Ana Maria Țîrlea

Regie, anul I

Analiza spațiului
“Camera” de Harold Pinter

Fiind o ficțiune, orice piesă de teatru posedă un cadru distinct. Pentru a crea un întreg
univers cu ajutorul unui simplu text literar, acesta are nevoie de câteva componente
primordiale actului artistic de întrupare ulterior. Ca și coordonate generale se pot aduce în
vorbă factori precum: textul (ca fundament), timpul (ca formă de personificare a acțiunii),
spațiul (ca delimitare a timpului scenic) și personajele (ca element principal care dă
posibilitate nașterii artei teatrale în sine). Toate acestea configurează un întreg alfabet al
interpretării care se deschide în fața celui ce dorește să privească mai departe de simplul
cuvânt citit sau rostit de către actor pe scenă.
Spațiul, ca unul dintre elementele principale ale compoziției dramaturgice, reprezintă
punctul de plecare al personajelor și al acțiunii teatrale. Prin această delimitare, întreaga
creație literară capătă dimensiunea necesară punerii în scenă ca artă dinamică interpretativă
și determină imaginea omului în opera dramatică respectivă. Totodată, el poate indica
estetica sub semnul căreia se desfășoară situația, concretizând-o vizual, iar în unele cazuri
chiar auditiv sau olfactiv.
Harold Pinter, precursor al lui Samuel Beckett, oferă prin opera sa “Camera” o spațialitate
mimetică prin excelență, deși textul nu se încadrează într-o estetică realistă, ci într-una a
teatrului absurd. Încă din titlu ni se prefigurează accentul pus pe locul în care se desfășoară
timpul scenic, devenind un punct de interes central de care personajele depind în mod direct
și la care ele se raportează într-o proporție relativ maximă. Parcurgând și numai primele
replici ale textului observăm cum spațiul devine un personaj în sine, introdus prin repetatele
discursuri și replici ce conțin remarci la adresa acestei camere, ce primește o poziție specială
în cadrul desfășurării evenimentelor. Astfel, el nu mai are clasica funcție mimetică de a
produce un efect totalmente real, ci mai de grabă dezarticulează toate sensurile reale pentru
a adăuga esență realității incerte care cununează dialogul și situațiile absurde prezentate.
Spre deosebire de exemplul teatral absurd al lui Eugen Ionescu, piesele lui Harold Pinter
conturează un univers spațial minimalist, cu puține obiecte cu care personajele pot lua
contact, creând un efect de anxietate și înstrăinare angoasantă, care plusează în dimensiunea
unei forme de captivitate paradoxală.
De asemenea, pentru a accentua importanța acestei camere, autorul intervine odată la câteva
replici cu didascalii bazate pe adverbe de loc și verbe de mișcare, construind un sistem
referențial. Drept urmare, se instalează o funcție expresivă cu scopul de a exprima sufletul
personajelor prin spațiul în care acestea își duc existența.
Camera prezentată de Harold Pinter este una sărăcăcioasă, care mai de grabă duce cu gândul
la un loc întunecat și plin de umezeală, decât la o locuință viabilă. Mobilele sunt dispuse pe
orizontală, deși sunt câteva elemente, cum ar fi soba, pe care le plasează prin adverbele
“sus” și “jos”, făcând referire la suprapunerea lor pe perete. Cu toate acestea, pe parcursul
dialogului, pare că focusul se deplasează atât pe coordonatele Vest-Est, cât și pe Nord-Sud,
întrucât se menționeaza multe alte spații care nu ne sunt arătate niciodată. Se face referire la
camera proprietarului imbolilului, la casa scării, la etajele superioare, cât și la subsolul
casei, unde locuiește personajul misterios, ce o caută pe Rose. Totodată, se face referire și la
spațiul exterior acestor încăperi. Știm că afară este iarnă și este un frig crunt, însă pare că
situația meteorologică se răsfrânge și asupra interiorului și stării psihice ale personajelor.
Spațiul static dublează și intensifică mișcările și traseele repetitive ale personajelor, dând
impresia unui vid circular.
În pofida relației de complementaritate dintre exterior și interior, personajele subiectivizează
evidentul și consideră camera ca fiind cel mai primitor și călduros loc din lume, fără a-și
dori vreodată să părăsească acest mediu. Atitudinea lor este în permanență pozitivă,
comparând locuința lui Rose și a lui Bert cu cea de la subsol, a vecinului Riley, care este, în
mod evident pentru ei, imposibil de locuit.
Totuși, personajele care provin din exteriorul casei, doamna și domnul Sands, deși sosite
pentru a inchiria una dintre camere (aflăm că este vorba de camera în care locuiesc acum
Rose și Bert, însă nu știm de ce se spune că ar fi liberă dacă cei doi nu au nicio intenție de a
pleca) consideră că atât în cameră, cât și în restul imbolului, că este mai întuneric decât
afară, dar par a nu lua acest detaliu în seamă spre luarea unei decizii.
De asemenea, descrierea pe care o fac în legătură cu restul locuinței, pe care aceștia o
cutreieră pentru a găsi camera potrivită, se dovedește a fi asemănătoare descrierii unui
labirinit, aceștia intrând în diverse separeuri, holuri și trecând pe numeroase rânduri de scări
- spunând chiar ei că la început credeau că nu au nimerit în casa care trebuie.
În opinia mea, spațiul construit de Harold Pinter pentru personajele din “Camera” este unul
abisal în cadrul căruia s-a scurs toată voința de a evada. Chiriașii domnului Kidd sunt
împăcați cu mediul în care locuiesc, îl consideră prielnic și nu au nevoie de mai mult.
Camera a devenit un spațiu personal în care Rose și Bert se simt comod; un loc care le oferă
liniște și care nu le poate invada rutina în niciun fel, însă un loc care nu se ridică la
standardele comune lumii din exterior. De aceea familia Sands analizează cu lux de detalii
peisajul întregii clădiri, fiind fascinați de modul în care se poate desfășura viața în interiorul
prezentat. Rose, personajul principal, dezvoltă un fel de atașament asupra camerei, lucru
care poate fi speculat și prin definirea sa ca un refugiu datorită replicii lui Riley: “Tatăl
dumneavoastră vrea să vă întoarceți acasă”. Ea devine parte din ființa umană care o
locuiește. Este sau nu camera doar un loc al salvării și al izolării pentru Rose?
Concluzionând, “Camera” lui Harold Pinter reprezintă o delimitare spațială demnă de zona
teatrului absurd, reconfigurând spațiile lui Samuel Beckett într-o zonă a derizoriului și a
pustniciei pe care o completează prin prezența unor personaje minim conturate de acțiuniile
ciclice pe care aceștia le întreprind.