Aditi şi poarta către lumea de dincolo

Zeiţă Aditi, am ştiut întotdeauna că tu eşti creatoarea Samsarei, că dincolo de tine nu

mai există nimic.
Linişte... O linişte atât de adâncă, sacră, eterică... Vis şi realitate, magie, tăcere...
Niciodată nu voi putea pătrunde pe acest tărâm, nu va mai fi loc de altceva în afară de
adoraţie, de fascinaţie a interzisului...
Mă simt ca un biet muritor ameţit de un dans ritualic, văzând temple şi auzind susurul
izvoarelor. Îmi odihnesc tâmplele pe dalele de marmură albe, reci, închid ochii şi
încerc să nu mă mai gândesc la nimic, dar ştiu că nu sunt liber, că nu voi fi niciodată
liber, fiindcă tocmai atunci aud chemarea ta, strigătul tău celest ce se împleteşte cu
cel ancestral...
Suma, începutul şi sfârşitul şi, în acelaşi timp, contrariile.
Nu este loc pentru iubire de muritor, nu este loc pentru pasiune carnală, am ştiut încă
de la început asta – şi totuşi, chiar dacă nu aş îndrăzni niciodată să te pângăresc cu
atingerea mea, îmi plătesc cu brio tributul condiţiei de fiinţă muritoare, fiindcă vreau
să fiu, într-un fel, împreună cu tine, să pătrund în lumea ta, unde întinderea
nemărginită a văzduhului, strigătele păsărilor din înaltul cerului şi eternul ciclu al
naşterii, morţii şi renaşterii reprezintă totul, acaparează clipa, îngheaţă în clipă aşa
cum niciunui muritor nu îi este îngăduit să ştie, şi totuşi eu vreau să ştiu, să simt, să
plâng...
Te ador, Aditi, aşa cum nimeni nu te-a adorat vreodată, însă de ce m-ai trimis aici, în
acest trup, în acest timp limitat, dorindu-mi, fatidic, să-mi depăşesc condiţia, să
plutesc între esenţele Universului, să mă eliberez, să zbor...
Nu, nu voi spune, aşa cum altul ar fi tentat, poate, să o facă, ”Ucide-mă sau
eliberează-mă. Acum!”, fiindcă ştiu, în sinea mea, că celălalt ”eu”, cel de dincolo, îţi
aparţine, face parte din planul tău măreţ de reconstrucţie a lumii, am venit aici
fiindcă, probabil, am vrut şi eu, alături de voinţa ta atotputernică, în schimb voi rosti,
tremurând, sfâşiat, descompus: ”Dă-mi timpul tău!”. Nu, nu puterea ta, fiindcă ştiu că
pe aceea nu o voi putea avea orice aş face, sunt prea neînsemnat pentru asta, nu trupul
tău, fiindcă sunt un sărman păcătos, nu numele tău, pentru că este unic, ci timpul
tău...
Doar ştii, zeiţă Aditi, mamă eternă, început şi sfârşit, perfecţiune întrupată, stăpână a
oceanelor şi cârmuitoare a văzduhului, că acel timp sublim, minunat, care se află
dincolo de noi, acel timp special care reprezintă eternitatea, acel timp care îngheaţă
clipa ne va aparţine, în final, tuturor, vom fi parte din el şi va fi parte din noi...
Acel timp imaculat în care zeii au adormit pentru o clipă, revărsându-şi un zâmbet
larg asupra omenirii, acel timp universal, acea magie a absolutului...
Acel timp va fi şi al meu, acel timp mă va elibera, după secole de suferinţă...
În acest trup, nu mai am răbdare, sufăr, mă sting, mă descompun, dar am intuit,
văzându-ţi măreţia, că Timpul este poarta către lumea de dincolo, că singurul
jurământ care mă va aduce în faţa ta este acela de a fi credincios atât clipei, cât şi
eternităţii...
Aditi, zeiţa mea, zeiţa tuturor, mamă şi entitate supranaturală, început şi sfârşit...
Mi-ai dat timpul, răgazul necesar pentru a-ţi spune toate acestea...
Şi, deşi prizonier în continuare, îţi mulţumesc...