN GÎNDU
predecesorii”, am rostit ferm, şi o nedorită urmă de

mândrie am simţit că mi se strecoară în glas.
„Aşa deci...”, zise, uşor meditativă. „Am s-o citesc
negreşit, dar am încredere în cuvântul tău. Aşa cum ai
ştiut că primele încercări sunt mai slabe, probabil şi acum
ai un temei să afirmi că e bună. Sunt aproape sigură că o
voi tipări...”.
„Sper din tot sufletul să fie aşa. Cât despre perechile
de îndrăgostiţi, veşnice ca şi operele scriitorilor, probabil
că vor regăsi ceva din farmecul pierdut, arhaic, dar
irezistibil al chemării lui Erik, celebra Fantomă de la
Operă...”.
Ne-am despărţit în termeni cordiali.
...Continuu să exist, singur, rătăcit, mutilat.

Fiindcă gestul meu a fost unul ireversibil.
Nu mai pot fi un individ normal.
Nu mă pot privi în oglindă, nu o pot căuta pe Ramona.
Nu îmi pot clama iubirea decât din tenebre, nu îmi pot
lua de mână iubita pentru a îngenunchea în faţa unui
sanctuar decât în imaginaţie...
...Aceeaşi imaginaţie care m-a adus în faţa voastră,
cititorii mei.
Atâta vreme cât alegerea mea a slujit Artei, a fost un
mijloc pentru a reda mai bine conflictul, sfâşierea,
disperarea, a fost o metodă menită a imortaliza pentru
cititor iubirea mea faţă de domnişoara R., a fost un lucru
bun.
Însă atât timp cât a provenit din oroarea numită
orgoliu, din înveninatul şi blestematul sentiment al invidiei,
pe care crezusem că nu-l voi încerca niciodată, din
176
dorinţa, chiar nemărturisită făţiş, de a fi mai valoros decât

antecesorii şi recunoscut ca atare, a fost un lucru rău.
Şi aceasta este şi morala povestirii de faţă: ca oameni,
suntem supuşi coexistenţei binelui şi răului, suntem duali.
Nu avem cum să evităm acest lucru.
Dar alegerile noastre trebuie să fie întotdeauna cele
bune.
Numai astfel vom scăpa, la un moment dat, de
blestemul terestru.
177
MIHAI IUNIAN GÎNDU
INIMĂ ÎNGHEŢATĂ
Anii au trecut. Nu pot spune cu certitudine dacă încet

sau repede, dar au trecut. Şi au lăsat urme.
Oare ce a mai rămas din adolescentul plin de idealuri,
din eternul îndrăgostit, din tânărul rebel de odinioară? Din
sfidare, din explozie, din exuberanţă?
După cum veţi vedea în cele ce urmează, aproape
nimic. Însă nu a fost vorba doar de o (absolut firească)
maturizare, de trecere la un nivel superior, ci mai ales de
rezultat al interacţiunii cu lumea. Rezultat care a însemnat
de-a dreptul o pietrificare, o îngheţare a sufletului.
Fiindcă lumea (o, Doamne), aşa cum a evoluat ea în
ultimele două decenii, a însemnat o ucidere a tot ce este
bun, frumos, sensibil, aici incluzând şi visurile noastre
adolescentine, în detrimentul violenţei, al kitsch-ului, al
comercialului.
Totul se vinde şi se cumpără, toată lumea face sex cu
toată lumea (şi mai şi filmează în timpul acesta), toată
lumea lucrează într-o companie importantă, se ocupă de
marketing sau public relations şi are un blog personal. Ne-
am adaptat noilor tendinţe, dar am uitat să mai fim noi
înşine. Să iubim.
Aş spune că suntem rătăciţi între starlete porno şi
oameni de succes, între non-artă şi închinarea pe altarul
Zeului Ban.
Nimic nu mai are vreun sens, nimic nu mai este luat în
serios dacă nu are legătură cu sexul sau cu banii. Iar
glumele, această compensaţie cândva minunată în faţa
unei zile pline de stres sau a unui necaz personal, se
178
referă tot la acestea. Ţin minte că am văzut pe o tarabă un

tricou cu inscripţia ”If you're rich, I'm single”, ba chiar,
aproape de necrezut, o tânără care purta un tricou pe care
scria, cu litere de-o şchioapă, ”I have the pussy, so I make
the rules”. Serios, chiar le-am văzut. Pe unii poate i-or fi
amuzat aceste glume, pe mine, unul, nu, fiindcă reflectau
prea pregnant fenomenul despre care vorbeam înainte:
totul este o tranzacţie.
Sex contra bani, droguri contra bani, celebritate contra
bani. Atât şi nimic mai mult.
În aceste condiţii, chiar dacă poanta nu era neapărat
una slabă, pot spune că nu se număra printre cele pe care
unul ca mine le-ar fi gustat. Sunt sătul de atâtea tranzacţii,
de atâta absurd, de atâta goană nebunească după
plăcere. Atunci personalitatea omului, sentimentele sale,
spiritul său, unde mai sunt?
*
Cu timpul, şi eu am devenit îngheţat, mut, placid. Nu

sunt mort cu desăvârşire, există încă filme sau cărţi care
îmi plac, îmi mai face încă plăcere să ies toamna sau
primăvara în parc. Îmi iubesc apartamentul şi animalele de
companie, dragile mele pisici. Dar în raport cu semenii
mei, cu ceea ce contează, până la urmă, cel mai mult, cu
viaţa pe strania şi tumultuoasa noastră planetă, cu ceea
ce francezii numesc atât de frumos ”joie de vivre”, bucuria
de a trăi, sunt insensibil, pierdut iremediabil, descompus.
Am uitat cum este să râzi, să te bucuri, să trăieşti clipa.
Farmecul de nedescris al savurării momentului,
sentimentul că faci parte dintr-un colectiv, că ai un sens,
că aparţii cuiva - toate acestea au dispărut. Am uitat cum
este să flirtezi, ba chiar şi cum este să faci dragoste cu o
femeie, fiindcă toate femeile de azi se ghidează după
179
MIHAI IUNIAN GÎNDU
principiul tranzacţiei, pe care l-am menţionat anterior. Nu

le mai interesează sufletul, personalitatea, nici măcar
trupul (poate, acesta din urmă, doar cu mici, sporadice
excepţii). Tot ce contează sunt contul în bancă şi
posibilitatea de a le introduce în lumea aşa-zis bună (de
fapt, plină de putregaiuri), unde, vezi bine, pot să-şi
etaleze farmecele şi toaletele. Ca să fiu sincer, o porcărie
mai mare ca asta nu am întâlnit.
Am uitat cum este să porţi o discuţie, să ”sharuieşti”
(iată, am împrumutat şi eu un termen din repertoriul
modern, fiindcă nu am nimic împotriva calculatorului şi a
stocării datelor pe DVD-uri sau stick-uri de memorie) o
muzică sau un film bune, fiindcă toată lumea nu vorbeşte
decât despre sex, mâncare, excursii, toalete, boli,
medicamente sau bani. Am uitat, într-un cuvânt, cum este
să trăieşti. (Dar după regulile mele, nu ale lor). La aşa
ceva nu am să mă pot adapta niciodată.
Am devenit marele singuratic, cu o inimă îngheţată,
Însă nu o spun cu bucurie. O, nici nu ştiţi cât m-a
costat această transformare! La un moment dat, mi-a venit
ideea să mă sinucid, pentru a-mi scurta chinul. Însă veţi
vedea de ce nu am fost capabil nici de acest gest.
Tocmai văzusem un film cu Alain Delon, ”Parole de

flic”, foarte interesant, în felul său, în care eroul principal,
un fost poliţist aflat în căutarea ucigaşului fiicei sale, dornic
de răzbunare, în cele din urmă este atât de dezgustat de
asasinul pe care - la final - îl descoperă într-un coleg de
breaslă, încât nici să-l omoare nu mai poate. Spune doar
că îi vine să vomite. Îi întoarce spatele, iar acela, în loc să-
l împuşte, se sinucide. Pentru că îşi dă seama de
180
inutilitatea propriei fiinţe. Mi-am imaginat că şi în acea zi

va trebui să ascult discuţiile celorlalţi, părerile lor,
reclamele publicitare, discursurile politicienilor, să văd
ştirile de la ora 5, să citesc în ziare că se caută parteneri
pentru sex în grup sau pentru jocuri sado-maso. Să
privesc, pierdut, ploaia de afară şi beţivii care au rătăcit
drumul spre casă.
Şi am vrut să mă duc la baie, să iau o lamă de ras şi
să-mi tai venele, pentru a termina o dată cu toate acestea.
Mi-am imaginat că va fi, probabil, o clipă de durere, după
care nu va mai urma nimic. Sau, cine ştie... nimeni nu
poate afirma că ştie exact ce se va întâmpla după moarte.
Îţi trebuie doar puţin curaj, şi atât.
Însă, dincolo de faptul că rămăsesem o persoană
credincioasă şi, conform religiei, aş fi înfăptuit un mare
păcat, brusc mi s-a făcut atât de scârbă de lumea în care
trăiam, am fost cuprins de un asemenea dezgust, asemeni
poliţistului care deconspiră asasinul în persoana celui
care-i era coleg şi se dădea drept prieten, din filmul
amintit, încât, deşi prin acest ultim gest aş fi scăpat de ea,
nu am putut să-i dau o asemenea satisfacţie, o asemenea
importanţă.
Să mă sinucid, eu, un om care încă mai am resurse,
care încă mai citesc cărţi şi mai văd filme, care încă mă
mai bucur când toarce pisica lângă mine, nevinovat
companion, pentru o lume plină de minciuni şi de rahat?
Pe cuvânt că am simţit că nu merită, şi astfel, deşi poate
părea paradoxal pentru unii cititori, am abandonat această
nefericită idee.
Însă a trebuit să-mi duc suferinţa mai departe, să
înfrunt lumea cu o inimă de piatră.
*
181
MIHAI IUNIAN GÎNDU
Nu pot zâmbi, nu pot participa la discuţii. Dar, deşi sunt

un tip în general tăcut, trebuie să mai salvez, din când în
când, aparenţele, să mă prefac interesat de un subiect
sau altul, să mimez actul de a exista.
În vreo câteva rânduri, minunea s-a înfăptuit, adică m-
am aflat în rezonanţă cu interlocutorul meu, dar aceasta
doar dacă se spunea vreo glumă mai bună sau se vorbea
despre film sau hochei pe gheaţă, două dintre pasiunile
mele.
Însă, după acele excepţii, urma retragerea în propriul
buncăr, autoizolarea, flagelarea morală apărută în faţa
unei realităţi absurde.
Mai corespondam din când în când cu o cântăreaţă din
America de Sud, pe care o cunoscusem pe Internet,
descărcam filme de pe Internet, apoi dormeam, plonjând
într-un somn deseori populat cu coşmaruri.
Totul a decurs astfel până într-o zi de decembrie, când
am primit un e-mail de la un cititor necunoscut. (Publicam,
sporadic, în mediul online, şi acolo lăsasem şi o adresă de
e-mail la care puteam fi contactat).
Am sărit destul de repede peste laude şi alte
asemenea ”periuţe”, care mă cam enervau, mai ales că
suspectam că nu sunt tocmai sincere, ci urmăresc un scop
bine definit, fixat dinainte, şi m-am concentrat pe a încerca
să înţeleg exact ce anume voia de la mine.
Pe scurt, dorea să-l iniţiez şi pe el în tainele scrisului,
fiindcă considera că are ceva potenţial, trimiţându-mi, în
acest sens, câteva încercări.
Deşi mă simţeam în continuare complet dezabuzat şi
mă gândeam ce formulă politicoasă aş putea găsi pentru
a-l refuza, a reuşit să mă surprindă cu schiţele sale, care
vădeau un real talent, şi m-am hotărât să depun eforturi
pentru a-l ajuta.
182
L-am invitat la o discuţie, în care i-am expus, fără

ascunzişuri sau menajamente, părerile mele în legătură cu
actul creaţiei literare.
”Ţi-am acceptat propunerea fiindcă consider că ai
talent. Altfel, nu stăteam la discuţii. Iată însă ce aş vrea
să-ţi transmit. În primul rând, trebuie să ţii cont de nişte
reguli (să dozezi bine acţiunea, să nu te repeţi, să ai un
mesaj, să ţii în suspans cititorul, să ai un final de efect, ar
fi doar câteva exemple), dar trebuie să ai în vedere că nu
există o «reţetă sigură» pentru a scrie bine. Poţi să fii sigur
că Goethe sau Dostoievski nu au citit undeva «cum»
trebuie să facă pentru a ieşi ceva de valoare din asta”.
”Şi atunci cum să fac ca să nu dau greş?”, mă întrebă
şi îşi aprinse pipa care avea încrustat un model arhaic.
”Urmează-ţi instinctul. Închide ochii brusc, apoi
deschide-i din nou, şi dă-i drumul. Nu scrie absolut orice-ţi
trece prin minte, fă o minimă selecţie, dar nici nu te
cenzura prea tare. Încearcă să-ţi imaginezi ce anume te-ar
satisface dacă ai vedea tot întregul, ce anume te-ar uimi la
final, şi scrie neîntrerupt. A doua zi, sau poate a treia,
revede ce ai scris şi efectuează corecturile necesare, dar
nu te gândi ce i-ar plăcea unui anume tip de cititor să
vadă, ci ceea ce ţi-ar plăcea ţie”.
”Trebuie să experimentez tot ceea ce scriu mai
înainte?”.
”Nu trăi într-o cuşcă de sticlă, dar fereşte-te de
experimentele periculoase. Eu întotdeauna când am
dileme de acest gen mă gândesc că autorul romanului
Crimă şi pedeapsă n-a ucis, în viaţa reală, pe nimeni. Şi
totuşi a redat procesele de conştiinţă ale eroului într-un
mod magistral. E suficient ca să mă încurajeze şi să-mi
demonstreze că se poate chiar şi asta. Să scrii despre
ceva care nu ţi s-a întâmplat chiar în modul acela”.
183
MIHAI IUNIAN GÎNDU
”Şi totuşi, cum e posibil aşa ceva?”.

”Foloseşte-ţi imaginaţia. Ştiu că o ai, mi-ai demonstrat-
o prin încercările trimise. În imaginaţie poţi fi oricine şi poţi
face orice, nu ai nicio limită. Poţi fi amantul Larei Flynn
Boyle sau al lui Evan Rachel Wood, poţi fi un asasin cu
sânge rece, poţi fi crud, nemilos, sau slab şi altruist, poţi
aspira la statutul de actor de cinema sau la cel de membru
al trupei Chippendales, poţi iubi femeile sau le poţi urî.
Depinde numai de ce îţi spune imaginaţia să faci”.
”Ţie ţi-a reuşit asta?”.
”Da. Am să-ţi fac o confidenţă. Într-una dintre
povestirile mele, Le menteur, ideea de bază de la care am
pornit a fost aceea de a vedea dacă pot să construiesc un
personaj aproape în întregime negativ, care să comită
fapte reprobabile, deşi eroii mei de până atunci fuseseră
toţi pozitivi. A fost un pariu cu mine însumi, dacă vrei. Şi
mi-a reuşit, chiar dacă acest antierou nu e în întregime un
monstru, ci are şi procese de conştiinţă”.
”Interesant”, zise Raul (acesta era numele
enigmaticului cititor) şi pufăi din nou din pipă.
Am continuat astfel mai mult timp discuţia, apoi ne-am
despărţit, în termeni amiabili.
Mi-am verificat contul de poştă electronică, unde
aveam un mesaj nou de la cântăreaţa sud-americană,
apoi am desfăcut o sticlă de gin şi m-am făcut comod în
fotoliu. Puteam spune că tocmai începusem, deşi timid, să
simt din nou ceva legat de o fiinţă omenească, după foarte
multă vreme.
Mi-am amintit, în timp ce dereticam prin casă şi mă

cuprinsese chiar dorinţa de a scrie, la rându-mi, din nou,
184
de ziua în care văzusem filmul cu Alain Delon şi mă

luptasem cu gândul sinuciderii.
Ce absurdă poate fi uneori viaţa! Cât chin, cât consum
de energie presupune! Important însă este să nu plecăm
din ea ca nişte şcolari cu temele nefăcute.
Eu împotriva lumii întregi ar putea, la fel de bine,
însemna o idee împotriva unui curent de opinie. Nevoia de
puritate împotriva unei atitudini total hedoniste.
Iubire vs. ură, rafinament vs. macabru.
Cine o fi inventat şi jocul acesta?
O zi va trece, apoi alta, într-un şir aparent lipsit de
sens.
Da, dar îl aveam pe Raul. O aveam pe cântăreaţa din
America de Sud, chiar dacă corespondenţa noastră nu
progresase prea mult în ultima vreme.
Poate că omul, pe Pământ, este atât purtătorul de
cuvânt al lui Dumnezeu, cât şi al Satanei. O luptă
perpetuă, fără un învingător clar. Dar doar pe Pământ,
căci, eliberate de povara trupului şi a păcatului, sufletele
noastre redevin pure, ingenue, îndreptându-se spre lumea
esenţelor - din care au venit. Purificare prin suferinţă - iată
o temă care nu-mi era foarte dragă, dar trebuia să o
accept ca având un mare sens în această lume.
Am continuat discuţiile cu Raul, l-am învăţat, practic,
tot ce ştiam, sfătuindu-l, în continuare, să rămână el
însuşi, să scrie aşa cum îi dictează instinctul.
A urmat o perioadă de acalmie, apoi (fatidic, aş spune)
o adevărată lovitură de teatru.
Raul a devenit brusc celebru, aşa cum eu nu fusesem
niciodată, a cules toţi laurii, iar eu am rămas să mă zbat în
singurătate şi mizerie.
*
185
MIHAI IUNIAN GÎNDU
Raul, pe prima pagină a ziarelor.

Raul, dând interviuri.
Raul, idolul femeilor.
Scriitorul-minune, copilul teribil al literaturii moderne,
geniul neînţeles al Europei - acestea erau principalele
caracterizări care i se făceau.
Ştiam cât e de talentat, dar mai ştiam şi că fără
sfaturile mele, poate, nu ar fi reuşit.
Doar el mi le ceruse.
Într-o după-amiază, ros de gânduri, sfâşiat de
contradicţii, m-am hotărât să mă supun unui test ”al
adevărului”. Cea mai bună lucrare a mea vs. cea mai bună
a lui. Şi atunci voi şti.
...După ce am terminat de citit, am rămas pe loc, şocat,
ca în urma unui cutremur care tocmai se produsese. Era
limpede: scria mai bine decât mine. Deşi la început păruse
imposibil, miracolul se produsese: ucenicul îşi depăşise
maestrul.
Am asistat la succesul său mondial, la interviurile
oferite în exclusivitate diferitelor ziare şi posturi de
televiziune, la elogiile criticii, la beţia succesului.
Dar, cel mai important şi aproape neverosimil, am
asistat la propria dramă: am început din nou să simt
datorită lui Raul, inima mea a început să se dezgheţe în
sfârşit, parcă după secole de aşteptare, dar pentru a lăsa
loc unor sentimente cumplite, aducătoare de nenorocire:
invidia şi ura.
Pentru că, deşi îmi venea greu să recunosc acest
lucru, de conştiinţă nu mă puteam ascunde: oricât de
mare ar fi fost contradicţia dintre mine şi lume, în oricâtă
disonanţă m-aş fi aflat faţă de aceasta, nu suportam să-l
văd pe fostul meu învăţăcel aflat pe culmile gloriei, nu
suportam să-i ascult interviurile, să-l ştiu mereu în braţele
186
divelor autohtone: îl invidiam şi îl detestam, totodată. O!

Invidia pură, devastatoare, chinuitoare!
Ignobil şi meschin sentiment, dar real. De netăgăduit.
Acesta să fie preţul cumplit pe care să-l plătesc

revenirii mele la viaţă, la ”a simţi” în raport cu un semen al
meu, aceasta să fie teribila jertfă necesară?
Când am considerat că nu mai pot să evit o nouă
întâlnire cu el, l-am invitat din nou la mine acasă, la o
cafea, pentru o discuţie. S-a eschivat de vreo câteva ori,
motivând că ”de la o vreme, a devenit foarte ocupat” (lucru
care, fireşte, mi-a sporit iritarea), apoi, după insistenţele
mele, a cedat.
A luat loc în acelaşi fotoliu, în faţa aceleiaşi măsuţe la
care stătuse prima oară, când îi împărtăşisem din
experienţa mea.
A sorbit cu nesaţ din cafea şi şi-a aprins nelipsita pipă.
”Aş vrea şi eu să te întreb ceva”, am rostit pe un ton
apăsat, abia stăpânindu-mi nervii.
”Spune, te rog, te ascult”, rosti Raul, schimbându-şi
uşor poziţia în fotoliu.
”De ce nu ai pomenit nicăieri, niciodată, numele meu?
Doar tu ai venit la mine înainte de toate acestea, doar tu
mi-ai cerut părerea”.
”Nu am considerat necesar. Tu ai cariera ta, eu o am
pe a mea”, replică Raul, laconic, apoi îşi îndesă din nou
tutun în pipă.
Nu era chiar arogant, dar uşor cinic şi impertinent, da.
Degetele mi s-au crispat pe măsuţă, şi vreme de
câteva zeci de secunde am fost incapabil să continuu.
”Şi? Ai aplicat ceva din tot ce ţi-am spus?”.
187
MIHAI IUNIAN GÎNDU
”Acolo unde am crezut de cuviinţă, da”, spuse sec, în

aceeaşi notă care avea darul să mă scoată cu adevărat
din sărite.
Dialogul nostru a continuat, destul de stupid şi inutil,
cam încă un sfert de oră, după care am început să simt
cum pe prietenul meu îl cam încerca nerăbdarea. M-am
făcut că nu observ şi m-am oferit să îi aduc încă o ceaşcă
de cafea, ceea ce l-a făcut să reacţioneze prompt:
”Nu, mulţumesc, ştii, eu mă cam grăbesc... Te las
acum, trebuie să mă întâlnesc cu o cunoscută cântăreaţă
din America de Sud. Ştii, îmi spunea că e nerăbdătoare să
mă cunoască...”.
Atunci într-adevăr mi-a îngheţat sângele în vene.
”Cum o cheamă?”, am replicat, grăbit, la rându-mi.
”Maria Fernandez”, veni prompt răspunsul.
Era numele corespondentei mele.
M-am făcut, pentru câteva momente, alb ca varul la
faţă.
Apoi mi-am pierdut complet controlul.
Am luat un pistol, care era încărcat, dintr-un sertar ce-l
aveam la îndemână, şi l-am îndreptat asupra lui.
”Ce faci? Eşti nebun? Doar nu vrei să foloseşti ăsta?”.
”Află, Raul, că te urăsc din tot sufletul meu. Da, sunt
invidios pe succesul tău, pe imaginea pe care ţi-ai creat-o,
pe interviurile pe care le dai. Pe numărul de exemplare
vândute. Şi - mai ales - pe faptul că ai întâlnire cu Maria
Fernandez. Cred că am să te ucid pentru asta”.
”Nu poţi face asta, poliţia te va găsi cu siguranţă...”.
”Puţin îmi pasă de poliţie”, am rostit şi am armat
pistolul. ”Şi să ştii că m-a enervat întotdeauna obiceiul tău
de a fuma pipă...”.
Apoi am tras, de trei ori. De două ori în piept, o dată în
cap.
188
Şi m-am prăbuşit, neputincios, lângă cadavru.

Neputincios fiindcă am ştiut, chiar încă dinainte de a
comite crima, că victoria mea era una à la Pyrrhus.
Ce preţ cumplit! Aducând moartea, am revenit eu

însumi la viaţă!
Au trecut două zile.
Stau, nemişcat, distrus, în propria cameră,
În bucătărie se află un cadavru.
Poliţia mă va găsi, cu certitudine.
Uneori parcă am halucinaţii, mi se pare că îl văd pe
nefericitul Raul cum se ridică şi se aşază la masă, pentru
a începe o nouă discuţie. Că citesc un e-mail de la Maria
Fernandez în care aceasta îmi spune că mă iubeşte, că
mă aşteaptă în vacanţă în Chile.
Prostii. Nonsens.
Deşertăciune.
Simt din nou, nu eu am vrut asta? Simt faţă de Raul,
faţă de Maria.
Până când legea mă va condamna la ani grei de
temniţă.
Până când se va alege praful de scrierile mele.
Până când cine ştie ce rudă a lui Raul va căuta să se
răzbune şi să-mi facă de petrecanie în închisoare...
Simt din nou.
Am o inimă doar pe jumătate îngheţată...
189
MIHAI IUNIAN GÎNDU
PUTEREA DESTINULUI
...Ascultând uvertura operei ”Forţa destinului”, de

Verdi, vei simţi aceiaşi fiori reci, vei încerca aceeaşi uimire
ca atunci când ai descoperit că o prezicere s-a adeverit,
când ai avut o premoniţie inexplicabilă sau când te-ai
întâlnit cu cineva despre care nu mai ştiai nimic de ani de
zile. Destinul nu întreabă. Nu iartă, nici nu te roagă
frumos.
Dar ce este, cu adevărat?
Am avut parte de întâmplări stranii în viaţă.
Când eram copil, la mare, o doamnă care avea
oarecari calităţi de medium a vorbit puţin cu mine şi mi-a
spus ”tu, când o să fii mare, o să te faci scriitor”. Am
contrazis-o imediat, spunându-i că vreau să mă fac... nici
nu mai ştiu ce. S-a uitat din nou la mine şi mi-a zis apăsat:
”Nu, tu scriitor o să te faci”. Vă daţi seama că nu avea cum
să ştie, nici măcar nu mă cunoştea. N-am reîntâlnit-o
niciodată.
Apoi, mult mai târziu, când încă mă mai întrebam pe ce
drum să o apuc, i-am trimis unui foarte bun prieten, un tiz
al meu, o nuvelă care deschidea o trilogie, pe care tocmai
o începusem.
Cum nu mi-a răspuns nimic, am bănuit că nu i-a plăcut
sau nu l-a interesat şi nu am mai insistat.
Ba chiar, mai mulţi ani, ne-am văzut destul de rar, deşi
ne lega o prietenie veche.
Şi mă gândeam, negăsind un mijloc de a-mi populariza
lucrările, să-l rog să găsească o cale de a le difuza după
ce eu nu voi mai fi.
190
La un moment dat, am avut un imbold aproape

inexplicabil de a-i mai trimite o lucrare, mai nouă.
I-am expediat-o prin mail şi nu după mult timp m-a
întrebat dacă nu aş vrea să public lucrările mele, fiindcă
are o posibilitate în acest sens, el însuşi dorind să-şi
tipărească nişte scrieri la o editură cu care se afla în
contact. Reticent la început, mi-am dat seama că e o
ocazie care nu se poate rata.
Însă ciudat este că, în afară de faptul că nu ştiam de
editură, nu am avut nicio intenţie ascunsă, ba chiar mă
întrebam dacă am făcut bine că i-am trimis-o.
Astăzi, când lucrurile au luat o altă turnură şi amândoi
ne citim frecvent unul pe celălalt, cred că ştiu şi de ce nu
mi-a răspuns la prima: era prea criptică, prea
întortocheată (aş zice că nu mi-a ieşit tocmai cum aş fi
vrut) şi probabil că nu ar fi avut ce să-mi spună.
De asemenea, în tinereţe, am vrut să citesc ”Lupul de
stepă”, de Hermann Hesse, şi după ce am răsfoit-o puţin,
am conchis, cu dorinţa specifică tinereţii de a da un
verdict: acest autor este atât de infatuat încât jur că n-am
să-i citesc niciodată opera. La maturitate, am încercat din
nou şi opera respectivă a devenit una dintre scrierile mele
preferate, iar Hesse, un idol.
Dar, revenind: ce este destinul? Cum se poate explica
faptul că, deşi vrei fie să faci, fie să nu faci un lucru, la un
moment dat, ”dacă e să se întâmple”, vei acţiona mânat
de o forţă invizibilă, necunoscută, care va pune stăpânire
pe tine, te va mistui pe dinăuntru şi nu-ţi va da pace până
nu-i vei da satisfacţie: forţa inextricabilă a destinului.
De ce spun că e de neînţeles?
191
MIHAI IUNIAN GÎNDU
În ceea ce ne priveşte, întotdeauna putem fi subiectivi.

De aceea, am să las la o parte experienţele proprii (pe
care am considerat că e bine totuşi să le amintesc, fiindcă,
trăindu-le personal, le consider de netăgăduit) şi am să
spun că nu pot înţelege, oricât m-aş strădui, care au fost
destinele unor personalităţi ale omenirii care, prin puterea
lor uriaşă, şi-au pus amprenta şi asupra existenţei mele.
Cum de Edgar Allan Poe şi Henry Miller au avut o viaţă
personală atât de frământată, de plină de experienţe în
contrast cu geniul lor, având, uneori, mari probleme în a
se întreţine?
Cum de Ceaikovski, acest supraom, acest geniu al
muzicii simfonice, a avut o existenţă încă şi mai tulbure şi
mai nefericită decât cei amintiţi anterior?
Care a fost destinul lor?
Soarta lor, durerea lor, amărăciunea lor?
A fost fatidic să se întâmple aşa?
Şi, dacă da, de ce?
Sunt suferinţe pe care îţi vine să zici că nici un cerşetor
nu le-ar merita, darmite un creator, un artist, un om atins
de divinitate...
*
Însă lucrurile se complică şi mai mult dacă ne gândim

că un om poate cunoaşte gloria, pentru a rămâne apoi
paralizat într-un scaun cu rotile sau suferind de cine ştie
ce boală (vezi cazul actorului Christopher Reeve sau al
scriitorului James Joyce) – şi te vei întreba: a fost drept să
fie aşa?
Însă fie! Să admitem că există karma şi că aceştia au
greşit grav în existenţa anterioară sau chiar în cea
prezentă. Şi, desigur, nu s-au putut sustrage legii
cauzalităţii.
192
Dar există, printre noi, şi oameni încă mai loviţi de

soartă: cei suferind de afecţiuni psihice, unele dintre ele
atât de grave încât sunt irecuperabili.
Şi aici, dacă admitem că unii trebuie să se confrunte cu
propriii demoni, cu propriile viziuni, ce karmă ar putea
avea cei irecuperabili? Dacă nu au discernământ, dacă nu
ştiu nici măcar cine sunt, cum ar putea să se îndrepte, să
înţeleagă ceva din esenţa şi din lecţiile vieţii?
”De ce m-ai trimis în lumină, mamă?”, se întreba
marele Lucian Blaga, şi e o întrebare mult mai profundă
decât ar putea părea la prima vedere.
Este acea întrebare care sfidează destinul. Care-i cere
să se deconspire.
Cum a murit, de fapt, Isadora Duncan? S-a dus către

glorie... dar şi către locul de unde nimeni nu s-a mai întors
înapoi.
Ce a vrut, de fapt, să ne transmită Cehov în finalul
uneia dintre capodoperele sale, ”Unchiul Vanea”?
Eu mă cutremur de câte ori aud acele replici.
Mă cutremur şi mă străbat aceiaşi fiori reci pe care i-
am simţit ascultând uvertura lui Verdi, citind jurnalul lui
Joyce sau constatând că femeia de pe plajă cu însuşiri de
medium a avut dreptate...Când vom ajunge la capătul
existenţei ne vom elibera, în sfârşit, de suferinţe...
Şi vom privi înapoi cu bucurie.
Probabil că Cehov avea dreptate. Probabil că aceasta
este lecţia finală.
Dar, ca simplu muritor, mă încăpăţânez să mă zbat în
continuare, asemeni unei insecte prinse într-o pânză de
păianjen, gândindu-mă că mi-aş fi putut trăi viaţa altfel, că
193
MIHAI IUNIAN GÎNDU
aş fi putut iubi mai mult, că aş fi putut face alte alegeri, iar

acum, cu ultimele puteri, mă întreb cât am să mai trăiesc
şi, de vreme ce existenţa mea este una limitată, ce mari
planuri de viitor e cazul să îmi fac.
...Şi totuşi am un plan de viitor, unul grandios:
Cândva mă voi (re)întâlni cu Blaga, cu Poe, cu Joyce,
cu Miller, cu Reeve, cu Bergman, cu Chaya şi voi zâmbi,
eliberat de suferinţă, aşa cum a prevăzut Cehov, care mă
va aştepta şi el...
(Re)întâlni, pentru că nu i-am cunoscut niciodată, dar i-
am citit, i-am văzut pe ecran, i-am simţit...
Va fi o sărbătoare pe deplin meritată.
Să îndrăznesc să adaug: o sărbătoare a destinului?
194
FAŢĂ ÎN FAŢĂ CU VIITORUL
În viaţă, facem multe alegeri. Dar cele mai teribile sunt

acelea făcute sub imperiul fricii, aflaţi pe muchie de cuţit,
undeva la graniţa între viaţă şi moarte, ştiind că va urma
ori totul, ori nimic. În asemenea momente, judecata ţi se
întunecă, emoţiile te copleşesc, începi să tremuri şi nu ştii
ce vei face în clipa următoare.
Ceva de genul momentului decisiv din ”Alegerea
Sofiei”, de William Styron. O alegere care te va marca pe
viaţă.
Însă există o întrebare şi mai interesantă: cât este
propria noastră alegere şi cât este înrâurită de mâna
nevăzută a destinului, care ne influenţează chiar fără să
ne dăm seama.
Uneori ne dăm seama ce a fost, alteori nu.
...În tinereţe, am fost fan Nirvana, una dintre cele mai
originale formaţii de rock modern, pionieră a stilului
grunge. Aşa ceva nu mai auzisem niciodată, era o muzică
fantastică, mă trezeam dimineaţa cu piesele lor în minte şi
mă culcam la fel.
Am scris la un moment dat unui fan-club din SUA, dar
nu am primit niciun răspuns, motiv pentru care nu am mai
insistat. Poate fiindcă am avut proasta inspiraţie să le cer
un tricou original cu formaţia, şi-or fi zis că sunt dintre
aceia care cer de pomană. Poate din alt motiv.
Apoi, nu am mai iniţiat nicio acţiune, dar ascultam zilnic
melodiile lor şi purtam tricouri imprimate la noi.
La un moment dat, am aflat că vor concerta în Ungaria,
cred că la un festival. Voiam să îi văd, era visul tinereţii
195
MIHAI IUNIAN GÎNDU
mele, eram ardent, nerăbdător, exaltat, ca orice tânăr la

douăzeci-şi-ceva de ani...
Din familie mi s-a spus că îmi pot face rost de bilete.
Numai că eram singur, nu aveam cu cine să mă duc,
cunoştinţele mele apropiate nu ascultau aşa ceva. Mi s-a
făcut frică, unde să mă duc eu, aşa singur, în necunoscut,
la un concert rock, unde se ştie că se mai pot isca şi bătăi,
unii mai au şi droguri, plus că eram pe cont propriu... Iar
cei de acolo, oare, mi-ar putea căuta pricină din cauză că
sunt român? Mi-am învins frica şi am cerut să mi se ia
bilet. Voi vedea pe parcurs cum mă voi descurca.
Numai că la puţin timp după aceea am primit vestea
morţii lui Kurt Cobain, solistul vocal, care a survenit înainte
de data de desfăşurare a concertului.
Nu are rost să descriu în amănunt ce am trăit atunci. A
fost unul dintre şocurile vieţii mele, nu îmi venea să cred
că e adevărat, ţin minte că în ziua în care s-a făcut anunţul
pe MTV tot butonam postul, parcă aşteptând ca cineva să
rectifice, să spună: ”a fost o greşeală...”. Degeaba,
”Cobain found dead” apărea, la nesfârşit...
Întrebarea căreia nu am reuşit să-i răspund niciodată:
a fost fatidic, oare, să nu ajung acolo? Desigur, nu în
sensul că Kurt ar fi murit din cauza asta, ci vreau să spun:
a fost predestinat să mă hotărăsc să ajung doar la acel
concert care nu a mai avut loc niciodată?
Timpul trece. Traumele rămân.

În ardenţa tinereţii, am mai avut un vis, rămas
neîmplinit şi acela: dragostea perfectă. Visam să mă
căsătoresc din dragoste, să am copii, acel viitor fericit la
care se gândesc toţi tinerii.
196
Dar dragostea mult-visată nu a apărut.

Am avut câteva prietene, dar în cele din urmă ne-am
despărţit.
Ce a fost ciudat în momentele de solitudine care au
urmat a fost că eram obsedat de un nume, Irina-Claudia,
care însă nu era al iubitei căutate, ci ar fi urmat să fie
numele fetiţei noastre. Întotdeauna mi-am imaginat că
dacă va fi să am un copil, va fi o fetiţă pe care o voi numi
Irina-Claudia.
...Azi am în jur de 50 de ani şi sunt singur. Nu au mai
apărut nici o a doua formaţie de rock comparabilă cu
Nirvana, nici fata visurilor.
O a doua întrebare rămasă fără răspuns:
Oare era (sau este, deşi prezentul îmi sună mai absurd
ca niciodată) în destinul meu să am o fetiţă pe care să o
botez cu acest nume?
S-ar putea să nu aflu niciodată.
A mai urmat un şoc, în toţi aceşti ani, dar nu unul legat

de o persoană: degradarea tot mai accentuată a societăţii,
lipsa crasă de caracter şi de scrupul a majorităţii
oamenilor, guvernarea falimentară, dezastruoasă a unei
ţări care altădată însemna ceva...
Desigur, în ţară mai avem valori. Însă la suprafaţă e
doar putregaiul.
Discursurile lui Ceauşescu nu ţineau de foame, dar ale
ăstora cu atât mai puţin.
Un viitor tot mai incert, tot mai robotizat.
O viaţă de coşmar.
Mergând pe bulevarde ca un vagabond, privind câinii şi
oamenii străzii, apoi şi fustele scurte, impuls erotic
197
MIHAI IUNIAN GÎNDU
necontrolat, dar fără vreo altă finalitate decât vizionarea,

din când în când, a unui DVD pornografic...
Mda. Viitorul sună bine. Ohhh... Ahhhh... Mai mult....
Rătăcit între iluzii pierdute şi tentaţia ferm reprimată a

stimulentelor artificiale, pentru că ştiam că m-ar duce la
dezastru, am mai avut o probă că jocul fricii şi al alegerilor
pe care le faci o dată în viaţă nu s-a terminat...
Am fost invitat la Centrul Cultural al Ungariei din
Bucureşti, pentru o proiecţie în avanpremieră a unui film.
Stăteam pierdut undeva la jumătatea sălii, întrebându-
mă cât voi mai îndura acest coşmar reprezentat de
combinaţia fatală dintre ratarea personală şi
promiscuitatea mediului social, dându-mi seama că a te
sinucide nu e o soluţie, dar nici a trăi nu e, când am zărit
într-unul dintre rândurile din faţă o femeie elegantă,
îmbrăcată cu gust.
După proiecţie, un documentar despre minorităţile
naţionale, am invitat-o la o cafea.
Am aflat că o chema Ildikó.
Am vorbit despre filme şi cărţi şi, în timp ce discutam şi
o priveam, mi-am imaginat că aş face o alegere: Ildikó
pentru totdeauna, dar atunci, fatal, pe fetiţa noastră nu o
va mai chema Irina-Claudia, ci Zsófia...
”Luaţi-o pe fetiţa mea”, mi-am amintit replica din
”Alegerea Sophiei” care mă şocase în aceeaşi tinereţe
deznădăjduită, şi mi-am imaginat cu groază că preţul
fericirii mele va fi nenăscuta Irina, un sacrificiu pe care n-
aş fi vrut să-l fac, dar nu puteam ieşi din capcană...
Ne-am întâlnit pe la felurite baruri şi cafenele în
următoarele zile.
198
Tremurând de frică, de teama că aş putea pierde ceva

foarte de preţ, pe care însă nu-l avusesem niciodată,
văzându-mă din nou la un concert care nu mai avusese
loc niciodată, am rostit cuvintele fatale: ”Ildikó, vrei să fii
soţia mea?”.
*
...Zile şi nopţi alături de Ildikó, am vândut DVD-urile

porno, nu mai aveam nevoie de ele, oare fericirea are un
preţ, da, totul pe lumea asta are un preţ, şi mai ales
fericirea, ce se va alege de noi, uneori voiam să nu îmi
mai pun întrebarea, să nu mai ştiu, trupul ei gol, societatea
în ruină, liderii descreieraţi, scuipaţi pe jos, politică şi chifle
reci...Ce ne va aduce viitorul?
Zile şi nopţi, orgasm, a mai trecut o zi, încă o zi în drumul
către sfârşit, către inevitabila moarte, o mulţime de chifle şi
de promisiuni...
*
Dar adevăratul thriller a început după naşterea Zsófiei.

Fiindcă s-a născut fetiţa mea – şi astfel am botezat-o...
Irina-Claudia, iartă-mă, tu trebuia să fii, dar nu s-a mai
putut, mama ta n-a mai venit la întâlnire, după cum nici
Kurt (şi nici eu) nu am mai ajuns la festivalul din
Ungaria....
Un loc rămas gol pentru eternitate. Un declic. O
sentinţă.
Iartă-mă! Am strigat şi le-am îmbrăţişat pe Ildikó şi pe
Zsófia...
De ce am spus thriller?
Fiindcă Zsófia are nevoie de un viitor, trebuie să fie
fericită, acea fericire care le-a lipsit părinţilor, nu o pot
sacrifica şi pe ea, doar eu am adus-o pe lume...
199
MIHAI IUNIAN GÎNDU
...O lume, însă, în agonie.

Discursuri deşănţate, foamete, moarte. Atentate,
kamikaze, perversiuni sexuale, crime – şi foarte multe
discursuri despre binele omenirii.
Am încercat să fac abstracţie, să-mi imaginez că va
urma altceva, dar nu s-a putut.
Teroarea şi absurdul au devenit omniprezente. Uneori,
nu ştii ce îţi va aduce nici ora următoare, darmite ziua,
luna sau anul.
...Rememorându-mi ziua în care am cunoscut-o pe
Ildikó, acea sală de la Centrul Cultural, proiecţia filmului,
zâmbetul ei... Cât de inconştient am putut să fiu! Nu, nu
pentru că am ales dragostea, această alegere n-o voi
regreta niciodată, ci pentru că am trimis-o, fără să-mi dau
seama, pe Zsófia către eşafod...
...Într-o lume plină de perversiuni, de droguri şi de
politicieni idioţi. Iar când eu nu voi mai fi, fiindcă am deja o
vârstă, cine va avea grijă de ea? CINE? Am răcnit şi am
început să gâfâi spasmodic.
Astfel, am ajuns din nou în faţa unei alegeri în situaţie-

limită, o alegere care mă va marca pe viaţă.
Nu voi uita niciodată finalul unui film, ecranizare după
Stephen King, în care eroul, care se adăpostise în maşină
împreună cu familia de nişte monştri care măcelăreau
oamenii, văzând că nu mai are nicio scăpare (la un
moment dat tot trebuia să iasă din maşină), îşi ucide
familia (soţia şi copilul, parcă era tot o fetiţă, deşi nu-mi
amintesc exact)... doar pentru a afla, ieşind de acolo, că
autorităţile oraşului lichidaseră monştrii şi nu mai exista
niciun pericol...
200
Uluitor final!
Nu, nu voi repeta greşeala lui...
Dar vom juca un joc al terorii, oare va veni sfârşitul
lumii până va creşte Zsófia, va prinde judecata divină sau
sentinţele oamenilor-monştri, va ajunge în Paradis sau va
sfârşi violată într-un gang, va fi eroină sau martiră?
Un joc mult prea absurd, eu, Ildikó, Zsófia şi
Armageddon-ul, demonii şi îngerii, va veni salvarea în timp
util sau vom pieri cu toţii, momentul alegerii, dacă plecam
atunci de la Centrul Cultural înapoi acasă nu s-ar mai fi
întâmplat nimic, aş fi zăcut şi acum printre ceşti de cafea
golite şi DVD-uri porno, dar ce viaţă e asta, cine are
nevoie de o astfel de viaţă?
...Am rămas doar noi.

Uneori mi se pare că Zsófia e un înger. Are o privire
candidă şi minunată...
Sper că Dumnezeu se va îndura de ea şi de noi toţi.
Poate că şi jocul alegerilor făcute cu pistolul la tâmplă
se va sfârşi, la un moment dat.
Trebuie să se sfârşească...La momentul în care graţia
divină va anihila mârşăvia omenească.
201
MIHAI IUNIAN GÎNDU
NU VOM ŞTI, PROBABIL, NICIODATĂ...
Motto:
”Hristos nu poate să poarte crucea în locul nostru.
El a purtat-o deja atunci când s-a răstignit pentru
mântuirea noastră”.
(Părintele Constantin Necula, la emisiunea Marius
Tucă Show, 28 sept.)
Ultima parte a trilogiei destinului
(Puterea destinului, Faţă în faţă cu viitorul, Nu vom şti,
probabil, niciodată...)
Au existat oameni care au atins suta de ani, scăpând
aproape nevătămaţi din accidente, boli, războaie şi alţii
care au murit la o vârstă ce nu atingea 30 de ani, în
accidente rutiere sau în împrejurări bizare.
Te uiţi la copilul nou-născut care scânceşte şi nu ştii
dacă la maturitate va ajunge călugăr sau criminal în serie.
Te întâlneşti pe stradă cu cineva pe care nu-l mai
văzuseşi de decenii şi viaţa ta va căpăta un alt curs.
Ce este, de fapt, destinul? Care sunt tainele sale cele
mai ascunse?
Unde se termină liberul-arbitru şi unde începe
predestinarea?
...Nu vom şti, probabil, niciodată.

Cel puţin, nu în această formă.
Mulţi filosofi şi scriitori au ajuns la concluzia că misterul
existenţei şi al devenirii noastre terestre nu poate fi
202
pătruns în forma limitată în care ne aflăm. Unii au vorbit

despre nemurirea sufletului şi despre reîncarnare. Dar
dacă toate acestea îşi au rezolvarea în transcendent, iar
noi ne ducem existenţa limitaţi de cele trei dimensiuni şi
de faptul că, structural, suntem alcătuiţi din carne şi din
oase, cum să înţelegem ce va urma după?
În Hamlet este atacată frontal această problemă, când
se vorbeşte despre faptul că frica ne împiedică să ne
dorim să depăşim faza existenţei terestre. Ne este prea
frică de necunoscut, de ceva ce nu putem percepe şi cu
atât mai puţin înţelege.
Un copil se naşte în acelaşi timp în care un bătrân
moare.
Un student primeşte o moştenire exact când un om de
afaceri este ruinat de o cădere la Bursă.
Un cuplu trăieşte culmile extazului în doi în acelaşi
moment în care un tânăr sau o tânără se sinucide din
cauza unei decepţii în dragoste.
Valurile mării se revarsă peste ţărm în timp ce o
picătură a căzut într-un pahar cu apă.
Putem, cu adevărat, înţelege esenţa destinului, putem
pătrunde misterul evenimentelor descrise sumar mai sus?
”Niciodată – Nevermore”, a spus Poe, şi se pare că
ştia ce zice. Chiar dacă afirmaţia sa a fost făcută într-un
alt context.
...Torturat de dorinţele neîmplinite legate de Flavia,

obsedat de trecerea anilor şi de perspectiva unui sfârşit
(poate nu iminent, dar care oricum se întrezăreşte la
orizont) care m-ar arunca în acel incognoscibil de care ne
temem cu toţii, neînţelegând nimic din mersul societăţii
203
MIHAI IUNIAN GÎNDU
contemporane, m-am întrebat ce anume m-ar putea face

fericit.
O noapte alături de Flavia?
Primii zori ai zilei vor veni curând, iar ea îşi va găsi un
altul.
Nemurirea?
Poate nu este lipsit de interes să amintesc că unul
dintre romanele favorite ale tinereţii mele a fost ”Toţi
oamenii sunt muritori”, de Simone de Beauvoir. Iar
înţelegerea amară a imposibilităţii atingerii fericirii chiar şi
prin nemurire, revelată de scriitoarea franceză, mă
urmăreşte şi astăzi.
Afirmarea socială?
Aici chiar îmi vine să râd. Nici măcar în glumă nu mi-
am dorit-o.
Ştiu. De fapt scopul nu este să atingem fericirea (pe
care însă o căutăm mereu în decursul efemerei noastre
existenţe, atraşi de mirajul ei ca fluturele de lumina lămpii),
ci să ne perfecţionăm, să evoluăm spiritual.
Dar putem evolua fără suferinţă? Niciodată –
Nevermore.
...O lecţie mult prea dură, pe care destui dintre noi nu

au trecut-o, şi un examen al vieţii pe care eu însumi a fost
cât pe-aci să-l pic.
Într-o noapte, torturat de imposibilitatea de a o avea pe
Flavia lângă mine, de perspectiva înfricoşătoare de a mă
confrunta şi mâine cu aberaţiile societăţii contemporane,
dându-mi seama că nici măcar sticla de vin din sufragerie
nu mă mai poate salva, m-am gândit că aş putea să-mi
pun capăt zilelor.
204
Ceva însă m-a oprit. În parte, aceeaşi frică de

necunoscut care îmi dă coşmaruri în momentele în care
încerc să-mi anticipez sfârşitul. În parte, faptul că am fost
educat în morala creştină. Şi, în parte, egoist, dar folositor
impuls, dorinţa de a gusta din plăcerile vieţii atât timp cât
mă voi mai putea bucura de ea.
Pour le nom de Dieu, vous croyez que c'est fini?
Deliciile amorului alături de Flavia sau de altcineva, o
muzică ce te poartă în sfere înalte, Ceaikovski sau Grieg,
un film bun, o cafea aburindă şi o plimbare în parc la orele
prânzului sau ale după-amiezii, cum aş putea rata aşa
ceva? Mereu şi mereu, într-un carusel perpetuu, viaţa
merită totuşi trăită, mâine voi fi, poate, altul, dar la fel de
dornic să mă înfrupt din ea, aşa cum vulturul îşi atacă
prada, aşa cum lupul urlă la lună, sunt imperfect, mult
prea imperfect, am ştiut asta dintotdeauna, am trăiri
magice, dar şi decăderi de damnat, parfumul florilor, trupul
ei, răsăritul soarelui...
...Şi o societate aflată în agonie.
Suferinţa dată de părăsire, de trădare, de oroarea

lumii, de pierderea cuiva drag, de sentimentul ratării,
depresia provocată fie de faptul că nu poţi obţine ceva, fie
de acela că ar trebui să plăteşti un preţ prea mare pentru
asta...
Un spleen fără măsură, dublat de o mare luciditate.
Dar şi dorinţa de a te naşte din nou, de a vedea iar
nuferii de pe malul lacului, de a iubi încă o dată, de a-ţi da
întâlnire pe tărâmul artelor şi al ideilor cu marii maeştri ai
literaturii universale...
La capătul drumului, vom fi mai bogaţi sufleteşte.
205
MIHAI IUNIAN GÎNDU
...Câteodată, simt că ameţesc, toate mi se

învălmăşesc în minte, un carusel fără sfârşit, un
caleidoscop viu colorat, prietenul cu editura, o reîntâlnire
peste ani, Mădălina, apoi Ildikó şi Zsófia, viitorul de care
îmi era atât de teamă, romanul lui Hesse, lupul singuratic,
desenele în alb-negru ale mizantropului, pânzele de
păianjen, suferinţa, dragostea, speranţa, totul...
Parcul şi destinul, la sfârşit voi fi mai bun, însă voi
apuca oare să văd acea lume perfectă la care au visat toţi
idealiştii, toţi utopiştii, acel alb imaculat aruncat asupra
omenirii, iată, un drogat s-a aruncat de la etaj, Zsófia îşi
doreşte o păpuşă nouă, reîntâlnirea cu prietenul, oroarea
pură a războiului declanşat pentru cucerirea de noi
teritorii, mult sânge vărsat, dragostea, mereu dragostea,
premierul a ţinut un discurs, reprimarea tendinţelor
nihiliste, crucea pe care a fost răstignit Iisus...
Iată, am ajuns de unde am plecat. Improbabila

mântuire. Şi totuşi, ea va avea loc, acum ştiu.
Fiindcă şi-o doresc şi Dumnezeu, şi oamenii.
Diferenţa este că oamenii nu înţeleg că şi-o doresc.
(Îşi doresc perfecţiunea.
Idealul. Absolutul.
Dar nu îşi dau seama că trebuie să se schimbe pe ei
înşişi pentru a le obţine).
”Nu te mira că ţi-am spus: trebuie să vă naşteţi din
nou” (Ioan, 3.7.)
Ce este destinul?
206
...Plâng acum, cu lacrimi grele, amare. Totul pare a fi

pierdut, pentru totdeauna...
Vremurile s-au schimbat.
Întotdeauna am fost un nonconformist, un om care a
experimentat, un visător uşor senzual, chiar dacă
predispus şi la analiză raţională.
Am mai exagerat şi eu, câteodată, dar întotdeauna m-
am reîntors la matcă.
Numai că nu am înţeles niciodată perversitatea şi
excesele.
Nu mai sunt bune vinul şi berea, ne trebuie cocktail-uri
tari ”condimentate” cu droguri.
Nu e suficientă o muzică rock bună, trebuie ceva death
sau cu efecte asupra psihicului.
Nu avem ce face cu un film erotic clasic, acum ”se
poartă” snuff sau orgii.
Dacă cineva te contrazice, e preferabil să-l baţi până îl
laşi inconştient, ce sens are să-i aduci argumente...
Iustina, mă crezi că sunt depăşit total? Nu ştiu ce vrea
această lume de la mine şi nici eu nu ştiu ce aş putea face
cu ea...
Şi totuşi, am ceva în comun cu ea: pasiunea morbidă,
interzisă pentru tine. Flacăra ce nu se va stinge niciodată.
Iustina, stai un pic, nu fugi! Priveşte-mă...
*
...Vremurile din urmă, desfrâul, cinismul, crima,
voluptatea decăderii.
207
MIHAI IUNIAN GÎNDU
Umilirea celui de lângă tine, gonflarea ego-ului până la

dimensiuni monstruoase, negarea divinităţii, cultul banului
şi al puterii.
Niciodată nu voi înţelege, niciodată...
E un joc prea absurd pentru mine.
Mă pot îmbăta cu rom, pot privi fete goale cum îşi
unduiesc lasciv trupurile, îi pot citi pe Lordul Byron sau pe
Rimbaud, pot cădea în depresii adânci provocate de viciile
solitudinii, pot cocheta, uneori, cu aroganţa, cu detestabilul
sentiment de a fi superior, dar acest joc al morţii şi al
pierzaniei, această împingere la extrem, această nebunie
nu o voi putea înţelege oricât aş trăi...
...De altfel, uneori îmi pare că sunt un personaj de
epocă rătăcit, cine ştie cum, în prezent.
Cum să compari vremea onoarei şi a duelurilor, a
batistelor ridicate de jos şi a balurilor, a domniţelor şi a
cavalerilor cu prezentul atroce în care soldaţii-kamikaze se
aruncă în aer şi cameramanii de pelicule porno filmează
scene de sex în grup?
Cum să pui una lângă alta lumea lui Dumas sau a lui
Hugo cu cea a războaielor şi a dezmăţului contemporan?
Cum să înţelegi ceva din toate acestea?
...Iustina, stai, nu te îndepărta. Mai rămâi un pic cu
mine, pentru a-mi da senzaţia că trăiesc, că sunt viu, că
mă înec în beatitudinea eterului... Ştiu, nu te voi atinge
niciodată cu adevărat. Cum ar putea un scriitor rătăcit,
dezabuzat, strivit de propria neputinţă, obsedat de
perfecţiunea artei, dar şi de forţele întunericului care s-au
pogorât asupra neînsemnatei noastre planete, să guste
din nurii interzişi muritorilor ai unei fetiţe de 13 ani?
Te rog, nu te îndepărta. Trece-ţi, te rog, mâna prin păr,
aranjează-ţi fusta. Aşa, pozează-mi, ca şi cum ai fi la o
şedinţă foto.
208
Un instantaneu pentru eternitate.

Fata şi curcubeul.
Zilele acestea a fost atentatul din Manchester. Dincolo

de oroarea pură, de tragedia incomensurabilă, de cinismul
şi de fanatismul atacatorului, m-a frapat un fapt: părinţii
polonezi ai unor fetiţe veniseră să le ia de la concert. Şi au
murit în explozia provocată, în timp ce fetiţele au scăpat
cu viaţă.
Aţi întâlnit ceva mai inuman decât asta?
Au murit şi le-au lăsat singure pe planeta ororilor. Pe
planeta blestemelor, unde sălăşluiesc asasinii şi călăii.
Trădătorii şi violatorii.
O generaţie s-a dus, alta vine...
Dar ce se va alege, în cele din urmă, de toate
acestea?
Cu ce vom rămâne, după secole de suferinţă şi de
durere?
Cine va salva planeta?
Câteodată, am impresia că am inspirat un gaz toxic,
care mă va ucide încet, dar sigur, care îmi va afecta
creierul şi memoria.
Iustina, tu eşti aici, îmi zâmbeşti, te uiţi la mine aşa
cum nicio femeie nu a făcut-o vreodată... Tu eşti poarta
mea către Absolut.
De ce aş avea nevoie de droguri de ultimă generaţie,
de ce m-aş uita la filme depravate, de ce m-aş îneca în gin
sau absint, dacă te am pe tine?
Nu, nu, nu, tu eşti drogul meu pentru vremurile
Apocalipsei.
Cel mai tare şi cel mai de preţ.
209
MIHAI IUNIAN GÎNDU
Nu ştiu dacă Antihristul este cu adevărat o persoană.

Mai curând cred că este suma tuturor relelor din noi, acea
parte negativă care ne îndeamnă să ucidem, să minţim, să
violăm, să hulim, acea parte animalică ce ne duce într-o
zonă înfiorătoare, pe care cuvintele sunt prea sărace
pentru a o descrie, acel monstru care pune stăpânire pe
noi, acel blestem aruncat asupra speciei umane...
De fapt, important este că nimeni nu a aflat cum, în
afara promisiunii curcubeului şi a citatelor biblice care
vestesc un nou început, cum anume ar putea fi eradicat
răul de pe Pământ.
...Iustina, te rog, nu te îndepărta. Nu mă lăsa singur...
Pozează-mi. Dezbracă-te. Apleacă-te asupra mea.
Aş vrea să gust din trupul tău la fel cum păsările sau
animalele se adapă din apa pură de izvor... Aş vrea să-ţi
privesc goliciunea aşa cum Michelangelo îşi privea
modelele... Aş vrea să mă îmbăt de tine aşa cum aş privi
azuriul infinit al cerului... Cred că, în curând, voi înnebuni.
Un model. Un drog. O dragoste interzisă.
Nu te îndepărta...
Bombe. Schije. Trupuri tinere, aruncate în sicrie şi apoi

îngropate în pământ. Părinţi zguduiţi de plâns, copii
martiri. Politică şi finanţe, putere şi dominaţie, desfrâu şi
moarte. E un joc prea absurd... Poate că, pentru ca totul
să se termine, ar fi fost necesar să nici nu fi început
vreodată - fiindcă, dacă a început, nimeni şi nimic nu pare
a fi capabil să oprească fiara din om. Scriitorul îmbătat de
rom şi de imagini ale ororii pure nu se va sinucide. Întâi,
210
fiindcă e aproape mort deja. Apoi, fiindcă are de lansat un

mesaj în eter. Un mesaj către cei care vor veni, în cazul în
care aceştia vor mai găsi ceva pe planeta numită Pământ.
Un mesaj nu de speranţă, ci de disperare. El nu mai
caută soluţii, ci îl imploră pe Dumnezeu. Să se termine
odată.
Iustina, stai aşa, nemişcată.
Chipul tău, imortalizat într-o fotografie, e un drog de
mare preţ - e asemeni senzaţiei pe care o are vulturul
când aripile-i alunecă prin aer, la sute de metri deasupra
pământului, cu mare viteză - o plutire aproape ireală,
halucinantă. Ochii tăi ficşi. Eternitatea. Infinitul.
...Scriitorul ţinea în mâinile-i tremurânde fotografia fetei
care îl obsedase ani întregi, a adolescentei cu imaginea
căreia se hrănea în fiecare zi. Iustina, fetiţa care murise în
urmă cu trei ani într-un accident de maşină...Tot timpul, a
vorbit cu o fotografie. Un drog halucinant.
Un mesaj lansat în eter.
Am închis ochii. Am inspirat adânc aer în piept.

Visez, visez, visez...
Pe Pământ se pogoară mai mulţi îngeri.
Va veni, în sfârşit, pacea?
Chipul Iustinei.
Apa rece de izvor.
Zborul vulturului.
Conştiinţele noastre.
211
MIHAI IUNIAN GÎNDU
NECUNOSCUTUL DIN PARC
Pentru Clarice Lispector. Chaya, ştiu că într-o zi ne

vom întâlni...
Atâtea zile fără rost, atâta suferinţă, atâta traumă.
Pentru ce? Pentru ca un nou lider politic să câştige
alegerile, pentru ca un alt om de afaceri să devină şi mai
bogat în timp ce copiii mor de foame în Africa, pentru ca
un al 100-lea regizor să ceară favoruri sexuale unei
actriţe...
Sincer, viaţa poate fi şi o gigantică pierdere de vreme.
Amintindu-mi parfumul Mădălinei când a trecut pe
lângă mine mai demult, amintindu-mi florile din parcul
Cişmigiu, pe vremea când era îngrijit...
O bombă a explodat, schijele au ucis.
Ce rost are?
*
Ce importanţă are dacă mă înec în absint sau dacă mă
dopez cu ciocolată, asemeni fetelor singure şi neînţelese,
cui îi pasă dacă am bătut un apropo unei minore sau dacă
sunt/aş putea fi un soţ şi un tată model (doamne, cât urăsc
expresia asta!), cât de relevantă este propria-mi existenţă
la scară universală, de vreme ce oricum am un timp limitat
în care să demonstrez că nu sunt bun de nimic (Chaya,
idealul meu feminin din secolul trecut, te-am făcut să
râzi?).
Totul curge către un imperiu al nonsensului şi, după
cum ne anunţă unii, şi al robotizării. Poate doar dacă
Dumnezeu va interveni într-o zi şi va deturna această
212
mascaradă cumplită numită Purgatoriu, evident într-un

sens pozitiv...Dar până atunci, viaţa îmi apare ca un soi de
ruletă rusească.
Mai întâi, cafeaua de dimineaţă. Am scăpat.
Telefonul. Am scăpat.
O nouă explozie cu victime, un nou atentat. Cartuş
plin.
O plimbare în parc.
Am scăpat.
Un drogat ameninţă pe stradă. Un copil plânge. Cartuş
plin. Şi tot aşa...
Apropo, Chaya a scris în ”Aproape de inima vijelioasă
a lumii” că refuză calea rugăciunii pentru a-şi atenua
suferinţa pricinuită de trecerea prin lume fiindcă
rugăciunea îi apare ca o fiolă de morfină menită să te
anestezieze şi, ca şi în cazul drogului, vei dori o doză mai
mare... Dar, în acelaşi timp, se gândea că retragerea în
suferinţă, în propria durere ar fi tot un act care nu ar duce-
o nicăieri, fiind, ”de asemenea, un viciu şi un sedativ”.
Şi atunci? Ce drum îi rămâne?
”De ce să nu încerce să iubească? De ce să nu
încerce să trăiască?”.
Incredibil cum am ajuns în exact acelaşi punct.
Nu, eu nu refuz rugăciunea fiindcă aş vedea-o ca pe
un drog.
Ba chiar, în momentele cumplite de disperare care mă
cuprind deseori, rugăciunea e singura care îmi mai dă o
minimă speranţă – şi nu mi se pare nimic reprobabil în
asta.
Dar mi se pare un fel de rugăciune de pe poziţia lui Iov
sau a lui Sisif, adică alinarea îmi apare drept ceva atât de
îndepărtat, de intangibil, încât nu îndrăznesc să sper cu
adevărat.
213
MIHAI IUNIAN GÎNDU
Iar retragerea în propria durere ar fi, poate, o cale dacă

aş fi masochist. Dar nu sunt. Sau, mai precis,
masochismul meu este doar atât cât să nu mă deranjeze
că, din când în când, echipa preferată pierde, dar în niciun
caz nu este într-o proporţie suficientă încât să mă
determine să mă împac cu suferinţa lumii şi cu suferinţa
trecerii prin lume.
Şi atunci? ”
De ce să nu încerc să iubesc?
De ce să nu încerc să trăiesc?”.
Touché.
Numai că ironia sorţii este că mie dragostea mi se pare
precum doza de morfină cu care Chaya asemăna
rugăciunea.
Adică, de exemplu, oricât aş dori-o pe Mădălina, oricât
aş vrea să fiu fericit împreună cu ea, cât de durabilă ar fi
această fericire?
Un sărut. O după-amiază de dragoste. Un (altfel de)
drog.
Şi apoi?
”Guvernul a decis... Trupele au invadat teritoriul altei
ţări... O adolescentă violată şi filmată s-a sinucis...”.
Nu e acelaşi lucru?
O porţie de dragoste, pentru a uita de monstruozitatea
unei lumi.
Nu, nu vreau asta.
Sunt un perfecţionist. Vreau să se schimbe lumea cu
totul.
(Şi, în paranteză fie spus, dacă Mădălina ar vrea să fiu
soţ şi tată model, sau globe-trotter care să o însoţească în
ţări străine, aş da greş oricum).
*
214
Ruletă rusească, în fiecare zi.

Cine va mai muri azi? Cine va mai scăpa?
Să creşti o fată ca să nu mai ajungă înapoi acasă.
Un băiat, ca să meargă pe front.
Nu înţeleg ce sens au toate acestea.
Gândindu-mă la ziua de mâine şi simţind în nări
amintirea parfumului Mădălinei, m-am îndreptat către parc,
singurul meu refugiu.
M-am oprit pe o bancă, în apropierea lacului.
Dacă aş putea, l-aş ruga pe Dumnezeu să...
Exact atunci, lângă mine s-a aşezat un necunoscut.
Avea tenul măsliniu, doi ochi căprui şi o constituţie nici
prea atletică, nici prea firavă.
A fost antipatie la prima vedere, dar m-am ferit să
încalc regulile politeţii şi să-i spun să îşi găsească alt loc.
De fapt, tocmai mă gândeam să îmi găsesc eu alt loc, fără
să-i spun nimic, când mi s-a adresat brusc:
”Exist doar pentru a-ţi arăta că nu te cunoşti”.
”Poftim?”, l-am întrebat, confuz. ”Eşti în toate minţile?
Cine eşti, de fapt?”.
”Sunt iubitul Mădălinei”.
”Cum?”.
”Sunt iubitul Mădălinei”, accentuă, ca şi cum s-ar fi
temut că nu-l voi auzi.
Incredibil.
Fie e nebun de-a binelea, fie...
Dar ce şaradă e aceasta?, m-am întrebat, la fel de
confuz.
”Nu, nu sunt nebun...”, continuă, de parcă mi-ar fi citit
gândurile. ”Amantul Mădălinei, pe care ai cunoscut-o vara
trecută la o proiecţie de film în aer liber. Al cărei parfum te
obsedează. Trăiesc cu ea, e un obicei pe care l-am
deprins amândoi încă de când aveam 14 ani”.
215
MIHAI IUNIAN GÎNDU
”Şi de ce îmi spui toate astea?”, am întrebat, vizibil

iritat.
”Ce simţi acum, faţă de mine, dacă îţi spun că în
fiecare zi mă înfrupt din trupul ei?”, continuă imperturbabil,
neluând în seamă întrebarea mea. Deşi mi-am dat seama
că are discernământ, i-am citit în ochi o sticlire care părea
ca a unuia internat într-un ospiciu de lux. Sau, poate, ca a
lui Caligula.
Simţeam că mănuşa a fost aruncată. Aveam şi eu
orgoliul meu.
”Sincer, dacă tot întrebi”, i-am replicat, de-abia
stăpânindu-mi furia, ”simt că te urăsc. Că aş vrea să te
strivesc ca pe un vierme. Pe vremuri, asta s-ar fi soldat cu
un duel. Dar nu suntem pe vremuri, iar eu mă consider un
gentleman”, am încheiat pe un ton mult domolit şi am privit
suprafaţa lacului. Vântul începuse să adie.
”Vezi?”, rosti, parcă brusc iluminat. ”Ai spus că mă
urăşti. Că ai vrea să mă striveşti ca pe un vierme. Vrei o
lume perfectă, dar ştiai că eşti capabil de ură? Exist doar
pentru a-ţi arăta că nu te cunoşti”, încheie triumfător.
M-am ridicat brusc de pe bancă şi am plecat, fără a-i
da un răspuns.
Din nou acasă.

Viaţa, ce carusel stupid, azi sus, mâine jos, niciodată
nu ştii cât de mică e distanţa dintre culme şi abis, după
cum a spus-o şi Pessoa, viaţa, această ruletă rusească
perfectă...
Da, deşi aş vrea să-l ucid chiar acum, are dreptate...
Am vrut să intru în lumea perfectă fără să răspund la
întrebare, ca un şcolar care trage chiulul de la ore.
216
Nosce te ipsum! - desigur, aici este cheia.

Fireşte, nu mă credeam capabil de ură până l-am
întâlnit pe necunoscutul din parc. Şi, dacă sunt capabil de
ură, cum voi putea păşi în lumea perfectă?
Brusc, m-a cuprins un sentiment de ratare, de spleen
amestecat cu furie, mi-am imaginat că aş bea absint,
precum poeţii decadenţi, dar la ce mi-ar folosi, nu voi
câştiga partida asta niciodată, nu contează că drogul se
numeşte ”absint” sau ”Mădălina” sau chiar, parafrazând-o
pe Chaya, ”rugăciune” (deşi încă mai cred că rugăciunea
ne poate salva), important este să devin pur, imaculat, iar
lumea să se schimbe şi ea, albul să se suprapună peste
alb... Mai am vreo ieşire?
Din nou în parc, privind lacul, porumbeii şi perechile de

îndrăgostiţi. Azi nu mai vreau să joc ruleta rusească.
Nu, fetiţa aceea care aleargă acum pe alee nu va
creşte niciodată mare, nu va fi violată, nu se va sinucide...
Băieţelul de pe bancă nu va deveni soldat trimis să moară
sau să omoare pe câmpul de luptă... Localul de vizavi nu
va face explozie...
Dacă aş putea, l-aş ruga pe Dumnezeu să...
În acel moment, a apărut din nou.
S-a aşezat pe banca de lângă mine şi şi-a aprins o
ţigară.
”Ştii ce e cel mai curios? Toţi vrem câte ceva pe lumea
asta. Şi toţi rămânem datori faţă de Dumnezeu. Crezi că
dacă ai fi în locul meu, dacă ai face dragoste cu Mădălina
în toate poziţiile, ai fi mai pur? Mai aproape de Cer?”.
”Nu”, i-am răspuns. ”Poate că, de fapt, caut acea
evadare pe care o căuta şi Chaya – numai că m-au învins
217
MIHAI IUNIAN GÎNDU
atât propriile imperfecţiuni, cât şi, paradoxal, propria

luciditate. Totul în viaţă este compus din subterfugii – or,
eu nu vreau un subterfugiu”.
”Touché!”. ”Păi, exact asta este diferenţa între noi. Eu
am renunţat să mai caut lumea perfectă. Tu, nu”.
O vreme, am tăcut amândoi.
”Te rog, recapitulează”, mi se adresă, din nou. ”Vrei să
o pângăreşti pe Mădălina, să mă ucizi şi, în plus, afirmi că
viaţa este un nonsens. Nu sunt cumva prea multe pentru a
ajunge cu acest balast în Eden? Hai să-ţi mai spun un
secret...”.
”Taci!!!”, am izbucnit şi, pentru prima oară de când îl
întâlnisem, m-am temut că am să-l pocnesc.
”Exist doar pentru a-ţi arăta că nu te cunoşti”, am mai
apucat să aud în timp ce mă îndreptam către debarcader.
*
Parfumul Mădălinei, trupul ei dezgolit, o bombă, o
schijă ucigaşă, paharul cu absint, un kamikaze a sărit în
aer, o rugăciune tremurată, încă o adolescentă s-a
sinucis, da, e aceeaşi ruletă rusească, e marea ruletă
rusească, şi spun asta fiind un admirator al culturii ruse,
doar că aşa se cheamă acel joc blestemat, cât de naiv am
fost să cred că jocul acesta are un sfârşit, între naştere,
orgasm şi moarte ai doar timpul să-ţi dai seama că nu te-
ai putut mântui...
Un joc crud, de altfel.
Sunt atât de departe de Cer...
”Quid pro quo”, Clarice, spunea doctorul psihopat
Hannibal Lecter, care oarecum se îndrăgostise de poliţista
din faţa lui, bizară atracţie a unui monstru faţă de o
justiţiară, ”Quid pro quo”, Clarice, mă adresez şi eu acum
Chayei, eu îţi spun că rugăciunea nu e morfină, spune-mi
218
şi tu, te rog, care e compromisul pe care să-l fac cu lumea

pentru a fi fericit, fiindcă eu n-am găsit niciunul, mai mult,
cred că eşti singura femeie pe care aş fi putut-o iubi, dar
eşti moartă demult, poate ai auzit de un film care a fost
foarte în vogă aici, ”Undeva, cândva”, ar trebui să mă
întorc în timp... dar chiar şi filmul acela se termina tragic,
după cum tragic a sfârşit şi Christopher Reeve şi tragic mă
tem că am să sfârşesc şi eu... ”Quid pro quo”, Clarice...
Epuizat, am ajuns din nou în parc.

Nu voiam să mă mai gândesc la nimic, nu voiam să
mai ascult buletinele de ştiri, nici să îmi imaginez care ar
putea fi următoarea nenorocire sau următorul
subterfugiu...
O oră de iubire, a spus Eminescu, dar tot în lumea
astrală şi-a găsit liniştea...
Un pahar de absint, a cerut Rimbaud, dar sufletul lui
rătăceşte şi acum după împăcare...
O rugăciune sinceră, mi-a şoptit Chaya, de dincolo de
lume, şi atunci am înţeles.
”Dacă aş putea, te-aş ruga, Doamne... Să mă nasc din
nou”, am rostit ceea ce nu putusem duce până la capăt în
episoadele anterioare.
”Să mă nasc din nou, eliberat de păcat, iar lumea să fie
una a sufletelor mântuite... O lume în care albul să se
suprapună peste alb... Lumea perfectă”.
Necunoscutul n-a mai venit.
Am rămas singur, să contemplu întinderea lacului şi să
aud, când şi când, zgomotele păsărilor care populau
parcul, într-o simfonie care speram să fie a eliberării.
219
MIHAI IUNIAN GÎNDU
REVELAŢIA DIN ZORI
”Nu înţeleg cum de o fiinţă umană caldă, distinsă şi

plină de candoare, cu mintea dezgheţată şi o gândire
superioară, activă, porneşte în viaţă cu idealul Madonei şi
sfârşeşte, în cele din urmă, cu păcatul Sodomei în suflet”.
(Fiodor Dostoievski – Fraţii Karamazov)
Adelin evita să se privească în oglindă. Trăsăturile
descompuse, paloarea feţei, ochii în care se puteau zări
scânteierile iadului nu erau uşor de privit - şi mai ales de
asumat. Fiindcă erau ale lui, scriitorul uitat şi respins de
lume, decăzut şi morbid, mizantrop şi dezabuzat.
Cândva cunoscuse succesul - o, da, demult, când
cerul îi mai părea un ghid, când încă mai căuta compania
semenilor. Fiindcă la început fusese un mare idealist.
Romanul său de debut primise aprecieri unanime.
Totul a durat însă foarte puţin. Părăsit de soţie,
contestat de critici, lipsit de inspiraţie, Adelin a început să
decadă. Au urmat nopţi satanice, în care mescalina şi
filmele de groază îi erau singurii companioni, au urmat zile
în care trăgea draperiile şi se închidea în apartament,
bând alcool şi privind poze obscene cu fetiţe a căror
vârstă nu depăşea 14 ani.
La ce bun să trăieşti, dacă viaţa are un sfârşit, la ce
bun să scrii, dacă lumea te uită imediat ce apare un alt
star pe firmament, la ce bun să îţi întemeiezi o familie,
dacă soţia ta va ajunge într-o zi o hoaşcă bătrână cu riduri
şi o înfăţişare înfiorătoare...
Adelin avea memorie bună. Şi nu îşi amintea să fi găsit
vreun sens vieţii.
220
Micuţa Otilia credea, la cei 12 ani ai săi, că viaţa este

un vis frumos. Îi plăceau mult parcurile, porumbeii şi lacul
în care se reflectau, ca o magie, razele soarelui.
Cerul era o minune, iar pământul - un loc care îi
amintea de Paradisul care îi apărea în vise.
Când a fost împreună cu părinţii la munte, rătăcită
printre potecile unei păduri mirifice, auzind de departe
susurul izvoarelor, ascultând trilurile păsărelelor, i se
părea că e tot un vis. Dar, desigur, ştia că ce o înconjoară
e cât se poate de real. Oare cum de merita toate acestea,
oare cum de nu îi fusese interzis accesul la ceva atât de
frumos şi care putea fi dobândit fără niciun efort?
Când mergea cu autobuzul, avea obiceiul să mănânce
acadele şi să privească fântânile arteziene care se aflau în
număr destul de mare pe bulevarde. Uneori, seara, se
juca cu copiii de vârsta ei, alteori rămânea închisă în
cameră citind ”Poveşti nemuritoare”.
Un vis într-un vis într-un vis... iată cum ar fi
caracterizat, foarte pe scurt, viaţa...
Demoni care rânjesc prin ferestre, sunete

asemănătoare celor din casele bântuite care se auzeau
din noptieră. Capete care pluteau în aer, sânge curgând
din pereţi, animale fantastice care scoteau fum pe gură în
loc de aer... Întoarceri în timp, zgomotul ghilotinei, Marea
epidemie de ciumă, bube care i se păreau că îi apar lui
însuşi pe corp... Adelin ştia de-acum, era pe veci
prizonierul nopţilor cu halucinaţii, timpul se dilata, trupul îi
transpira, iar halucinaţiile deveneau tot mai dese.
221
MIHAI IUNIAN GÎNDU
Odată, un iepure cu urechile tăiate s-a descompus

chiar în faţa lui, bucăţi din trupul animalului pluteau în aer
la o palmă de sol, pentru a se transforma apoi brusc într-o
imensă pânză de catifea roşie ce cădea încet pe podea, la
contactul cu aceasta devenind însă cuburi de gheaţă
verde ce se rostogoleau cu zgomot, un zgomot
asemănător zarurilor de la table.
Atunci se apropia de ele, pentru a le vedea mai
îndeaproape, dar în mod straniu podeaua se lipea de el,
ca şi cum ar fi fost plină de adeziv, iar Adelin îşi scutura
trupul cu putere, îşi mişca membrele cu disperare, pentru
a se desprinde odată de ea, dar în zadar, podeaua
lipicioasă părea că vrea să îl înghită, să se hrănească cu
el... Un gol se deschidea chiar sub el, apoi cuburile de
gheaţă verde îi cădeau în gură pe când încerca să strige
după ajutor...Desigur, ce e viaţa altceva decât un vis într-
un vis într-un vis... şi asta, în cea mai sumară descriere
posibilă.
Adelin se gândea că, probabil, va plăti cândva un preţ
pentru toate acestea. Dar nu se mai gândea când şi cum.
Viaţa lui oricum se terminase, de când fusese dat
uitării de semeni care nici nu ştia sigur dacă îl înţeleseseră
vreodată, de când fusese părăsit de o femeie care
probabil nu îl iubise, de când fusese desfiinţat de critici
care, mai mult ca sigur, nu îl vruseseră niciodată pe prima
pagină a ziarelor.
Halucinaţii şi fantezii de sex cu minore - ce altceva îi
mai rămânea unui scriitor silit să îşi contemple în fiecare zi
decăderea?
Visa în secret să scrie o mare operă, ceva care să
întreacă ”Florile răului” în valoare şi în popularitate, dar
inspiraţia îl părăsise. Şi, în interiorul său, se temea că nu
avea nici talentul necesar.
222
Poate că pactul cu Întunericul îl semnase încă de când

se născuse - aceasta îi era, de fapt, cea mai mare temere.
Fiindcă ar fi însemnat nu că viaţa şi-a pierdut sensul - ci
că nici nu l-a avut vreodată.
Otilia se uita la jocul baloanelor de săpun, la irizaţiile

atât de frumoase, la spectacolul lumii văzut ca într-un
caleidoscop mirific colorat.
În timp ce îşi făcea temele, se gândea că atunci când
va ajunge mare se va face exploratoare. Nu ştia sigur
dacă are talent de globe-trotter sau aptitudini de om de
ştiinţă, dar numai astfel va putea vedea întreaga lume, cu
toate frumuseţile ei.
Trebuia să vadă tot - şi Sfinxul egiptean, şi pădurile
amazoniene, şi Taj Mahalul, şi Marele Canion, tot tot tot,
lumea e prea frumoasă, totul în jur e minunat, nu trebuie
să ratezi nimic, şi se întreba deseori dacă îi va ajunge o
singură viaţă pentru a-şi împlini năzuinţele.
Palate indiene, biserici din Ierusalim, fluvii, păduri,
munţi, văi, stânci... Poate că zece vieţi şi tot nu i-ar fi de
ajuns.
E mi-nu-nat, îşi repeta, şi în ziua aceea şi-a scris cu o
cretă verde numele pe asfalt, despărţit în silabe: O-ti-li-a.
O-ti-li-a. E-ter-ni-ta-te. Dum-ne-zeu.
A poposit mai târziu în oraş. În drumul către autobuz, a
simţit cum cineva îi pune o cârpă cu camfor pe faţă, apoi
şi-a pierdut cunoştinţa.
*
Ce îl durea cel mai tare pe Adelin nu era, de fapt,
neapărat faptul că va plăti cândva un preţ pentru toate
223
MIHAI IUNIAN GÎNDU
acestea sau că viaţa s-ar putea dovedi ceva lipsit total de

sens, deşi nu erau lucruri peste care să poată trece uşor.
Cât mai ales faptul că devenise un paria printre oameni,
un fel de replică modernă a lui Erik, monstrul imaginat de
Gaston Leroux în a sa Fantomă de la Operă... Că trebuia
să-şi târască durerea, singurătatea şi ruina într-o lume
care râdea şi dansa, că trebuia să simtă tăişul pierzaniei
în timp ce ceilalţi sărbătoreau, că dimineţile senine şi
vesele ale vecinilor erau total incompatibile cu viziunile
sale de damnat...Acesta era adevăratul supliciu.
Când a răpit-o pe Otilia, s-a gândit că va împuşca doi
iepuri dintr-o lovitură: mai întâi, va cunoaşte deliciile
amorului alături de o fiinţă atât de fragedă, apoi poate că
va lua ceva din energia pozitivă a acelei fiinţe inocente,
ceea ce îi va anihila propriul suflu negativ, îi va atenua
propria cădere.
Nu, Adelin, nu o făcea din răzbunare.
Ci pentru ca Fantoma de la Operă să supravieţuiască.
Otilia s-a trezit într-un dormitor străin, legată de mâini

şi de picioare.
Era speriată şi nu ştia unde se află. Şi-a dat seama că
fusese probabil răpită de un maniac - deşi aflată la o
vârstă foarte crudă, avea cunoştinţă de existenţa unor
astfel de monştri.
Oare atât de devreme se va încheia viaţa sa? Oare
atât de repede se vor spulbera visurile sale de a cunoaşte
Paradisul pe pământ?
”Cu ce am greşit ca să merit asta?”, s-a întrebat micuţa
şi a început să plângă în hohote, realizând că nu are
putere să se dezlege singură.
224
”Doamne, te implor, salvează-mă ca să pot vedea

lumea”, rosti, printre lacrimi.
În acest timp, în camera cealaltă, Adelin îşi pregătea
”numărul”. Nu, nu îşi va agresa acum victima. Mai întâi se
va mai inspira timp de câteva nopţi din halucinaţiile
cunoscute, apoi va ”gusta” trupul proaspăt, dătător de
viaţă, al Otiliei...
Pereţi care se crapă, corbi mov care rostesc numele lui
Poe, ferestre care se lichefiază, pentru a se scurge apoi
pe podeaua care era cât pe-aci să-l devoreze ultima dată,
pendule de perete care se dezagregă, inorogi care respiră
fum... Acesta era tributul plătit Infernului.
Otilia stătea nemişcată. Se gândea că dacă s-ar agita

i-ar atrage precis atenţia maniacului. L-ar face să se
îndrepte mai repede către ea. Aşa, măcar va amâna mai
mult dezonodământul.
Apoi, tremurând, se gândea că totuşi acel
deznodământ va veni şi că va sfârşi cine ştie cum,
drogată, violată, otrăvită şi apoi aruncată într-un canal...
La aceste gânduri, un fior rece o străbătu şi se
cutremură din tot trupul.
”Doamne Atotputernicule, te rog, Tu, care le vezi pe
toate, salvează-mă pentru a îmi vedea visul cu ochii, doar
ştii că nu am absolut nicio vină...”.
Peste câteva minute, Adelin a intrat în încăpere.
Otilia a închis ochii. A stat nemişcată, deşi ştia că
maniacul o privea.
Acum...
”Ingenuă făptură”, începu scriitorul, ”ştii tu, oare, ce
înseamnă să trăieşti în Infern? Să fii silit la colosale ore de
225
MIHAI IUNIAN GÎNDU
nesomn, să îţi contempli, zilnic, ruina? Să simţi cum se

scurge din tine şi ultima picătură de energie, în timp ce
lumea exterioară pulsează, veselă, în jurul tău? Să plângi,
în timp ce alţii râd? Să mori câte un pic, în timp ce ceilalţi
renasc? Să priveşti spectacolul lumii ca şi cum ţi-ai asculta
propria condamnare, asemeni lui Sisif?”.
Otilia stătea în aceeaşi poziţie, copleşită de frică. Nu
se mişca niciun pic, de teamă că s-ar putea să fie ultima
sa mişcare...
Adelin ştia asta. Dar nu o băga în seamă.
”Nu, desigur”, continuă, ”nu ai cum să ştii toate
acestea. Eşti prea tânără, prea necoaptă. Dar ai putea să
ştii, totuşi, un singur lucru: contrariile se atrag. E lucrul pe
care mă bazez şi eu în aşteptarea momentului în care
trupurile noastre se vor contopi”, rosti, apoi părăsi
încăperea.
Otilia ştia că nu va mai putea rezista mult timp. Dincolo

de faptul că i se va face foame şi sete - deşi, e drept,
maniacul îi lăsase câteva mere şi o sticlă cu apă, fiindcă
avea nevoie de ea vie, câtă vreme va mai putea sta aşa?
Făcuse greşeala de a nu-şi lua cu ea telefonul mobil, şi
astfel nu îşi putea alerta nici părinţii, nici poliţia. Mai
devreme sau mai târziu, bărbatul o va viola, apoi, cum
deseori se întâmplă în astfel de cazuri, va încerca să
scape de ea.
Tremura din tot trupul. Nu era drept, nu i se putea
întâmpla ei aşa ceva. Cu ultimele puteri, se adresă din
nou divinităţii:
”Doamne Dumnezeule, făcătorul Cerului şi al
Pământului, te implor, salvează-mă! Salvează-mă ca să-
226
mi îngrijesc bunica bătrână şi bolnavă şi ca să-mi

împlinesc destinul ce-mi este scris în stele!”.
Apoi, epuizată, se întinse pe o parte.
Scriitorul nu se grăbea.
Mai voia o noapte şi încă una şi încă una...
Mai tânjea după compania animalelor inspirând şi
expirând fum, după corbii vorbitori, după fantoma lui Poe,
după capetele plutitoare. Abia apoi trebuia să urmeze
contopirea contrariilor şi marea eliberare.
S-a retras în camera sa şi a avut cea mai bizară
vedenie de până atunci.
Se făcea că se afla într-o biserică pe care nu o mai
văzuse niciodată, plină de icoane şi cu un miros dens de
smirnă şi tămâie. Era costumat în preot şi, după ce ridica
privirea către cupolă, o cobora din nou şi se adresa
enoriaşilor:
”Cunoaşteţi Adevărul şi acesta vă va elibera.
Adevărul... câţi dintre noi l-au căutat? Câţi l-au aflat?
Printre noi a fost chiar Mesia, dar noi nu l-am primit la
masa noastră, l-am alungat şi l-am răstignit. Fireşte, doar
nu cunoşteam Adevărul...”.
Enoriaşii îl ascultau cu atenţie.
Fumul de tămâie se ridica spre cupolă.
Haina bisericească îl împovăra.
Când s-a trezit, lui Adelin nu-i venea să creadă.
Niciodată nu avusese o astfel de halucinaţie.
Era ora 4 dimineaţa.
*
A simţit că va avea loc o nouă confruntare (poate

ultima!) cu sine însuşi. Adelin era la fel de golit de energie,
dar de data aceasta întrevedea ceva inedit: posibilitatea
227
MIHAI IUNIAN GÎNDU
să se fi înşelat. A stat multă vreme, privind în gol, apoi s-a

uitat din nou la ceas.
Zorile se apropiau.
Ceva s-a rupt în interiorul său şi a exclamat: ”Bine, dar
e absurd!
De unde am pornit?
Viaţa lui oricum se terminase, de când fusese dat
uitării de semeni care nici nu ştia sigur dacă îl înţeleseseră
vreodată, de când fusese părăsit de o femeie care
probabil nu îl iubise, de când fusese desfiinţat de critici
care, mai mult ca sigur, nu îl vruseseră niciodată pe prima
pagină a ziarelor. Dar cine sunt cei ce nu m-au înţeles?
Cine este femeia? Cine sunt criticii şi, mai ales, ce
semnifică să fii pe prima pagină a ziarelor?”.
”Totul e nimic şi deşertăciune!!”, răcni Adelin, de se
cutremurară pereţii. ”E fals! E putred! Asemeni templului
dărâmat de Iisus! O societate caricaturală, o lume plină de
snobi şi de idioţi sau de critici care îşi vând inteligenţa pe
bani grei... O lume plină de femei care nu vor altceva
decât un nume... O întreagă construcţie, mai mult
imaginară decât reală, pentru a înţelege ce, în cele din
urmă? Care este adevărul”.
”Adevărul. Adevărul, mama lui de adevăr”, continuă
scriitorul, aproape bâlbâindu-se. ”Care e adevărul, în afară
de faptul că am viziuni de infern şi am răpit o fată de 12
ani. În afară de faptul că n-am mai creat nimic. Adevărul
acela scris cu majusculă”.
”Adevărul e că, aşa cum budiştii au spus-o deja,
întreaga lume este o iluzie. Un mare test. O iluzie pentru
care nu merită să furi, să minţi, să violezi sau să ucizi. Nu
merită nici măcar să decazi. Pagina întâi e o iluzie,
cuvintele criticului şi ale prietenilor sunt o iluzie, bezelele
femeilor sunt o iluzie. O mare iluzie. Iar eu mi-am irosit
228
întreaga viaţă luând această iluzie drept realitate.

Dumnezeu este în fiecare dintre noi ca potenţial şi în
niciunul dintre noi ca întreg - iată, acesta este adevărul”.
”Adevărul care m-a eliberat pe mine, dar şi pe tine”,
rosti îndreptându-se spre micuţă şi tăind sforile cu care
era legată.
Otilia începu să plângă.
”Cum te cheamă?”, o întrebă, dintr-o curiozitate subită.
”Otilia”, spuse fetiţa printre lacrimi.
”Nu mai plânge, dragă Otilia. Jur că nu îţi voi face
nimic. Eşti liberă să pleci, neatinsă, dar te rog, dacă poţi,
nu le spune părinţilor sau poliţiei că te-am sechestrat. Nici
măcar nu trebuie să mă ţii minte. Poţi nota undeva, în
memoria ta, dacă vrei, că un scriitor dezechilibrat şi care a
crezut că s-a vândut definitiv Întunericului te-a ţinut
prizonieră trei zile. Dar nu mai contează. Nu acum, că am
aflat amândoi Adevărul”.
Adelin îi deschise uşa, apoi se retrase în cameră.
Otilia i-a ascultat totuşi rugămintea şi nu a povestit mai

departe. A rămas cu o traumă, însă şi-a îngrijit bunica
bolnavă şi a mers mai departe.
Către văi şi munţi, către păduri şi izvoare.
Către Taj Mahal.
Către Marele Canion.
Către propriul destin.
Către Dumnezeu.
Către infinit.
229
MIHAI IUNIAN GÎNDU
MINI-PIESĂ PENTRU TREI DESTINE
Personaje: Tânărul, scriitorul, fata.
Undeva în Bucureştiul anilor 2000.
Scena 1. Scriitorul, singur în apartamentul său. Bea

puţin din paharul cu gin şi priveşte fix pe fereastră. Lumina
lunii este tulburată puţin de câţiva nori trecători, apoi bate
din nou în geam.
”O viaţă... o viaţă întreagă, pentru ce?”. Şi-a amintit în
treacăt, parţial cu amuzament, parţial cu tristeţe, de ceva
de pe vremea lui Ceauşescu. ”O viaţă pentru o idee”. Da,
dar, în cazul său, care era ideea? Aproape de capătul
drumului, a aflat, cu adevărat, ceva? Ştie care este sensul
ultim al experienţei (uneori plăcută, de cele mai multe ori
tragică) numită viaţă?
A iubit, a sperat... A scris. De la moartea fiicei sale,
Eva, survenită în urma unui stupid accident de avion, nu
şi-a mai revenit, cu adevărat, niciodată. Da, desigur...
Nuvele, cititori, premii... Sticla cu gin, jocul stelelor pe cer,
inspiraţia... O chemare pierdută adresată divinităţii, o ispită
a întunericului, o nouă experienţă...
Dar trebuia să fie totul aşa? Să se înece în propriile
lacrimi, să uite că a fost fericit vreodată?
Astăzi avea întâlnire cu un student la Litere care lucra
şi pentru o cunoscută firmă. Un admirator al lucrărilor sale
şi al literaturii în general. Spera să se detaşeze de toate
aceste gânduri pentru a putea face faţă cu succes
întâlnirii.
230
Scena 2. Scriitorul, tânărul.

Într-un local din centru.
Tânărul: M-am hotărât să-ţi vorbesc astăzi despre
iubire. Nici eu nu credeam prea mult în ea până când am
cunoscut-o pe Ana. Este sublim...
Scriitorul: Iubirea există doar în romane şi pe alte
planete. În viaţă, e o porcărie.
Tânărul: Dar o iubesc pe Ana! Este femeia vieţii mele
şi o voi cinsti pe vecie.
Scriitorul: Ştii ce se va întâmpla în mai puţin de un an?
Ana va fugi cu un bogătaş în străinătate, iar tu te vei
consola în braţele unei balerine nimfomane. Veţi face -
sau nu - o droaie de plozi cretini pe care îi veţi duce la
mall. Asta e iubirea, asta e viaţa.
Tânărul: Eşti crud!
Scriitorul: Crud? Nu. Realist.
Se lasă un moment de tăcere. Studentul îşi aprinde o
ţigară, scriitorul soarbe încet din paharul cu gin. Ospătarul
trece pe lângă masa lor şi se interesează, discret, dacă
mai doresc ceva. După un schimb scurt de replici, se
îndepărtează.
Tânărul: Dacă tot a venit vorba, tu ai iubit vreodată pe
cineva?
Scriitorul (tulburat, amintindu-şi brusc de chipul Evei):
Da. Am avut o soţie care a fugit în America. Şi o fată
căreia îi duc acum flori la cimitir. A căzut cu avionul spre
Los Angeles, unde locuieşte fosta nevastă.
Tânărul (schimbat la faţă, uşor palid): Îmi pare sincer
rău. Nu am ştiut, altfel nu te-aş fi întrebat.
Scriitorul (cu ochii puţin ceţoşi, punând paharul jos):
Nu-i nimic. Nu aveai de unde să ştii.
Tânărul (după încă o pauză): Şi care crezi că va fi
romanul viitorului?
231
MIHAI IUNIAN GÎNDU
Scriitorul (zâmbind amar, uşor ironic): Pentru a avea

acest roman, trebuie mai întâi să avem viitor.
Tânărul: Asta da, e de ţinut minte.
Scriitorul: Oricum, trebuie să aducă a Bulgakov. Sau
Cortazar. Sau ceva. Nu mai avem nevoie de încă un
experiment plin de fraze care nu spun nimic şi de scene
de sex menite să aţâţe fanteziile gospodinelor.
Tânărul (meditativ): Vom vedea...
Se mai întreţin puţin, apoi se despart. Fac schimb de
cărţi de vizită, deşi se ştiau de ceva vreme.
Scena 3. Tânărul, acasă. Învaţă pentru sesiune, apoi

închide manualul şi priveşte absent ecranul televizorului,
care era stins.
Îşi aminteşte de Ana.
”Vom ajunge departe... Lumea va fi a noastră. Dar
pentru ce acest zbor frânt care a apărut în viaţa scritorului,
pentru ce avioanele se prăbuşesc?”.
Din combină se aude celebra piesă a anilor '80,
Wonderful Life. Între timp, interpretul ei a decedat în urma
unui accident de maşină. Stupid. Barbar. Fără sens.
În sufletul studentului s-a strecurat, mută, rece, perfidă,
îndoiala. Trebuie să îndepărteze aceste gânduri de la el.
Să înveţe cât mai mult, să-şi croiască un rost.
Să aibă un copil cu Ana, să le asigure un viitor.
S-a hotărât să mai aibă o întâlnire cu scriitorul, în care
să-i vorbească despre planurile sale.
Scena 4. Scriitorul, tânărul. În acelaşi local.

Tânărul: Ştiu, viaţa poate fi absurdă. Dar trebuie să mă
folosesc de prilejul care mi s-a dat, de a-mi construi singur
viitorul. Pot face lucruri mari în firmă, am un plan.
Scriitorul (absent): Adică? Mai precis?
232
Tânărul: Vreau să-mi ajut patronul, să mă implic cu

adevărat în acest proiect.
Scriitorul: Ştii ce va face patronul cu banii încasaţi,
dacă vei reuşi cu proiectul? Va pleca în vacanţă în
Tenerife, unde va priza cocaină. Ştii ce va face dacă vei
da greş? Te va concedia fără nicio urmă de regret şi va
angaja pe altul care să reuşească, pentru a nu rata
vacanţa şi drogurile.
Tânărul: Nu-l cunoşti, Alex e altfel.
Scriitorul: Nu-l cunosc pe Alex, dar toţi patronii sunt la
fel. Sunt mai cinici chiar şi decât mine şi nu au suflet nici
cât o piatră seacă.
Tânărul (decepţionat): Tu nu crezi chiar în nimic?
Scriitorul (cu o mină dezabuzată): Ba da. În durere şi în
paharul cu gin.
Tânărul: Ştiu ce simţi. Să nu crezi că, fiindcă sunt mai
tânăr, nu pot înţelege. Dar vei vedea că viaţa poate
însemna şi mai mult decât atât. Când crezi că totul s-a
terminat pentru tine, îţi mai rezervă o surpriză.
Scriitorul (puţin schimbat): Să ştii că, de data asta, îţi
dau dreptate. Dacă mă mai ţine ceva în viaţă, este
speranţa că mai există şi altceva.
Tânărul (îmbujorat, uşor condescendent): Să bem
pentru asta!
Mai stau puţin de vorbă, apoi fiecare o porneşte în
direcţia proprie. Se salută la despărţire.
Scena 5. Fata, într-o sală de cinematograf. Văzuse un

film de dragoste.
Oare iubitul său, student la Litere şi angajat al unei
cunoscute firme, o va trăda vreodată? Oare vor fi cu
adevărat fericiţi? Şi dacă nu, ceea ce nici nu voia să îşi
închipuie că se va întâmpla, măcar copiii lor vor fi?
233
MIHAI IUNIAN GÎNDU
Ce este viaţa şi încotro ne duce ea cu adevărat?

Plăcere, orgasm, abandonare, moarte...
Uitare de sine, filosofare, spleen...
Întoarcere în trecut, melancolie, impresii...
Apoi, ca o lovitură de secure, imprevizibilul...
Nu ştia ce să creadă.
A ieşit din sală printre ultimii spectatori şi s-a oprit, uşor
ameţită, la o cafenea.
Şi-a imaginat, în mod absurd, că se va lăsa agăţată în
acea cafenea de un tânăr cu faţă de actor, că vor merge
împreună într-o cameră de hotel, că îl va trăda pe
prietenul ei...Apoi a alungat aceste gânduri, pe care tot ea
le-a catalogat ca fiind total nepotrivite, şi a început să se
gândească tot mai serios la viitor.
Voia să aibă o fetiţă.
Scena 6. Scriitorul, tânărul. La local.

Se întreţin puţin la un pahar, apoi liniştea le este
tulburată de câţiva manifestanţi care participau la un
miting. Se aud câteva scandări, este agitaţie. Forţele de
ordine sunt, şi ele, prezente.
Tânărul: De data aceasta am să ies la vot. Dreapta
trebuie să învingă, nu se mai poate aşa.
Scriitorul: Dreapta, stânga, extrema, centrul... Te uiţi la
filme cu mafie? La Piovra, The Godfather, L'onore e il
rispetto?
Tânărul: Da, de ce?
Scriitorul: Acolo vei găsi toate răspunsurile despre
politică. Nimeni nu ajunge lider politic, indiferent de
orientare, fără să fie mânjit, fără să fie băgat până în gât.
Votul tău nu schimbă decât orientarea mitralierei. Şi
eventual preţul tăcerii.
Tânărul: Dar cum să ne dobândim adevărata libertate?
234
Scriitorul (meditativ, grav): Adevărata libertate se află

în noi înşine.
Tânărul (ridicând uşor din sprâncene): Aşa este, dar
unii tot vor să ne-o confişte.
Scriitorul (uşor plictisit): Tant pis. Cu atât mai rău
pentru ei. Frumuseţea, sufletul omului şi Dumnezeu, doar
acolo există libertate.
Tânărul (stimulat de turnura pe care o luase
conversaţia): ”Frumuseţea este pe atât de misterioasă pe
cât este de înfricoşătoare. Dumnezeu şi diavolul se luptă
acolo, iar câmpul lor de bătălie este inima omului”. Cred
că ai recunoscut citatul.
Scriitorul (prins în joc): Cum să nu. Dostoievski. Este
adevărat, binele şi răul se luptă pentru sufletele noastre.
Dar nimeni nu ne poate lua libertatea. Nici măcar
politicienii.
Studentul (puţin intrigat): Tot mai crezi că sunt toţi la
fel?
Scriitorul (cu un rictus, apoi dând paharul pe gât): E
singura mea certitudine.
Peste puţin timp, merg spre staţia de tramvai, trecând
neobservaţi prin mulţimea gălăgioasă.
Scena 7. Tânărul, fata. La ea acasă.

Tânărul: Vom fi fericiţi, îţi promit. Nimic nu ne va sta în
cale.
Fata: Iubirea este unică.
Tânărul (brusc, nedându-şi seama de ce spune tocmai
asta): La fel şi uitarea.
Fata (neluând în seamă ultima replică): Dacă vom
avea o fetiţă, îi vom pune numele Irina-Claudia.
Tânărul: Un nume prea frumos pentru o lume
imperfectă.
235
MIHAI IUNIAN GÎNDU
Fata: O lume în care, totuşi, este loc pentru toţi.

Tânărul: Paradoxal, mai puţin pentru cei care îşi ridică
statui în timpul vieţii.
Fata (dezbrăcându-se): A mai rămas puţin...
Tânărul (misterios): Până la fericire sau până la
trădare?
Fata (mirată): Ce vrei să spui?
Tânărul (cuprinzând-o în braţe): Nimic. Sunt student la
Litere, ai uitat?
Cei doi fac dragoste, în semiîntuneric, pe acordurile
unei piese lente ce se aude din combină.
Fata este ameţită, ca în transă.
Rosteşte următoarele cuvinte, fără să-şi dea seama de
ce o face: ”Viaţa va birui moartea, dar destinul îmi va fi
schimbat de o tentativă de sinucidere”. Tânărul, prins în
actul dragostei, nu o aude. Rămân îmbrăţişaţi, iar el îi
şopteşte: ”Te iubesc!”.
Scena 8. Scriitorul, la cimitir.

La mormântul Evei. Aşază florile cu grijă, tămâiază,
apoi, văzându-i chipul drag în fotografia de pe cruce,
izbucneşte în plâns.
Încearcă să se controleze, dar lacrimile îi curg pe obraji
în şuvoaie nestăvilite.
Zguduindu-se din tot trupul, sărută fotografia şi
murmură:
”Eva, în curând vom fi împreună... Nu mai pot suporta
nici viaţa, nici să fiu despărţit de tine”.
Se aude cântecul păsărelelor, iar câţiva ţigani îşi plâng
mortul.
”Am cedat... Poate că e prea devreme, poate că sunt
laş, poate că trebuia să mai lupt... Dar, Eva, aşteaptă-mă,
te rog! Vin la tine...”.
236
Scriitorul părăseşte în grabă locul şi iese pe poarta

cimitirului.
Ploua infernal, udându-l atât pe el, cât şi monumentul
funerar din care îi zâmbea fiica trecută prematur în
nefiinţă.
În staţia de autobuz, când se apropie un camion, îşi ia
avânt şi încearcă să se arunce direct sub roţi.
O tânără îl prinde de braţ şi îl opreşte:
”Dacă faci asta, vei pierde chiar şi puţinul pe care-l mai
ai!”.
Derutat, încă plângând, se opreşte. Tremură în ploaie.
”Nu eşti singur. Hai să bem o cafea”, rosteşte tânăra.
Stă pe gânduri un moment, apoi acceptă.
Scena 9. Scriitorul, fata. La local.

Scriitorul (începând să-şi revină, deşi şocat): De obicei,
asta se întâmplă în filme.
Fata (zâmbind): Viaţa e un film. Un mare film, la care
avem datoria de a sta până la final.
Scriitorul: Un final care a fost scris deja.
Fata: Depinde. Uneori chiar actorii mai modifică
scenariul.
Scriitorul: Mda. Totul e să aibă talent.
Fata: Să îl aibă şi să îl şi folosească.
Scriitorul (gândindu-se la student): Ştiu pe cineva care
îl are, dar nu ştie încă exact cum să-l folosească.
Fata (uşor cochetă): Ai o privire pe care nu am mai
întâlnit-o până acum.
Scriitorul: Îţi plac finalurile-şoc?
Fata: Depinde. Dacă sunt scrise de Eugene O'Neill, da,
îmi plac.
Scriitorul: Interesant că l-ai pomenit. (Încercând să fie
galant): Scuză-mă, nu te-am întrebat: Cum te cheamă?
237
MIHAI IUNIAN GÎNDU
Fata (roşind uşor): Ana.

Scriitorul (şocat, perplex): Da, într-adevăr, e un final-
şoc. Dacă studentul se va sinucide în urma trădării, aş
putea spune că e chiar demn de O'Neill.
Fata (care nu a auzit decât ultimele cuvinte): Poftim?
Nu înţeleg.
Scriitorul (grav): Ca să fiu sincer, nici eu. Delirez. Dar
asta e viaţa. O viaţă pe care avem datoria să o ducem
până la capăt.
Fata: Datoria?
Scriitorul: Da. Sau, dacă preferi, nebunia.
(Cortina).
238
CUPRINS
INDESCRIPTIBILA ŞI IMACULATA LUME DE DINCOLO / 7
IISUS N-A VENIT NICI ASTĂZI / 10
OBSESIE / 15
ÎNGERUL CĂZUT / 21
RECVIEM PENTRU UN ALTER EGO / 23
ULTIMA DATĂ CÂND TE-AM VĂZUT / 35
ULTIMA DATĂ CÂND TE-AM VĂZUT (II) / 44
ULTIMA DATĂ CÂND TE-AM VĂZUT (III) / 50
CELE ŞAPTE ZILE ALE BLESTEMULUI / 57
ÎNTÂLNIRE CU UN NIHILIST / 71
PĂDUREA OTRĂVITĂ ŞI ABSOLUTUL / 85
PĂDUREA OTRĂVITĂ ŞI ABSOLUTUL (II) / 96
PĂDUREA OTRĂVITĂ ŞI ABSOLUTUL (III) / 109
CRIME ÎNTR-O LUME DE COŞMAR / 124
IMPOSIBILA CONTOPIRE, FATALA ATINGERE / 145
O POARTĂ MULT PREA ÎNDEPĂRTATĂ / 152
GUSTUL ÎNVENINAT AL INVIDIEI / 166
INIMĂ ÎNGHEŢATĂ / 178
PUTEREA DESTINULUI / 190
FAŢĂ ÎN FAŢĂ CU VIITORUL / 195
NU VOM ŞTI, PROBABIL, NICIODATĂ... / 202
MESAJ LANSAT ÎN ETER / 195
NECUNOSCUTUL DIN PARC / 212
REVELAŢIA DIN ZORI / 220
MINI-PIESĂ PENTRU TREI DESTINE / 230
Tiparul executat NORA TIPCOM

Mihai Iunian Gîndu - Mesaj Lansat În Eter

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Mihai Iunian Gîndu - Mesaj Lansat În Eter

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MESAJ LANSAT ÎN ETER

MESAJ LANSAT ÎN ETER

Editura ANAMAROL, 2022

Editor / tehnoredactare: Rodica Elena Lupu

Gîndu, Mihai Iunian

MESAJ LANSAT ÎN ETER / Mihai Iunian Gîndu

Editura ANAMAROL / Bucureşti / 2022

Copyright, 2022, Mihai Iunian GÎNDU

De ce ”Mesaj lansat în eter?”

Mărturisesc, pe această cale, că nu mi-am propus să obţin

INDESCRIPTIBILA ŞI IMACULATA LUME

„Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna

Indescriptibil este termenul omenesc pentru ceea ce

Răsărit de soare, ţipete de pescăruşi. Valurile mării se

Nuferi albi, necunoscute flori roşii pe lacul îngheţat.

dar ce e vorba, glasul omenesc... Ce blestem, nu voi

Iată, aceasta e Grădina Edenului. Nu există cuvinte, nu

Miros de smirnă şi tămâie, cântări îngereşti. Sfinţenie.

Misterul nopţii, eternitatea stelelor. Atât. Ah, dar iată o

Roua dimineţii, lacrimile Mariei. Însăşi divinitatea

Fireşte, n-a reuşit. Dar am înţeles, în ceea ce avea să

„Şi Domnul a zis: «Am să şterg de pe faţa pământului

IISUS N-A VENIT NICI ASTĂZI

- Ce faci în după-amiaza asta?

Devenise aproape un calvar să mergi pe stradă.

pierdut din cauza dependenţei copiilor de heroină. „Mie

Dincolo de sărăcie, dincolo de absurd, dincolo de

„Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele. Şi Eu voi ruga

Mine, şi Eu voi rămânea în voi (...)”. (Evanghelia după

Nu spun că violenţa din cauze „domestice” ar fi de

„Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii,

- Ce ziceai că faci mâine?

Rafinamente sexuale pentru obsedaţi... discursuri

„V-am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine. În

„Iată, Eu vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor (...)

Toţi au crezut într-o lume mai bună. Şi cei care au fost

- Ce faci în seara de duminică?

E mai rău decât LSD-ul...

Suntem colegi de serviciu. Not such a big deal, cum ar

Asta am învăţat să fim, roboţii perfecţi, cei care

la glumele Skater-ului, o să mă împuşc, mă vezi în fiecare

Oricum ar fi, mai dă-mi o şansă, te rog, te implor, ar putea

dacă ai face un copil cu el ar ieşi o pocitanie, un monstru

„Răul nu este un principiu independent; răul este

Cu greu îşi mai putea aminti că fusese, cândva, un

Revolta sa împotriva cuvântului „speranţă” nu avea

RECVIEM PENTRU UN ALTER EGO

“O capcană a sufletului nu este neapărat o proiecţie a

şi ai culorilor, îngerii peliculei alb-negru îşi doreau

Acum, toamna îmi pare muribundă, reflex roşietic al

dorinţelor tale, un alter ego ireproşabil, pe care apoi l-ai

“I dream of rain / I dream of gardens in the desert sand

În timp ce priveam albastrul pur al lacului, pierdut între

Nu, certitudinea nu este ceva intangibil. Doar că este o

“This desert rose / Each of her veils, a secret promise /

Din nou în cabinetul lui François. Priveam concentrat

Un eu sfâşiat, o placă de patefon defectă... Un eu

atât de unică, de reală, de tangibilă...“François, cine

Mi-am reinventat viaţa, am renunţat la trăirile artificiale,

“Blanche, răspunsurile la toate întrebările se află în

Ajuns acasă, am plâns în hohote. Nu se poate, ce

crucificat. Un moment, un declic. Tragedia unei pasiuni

I-am povestit totul, dintr-o suflare, fără să îmi aleg