e vorbă cu Constantin Flondor

Dragă Tinu,
Interviul pe care mi-a sugerat delicat părintele Neofit, de-a ţi-l lua, aş vrea să nu ridice bariere de comunicare
între noi şi atunci ţi-aşi propune să accepţi să-ţi scriu o scrisoare în care pornind de la cele două infinite infinituri,
adică + şi – ∞ , să parcurgem în prietenie câteva spontane – până la urmă – „iscodiri”, pentru lămurirea de
dragul nostru şi a celor care citesc poate revista Sinapsa, lămuriri într-ale picturii. Bunele curiozităţi ale semenilor
noştri putând da naştere unor răspunsuri cu privire la unul din darurile pe care Domnul Le face oamenilor şi
anume: talentul de a desena, de a picta.
Aşadar, din toate câte se pot vedea, te-ai aşezat în pictură, transcenzând matematica, geometria. Cum şi de ce?
În creaţia cea perfectă a Domnului, ce aduce pictorul, ce rezolvă pictura?
Tăcerea reprezintă renunţare sau lucrare?
În atelier stăpân şi domn, în natură ascultător privitor?
Şi mă mai întrebam, cu reală şi nedisimulată candoare – precum cei săraci cu duhul –, când vin îngerii într-o
pânză şi când pleacă, sau când o locuiesc continuu?
Şi apoi, teorema lui Gauss, cum o-mpropriază pictura ta?
Cât despre caprifoi şi simetrie, aş mai vrea o dată să-mi spui, precum la Cuptoare în vară, locuind noi cu
Prologul împreună, un timp al Lui Dumnezeu binecuvântat.
Nu uit să te întreb nici de avangarda lui Constantin Flondor, în cele două ipostaze, de la instalaţie la pictură.
În ceea ce priveşte deconstructivismul, creştere asimptotică, cu ieşirea de sub cer a omului, aştept să construieşti un
gând.
Ajunşi aici, pot să te întreb: pictorul locuieşte cerul, văzduhul, sau pământul?
Şi dacă mai îmi dai voie, cine mai puteţi fi, domnule Flondor, bunicul nepoţelei, nepotul bunicului, soţul soţiei,
fiul mamei, tatăl fiicei, ucenicul maestrului sau maestrul ucenicilor? Aveţi ucenici, domnule Flondor?
Marie-Jeanne Bădescu

(Transcenzând matematica, geometria....)

Iubirea pentru matematică trece prin mirare. Este o aplecare a mea pentru o căutare a
armoniei în această lume. Când aflu (o taină, un mister?) este deja o bucurie (vezi lemnul lui
Hristos, săpunariţa, caprifoliul...ş.a.).
Am însă lucruri, dintr-o perioadă mai veche, când mi-am pus întrebări apropiindu-mă de
fenomenologia acestei lumi.
De exemplu: filmam în 1972 – cum se comportă membranele de săpun. Am observat că
există aici o legitate în formarea şi gruparea lor câte două, câte trei, câte patru-cinci, până la
compactarea spaţiului. Observaţii pe care le-am găsit în texte de bionică şi arhitectură. O
arhitectură a lumii!
E de semnalat o discuţie pe care am avut-o cu Paul Gherasim despre o cale riscantă pe
drumul matematicii. Este zona gândirii esoterice. Eu însă stau (şi urc) în spaţiul de care îţi
vorbeam, al mirării şi al bucuriei.

79
 Pitagoreicii, bunăoară, pun numărul la baza universului. Mesajul lor este, parafrazând, „la
început a fost numărul”... Să avem înţelegere, pitagoreicii erau cu peste 400 de ani înainte de
întruparea Logosului, de naşterea lui Hristos.
Mai degrabă, matematica-geometria este un text lăsat nouă prin care reuşim să desluşim o
părticică din înţelepciunea divină. Matematicienii creştini o ştiu, simt, şi astfel află puterea lui
Dumnezeu. Prin apropierea de Adevăr taina, însă, creşte..
O nouă întrebare. De ce în lume pot exista cinci şi numai cinci poliedre „ale lui Platon”?
Ele sunt poliedrele regulate cu laturi, unghiuri şi suprafeţe egale: tetraedrul cu patru suprafeţe,
hexaedrul (cubul) cu şase suprafeţe, octaedrul cu opt, dodecaedrul cu douăsprezece şi icosaedrul
cu douăzeci. În rest avem combinaţii. Poliedre semiregulate. Şi ele pline de armonii. Spre
exemplu dodecaedrul rombic, îl aflăm în arhitectura fagurelui de miere şi în structura
diamantului! Iată minunile alcătuirii.
Biblia, ea însăşi e plină de numere şi geometrie. Mi-am notat: Facerea 6,15, „...corabia însă
să o faci aşa: lungimea corăbiei să o faci de trei sute de coţi, lăţimea ei de cinzeci de coţi, iar
înălţimea de treizeci de coţi”, Ieşirea 25, 10 şi 23, „Chivotul legii să-l faci din lemn de salcâm:
lung de doi coţi şi jumătate, larg de un cot şi jumătate şi înalt de un cot şi jumătate”, „Să faci
apoi o masă din lemn de salcâm: lungă de doi coţi, lată de un cot, înaltă de un cot şi jumătate”,
sau III Regi 6, 2: „Templul pe care l-a zidit regele Solomon Domnului era lung de şaizeci de
coţi, lat de douăzeci şi înalt de treizeci”. Aşadar avem întregul, jumătatea şi treimea! Iar
exemplele pot continua...
„Faci din lemn de salcâm”, interogativ fără drept de apel. De ce salcâmul? Pentru calităţile
lui de lemn în construcţie? Pentru similitudinile spinilor lui cu „lemnul lui Hristos”?

(…ce aduce pictorul…)

Depinde de cum e aşezat pictorul în această lume, faţă de această lume. Ori se consideră
un demiurg, făcător de „lumi secunde” sau un mărturisitor, un contemplator cu harul de a-şi
traduce mărturia în limbajul picturii.
Dacă e şi un pictor bun, el aduce o dublă laudă. Fiindcă o dată el vorbeşte despre
alcătuirea acestei lumi şi al doilea prin harul şi talantul său, care tot de la Dumnezeu vine.

*
(Tăcerea...)
Răspunsul ar fi simplu. Pictura înseamnă tăcere, aici e avantajul de partea noastră. Nu
trebuie să vorbim mult. Dar un lucru e important, stăm, tăcem şi însăşi tăcerea e o angajare,
fiindcă eşti atent, te pui pe ascultare şi atunci nu mai eşti pasiv. Înseamnă deja o implicare şi
faptă
*
(În atelier...)
Eu zic că nu e aşa.
B.M.: păi eu te întreb....
Nu este aşa. Cel puţin nu la toţi. Cei care mizează doar pe închipuire pentru a
„deconstrui” o lume se simt un fel de doctor Faustus. Alţii, printre care mă număr, sunt şi în

80
atelier oarecum supuşi unei ascultări. Am în atelier insemnări, notaţii. Nu sunt doar eu. Mă
raportez. Nu sunt nici singur. Sunt într-o comunicare fină şi frumoasă cu unii din foştii mei
profesori. Cu prieteni pictori, de azi, de ieri, de totdeauna.. În acest fel de a fi, eşti ascultător, şi
în natură, şi în atelier.
Acum o să iau o baclava...
B.M.: te rog...
Şi mă mai întrebi când vin îngerii....

*
(...când vin îngerii...)
Nu zic că e o întrebare grea sau uşoară, sau bună, răspunsul trebuie să-l dau cu o anumită
grijă şi sfială, fiindcă poate există ceva în sensul acesta...
M-aş duce puţin, de pildă la Matisse, care întrebat o dată dacă el crede în Dumnezeu,
răspunde: „atunci când sunt în atelier şi pictez şi lucrurile îmi ies foarte bine, simt că nu sunt
singur, că mai este o mână care mă împinge ceea ce îmi dă dovada că Dumnezeu există”.
Deci aşa ar fi răspunsul la aceşti îngeri.
Parcă sunt uneori, dar ştiu eu? Au fost atuncea îngeri, n-au fost îngeri, nu?
Mai sunt şi situaţii speciale, se spune că Magdalena Bach în scrierile ei îşi aminteşte cum
Bach compunând o melodie prea plină de farmec face următoarea exclamaţie: „oare nu şi-a
băgat aici dracul coada?”
Deci, există şi varianta asta.
Sunt momente când parcă nu mai eşti aşa lucid, nu mai foloseşti atâta judecată, eşti ca într-o
transă, lucrurile devin de la sine, parcă tu te-ai pierdut. Pare literatură. Dar sunt clipe, minute, nu
ştiu, sunt momente când nu mai ştii de tine, lucrurile ies şi după aceea te miri.
– A, am rezolvat-o.
Bach era speriat că prea era frumoasă bucata, deci şi frumosul dus prea departe şi prea
singur. Dacă însă, Frumosul se menţine ancorat de Bine şi Adevăr , lucrurile vor sta.

*
(...teorema lui Gauss...)
Păi ce ştiu eu ce să zic. Clopotul lui Gauss, pe de o parte, are ceva evolutiv deoarece el ne
demonstrează că totul are un început, un maximum şi o cădere. Dar şi noi ca fiinţe ne naştem,
ajungem la o culme a vârstei în deplinătatea puterilor spirituale şi fizice, după care cădem. Şi aici
se pot găsi interpretări variate.
Aplicând curba lui Gauss la fiinţa umană, în prima fază, eşti copilul cu curăţenia şi intuiţia
nativă, ajungem apoi la maturitate în deplinătate fizică şi intelectuală, după care cădem, şi dacă
Dumnezeu ne ajută, căderea să ne fie mai mult o slăbire a puterilor fizice păstrându-se mintea,
iată că ajungem la un echilibru al sfârşitului cu începutul unde înţelepciunea bătrâneţii
contrabalansează cu intuiţia şi curăţenia copilului... aşa ar fi...
Horea, de pildă, îmi spune: „o nepoţică, nu te lasă să mori...”

81
 *
(...avangarda...)
Cuvântul instalaţie este un cuvânt care a venit după '89. În ceea ce mă priveşte, cert este că
ceva s-a păstrat, geometria cu care m-am ocupat atunci destul de mult. M-am depărtat, nu mai
am ambiţiile pe care le aveam la 30-40 de ani care sunt fireşti. Ucenicii mei trebuie să treacă prin
focul acesta, ca o nevoie firească de afirmare, dar e bine şi să ştie să-l părăsească la momentul
potrivit. Să nu dea ghes Ego-ului. Am avut exerciţiul grupărilor, al nevoii de a fi împreună, şi mi-a
fost de folos.
Să recunoaştem că un tânăr trebuie să facă un efort. Dar trebuie să aibe şi şansă. Unii au
şanse cu duimul, alţii mai puţin. În ceea ce mă priveşte, ştiam încă de tânăr că dacă merg pe
drumul serios, drept, cinstit, nu pot pierde, n-am ce pierde, pierd eventual pe moment dar nu
până la sfârşit.
Deci asta este cu avangarda. Şi mă rog, a fost o perioadă de paranteză, când pictura mi se
părea imposibilă. Paranteza însă mi-a fost utilă.
B.M.: Mi-ai spus că zece ani n-ai pictat.
Da, zece ani n-am pictat. Paranteza...
B.M.: Ai revenit la pictură: când nimeni nu mai făcea peisaj, tu făceai.
Şi atunci se făcea mult peisaj, dar ce fel de peisaj, peisajul acela se continuă şi acum, e
edulcorat, gol, fără nici un „dincolo”. Calofil? Domnul Paul spunea auzind de calofil, că
întoarcem cuvintele, filocalia în ceva rău, e aceeaşi structură inversată, pe dos. În fond ce e?
Iubirea de frumos. Până la urmă, iubirea de frumos e necesară, dar tot despre asta am vorbit
până acum, de mirarea sau bucuria în faţa armoniei lumii. Despre transparenţă. O zice şi
Dostoevschi la un moment dat:, că „frumosul va mântui lumea”...
Pentru mine în anii '60, curând după terminarea Institutului, părăsirea picturii a fost o
nevoie, probabil şi din cauza unei educaţii insuficiente la institut, acolo dau eu vina, mai mult pe
pedagogia care se făcea... N-am avut destule date despre pictură. De aceea am părăsit-o atât de
simplu. Dar a fost o perioadă de zece ani, în care am putut fructifica, mai târziu, întoarcerea la
pictură. E ca şi atunci când pleci în alte ţări şi te întorci cu dor acasă, te hrăneşti şi cu ce ai trăit
acolo şi cu pământul natal la care ai revenit, dar şi îmbogăţit cu câştigurile dintr-o călătorie.

*
(...deconstructivismul...)
Probabil, te referi la tineretul nostru de acum care este într-o criză, care nu se bucură de
cerul pe care îl are, care simte nevoia de altceva, dar nu toţi tinerii....
B.M.: Deconstructivismul nu este numai al tinerilor şi nu numai acum se desfăşoară.
Până la urmă, dacă ne uităm atenţi şi la semenii de vârsta noastră găsim aceleaşi păcate.
Până la urmă, e o provocare a nefirescului.
B.M.: Noi ieşim de sub cer, am ieşit bine de sub cer, ne duce valul, lumea, ce facem? Până unde mergem
şi când începem construcţia, nu sunt apocaliptică...
Apocalipsa înseamnă revelaţie, abia atunci ne vom da seama....

82
 B.M.: Mai vrei o baclava?
Acum, la întrebările puse, în esenţă am cam răspuns, de exemplu: vine întrebarea „pictorul
locuieşte cerul?”.
Situaţia se poate şi inversa: noi putem să fim locuiţi de cer, de văzduh, de pământ, să ne
bucurăm că existăm în acest spaţiu şi că noi suntem plini de toate acestea.
B.M.: Întrebarea a fost puţin altfel....

*
(...pictorul locuieşte...)
A, una din care...
Hai să o luăm aşa...ce frumos a zis Paul Gherasim la expoziţia mea de la Mogoşoaia, citez:
„...şi poate că nu ar fi nepotrivit să spunem că ne-ar sta bine să ne ţinem foarte cu grijă, aşa, de
firul ierbii ca să nu cădem în sus...”
Cerul este şi foarte aproape de noi, cerul e peste tot.
Văzduhul, fie că e descompus în văz şi duh, fie că e aerul care ne înconjoară tot timpul, iar
pământul este Duhul întrupat, tot ce-i trup are şi Duh.
Şi încheierea...
B.M.: dar să zicem puţin şi de caprifoi.

*
(...caprifolia-caprifoi...)
Da, apropo de aceste simboluri, m-am bucurat totdeauna de ele, nu căutându-le, ci
întâlnindu-mă cu ele. Cerul vine cumva înspre noi.
Aşa a fost când am pictat în grădină la voi şi am văzut o scară, aşa s-au născut grădinile cu
scară, mi-am dat seama, scara înseamnă gospodar, gospodărire, înseamnă suiş, multe adunate.
Când mi-a dat acel domn floarea „Lemnul Lui Hristos”, el mi-a vorbit de spinii respectivi,
de florile roşii, eu însă, ducând-o acasă am observat mult mai multe. Tulpinile dezvoltă o spirală
pe care stau nişte spini, care se mişcă într-un sens şi care într-o anumită secţiune dă pentagonul.
Există o simbolistică a pentagonului care mie mi se pare puţin desuetă şi care spune că
pentagonul, când îl pui într-o anumită poziţie înseamnă diavolul, pe când dacă îl pui în altă
poziţie, el e pozitiv.... o fi, n-o fi, nu fac teozofie, dar ce m-a mirat foarte mult, că acest
pentagon, în final, când dă rod într-o floare, apar petale perechi şi flori perechi, rezultând un
fapt teribil. Dintr-un pentagon se nasc perechi. 2, 4, 8... Un pentagon nu se poate înscrie într-un
pătrat şi nici un pătrat în pentagon, una în alta nu, ori în planta aceasta merg firesc lucrurile,
după pentagon apar două petale, două, patru, opt flori.
La Bethonvilliers Ionică Grigorescu mi-a arătat planta de urzică, ea face două frunze de-a
latul, două perpendiculare pe primele şi tot aşa până sus.
În locuinţa nouă, la parter, crescând o caprifolia, ajunge până la fereastra mea. Am avut
şansa să observ cum creşte. Şi am văzut că întâi dă două frunze, pe urmă din cele două frunze dă
două tulpiniţe, din cele două tulpiniţe creşte floarea, care tot aşa, sunt două, ca două coarne, pe
urmă când se deschide, devine iarăşi o palmă....
B.M.: Dar ştii cum se mai numeşte floarea asta? Se numeşte Mâna Maicii Domnului.

83
 Ei, nu!
B.M.: De aceea te-am întrebat şi te-am adus aici.
...se despart în două şi fiecare în unul şi patru (teribil: ca degetele de la o mână), şi pe
urmă, pistilul şi staminele care sunt şase. Vedem doi, patru, şase. Izbucnesc cele şase stamine.
B.M.: Se mănâncă, e dulce ca mierea.
Am lemnul Lui Hristos şi Mâna Maicii Domnului.
Mănânc baclavaua şi vorbim apoi de bunici şi nepoţi.

(...ce sunteţi... aveţi ucenici...)

La ultima ta întrebare din scrisoare, ţi-aş răspunde aşa: nu suntem amândoi fiica şi fiul lui
Dumnezeu, suntem toate astea, plus astea două.
Mă întrebi dacă am ucenici.
Păi aia e, că până la urmă, eu însumi sunt ucenic şi ce înseamnă a fi ucenic? Nu înseamnă
totdeauna a fi supus, a fi sub presiunea unui maestru, ucenic eşti în primul rând faţă de meserie,
faţă de natură, faţă de această lume.
B.M.: A fi ucenic, cred că înseamnă un lucru de preţ pe care trebuie să ştii să ţi-l asumi.
Din păcate, acum este o fugă de această condiţie de ucenic, de a fi sub cineva, poate şi eu
la vremea mea, eram mai surd, nu mă interesa ce a spus Podlipny, dar mai târziu am auzit tot
mai tare glasul lui şi al altora. Te reîntorci la nişte lucruri, ca să îmbogăţim curba lui Gauss şi ar
trebui să spunem că cine n-are bătrân şi copil să şi-i cumpere. Ai nevoie şi de unul şi de celălalt
în urcuşul acesta. Da, cam astea ar fi fost de spus.
B.M.: Cum ţi s-a părut?
Cum să mi se pară, baclavalele bune, vinul bun, strugurele a dat roadă.
B.M.: Mulţumesc.

C. Flondor, Marie-Jeanne Bădescu, Galleria 28

84