Albert Camus

Eseuri
Antologie, traducere şi cuvinte introductive de Modest Morariu
Editura Univers, Bucureşti, 1976

p.16
Scrisori către un prieten german

Prima scrisoare
Marile noastre virtuţi ajung în cele din urmă să ne obosească.
p.17
Aveam de învins vocaţia noastră pentu om, imaginea pe care ne-o plăsmuiam
despre un destin paşnic, acea convingere profundă că nicio victorie nu-şi merită preţul, în
timp ce orice fel de schilodire a omului este iremediabilă. A trebuit să renunţăm deopotrivă la
ştiinţa noastră şi la speranţa noastră, la temeiurile pe care le aveam pentru a iubi şi la ura cu
care priveam orice fel de război.
p.18 [...] Ne-a trebuit tot acest răgaz pentru a vedea dacă avem dreptul să ucidem
oameni, dacăne este îngăduit să sporim mizeria cumplită a acestei lumi.
[...] Ne-a trebuit, pentru a cuceri spiritul, tortura cărnii noastre.
Iulie 1943
Scrisoarea a doua
p.22 Ce este omul? El este forţa care sfârşeşte întotdeauna prin a-i mătura pe tirani
şi pe zei.
Decembrie 1943
Scrisoarea a patra
p.34 Eu am ales dimpotrivă dreptatea, pentru a-i rămâne credincios pământului.
Stărui să cred că această lume nu are un sens superior. Dar ştiu că ceva în ea are sens şi acesta
este omul, pentru că el este singura făptură care vrea un sens. Această lume are cel puţin
adevărul omului şi menirea noastră este să-i dăm acestuia îndreptăţiri împotriva p.35
destinului însuşi. Şi el nu are alte îndreptăţiri decât omul însuşi, şi pe acesta trebuie să-l
salvăm dacă vrem să salvăm ideea pe care ne-o facem despre viaţă.
Iulie 1944

Reflecţii despre Ghilotină

p.41 Împreună cu Spania şi cu Anglia, Franţa împărtăşeşte marea cinste de a se
număra printre ultimele ţări care păstrează pedeapsa cu moartea în arsenalul ei de represiune.
1958

p.126

Prometeu în Infern

Ce înseamnă Prometeu în Caucaz pentru omul de astăzi? S-ar putea spune desigur
că acest revoltat care ănfrunta zeii este modelul omului contemporan şi că protestul său,
înălţat cu mii de ani în urmă în pustietăţile Sciţiei, se încheie astăzi într-o convulsiune istorică
fără egal. Dar, în acelaşi timp, ceva ne spune că acest persecutat continuă să fie persecutat
printre noi şi că tot surzi am rămas la marele strigăt al revoltei omeneşti al cărei semnal solitar
îl dă el.
 Omul de astăzi este într-adevăr cel care suferă în mase uluitoare pe suprafaţa
îngustă a acestui pământ, omul lipsit de foc şi de hrană, pentru care libertatea nu-i decât un
lux ce poate aştepta.
p.129 Miturile nu au o viaţă în sine. Ele aşteaptă să le întrupăm noi. e destul ca un
singur om din lume să răspundă la chemarea lor, şi ele ne oferă, neatinsă, toată seva lor. Pe
acest om trebuie să-l păzim şi să facem ca somnul lui să nu fie cel al morţii, pentru ca învierea
să fie cu putinţă.
1946

p.138
Exilul Greciei

Creştinismul este primul care a substituit contemplării lumii tragedia sufletului.

Dar, cel puţin, el se raporta la o natură spirituală şi, prin ea, menţinea o anumită fixitate.
Dumnezeu odată mort, nu mai rămân decât istoria şi puterea.
1948

p.147
Enigma

A-i refuza lumii orice semnificaţie înseamnă a suprima orice judecată de valoare.
Dar a trăi şi, de exemplu, a te hrăni, este în sine o judecată de valoare. Alegem să durăm din
clipa când nu acceptăm să murim de foame, recunoscând astfel că viaţa are o valoare, cel
puţin relativă, şi apoi ce poate să însemne o literatură deznădăjduită? Deznădejdea este tăcută.
Tăcerea însăşi, de altmineri, păstrează un sens atunci când ochii vorbesc. Adevărata
deznădejde este agonie, mormânt sau prăpastie.

Nu am nimic comun cu un anumit tip de optimism. Am crescut, împreună cu toţi

cei de vârsta mea, în răpăitul tobelor primului război şi, de atunci încoace, istoria noastră a
fost o necurmată succesiune de crime, nedreptăţi sau violenţe. Dar adevăratul pesimism, care
există, constă în a supralicita atâta cruzime şi infamie. Niciodată, în ceea ce mă priveşte, nu
am încetat să combat p.148 această dezonoare şi nu-i urăsc decât pe cei cruzi. În cea mai
adâncă beznă a nihilismului nostru, am căutat doar raţiunile depăşirii acestui nihilism. Şi
nicidecum pentru că aş fi un virtuos, nici datorită unei deosebite nobleţi sufleteşti, ci dintr-o
fidelitate instinctivă faţă de lumina în care m-am născut şi în care, de milenii, oamenii au
învăţat să respecte viaţa până şi în suferinţă. [...] În centrul universului nu găsim firavul
nonsens, ci enigma, adică un sens pe care îl descifrăm prost pentru că strălucirea lui orbeşte.
1950

p.214
„Greaţa” de Jean-Paul Sartre

Reflecţiile asupra timpului, figurat în pasul nespornic şi fără viitor al unei bătrâne
de-a lungul unei străzi înguste, sunt, separate de rest, una dintre cele mai imperative ilustrări a
filosofiei spaimei aşa cum se rezumă ea în gândirea unor Kierkegaard, Chestov, Japser sau
Heidegger.
p.215 [În paginile romanului] un om îşi judecă viaţa şi astfel se judecă pe sine.
Vreau să spun că îşi analizează prezenţa în lume, faptul că-şi mişcă degetele şi mănâncă la oră
fixă – şi ceea ce găseşte în adâncul celui mai elementar act este absurditatea sa fundamentală.
 În vieţile cele mai bine înarmate, se iveşte totdeauna un moment când decorurile
se năruiesc. [...] De ce, în definitiv, atâta freamăt de viaţă în nişte picioare care vor putrezi?
E un sentiment pe care îl împărtăşim cu toţii. Şi astfel, pentru majoritatea
oamenilor, apropierea prânzului, primirea unei scrisori sau surâsul unei trecătoare sunt de
ajuns pentru a-i ajuta să treacă hopul. Dar pentru predispus să scormonească în ideile sale a
privi în faţă această idee face viaţa cu neputinţă. A trăi cu convingerea că viaţa este zadarnică,
iată ce naşte spaimă. Tot trăind împotriva curentului, întreaga fiinţă este cuprinsă de un
dezgust, de o revoltă, iar revolta trupului este tocmai ceea ce se numeşte greaţă.
1938

Extrase din interviuri

p.371 A accepta absurditatea a tot ce ne înconjoară este o etapă, o experienţă

necesară, şi nu trebuie să devină un impas. Ea suscită o revoltă care poate deveni rodnică.

p.373 Nu sunt un filosof. Nu cred destul în raţiune pentru a crede într-un sistem.
În primul rând mă interesează să ştiu cum trebuie să te comporţi. Şi mai exact cum poţi să te
comporţi când nu crezi nici în Dumnezeu, nici în raţiune.
p.274 Existenţialismul are două forme: una cu Kierkegaard şi cu Jaspers se
deschide spre divinitate prin critica raţiunii; cealaltă, pe care aş numi-o existenţialismul ateu,
cu Husserl, Heidegger şi de curând, Sartre, se încheie şi ea printr-o divinizare, dar a istoriei,
considerată ca singurul absolut. Nu se mai crede în Dumnezeu, dar se crede în istorie. În ceea
ce mă priveşte, înţeleg foarte bine interesul soluţiei religioase şi sunt deosebit de receptiv la
importanţa istoriei. Dar nu cred în mod absolut nici în una, nici în cealaltă.
p.376 Întrebare privind responsabilitatea creştinismului pentru suferinţa copiilor
obstacolul de netrecut mi se pare a fi într-adevăr problema răului. Dar acesta este
un obstacol real şi pentru umanismul tradiţional. Există moartea copiilor care semnifică
arbitrariul divin, dar există şi uciderea copiilor care traduce arbitrariul uman. Suntem încolţiţi
între două arbitrarii. Poziţia mea personală, în măsura în care poate fi apărată, este aceea de a
socoti că oamenii, dacă nu sunt inocenţi, nu sunt totuşi vinovaţi decât de ignoranţă.
p.281 Mă simt în primul rând solidar cu omul de toate zilele. Mâine, lumea poate
exploda în ţăndări. Această ameninţare suspendată deasupra capetelor noastre conţine o lecţie
de adevăr. În faţa acestui viitor, titlurile, onorurile redevin ceea ce sunt: un fum trecător. Şi
singura certitudine care ne rămâne este aceea a durerii nude, comună tuturor, şi care ăşi
amestecă rădăcinile cu cele ale unei speranţe îndărătnice.