SUPRAFAŢA/FORMA

Relaţiile dintre elementele de

limbaj se prezintă asemenea unei
succesiuni de operaţii care decurg
firesc, se nasc unele din altele, într-
o misterioasă şi fascinantă filiaţie
plastică: „punctul se mişcă şi apare
linia – prima dimensiune. Dacă linia
se transformă în plan, obţinem un
element bidimensional. În trecerea
de la planuri la volume,
interacţiunea planurilor dă naştere
corpurilor (tridimensionale). O
concentrare a energiilor cinetice
care transformă punctul în linie,
linia în plan, şi planul în dimensiune
spaţială.” Paul Klee, Ochiul care gândeşte, apud Francis D.K.
CHING, Architecture, Form, Space, & Order, p. 1.
VOLUMUL
 A vorbi despre culoare şi a o trata ca
CULOAREA pe unul dintre elementele de limbaj ale
picturii este puţin, mult prea puţin. Într-
o asemenea situaţie, preferabilă ar fi
tăcuta contemplare.

Că pictura este o „artă a culorii” este deja un fapt unanim

recunoscut. Deşi impropriu, termenul de „frumos” aplicat culorii este
destul de vechi. Camilian DEMETRESCU, Culoarea, suflet şi tetină, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1966, p.
9. Le aflăm menţionate în dialogurile lui Platon, unde plăcerile cele
adevărate sunt „cele legate de culorile socotite frumoase (s.n.),
de forme, de majoritatea mirosurilor, de sunete” (Philebos 51b). Ele
sunt „frumoase, nu în raport cu altceva, precum e cazul altora, ci
sunt mereu frumoase, prin ele însele şi aduc anumite plăceri
proprii… În acelaşi fel sunt frumoase şi culorile şi aduc plăceri”
(Philebos 51d). PLATON, Opere, vol. VII, p. 74.
 Istoria artei a depăşit, din
fericire, acea falsă concurenţă între
desen şi culoare, între Rubens-ieni
şi Poussin-ieni, ulterior adevărat
război declarat între Ingres şi
Delacroix.
. Peter Paul Rubens (1577-1640)
unul dintre cei mai renumiţi pictori
flamanzi. O viaţă plină de realizări
pe toate planurile şi un stil
inconfundabil în care, nu doar tuşa
impetuoasă, năvalnică, cât mai
ales culoarea, sunt suverane.
Nicolas Poussin (1594-1665),
pictor francez din perioada
clasicismului regal francez, adept
al unor compoziţii echilibrate,
bazate pe un desen bine calculat,
succesul picturii bazându-se pe
structurarea clasică a compoziţiei.
Despre „«poussinistes» vs. «rubénistes»” la
H.W. JANSON,
Anthony F. JANSON, History of Art, Harry N.
Abrams, Inc. Publishers, 1991, p. 597. Camilian
DEMETRESCU, Culoarea, suflet şi tetină, p. 14.
 Dacă formele desenate/conturate se adresează raţiunii, cele
pictate/colorate vorbesc direct sentimentului.
În prezent amândouă fac casă bună, „dacă desenul transmite sensul şi emoţia
estetică a unei idei prin canalele inteligenţei, ale raţionamentului, aceea care
emoţionează direct, plantând în suflet fiorul poetic al acestei idei, e culoarea.”
Despre arta bizantină s-a
afirmat că promovează o
pictură mohorâtă, ternă,
spălăcită, fără viaţă şi
culoare…
Culorile au posibilitatea de a
pătrunde direct în suflet, fără
meandrele, destul de
complicate uneori, ale
decriptării compoziţionale a
formelor. Aceasta şi din
pricina faptului că văzul este
cel mai important dintre cele
cinci simţuri, lucru remarcat
iarăşi cu foarte mult timp în
urmă de Platon, Plotin şi alţii.
O confirmare a lor a furnizat-o
ştiinţa medicală, care a
constatat că 80-90 % din
informaţia perceptivă provine
de la vedere, deosebit de
semnificativ fiind faptul că
„văzul şi auzul au generat arte
majore, iar simţurile de
contact direct, nu.” Liviu
LĂZĂRESCU, Culoarea în artă, Ed. Polirom,
Iaşi, 2009, p. 9.

Cefalu (1150)
Dar culoarea poate veni cu anumite capcane…
Sau cu ceva lipsuri…