Însă, oricum s-ar prezenta, de tip închis sau deschis, o

compoziţie iconografică clasică este una în care

respectarea unităţii şi a centralităţii conduc, firesc, către
obţinerea unui alt principiu de bază, şi anume...
ECHILIBRUL
 Prin definiţie, a compune
înseamnă "a dispune
forme într-un spaţiu
limitat într-un mod
echilibrat şi armonic, cu
scopul de a exprima un
gând sau un sentiment
iniţial şi prestabilit",
compoziţia fiind "efortul
de organizare şi de
echilibrare pe care-l face
artistul în năzuinţa lui
creatoare a formelor cu
care îşi compune opera"
şi care presupune
"organizare de similare
şi contrare."
Echilibru provine din
latinescul aequus – care
însemna: 1. neted, plan, şes; 2.
favorabil, potrivit; 3.
binevoitor;

4. calm, liniştit
(aeuam mentem
servat=îşi păstrează
cugetul liniştit;

5. drept, echitabil,
imparţial; 6. egal, …şi din
asemănător… libra
(balanţă,
cumpănă).
Mai ţineţi minte, de la Fizică,
care sunt formele de echilibru?
Ca atare, echilibrul este un
raport proporţional
• între calităţi şi cantităţi
(echilibru cromatic)
• între plinuri şi goluri
(echilibru sculptural),
• între drepte şi curbe
(echilibru liniar).

Este o "stare de repaus

(relativ), caracterizată prin
armonia dintre forţele care
acţionează, completându-se,
într-o operă. În orice lucrare
de artă este prezent un anume
balans între mase, valori şi
culori, sau între plin şi gol."
Este o deosebire între echilibrul fizic şi cel perceptual,
sigur fiind faptul că, "exceptând formele cele mai regulate,
nu există nici o metodă de calcul raţional care să poată
înlocui simţul inductiv de echilibru al ochiului. Simţul
vederii sesizează echilibrul atunci când formele fiziologice
corespunzătoare din sistemul nervos se distribuie astfel
încât să se compenseze reciproc", rezultând o anulare a
diferenţelor.
 De regulă, compoziţia
închisă "nu pretinde
simetrie, dar pretinde în
schimb echilibru. Într-un
sistem subtil şi foarte variat
de compensaţii, obţinute fie
prin volum, fie prin culoare,
dreapta şi stânga
tabloului trebuie să fie
echivalente, chiar dacă nu
sunt egale. În ceea ce
priveşte legătura dintre
partea de sus şi cea de jos
a tabloului, nu mai e
valabilă aceeaşi existenţă",
fapt care conduce către
concluzia că echilibrul pe
care omul îl percepe este
structurat în funcţie de o
axă verticală de simetrie.
Artistul are la dispoziţie trei variante
de rezolvare compoziţională a
echilibrului:
• cel static (preferat mai ales în
curentele clasice),
• cel dinamic (prezent mai ales în
epocile contemporane)
• şi ignorarea sa, adică starea
dezechilibrată.
Nu trebuie ignorat faptul că,
în orice pictură, o pată mică
şi contrastantă poate
contrabalansa una mult mai
mare, dar necontrastantă,
tot aşa cum un kg de plumb
atârnă la fel de greu ca un kg
de pene (tabloul
asemănându-se unei
balanţe); de asemenea, este
importantă stabilirea unui
raport echitabil între plin şi
gol. Numai această dozare
extrem de atentă şi de subtilă
a tuturor elementelor
componente ale unei picturi
poate conduce către
obţinerea unei compoziţii
echilibrate care, în cazul
icoanei, este imperios
necesară.
 Orice icoană trebuie să fie echilibrată întrucât în ea este
contemplată o lume care se află într-o stare de pace ("Slavă întru cei
de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire" a
fost mesajul îngerilor la Naşterea Mântuitorului, Lc. 2,14), linişte şi
odihnă ("învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi
veţi găsi odihnă sufletelor voastre", Mt. 11,29).

Icoana trebuie să fie un ajutor de preţ al sufletului celui care o

contemplă, inducându-i starea de pace şi echilibru de care s-au
bucurat protopărinţii noştri în rai, pe care au pierdut-o în urma căderii
în păcat şi pe care Hristos a venit să o restabilească.

Această stare de împăcare este ţinta vieţii creştine: "precum se

linişteşte marea tulburată când se varsă untdelemn în ea, furtuna fiind
biruită de calitatea acestuia, aşa şi sufletul nostru se umple de o linişte
fericită când se toarnă în el dulceaţa Duhului Sfânt." De aceea, starea
de nepătimire este o "stare de linişte, de pace, de odihnă a
sufletului. Pe cât de agitat, de neegal şi de tulburat este sufletul
stăpânit de patimi, care aici se aprind, aici se potolesc, pe atât de
stăpân pe sine, de calm şi de liniştit este sufletul eliberat de patimi."
 De aceea, dacă nu întotdeauna se
impune respectarea simetriei, prin
care se obţine firesc starea de
echilibru compoziţional, în schimb
realizarea acestuia este obligatorie,
prin toate mijloacele estetice pe
care pictorul le are la îndemână.

De pildă, în nici una din cele două reprezentări ale "Pogorârii

la iad", Iisus Hristos nu este pictat frontal, cu respectarea
simetriei impuse de însăşi structura anatomică, ci este întors
ori înspre stânga ori înspre dreapta Sa. Dar modul în care
sunt dispuse elementele componente – cele două grupuri ale
drepţilor, munţii, îngerii din planul superior, prezenţa mandorlei
circulare – conduc către o compoziţie echilibrată care, deşi nu
este lipsită de dinamism, imprimă trăirea odihnei aduse de Cel
care a venit să elibereze lumea din robia păcatului şi a morţii.
Nu acelaşi lucru se poate
spune despre icoana
"Botezului Domnului" în care
deplasarea Acestuia către una
din extremităţi conduce către
ruperea unităţii – icoana pare
a fi secţionată în două, de o
parte fiind Sfântul Ioan
Botezătorul şi Iisus Hristos, de
cealaltă parte fiind grupul de
îngeri.

Este o compoziţie
dezechilibrată care, prin lipsa
de simetrie, intră în conflict
cu însuşi cadrul semicircular
(absolut simetric prin forma
sa) pe care chiar pictorul l-a
ales dar pe care, din motive
inexplicabile, l-a ignorat.