Icoana Bizantină PDF

CUPRINS
INTRODUCERE ............................................................................................................................ 3
CAPITOLUL I. ............................................................................................................................... 8
ICOANA BIZANTINĂ .................................................................................................................. 8
1.1. Icoana-sfidă pentru lumea contemporană .......................................................................... 12
1.2. Tradiție și creativitate în iconografie ................................................................................. 15
1.3. Cele zece epitete ale iconografiei ....................................................................................... 25
1.4. Icoana în Biserică ............................................................................................................... 30
CAPITOLUL II. ............................................................................................................................ 37
PERIOADA ICONOCLASTĂ ..................................................................................................... 37
CAPITOLUL III. .......................................................................................................................... 42
EROII SFINTELOR ICOANE ..................................................................................................... 42
CAPITOLUL IV. .......................................................................................................................... 56
ICONARUL .................................................................................................................................. 56
4.1. Vocația iconarului .............................................................................................................. 56
4.2. Diferența dintre Iconar și Artist ......................................................................................... 57
4.3. Însușirile și îndatoririle Iconarului ..................................................................................... 59
4.4. Iconarul - nebunie pentru cei mândri, bucurie pentru cei umili ......................................... 62
4.5. Rugăciunea iconarului ........................................................................................................ 63
CAPITOLUL V. ........................................................................................................................... 64
MĂRTURIA ȘI LUPTA ICONARULUI ..................................................................................... 64
CAPITOLUL VI. .......................................................................................................................... 73
SFÂNTA TREIME ....................................................................................................................... 73
CAPITOLUL VII. ......................................................................................................................... 79
HRISTOS MARELE ARHIEREU ȘI PREOȚIA ......................................................................... 79
CAPITOLUL VIII. ....................................................................................................................... 85
SFÂNTA EUHARISTIE .............................................................................................................. 85
CAPITOLUL IX ........................................................................................................................... 93
SFÂNTA CRUCE ......................................................................................................................... 93
CAPITOLUL X. ......................................................................................................................... 103
1
MAICA DOMNULUI-THEOTOKOS ...................................................................................... 103
CAPITOLUL XI. ........................................................................................................................ 111
ÎNGERUL PĂZITOR ................................................................................................................. 111
CAPITOLUL XII. ....................................................................................................................... 115
SFINȚII ....................................................................................................................................... 115
12.1. Ioan Botezătorul ............................................................................................................. 115
12.2. Sfântul Proroc Ilie .......................................................................................................... 121
12.3. Sfinții Apostoli Petru și Pavel ........................................................................................ 125
12.4. Sfântul Apostol Andrei................................................................................................... 133
12.5. Sfântul Iosif .................................................................................................................... 137
12.6. Sfânta Veronica cu Mahrama ......................................................................................... 141
12.7. Sfântul Ierarh Nicolae .................................................................................................... 147
12.8. Sfântul Ioan Damaschin ................................................................................................. 151
12.9. Sfânta Împărăteasă Teodora ........................................................................................... 159
12.10. Sfinții Trei Ierarhi........................................................................................................ 163
12.11. Sfânta Familie .............................................................................................................. 169
12.12. Sfântul Nicodim cel Sfințit ........................................................................................... 173
12.13. Sfântul Stelian .............................................................................................................. 177
12.14. Sfântul Dimitrie ............................................................................................................ 179
12.15. Sfântul Anton de Pavova .............................................................................................. 181
12.16. Sfântul Gheorghe.......................................................................................................... 185
CAPITOLUL XIII. ..................................................................................................................... 187
TRANSFIGURAREA CHIPULUI ............................................................................................. 187
PORTRETUL PS. FLORENTIN CRIHĂLMEANU ................................................................. 187
13.1. Chipul Transfigurat ........................................................................................................ 189
13.2. PS. Florentin Crihălmeanu ............................................................................................. 190
CONCLUZIE .............................................................................................................................. 194
BIBLIOGRAFIE ......................................................................................................................... 194
2
INTRODUCERE
Lucrarea de față pune în valoare imaginea Domnului nostru Isus Hristos, a Maicii Sfinte
și a tuturor sfinților în cadrul bisericii. Este important să înțelegem că imaginea lui Hristos, a
Maicii Sfinte și a sfinților nu poate să fie separată de Biserica sau eliminată din viața creștinilor.
Altfel, vom vedea un regres spiritual și se poate cădea într-o tendință neoprotestantă, care neagă
orice dogmă și autoritate a bisericii și importanța invocării și cultul Fecioarei Maria și al sfinților.
Pentru a scoate în evidență conținutul spiritual al sfintelor icoane, am apelat la argumente
și date concrete din Sfânta Scriptură, Cultul Sfintelor Icoane și Cele trei Tratate Contra
Iconoclaștilor ale Sfântul Ioan Damaschin, Scrisorile Pastorale ale Preasfințitului Florentin
Crihălmeanu, Teologia Icoanei, Pr. Stephane Bigham, Simbolistica în icoana tradițională,
Scrierile Sfinților Părinți și cartea părintelui Stelian Tofană, etc.
În partea introductivă a lucrării am afirmat că icoana face parte integrantă din Tradiția
Bisericii. Cinstirea icoanei este o Dogmă care a fost adoptată la Sinodul Şapte Ecumenicde la
Niceea din anul 787. Precizez și faptul că hotărârile celui de-al șaptelea Sinodul Ecumenic au
fost semnate de către toți reprezentanții întregii Biserici, inclusiv ai Bisericii Romei.
De la capitolul al VI-lea și până la capitolul al XIII-lea am atașat icoane pe care le-am
pictat în tehnica tradițională, în maniera bizantină, pe diferite suporturi, având diferite
dimensiuni.
În primul capitol al lucrării mele am scris despre Icoana bizantină. În acest capitol am
vrut să scot în evidență rolul și importanța icoanei în cadrul bisericii și a creștinilor. În cadrul
acestui capitol am folosit în special cartea lui Leonid Uspensky și Teologia Icoanei. Cu acest
prilej am scris despre icoana-sfidă pentru lumea contemporană, tradiție și creativitate în
iconografie, cele zece epitete ale iconografiei și icoana în Biserică. Pe lângă cele două carți
amintite, am folosit și alte cărți: Sfântul Ioan Damaschin - Cultul Sfintelor Icoane care conțin
cele Trei Tratate Contra Iconoclaștilor, Codul Canoanelor Bisericilor Orientale, Stephane
Bigham-Icoana în tradiția ortodoxă, Jean-Claude Larchet-Iconarul și artistul.
În al doilea capitol am scris despre perioada iconoclastă. În acest capitol este vorba de
lupta și dorința de a distruge și a elimina definitiv imaginea lui Dumnezeu din viața și sufletele
oamenilor și victoria asupra tuturor iconoclaștilor. În acest sens am utilizat și scrierile Sfântului
Ioan Damaschin care tratează problematica sfintelor icoane. În scrierile sale, Sfântul Ioan
3
Damaschin argumentează și apără foarte bine rolul și existența sfintelor icoane. Perioada
iconoclastă din 726 și până în 780, a fost o perioadă foarte grea și încercată pentru creștinii care
apărau sfintele icoane. Viața religioasă era tulburată de iconoclaști. Această perioadă a fost a fost
una dintre cele mai teribile curente împotriva creștinismului. Iconoclaști erau împotriva icoanelor
și a creștinilor care apărau sfintele icoane. Mulți dintre iconari, creștini veneau persecutați și
uciși de iconoclaști. Comportamentul iconoclaștilor față de iconari era una foarte umilitoare.
În cel de-al treilea capitol am introdus pe eroii sfintelor icoane. Datorită faptului că
trăim într-o lume foarte secularizată, în care imaginea lui Isus Hristos este tot mai înlăturată din
viața oamenilor, chiar respinsă, am simțit nevoia de a apăra imaginea lui Hristos, a Maicii
Domnului și a sfinților, atât prin scris cât și prin redarea picturală a chpurilor sfinte. În aceste
capitol m-am folosit în mod special de citatele Sfinților Părinți care vin în sprijinul celor care
pictează icoane. De asemenea, tot în acest capitol, am scos în evidență adevărul și respectul pe
care Sfinții Părinți ai bisericii l-au avut față de reprezentările iconografice ale Mântuitorului, ale
Maicii Sfinte și ale tuturor sfinților. În acest capitol sunt foarte mulți sfinți mărturisitori ai
sfintelor icoane, printre care și sfinții iconari, mulți părinți teologi ai Bisericii, dar sunt și
credincioși simpli care au susțitut și au apărat icoana. În acest capitol am folosit cartea: Sfântul
Ioan Damaschin - Cultul Sfintelor Icoane - Cele trei Tratate Contra Iconoclaștilor și Teologia
Icoanei.
În cadrul capitolului patrulea am intenționat să aduc un omagiu tuturor iconarilor din
întraga lume. În acest capitol am scris despre sfida împotriva iconarilor, vocația iconarului,
însușirile și îndatoririle Iconarului, și diferența dintre Iconar și Artist. Tot în acest capitol m-am
oprit asupra rolului iconografului în lume. O atenție deosebită am acordat-o iconarului, deoarece
am considerat că iconarul face un efort imens pentru a transmite imaginea lui Dumnezeu.
Consider că iconarul este un far de lumină pentru societatea de astăzi. După părerea mea,
iconarul este un instrument în mâna lui Dumnezeu pentru lumea contemporană. Totuși, ținând
cont de faptul că suntem într-o lume profund laicizată, aproape atee, artistul-iconarul mai
comunică cu Dumnezeu. În acest fel, iconarul se străduiește să transmită lumii o speranță, și să
facă prezentă imaginea lui Dumnezeu prin intermediul materiei. Pentru acest motiv, Sfântul
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2017 drept anul omagial al sfintelor
icoane, iconarilor și pictorilor bisericești.
4
În al cincilea capitol am redat în scris lupta iconarului într-o societate contemporană
secularizată, dar și bucuria și entuziasmul de a transmite imaginea lui Dumnezeu prin intermeiul
iconografiei. Tot în acest capitol am introdus citatele Sfântului Damaschin care vin în sprijinul
tuturor iconarilor și a credincioșilor. Toate citatele Sfântului Damaschin sunt în favoarea
bisericii, a sfintelor icoane. În citatele sfântului Damaschin sunt și mustrări pentru cei care caută
eliminarea icoanelor. În unele citate Sfântul Danaschin este foarte categoric în fața celor care
disprețuiesc icoanele.
În al șaselea capitol am dedicat-o Sfintei Treimi. în acest capitol m-am folosit cu
precădere de textele din Sfânta Scriptură, de Scrisorile Pastorale ale PS. Florentin Crihălmeanu și
cartea Teologia Icoanei. Tot în acest capitol am atașat icoana Sfintei Treimi, pe care am pictat-o
în maniera bizantină, pe un suport de lemn. Icoana Sfintei Treimi-Ospitalitatea lui Avram și
icoana Sfintei Treimi realizată de Sfântul Andrei Rubliov, care s-a ispirat după primul model,
sunt singurele icoane care erau acceptate de Biserică. Icoana Sfântului Andrei Rubliov. Singurele
versete biblice care fac referire directă (explicită, clară) la Sfânta Treime sunt 1 Ioan 5:7-8.
În al șaptelea capitol am scris despre Hristos Marele Arhiereu și preoția. în acest capitol
m-am folosit mult de Scrisorile Pastorale ale PS. Florentin Crihălmeanu și de cartea părintelui
Stelian Tofană- Isus Hristos –Marele Arhiereu. Tot în cadrul acestui capitol am atașat și icoana
cu Hristos Marele Arhiereu, pe care am pictat-o în maniera bizantină.
În al Optulea capitol am redat în scris despre Sfânta Euharistie. În acest capitol am vrut
să scot în evidență nucleul Sfintei Liturghii și Jertfa Mântuitorului care se dăruiește spre hrană în
chip material și duhovnicesc prin Sfânta Euharistie și prin rugăciunea stăruitoare. Consider că
viața creștinului trebuie să fie ancorată în viața Bisericii și în ritmul liturgic imprimat de slujbele
care se săvârșesc pentru mântuirea tuturor credincioșilor. Am scris pe scurt despre izvorul sau
originea Sfintei Euharisti. Sfânta Euharistie este cea mai mare și mai importantă Taină a Bisericii
și a lui Hristos. Momentul Cinei de Taină scoate în evidență importanța și scopul Sfintei
Euharisti. Tot în cadrul acestui capitol am introdus și icoana cu Sfânta Euharistie, pe care am
pictat-o în maniera bizantină.
În al nouălea capitol am introdus icoana care prezintă scena răstignirii lui Isus Hristos
pe muntele Golgota, pe care am redat-o pictural, în tehnica tradițională, maniera bizantină. În
acest capitol m-a interesat să scot în evidență jertfa răscumpărătoare a Domnului nostru Isus
Hristos; Jerfa permanentă și eficacitatea jertfei lui Hristos care are un efect tămăduitor asupra
5
omenirii. în acest capitol am utilizat Sfânta Scriptură și cuvântul de învățătură a PS Florentin
Crihălmeanu.
În al zecelea capitol mi-am propus să scriu despre Maica Domnului-Theotokos. Sfânta
scriptură, atunci când vorbește despre Maica Domnului arată atât rolul ei istoric, precum și locul
ei în iconomia dumnezeiască.
În al unsprececelea capitol am adăugat pe Îngerul Păzitor. În acest capitol am scris
despre rolul îngerului păzitor. Tot în acest capitol am adăugat și icoana care o prezintă pe Maica
Domnului-Theotokos. Această icoană am pictat-o în tehnica tradițională, maniera bizantină.
În capitolul al doisprezecelea, am prezentat viețile unor sfinți care au au trăit după
principiile lui Isus Hristos, traind o viață sfântă. La fiecare sfânt am atașat și icoana
corespunzătoare. Toate aceste icoane le-am pictat în tehnica tradițională, maniera bizantină. În
biserica orientală este recomandată pictura bizantină. În iconografia bizantină, chipurile sfintilor
sunt mai spiritualizate, stilizate, proporțiile trupului sunt mai alungite, iar accentual cade
întotdeauna pe frumusețea interioară.
În cele din urmă, în capitolul al treisprezecelea am introdus o lucrare de Master- Secția
de Artă Sacră. Tema propusă a fost transfigurarea chipului PS. Florentin Crihălmeanu. Pentru
realizarea chipului PS. Florentin Crihălmeanu am folosit tehnica picturii în emulsie de ou și
pigmenți. Tot în cadrul acestui capitol, am scris și date despre PS. Florentin Crihălmeanu. În
acest capitol am precizat și faptul că PS. Florentin Crihălmeanu era pasionat de istorie și de
iconografia Bizantină. Nu este de mirare faptul că a pictat pe lemn o icoană cu Hristos-
Pantocrator, ținând în mâna stângă Sfânta Evanghelie deschisă, cu textul evanghelic de la Ioan
10.16. Icoana pictată de Preasfințitul Florentin este realizată surprinzător de bine, în maniera
bizantină tradițională. Această icoană se află în momentul de față la ucenicul său mult iubit,
părintele Marius Câmpean.
Mulțumesc bunului Dumnezeu pentru că mi-a dăruit acest talant, răbdarea și
înțelepciunea necesară pentru a putea finaliza fiecare icoană în parte pentru Biserica lui Hristos.
Cu o profundă recunoștință, multumesc și cadrului didactic a Facultății de Teologie Ortodoxă de
la Master, secția de Artă Sacră, care m-a susținut în dezvoltarea și descoperirea iconografiei
bizantine. Consider că trebuie să fim recunoscători lui Dumnezeu și să mulțumim totodată și
Sfinților Părinți care au luptat pentru dogmele bisericii ca ne-au lasat nouă aceste valori de mare
preț și lui Dumnezeu să aducem preamărire.
6
7
CAPITOLUL I.
ICOANA BIZANTINĂ
Cu toții știm că icoana bizantină este singura artă din lume care, oricare ar fi nivelul ei
artistic, revelează veșnicia, sensul nepieritor al vieții. Atât din punct de vedere spiritual, cât și din
punct de vedere artistic, icoana bizantină este una dintre cele mai înălțătoare artă și cea
recunoscută din întreaga lume. Din toate timpurile, icoana bizantină a reușit să demonstreze
valoarea și profunditatea sa spirituală, sensul si rolul ei în viața bisericii.
Cu toate acestea, deseori în istoria Bisericii, atât înainte cât și după perioada iconoclastă,
icoana nu este asimilată și acceptată nici astăzi de unii adversari ai iconografiei.
Cinstirea icoanelor, a Domnului nostru lsus Hristos, a Maicii Domnului, a Îngerilor și a
sfinților este o dogma a credinței creștine, formulată la Sinodul al VII-lea ecumenic 787.
Dogma Bisericii se bazează pe textul din Noul Testament, de la Sfântul Evanghelist Ioan
1, 14 : ” Și Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slava ca a
Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr.” (In. 1: 14). Textul Noului Testament de la
Sfântul Evanghelist Ioan scoate în evidență faptul că Dumnezeu S-a făcut om, iar Isus Hristos
este chipul lui Dumnezeu, care este o mărturie, o dovadă a întrupării Sale adevărate, reale și nu
o închipuire, fantezie sau o iluzie. Tocmai de aceea, reprezentările iconografice ale Mântuitorului
nostru Isus Hristos, ale Maicii Domnului și ale sfinților nu sunt idoli. Cinstirea icoanelor se
bazează pe Sfânta Scriptură. Dogma cinstirii icoanelor reprezintă un adevăr permanent al
credinței și al învățăturii creștine. Icoana este o mărturie a Bisericii despre adevărul întrupării lui
Hristos. Icoanele au apărut foarte devreme în lumea creștină, chiar din secolele II-III.
Iconografia nu este o noutate sau o fantezie, ci este prezentă încă din vremea
catacombelor. Primele imagini ale iconografiei creştine ce au fost găsite în jurul anului 200 pe
mormintele martirilor, conform obiceiurilor funerare ale lumii de atunci. Acestea conțin imagini
din Vechiul Testament şi tocmai prin aceasta se vădeşte că aceste imagini reprezintă pentru
creştini ceva mai mult decât o simplă artă.
Icoana este fereastră către cer, spune Sfîntul Ioan Damaschin. Ceea ce Evanghelia
înfățișează prin cuvînt, icoana vestește prin imagine. Regăsim în icoane toată istoria mîntuirii,
8
precum și mărturia concretă a sfințeniei, la care sîntem cu toții, chemați. Sfintele icoane sunt o
parte din memoria vie a ceea ce a făcut Hristos pe pământ pentru mântuirea noastră, dar și o
viziune profetică a venirii Sale (Apocalipsa 22,4).
Sfintele icoane ne înfăţişează atât smerenia, cât şi slava Domnului nostru
Isus Hristos. Icoana mărturisește despre întruparea lui Hristos în lume, despre planul de mântuire
al omenirii, însă în același timp invită întreaga omenire să adopte un alt stil de viață. Icoana arată
la ce este omul chemat, îl invită să intre în comuniune într-o lume transfigurată. Datorită sensului
profund spiritual pe care icoana o revelează în fața lumii, cel de-al Șaptelea Sinod Ecumenic a
așeazat icoana pe același plan cu Sfânta Evanghelie. În Biserica Ortodoxă atitudinea față de
sfintele icoane este una plauzibilă. Icoana revelează întruparea lui Hristos, Cuvântul și Chipul
Tatălui. Iconografia bizantină nu are de a face cu conceptele abstracte, precum filosofia; ea are
de a face doar cu faptele concrete, cu mesajul evanghelic, cu viața lui Hristos.
Icoana bizantina are un rol și o funcție importantă în viata creștinilor, de a întreține și de
a susține viata duhovnicească, iar acest lucru este dovedit de atitudinea și libertatea creștinilor
care apărau sfintele icoane din perioada iconoclastă. Pictura iconografica bizantină este extrem
de profundă și foarte greu de tradus în cuvinte. Ea are un mesaj evanghelic și este un obiect de
cult. De asemenea, icoana bizantină este realizată în toate țările de tradiție bizantină. În tradiția
bisericii orientale de rit bizantin, icoana este o artă liturgică, ce nu poate fi izolată de contextul ei
eclesial. În general, icoana bizantină și pictura bisericească bizantină are o legătură puternică cu
spațial architectural, cu Sfânta liturghie și cu muzica bizantină.
Pictura bizantină a continuat și după căderea Constantinopolului. Brutalitatea cu care
sfintele icoane au fost respinse de către iconoclaști se bază pe o interpretare biblică foarte greșită:
”Să nu-ți faci chip cioplit”, însă sfinții părinți teologi ai icoanei au apărat sfintele icoane și au
demonstrat că cinstirea sfintelor icoane nu se adresează lemnului, culorilor, sau a altor materiale
care contribuie la finalizarea icoanei, ci prototipului. Neânțelegând realitatea sfintelor icoane,
iconoclaștii au distrus icoanele reprezentate cu Isus Hristos, ale Maicii Domnului și a sfinților,
identificându-le cu idoli. Iconografia bizantină timp de multe secole a fost înțeleasă foarte greșit,
disprețuită și desconsiderată chiar și de unii membri ai bisericii: episcopi, preoți, călugări, etc.
Însă după multe proteste, acum este foarte admirată în întreaga lume. În decursul veacurilor,
Biserica a luptat pentru păstrarea adevărului revelat, iar lupta cea mai mare a fost în fața
iconoclaștilor, care distrugeau icoanele și ucideau pe iconari. În apărarea sfintelor icoane au fost
9
Sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Nichifor, Patriarhul Constantinopolului, Sfântul Teodor Suditul
și mulți alții care au dovedit prin viața lor o dragoste față de Hristos și față de Biserică. Chiar
dacă perioada iconoclastă a fost persistentă împotriva icoanelor și a celor care au apărat sfintele
icoane, rolul icoanelor a continuat în viața umană, având un rol important în viața omului din
punct de vedere psihologic și spiritual. Arta Sacră a fost și va ramane în continuare o modalitate
foarte importantă prin care se revelează veșnicia.
Rolul icoanelor este și ca să slujească drept mijloc de mulțumire și de închinare către
Dumnezeu și de venerare a sfinților Lui. Iconografia bizantină este fereastra prin care ființa
umană intră într-un spațiu sacru, în dialog cu Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu toți sfinții care
mijlocesc pentru întreaga omenire. Credința creștină a fost cea care a contribuit la răspândirea
sfintelor icoane până în zilele noastre. Icoana este o rugaciune fără cuvinte, deschide porțile spre
o altă lume, unde nu este stațiu și timp. Icoana apare din dorința de a cinsti pe Dumnezeu, dar și
de a sărbători un sfânt.
Înainte de toate, icoana nu este un portret, nu este nici o artă obișnuită, ci o artă sacră care
aparține cultului divin, a Bisericii. Icoana nu este o reprezentare artistică și tratată ca orice operă
de artă, ci este o imagine sfântă. Icoana și opera de artă sunt două domenii distincte. Opera de
artă este legată mereu de numele artistului și nu are un conținut spiritual, dar icoana rămâne
mereu anonimă, nu se scrie numele pe icoană, chiar dacă știm cine este persoana care a pictat
icoana. Tocmai de aceea, scopul iconarului nu este să devină cunoscut și lăudat. Icoana nu este
un obiect de adorare, pentru ca adorarea se cuvine numai lui Dumnezeu, însă icoana este cinstită
și apreciată de întreaga lume creștină. Icoanele sunt cinstite într-un cadru liturgic sau în propria
casă, creând un spațiu sacru pentru icoane. În ce privește relația interioră a creștinilor cu icoana,
ea a rămas neschimbată, până în zilele noastre. Atitudinea pozitivă și respectul față de icoana nu
se va pierde niciodată. Cinstirea icoanei nu este idolatrie sau o aberație, ci este o manifestare de
respect, de recunoștință și mulțumire față de prototip, adică Hristos, Maica Domnului și toțți
sfinții. Rostul sfintelor icoane este acela de a-i pune pe creștini în relație, în comuniune cu
Dumnezeu, să ne aducă aminte de viața și minunile Mântuitorului, să ne ajute să ne schimbăm,
să adoptăm viața Lui sfântă, să ne sfințim. Icoana ajută sufletul să aspire la cele veșnice, iar pe
lângă aceasta are și un rol catehetic, pedagogic, de a îndruma, de a forma persoana din punct de
vedere uman, moral și spiritual. Pe lângă faptul că iconografia bizantină este o artă pedagogică,
10
teologică, eschatologică, canonică, istorică, ascetică, sfântă, tainică și eclesială, are și rolul să
desăvârșească frumusețea unei biserici care poartă amprenta sfințeniei.
Creștinismul îndepărtându-se de icoana pierde legătura cu prototipul și se
dezumanizează, pierzându-și calitatea de a fi cu adevarat om.
Icoana are ca centru de interes pe Hristos, Maica Domnului sau sfinții. De multe ori ii
vedem pictați pe diferite suporturi singuri sau în preajma altor persoane, sau într-un moment din
viața lor pământească. În icoana este reprezentată și natura: lumea animală și vegetală, ca și
stânca și apele; toate și tot în starea de înnoire prin acelasi har dumnezeiesc al întrupării. În
icoane, chipul și trupul sfinților sunt reprezentate stilizat, nu au proporțiile firești ale unui corp
omenesc, ci alungite, sunt transfigurate prin harul dumnezeiesc. La fel, și natura, peisajul,
plantele, animalele, arhitectura sunt și ele redate stilizat. Proporția, perspectiva și modul în care
iconarul folosește linia, se îndepartează de principiile picturii naturaliste. Tot ce este în icoană, în
jurul persoanei nu se supun legii gravitatiei, iar efectul de clar-obscur (umbră și lumină) nu există
în icoana bizantină. În icoane nu vom vedea pe Hristos, Maica Domnului și pe sfinți zâmbind sau
râzând, ci mai degrabă, vom observa pe chipurile lor o bucurie interioră și plină de smerenie,
dragoste și milă față de oameni. În acest sens, iconografia bizantină nu este o artă naturalistă și
nu redă frumusețea naturală. Tocmai de aceea, icoana bizantină se concentrează pe frumusețea
spirituală. Pentru a realiza o icoană este nevoie de o îndemanare excepțională de știință
desăvârșită în compoziție, cunoștințe anatomice, desen caracteristic și siguranța de mână, dar nu
numai, ci și de valori morale și spirituale, având ca punct de reper pe Isus Hristos, Maica
Domnului și mulți alți sfinți care prin viața lor sfântă au fost exemple pentru întreaga lume.
Ținând cont de faptul că suntem într-o lume profund laicizată, aproape atee, artistul-Iconarul mai
comunică cu Dumnezeu, încercând să transmită lumii, și să facă prezentă imaginea lui
Dumnezeu prin intermediul materiei.
Herbert Read, eminent estetician și critic de artă englez, a caracterizat arta bizantină ca
fiind cea mai curată formă de artă religioasă pe care a cunoscut-o creștinismul. Nici o altă tradiție
sau scoală de pictură creștină nu a egalat în spiritualitate iconografia bizantină.
11
1.1. Icoana-sfidă pentru lumea contemporană
Sfida împotriva sfintelor icoane este și în zilele noastre. Dacă pentru unii membri din
cadrul Bisericii munca iconarului trebuie suprimată, pentru Sinodul Ecumenic al VII-lea, rolul și
misiunea iconarului este să amintească în orice împrejurare de Dumnezeu. Dacă pentru unii,
misiunea iconarului nu iși are rostul și sensul sau este disprețuiță, pentru Sfânta Biserică pictarea
sfintelor icoane este o vocație specială de la Dumnezeu. Dacă sunt persoane din cardul Bisericii
care critică icoana continuu în mod grosolan, să-și amintească că sfidează viața, imaginea lui
Hristos și învățătura Sfinților Părinți.
Să nu uităm că Sinodul Ecumenic are texte în care conțin o serie de mustrări împotriva
celor care refuză sau disprețuiesc sfintele icoane.1 Avem în spatele și în fața nostră o armată a lui
Isus Hristos care apără atât iconografia cât și pe noi cei care pictăm viața Mantuitorului și a
tuturor sfinților.
Dacă pentru unii, iconografia este o nebunie, pentru noi iconarii, Icoana nu este altceva
decât armonie, bucurie, fericire, echilibru interior, delicatețe. Dacă pentru cei mândrii iconarul
este inutil, pentru Dumnezeu este un instrument de valoare în favoarea credincioșilor, a
sufletelor. Dacă pentru unii, rolul iconarului este o ciudățenie, pentru foarte mulți este o
binecuvântare, o bucurie. Dacă pentru unii, iconarul trebuie să tacă, pentru mulți iconarul încă
mai grăiește, transmițând cuvântul evangheliei prin intermediul materiei, a culorilor, aducând
lumină și speranță în suflet. Dacă pentru unii oameni icoana este o iluzie sau deșertăciune,
pentru creștini adevărați icoana este o reculegere spirituală, o rugăciune lăuntrică, paza
gândurilor, liniștea sufletului, paza minții. Dacă pentru cei mândri iconografia nu își mai are
sensul, pentru cei umili iconografia este cea care ne aduce aminte de viața și minunile lui
Hristos. Dacă pentru unii iconarul și iconografia trebuie să fie eliminate din lume, pentru mulți
iconografia bizantină este un far lumină pentru viața Bisericii și pentru viața poporului
credincios, deoarece iconografia are ca scop principal apelul sau invitația la rugăciune. Dacă
pentru unii iconografia este pierdere de timp, pentru mulți creștini este un timp câștigat, un timp
prețios. Dacă pentru unii iconografia este nebunie, pentru mulți creștini este o mărturie, o
victorie, o binecuvântare. Dacă pentru multi iconografia este o joacă de copil, sau ceva infantil,
sau o artă simplă, pentru creștini, icoana nu este o simplă formă de reprezentare artistică, ci o
1
Sinodiconul Ortodoxiei, PDF, p.16
12
operă de artă sacră, o mărturisire de credință. Dacă pentru unii iconografia nu-și mai are rostul în
lume, pentru noi iconarii, este un motiv în plus pentru a lăsa în lume imaginea lui Dumnezeu. Cu
toții știm că iconografia este o artă liturgică, bisericească, profund teologică, pentru că face
vizibilă viața şi lucrarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, viaţa şi lucrarea Maicii Domnului,
precum şi vieţile sfinților lui Dumnezeu din toate timpurile.
În scrisoarea lui Mihail, rege al Bulgariei, el îi numeste pe cei care refuză sau disprețuiesc
icoana ”hristomahi mai răi decât evreii”. Voi, iconoclaștii urziți în cugetul vostru un război
ireconciliabil împotriva lui Hristos, dar mărturisiți despre El nu direct, ci prin atitudinea față de
icoane”.2 Noi ca și iconari avem această mare bucurie deoarece avem în fața noastră apărători.
În iconografia bizantină natura este și ea redată stilizat. La fel, și figurile sfinților sunt
reprezentate stilizat, ascetice, transfigurate. Pentru pictarea icoanelor cea mai importantă este
legătura cu Dumnezeu. Atunci când se lucrează lucreză la o icoană toată ființa trebuie să fie
îndreptată către Hristos.
Sinodul al VII-lea ecumenic a condamnat iconoclasmul ca fiind o erezie și a restabilit
cultul sfintelor icoane: ”Noi păstrăm neschimbate toate predaniile Bisericii, scrise sau nescrise.
Între ele se află și zugrăvirea icoanelor, în acord cu relatarea propovăduirii evanghelice, în
vederea întăririi credinței în întruparea adevărată și nu închipuită a lui Dumnezeu Cuvântul (…)
hotărâm cu toata grija și acrivia: împreună cu imaginea cinstitei și de viață făcătoarei cruci, în
sfintele biserici ale lui Dumnezeu să se pună și cinstitele și sfintele icoane, pictate sau lucrate în
mozaic, sau făcute din materii potrivite, pe sfintele vase și veșminte, pe ziduri și scânduri, în case
și pe drumuri; icoana Domnului și Dumnezeului și Mantuitorului nostru Isus Hristos și a
Preacuratei Stăpânei noastre, Sfânta Născătoare de Dumnezeu, ale cinstiților îngeri și ale tuturor
sfinților și drepților bărbați”.3
Este foarte important să înțelegem că în viaţa Bisericii au fost numeroşi iconari, egumeni,
monahi și creștini care au apărat sfintele icoane au fost arestaţi şi exilaţi, torturaţi, au suferit
insulte și au fost ucişi în bătaie, dar au plecat către Domnul ca nişte mucenici. Au fost multe
persecuţii la care au fost supuşi, dar cu toate acesstea au rămas mărturisitorii sfintelor icoane.
Dacă creștinii au păstrat amintirea vie a lui Hristos este și datorită faptului că pictorii de icoane
au transmis adevărul despre Hristos, chiar cu prețul vieții. Dacă a rămas credința în sufletele lor
2
Leonid Uspensky, Teologia Icoanei, Editura Renașterea, Cluj-napoca, 2012, p.184
3
Leonid Uspensky, Teologia Icoanei, Editura Renașterea, Cluj-napoca, 2012, p. 122
13
este și datorită faptului că iconarii au răspuns la chemarea lui Dumnezeu, aceea de a transmite
cuvântul evanghelic prin intermediul iconografiei, al culorilor, al materiei. Consider că iconarul a
contribuit enorm de mult la creșterea spirituală a credincioșilor. Ei sunt cei care de-a lungul
secolelor au păstrat credința în sufletele credincioșilor și au transmis imaginea lui Hristos, chipul
Dumnezeului celui nevăzut.
Biserica Ortodoxă și Biserica Catolică admit reprezentările în imagini a lui Hristos
datorită faptului că recunosc întruparea Fiului lui Dumnezeu. Refuzul icoanei înseamnă negarea
întrupării lui Isus Hristos. Tocmai de aceea, decizia Sinodului Ecumenic susține adevărul
fundamental al cinstirii icoanelor: ” Cel ce cinstește icoana cinstește persoana celui pe care ea îl
înfățișează”.4 Indiferent de câte persoane neagă acest pur adevăr, iconarul este un instrument, un
dar al lui Dumnezeu pentru omenire, iar iconografia bizantină este o formă de expresie a
comuniunii cu Dumnezeu. Oricum, în toate timpurile au existat persoane care au suprimat
iconografia, însă cu toate acestea iconografia bizantină a supraviețuit până în zilele noastre, iar
iconarii din toate timpurile s-au dovedit mărturisitori de credință, apărând imaginea lui Hristos.
Victoria lui Dumnezeu s-a manifestat de-a lungul secolelor atât în viața Bisericii cât și în viața
celor care au căutat adevărul, au apărat și au transmis credința, apărând sfintele icoane. Pentru
acest motiv, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2017 ca Anul omagial
al sfintelor icoane, iconarilor și pictorilor bisericești.
Întreaga Biserică știe că victoria definitivă a cinstirii Sfintelor Icoane a fost stabilită în
prima duminică a Postului Mare, 11 martie 843. La Sinodul convocat de patriarhul Metodie în
timpul împărătesei Teodora, participanţii (episcopii, egumenii şi călugări) au declarat valabile
toate hotărârile celor şapte Sinoade Ecumenice care avuseseră loc de-a lungul timpului, au
restabilit cultul icoanelor şi au rostit anatema asupra tuturor iconoclaştilor. Începând cu anul 843,
Biserică Ortodoxă comemorează în fiecare an victoria definitivă a cinstirii Sfintelor Icoane și
înfrângerea tuturor iconoclaștilor. În timpul nostru, așa cum s-a întâmplat și în trecut în istorie,
iconoclaștii moderni iau în derâdere pe iconarii care răspândesc imaginea lui Hristos. Speranța
noastră este că totul are un sfârșit. Biserica a tiumfat și va continua să trumfeze chiar și asupra
iconoclastilor moderni.
4
14
1.2. Tradiție și creativitate în iconografie
Iconografia nu se multumește doar cu reproducerea unor modele. Creativitatea în

iconografie nu este exclusă, însă este important să nu se ajungă la fantezii sau aberații,
depărtându-se de Sfânta Tradiție. Trebuie să se țină cont se Tradiție, iar creația să fie echilibrată,
cu respect și responsabilitate față de Biserică.
Cu timpul, Sinodul a hotărât și chestiuni legate de pictatrea sfintelor icoane și despre
iconografi. Sinodul Ecumenic cere ca icoanele să fie pictate după vechiile modele, după chip și
asemănare, după ființă, privind modelele vechilor iconografi și ghidându-se după modelele cele
mai bune. 5 Manualele de iconografie sau modelele pentru reprezentarea sfinților servesc ca
documentație pentru iconografii din toate timpurile, însă acestea nu au scopul de a limita
inițiativa creatoare a iconarului. Manualele de iconografie au un rol pur documentar. Ele conțin
colecții de desene, icoane, modele schematice pentru a facilita lucrarea iconarului. Nici erminiile
de pictură bisericească, nici modelele de icoane vechi, nu pot să limiteze într-un fel libertatea
creativă a iconarului. Cerința de a urma modelele icoanelor mai vechi este tocmai pentru a-l feri
pe iconar de orice fel de eroare (interpretare greșită) pe care o poate face în realizarea icoanelor.
A picta icoane după modele mai vechi nu înseamnă literalmente a le repeta. Cerința formulată de
Sinod nu este o piedică pentru activitatea creativă a iconarului.
Iconograful să fie înțelept și să picteze după asemănarea vechilor modele și a primilor
maeștri (...), iar de la sine să nu adauge nimic nicio iotă, chiar dacă și acestea li se pare că le
înțeleg, ci afară de Tradiția Sfinților Părinți să nu îndrăznească să adauge ceva. Cerința din
Pidalion de a nu adăuga ”nicio iotă” și cea a Sinodului: ”din propria cugetare nimic să nu
schimbați” sunt în esență una și aceeași. Nu creativitatea se limitează prin aceasta, ci abaterea de
la ”Tradiția Sfinților Părinți”.6
Arta Iconografică, dacă se limitează doar la aplicarea unei reguli, la executarea unei
tehnici, la reproducerea unor procedee, este o artă moartă. Iconarul este dator, așadar, să fie un
creator.7
5
6
7
Jean-Claude Larchet, Iconarul și artistul, Editura Sophia, 2012, p. 124
15
Creațiile iconografice ale fiecărui iconograf în parte demontrează maturitatea și
responsabilitatea pe care a avut-o față de Sfânta Tradiție. Icoanele pe care pictorii de icoane le
pictează trebuie realizate cu un simț bisericesc, ținând cont de tradiție. În general, creația
iconografică a fiecărui iconar are o identitate personală, are un stil care poate fi identificat ușor.
Caracteristicile cele mai evidente în iconografie ar trebui să fie blândețea, smerenia și dragostea
față de Dumnezeu și Sfinți. În icoane, chipurile tuturor sfinților ar trebui să transmiă multă
blandețe și milă. Crează o comuniune și o deschidere față de cei care se apropie și contemplă
icoana. Motivul pentru care se reprezintă chipurile sfinților în această manieră este unul teologic:
”Cuvântul lui Dumnezeu S-a facut om din iubire față de oameni și de aceea S-a arătat și s-a
apropiat peste măsură de fiecare om, ca să ne dovedească dragostea și milostivirea lui. 8
Blandețea, mila, compasiuna și bunătatea sufletului față de o persoana arată latura cea mai
frumoasă din om, iar în acelaș timp, dovedește cât de mult se aseamană cu Hristos. De-a lungul
secolelor, prin intermediul iconografiei, pictorii de icoane l-au reprezentat pe Isus Hristos, ceea
ce s-a spus prin cuvinte: Domnul este milostiv, smerit și blând, de o negraită frumusețe și
dulceață”.9
Falsele icoane
Această expresie se referă la icoanele care nu sunt pictate din punct de vedere canonic.
Sunt reprezentări iconografice care se îndepărtează de canoanele Bisericii. Artiștii care aleg să
picteaze în acest mod, nu țin cont de Sfânta Tradiție și se lasă conduși de propriea imaginație,
schimbând sensul și rolul icoanei. Falsele icoane sunt fantezii, născociri sau aberații ale unor
artiști moderni care adaugă în pictarea icoanelor după propria lor plăcere, fară să țină cont de
Biserică, dar și din dorința de a crea ceva nou. Așa cum am mai spus, Sinodul Sfinților Părinți nu
limitează inițiativa creatoare a iconarului, ci abaterea de la Tradiția Sfinților Părinți.
În ceea privește înfățișarea trupurilor, a chipurilor și a luminii sunt introduse elemente
care adoptă a o manieră realistă, renascentistă, fiind influențate de arta occidentală. Pe lângă
faptul că nu țin cont de conținutul dogmatic, nu respectă nici tehnicile și materialele tradiționale
ale icoanografiei. Unele icoane au continut dogmatic, însă modul de a picta o icoana nu este
canonică. Icoanele false au aparut în secolele XVIII-lea si XIX, fiind influențate de arta
occidentală. Acestea au elemente de naturalism și realism.
8
9
Jean-Claude Larchet, Iconarul și artistul, Editura Sophia, 2012, p.139
16
Apariția acestor false icoane se datorează faptului că tot mai multe persoane pictează
icoane, fără să aibe pregătirea în domeniul iconografiei. Există o tendință de a face toată lumea
icoane, dar fară să tină cont de anumite norme. Multe icoane pe care le întâlnim pe site-urile ale
internetului practic, intră în împărăția chiciurilor. Alte persoane au pregătirea din punct de vedere
tehnic, însă nu participă deloc la viața Bisericii. Sunt iconari pregătiți din punct de vedere tehnic,
dar fără să aibe o viață spitituală, și astfel, realizarea unei icoane pentru multe persoane, devine o
mererie. În acest mod, se falsifică sensul adevărat al icoanei.
Falsele icoane ale Sfintei Treimi.

Icoanele false ale Sfintei Treimi și-au făcut apariția în lumea greacă și în Rusia, în secolul
al XVI-lea. Biserica nu acceptă orice icoană cu Sfânta Treime.
Prima icoana falsă este numită ``Paternitate``. Tatăl este reprezentat ca un bătrân
înveșmântat în alb, pe un tron, împreună cu Fiul, care stă pe genunchii Tatălui, iar pe pieptul
Fiului este reprezentat Sfăntul Duh. A doua icoană este ``Treimea nou-testamentară``. Tatăl și
Fiul sunt reprezentați unul lângă altul, iar între ei doi este Duhul Sfânt în chip de porumbel. Sunt
mai multe variante, iar în altele icoane Hristos poartă o coroana. A treia icoană este ``Tronul
harului``. Este reprezentat Tatăl, iar Fiul este răstignit, iar Duhul Sfânt este în chip de porumbel.
Acest model este ispirat din modelele occidentale. În aceste trei reprezentări nu arată egalitatea
între Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Aceste icoane au creat mare confuzie, ducând lumea în eroare.
Toate aceste trei icoane au fost respinse de Sinod. Tocmai de aceea, Biserica respinge aceste
reprezentări absurde. Sinodul care s-a ținut la Moscova în 1666-166, a hotărât să nu se mai
picteze chipul lui Dumnezeu în icoane datorită faptului că nimeni nu l-a văzut pe Dumnezeu în
trup. Doar Fiul a avut trup: ”Hotărâm ca de acum înainte chipul Domnului (adică al Tatălui) să
nu mai fie pictat în reprezentările cele absurde și nepotrivite pentru că nimeni nu L-a văzut
niciodată în trup. Numai Hristos care a fost văzut în trup, este zugrăvit așa, adică în trup, iar nu
după Dumnezeire; tot așa și Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și toți ceilalți sfinți ai lui
Dumnezeu”.10 Prin urmare, Isus Hristos este pictat, reprezentat în icoane pentru ca fost în trup și
a fost văzut de lume. Iar Sfântul Ioan Damaschin adaugă: ”cine poate să facă chipul
Dumnezeului nevăzut, necorporal, necircumscris și fără de formă? Este culmea nebuniei și a
10
17
lipsei de credință să înfățișezi Dumnezeirea”. 11 Este imposibil și nepotrivit a-l picta pe
Dumnezeu Tatăl bătrân cu barbă albă pentru că Tatăl nu a avut trup.
Icoana Sfintei Treimi-Ospitalitatea lui Avram și icoana Sfintei Treimi realizată de Sfântul
Andrei Rubliov, care s-a ispirat după primul model, sunt singurele icoane care erau acceptate de
Biserică. Icoana Sfântului Andrei Rubliov, din punct de vedere dogmatic, a reușit să scoată în
evidență egalitatea și unitatea care o are Tatăl, Fiul și Spiritul Sfântul. Sfânta Treime după
Rubliov a fost pictată în anul 1408.12
Falsele icoane ale lui Hristos

Acestea au aparut în Rusia pe la mijlocul secolului al XVI-lea.
1. Una dintre acestea este Hristos reprezentat ``sub chipul lui David``. Despre această
reprezentare a lui Hristos în icoana, niciunde nu se găseșe o dovadă că Hristos este înfațișat sub
chipul lui David.
11
12
Nikolai M. Tarabukin, Sensul icoanei, Editura Sophia, București, 2008, p. 240
18
2. A doua icoană este `` Dumnezeu s-a odihnit în ziua a șaptea``. Hristos este reprezentat gol pe
Cruce, iar trupul lui Hristos este acoperit de aripile unui heruvim.
3. În această icoana Hristos este pictat ca un înger, cu aripi, are o înfățișare de înger și se numește
``Hristos –Sfânta înțelepciune``. Aceasta icoană există încă din secolul al VI-lea.
4. Hristos este reprezentat în mai multe icoane ca un miel. Această reprezentare face referire la
cele spuse în Noul Testament și în Apocalipsa.
5. Chipul Mântuitorului, având în mână un măr, sau o sferă, reprezentare pe care Sfinții Părinți
nu o acceptă. Aceste icoane s-au păstrat până în zilele noastre, dar nu au fost niciodată aprobate
și acceptate de Sinod. Aceaste icoane pot induce o anumită confuzie și îndoială celor ce o privesc
- întrucat El este Dumnezeu și Om adevărat și nu înger. Conform Sfintei Scripturi, Isus Hristos a
venit în lume cu trup uman, nu era un înger cu aripi. La fel, Sinodul argumentează că Hristos a
venit în lume cu trup omenesc, nicidecum sub formă de înger sau miel. Hristos nu a luat o fire
îngerească sau a unui miel.
Monahul Eftimie, reproșează meșterilor ruși faptul că, atât prin născocirile lor cât și prin
folosirea iconografiei străine, ciuntesc, iar câteodată falsifică sensul adevărat al icoanei”. 13
Icoane simbolice și alegorice

Una din acestea este Icoana Sfânta Înțelepciune (Sofia). Aceasta icoană s-a răspândit în
secolul al XIX-lea. În această icoană Isus Hristos este pictat sub foarma unui înger de mare sfat,
care stă pe tron, avand aripi de înger. Aripile sunt deschise larg, iar pe cap poartă o coroana și
este îmbrăcat în veșmânt liturgic. Seamănă cu icoana deisis. În dreapta lui este Maica Domnului,
iar la stanga este Sfântul Ioan Botezătorul. Icoana Sfintei Întelepciuni este reprezentată sub
forma unui înger care seamănă cu o tânără femeie. Modul în care este reprezentat nu poate fi
acceptat de Biserică. Această reprezentare iconografică a creat cele mai grave probleme și
confuzii în sânul Bisericii.
Ochiul lui Dumnezeu a aparut în secolul al XIX-lea, în Rusia. În iconografia bizantină,
este un simbol controversat. Reprezentarea plastică a ochiului nu a fost acceptată ca simbol nici
în erminia picturii bizantine. Această reprezentare este o ipoteză care are o legătură cu
francmasoneria. Leonid Uspensksy a observat ca majoritatea icoanelor care poartă simboluri,
13
19
crează de cele mai multe ori confuzie.14 În concluzie, această icoană nu are nici o dovadă clară
pentru a transmite un mesaj teologic, spiritual, dimpotrivă, se observă că este rezultatul unei
fantezii.
Sfinții Părinți ne demonstrează că icoanele se pictează ``spre aducere-aminte de viața
petrecută de Domnul în trup, de Patima și de moartea Sa cea mântuitoare și de dumnezeiasca
izbăvire ce s-a dăruit prin ele lumii``.15 Icoanele nu se pictează oricum sau la întâmplare. Atât în
perioada iconoclastă cât și în zilele noastre, se caută eliminarea sfintelor icoane, pentru a șterge
memoria vie a vieții lui Isus Hristos din viața creștinilor.
Aici întâlnim aceleași probleme, ca și în cazul reprezentărilor Sfintei Treimi. Aceste
icoane sunt produsul unei creații proprii, fără să se țină cont de regulile canonice ale Bisericii.
Aceste icoane au creat confuzie și sunt incompatibile cu iconografia autentică tradițională. Sfinții
Părinți nu sunt deacord cu acest fel de reprezentări. Tocmai de aceea, Biserica a interzis anumite
reprezentări simbolice. Aceste icoane nu există in tradiția iconografică, iar Biserica evită aceste
icoane pentru că nu au o justificare clară, iar pe lângă acestă problemă, crează conflicte și
neânțelegeri. Toate aceste trei icoane au fost respinse de Sinod și sunt considerate icoane false.
Icoana Sfânta Înțelepciune Ochiul lui Dumnezeu Isus Hristos ca înger
14
15
Jean-Claude Larchet, Iconarul și artistul, Editura Sophia, 2012, p.179
20
Falsele icoane ale Maicii Domnului și ale Sfântului ioan Botezătorul
Icoane ale Maicii Domnului cu aripi și ale Sfântului Ioan Botezătorul reprezentat cu aripi
nu sunt pictate din punct de vedere canonic și nu sunt aceptate de Biserică pentru că sunt fantezii
și interpretări personale ale unor artiști care nu au nici o treabă cu Biserica.
Atât Hristos cât și fiecare sfânt trebuie zugrăviți ”după aspectul pe care l-au avut, așa cum
au trăit și au umblat pe pământ”. Unii iconografi o zugrăvesc pe ”Preasfânta Nascătoare de
Dumnezeu în veșmânt împărătesc și având aripi”, pe Sfântul Ioan Înaintemergătorul și
Botezătorul Domnului cu ”coroană de împărat și purtând aripi.16
Reprezentarea Sfântul Ioan Botezătorul cu aripi se opune adevărului istoric, întrucât în
timpul vieții ”nu s-a arătat niciodată având aripi”.17
Asemenea patriarhului Ioachim, monahul Eftimie reacționează violent față de abaterile
reprezentării Maicii Domnului străine Tradiției.18
Sfântul Ioan Botezătorul cu aripi Maica Domnului cu aripi
16
17
18
21
Icoanele dreptului Iosif si ale Sfintei Familii
În ultimii ani, aceste două icoane s-au răspândit și în Biserica Ortodoxă. Acestea nu
aparțin de tradiția bizantină, dar există icoane ale Sfântului Iosif în Biserica ortodoxă, dar sunt
rare. Credincioșii care îi poartă numele au în casă icoane care îl reprezintă pe Sfântul Iosif.
Icoana Sfintei Familii pornește de la o intentie foarte bună, însă nu există în tradiția iconografică
și nu este acceptată, deoarece nu este redată canonic după învățătura Sfinților Părinți ai Bisericii,
și lasă porți deschise care pot să creeze tot felul de interpretări greșite.
Cu privire la toate icoanele false, în capitolul 43, Sinodul concluzionează: ”Acestea le
spunem spre lămurirea iconografilor, ca să înceteze cu picturile false și deșarte și să nu mai
picteze nimic de la sine sau fară să aibe vreo mărturie autentică”.19
Reprezentarea iconografică a persoanelor necanonizate sau aflate în afara Bisericii

Problema pusă în Sinodul celor o sută de capete
În cadrul Sinodului care s-a ținut la Moscova în anul 1551, s-a discutat această
problemă dacă este posibil să se reprezinte în icoane personaje care nu sunt sfinte. Biserica
îngăduie astfel de reprezentări. Avem reprezentări iconografice suficiente pentru a argumenta
acest lucru. De exemplu, avem scene din viața publică a lui Hristos, scene din vremea
pătimirilor. În icoana Adormirii Maicii Domnului, care îl reprezintă pe acel iudeu care a vrut să
răstoarne sicriul Maicii Domnului. Avem pe sfinții mucenici care sunt torturați de călăii lor. În
icoana Judecății de Apoi, sunt reprezentați cei care sunt osândți la iad. În icoana Nașterii
Domnului, Sfântul Iosif este ispitit de un personaj, care sugerează prezența diavolului. Toate
aceste reprezentări sunt realizate cu prudență. După cum vedem, în icoanele tradiționale, astfel
de personaje sunt realizate fără nimb.
Reprezentarea iconografică a celor cu viață sfântă, dar încă necanonizați.

Biserica este de acord cu acest tip de reprezentare, dar cere o anumită prudență în aceste
reprezentări. Sunt oameni care au dus o viață sfântă, iar după moartea lor, sunt venerați și li se
fac icoane, însă fără nimb. În iconografie sunt reprezentați cei mai mari duhovnici ortodocși, care
nu sunt încă canonizați de Biserică, dar lumea îi cinstește. De exemplu, Sfântul Arsenie Boca,
numit și Sfântul Ardealului.
19
22
Reprezentarea iconografica a persoanelor straine de Biserica
Înfățișarea unor persoane străine de Biserică este interzisă, este total exclusă. De
exemplu, John Coltrane din secolul al XX-lea este reprezentat ca un sfânt. Adepții lui au
construit o Biserică, care a fost numită ``Biserica Ortodoxă africană Sfântul John Coltrane``20,
însă această Biserică nu are nici o legatură cu Biserica canonică.
Pseudo icoanele lui Robert Lenz

Icoanele pictate de Robert Lenz sunt reprezentări ale lui Hristos, ale Maicii Domnului și
ale diverselor personalități (de exemplu, Einstein), însă el nu respectă identitatea lui Hristos și a
Maicii Domnului. El oferă o identitate falsă lui Hristos și a Maicii Domnului. Trăsăturile lui
Hristos și ale Maicii Domnului au o altă structură a feței, au o altă culoare a pielii, ca și când ar fi
latino-americani. Sunt imagini care deformează imaginea lui Hristos și a Maicii Domnului.
Icoanele lui sunt produsul unei proprii creații, care nu țin cont de tradiția iconografică. Robert
Lenz transformă icoană autentică într-o fantezie, într-o mare minciună, depărtându-se de la
adevăr. Aceste reprezentări vehiculează o imagine a lui Hristos nu doar deformată, dar și
mincinoasă, eretică și blasfemiatoare. 21 În epoca actuală, sunt mulți ”pictori” care fac aceste
abateri și inventează tot felul de aberații din dorința de a transforma icoana. Trei din aceste
lucrări pictate de Robert Lenz sunt ``Madona `` Navajo, ``Isus Hristos eliberatorul`` și ``Sfântul
Albert Einstein``. Robert Lenz a învățat arta icoanei într-o mănăstire greacă, cunoaște foarte bine
tradiția iconografică, însă prin modul în care transformă icoana tradțională, vedem că a mers prea
departe cu imaginația și creația lui, ajungând la niște aberații. Nu se transformă niciodată o
icoană tradițională, falsificând identitatea lui Hristos și a Maicii Domnului, doar de dragul de a
se afirma sau a ieși în evidență în fața lumii. Aceste icoane-imagini sunt false și pot să ducă în
eroare pe cei care nu au o informație clară despre icoană. Pentru unii, aceste reprezentări crează
scandal, iar pentru alții, care sunt împotriva icoanelor și a Bisericii este un motiv de bucurie. Arta
lui Robert Lenz ne ajută să vedem la ce aberații pot să ajungă unii pictorii talentați. Robert Lenz
este un pictor talentat, însă creațiile lui din punctul de vedere iconografic nu se pot numi icoane.
20
21
Jean-Claude Larchet, Iconarul și artistul, Editura Sophia, 2012, pp. 255-256
23
Perspectiva în icoană și în artă
1. Perspectiva lineară
Perspectiva este o metodă prin care se redă acel efect de spațialitate, de adâncime sau de
tridimesionalitate a obiectelor din jurul nostru. Aceasta perspectivă se redă pe un plan
bidimensional, hartie, perete sau panză. Există trei tipuri de perspectivă: la un punct de fugă, la
două puncte de fugă și la trei puncte de fugă, chiar și la cinci puncte de fugă. Fiecare dintre ele
ne ajută să redăm obiectele cât mai mai aproape de realitate. Pentru realizarea perspectivei avem
nevoie de o linei de orizont care desparte partea de cer de partea de pământ. Pe această linie de
orizont vom așeza un punct de fugă în stânga, în dreapta sau în mijloc pentru a reda acel efect de
adâncime. Această perspectivă se numește perspectivă lineară, care a fost descoperită în epoca
Renașterii, în anul 1490, de un italian, Filippo Brunelleschi. În pictura flamandă, primii care au
abordat această perspectivă lineară au fost: Jan Van Eych, Petrus Christus si Dirch. Construcția
în perspectivă este un mijloc adecvat pentru a reprezenta realitatea. Pictura Renascentistă
folosește perspectiva lineară pentru a reproduce, a imita cu fidelitate realitatea obiectelor,
peisajelor și a portretelor, iar aceasta dă valoare operelor de artă. Perspectiva lineară s-a răspândit
și s-a impus în întreaga Europă și a durat până la sfârșitul secolului al XIX-lea. Perspectiva
lineară este folosită intens și în zilele noastre, nu doar în perioada Renașterii. Absența
perspectivei într-o operă de artă Renascentistă era lipsită de valoare, era considerată o stângăcie.
2. Perspectivă în Icoană
În icoana bizantină este perspectiva inversă, care este diferită și costruită după alte
principii decât cele ale perspectivei lineare. Perspectiva inversă este contrară perspectivei lineare
și exclude profunzimea spațială. Datorită perspectivei inverse, icoana a fost considerată multă
vreme primitivă, o stângăcie. Criticii și istoricii de artă, credeau că icoana a ignorat perspectiva
lineară, dar nu au înțeles cu adevărat logica icoanei. Această perspectivă răstoarnă perspectiva
acestei lumi și invită la o schimbare a minții.
Panofsky, recunoaște că arta creștină, încă de la origini nu se conformează perspectivei
lineare, ea utilizând un mod de reprezentare propriu.22 Putem spune că perspectiva inversă în
iconografie a existat de foarte mult timp, apare în arta medievală occidentală europeană.
Perspectiva inversă are trei feluri de perspective: centrală, axonometică și inversă. În perspectiva
22
24
inversă nu există efectul de clar-obscur (umbră și lumină), și nici senzația de adâncime, de
spațialitate, doar în arta Renascentistă se folosesc aceste efecte. La perspectiva inversă, punctul
de fugă se află în spatele privitorului, planurile mai îndepărtate sunt mai mari, iar planurile mai
aproapiate sunt mai mici. Este exact opusul perioadei renascentiste. În perspectiva lineară se
crează o distanță între om și lucruri. Icoana sfidează orice logică umană. Prin intermediul
perspectivei inverse, se crează o deschidere față de privitor, iar distanța dispare, totul se
desfașoară în prim plan. Astfel, icoana crează un spațiu deschis credincioșilor, de reculegere și
meditație asupra sufletului, contribuie la reafacerea omului căzut. Tehnica perspectivei inverse
impiedică privirea să se împrăștie și o ajută să se concentreze. Iconografia tradițională nu a
folosit perspectiva inversă din ignoranță sau nepricepere, dimpotrivă, pentru a deschide un
orizont credincioșilor, din dorința de descoperi lumii o realitate divină care se lasă descoperită de
către oameni. Rostul icoanei este acela de a-i pune pe credincioși în legătură cu Dumnezeu.
1.3. Cele zece epitete ale iconografiei

În acest capitol, se analizează cele zece epitete ale iconografiei. În aceste zece epitete, se
explică anumiți termeni pentu a înțelege mai bine icoana.
Cele zece epitete ale iconografiei sunt: Iconografia bizantină este o artă teologică,
eschatologică, eclesială, canonică, istorică, sfântă, tainică, ascetică, pedagogică și populară.23
1. Iconografia bizantină este o artă teologică

Iconografia este o artă teologică deoarece exprimă și transmite prin forme și colori
mesajul evanghelic. Iconografia bizantină, transmite oamenilor revelația lui Dumnezeu, iar
această revelație poate fi exprimată prin cuvânt și icoană. Tocmai de aceea, iconografia este o
teologie în culori.24 Atât munca teologilor cât și a iconarilor este la fel de grea, la fel de frumoasă
și la fel de importantă, pentru că și cuvantul și icoana se completează reciproc. Împreună,
revelează și mărturisesc același adevăr, evenimente din istoria mântuirii noastre. Sfintele icoane,
amintesc oamenilor, creștinilor de viața și minunile Mântuitorului nostru Isus Hristos. Icoana ne
revelează și viața eternă.
23
Termenul popular, se refera la ceva care este cunoscut de toți. În acest caz, icoana este foarte cunoscută
de întreaga lume.
24
Pr. Stephane Bigham, Icoana în tradiția ortodoxă, Editura Theosis, 2016, p. 57
25
2. Iconografia bizantină este o artă eschatologică
Termenul eschatologic, vorbește despre o realitate care va veni. descrie vremurile de apoi.
Iconografia bizantină are rolul de a reprezenta pictural împărăția lui Dumnezeu, iar aceasta se
realizează prin intermediul tehnicilor, mijloacelor și a materialelor : lemn, culori-pigmenți, linii,
pensule de diferite dimensiuni, mici pietre colorate, pietre prețioase, aur, chiar și argint etc. Prin
intermediul icoanelor, se realizează pasaje eschatologice din Apocalipsă, cum ar fi : Judecata de
Apoi, Icoana Paștilor, care este o imagine eshatologică prin excelență, sau oameni sau
evenimente în lumina împărăției lui Dumnezeu. Icoanele reflectă veșnicia lui Dumnezeu, sunt
porți sau ferestre deschise spre acel cer și pământ nou (Apocalipsa21,1). Icoana este deschidere
spre lumea de dincolo, iar în acest fel, icoana îi învață pe creștini să se pregătească pentru
eternitate. În iconografia bizantină nu se reproduce lumea așa cum o știm noi. Iconarul
înfățișează oameni, evenimente, natura, peisajele, animalele care sunt transfigurate. Pentru a
reprezenta pictural lumea de dincolo este nevoie să se folosească aurul, care reprezintă cel mai
bine strălucirea și lumina lui Dumnezeu, împărăția cerurilor. În mod normal, fondul unei icoane
ar trebui realizat cu aur curat. Folosirea aurului în fundal crează un spatiu nelimitat, iar
persoanele și evenimentele nu se află într-un cadru limitat, temporal, ci trăiesc în lumina lui
Dumnezeu.
3. Iconografia bizantină este o artă eclesială

Iconografia bizantină este o artă eclesială datorită faptului că aparține Bisericii. Icoana şi
pictura bisericească sunt o artă proprie și specifică Bisericii. Tocmai de aceea, icoana bizantină și
pictura bisericească bizantină are o legatură puternică cu spațiul architectural, cu Sfânta liturghie,
cu muzica bizantină. Biserica se preocupă întotdeauna de sfintele icoane pentru a transmite
adevărul evanghelic. Prin intermediul iconografiei, Sfânta Biserică mărturisește și arată în mod
vizual ceea ce se Sfânta Scriptură revelează tuturor creștinilor.
4. Iconografia bizantină este o artă canonică.

Tradiția iconografică este reprezentată de Sinodul Trulan (VI Ecumenic). La acest sinod se
hotărăște modul în care se va picta chipul Mântuitorul nostru Isus Hristos (canonul 82 Trulan).
O icoană canonică se supune unui model prestabilit pentru un sfânt sau sfântă. Icoana bizantină
nu se pictează după o interpretare, imaginație sau o fantezie proprie, ci se supune regulilor
26
canonice stabilite de Biserică. În tradiția bizantină iconografică, înfățișările, aspectul fizic al
sfinților au particularități fixe. Figurile sfinților sunt reprezentate stilizat, ascetice, transfigurate
și se evită reprezentarea carnală. O icoana autentică respectă canonul Bisericii Ortodoxe și
erminia picturii bizantine. În timp, s-au stabilit reguli canonice și modele pe care iconarii ar
trebui să le urmeze. La sinodul de la Moscova, icoana Sfintei Treimi, pictată de Rubliov este
propusă ca model desăvârșit pentru iconari. Iconografii dispun de manualele de iconografie care
dau indicatii clare cu privire la modul de a picta și de a reproduce trăsăturile sfinților. Manualul
cel mai cunoscut este al călugărului atonit Dionisie de Fuma, secolul al XVII-lea. Canonul
iconografic, formulat de-a lungul secolelor.
5. Iconografia bizantină este o artă istorică

Iconografia bizantină este o artă istorică pentru că apare încă din primele două secole ale
creștinismului. Iconografia s-a răspândit în viața Bisericii datorită credinței. În timpul
împăratului Constantin, creștinii și-au exprimat credința în Dumnezeu prin tot felul de imagini,
care reprezentau evenimente din Vechiul Testament și Noul Testament. Împăratul Constantin,
precum și alți împărați, a construit biserici monumentale pe care le-a împodobit cu tot felul de
imagini. Datorită împăratului Constantin și a creștinilor care au susținut financiar pictura murală
bisericească, iconografii au început să reprezinte evenimente din Vechiul și Noul testament în
tehnici diferite, cum este fresca și mozaicul. Până în 720 iconografia nu a întâmpinat difcultăți.
Iconografia este o artă istorică și datorită faptului că s-a răspândit în întreaga lume,
formându-se mai multe stiluri de reprezentare: ucrainean, rus, grec, bulgar, arab, copt etc.
În decursul istoriei sale, Biserica a biruit în toate împrejurările asupra iconoclaștilor și a
ereziilor.
6. Iconografia bizantină este o artă sfântă

Iconografia bizantină este o artă sfântă datorită faptului că mărturisește despre Isus Hristos,
care s-a întrupat, devenind om adevărat. O dată cu întruparea lui Isus Hristos, lumea l-a putut
vedea pe Dumnezeu și a beneficiat de multe miracole. În aceste caz, icoana rămâne mereu o
mărturie, o dovadă clară a minunilor Sale. Icoana este sfântă pentru că mărturisește acelasi
adevăr pe care Sfânta Scriptură îl mărturisește: nașterea lui Hristos, botezul, schimbarea la față,
Intrarea în Ierusalim, Cina cea de Taină, trădarea, procesul, patimile, răstignirea și moartea,
27
învierea și înălțarea la cer, viața sfântă a Mântuitorului nostru Isus Hristos, minunile etc. Prin
urmare, Icoana conține mesajul evanghelic.
7. Iconografia bizantină este o artă tainică

Cuvantul tainic înseamnă ceva misterios, plin de mister. Icoana este o artă tainică pentru
faptul că simțim și percepem prezența Lui Isus Hristos, al Maicii Domnului sau al Sfinților, însă
nu o putem cuprinde.
Icoana este tainică pentru că ne pune în relație cu o prezență reală divină, care transformă
viața noastră interioară și care lucrează permanent pentru mântuirea noastră. Noi, din punct de
vedere fizic nu-i putem vedea pe Hristos, Maica Domnului sau pe sfinți, însă la nivel spiritual
este o forță care ne atrage spre ei, se crează o legătură strânsă, puternică între creștin și
Dumnezeu. Privind o icoana apare în suflet o dorință de a rămâne uniți cu Dumnezeu. Când
privim la chipul lui Isus Hristos sau pe cel al sfinților într-o icoană, ne ajută să înțelegem că este
vorba de o prezență vie, într-un mod tainic. Iconografia bizantină are o profunzime care nu poate
fi înțeleasă, însă facilitează foarte bine deschiderea spre o lume transfigurată și purificată de
Dumnezeu. Tocmai de aceea, icoana rămâne calea spre această taină, care are rolul de a fortifica
relația dintre om și Dumnezeu. Nu degeaba, omul se simte cel mai bine și în siguranță în
prezența unei sfinte icoane. Mediul adaptat al unei icoane este într-o biserică, în liturgia
euharistică, paraclise, dar și în casele credincioșilor. Sfânta liturghie locul în care taina lui Isus
Hristos lucrează cel mai intens, iar în același timp, este momentul cel mai important pentru
întreaga creație. În cadrul Sfintei liturghii, întreaga creație este prezentă și participă la această
mare taină: arhitectura, muzica liturgică, pictura, vocea omului, scrisul, uleiul, tămâia, pâinea,
vinul, iar în cele din urmă și oamenii, bărbați si femei.25
8. Iconografia bizantină este o artă ascetică

Icoana bizantină, ne vorbește foarte clar, fără nici o îndoială despre o lume transfigurată.
Iconografia, are rolul de a ne îndreapta, îndirecționa spre asceză, spre o viață mai curată și
echilibrată, spre rugăciune, post, mortificarea simțurilor, stăpânirea de sine, liniște interioară,
pace, armonie, bunătate, blândețe, smerenie, fapte de caritate, comuniune cu Dumnezeu și
sfinții Lui.
25
28
Icoana are o influență majoră și un impact extrem de mare asupra privitorului, asupra
creștinilor, însă cu toate acestea, icoana nu forțează privitorul să intre în această lume. Totul
depinde de deschiderea și alegerea personală.
În iconografie, chipurile sfintilor sunt mai spiritualizate, stilizate, proporțiile trupului sunt
mai alungite, iar accentual cade întotdeauna pe frumusețea interioară.
Dacă iconograful trăiește o viață interioară de rugăciune și este în comuniune cu Dumnezeu,
va transpune pe panoul de lemn, pânză sau perete doar ceea ce poartă în suflet. Din punct de
vedere tehnic, icoana poate sa fie lucrată impecabilă, însă la nivel spiritual s-ar putea să nu
transmită absolut nimic. Pentru a picta o icoană nu este suficient doar talentul artistic. Pe lângă
capacitatea artistică, iconarul are nevoie de o deschidere față de cele sfinte, față Dumnezeu, iar
acest lucru este esențial pentru a devein un iconar autentic. Din pacate, sunt și iconari care le
pasă prea puțin de aspectul interior, iar interesul lor este doar comercial. Tocmai de aceea,
iconarul trebuie să adopte un stil de viață, care implică participarea la rugăciune, la înfrânare,
bunătate interioare etc. Trebuie să recunoaștem că locul iconarilor a fost luat de pictori amatori şi
profesionişti, care nu au nici un interes față de iconografie.
Asceza, ajută omul ca să înțeleagă importanța sufletului și să acorde o atenție mai mare
sufletului decât a trupului. Prin intermediul postului, al rugăciunii și al faptelor bune, de caritate
și de milostenie, omul, treptat se aseamănă cu Hristos. Asceza are rolul de a transfigura întreaga
ființă, ajutând ca viața și energia omului să fie îndirecționate spre Dumnezeu și face ca sufletul
să domine peste trup și să elimine patimile care distrug frumusețea sufletului. În acest fel, omul
se îndreaptă spre împărăția lui Dumnezeu.
9. Iconografia bizantină este o artă pedagogică

Iconografia bizantină este o arta pedagogică datorită faptului ca întotdeauna au avut rolul de
a învăța pe creștini despre adevărul evanghelic, despre viața și minunile lui Hristos, iar în același
timp, le-a întărit credința în Dumnezeu și i-a pregătit pentru lumea de dincolo. Scopul icoanei
este să redea pictural evenimente din Sfânta Scriptură pentru a ajuta creștinii să înțeleagă mai
bine textul, mesajul evanghelic. Iconografia bizantină nu are un rol didactic doar pentru
persoanele care nu știu să citească, ci și pentru persoanele culte, care pot să citească și pentru cei
care au studii superioare. Iconografia bizantină, pe lângă rolul pedagogic pe care îl are, mai are și
rolul de a ne readuce aminte evenimentele din viața lui Isus Hristos și ale sfinților. Așa cum cele
29
patru Evanghelii Sinoptice ne mărturisesc despre viața lui Isus Hristos, tot așa și sfintele icoane
revelează același adevăr evanghelic. Desigur, ne putem ruga şi fără să avem în faţă icoane, dar
creştinul îşi adună mintea cel mai uşor şi intră în atmosfera rugăciunii, stând în faţa unei icoane.
Cu ajutorul icoanei creștinul simte o prezenţă divină continuă, căldură şi încredere
duhovnicească, pe care le-ar simţi mult mai greu dacă s-ar ruga în lipsa unei astfel de icoane. Cu
alte cuvinte, cu ajutorul icoanei se întreţine un permanent dialog între Dumnezeu şi om. Tocmai
de aceea, al treilea canon al Sinodului de la Constantinopol, argumentează: ”Rânduim ca sfânta
icoană a Mântuitorului nostru Isus Hristos să fie venerată precum cartea Evangheliilor. Așa cum
toți primesc mântuirea prin silabele care o alcătuiesc, tot așa și cei învățați și cei neânvățați au de
câștigat din ceea ce înfățișează culorile icoanei.” 26 În acest caz, Biserica ar trebui să creeze
mediul în care credincioșii să se familiarizeze cu sfintele icoane și să-i învețe, transmițând mai
departe adevărul de credință și sacralitatea icoanelor.
10. Iconografia bizantină este o artă populară

Icoana bizantină este o artă sacră, liturgică foarte cunoscută, atât în Biserica occidentală cât și
în Biserica orientală. Una dintre realitățile cele mai des întâlnite în spațiul Bisericii este icoana
bizantină. Prezența icoanei este întâlnită peste tot, e cinstită în diferite locuri, luată în procesiuni,
folosită ca protectoare a orașului. O dată cu apariția Renașterii, secolele IV-VI-lea, iconografia
bizantină a fost desconsiderată pentru că nu se supunea naturalismului și nu respecta proporțiile
firești ale unui corp omenesc, îndepărtându-se de principiile picturii naturaliste. Chiar dacă
icoana este realizată într-o manieră bizantină și nu este acceptată, își păstrează valoarea, mesajul
și semnificația ei profund spirituală. Icoana este și un sprijin important pentru rugăciune și
contemplație pentru om, pentru ca îl transformă sufletește și rațional. Până în momentul de față,
nici o altă formă de artă nu a reușit să ajungă la același nivel cu arta sacră. Tocmai de aceea,
icoana bizantină este o artă unică în lume. Cea mai cunoscută icoană este Mahrama Sfintei
Veronica, Sfânta Mahramă adusă regelui Abgar și Giulgiul de la Torino.
1.4. Icoana în Biserică

Trebuie să știm că încă din primele secole, Icoana bizantină sfidează orice logică umană.
De-a lungul timpului, am avut tot felul de discuții cu diferite persoane, însă una dintre cele mai
26
30
interesante am avut întotdeauna ca subiect sfintele Icoane. Se pune adesea întrebarea, de ce
structura arhitecturală externă, internă și iconografia în Biserica Greco-Catolică nu mai respectă
regulile canonice ale stilului bizantin? De ce s-au introdus statuile și alte devoțiuni care aparțin
strict bisericii romano catolice, renuntându-se la icoana tradițională și la ceea ce este specific
ritului oriental al Bisericii Greco-Catolice? Evident, este foarte greu să dai un raspuns, chiar dacă
adevărul îl avem în față...Într-adevăr, sunt și Biserici greco-catolice care nu au susținere
materială, însă au păstrat normele canonice de rit bizantin. Se înțelege că acolo unde nu există
posibilitate financiară și materială de a avea un iconostas complet, sau o pictură murală, se poate
limita doar la construirea unei biserici mai mici cu un iconostas mai modest, dar care să țină cont
de canoanele Bisericii orientale. Însă refuzul deliberat a iconografiei autentice, ale normelor
canonice de rit bizantin reprezintă o respingere a tot ceea ce ne învață Sfânta Biserică. Nu putem
afirma mereu că toate Bisericile Greco-Catolice nu au posibilitatea financiară și materiale
necesare, sau că nu este ajutată și susținută, pentru că nu ar fi adevărat. Arhitectura modernă,
structura interioară și iconostasele moderne din unele biserici greco-catolice ar contrazice
categoric afirmația sau scuza noastră, adică problema financiară și a materialelor. Într-adevăr,
structura arhitecturală modernă și iconografia din cadrul multor Biserici greco-catolice vorbesc
de la sine. Nu este nevoie de un studiu sau de o analiză particulară, sau de multe cuvinte ca să se
înțeleagă situația reală a bisericii. Este suficient să privești, să vezi și să înțelegi realitatea. Nu
este nevoie de argumente care să confirme această realitate. Multe biserici greco-catolice sunt
construite, însă nu sunt împlinite arhitectonic și iconografic după normele canonice ale Bisericii
orientale de rit bizantin. Cu siguranță, în mod inconștient multe din biserici au fost construite
fară să se țină cont de anumite norme canonice ale Bisericii Orientale de rit bizantin.
Este foarte adevărat că Biserica Greco-Catolică a fost suprimată, pesecutată, iar lăcaşele
de cult şi alte bunuri ale greco-catolicilor au fost confiscate sau incluse în patrimoniul Bisericii
Ortodoxe Române, însă trebuie să recunoștem că multe dintre ele au fost recuperate. Cu ajutorul
lui Dumnezeu Biserica Greco-Catolică și-a dobândit libertatea de a mărturisi credința în
Dumnezeu. Pe de altă parte, după ieșirea din catacombe a Bisericii Romane Unite, s-au construit
foarte multe lăcașe de cult, însă multe dintre ele au o arhitectură modernă, neținându-se cont de
normele canonice ale Bisericii Orientale de rit bizantin, iar multe dintre ele nu au mai redat
pictural scenele biblice din viața Mântuitorului, a Maicii Sfinte și a sfinților, ci s-au limitat doar
la zugrăvirea pereților în alb. Din fericire sunt și biserici greco catolice, precum Parohia greco-
31
catolică din Oradea ”Schimbarea la Față” Valența, care sunt împlinite arhitectonic și iconografic
după normele canonice ale Bisericii orientale de rit bizantin. Aceasta este ridicată într-un stil pur
bizantin, și este o replică a catedralei greco-catolice ”Sfânta Treime” din Atena. Biserica greco-
catolică din Oradea ”Schimbarea la Faţă” are o arhitectură foarte frumoasă. Aceasta a fost
ridicată de parohul bisericii, protopopul Gavril Buboi, păstrând caracteristicile ritului bizantin.
Știm cu toții că relaţiile dintre greco-catolici şi ortodocşi nu sunt tocmai bune, sunt destul
de conflictuale. Evident, este un refuz reciproc din parte celor două Biserici surori. De foarte
multe ori creștinii ortodocși critică Biserica Greco-Catolică, crezându-se superiori oricărei religii,
crezând că au întâietate la mântuirea sufletului. Foarte adevărat este că și creștinii greco catolici
lovesc foarte puternic în ortodoxie, adică în Biserica Ortodoxă, însă toate acestea nu au nimic de
a face cu icoana bizantină și tradiția orientală. Atât Biserica Greco-Catolică cât și Biserica
Ortodoxă au puncte comune: cele șapte sacramente, tradiția orientală bizantină și icoana
bizantină (pictura bizantină), doar că în timp, Biserica Greco-Catolică a preluat multe obiceiuri și
devoțiuni de la Biserica Romano Catolică, fără să mai acorde o atenție particulară ritului propriu
bizantin. Nu este de mirare, așadar, că sunt tot felul ambiguități și haos în biserică și în viața
creștinilor.
Într-adevăr, Conciliul Vatican II cere bisericilor catolice de rit oriental să păstreze cu
fidelitate patrimoniul spiritual al bisericii pentru a nu crea tot felul de ambiguități, confuzii și
haos în biserică și în viața creștinilor: ” Toți trebuie să știe că este foarte important să cunoască,
să venereze, să păstreze și să dezvolte patrimoniul liturgic și spiritual al Orientalilor, pentru a
menține fidel plinătatatea Tradiției de rit oriental”.27 Conciliul Vatican II îi îndeamnă pe cei care
conduc biserica de rit bizantin oriental (episcopii de rit bizantin) să evite introducerea unor
devoțiuni și elemente de rit latin în tradiția bizantină și spirituală din biserica orientală pentru a
nu crea confuzii. Conciliul Vatican II recomandă ca Biserica de rit bizantin să-și pătreze tradiția
în totalitate și să o aprofundeze. Respectarea tradiției în bisericile de rit bizantin ajută ca biserica
să aibe o identitate clară. În Codul Canoanelor Bisericilor Orientale28 se evidențiază păstrarea
tradițiilor și a riturilor Bisericilor orientale: Ierarhii care prezidează Bisericile sui iuris și toți
27
Conciliul Vatican II, 2000, p. 146
28
Codul Canoanelor Bisericilor Orientale este doar pentru Bisericile orientale catolice. A fost emis de
Papa Ioan Paul al II-lea. Bisericile Catolice Orientale au un cod canonic propriu.
32
ceilalți Ierarhi trebuie să se îngrijească cu maximă sârguință de păstrarea fidelă și respectatrea
exactă a ritului propriu...29
Deschiderea spre valorile tradiției patristice și liturgice bizantine, proprii Bisericii noastre
ne va ajuta să întelegem cu adevărat valoarea spirituală a Birericii Greco-Catolice. Tocmai de
aceea, viitorul bisericii greco-catolice va depinde foarte mult și de implicarea, seriozitatea și
responsabilitatea episcopilor față de Tradiția bizantină a bisericii. De altfel, și formarea viitorilor
preoți depinde în cea mai mare măsură de educarea și formarea spirituală a credincioșilor și a
călugărilor din cadrul bisericii greco-catolice. Altfel, biserica va avea mult de suferit. Viitorul
bisericii greco-catolice va depinde mult și de formarea spirituală a viitorilor preoți.
După cum știm, cinstirea icoanelor, a Domnului nostru Isus Hristos, a Maicii Domnului,
a îngerilor și a sfinților este o dogma a credinței creștine, formulată la Sinodul al VII-lea
ecumenic 787. Al Șaptelea Sinod Ecumenic atribuie pictarea sfintelor icoane Sfinților Părinți
care au fost călăuziți de Spiritul Sfânt. Sfinții Părinți ai Bisericii au înțeles pe deplin că icoanele
nu pot fi excluse din viața bisericii și a creștinilor, deoarece viața spirituală si comuniunea dintre
Dumnezeu și creștini ar intra într-un regres spiritual.
Din fericire, Biserica orientală de rit bizantin are în față pe Sfântul Ioan Damaschin,
apărător al cultului sfintelor icoane. Sfântul Ioan Damaschin susține faptul că prin icoane,
credincioșii cunosc viața și faptele Mântuitorului, râvna, abnegația, credința, stăruința în fapte și
evlavie a sfinților.30 Icoanele, așa cum formulează Sfântul Ioan Damaschin, au nu numai rol
educativ și instructiv, ci sunt pline de Spiritul Sfânt, au în ele harul dumnezeiesc. 31 Sfântul Ioan
Damaschin afirmă că Mântuitorul nostru Isus Hristos poate fi reprezentat prin icoană, deoarece a
luat chip omenesc. În acest fel, după multe controverse, dovezi și discuții, toți cei care s-au
împotrivit sfintelor icoane nu am mai avut de obiectat nimic.
În general, teoretic, Biserica Catolică recunoaște cel de-al Șaptelea Sinod Ecumenic și
Cele Trei Tratate ale Sfântul Ioan Damaschin, care sunt împotriva celor care suprimă icoana.
Biserica Catolică mărturisește, recunoaște și dogma cinstirii sfintelor icoane, însă practic,
lucrurile stau altfel. Sunt unii din biserică care mărturisesc prin cuvânt întruparea lui Isus Hristos,
29
Codul Canoanelor Bisericilor Orientale, 2001, p. 21
30
Sfântul Ioan Damaschin, Cultul Sfintelor Icoane, Cele trei Tratate Contra Iconoclaștilor, Editura
institutului biblic și de misiune a Bisericii Ortodoxe române, , București 1998, p. 30
31
33
dar nu acceptă și nu îngăduie ca aceasta să se arate prin Sfintele Icoane. Pentru unii ca aceștia,
Sfinții Părinți ai Bisericii îi mustră, zicând: ”Acelora care primesc cu minte lor iconomia
întrupată a Dumnezeu Cuvântului, dar nu îngăduie ca aceasta să se lucreze prin icoane, și astfel
par a primi în vorbe mântuirea noastră, dar în adevăr se leapădă: Anatema!”.32
Întreținerea, conservarea și restaurarea sfintelor icoane și a patrimoniului ecleziastic este
importantă pentru transmiterea adevărului viitoarelor generații. Din nefericire, în ultimii ani, în
Biserica Greco-Catolică s-a admis orice fel de reprezentare religioasă, îmbrățișând imaginea
religioasă a Bisericii Romane Catolice, fară să se țină cont de tradiția bizantină a bisericii
orientale. Nu este de mirare că mulți din membrii ai bisericii interpretează foarte greșit tradiția,
ritul bizantin și icoana bizantină. Nu este de mirare că unii membrii din biserică au un regres
spiritual, tendințe neoprotestante și o atitudine de indiferență față de Dumnezeu și cele sfinte.
Sfinții Părinți ai Bisericii au apărat icoana, tocmai pentru a crea un spațiu sacru, o legatură între
om și Dumnezeu. Ea arătă la ceea ce este omul chemat. Tocmai de aceea și noi suntem datori să
apărăm imaginea lui Hristos, așa cum au făcut înaintașii noștri.
Un lucru este foarte sigur. În general, Biserica Ortodoxă a reușit dintotdauna să înțeleagă
diferența dintre icoană și o imagine religioasă mult mai bine decât numerși credincioși, călugări
și clerici din cadrul Bisericii Greco-Catolice. Aceste este unul dintre motivele pe care Biserica
Greco-Catolică au introdus statuile în biserică. O imagine religioasă, realistă nu are aceași
valoare spirituală cu icoana tradițională. Imaginea religioasă este ambiguă și nu are nici
capacitatea de a transmite valoarea spitrituală, viața spirituală, asceza. Acest adevăr, unii din
Biserica Greco-Catolică încă nu l-au înțeles. Deși, având la bază ritul propriu oriental nu ar
trebui să fie o problemă în a înțelege mesajul și conținutul spiritual al icoanei. Sfinții Părinți
evidențiază clar, imaginea religioasă, realistă nu este purtătoare a revelației vieții în Hristos.33
Introducerea acestor imagini realiste în bisericile orientale a fost rezultatul unei decadențe
spirituale, este rezultatul unei superficialități, a comodității. Biserica Greco-Catolică trebuie să
înteleagă că teologia și icoana sunt împreună aceeași expresie a revelației prin cuvânt și prin
imagine. Altfel spus, teologia și icoana formează, educă și îndrumă omul spre Dumnezeu. Este
adevărat că omul în zilele noastre s-a îndepărtat mult de biserică, fiind înclinat spre scepticism în
32
Sinodiconul Ortodoxiei-PDF, p.25
33
Leonid Uspensky, Teologia Icoanei, Editura Renașterea, 2012, p. 476
34
fața acestei afirmații. Este la fel adevărat că omul la mare necaz își aduce aminte de Dumnezeu și
îndreaptă privirea spre icoană, așteptând ajutorul și mila lui Dumnezeu.
În trecut icoana tradițională a fost prezentă atât în Biserica Ortodoxă cât și în Biserica
Greco-Catolică. Cu toții știm că icoana bizantină este singura artă din lume care, oricare ar fi
nivelul ei artistic, revelează veșnicia, sensul nepieritor al vieții. Majoritatea știm că icoanele
transmit o stare spirituală și au multe să ne spună despre viața supranaturală. Icoana de cele mai
multe ori poate să produca în suflete o convertire și o dorință de a sta în comuniune cu
Dumnezeu.
În timp, Biserica Greco-Catolică s-a îndepărtat vizibil de icoana tradițională. Spre
deosebire de Biserica Greco-Catolică, Biserica Ortodoxă și-a păstrat autenticitatea, tradiția
orientală, în special iconografia bizantină, și se menține la o înălțime spirituală profundă. Din
nefericire, în zilele noastre, iconografia este contestată, refuzată, interpretată foarte greşit și
disprețuită chiar de unii membrii ai Bisericii. De foarte multe ori refuzul continuu al icoanelor
este o sărăcie morală. Arta eclesială din cadrul Bisericii Greco-Catolice este într-un declin și
datorită unei atitudini de pasivitate, indiferență față de ritul bizantin, sau a unei gândiri,
mentalități moderne care exclude subtil imaginea lui Hristos din cadrul bisericii. În zilele noastre
semnificația și rolul icoanei în cadrul bisericii, în viața creștinilor sau în casele creștinilor nu este
percepută în toată plinătatea ei, iar acest lucru a dus la o indiferență față de icoana bizantină.
Tocmai de aceea, multi din cadrul bisericii au o atitudine de indiferență față de conținutul și rolul
icoanei în viața creștinilor. Mulți creștini, preoți, chiar calugări nu mai reușesc să înțeleagă rolul
și sensul icoanei, interpretând foarte greşit icoana, iar în acest fel, s-a căutat subtil și treptat
eliminarea icoanei din cadrul bisericii.
Începând cu sec XX-lea, Biserica Greco-Catolică tinde tot mai mult să îmbrățișeze
elementele din ritul latin, introducând orga și chitara în cadrul sfintei liturghii, au introdus statui
în cadrul bisericii, imagini religioase specifice bisericii romano catolice și tot felul de devoțiuni
care aparțin bisericii romano catolice, lasând deoparte ceea ce este specific ritului oriental
Bisericii Greco-Catolice, îndepărtându-se de identitatea lor. Biserica a ajuns să accepte orice
imagini, cu condiția să aibe un subiect religios, însă nu este o alegere potrivită. Atitudinea față de
ritul bizantin și icoană este tot mai pasivă. Din nefericire, Biserica Greco-Catolică s-a înstrăinat
de propriul rit, de icoana tradițională, ceea ce a dus și la un regres spiritual...iar cu timpul, se
poate vedea că în multe biserici greco-catolice iconostasul nu mai există.
35
Multe biserici greco-catolice au iconostasul împodobit cu icoane identice cu cele din
bisericile romano-catolice, însă din punct de vedere canonic au încălcat Codul Canoanelor
Bisericilor Orientale. De nenumărate ori, s-a constatat că unii membri din cardul Bisericii Greco-
Catolice (mă refer la preoți, călugări, laici) au un refuz față de icoana bizantină, și nu mai știu să
deosebească o icoană autentică de o imagine religioasă, deşi au multe elemente care le
diferenţiază în mod evident. Principalul detaliu care ajută la identificarea corectă a unei icoane
tradiționale este fizionomia personajelor. În pictura romano-catolică chipurile sunt mai umane,
iar icoana tradițională bizantină redă pictural spiritualitatea şi ascentismul, scoate în evidență
frumusețea spirituală, lumina interioară a sfinților. Icoana bizantină redă pictural o frumusețe
spirituală, o frumusețe nepământească, o frumuseţe mai presus de fire. Acest fapt este un rezultat
al rugăciunii lăuntrice. Icoana bizantină îndreaptă gândul și privirea privitorului către o realitate
spirituală şi frumuseţe a sufletului. În pictura catolică se evidențiază doar aspectul fizic, exterior,
fară să implice partea spirituală, eliminănd frumusețea spirituală.
Spre deosebire de Biserica Ortodoxă, Biserica Greco-Catolică face o confuzie majoră cu
privire la icoana tradițională. Din nefericire, s-a constatat de multe ori că în Biserica Greco-
Catolică sunt foarte multe icoane neadecvate ale Maicii Domnului, care se axează mai curând pe
latura omenească, decât pe cea spirituală.
Mai mulți sau mai puțini membri, clerici, calugări din Biserica Greco-Catolică, din
necunoștință de cauză, au convingerea că există pictură bisericească proprie în stilul Bisericii
Greco-Catolice. Ei bine, nu există așa ceva. Biserica Greco-Catolică nu are un stil propriu de a
picta bisericile și icoanele. Biserica Greco-Catolică are mai multe influențe din ritul bizantin și
apusean, dar aceasta este cu totul altceva. Îndepărtarea de tradiție, de normele canonice ale
Bisericii orientale de rit bizantin și acceptarea unor influențe moderne nu înseamnă dobândirea
unui stil propriu de pictură bisericească a Bisericii Greco-Catolice. Dacă urmărim normele
canonice ale Bisericilor orientale de rit bizantin, constatăm că Bisericii Greco-Catolică este
aproape în afara normelor canonice. Biserica Greco-Catolică având la bază stilul, ritul bizantin,
ar fi trebuit să aibe aceași tipologie, structură arhitecturală, pictură bisericească la fel ca și
Biserica Ortodoxă. În Biserica orientală de rit bizantin nu se admite cântatul la instrumente, ci
doar vocal. Deși, cu trecerea anilor, în Biserica Greco-Catolică s-a introdus treptat orga, chitara
și alte instrumente în cadrul sfintei liturghii. Unii preoți, credincioși sunt de părere că s-a stricat
rânduiala Sfinților Părinți.
36
CAPITOLUL II.
PERIOADA ICONOCLASTĂ
Iconoclaștii sunt adversarii sfintelor icoane, împotriva pictorilor de icoane dar și

împotriva Sfinților Părinți care au apărat icoana. Cu alte cuvinte, Iconoclaștii sunt persoane care
au o repulsie negativă față de icoane, față de de cei care pictează sfintele icoane. Iconoclaștii au
ajuns la concluzia că pentru a elimina orice imagine a lui Hristos și a Maicii Domnului, mai întâi
trebuie martirizati pictorii de icoane și creștinii care cinstesc icoanele.
Perioada iconoclasta din 726 și până în 780, a fost o perioada foarte grea și încercată
pentru creștinii care apărau sfintele icoane. Viața religioasă era tulburată de iconoclaști. Fără
îndoială iconoclasmul din secolele VIII-lea și al IX-lea au fost unele dintre cele mai teribile
curente împotriva creștinismului. Atitudinea iconoclaștilor față de iconari era una foarte
umilitoare.
Primul impărat iconoclast a fost Leon al III-lea Isaurul (717 - 740). El se considera
împarat și preot34 și urmărea eliminarea religiei creștine și a tuturor creșninilor. Aceasta perioada
a izbucnit împotriva icoanelor care reprezentau chipul lui Hristos, a Maicii Domnului sau al
sfinților. În prima perioadă iconoclastă, cei trei împărați, Leon al III-lea Isaurul, Constantin al V-
lea Copronimul și Leon al IV-lea, interzic folosirea icoanelor lui Hristos, ale Maicii Domnului și
ale tuturor sfintilor și au încercat să disrugă toate icoanele din biserici. În acest timp, au fost și
împărați care apărau și cinsteau sfintele icoanele, încercand să pună capăt iconoclasmului. În
această perioadă s-a impus distrugerea icoanelor și discriminarea, disciplinarea, iar în final
eliminarea celor ce li se închinau.
După o lungă suferință provocată de iconoclaști împotriva icoanelor și a creștinilor care
veneau persecutați, împărătesea Irina a convocat Sinodul al VII-lea ecumenic și a reușit să
restabilească cultul icoanelor. Sinodul a fost la Niceea în 24 septembrie 787. Actele acestui sinod
poartă 307 semnături.35 La acest sinod ecumenic au participat 350 de episcopi și un mare număr
de călugări. Acest Sinod a condamnat iconoclasmul ca fiind o erezie și a restabilit cultul sfintelor
icoane: ”Noi păstrăm neschimbate toate predaniile Bisericii, scrise sau nescrise. Între ele se află
34
institutului biblic și de misiune a Bisericii Ortodoxe române, București 1998, p.17
35
37
și zugrăvirea icoanelor, în acord cu relatarea propovăduirii evanghelice, în vederea întăririi
credinței în întruparea adevărată și nu închipuită a lui Dumnezeu Cuvântul (…) hotărâm cu toata
grija și acrivia: împreună cu imaginea cinstitei și de viață făcătoarei cruci, în sfintele biserici ale
lui Dumnezeu să se pună și cinstitele și sfintele icoane, pictate sau lucrate în mozaic, sau făcute
din materii potrivite, pe sfintele vase și veșminte, pe ziduri și scânduri, în case și pe drumuri;
icoana Domnului și Dumnezeului și Mantuitorului nostru Isus Hristos și a Preacuratei Stăpânei
noastre, Sfânta Născătoare de Dumnezeu, ale cinstiților îngeri și ale tuturor sfinților și drepților
bărbați”.36
Sinodul Ecumenic al VII-lea ecumenic la Niceea, in anul 878, convocat de împărăteasa Irina
A doua perioada iconoclasta ( 813-842)

Din păcate, după scurt timp, în anul 813, împăratul Leon al V-lea a provocat o a doua
perioadă iconoclastă, însă nu a fost așa de violentă. În a doua perioadă iconoclastă, au fost mai
puține martirizări și distrugeri de icoane. Cea de-a doua perioadă iconoclastă a început în 813 și
a durat până în anul 842. În acest interval de timp, împăratul Leon al V-lea, Mihail al II-lea și
36
38
Teofil (soțul împărătesei Teodora), au încercat din nou să interzică pictarea și cinstirea sfintelor
icoane. După moartea sotului ei, Teofil, a devenit regentă în timpul minoratului fiului său Mihail
al III-lea. În anul 843, la Constantinopol, Împărăteasa Teodora a pus capăt mișcării
iconoclasmului și i-a mobilizat pe iconoduli, proclamand pentru totdeauna reinstaurarea cultului
icoanelor. Această sărbătoare se celebrează în fiecare an, în prima duminică a Postului Mare. De
atunci, în prima duminică a Postului Mare se sărbătorește Duminica Ortodoxiei. Această
sărbătoare comemorează victoria definitivă asupra iconoclaștilor și cinstirea sfintelor icoanelor.
La această sărbătoare se fac și procesiuni solemne ale clerului și credincioșilor în jurul bisericii,
purtând icoanele hramului sau sfintilor.
Precizez și faptul că hotărârile celui de-al șaptelea Sinodul Ecumenic au fost semnate de
către toți reprezentanții întregii Biserici, inclusiv ai Bisericii Romei. 37
Sinodul Ecumenic al VII-lea hotărăște definitiv importanța icoanei: ”Poruncim să fie
cinstită sfânta icoana a Domnului nostru Isus Hristos deopotrivă cu cartea Evangheliilor. Într-
adevăr după cum după silabele care o constituie toți primesc mântuirea, tot așa și prin culorile
icoanelor, învățați și neștiuitori de carte, toți dobândesc folos. Căci ceea ce cuvintele vestesc prin
silabe, arată culorile picturii. Dacă cineva nu cinstește icoana Mântuitorului Hristos, acela să nu
vadă fața Sa la cea de a doua venire. La fel cinstim și aducem închinare icoanei preacuratei Sale
Maici, celor ale sfinților îngeri zugrăviți așa cum îi descrie în Sfânta scriptură și, alături de
acestea, icoanele tuturor sfinților. Cei ce nu fac astfel să fie anatema.”38
Sinodul Ecumenic al VII-lea afirmă că importanța icoanei este importantă pentru toți
membrii Bisericii, indiferent de nivelul lor intelectual și cultural.
Victoria definitivă a cinstirii Sfintelor Icoane a fost stabilită în prima duminică a Postului
Mare, 11 martie 843. Astfel, începând cu anul 843, prima Duminică din Postul Mare a devenit
pentru întreaga Biserică Ortodoxă ziua de amintire a victoriei credinţei ortodoxe asupra tuturor
ereziilor, rostindu-se, în chip solemn, de pe soleea catedralei Sfintei Sofia, la sfârşitul Sfintei şi
Dumnezeieştii Liturghii, Sinodiconul Ortodoxiei, care conţine aclamaţii la adresa apărătorilor
dreptei credinţe şi anateme la adresa ereticilor.
Sinodicon, adică hotărâre a unui Sinod Ecumenic care stabilește dogma Bisericii şi
condamnă învăţăturile eretice care au tulburat Biserica. Textul conţine hotărârile Sinodului al
37
38
39
VII-lea Ecumenic din anul 787 de la Niceia şi câteva completări ale Sinodului local de la
Constantinopol din anul 843 şi ale altor câtorva sinoade locale ulterioare cu privire la erezii în
general şi în special împotriva iconoclasmului. Acest Sinodicon se citește și astăzi în toate
Catedralele, Mănăstirile și parohii în cadrul slujbelor arhiereşti. Acest text conține o serie de
anateme la adresa iconoclaștilor și o mulțime de proclamații de veșnică pomenire a celor care au
mărturisit cu credință adevărul despre icoană:
”Veșnica lor pomenire acelora care, crezând şi mărturisind, propovăduiesc cuvintele
Evangheliei în scrieri, în fapte şi în forme, şi adună acestea într-o singură datorie ce cuprinde atât
propovăduirea prin cuvinte, cât şi întărirea sigură a adevărului prin icoane”.39
”Veșnicã fie memoria celor ce mărturisesc venirea (și prezența = parousia) în trup a
Cuvîntului lui Dumnezeu cu cuvântul, cu gura, cu inima, cu mintea, în scris și în icoane”.40
”Veșnicã fie pomenirea tuturor celor ce-și sfintesc buzele prin cuvântul (Evangheliei), și
apoi, prin același cuvînt, (sfintesc) și pe cei ce-l ascultã, și mai știu și vestesc cã prin augustele
icoane se sfințesc în mod asemãnãtor și ochii celor ce le vãd, iar mintea se înaltã și ea prin ele
spre cunoașterea lui Dumnezeu, ca de altfel și prin dumnezeieștile temple, prin vasele sacre și
prin celelalte obiecte sfinte”.41
”Să fie anatema toți cei ce cuteazã sã zică că prin icoane Biserica a acceptat idoli, ca unii
ce răstoarnă misterul (întrupării) și astfel însăși credința crestină”.42
În data de 11 Martie 843 acest text a fost citit pentru prima dată, iar la iniţiativa
împărătesei Teodora, Biserica sărbătorește în fiecare an amintirea triumfului dreptei credinţe prin
înălţarea şi cinstirea definitivă a Sfintelor Icoane. În această zi se fac procesiuni cu icoane (in
amintirea biruinței iconodulilor în anul 842) și se citește Sinodiconul care este un act în care sunt
anatemizati ereticii din toate timpurile și locurile și sunt fericiti apărătorii dreptei credințe.
Biserica sărbătorește în fiecare an amintirea triumfului dreptei credinţe prin înălţarea şi cinstirea
definitivă a Sfintelor Icoane.
Este ştiut faptul că în primele veacuri creştine, Sfintele icoane ale Mântuitorului Hristos,
fie ale Maicii Domnului, fie ale Sfinţilor Apostoli erau pictate, cinstite şi mărturisite de creștinii
39
40
41
42
40
din întreaga lume. Tocmai de aceea, decizia Sinodului Ecumenic susține adevărul fundamental
al cinstirii icoanelor: ” Cel ce cinstește icoana cinstește persoana celui pe care ea îl înfățișează”.43
Unul dintre cei care au adus cea mai mare contribuție la triumful Ortodoxiei împotriva
ereziei iconoclaste a fost Sfântul Ioan Damaschin, ultimul Sfânt Părinte din Răsărit. Sfântul Ioan
Damaschin este numit și "Teologul icoanelor". El a scris trei tratate împotriva celor care
disprețuiau sfintele icoane, împotriva ereziei iconoclaste. În primul tratat Sfântul Ioan
Damaschin protestează împotriva împăratului Leon Isaurul, pentru că vede în dictatura acestui
împărat un pericol mare pentru viața Bisericii și a creștinilor. Împotriva împăratului iconoclast
Leon Isaurul, Sfântul Ioan Damaschin ia o atitudine și răspunde cu foarte mare curaj: ”Ne
supunem ție împărate, în lucrurile ce privesc viața, datoriile, vămile, încasările și cheltuielile, în
toate ale noastre încredințate ție, dar în ce privește conducerea Bisericii avem păstori, pe cei care
ne-au grăit nouă cuvântul și care au formulat legiuirea bisericească”. 44 Al doilea tratat este
împotriva celor care atacă sfintele icoane, a fost scris îndată după depunerea lui Gherman din
scaunul patriarhal. În al treilea tratat contra celor care disprețuiesc icoanele, a sistematizat ideile
din primele două. Teologia sfintelor icoane formulată de Sfântul Ioan Damaschin este aprobată
oficial de Biserică. Prin hotărârea dogmatică a Sinodului VII ecumenic, Biserica a preluat și a
oficializat învățătura Sfântului Ioan Damaschin cu privire la importanța și cinstirea sfintelor
icoane în cultul creștin. De această învățătură se bucură creștinii din întreaga lume datorită
faptului că și astăzi are aceeași valabilitate în Biserică. La sfârșitul fiecărui tratat sunt aduse
mărturii de la Sfinții Părinții și scriitorii bisericești pentru cultul și apărarea sfintelor icoane.
Sfântul Ioan Damaschin scrie tratatele sale despre apărarea sfintelor icoane în care oferă
apărătorilor credinței o bază teologică pe care se va construi formula dogmatică a celui de al VII-
lea Sinod ecumenic (787).45 Sfântul Ioan Damaschin, autorul tratatelor contra iconoclaștilor ne
îndeamnă "să ne închinăm icoanei lui Hristos, ca unul ce este Dumnezeu întrupat; icoanei
Născătoarei de Dumnezeu, Stăpâna tuturora, ca una ce este Maica Fiului lui Dumnezeu; icoanei
sfinților ca unii ce sunt prietenii lui Dumnezeu. 46
43
44
institutului biblic și de misiune a Bisericii Ortodoxe române, București 1998, pp. 17-18
45
Leonid Uspensky, Teologia Icoanei, Editura Renașterea, Cluj-napoca, 2012, p. 122; p. 185
46
institutului biblic și de misiune a Bisericii Ortodoxe române, București 1998, p. 55
41
CAPITOLUL III.
EROII SFINTELOR ICOANE
Eroii icoanei sunt toți pictorii de icoane care de-a lungul istoriei și până în zilele noastre
au pătimit pentru Hristos, luptând să transmită în lume imaginea, amintirea vie a lui Hristos prin
intermediul icoanei. Sunt toți acei iconari care suportă umilirile din partea celor care caută subtil
eliminarea definitivă a imaginii lui Hristos, a Maicii Domnului din viața Bisericii și a creștinilor.
Mărturisitorii sfintelor icoane sunt și toți cei care prin scrierile lor teologice și dogmatice
au luptat împotriva tuturor adversarilor de icoane; sunt toți cei care de-a lungul timpului au
apărat sfintele icoane.
Mărturisitorii de icoane, suntem toți iconarii care luptăm să păstrăm memoria vie a
Mântuitorului nostru Isus Hristos în Biserică și în viața creștinilor. Eroii icoanei sunt toți pictorii
de icoane care au fost uciși în perioada iconoclastă. Pentru a elimina imaginea lui Hristos din
lume, se lovește puternic în cel care pictează icoane.
Sfinții Părinți afirmă că pictorul de icoane prin intermediul sfintelor icoane, participă la
formarea moral-spirituală a tuturor creștinilor. Din poemele Sfântului Grigorie de Nazianz spune:
”Pictorul, cel mai mult, prin tablouri instruiește”.47
Să nu uităm că adversarii sfintelor icoane sunt și în zilele noastre, sunt chiar în interiorul
Bisericii. În perioada iconoclastă s-a impus distrugerea icoanelor și discriminarea, disciplinarea,
iar în final eliminarea celor ce li se închinau. Icoana avea un rol și o funcție importantă în viața
creștinilor, iar acest lucru este dovedit de atitudinea și libertatea creștinilor care apărau icoanele
în perioada iconoclastă. Iconoclaștii au avut din totdeauna o repulsie negativă față de cei care
pictează sfintele icoane și atitudine indiferentă față de icoane și față de cele sfinte. Toate aceste
atitudini greșite au creat o situatie foarte grea împotriva icoanelor și a creștinilor. Pe lângă
repulsile negative și atitudinile arogante greșite față de icoane, credeau că vor învinge pentru
totdeauna. Însă istoria ne-a dovedit de nenumărate ori înfrângerea lor. Pe lângă înțelegerea
greșită a dogmelor hristologice, ei nu au înteles că Icoanele mărturisesc adevărul despre Fiului
lui Dumnezeu ca om. Iconoclaștii nu au înțeles că icoana face parte integrantă din liturghie. Nu
47
42
au înțeles că icoanele redau pictural textul biblic. Toate aceste atitudini și comportamente greșite
au creat o situație defavorabilă împotriva lor însăși. Iconoclaștii fără să înțeleagă prea multe din
spusele sfinților părinți, vedeau în icoane o idolatrie. Iconoclaștii aduceau cam aceleași reproșuri
pe care protestanții le fac astăzi. Ei îi acuzau pe creștini că idolatrizează sfintele icoane, fară să
aibe vre-o certitudine. Iconoclaștilor le era teama că imaginea lui Hristos se răspândește. Ca să se
asigure că imaginea lui Hristos vine eliminată definitiv din lumea creștină, iconoclaștii
martirizau pictorii de icoane și pe toți care suțineau icoana. Fapt care s-a și întâmplat. Foarte
mulţi călugări, preoți și creștini apărători ai icoanelor, cunoscuți sau necunoscuți de Biserică, au
fost schingiuiţi și uciși. Astfel, mărturisitorii icoanei au trebuie să îndure sfida provocată de
iconoclaști. Biruința Bisericii împotriva tuturor iconoclaștilor ne aduce aminte mai mult ca
niciodată de jertfa, de omorârea atâtor iconari, și crestini de către iconoclasti pentru mărturisirea
adevărului cu privire la sfintele Icoane.
Misiunea unui iconar nu este deloc uşoară pentru că există permanent riscul de a fi
catalogat, suspectat și chiar suprimat. Sunt convinsă că fiecare iconar și-a asumat acest risc,
intrând în luptă cu mentalităţile eronate ale acestei societăți, cu atitudinea arogantă, cu o gândire
foarte abstractă și tare străină față de cele sfinte. De multe ori, nesimțirea ”iconoclastilor
moderni” a ajuns până la culme. Deși sunt foarte puține voci care mai apără Biserica și învățătura
Sfinților Părinți. Din nefericire, în vremurile actuale, sunt multi iconari care fară voia lor se
confruntă cu cei care atacă verbal cultul imaginilor sacre. În zilele noastre, unii membri din
cadrul bisericii văd în icoană o piedică în calea rugăciunii, sau ceva inutil. Dacă ar fi așa, Sinodul
Ecumenic din secolul al VII-lea ar confirma dogma și cinstirea icoanelor o piedică în calea
rugăciunii. După o lungă suferință provocată de iconoclaști impotriva icoanelor și a creștinilor
care veneau persecutati, Sinodul al VII-lea ecumenic a reușit să restabilească cultul icoanelor.
Este de altfel notabil faptul că apărătorii cei mai convinși ai icoanei au fost călugării, adică acei
oameni care și-au consacrat întreaga lor viață rugăciunii și ascezei.
Pentru Biserică icoana, în trecut, acum sau în viitor, înseamnă același lucru: se transmite
adevărul despre taina întrupării lui Isus Hristos, despre viața și minunile lui Isus Hristos.
Pentru a duce mai departe imaginea lui Hristos, un pictor autentic de icoane trebuie să
suporte multe umiliri din partea celor care se opun sfintelor icoane...Și nu-i nimeni care să
intervină. Este suficient să spui adevărul despre dogma icoanelor, să promovezi învățătura
Sfinților Părinți și vei fi asaltat și catalogat. Aceste comportamente și gândiri ciudate, filozofice,
43
abstracte față de iconografie, ne aduce aminte de perioada iconoclastă în care s-a impus
distrugerea icoanelor și discriminarea, disciplinarea, iar în final eliminarea celor care pictau
sfintele icoane și celor ce li se închinau.
În zilele noastre, eliminarea icoanelor din biserici și din viață creștinilor se face foarte
subtil, treptat, lent, însă foarte sigur, dar puțini sunt cei care mai recunosc acest adevăr. Scopul
eliminarii sfintelor icoane este de a-l înstrăina pe om de Dumnezeu. Nu este de mirare că lumea a
uitat de Dumnezeu. Nu este de mirare că în timpurile noastre Bisericile sunt goale.
De-a lungul timpului, Biserica a cunoscut și iconari sfinți, care au dat o mărturie vie
pentru timpurile noastre, prin lucrările lor dar și prin viețile lor.
Sfinții părinți demonstrează că vocația iconarului este o chemare speciala a lui
Dumnezeu și o slujire în Biserică.
Printre primii iconari, cei mai de seamă este sfântul evanghelist Luca, despre care știm
că a pictat primele icoane ale Maicii Domnului și icoana Sfinților Apostoli Petru și Pavel, poate
chiar și altele. Este păaznuit pe 18 octombrie. El este considerat intemeietorul iconografiei și
ocrotitorul iconarilor. Icoanele pictate de Sfântul Evanghelist Luca îşi are originea în perioada
apostolică.
După Sfântul Luca, urmează o mulțime de iconografi care au mărturisit pe Hristos prin
intermediul sfintelor icoane, mulți din ei sunt aproape necunoscuți. Amintirea mulțimilor sfinți
care au fost iconari este imensă, mulți din ei au rămas necunoscuți, însă merită să amintim că au
fost o mulțime de mărturisitori, pictorii iconari prigoniți în perioada iconoclastă, despre care se
cunoaște că erau omorîți prin metode de tortură menite să facă victimele să sufere cumplit de
durere, înainte să moară. Foloseau torturi inimaginabile. Într-un final, dacă mai erau vii, ei erau
decapitați.
În apărarea sfintelor icoane au fost Sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Nichifor, Patriarhul
Constantinopolului, Sfântul Teodor Suditul și mulți alții care au dovedit prin viața lor o dragoste
față de Hristos și față de Biserică. Sfântul Ioan Damaschin are cele trei tratate împotriva tuturor
iconoclaștilor.
Sfântul Mucenic Anastasie, iconar ucis în Nauplia de către musulmani prin tăiere în
bucăți (1655). Este prăznuit pe 1 februarie.
44
Sfântul Lazăr iconarul din Constantinopol. Se prăznuiește pe 18 noiembrie și este
primul canonizat de Biserică. În perioada persecuțiilor, Cuviosul Lazăr a continuat să picteze
icoane.
Sfântul Cuvios Alipie (sec. XI ). Sfântul Alipie este unul din primii și cei mai buni
iconografi din Rusia. El se ocupa tot timpul cu pictarea sfintelor icoane. Este cunoscut pentru
blândețea și răbdarea lui. A pictat multe icoane pline de har, printre care o icoană a Maicii
Domnului făcătoare de minuni, comandată de cneazul Vladimir Monomahul la Rostov pentru
Biserica ctitorită de acesta. Sfântul Cuvios Alipie, a pictat icoane pentru toate bisericile care
aveau nevoie de icoane, fară nici o plată.
Cuviosul Grigorie Zugravul a fost iconograf la Pecerska. împreună lucrător și nevoitor
cu Sfântul Alipie cunoscut pentru multele sale icoane pictate în Rusia. Este prăznuit de Biserica
Ortodoxă la 8 august.
Sfântul Ierarh Petru, Mitropolit de Moscova (1326), este prăznuit la 21 decembrie. A
fost iscusit iconar și intemeietor de așezăminte monahale.
Sfântul Ierarh Vasile, arhiepiscopul Novgorodului. El este unul dintre cei mai
importanți părinți ai bisericii și unul dintre cei mai mari teologi creștini. După ce s-a pornit lupta
împotriva icoanelor, pe vremea împărăției lui Leon Isaurul, Sfântul Vasile a intervenit în
sprijinul Bisericii și a sfintelor icoane. Prin aceasta, s-a dovedit un adevărat mărturisitor al lui
Hristos. Este sărbătorit pe data de 1 ianuarie și de asemenea pe 30 ianuarie împreună cu Sf. Ioan
Gură de Aur (Chrysostom) și Sf. Grigore (Nazianzus). Sfântul Ierarh Vasile era iconar, însă,
Cronica nu menționează nimic despre activitatea lui artistică. Sfantul Ierarh Vasile afirmă despre
icoană: ”Cinstea adusă icoanei se îndreaptă către cel înfățișat în icoană”.48
Sfântul Ierarh Teodor Iconarul, episcop al Rostovului, nepot al Cuviosului Serghie
prăznuit în data de 28 noiembrie.
Theofan Grecul din sec (XIV) a fost un iconar bizantin și unul dintre cei mai mari
pictori iconari din Rusia. El a fost profesorul lui Andrei Rubliov. A pictat mai multe biserici la
Constantinopol, la Galata și la Calcedonia. După un timp a mers la Novgorod prin jurul anului
1360 sau 1370. Începe să picteze bisericile din Novgorod. la Moscova (1395), înființează un
atelier, își adună ucenici și pictează trei biserici în Cremlin: Catedrala Bunei Vestiri, a Sfinților
48
45
Arhangheli și biserica Nașterii Maicii Domnului. Moare undeva între 1405 și 1409. la Moscova,
a desfăsurat o activitate nu numai de pictor de fresce, ci și de pictor de icoane și de miniaturist.
Sfântul Cuvios Andrei Rubliov: 4 iulie. Este cunoscut pentru realizarea icoanei Sfintei
Treimi. El este cunoscut ca cel mai mare iconar din Rusia. Teofan Grecul a fost maestrul
Sfântului Andrei Rubliov. El a învățat tainele iconografiei de la Teofan Grecul și călugărul
Daniel Ciornai, prietenul Sfântului Andrei Rubliov și tovarasul de asceză până la moarte. Este
considerat ocrotitorul iconarilor. Sfântul Andrei Rubliov se dedica multă vreme rugăciunii
înainte de pictarea icoanelor, dar și cu contemplarea chipurilor sfinte din icoane. Sfântul Cuvios
Andrei Rubliov a adormit în Domnul pe 29 ianuarie 1427 sau 1430 și a fost înmormântat la
Mănăstirea Andronikov de la Moscova, având peste șaptezeci de ani. Sfântul Andrei i s-a arătat
prietenului său, călugărul Daniel (aflat pe patul de moarte) chemându-l să i se alăture în fericirea
veșnică.
Sfântul Grigorie Iconarul. A fost împreună lucrător și nevoitor cu Sfântul Alipie
cunoscut pentru multele sale icoane pictate în Rusia. Este prăznuit de Biserica Ortodoxă la 8
august. Pentru smerenia și curăția petrecerii sale, Dumnezeu l-a învrednicit să picteze mai multe
icoane făcătoare de minuni răspândite pe întreg pământul rusesc. Era iubit de Dumnezeu și de
oamenii buni, iar de cei răi era urat.
Sfântul Nil Sorski(a) a fost călugăr încă din copilărie, sub îndrumarea fratelui său se
îndeletnicea cu pictarea sfintelor icoane. El este cel care a făcut o copie după o icoană a Maicii
Domnului din Ierusalim pe care tot el, prin mâinile sale iscusite a restaurat-o. Tot el a pictat o
altă icoană a Maicii Domnului numită ,,din Cipru” despre care se cunoaște că are o istorie
minunată. În pictura pe care o realiza iconarul Nil respecta cu strictețe iconografia grecească
veche, izbutind astfel, cu mult devotament, smerenie și măiestrie, se străduia să redeie pictural
chipurile dumnezeiești. În timpul vieții se ocupa cu pictura icoanelor, lucru pe care îl făcea cu
multă evlavie, cu pregătire și cu rugăciune.
Cuviosul Antonie de Siisk cel care a pictat o icoană a Sfintei Treimi la care se vindecau
și se tămăduiau mulți bolnavi. Este prăznuit pe 7 decembrie.
Sfântul Cuvios Grigorie din Tavet (1346-1409). A fost un pictor de icoane, preot,
muzician, poet, filozof și teolog.
46
Cuviosul Dionisie, egumenul Glușițki (1437) de lângă raul Glusita este cunoscut ca
pictor ale unor importante biserici și icoane. A pictat foarte multe icoane pentru multe biserici.
Este prăznuit pe 1 iunie.
Sfântul cuvios Dionisie al Olimpului: 23 ianuarie. A fost monah la Muntele Athos, la
Ierusalim.
Sfântul Ierarh Macarie, Mitropolitul Moscovei: 30 decembrie. De la o vârstă fragedă
intra în mănăstire și devine monah. Potrivit cronicilor sfântul ierarh Macarie era un foarte bun
iconar. În cadrul mănăstirii a învățat teoretic și practic arta pictării sfintelor icoane.
Arhiepiscopul Macarie a înfințat multe ateliere de icongrafie și a susținut bisericile noi cu icoane
și alte bunuri necesare.
Sfântul Cuvios Adrian al Pasehoniei, este sărbătorit în 5 martie, a fost un iconar. Din
nefericire, în anul 1550 niște tâlhari i-au atacat mănăstirea și l-au ucis.
Sfântul Cuvios Corneliu este sărbătorit în 20 februarie. A pictat multe icoane și a
înfrumusețat mănăstirea lui cu aceste icoane. S-a implicat în educarea ucenicilor săi pentru ai
învăța arta icoanei. În anul 1570, Tarul Ivan l-a ucis pe Sfântul Corneliu, însă după moartea
sfantului Corneliu, Tarul regretă profund pentru gestul lui și îi face un mormant impunător.
Sfântul Cuvios Anania Iconarul, sărbătorit pe 17 iunie. Este un iconar renumit de la
Mănăstirea Sf. Antonie din Novgorod.
Sfântul Antim Ivireanul (1716) - Mitropolitul Ungrovlahiei. A fost luat de tânăr în robie
de turci și dus la Constantinopol, este ulterior eliberat, trăind în preajma Patriarhiei ecumenice,
unde a învățat sculptura în lemn, caligrafia, pictura, broderia, precum și limba greacă, arabă și
turcă; probabil, tot acum a fost călugărit sub numele Antim și hirotonit ieromonah. Este foarte
recunoscut ca miniaturist, xilograf, gravor, pictor de icoane, prăznuit în calendar la 27
septembrie.
Sfântul Nou Mucenic Teodor Bizantinul, iconar ucis de musulmani în Meletina prin
sugrumare (1795). Este prăznuit pe 17 februarie.
Sfântul Mucenic Anastasie, iconar ucis în Nauplia de către musulmani prin tăiere în
bucăți (1655). Este prăznuit pe 1 februarie.
Sfântul Cuvios Pimen de la Sofia. Se prăznuiește pe 3 noiembrie. A fost monah bulgar
de la Mănăstirea Zografu (Athos). De foarte tânăr a studiat iconografia, a fost pictor bisericesc,
47
iscusit restaurator recunoscut și ca taumaturg. Este socotit ocrotitorul pictorilor iconari bulgari. A
construit multe biserici si mănăstiri, iar multe dintre ele chiar el le-a pictat.
Sfântul Cuvios Sava din Kalimnos, monah și icoanr. Este sărbătorit în 7 aprilie, iar la
28 de ani devine monah. Sfântul Sava și-a dăruit viața rugăciunii și pictării icoanelor. A fost
preotul unei mănăstiri de maici, iar în cadrul acestei mănăstiri, Sfântul Sava le-a învățat arta
iconografică și muzica.
Sfântul Atanasie scrie lui Antioh: ”Noi cei credincioși, nu ne închinăm icoanelor ca unor
dumnezei, ca păgânii să nu fie, ci scoatem la iveală numai caracterul și dorul dragostei noastre
față de figura persoanei din icoană (.....). Noi cei credincioși, nu salutăm icoanele în vreun alt
chip, ci ca să arătăm dorul sufletului nostru, după cum de multe ori sărutăm pe copiii noștri și pe
părinți.” (....). 49
Sfântul Ioan Damaschin, un monah și teolog renumit. El unul din cei mai apărători ale
sfintelor icoane. Sfântul Ioan Damaschin a fost este unul dintre cei mai mari teologi ai epocii
patristice din secolul al VIII-lea, care a trăit mai întâi la Damasc și apoi la Ierusalim. El a apărat
cultul sfintelor icoane, iar formulele lui au fost proclamate în sinod drept dogmă. El a legat într-
un chip de nedespărțit problema icoanelor de doctrina hristologică.
Sfântul Ioan Damaschin afirmă că icoana este imaginea care reprezintă natura umanã văzută a
Fiului lui Dumnezeu cel nevãzut. Răspunsul Sfântului Ioan Damaschin în fața iconoclaștilor:
”Odinioară – spune el – Dumnezeu cel necorporal şi fără de formă nu era zugrăvit deloc. Acum,
însă, prin faptul că Dumnezeu S-a arătat în trup, fac icoana chipului văzut al lui Dumnezeu. Nu
mă închin la materie; Mă închin închin Creatorului materiei, Creatorului care S-a făcut pentru
mine materie de dragul meu și a primit să locuiască în materie, și a săvârșit prin materie
mântuirea mea”.50
Sfântul Ioan Damaschin a scris contra iconoclasmului, iar până astăzi avem de la el
scrieri contra iconoclastilor, printre care și Cele trei tratate contra iconoclastilor. Aceste tratate
sunt împotriva celor care refuzau cinstirea sfintelor icoane. Primul tratat a fost scris nu cu mult
după ce Leon Isaurul a publicat primul edict contra icoanelor (726). Prin acesta Sfântul Ioan
Damaschin ne atenționează și vorbește despre iconoclasm ca despre un pericolul care începea să
49
institutului biblic și de misiune a Bisericii Ortodoxe române, București 1998, pp.157-158
50
Leonid Uspensky, Teologia icoanei, Editura Renașterea, Cluj-napoca, 2012, p. 116
48
amenințe Biserica. Al doilea tratat a fost scris îndată după depunerea lui Gherman din scaunul
patriarhal. Al treilea tratat a sistematizat ideile din primele două tratate.
Sărbătoarea Sf. Ioan Damaschinul a fost fixată, atât în biserica ortodoxă cât și în cea
catolică, la 4 decembrie. Sf. Ioan Damaschin afirmă că Mântuitorul poate fi reprezentat prin
icoană, deoarece a luat chip omenesc.
Datorită contribuției sale însemnate, icoana rămâne până în zilele noastre. El a luptat
împotriva iconoclaștilor (adversarii împotriva icoanelor și a pictorilor de icoane). De fapt, are trei
discursuri împotriva iconoclaștilor. Scrierile sale au avut o foarte mare influență în secolele
următoare. El a mers pe ideea că viața creștină trebuie să se orienteze spre viziunea lui
Dumnezeu.
Din cuvântul Sfântului Ioan Hrisostom: ”Eu am iubit și icoana din ceară topită, pentru
că este plină de evlavie”.51
Sfântul Atanasie cel Mare spune că închinarea trece de la icoană la cel reprezentat pe ea.
Iată fragmentul din opera Sfântului Atanasie cel Mare: „Noi, cei credincioși, nu ne închinăm
icoanelor ca unor dumnezei, ca păgânii – să nu fie! –, ci scoatem la iveală numai caracterul și dorul
dragostei noastre față de figura persoanei din icoană. Pentru aceasta, de multe ori când chipul
icoanei se șterge, ardem icoana de altă dată ca pe un lemn fără nici o valoare. Așadar, după cum
Iacov, înainte de a muri, s-a închinat pe vârful toiagului lui Iosif, nu cinstind toiagul, ci pe cel care
îl ținea în mână, tot astfel și noi, cei credincioși, nu salutăm icoanele în vreun alt chip, ci ca să
arătăm dorul sufletului nostru, după cum de multe ori sărutăm pe copiii noștri și pe părinți, și după
cum iudeul se închina tablelor Legii și celor doi heruvimi de aur sculptați, nu cinstind natura pietrei
sau a aurului, ci pe Domnul, Care a poruncit acestea” (Sf. Atanasie cel Mare, „Cele o sută de
capitole scrise către Antioh, prefectul, în întrebări și răspunsuri)”.
Sfântul Vasile cel Mare (+379) este unul dintre iconoduli, căci zice: “Cinstea adusă
icoanei se îndreaptă spre cel zugrăvit în icoană”.52
Sfântul Vasile simte nevoia să descrie în una din scrierile sale o icoană a mucenicului Varlaam.
Redăm cuvinetele Sfântului Vasilei: ”Înălțați-mi acum, pictori iluștri ai faptelor eroice, și
împodobiți prin arta voastră icoana imperfectă a generalului! Înfrumusețați, prin culorile artei
51
institutului biblic și de misiune a Bisericii Ortodoxe române, București 1998, p.117.
În vechime se obișnuia icoana făcută din ceară. În timpurile noastre nu se mai face decât foarte rar.
52
Iconoclasmul și condamnarea lui, Sinodul Ecumenic al VII-lea, PDF, pag. 7
49
voastre, pe cel încununat, pe care eu nu l-am descris atât de frumos! Să plec învins de icoana pe
care o veți face faptelor vitejești ale mucenicului. Să mă bucur de o asemenea victorie a puterii
voastre, deși sunt biruit astăzi. Să văd zugrăvit mai precis de către voi lupta pe care a dus-o mâna
cu focul. Să văd pe luptător zugrăvit pe icoana voastră mai strălucitor. Să plângă și acum demonii
loviți de faptele vitejești, zugrăvite de voi, ale mucenicului. Să se arate iarăși mâna arsă și
victorioasă. Să fie zugrăvit pe icoană și Hristos, arbitrul luptelor, a Căruia este slava în vecii
vecilor. Amin”.53
Sfântul Nichifor Mărturisitorul arată rolul icoanei: „Contemplând icoana, credinciosul
are acces la realitatea divină direct, fără intermediar. "Patriarhul Nichifor Mărturisitorul
consideră, de aceea, icoana tot așa de veche ca și propovăduirea Evangheliei și ca un ajutor al
ei".
Sfântul Teodor Studitul spune că: "Hristos și icoana Lui există împreună". Prin ima-
ginea persoanei noi ne ridicăm cu gândul la persoana reprezentată și acesteia îi aducem
închinare”. Sfântul Teodor Studitul arată că nu ne închinăm icoanei în sine. Sfântul Teodor
Studitul vede în negarea sfintelor icoane, negarea întregii opere de mântuire a Mântuitorului
Hristos, negarea adevărului patimilor Sale, a morții și a învierii Sale. Tot el precizează că
cinstirea icoanei lui Hristos se îndreaptă către Persoana lui Hristos, nu către materia icoanei Lui:
„Icoana lui Hristos nu este altceva decât Hristos, evident afară de diferenţa de substanţă, cum s-a
arătat deja de mai multe ori. De aceea şi închinarea ei este o închinare la Hristos, întrucât nu e
închinat ceva din materia icoanei, ci numai Hristos Cel asemănat în ea. Iar cele ce au o singură
asemănare au şi o singură închinare”.54 Mai departe, Sfântul Teodor Studitul răspunde în fața
iconoclaștilor: ”Nicăieri nu a spus Hristos să se fixeze în scris cuvântul concentrat (al
propovăduirii Sale), dar el a fost fixat în scris de către Apostoli și așa vine până la noi până
astăzi. Ceea ce este aici fixat în scris pe hârtie prin cerneală, este fixat tot așa pe icoană prin
felurite culori sau oricare alte materii”.55
Sfântul Ioan Gură de Aur a fost într-adevăr un înfocat cinstitor al icoanelor. El a
încercat ca un adevărat învățător, pedagog să îi facă pe iconoclastii prozeliti să înțeleagă ei
singuri necesitatea icoanelor în cultul Bisericii.
53
54
55
Leonid Uspensky, Teologia iIcoanei, Editura Renașterea, Cluj-napoca, 2012, p. 118
50
Sfântul Metodie, cel întocmai cu Apostolii și episcop de Moravia, considerat și luminător
al popoarelor slave. Sfântul Antonie, Sfântul Iurie de la atelierele iconografice din Novgorod
respectiv Hutinsk.
Sfântul Grigorie de Nazianz sau Teologul (+390), este adeptul cinstirii icoanelor în
Biserică. “În scrisoare către prefectul Olympios, el recomandă reprezentările plastice creștine și
spune că tatăl său a zidit o Biserică pe care a împodobit-o cu icoane”.56
Prin urmare părintii capadocieni nu au respins icoanele, ci au văzut în aceasta o cale de
deschidere față de Dumnezeu. În continuare mulți alții pornind de la fondurile ideologice ale
primilor iconoduli au înțeles și s-au declarat pro în acest sens, părinți și scriitori precum: Sfântul
Asterios al Amasiei (+cca 410), Prudentiu (+ dupa 405), Sfântul Macarie al Magneziei (+ 400),
Sever din Cabala (+ după 408), Fericitul Augustin (+ 430), Paulin de Nola (+ 431), Teodoret de
Cir (+458), Sfântul Leontiu de Neapole în Cipru (+ pe la 650) și foarte multi alții.
Din Epistola Sfântului Dionisie, episcopul Atenei: ”Cele văzute sunt cu adevărat icoane
vizibile ale celor nevăzute”.57
Sfântul Ierarh Fotie, Patriarhul Constantinopolului, provine dintr-o familie
iconodulă, care venera icoanele. Sfântul Fotie a luptat împotriva iconoclaștilor. Este un apărător
al Bisericii și al sfintelor icoane din secolul a IX-lea. El a fost unul dintre cei care a luptat pentru
cinstirea și onoarea sfintelor icoane. Chiar tătăl și mama Sfântul Ierarh Fotie au fost deportați din
pricina cinstirii icoanelor, murind în pribegie ca mărturisitori. El s-a opus ferm împotriva
perioadei iconoclaste care provocase moartea părinților săi. Activitatea Sfântul Ierarh Fotie în
domeniul artei sacre a avut ca rezultat convertirea popoarelor slave. Influența lui iradia în toate
zările: în Capadocia, în Patmos, în Caucaz, în Rusia, în Serbia, în Bulgaria, în Muntele Athos, în
Italia. 58
Atașamentul pe care îl avea Sfântul Ierarh Fotie față de icoane este mărturie de
credință. El a fost unul dintre cei care a răspândit icoana pentru convertirea popoarelor.
Sfântul Grigorie este unul dintre cei care susține învățătura tradițională în privința
cinstirii icoanelor. Sfântul Grigorie aduce câteva precizări în privința învătăturii despre icoana
56
Iconoclasmul și condamnarea lui, Sinodul Ecumenic al VII-lea, PDF, pag. 7
57
Sfântului Dionisie, episcopul Atenei a fost căsătorit şi a avut mai mulţi copii. După convertirea sa la
creştinism, Sfântul Pavel l-a făcut episcop. Mai apoi, Dionisie a lăsat pe soţia şi pe copiii săi pentru
Hristos şi a plecat cu Pavel în călătorii misionare.
58
51
(arta sacră): ” Fă din dragoste pentru El, icoana Celui ce pentru noi S-a făcut Om; prin ea
amintește-ți de El, prin ea adoră-L, prin ea înalță-ți cugetul la trupul preacinstit al Mântuitorului
așezat întru slavă la dreapta Tatălui, în ceruri. În același fel fă icoanele sfinților (...) și cinstește-i,
nu ca pe niște dumnezei, ceea ce este oprit, ci ca pe o mărturie a comuniunii tale de dragoste cu
ei și a cinstirii tale, înalțându-ți cugetul spre ei prin icoanele lor”.59 Sfântul Grigorie a adus multe
dovezi contra învăţăturilor greşite care tulburau atunci Biserica.
Sfântul Grigorie Palama a susținut și a apărat învățătura tradițională în privința
cinstirii icoanelor.
Sfântul Ierarh Mihail Mărturisitorul. În timpul luptei împăratului Leon Armeanul
împotriva sfintelor icoane, el a fost exilat pentru că a mărturisit cinstirea icoanelor. Sfântul
Mihail, netemându-se de îngrozire, nici slăbind cu mintea, a strigat cu glas mare: „Cinstesc
sfânta icoană a Mântuitorului meu Isus Hristos și a Preacuratei Fecioare Maicii Lui, și a celorlalți
sfinți, și mă închin lor; iar de porunca ta nu mă îngrijesc și întru nimic o socotesc”. 60 Iar Leon
fiind înfruntat, s-a umplut de mânia cea de fiară și a osândit pe mărturisitorul lui Hristos la
izgonire. Astfel săvârșindu-și alergarea cea bună, s-a împodobit cu îndoită cunună și s-a adăugat
lângă arhierei, ca un arhiereu, lângă mucenici, ca un mucenic, în slava lui Hristos Dumnezeul
nostru.
Sfântul Serghei care si-a consacrat biserica Sfinte Treimi; așa cum scrie biograful său,
Epifanie, zis ”Preânțeleptul”, pentru ”ca prin privirea pe care credinciosul și-o va ridica spre
icoana Sfintei Treimi să fie învinsă frica în fața neânțelegerii vrednice de dispreț, din această
lume”. 61 În vremea lui multe icoane sunt aduse din bizanț. În timpul Sfântului Serghei arta
iconografică s-a răspândit foarte mult. Nu este de mirare că în această perioadă, generații de
iconografi s-au format și s-au menținut la un nivel spiritual și artistic foarte înalt.
Sfântul Grigoria Nazianz contra lui Iulian Apostatul: ” Semnele rănii acestei persecuții
le poartă încă și acum icoanele așezate în locuri publice”.62
Sfântul Iosif de Volokolamsk a scris epistola către iconar. Ea este alcătuită din trei
tratate despre icoane și despre cinstirea lor. N.K. Goleizovsky spune că tratatele adunate de
59
60
Viața Sfântului Ierarh Mihail Mărturisitorul, doxologia. ro
61
62
52
Sfântul Iosif de Volokolamsk. Tratatele au un rol important în clarificarea și semnificația artei
bisericești, dar și pentru povățuirea iconografilori contemporani. Sfântul Iosif de Volokolamsk a
încercat să aducă lumină și să îndepărteze orice creație artistică care nu erau în conformitate cu
regulile canoanelor bisericești și cu Tradiția Bisericii.
Aducând existența imaginilor din Vechiul Testament, spune: Cu atât mai mult se cuvine,
dacă suntem în Legea Nouă, să cinstim și să ne închinăm celor care sunt zugrăvite în icoană de
mâinile omenești, adică chipului Domnului nostru Isus Hristos (....) și să adorăm firea Lui
îndumnezeită care s-a înălțat la cer. Așa și Preacuratei Sale Maici (….). Tot așa se cuvine să fie
pictați și toți sfinții, să-i cinstim și să ne închinăm lor (....). Pictând în icoane chipurile sfinților,
nu cinstim un obiect, ci mintea noastră și gândul se înalță către dragostea și dorirea cea
dumnezeiască. 63
Sfântul Chiril al Alexandriei: ”Icoanele se aseamănă cu originalele, căci ele trebuie să
fie la fel și să nu se deosebească”.64 Sfântul Chiril al Alexandriei este recunoscut ca fiind mare
teolog. El apără dogma întrupării Fiului și unitatea persoanei Mântuitorului.
Ștefan Bostrinu contra iudeilor: ”Noi am făcut icoanele sfinților spre pomenirea
sfinților; spre exemplu: a lui Avraam, a lui Isaac, a lui Iacov, a lui Moise, a lui Ilie, a lui Zaharia
și ale celorlalți profeți și sfinți martiri, care au suferit moartea pentru El, pentru ca tot cel care
vede icoanele lor să-i pomenească și să slăvească pe Cel care i-a slăvit. În ce privește icoanele
suntem deplin încredințați că orice lucru făcut în numele lui Dumnezeu este bun și sfânt”.65 El a
fost scriitor al literaturii creștine.
Din cartea a cincea către iudei a Sfântului Leontie, episcopul Neapolei, din insula
Cipru: ”Așadar, haide, haide cu râvnă să facem și apologia zugrăvirii cinstitelor icoane, ca să fie
astupată gura celor făra de lege, care grăiesc nedreptăți”.66 To Sfântul Leontie spune: ”Așadar,
dacă voiești să mă mustri din pricina icoanelor, mustră mai întâi pe Dumnezeu(...).”67Sfântului
Leontie, episcopul Neapolei spunea: ”Iarăși își bat joc de noi oamenii care nu cred deloc în
63
64
65
66
67
53
Dumnezeu din pricina cinstitei Cruci și din pricina pictării și a închinării la dumnezeieștile
icoane (...).” 68 tot Sfântul Leontin continuă: ”Pentru aceasta, imprim și pictez pe Hristos și
patimile lui Hristos în biserici, în locuințe și în orice loc, pentru ca văzându-le să-mi amintesc și
să nu uit, după cum tu ai uitat totdeauna pe Dumnezeul tău”.69
În scrisoarea lui Mihail, rege al Bulgariei, el îi numește pe iconoclaști ”hristomahi mai
răi decât evreii”. Voi, iconoclaștii urziți în cugetul vostru un război ireconciliabil împotriva lui
Hristos, dar mărturisiți despre El nu direct, ci prin atitudinea față de icoane”.70
Simeon din Muntele Minunat despre icoane: ” Noi nu ne apropiem de culori, ci de
amintirea originalului picturii și, privind pe Cel nevăzut cu ajutorul picturii care se vede, Îl
slăvim ca prezent, credem în El nu ca unul Care nu este Dumnezeu, ci ca unul care există cu
adevărat; nici sfinților, ca unora care nu sunt sfinți, ci ca unora ce sunt și trăiesc lângă
Dumnezeu; deasemenea și duhurilor lor, pentru că sunt sfinte și, prin puterea lui Dumnezeu,
ajută celor vrednici, ca unii ce se roagă lor”.71
Sfântul Atanasie din muntele Sinai despre icoana lui Hristos: ”Când vedem numai
chipul Lui dumnezeiesc zugrăvit, socotim că ne privește di cer și ne închinăm și cădem în fața
Lui”.72
Sfântul Metodie, episcopul Paterelor afirmă: ”Icoanele făcute din aur, care reprezintă pe
îngerii Lui, începătoriile și puterile, le facem spre slava și cinstea lui Dumnezeu”. 73
Pe lângă acești iconari și teologi scriitori pe care i-am prezentat, mai sunt o mulțime de
iconari sau apărători a sfintelor icoane care au rămas necunoscuți. Sfânta Biserică a recunoscut
din totdeauna curajul lor de a mărturisi pe Dumnezeu.
Prin urmare, Icoana nu este o născocire, o invenție abstractă ( inchipuire ) a minții
omenești. Icoanele se cinstesc pentru că ele reprezintă pe Dumnezeul nostru Cel întrupat. Însuși
Mântuitorul nostru Isus Hristos este numit icoana Tatălui :"Fiind strălucirea slavei și chipul
68
69
70
71
72
73
54
ființei lui Dumnezeu " Evrei 1, 3. Icoana este un mare dar, atât ca și conținut cât și ca formă.
Icoanele pictate de Sfinții Părinți, cuvioși sau persoane dăruite sfintelor icoane, au rămas
ca mărturisire a veșniciei. Indiferent de numărul ”persoanelor alergice în fața icoanelor”, știm că
însemnătatea sfintelor icoane nu poate fi îngradită sau eliminată nici de societatea modernă și
nici de persoanele care disprețuiesc icoanele și munca iconarilor. Icoana este o lucrare sfântă, nu
o născocire sau o invenție. Tocmai de aceea, Sfinții Părinți au luptat împotriva tuturor celor care
au căutat suprimarea sau eliminarea icoanelor.
Ca o concluzie, merită ca toți cei care au un refuz, sau care caută disprețuirea, suprimarea
și eliminarea icoanelor, să aibă în vedere istoria reală a sfintelor icoane, învățătura Sfinților
Părinți ai Bisericii despre sfintele icoane și viața sfinților iconari. Iconoclaștilor le era frică să
nu se răspândească adevărul despre Hristos. Prin icoană lumea se apropia mai mult de
Dumnezeu.
Cinstirea icoanelor se bazează pe urmatoarele temeiuri biblice : Iesire 25, 18, 20; Facere
1, 26; Facere 18, 4; Evrei 9, 5; Iesire 30, 1, 6-8; Isaia 53, 7; Ioan 10, 11 ; Matei 23, 20-21 ; Fapte
24, 11 etc.
Sfintele canoane ale Bisericii Ortodoxe au stabilit în mod clar ca: "Cinstea dată
icoanei trece asupra prototipului ei și cel ce se închină icoanei, se închină persoanei zugrăvite pe
ea". Canoanele ce hotărăsc cinstirea icoanelor sunt : Canonul 21 al Sinodului de la Gangra din
anul 340, Canonul 82 Trulan, din anul 692, Canonul 100 Trulan, din anul 692, Canoanele 1 si 7
ale Sinodului VII ecumenic, în anul 787, și Canonul 3 al Sinodului de la Constantinopol, din anii
869-870.
Ca o concluzie a doctrinei Sfântului Ioan Damaschin vom spune întocmai ca el : "Mă
închin icoanei lui Hristos ca Unuia ce este Dumnezeu întrupat; mă închin icoanei Născătoarei de
Dumnezeu, Stăpâna tuturor, ca una ce este Maica Fiului lui Dumnezeu; icoanei sfinților, ca unii
ce sunt prietenii lui Dumnezeu, ce au rezistat păcatului, până la sânge și au urmat lui Hristos
vărsându-și sângele pentru El... ; mă închin icoanei acelora care au trăit călcând pe urmele Lui,
zugrăvesc biruințele și patimile lor, pentru că prin ele mă sfințesc și mă aprind de ravnă de a le
imita. Căci cinstea icoanei se îndreaptă către cel înfățișat pe ea". 74
74
55
CAPITOLUL IV.
ICONARUL
4.1. Vocația iconarului

Adesea ne punem întrebarea dacă un iconar este slujitor al bisericii. În trecut, se oficia o
slujbă specială, deosebită pentru iconari. Iconarul era consacrat în Biserică în cadrul acestei
slujbe. Un iconar aparține bisericii, este consacrat datorită faptului că este un instrument al
Bisericii, iar prin talantul pe care l-a primit de la Dumnezeu, iconarul prin intermediul icoanelor,
a materialelor și a culorilor face vizibilă taina mântuitoare a lui Hristos. Prin urmare, Pr.
Stephane Bigham face o mărturie clară: ”talentul artistic al iconarilor este unul dintre darurile pe
care Dumnezeu le face oamenilor și, datorită ungerii cu Duhul lui Dumnezeu, pictorul de icoane
poate deveini sfânt folosind arta lui spre slava lui Dumnezeu„75 Talentul, creația și capacitățiile
iconarului puse în sljuba Bisericii, capătă o altă dimensiune, sunt transfigurate.Vieţilor sfinţilor
iconari ne arată că iconografia este o chemare specială a lui Dumnezeu, pentru anumite persoane.
Munca iconarului este nedespărțită de viața duhovnicească.
Potrivit tradiției, cel dintâi iconar a fost Sf. Apostol Luca (18 octombrie), care a pictat o
primă icoană a Maicii Domnului, modelul tuturor celorlalte icoane ale acesteia. De aceea, el este
considerat ocrotitorul iconarilor.
Conform Sfinților Părinți ai Bisericii, pictarea sfintelor icoane este o vocație. Ei vedea în
această ocupație nu o profesie, ci o slujire a lui Dumnezeu. Biserica a considerat de-al lungul
secolelor că vocația unui iconar este una specială și vine de la Dumnezeu ca o binecuvantare
pentru cei care Îl cinstesc pe El, pe Maica Domnului și sfinții Lui. De aceea se cuvine ca talentul
artistic al iconarilor să se manifeste și să-l preamărească pe Dumnezeu în fața lumii. Vocația unui
iconar este aceea de a-L mărturisi pe Dumnezeu, atât prin viața lui cât și prin realizarea sfintelor
icoane. Acesta este motivul pentru care iconarul nu poate fi considerat un artist. Ținta și scopul
iconarului este de a face cunoscută și cinstită de întreaga lume imaginea lui Hristos. Conform
scriitorului Jean-Claude Larchet: ”artistul, pornind de la o inspirație ce izvorăște din
străfundurile inconștientului său, creează lucrări originale, care sunt expresia individualității sale
75
56
și o pun în valoare pe plan social”. 76 Iconarii sunt mai mult decât simpli artiști plastici sau
ilustratori. Tocmai de aceea, rolul sau menirea iconarului este să facă legătura între cele două
lumi, mai exact o legătură de comuniune între creștin și Dumnezeu, Maica Domnului și sfinți.
Iconograful este cel care de-a lungul secolelor a transmis imaginea lui Dumnezeu și a păstrat cu
tărie credința creștinilor. Iconarul transpune în icoane, prin linie, formă şi culoare, o lume
divinizată. Vieţile sfinţilor iconari ne ajută sa înțelegem care este sensul și rolul autentic al
iconarului. De asemenea, vietile sfinții iconari oferă un model de viață pentru toţi cei care
pictează sfintele icoane.
Vocația iconarului este o misiune destul de grea, însă este foarte nobilă și frumoasă
pentru că lucrează în favoarea credincioșilor, a sufletelor și pentru a sensibiliza relația lor cu
Dumnezeu, dar și pentru a înfrumuseța sufletele. Un iconar autentic iși iubește vocația proprie
de iconar și trăiește la un alt nivel spiritual. Smerenia, blândețea și dragostea față de oameni,
Dumnezeu și Biserică sunt valori pe care fiecare iconar trebuie să le dorească și să le practice în
viața cotidiană. În acest mod, viața iconarului este o jertfă plăcută adusă lui Dumnezeu.
Săvârșirea icoanei implică o chemare, o vocație care trebuie împlinită cu responsabilitate.
Aceasta este mare deosebire dintre iconar și artist.
4.2. Diferența dintre Iconar și Artist

Artistul este foarte preocupat să se exalte și să-și afirme originalitatea și individualitatea.
Prin intermediul operelor de creație, artistul, caută o modalitate de a ieși în evidență, în prim
plan. Opera de artă îl face pe artist să creadă că este cel mai bun dintre toți, alimentând
sentimentul de mândrie, de superioritate, însă iconarul se supune unor canoane stricte. Un lucru
foarte adevarat pe care Doina Mihailescu îl afirmă este: ”iconarul nu este preocupat să lucreze
pentru sine și nici pentru slava sa, ci pentru slava lui Dumnezeu”. 77 Din acest motiv, înreaga
viață și muncă a iconarului este cu totul altceva decât cea a artistului. Iconarul prin intermediul
materialelor, a formelor si a colorilor, transmite adevărul pe care Sfânta Tradițe, Sfânta Scriptură
și Sfinții Părinți care le exprimă în cuvinte. Artistul oferă ceva efemer, în schimb, iconarul
datorită faptului că redă pictural prin intermediul sfintelor icoane realitatea divină, are un impact
și o influență majoră asupra creștinilor. Iconarul este un slujutor al Bisericii și nu se lasă purtat
76
77
Doina Mihailescu, Tehnica Icoanei, Editura Aura, 2007, p. 12
57
de fantezia și imaginația personală, ci transmite adevărul pe care Sfânta Tradiție, Sfânta
Scriptură și Sifinții Parinți care le exprimă în cuvinte și respectă anumite norme ale Bisericii,
însă aceasta nu înseamnă că iconarul nu are libertatea de folosi o manieră diferită pentru
realizarea icoanelor bizantine. Creativitatea în iconografia bizantină nu este exclusă, însă este
important să nu se ajungă la fantezii sau idei abstracte și tot felul de aberații, depărtându-se de
Sfânta Tradiție. Într-o creație artistică credincioșii sau spectatorul vede fanteziile, ideile,
concepția și trăirile artistului, însă într-o icoana privitorul intră într-un spațiu sacru real, care îl
ajută să înțeleagă sensul real al vieții. Semnarea operelor de artă este o dorință profundă a
artistului de afirmare, de a avea un statut superior în societate, atribuindu-și în totalitate meritele
sale. Opera de artă este legată mereu de numele artistului și nu are un conținut spiritual, dar
icoana rămâne mereu anonimă, nu se scrie numele pe icoană, chiar dacă știm cine este persoana
care a pictat icoana. Motivul pentru care nu se semnează o icoană este pentru că valoarea operei
lor nu provine din talentul, meritul și munca iconarilor, ci de la Dumnezeu, care îi asistă, inspiră
și îi călăuzește în timpul pictării unei icoane. Un iconar autentic este foarte conștient că icoana
pictată nu este meritul lui și nu îi aparține în totalitate, ci se datorează intervenției divine. Doina
Mihăilescu, ca și multi iconografi autentici, atribuie un rol foarte important în realizarea
icoanelor Duhului Sfânt: ”Smerit, Duhul Sfânt iconar pictează împreună cu ucenicul său,
luminându-l continuu ”.78
O alta diferență care face referire la icononar, Nikolai M. Tarabukin spune: ” Iconograful
trebuie să fie cumpătat, cinstit, dezinteresat, cu frică de Dumnezeu, exemplar prin întreaga viață
și să se dedice pe deplin iconografiei, cu care pictura lumească nu mai este deja compatibilă”. 79
Se înțelege de la sine că iconograful nu poate să aparțină și picturii moderne, profane și
iconografiei. Ori se focalizează și se dedică în totalitate pentru arta modernă, ori merge pe
drumul desăvârșirii în domeniul iconografiei. Iconograful se deosebește de artist datorită faptului
că transmite și mărturisește o lume transfigurată, spiritualizată, un adevăr pur, revelația
dumnezeiască. Afirmația și realitatea pe care Doina Mihailescu o vede și o spune cu privire la
munca fizică și spirituală a iconarului este una convingătoare: ”pentru iconar, pregătirea
materialelor și chiar pictura în sine a icoanei este socotită ca rugăciune, deoarece, prin lucrul
mâinilor sale și propria sa rugăciune, întraga muncă este adusă, în chip tainic, ca jertfă și în dar
78
79
Nikolai M. Tarabukin, Editura Sophia, Bucuresti, 2008, p. 125
58
lui Dumnezeu”.80 Realitatea iconografului și viziunea artistului, ne arată două lumi total diferite.
Pictorii de icoane, în perioada comunismului au fost excluși de asociațile artistice precum
Uniunea Artiștilor Plastici. Cu toate acestea, iconarii și-au continuat drumul în realizarea
sfintelor icoane pentru a transmite oamenilor credința, iar artistul plastic în timpul comunismului,
a renunțat să mai păstreze legătura cu arta sacră, sperând la o carieră artistică. Comparând și
analizând artistul cu iconarul, putem observa câtă diferență există între aceștia.
4.3. Însușirile și îndatoririle Iconarului

Pentru a stăpâni tehnica iconografiei, este necesar ca pictorul-iconar să iubească ceea ce
face și să se dedice studiului icoanei. Arta iconografică fiind o artă desăvârșită, cere un stil de
viață curată pentru cei care aleg să picteze icoana. Un iconar autentic nu poate să realizeze o
icoană cu o oarecare lejeritate. Trebuie să menționăm faptul că, cunoștințele teoretice și practice
din domeniul iconografiei nu sunt suficiente pentru un pictor de icoane. Pictarea icoanelor nu se
reduce doar la respectarea unor reguli canonice oferite de Erminia picturii bizantine. Dacă un
pictor de icoane realizeză icoane, nu înseamnă că este și un iconar autentic. Pe lângă munca
fizică, o icoană presupune și o muncă spirituală. Autenticitatea unui iconar cere un
comportament asertiv și un drum de asceză toată viața. Înainte de realizarea unei icoane, iconarul
trebuie să aibă o viață curată, o stare interioară de comuniune cu Dumnezeu și de rugăciune. Pe
lângă aceste cunoștințe, un iconar autentic trebuie să fie în comuniune cu Biserica si să se
conformeze vieții Mântuitorului și tradiției iconografice. În vechime, rolul de iconar era al
monahilor (calugărilor, calugărițelor) datorită faptului că întreaga lor existență era dedicată
rugăciunii, se supuneau regulilor mănăstirești, având și o viață curată. Cu timpul, rolul
calăgărilor iconografi a fost înlocuită de iconarii laici. Astfel, pictorilor iconografi laici li se cere
o stare de armonie lăuntrică, o viața mai echilibrată din punct de vedere moral, phihologic și
spiritual, acordând o atenție majoră față de cele sfinte.
Nikolai M. Tarabukin scoate în evidență un lucru esențial și important pentru viața
interioară a iconarilor: ”fiecare iconar trebuie să aibă un părinte duhovnicesc cu care să comunice
și să se sfătuiască pe cât se poate de des ”.81
80
81
Nikolai M. Tarabukin, Sensul Icoanei, Editura Sophia, Bucuresti, 2008, p. 124
59
Sunt convinsă ca în momentul în care un iconar autentic redă pictural chipul lui Hristos,
Maicii Domnului, este mereu asistat de prezența lui Dumnezeu. Iconografia are nevoie de toată
atenția iconarului, de toată concentrarea, de toată forța interioară și energia iconarului.
Leonid Uspenski zice: ”Un veritabil iconar trebuie să fie în comuniune cu modelul
zugrăvit, nu numai prin apartenența sa la trupul Bisericii, ci și prin experiența personală a
sanctificării; el trebuie să fie un pictor creator care percepe și dezvăluie sfințenia altuia, prin
mijlocirea propriei sale experiențe spirituale. Puterea lucrătoare a unei opere depinde de
experiența spirituală a pictorului, de gradul comuniunii acestuia cu prototipul ”.82
Orice pictor de icoane are ca punct de reper Erminia Picturii Bizantine, însă cu toate
acestea, fiecare iconar își lasă o amprentă unică asupra icoanelor și a manierei în care lucrează.
De exemplu, Manuil Panselinos, care avea un mod unic de a picta sfintele icoane, Andrei
Rubliov sau Teofan Cretanul, care au lăsat o amprentă unică în realizarea icoanelor.
Dacă iconograful traiește o viață interioară de rugăciune și este în comuniune cu
Dumnezeu, va transpune pe panoul de lemn, pânza sau perete, doar ceea ce poartă în suflet. Din
punct de vedere tehnic, icoana poate să fie lucrată impecabil, ireproşabil, însă la nivel spiritual
s-ar putea să nu transmită absolut nimic. Pentru a picta o icoană nu este suficient doar talentul
artistic. Pe lângă capacitatea artistică, iconarul are nevoie de o deschidere față de cele sfinte, față
Dumnezeu, iar acest lucru este esențial pentru a deveni un iconar autentic. Din pacate, sunt și
iconari cărora le pasă prea puțin de aspectul interior, iar interesul lor este doar comercial. Tocmai
de aceea, iconarul trebuie să fie supus față de Biserică, să fie iubitor de Dumnezeu și să participe
la viața Bisericii, să adopte un stil de viață care implică participarea la rugăciune, la înfrânare,
bunătate interioare etc. Trebuie să recunoaștem că locul iconarilor a fost luat de pictori amatori şi
profesionişti, care nu au nici un interes față de iconografie sau de Biserică. Michael Quenot,
amintește despre decăderea vieţii morale- spirituale a pictorilor de icoane. Tocmai de aceea,
Michael Quenot, dar și Sfânta Biserica ia în considerare că icoana nu poate fi pictată oricum,
oricând și de orcine. Biserica socotește că icoana poate fi alcătuită și zugravită bisericește doar
de ”mâini curate”; de aceea, Sinodul celor o sută de capete (capitole) al Bisericii Ruse poruncește
iconarului să cinstească îndatoririle virtuoase: iconarul trebue să fie smerit, blând, evlavios, să
82
Leonid. Uspenski, Teologia icoanei, Editura Anastasia, București, 1994, p. 123.
60
nu fie certăreț, arțăgos, să nu fie bețiv, hoț, ucigaș și să păzească plin de toată grija curăția
trupească și sufletească. 83
Așa cum NiKolai M. Tarabukin ne spune despre importanța părintelui duhovnic în viața
iconarului, tot așa și Monahia Iuliana vine să întîrească această necesitate spunând: ”iconarii
trebuie să vină des la părinții duhovnicești, să se sfătuiască în toate cu ei și să se spovedească, iar
după îndrumarea și învațătura părintească să trăiască plini de smerenie, în post, în rugăciune și în
înfânare”. 84 Postul, spovedania și Sfânta Împărtășanie este recomandată tuturor iconarilor. Fără
aceste valori morale și spirituale, icoana işi pierde atât semnificaţia cât şi valoarea ei spirituală.
Așa după cum o pictură profană transmite o lume trecătoare în care trăiește artistul, tot
așa pictorul de icoane în icoana bizantină transmite realitatea veșnică a Împărăției lui Dumnezeu.
Așa cum preotul prin intermediul cuvântului lui Dumnezeu formează și pregătește sufletele
pentru întâlnirea cu Dumnezeu, tot așa și iconarul marchează viața creștinilor prin redarea
picturală a chipului Mântuitorului, al Maicii Domnului și al tuturor sfinților. Prin intermediul
sfintelor icoane, iconarul participă la formarea moral-spirituală a tuturor creștinilor. Într-o lume
confuză și încercată de suferință, iconarul vine să reamintească oamenilor despre imaginea lui
Hristos prezent în lume. Astfel, văzând icoana, mintea și sufletul se odihnesc, deschizându-se
spre Dumnezeu.
Semnificaţia spirituală a icoanei, argumentată atât prin cuvânt cât şi prin tehnica aleasă,
ajută fiecare creștin să înțeleagă puterea și dragostea lui Dumnezu față de oameni.
Aceste îndeletniciri ca pictura icoanelor și muzica bizantină, nu numai că crează o
legatură permanentă și profundă dintre om și Dumnezeu, dar este și un proces de transformare
personală pentru fiecare iconar, a credincioșilor, de purificare și transfigurare interioară.
Prin urmare, Vechiul Testament face o mărturie clară: ”talentul artistic al iconarilor este
unul dintre darurile pe care Dumnezeu le face oamenilor și, datorită ungerii cu Duhul lui
Dumnezeu, pictorul de icoane poate deveni sfânt folosind arta lui spre slava lui Dumnezeu”.85
Hierotesirea e o binecuvântare mare, o slujbă specială pentru iconari, pentru a fi autorizat
și recunoscut de Biserică.
În timpul pictării unei icoanei pot să apară anumite surprize neplăcute. Tocmai de aceea,
înainte de a începe să picteze o icoană, pictorul se roagă.
83
Monahia Iuliana, Truda Iconarului, Editura Sophia, București, 2001, p.56
84
Monahia Iuliana, Truda Iconarului, Editura Sophia, București, 2001, p. 56
85
61
Pentru Sfinții Părinţii ai Bisericii, pictatul icoanelor era o vocație specială. Tocmai de
aceea se căutau persoane dăruite, persoane bune, oameni nevoitori în rugăciune şi post. Iconarii
tratau cu multă seriozitate vocația lor de iconar şi, când se apucau de o nouă lucrare, cereau
întotdeauna binecuvântarea părintelui lor duhovnicesc, iar uneltele şi culorile erau sfinţite
negreşit. Pentru aceasta şi Domnul binecuvânta munca lor.
4.4. Iconarul - nebunie pentru cei mândri, bucurie pentru cei umili
Sfida împotriva Iconarilor, a iconografiei și înlăturarea sfintelor icoane din spaţiile
publice nu a fost doar în timpul persecuțiilor creștinilor sau în perioada iconoclastă. Părerea mea
este că atitudinea negativă sau opoziția față sfintele icoane este și în timpurile noastre. În zilele
noastre, putem observa tot mai multe persoane sau membrii din cadrul Bisericii Ortodoxe și
Catolice care resping icoana, se revoltă împotriva Iconarului și a Iconografiei datorită faptului că
au uitat semnificația și sensul real al icoanei și nu îl înțeleg. Iată că aceste erezii şi gânduri
viclene care vin împotriva icoanelor sunt și astăzi, nu doar în trecut. Mulți membrii din cadrul
Bisericii s-au înstrăinat de iconografie și duc o luptă împotriva Iconarilor, care sunt slujitori ai lui
Dumnezeu, ai Bisericii. Mulți din ei identifică cultul sfintelor icoanelor cu idolatria și au uitat că
rostul icoanei este catehetic, acela de a forma sufletele. Sfidează adevărul despre icoană și nu
mai admit că icoana înfățișează în forme și culori adevărurile pe care Sfânta Scriptură, sinoadele,
scrierile Sfinților Părinți și Viețile Sfinților le exprimă în cuvinte. Au uitat că Icoana exprimă
prin formă și culoare același adevăr pe care Sfânta Scriptură îl exprimă prin cuvânt. Tocmai de
aceea, ei caută cu orice preț eliminarea iconografiei autentice. În timpul prigoanelor, se căuta
eliminarea Iconarilor, a Iconografiei și tot ceea ce amintea de Iisus Hristos era distrus şi supus
batjocurii. Din nefericire, în zilele noastre, iconografia este contestată, interpretată foarte greşit și
disprețuită chiar de unii membrii ai Bisericii. Cu toate acestea, Iconarii au încercat dintotdeauna
să transmită și să imprime imaginea lui Iisus Hristos în sufletele oamenilor. Pentru a duce mai
departe imaginea lui Hristos, multi dintre iconari au plătit cu viața lor. În toate aceste timpuri s-a
dovedit că nebunia omenească nu poate înătura imaginea lui Dumnezeu din sufletele oamenilor.
Efortul personal al iconarului a dat dintotdeauna roade.
Sfânta Biserică afirmă că Sfânta Scriptură şi Iconografia se completează reciproc.
Dumnezeu vorbește omului în chip tainic prin aceste icoane, iar aceasta este scopul și bucuria
fiecărui icoanar. Misiunea iconarului este să ducă mai departe imaginea lui Hristos și să lupte
62
pentru suflete. Foarte mulţi Sfinţi Părinţi au apărat mereu Iconarii și sfintele Icoane. Îl avem pe
Sfântul Ioan Damaschin (675-749) care a compus cele trei tratate împotriva celor ce atacă
sfintele icoane. Iconoclasmul a fost declarat erezie, însă să nu uităm că controversele împotriva
icoanelor sunt și astăzi. Tocmai de aceea și noi suntem datori să apăram imaginea lui Hristos, așa
cum au făcut înaintașii noștri. În contextul actual, în care icoanele sunt sfidate, disprețuite și
contestate, încercându-se eliminarea lor din spațiul public, este nevoie de mult curaj pentru a
apăra valoarea și semnificația spirituală a sfintelor icoane din cardul Bisericii.
4.5. Rugăciunea iconarului

”Stăpâne Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule Unule – Născut și Cuvântul lui Dumnezeu,
icoană a Nevăzutului Părinte, Care ne-ai creat pe noi după chipul Tău și pentru a noastra
mântuire, din iubire de oameni ai luat trup din Preacurata Ta Maică, Născătoarea de Dumnezeu,
Cel ce ești frumusețea tuturor fiilor oamenilor și izvor a toată frumusețea, nevăzută și văzută,
Care ai binevoit a ne face biserică a Sfântului Tău Duh, Care ai sfințit materia prin dumnezeiasca
Ta iconomie, Care ai dăruit teologia culorii Preacuratei Tale Mirese, Biserica spre aducere
aminte a nespusei Tale pogorâri, spre zidirea și sfințirea credinciosului Tău popor, Ție, căzând
mă rog și de la Tine cer să-mi dăruiești și mie, păcătosului și nevrednicului tău rob darul slujirii
iconografice; curățește din inima mea toată întinăciunea păcatului și scrie în ea preasfântă voia
Ta. Întărește-mi voia minții și mă luminează cu puterea Preasfântului Tău Duh, întărindu-mi
neputincioasele mele mâini spre bine plăcuta Ție zugrăvire (a sfintei Tale icoane) ( a icoanei
Sfântului …), așa încât cei care se vor închina și o vor săruta, spre Tine, adevăratul Prototip,
înălțându-și inima și cugetul lor plin de har și întru totul sfințiți cu bucurie, cunoscând pe Cel
asemenea și slăvind împreună cu toți Sfinții care din veac au bineplăcut Ție, pe Tine, Fiul cel
întrupat Cuvântul, Împreună cu Cel fără de început al Tău Părinte și cu închinatul Duhul Tău,
Cea de o ființă și nedespărțită și de viață făcătoare Treime. Amin”.86
86
Monahia Iuliana, Truda Iconarului, Editura Sophia, București, 2001, p. 7
63
CAPITOLUL V.
MĂRTURIA ȘI LUPTA ICONARULUI
Viaţa m-a călăuzit adesea spre iconografie. Din copilărie și până la vârsta maturității.
Am pictat icoane din copilărie. Anii au trecut şi devotamentul și sensibilitatea față de iconografie
nu s-a stins în mine. Cu trecerea anilor acest potențial s-a dezvoltat foarte rapid, galopant. De la
an la an vedeam o transformare foarte mare în domeniul iconografiei. Am fost conștientă că
trebuie să marturisesc credința mea în Dumnezeu și prin intermediul icoanelor. Ca orice pictor de
icoane, știam că icoana crează un disconfort lejer sau acut pentru unii membrii din Biserică. Dar
să nu uităm că în secolul al IV-lea, creștinii dispuneau de icoane pe care le cinsteau, nu doar ale
Mântuitorului, ci și ale sfinților Bisericii.
Poate că iconoclasmul modern, care este mult prea puțin conștientizat, a luat în serios în
zilele noastre. Îată, asistăm la acceptarea unora dintre noi cu maladia iconoclasmului (unul
modern, contemmporan, de această dată) care evidenţiază Icoana ca fiind un instrument al
îndoctrinarii şi care, în consecinţă, invocă îndepărtarea şi înlăturarea acesteia din preajma
copiilor căci ar putea fi contaminaţi de spiritul îndoctrinării, te pomeneşti, şi de cel al
bigotismului ori al pietismului. Am certitudinea tot mai pregnantă că spiritul cel autentic al
icoanei, incomodează şi deranjează pe unii, deoarece constituie o realitate existenţială, puternică
şi cât se poate de compactă, conţinând nişte precepte moral-creştine foarte clare şi corect
definite. În aceste condiții sociale și culturale, icoana nu are cum să existe pentru că deranjează.
Deranjează să vezi chipul Maicii Domnului cu Pruncul în brațele ei, pentru că s-a infiltrat o
tendință neoprotestantă și nu mai este interes față de Dumnezeu; deranjează să vezi chipurile
ascetice ale sfinților, când se alege o viață atât de comodă; deranjează să privești fața lui Hristos
când nu este o comuniune autentică cu Isus Hristos, cu Fecioara Maria, când planurile de viață nu
sunt asemănătoare cu voința lui Dumnezeu, sau când interesele personale calcă și disprețuiesc
demntatea umană. Însă, unde relațiile dintre oameni și Dumnezeu sunt normale, icoana este o taină,
ceva frumos, natural, firesc și, desigur, sfințitor. Această pictură, ca şi muzica bisericească şi tot
ceea ce aparţine Bisericii, respectă canoanele Sfinţilor Părinţi care s-au stabilit în decursul
timpului, şi s-au desăvârşit în cadrul bisericii. În acest fel, canoanele nu ştirbesc cu nimic din
frumuseţea şi înţelesul pe care ni le transmit icoanele, pentru că icoana nu este spre desfătarea
ochiului, ci spre contemplarea lui Dumnezeu. Căci prin intermediul sfintelor icoane, noi suntem
64
permanent în comuniune cu Iisus Hristos, cu Fecioara Maria – Născătoarea de Dumnezeu şi cu
toţi sfinţii, datorită sfintelor rugăciuni. Prin icoane întreţinem un continuu dialog cu Creatorul
cerului şi al pământului şi cu toţi sfinţii. Bineînţeles, ne putem ruga şi fără să avem în faţă
icoane, dar acest lucru nu înseamnă că ne permite să eliminăm, să respingem, să disprețuim și să
renegăm valoarea spirituală a icoanei.
Preasfințitul Florentin Crihălmeanu, Episcop greco-catolic de Cluj-Gherla, știa foarte
bine înclinațiile mele spre arta sacră, arta Iconografia bizantină. Adesea țineam corespondența cu
el datorită faptului că amândoi aveam în comun respectul și dragostea față de icoana tradițională
bizantină și față de biserică. El, într-adevăr, avea și capacitatea de a picta icoane pe lemn. Foarte
puțină lume știe acest lucru. Atașamentul și dragostea față de icoana bizantină a demonstrat-o
chiar el, pictând pe lemn o icoană cu Hristos-Pantocrator, ținând în mâna stângă Sfânta
Evanghelie deschisă, cu textul evanghelic de la Ioan 10.16. Icoana pictată de Preasfințitul
Florentin este realizată surprinzător de bine, în maniera bizantină tradițională. Această icoană se
află în momentul de față la ucenicul său mult iubit, părintele Marius Câmpean. Poreasfințitul
Florentin Crihălmeanu a început să picteze și o icoană cu Maica Domnului, însă din păcate nu a
mai reușit să o finalizeze. În momentul de față, această icoană este la sora lui, sr. Letiția
Crihălmeanu. Știam sigur că el este unul dintre episcopi cu totul foarte devotat în ceea ce
privește iconografia bizantină. Tocmai de aceea m-am consultat cu el pentru intrarea mea la
masterat la secția de artă sacră în cadrul Facultății de Teologie ortodoxă, datorită faptului că
Facultatea de teologie greco-catolică desfințase secția de artă sacră. Preasfințitul Florentin
Crihălmeanu știa foarte bine că la Cluj, în cadrul Facultății de Teologie ortodoxă este secția de
iconografie bizantină, iar personalul este foarte bine pregătit, cu multe posibilități de a învăța
teoretic și practic iconografia bizantină. Într-adevăr, cu ajutorul lui Dumnezeu, aici a fost o
transformare foarte vizibilă, o dezvoltare rapidă. Am intrat la Master cu bursă de merit, datorită
performanțelor pe care le-am avut în perioada studiilor. În perioada masteratului, Preasfințtul
Florentin m-a ajutat să rămân la episcopie, pentru a nu face naveta. Acest lucru m-a ajutat foarte
mult, mai ales în timpul examenelor. În acest sens, m-a ajutat foarte mult și îî voi rămane mereu
recunoscătoare.
Datorită faptului că sunt iconograf care respectă normele canonice ale Bisericii Orientale
de rit bizantin, am fost adesea suspectată și considerată de unii membrii ai Bisericii Greco-
Catolice de faptul că sunt Ortodoxă și cu o mentalitate Ortodoxă. Ceea ce nu este rău deloc, însă
65
cred că lucrurile nu trebuiesc confundate. Ca să fi un iconar autentic, desăvârșit, iubitor de
Biserică și de cele sfinte nu înseamnă că trebuie să fi ortodox. Și aceasta este o mărturie vie a
credinței în Dumnezeu, însă din această cauză am avut parte de multe atitudini
necorespunzătoare din partea celor care au înțeles în mod greșit icoana. Din experientele
anterioare, știam din totdeauna că icoana deranjează pe unii membrii din Biserică, însă am avut
mereu certitudinea că icoanele Mântuitorului, ale Maicii Sfinte și ale sfinților sunt întemeiate
întotdeauna și mai întâi de toate pe realitatea istorică.
De regulă, icoana Mântuitorului nostru Isus Hristos, ale Maicii Sfinte sau ale sfinților nu
ar trebui să deranjeze sau să creeze un disconfort. Într-adevăr, icoana creeză un disconfort
spiritual numai în cazul în care o persoană este într-un conflict interior permanent cu propria
persoană, cu cei din jur și este neâmpăcată cu Dumnezeu. În general, icoana deranjează doar
persoanele care sunt pline de mândrie, persoanele care distrug fară milă starea psihologică și
interioară a ființei umane, persoanele care caută să domine, să supună și să controleze pe cei mai
slabi, persoanele pline de ipocrizie și mândrie, persoanele care calcă în picioare, distrugând în
totalitate ființa umană, persoanele care fac dintr-un om sanătos mental-spiritual într-un om
bolnav cu totul, persoanele care umilesc, înjosesc și îngreunează fară milă viața anumitor
persoane, care crează în permanență motiv de scandal și ceartă. În aceste cazuri, este de înțeles
că aceste persoane nu se simt bine în prezența unei icoane, sau simt un refuz față de icoană.
Nu am avut șansa de a oferi talantul meu Bisericii Greco-Catolice, însă sunt împlinită că
am dezvoltat, am fructificat la maximum acest talant. Prin meritele lui Dumnezeu m-am
îndelenticit în arta sacră bisericească, și sunt fericită că atât cât a depins de mine, am transmis
imaginea lui Hristos pentru cei care au înțeles rolul și mesajul icoanei. Este o bucurie, deoarece
în dezvoltarea acestui talant are un merit și Facultatea de Teologie Ortodoxă, nivelul de Master,
Secția de Artă Scară. Datorită acestui talant, potențial am fost înțeleasă foarte greșit. Mai în
glumă, mai în derâdere mi se spunea de ce nu mă duc la bizantinii ortodocși. Eu am ajuns la
concluzia că mulți membrii din cadrul Bisericii Greco Catolice vorbesc în acest mod din
necunoștință de cauză, și sunt într-o foarte mare eroare și confuzie datorită faptului că nu cunosc
cu adevărat normele canonice ale Bisericii orientale de rit bizantin. În acest caz, Biserica Greco
Catolică este de rit bizantin. Toți membri din Biserica Greco Catolică ar trebui să cunoască
lucrurile de bază specifice ritului bizantin. Noi nu suntem neoprotestanți, sectari sau mormoni ca
să respingem și să excludem ceea ce Sfinții Părinți au transmis Bisericii de-a lungul secolelor.
66
Datorită faptului că am fost adesea criticată și confruntată din cauza icoanelor, am simțit
nevoia să aduc câteva argumente din textele Sfântului Ioan Danaschin, care are cele trei tratate
contra celor care atacă sfintele icoane în mod continuu. Pentru toți cei care disprețuiesc icoanele,
Sântul Ioan Damaschin spune: ”Dacă nu te închini icoanei, nu te închini nici Fiului lui
Dumnezeu, care este icoana vie a nevăzutului Dumnezeu și chip cu totul asemenea. Mă inchin
icoanei lui Hristos, ca unul ce este Dumnezeu întrupat; icoanei sfinților ca unii ce sunt prietenii
lui Dumnezeu”. 87
La fel ca și în trecut, s-au ridicat unii din biserică zicând că nu este nevoie de icoane spre
a fi contemplate și admirate minunile mântuitoare ale lui Isus Hristos și ale sfinților. În al doilea
tratat contra celor care atacă sfintele icoane, Sfântul Ioan Damaschin spune: ”Nu greșim însă
atunci când facem icoana Dumnezeului care s-a întrupat, care s-a arătat pe pământ și a locuit
printre oameni (....) Ascultați popoare, triburi, limbi, bărbați, femei și copii, bătrâni, tineri și
prunci, poporul cel sfânt al creștinilor! Dacă cineva vă vestește altceva decât ceea ce a primit
Biserica de la sfinții Apostoli, de la Părinți și de la sinoade și altceva decât ceea ce a păstrat până
acum, să nu-l ascultați”.88 Tot în acest tratat, Sfântul Ioan Damaschin spune: ”Să cunoască așadar
orice om că acela care încearcă să distrugă icoana, facută din dor dumnezeiesc și râvnă spre slava
și amintirea lui Hristos sau a Maicii Lui, Sfânta Născătoare de Dumnezeu, sau a unuia dintre
sfinți și spre rușinarea diavolilor și înfrângerea lui și a demonilor lui, și nu se închină ei, n-o
cinstește și n-o sărută ca pe o icoană cinstită, dar nu ca pe Dumnezeu, acela este dușman al lui
Hristos, Al Sfintei Născătoarei de Dumnezeu și al Sfinților Lui (....)”.89
În cel de-al treilea tratat împotriva celor care atacă sfintele icoane Sântul Ioan
Damaschin spune: ”Și toți cei care, în chip disprețuitor și cu îmgâmfată gândire, nu se închină
servilor lui Dumnezeu, sunt condamnați ca niște mândri și orgolioși și ca niște necredincioși față
de Dumnezeu”.90
87
institutului biblic și de misiune a Bisericii Ortodoxe române, București 1998, p. 55. Acest citat îl găsim și
în al doilea tratat contra celor care atacă sfintele icoane, p. 109
88
89
90
67
Pentru toți cei care au înțeles icoanele în mod greșit sau au cătutat tot felul de argumente
false împotriva sfintelor icoane, Sântul Ioan Damaschin spune: ” Noi expunem în toate locurile
chipul Lui sub formă de icoană și prin el sfințim cel dintâi simț, căci primul dintre simțuri este
privirea, după cum prin cuvinte sfințim auzul. Icoana este un obiect care prilejuiește aducerea
aminte (...) căci cu ajutorul minții ne unim cu icoana”. 91 Așadar, dacă sunt în Biserică în chip
nescris atât de multe practici care s-au predat și s-au păstrat până acum, pentru ce cauți pricină
cu privire la icoane?. 92
Sfantul Ioan Damaschin demonstrează că icoanele sunt permise în creștinism. Prin
aceasta Sfântul Ioan Damaschin se opune tuturor iconoclaștilor și spune: ”Când vezi că Cel fără
de trup S-a făcut pentru tine om, atunci vei face icoane chipului Lui omenesc. Când Cel S-a
nevăzut S-a făcut văzut în trup, atunci vei înfățișa în icoană asemănarea Celui care S-a făcut
văzut (.....) atunci zugrăvește-I icoana și așează spre contemplare pe Acela care a primit să fie
văzut. Zugrăvește coborârea Lui fără nume, nașterea din Fecioară, botezul în Iordan, Shimbarea
la față de pe Tabor, Patimile-mijlocitoarele nepătimiri, moartea, minunile, simbolurile firii Lui
dumnezeiești, minuni făcute prin lucrarea trupului, dar cu ajutorul lucrării dumnezeiești, crucea
cea mântuitoare, înmormântarea, învierea, înălțarea la cer. Zugrăvește-le pe toate și cu cuvântul
și cu culorile”. 93 Acesta a fost cel mai puternic argument și armă împotriva celor care atacă
sfintele icoane. Se pictează icoana datorită faptului că Dumnezeu S-a întrupat. Luând trup
omenesc, S-a făcut văzut. Cuvăntul S-a făcut trup , fără să piardă divinitatea Sa.
Cu ajutorul lui Dumnezeu, am luptat mult să dezvolt acest potențial și să transmit tradiția
picturii bizantine, însă nu am fost înțeleasă deloc și nu am fost încurajată să merg mai departe pe
linia iconografiei. Bătălia pentru Biserică și păstrarea imaginii lui Hristos în sufletele oamenilor
este una foarte grea...Și nu-i nimeni care să susțină. Este suficient să se susțină dogma sfintelor
icoanelor, să promovezi învățătura Sfinților Părinți și vei fi disprețuit, asaltat și catalogat. Tocmai
de aceea, consider că este foarte greu să fi un pictor de icoane devotat și dăriut Bisericii. Într-
adevăr, cei care transmit imaginea lui Dumnezeu prin fapte, cuvânt si icoană, au o luptă grea de
91
92 92
93
institutului biblic și de misiune a Bisericii Ortodoxe române, București 1998, p. 44. Acest fragment îl
găsim și la pagina 25
68
dus cu mentalitatea acestei lumi. După părerea mea, suprimarea iconografiei și refuzul icoanelor,
este eliminarea sau ștergerea memoriei lui Hristos din sufletul și mintea oamenilor într-un mod
foarte subtil, dar foarte sigur. Oamenii cei fără rușine vor nega acest adevăr, însă cei care mai au
puțină credință, văd limpede realitatea din zilele noastre. Nu este de mirare că lumea a uitat de
Dumnezeu.
Suprimarea iconografiei am perceput-o și am experimentat-o ca pe un martiriu.
Suprimarea iconografiei este un martiriu foarte lent și dureros. Totuși, ținând cont de faptul că
suntem într-o lume profund laicizată, aproape atee, este mult mai ușor pentru un pictor de icoane
să se retragă din această lume; nimic nu-l leagă de această lume.
Ca și pictori de icoane, prin intermediul sfintelor icoane, ne luptăm ca amintirea, viața și
minunile lui Hristos să rămână cât mai mult în viața și în sufletele credincioșilor. Căutăm prin
intermediul icoanelor să arătăm în mod direct istoria mântuirii. Icoana nu este o joacă de copil
sau o pierdere de timp, ci este un mijloc de a-L cunoaște pe Dumnezeu. Icoana este o sursă
spirituală de a intra în contact cu divinitatea. Aceste este scopul suprem al fiecărui pictor
autentic de icoane.
Pentru unii din Biserică, pictarea unei icoane nu-și are rostul, fiind o pierdere de timp, iar
în cazul cel mai ciudat, pictarea icoanei este confundată cu o joacă de copil, cu ceva pueril.
Consider că un pictor de icoane trebuie să suporte multe umiliri pentru a duce mai
departe imaginea lui Isus Hristos în lume. De-a lungul istoriei, iconarii autentici au îndurat multe
suferințe și au dovedit o dragoste mare față de Dumnezeu și suflete. În perioada iconoclastă,
mulți pictori de icoane au fost uciși cu sălbăticie, pentru a nu mai transmite imaginea lui Hristos.
În timpurile noastre moderne, iconarul nu este ucis, însă este adesea lovit prin cuvinte
nepotrivite, chiar de anumiți membri ai bisericii (iconoclaști moderni).
Părerea mea, iconoclaștii din zilele noastre reprezintă un mare pericol pentru dogma
fundamentală a creștinismului: întruparea Domnului. De aceea, în ochii Bisericii, negarea icoanei
lui Hristos echivalează cu negarea întrupării Sale. Tocmai de aceea, apărând Sfintele icoane,
Biserica nu apară numai rolul lor didactic, ci apară însăși baza credinței creștine.
Biserica a arătat mereu importanța deosebită a sfintelor icoane pentru viața
creștinilor, îndemnând la cinstirea și respectarea acestora. Tezaurul acesta sfânt ce ne-a fost lăsat
de înaintașii noștri trebuie păstrat cu multă grijă și apărat de orice încercări, de iconoclasmul
modern. Trebuie să recunoaștem că în zilele noastre sunt tot mulți iconoclaști moderni în
69
înteriorul bisericii, care nu au nici un interes față de biserică. La fiecare icoană pictată, am
certitudinea că credinciosul privind icoana, stabilește o comuniune sufletească mai intensă cu
Dumnezeu și cu sfinții.
Când am urcat prima dată treptele Universitații de Teologie Ortodoxă aveam emoţii,
pentru că eram călugăriță greco-catolică și nu știam reacția ortodocșilor, însă m-am simțit
acceptată de B.O.R datorită faptului că aveam în comun tema Icoanei bizantine. În plus,
Profesorii și studenții aveau o mare stimă și o simpatie față de PS. Florentin Crihălmeanu. Am
ştiut în clipa aceea că am în faţa mea oameni iubitori de Biserică de Tradiție. Pe parcursul anilor
de studii m-au ajutat să-mi dezvolt acest talent și mi-au arătat tainele și tehnica icoanei. Aici am
cunoscut oameni, profesori de mare valoare umană, cu mult tact pedagogic, răbdare, experienţă
și sensibilitate în domeniul iconografiei. Atmosfera din sala studenților iconari era una foarte
frumoasă. Se lucra într-o atmosferă care te îndemna mereu la rugăciune. Este de neuitat, muzica
sacră, liturgică care acompania munca studenților, a viitorilor iconari. Eram fericită în preajma
lor, datorită faptului că vedeam respectul și devoțiunea lor față de Dumnezeu, Maica Domnului
și față de sfintele icoane. Mă simțeam în mediul meu. Mă simțeam ca într-o mare familie de
iconari, unde împărtășeam experiențele noastre.
Am fost studentă Universitații de Teologie Ortodoxa, nivel de Master, Secția de Artă
Sacră din Cluj-Napoca. Sunt foarte mândră că am avut onoarea să studiez și să aprofundez tema
iconografiei în cadrul acestei universități. Consider că sunt cei mai frumoși ani de studiu.
Oriunde merg vorbesc cu drag despre această unică experiență și deosebită pe care am avut-o în
anii de Masterat la Secția de Arta Sacră. Cu acest prilej, nu voi uita nici de preasfințitul Florentin
Crihălmeanu, care mi-a făcut mult bine în perioada masteratului.
70
71
72
CAPITOLUL VI.
SFÂNTA TREIME
În fiecare an, în prima zi după Rusalii, sărbătorim Sfânta Treime. Această sărbătoare a
fost așezată imediat după Pogorârea Spiritului Sfânt. Praznicul Sfintei Treimi sau a doua zi de
Rusalii - cum mai este cunoscut în popor, este sărbătoare legală, fiind zi nelucrătoare în
România. De asemenea, orice slujbă a celor șapte Sfinte Taine începe cu binecuvântarea
preotului: "Binecuvântată este Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh…". Acest lucru
arată că orice slujbă adresează primele laude Sfintei Treimi. Cultul Sfintei Treimi este mult mai
important decât cel închinat sfinților, pentru că fiecare Persoană divină este cinstită ca
Dumnezeu, în timp ce sfinții sunt cinstiți ca oameni care s-au desăvârșit. De asemenea, creștinii
din întreaga lume fac semnul Sfintei Cruci și rostesc formula de mărturisire a credinței în Sfânta
Treime, pentru a chema Persoanele Sfintei Treimi să sălășluiască în sufletele lor, pentru a le
desăvârși.
Singurele versete biblice care fac referire directă (explicită, clară) la Sfânta Treime sunt 1
Ioan 5:7-8: „Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul și Sfântul Duh, și Acești trei
Una sunt”.94
Credinţa în Preasfânta Treime este învăţătura principală a Bisericii. Ea a fost descoperită
în Sfânta Scriptură, mai ales a Noului Testament şi formulată apoi de Sfinţii Părinţi ai Bisericii la
primele două Sinoade Ecumenice, în Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan (381), pe
care îl mărturisim în fiecare duminică şi sărbătoare la Sfânta Liturghie, la Botez şi la alte slujbe.
În Vechiul Testament găsim unele texte care mărturisesc despre cele trei Persoane ale
Dumnezeirii. La stejarul din Mamvri, Preasfânta Treime S-a arătat sub chipul a trei Îngeri lui
Avraam (Facere 18), iar în cântarea întreită a îngerilor din jurul Tronului dumnezeiesc, din
vedenia lui Isaia se zice: „Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot” (Isaia 6, 3), adică se repetă
„Sfânt” de trei ori.
Conform învătăturii Bisericii și a Sfinților Părinți, Sfânta Treime este formată din
Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Spiritul Sfânt. Sfanta Treime este fundamentul
învățăturii de credință a bisericii despre Dumnezeu. Credința creștină într-un singur Dumnezeu
94
Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea Preafericitului Părinte Teoctist, 1988
73
ca Ființa, dar în Trei Persoane: Tatăl, Fiul si Spirtul Sfântul, ne arată că Dumnezeu este
transcendent și imanent în același timp, că este mai presus de lume, dar este în lume. Urmând
Sfintele Scripturi și învățătura Sfinților Părinți, Biserica mărturisește că Sfânta Treime înseamnă
trei Persoane (ipostasuri), care împărtășesc aceeași substanță sau natură. Nu a existat niciodată
un timp în care Una dintre Persoanele Treimii să nu fi existat.
Dumnezeu Tatăl, este singurul Creator și Atotputernic. Dumnezeu Tatăl este fără de
început, necreat, nenăscut, nepieritor și nemuritor, veșnic, infinit, necircumscris, nemărginit,
infinit de puternic, simplu, necompus, necorporal, nestricăcios, impasibil, imuabil, neprefăcut,
nevăzut, izvorul bunătății și al dreptății, lumină spirituală.
Dumnezeu Fiul, este Unul-Născut, Domnul nostru Isus Hristos, care s-a născut din Tatăl
înainte de toți vecii...Dumnezeu Fiul este mântuitor, dar co-creator, co-sfințitor; El este trimis
pentru mântuirea noastră. Dumnezeu-Fiul este născut din veşnicie din Tatăl şi s-a făcut om din
Sfânta Fecioară Maria şi de la Spiritul Sfânt.
În Scrisoarea Pastorală a Preasfințitului Florentin Crihălmeanu, ne este explicată a doua
Persoană a Sfintei Treimi: ”Numai în misterul Cuvântului Întrupat al Pruncului din ieslea peșterii
din Bethleem, își află adevărata lumină misterul omului, rânduit să reproducă chipul Fiului lui
Dumnezeu «icoana Dumnezeului nevăzut» (cf. Col 1,15). Paradoxal, acest prunc mic, născut
într-o peșteră, așezat în ieslea animalelor, este cea de-a doua Persoană divină, care a îmbrăcat
haina umană pentru mântuirea noastră! Mare și greu de închipuit mister al acestei Persoane în
care natura umană și cea divină se regăsesc deplin unite, rămânând totuși distincte și
neamestecate: este marea taină a Dumnezeului nostru care a dorit să intre în lume printr-o familie
umană în care să crească, să fie educat și să împlinească rânduielile religioase până la începutul
misiunii Sale publice”.95
Spiritul Sfânt, purcede din Tatăl și se odihnește în Fiul, împreună închinat și slăvit cu
Tatăl și cu Fiul, ca fiind de aceeași ființă și coetern. Spiritul Sfânt este izvorul înțelepciunii, al
vieții și al sfințeniei. El este și se numește Dumnezeu împreună cu Tatăl și cu Fiul; nezidit,
desăvârșit, creator, atotstăpânitor, atoatelucrător. Spiritul Sfântul, ne este precizat în Sfânta
Scriptură, că a apărut la botezul lui Isus Hristos în formă de porumbel (Matei 3:16–17). Atunci
IPS. Florentin Crihălmeanu, Episcop greco-catolic de Cluj-Gherla, Testament Spiritual, Editura Viața
95
Creștină, Cluj-Napoca , 2021, p. 181
74
botezul a fost ridicat la rang de Sfântă Taină: "Taina Sfantului Botez". Cei trei formează o
singură ființă în trei persoane (sau în trei ipostaze).
Biserica afirmă despre dogma Sfintei Treimi că este o taină, cea mai mare taină a
creştinătăţii, pe care mintea noastră n-o poate pătrunde şi pe care noi o primim prin credinţă.
Conform sfintelor evanghelii, în activitatea Sa pământească, Mântuitorul a lămurit cu mai
multe prilejuri raportul său cu Tatăl şi cu Spiritului Sfânt-Mângâietorul (Ioan 14, 14-17; 15, 26),
iar la încheierea activităţii Sale pământeşti El a dat Sfinţilor Săi Apostoli următoarea poruncă:
„Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului
Sfânt şi învăţându-le să păzească toate câte am poruncit vouă” (Matei 28, 19). Mai lămurit ca aşa
nici că nu se putea. Acestea sunt mărturii clare despre Sfânta Treime, pe care Sfinţii Părinţi ai
Bisericii creştine le-au cules din Sfânta Scriptură.La rândul lor, şi Sfinţii Apostoli au vorbit
adesea despre persoanele Sfintei Treimi.
În Noul Testament, Sfântul Apostol Pavel adresează corintenilor binecuvântarea sa în
următoarele cuvinte, care au fost introduse în Sfânta Liturghie a Bisericii noastre: „Harul
Domnului nostru Isus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu-Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să
fie cu voi cu toţi!” (2 Cor. 13,13). Tot astfel, Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan scrie, cu
deosebită limpezime: „Trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh şi aceşti trei
una sunt” (I Ioan 5, 7). 96 La fel, și noi mărturisim în Simbolul credinţei: „Cred într-unul
Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului [...] şi întru unul Domn Isus
Hristos, Fiul Iui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii... şi
întru Spiritul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul Care de la Tatăl purcede, Cela ce împreună cu
Tatăl şi cu Fiul este închinat şi mărit [...]”. Sfinţii Părinţi ai Bisericii au meditat cu adâncă
înţelepciune şi le-au fixat apoi în Simbolul credinţei, în Crez, din veacul al IV-lea. Mărturisind
deci credinţa într-un singur Dumnezeu, noi mărturisim şi credinţa în cele trei persoane ale Sfintei
Treimi.
Doar omul posedă, în cadrul creației, acea demnitate de persoană capabilă să se cunoască
pe sine, să se dăruiască în mod liber, să intre în comuniune cu Dumnezeu și cu alte persoane (cf.
CBCc 66-67). În persoana umană, spiritul și trupul alcătuiesc o singură entitate. Unitatea
profundă și inseparabilă dintre trupul material și suflet (principiul spiritual), face ca omul, încă în
timpul vieții pământești, să poată intra în relație cu Dumnezeu. Astfel, în sufletul uman se poate
96
75
realiza acea unitate umano-divină în iubire, unde Preasfânta Treime își poate afla locaș: «Dacă
mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu, iar Tatăl Meu îl va iubi și vom veni la el și ne vom face
sălaș la el» (cf. Io 14,23). Această comuniune rămâne însă imperfectă, limitată și supusă
pericolului păcatului.97
Teologul catolic, Georg Koepgen, a scos foarte bine în relief baza trinitară a spiritualității
creștine, și în același timp, și faptul că aceasta spiritualitate a fost păstrată cel mai bine în
Biserica Răsăriteană, ea păstrând nealterată învățătura biblică despre Sfânta Treime, menținându-
i locul central în evlavia creștină.
În cuvântul de învățătură a Preasfințitul Florentin Crihălmeanu se scoate în evidență
lucrarea Sfintei Treimi: ”Scopul ultim al lucrării celor trei Persoane divine este intrarea tuturor
creaturilor în unitatea desăvârșită a Preasfintei Treimi (cf CBC 260), «ca toți să fie una, după
cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una,…, Eu întru ei și Tu
întru Mine, ca ei să fie desăvârșiți în unime» (cf. Io 17,21.23). Atunci Dumnezeu va deveni
«totul în toți» (cf. 1Cor 15,28) și se va împlini definitiv planul mântuirii, El va «reuni în Hristos
toate lucrurile cele din cer și cele de pe pământ» (cf. Ef 1,10). Misterul Preasfintei Treimi
constituie fundamentul, nucleul central al credinței și al vieții creștine (cf. CBCc 44). Pentru a
pătrunde mai profund în acest mister, omul a încercat să găsească, de-a lungul timpului, analogii
în natură, cu ajutorul cărora să înțeleagă acest adevăr de credință. Astfel, de exemplu, apa
(aceeași substanță, dar sub cele trei forme), arborele (aceeași plantă, dar cu trei părți cu funcțiuni
distincte), soarele (aceeași planetă, dar cu trei funcțiuni distincte), sau alte realități ale creației cu
caracteristici similare. 98
Sfânta treime în iconografia bizantină

Icoana Sfintei Treimi-Ospitalitatea lui Avram și icoana Sfintei Treimi realizată de Sfântul
Andrei Rubliov, care s-a ispirat după primul model, sunt singurele icoane care erau acceptate de
Biserică. Icoana Sfântului Andrei Rubliov, din punct de vedere dogmatic, a reușit să scoată în
evidență egalitatea și unitatea care o are Tatăl, Fiul și Spiritul Sfântul. Sfânta Treime după
Rubliov a fost pictată în anul 1408.99
97
98
99
Nikolai M. Tarabukin, Sensul icoanei, Editura Sophia, București, 2008, p. 240
76
În domeniul iconografiei sunt și Icoane false ale Sfintei Treimi și-au făcut apariția în
lumea greacă și în Rusia, în secolul al XVI-lea. Biserica nu acceptă orice icoană cu Sfânta
Treime. Prima icoana falsă este numită ``Paternitate``. Tatăl este reprezentat ca un bătrân
înveșmântat în alb, pe un tron, împreună cu Fiul, care stă pe genunchii Tatălui, iar pe pieptul
Fiului este reprezentat Sfăntul Duh. A doua icoană este ``Treimea nou-testamentară``. Tatăl și
Fiul sunt reprezentați unul lângă altul, iar între ei doi este Duhul Sfânt în chip de porumbel. Sunt
mai multe variante, iar în altele icoane Hristos poartă o coroana. A treia icoană este ``Tronul
harului``. Este reprezentat Tatăl, iar Fiul este răstignit, iar Duhul Sfânt este în chip de porumbel.
În aceste trei reprezentări nu arată egalitatea între Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Aceste icoane au
creat mare confuzie, ducând lumea în eroare. Toate aceste trei icoane au fost respinse de Sinod.
Tocmai de aceea, Biserica respinge aceste reprezentări absurde. Sinodul care s-a ținut la
Moscova în 1666-166, a hotărât să nu se mai picteze chipul lui Dumnezeu în icoane datorită
faptului că nimeni nu l-a văzut pe Dumnezeu în trup. Doar Fiul a avut trup: ”Hotărâm ca de
acum înainte chipul Domnului (adică al Tatălui) să nu mai fie pictat în reprezentările cele
absurde și nepotrivite pentru că nimeni nu L-a văzut niciodată în trup. Numai Hristos care a fost
văzut în trup, este zugrăvit așa, adică în trup, iar nu după Dumnezeire; tot așa și Preasfânta
Născătoare de Dumnezeu și toți ceilalți sfinți ai lui Dumnezeu”.100 Prin urmare, Isus Hristos este
pictat, reprezentat în icoane pentru ca fost în trup și a fost văzut de lume. Iar Sfântul Ioan
Damaschin adaugă: ”cine poate să facă chipul Dumnezeului nevăzut, necorporal, necircumscris
și fără de formă? Este culmea nebuniei și a lipsei de credință să înfățișezi Dumnezeirea”. 101 Este
imposibil și nepotrivit a-l picta pe Dumnezeu Tatăl bătrân cu barbă albă pentru că Tatăl nu a avut
trup.
Rugăciune către Sfânta Treime:
Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Spiritul Sfânt. Treime
Sfântă, Mărire Ţie!
100
101
77
78
CAPITOLUL VII.
HRISTOS MARELE ARHIEREU ȘI PREOȚIA
Icoana Isus Hristos Marele Arhiereu este o lucrare de disertație pentru

nivelul de Master la Secția de Artă Sacră, pictată pe un suport de lemn de tei
preparat cu grund tradițional, dimensiunea 80x56 cm, tehnica tradițională emulsie
de ou, realizată în foiță de aur 24 k, anul 2021.
La icoana cu Isus Hristos Marele Arhiereu s-a urmărit ceea ce era mai propriu,
apropriindu-mă de normele canonice ale ritului bizantin.
În lucrarea de față, Isus Hristos Marele Arhiereu este redat pictural în veșmintele
arhierești: omofor, sacosul, mânecuțele, stiharul, epitrahilul, fiind este pictat frontal, iar pe cap
are mitră. Isus Hristos este așezat frontal pe tronul arhieresc, binecuvântând cu mâna dreapta, iar
cu stânga sprijină Evanghelia deschisă, iar tronul este așezat într-un fundal cu aur, de lumină,
având un aspect mat.
Tehnica picturii în emulsie de ou și pigmenți este cea mai cunoscută dintre tehnicile de
pictura în tempera fiind folosită încă din antichitate și cea mai potrivită pentru pictarea sfintelor
icoane.
Reprezentarea iconografică a lui Iisus Hristos are un conținut profund evangelic, iar în
acelaș timp ocupă un loc foarte important în cadrul Bisericii. Biserica Ortodoxă și Biserica
Catolică a luptat dintotdeauna pentru răspândirea Imanginii lui Hristos în lume. Reprezentatrea
picturală a lui Iisus Hristos este prezentă încă din secolele I, II, respectiv secolul a III-lea și până
în zilele noastre.
Hristos îndeplinește rolul de Arhiereu desăvârșit , dar El este și Învățător și Împărat. Ca
Învățător, Hristos propovăduiește cuvântul, învață poporul, conduce Biserica, descoperă voința
Sa mântuitoare oamenilor, învață despre legea iubirii, arată drumul spre eternitate. Este
Învăţătorul prin excelenţă (Ioan 13, 13) şi Proorocul prin excelenţă. Iisus Hristos nu e unînvăţător
79
ca oricare alt om, căci spune Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind cuvântul: ”Voi mă numiţi pe
Mine Învăţătorul şi Domnul şi bine ziceţi că sunt ”(Ioan 13,13), spune Isus . 102
Pe baza Sfintei Scripturi, Hristologia ne arată, Iisus Hristos a îndeplinit trei serviri: de
profet, de arhiereu şi de împărat: ”Un astfel de Arhiereu se cuvenea să avem: sfânt, fără de
răutate, fără de pată, osebit de cei păcătoşi, şi fiind mai presus decât cerurile. El nu mai are
nevoie în fiecare zi, ca acei arhierei, să aducă jertfe, întâi pentru păcatele, sale apoi pentru
păcatele poporului sale, căci a făcut aceasta odată, aducându-se jertfă pe Sine Însuși” (Evrei.
7:26-27; 8:12). 103
Rolul, funcția și îmbrăcămintea arhierească nu sunt suficiente pentru o slujire
autentică în viața bisericii. Este nevoie de o viață dăruită rugăciunii, de multă simplitate și
umilință. Despre slujirea arhierească IPS. Florentin spune: Această demnitate nu este spre
domnie și stăpânire, ci este spre slujire, după cum și Hristos a spus ucenicilor Săi: ”Cei ce se
socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între
voi nu trebuie să fie aşa, ci acela care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi
care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă.” (Mc 10,42). Acesta a fost modelul pe care
Hristos, Slujitorul prin excelență, ni l-a oferit nouă tuturor, ”că şi Fiul Omului n-a venit ca să i se
slujească, ci ca El să slujească şi să-și dea sufletul răscumpărare pentru mulţi”. (Mc 10,45). 104
La lumina acestui model fiecare arhiereu trebuie să refelecte și să dea socoteală în fața lui
Dumnezeu de modul în care au păstorit biserica, sufletele încredințate.
Misiunea arhierească este o slujire a lui Dumnezeu prin aproapele, după modelul slujirii
Mântuitorului nostru Isus Hristos. O slujire smerită, deschisă și disponibilă, care caută împlinirea
voinței lui Dumnezeu Tatăl, aceea de mântuire a sufletelor. O slujire care dincolo de orice virtute
sau capacitate umană, trebuie fundamentată înainte de toate pe iubire. 105 În slujirea arhierească
semnul concret și vizibil al iubirii față de Hristos și biserică se manifestă în păstorirea sufletelor
încredințate cu multă smerenie, umilință și dragoste față de suflete. Deschiderea, disponibilitatea,
caritatea, smerenia și respectul față de suflete reflectă în viața interioară a episcopului. Lipsa
102
IPS. Florentin Crihălmeanu, Scrisoare pastorlă, 17 aprilie 2005
103
Stelian Tofană, Iisus Hristos –Marele Arhiereu, 2000, p.258
104
IPS. Florentin Crihălmeanu, Scrisoarea pastorală cu ocazia înscăunării, 2002
105
IPS. Florentin Crihălmeanu, Scrisoarea pastorală cu ocazia înscăunării, 2002, Editura Viața Creștină,
Cluj-Napoca, 2021, p. 9
80
acestor valori în viața episcopului duce la un regres spiritual și va afecta în timp întreaga
comunitate.
Preotia este o lucrare sfântă și sfințitoare. Preoția este este una din cele șapte Taine ale
Bisericii, în care, prin punerea mâinilor, se împărtăseste unor bărbați a n u m e p r e g ă t i ț i pentru
a o primi cu vrednicie. Taina Preoției este conferită în cadrul Sfintei Liturghii, prin punerea
mâinilor si rugăciunea arhiereului. Sacramentul Preoției imprimă în suflet un semn de neșters
numit caracter. Cel care primește acest sacrament, indiferent de motivele care îl determină să nu-
și exercite într-un fel sau altul preoția, el rămâne preot pentru totdeauna. Aceastã Preoție este
instituitã de Mîntuitorul Hristos, Marele Preot, în ziua învierii Lui, prin suflarea Sfântului Spirit
asupra Apostolilor, când le-a dat și puterea de a ierta pãcatele oamenilor. Preoţia este taina prin
care se săvârşesc toate celelalte sfinte taine ale Bisericii.
Despre misiunea și rolul preoției IPS. Florentin Crihălmeanu spune: ”Trebuie să știm că
misiunea preoțească are și infinite satisfacții sufletești. Nu este numai dificultatea crucii și nu
cred că preoția trebuie să fie privită doar prin prisma Patimilor Domnului. Sigur, preotul este
chemat să împărtășească și această latură a misiunii lui Hristos, dar preotul trebuie prin excelență
să fie un om optimist, un om cu zâmbetul pe buze, un om în care credincioșii să vadă mai
degrabă speranța iubirii lui Dumnezeu, decât crucea osândei, sau pedepsei, sau patimilor pe care
Fiul Său le-a avut de suferit. Nu cred că în preoție trebuie pornit de la greutatea crucii, ci mai
degrabă de la frumusețea mântuirii”.106 Preotul are marele avantaj de a fi mereu în preajma lui
Isus, un mijlocitor...A-L putea duce pe Hristos prin cuvânt, a-L putea duce prin Sfintele
Sacramente, prin Sfintele Taine, a-L putea împărtăși altora, nu cred că sunt acțiuni care să
întristeze preotul, dimpotrivă, sunt acțiuni de bucurie, care să-l însuflețească, să-i dea zel mereu
reânnoit”.107
Viața și misiunea preoțească este foarte frumoasă atâta timp cât preotul se dedică lui
Dumnezeu, sufletelor. În momentul când apar interesele personale, viața spirituală a preotului
duce la un regres spiritual și va afecta în timp întreaga comunitate. Preotul este reprezentantul
Mântuitorului pentru continuarea lucrării Sale de mântuire a sufletelor. Datorită acestei misiuni
de origine divină, primită de la Biserică prin episcop, preotul îi învață pe creștini cuvântul
Evangheliei, încurajează sufletele oamenilor pe calea virtuților morale, chiar mustrându-i sau
106
IPS. Florentin Crihălmeanu, În Memoriam, Editura Viața Creștină, Cluj-Napoca, 2021, p. 17
107
81
certându-i la nevoie. Alături de calitățile sale de preot, el trebuie să fie un apropiat al tuturor
credincioșilor. Misiunea sa sfântă și sfințitoare nu se restrânge doar la sfintele slujbe. El nu este
preot doar în biserică sau în reverendă, ci este preot autentic atunci când viața lui este după
modelul lui Hristos. Prin preot, cu ajutorul sacramentul Spovedaniei, se reface legătura
credincioșilor cu Dumnezeu, atunci când aceasta a fost slăbită sau întreruptă prin păcat. Despre
slujirea preoțească PS. Florentin Crihălmeanu spunea adesea că-i o misiune foarte frumoasă,
datorită faptului că preotul are posibilitatea de a sta mereu în preajma lui Isus, de a-l putea duce
pe Hristos prin cuvânt, prin sfintele sacramente. Redau din cuvântul de învăţătură rostit de PS.
Florentin Crihălmeanu: ”Misiunea fundamentală a preotului este de a-l oferi credincioșilor pe
Hristos în Taina Euharistiei: Prin mijlocirea preotului Biserica face (celebrează) Euharistia și
această Euharistie, la rândul ei, face (constituie) Biserica. Astfel, preotul devine slujitorul
sfințeniei și comuniunii celor botezați”.108
Puterea Sfintei Împărtășanii
Când omul se împărtăşeşte, primeşte forţă, este iluminat, contemplă orizonturi largi, simte
bucurie, în funcţie de dispoziţia sa interioară şi de înflăcărarea sa. Cred cu adevărat că Sfânta
Împărtășanie este cel mai mare dar pentru omenire, fară de care omul nu poate trăi. Sfânta
Împărtășanie oferă bucurie şi odihnă, pace, dorinţa de a se consacra lui Isus Hristos şi o milă
inefabilă pentru toţi. Sfânta Împărtășanie crează o dependență totală după Hristos, după viața lui
Hristos, o sete inexplicabilă și un dor puternic de cer. Cel ce se împărtăşeşte trebuie să simtă
înainte frică de Dumnezeu, evlavie şi căinţă. Iar după împărtăşire trebuie să simtă pace, odihnă,
consolare, bucurie şi dorinţa de a trăi după mentalitatea lui Hristos, având o conștiință curată.
Altfel, Împărtășania luată fără frică de Dumnezeu, fără respect față de aproapele și cu o
conștiința încărcată de tot felul de păcate și compromisuri și nedreptăți, sufletul nu va avea parte
de Hristos, se va osândi, nu se va bucura consolarea divină, nu va avea bucurie, odihnă și pace
în suflet. Gândiţi-vă de pildă că unul dintre cei care s-au împărtăşit la Cina cea de Taină cu
Trupul şi Sângele Mântuitorului a făcut lucruri care nu ţin de o viaţă superioară: Iuda cel
împărtăşit L-a vândut. Hristos ne-a dat Sfintele Taine pentru că ne iubeşte şi vrea să ne
fericească. Dar ele ne pot fi şi spre osândă atunci când avem o conștiința încărcată de tot felul de
păcate și compromisuri și nedreptăți, sau când vrem să facem o nedreptate în defavoarea unei
persoane, pentru interesele personale. În acest caz, Sfânta Împărtășanie este spre osânda veșnică.
108
IPS. Florentin Crihălmeanu, Scrisoare pastorlă, 17 aprilie, 2005
82
83
84
CAPITOLUL VIII.
SFÂNTA EUHARISTIE
Despre Sfânta Împărtășanie aflăm, din Sfintele Scripturi, că a fost prefigurată în Vechiul
Testament. 109 Sfânta Euharistia a fost instituită de Mântuitorul în seara Cinei celei de Taină,
înainte de Patima Sa. Ea este istorisită de evangheliștii sinoptici. Izvoarele biblice ale acestui
sacrament le găsim în Noul Testament, pe baza celor afirmate de însuși Isus Hristos în timpul
Cinei celei de Taină din Ierusalim, (Matei 26:17-20; Matei 26:26-30; Marcu 14:12-25; Lc. 22.
17-20). În Evanghelia după Sfântul Ioan nu este descris momentul Cinei celei de Taină, însă,
găsim cuvântarea Mântuitorului despre „pâinea vieții” (In. 6, 48-58).
Redau din cuvântul de învăţătură rostit de PS. Florentin Crihălmeanu : ”Viața trupească
se întreține și se dezvoltă prin hrană, iar viața sufletească, spirituală, se întreține prin hrana
sufletului, „Pâinea vieții”. Isus ne spune și astăzi: ”Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din
cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa
lumii este trupul Meu” (Io. 6,51).110 Sfânta Euharistie nu este numai o comemorare istorică, un
simplu simbol sau un simplu rit, ci constituie cu adevărat o Taină.
Sfânta Împărtășanie este numită și hrana sufletului. Nimeni nu este vrednic să primească
Sfânta Împărtășanie, însă nimeni nu poate avea parte de Hristos dacă nu vom primi Trupul și
Sângele lui Hristos. Bineânțeles, mai întâi de toate, să se facă spovedania. De fapt, Sfânta
Împărtășanie este mijlocul cel mai de folos pentru a ajunge la desăvârșire. Scopul Sfintei
Împărtășanii este ca să ne întrețină viața sufletului. Ne păzește de acele lucruri care ar putea să ne
aducă moartea moartea sufletului, adică ne păzește de patimi și de diavol. Însă, primirea Sfintei
Împărtășanii depinde și de pregătirea noastră. Pregătirea se face prin spovadă, prin îndepărtarea
păcatelor și prin cercetarea cugetului înainte de primirea Sfintei Împărtășanii, pentru ca aceasta
să nu fie spre osândă. Spovedania deasă este un mijloc foarte bun pentru a ajunge la desăvârșire.
Fară sacramentul spovedaniei nu putem primi Sfânta Împărtășanie. Prin intermediul spovedaniei,
susfletul se curăță de orice fel de nelegiuire, fiind mai pregătit pentru primirea Sfintei
Împărtășanii.
109
Melchisedec, regele Salemului, l-a întâmpinat pe Avraam cu pâine şi vin (Fc 14, 18); jertfa lui Avraam
(Fc 22, 1-18); mielul pascal (Iș 12, 5-11) etc.
110
IPS. Florentin Crihălmeanu, Scrisoarea pastorală, 21 decembrie, 2004
85
Sfântul Ambrozie spune că obiceiul de a se împărtăși zilnic este de pe timpul apostolilor.
Cei care se împărtăsesc des sau chiar zilnic, precum făceau creștinii de la începuturile
creștinismului, obțin un mare folos din acest mare sacrament. Într-adevăr, Împărtășania deasă
este un leac foarte puternic împotriva diavolului, a ispitelor, și mai ales împotriva patimilor,
deoarece ea stinge focul patimilor și al obiceiurilor rele, ajutându-ne să ne apropriem de
Dumnezeu tot mai mult. Totodată, ne ajută să percepem și să respingem mult mai bine pericolul
care vine împotriva sufletului.
În timp, Împărtășania deasă, primită cu multă smerenie și evlavie, crează o dependență de
Hristos. În această fază, sufletul conștientizează că nu mai poate trăi fără Isus Hristos. Sufletul
simte nevoia de a cauta mereu pe Hristos, de a rămâne în Hristos. Sufletul devine mai străin
acestei lumi, familiarizându-se tot mai mult cu viața lui Isus Hristos.
Sfântul Bernard spune fraților săi: ”dacă simțiți că după Sfânta Împărtășanie nu mai arde
focul patimilor, aceasta se datorează Sfintei Împărtășanii, care este în stare să stingă toate
patimile, numai să o facem des și bine”111.
În biserică, locul în care este păstrată Sfânta Euharistie se numește "tabernacol" și este
străjuit de o candelă, lumină, semn că acolo este prezent Isus Cristos.
Cina cea de Taină a avut loc în seara dinaintea arestării lui Isus și a condamnării la
moarte pe calea crucii. Isus i-a anunțat pe apostoli că este ultimul lui Paște înainte de a muri.
Înaintea Jertfei răscumpărătoare Hristos se retrage pentru un timp de rugăciune și comuniune cu
sfinții apostoli într-o încăpre pregătită pentru ultima cină. Isus, la instituirea Sfintei Euharisti le
spune apostolilor: ”Şi luând paharul, mulţumind, a zis: ”Luaţi acesta şi împărţiţi-l între voi; Că
zic vouă: Nu voi mai bea de acum din rodul viţei, până ce nu va veni împărăţia lui Dumnezeu. Şi
luând pâinea, mulţumind, a frânt şi le-a dat lor, zicând: Acesta este Trupul Meu care se dă pentru
voi; aceasta să faceţi spre pomenirea Mea. Asemenea şi paharul, după ce au cinat, zicând: Acest
pahar este Legea cea nouă, întru Sângele Meu, care se varsă pentru voi.” (Lc. 22. 17-20).112
Aceasta este o dovadă că El avea toate aceste evenimente sub control. Cuvintele Mântuitorului
ne arată că, la Cina cea de Taină, Isus Hristos a prefăcut cu adevărat pâinea dospită în însuși
Trupul Său, iar vinul în însuși Sângele Său rostind pentru fiecare o rugăciune specială și
111
Pr. Dumitru Lucaci, Îndrumător Spiritual, Editura Serafica, Roman, 2006, p. 99
112
IPS. Florentin Crihălmeanu , Trecerea Domnului - Cinei de Taină, Reculegere Înviere, 2017. Despre
tema Cinei celei de Taină PS. Florentin o aprofundează în cadrul catehezei Sfinteleor Taine, 2018, dar și
în Scrisoarea pastorlă, Trecerea Domnului și trecerea noastră, anul 2017.
86
împărtășind apoi cu fiecare pe ucenici. Sunt cuvintele pe care însuși Isus Hristos le-a folosit la
Cina cea de taină, când era împreună cu ucenicii. Era un mijloc nou și supranatural de
comuniune cu El. În timpul ceremonialului, Isus le cere apostolilor să repete acest ritual spre
pomenirea Sa. Acest moment arată dorința lui Isus de a se celebra acest sacrament spre amintirea
lui, de a ramâne împreună cu noi. El este noul ”Miel al lui Dumnezeu”, despre care Ioan
Botezătorul prevestise că ”va ridica păcatul lumii” (Io.1,29). 113 Astfel, din perioada apostolică și
până în zilele noastre, membrii Bisericii primesc Trupul şi Sângele lui Hristos, în chip euharistic,
ca izvor al vieţii veșnice. Biserica din primele secole au împlinit porunca Domnului, repetând
acest ritual zilnic în memoria lui Hristos la sfânta Liturghie prin Taina Euharistiei. În Scrisoarea
Pastorală, IPS. Florentin Crihălmeanu marchează momentul Cinei de Taină și scoate în evidență
importanța și scopul Sfintei Euharisti: ”Cuvintele rostite de Isus la ultima Cină devin formulele
noului ritual în care Trupul și Sângele Domnului reprezintă garanția Învierii viitoare și a Vieții
veșnice: ”cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică și Eu îl voi învia în
ziua cea de apoi„ (Io 6,54). Chiar mai mult, cel care va asculta cuvântul Său și va crede în Tatăl
va dobândi Viața veșnică și va trece din moarte la Viață„ (Io 5, 24).114
Slujitorul văzut al Sfintei Euharistii este episcopul sau preotul, în virtutea puterii și
poruncii date lor de Mântuitorul prin apostoli (Luca 22; 19) și ca organ vazut al Arhiereului și
Preotului nevăzut Hristos, și ca reprezentant al Bisericii.
Sfânta Euharistie este cea mai mare și mai importantă Taină a Bisericii și a lui Hristos.
Aceasta este o Taină pe care mintea n-o poate cuprinde, dar pe care o primim prin credinţă.
Biserica își continuă viața în mod particular prin Sfânta Euharistie. Prin Taina Sfintei Euharistii
ni se transmite Însuși Trupul și Sângele Domnului nostru Isus Hristos. Despre Taina Euharistiei
PS. Florentin Crihălmeanu spune: ”Taina Euharistiei conține în sine un aspect vizibil, extern și
un altul invizibil, spiritual. Semnul exterior, vizibil, este masa comuniunii împreună cu frații.
Simbolismul spiritual, este acea comuniune fraternă care are ca și ”centru de forță” iubirea lui
Isus”. 115
Sfânta Euharistie este prin excelență Taina unității Bisericii. Euharistia este centrul
dinamic, sufletul Bisericii. Ea este centrul Sfintei Liturghii. Sfânta Biserică invită mai mult ca
oricând pe creștinii care se hrănesc cu Sf. Euharistie să promoveze comuniunea, pacea și
113
IPS. Florentin Crihălmeanu, Scrisoarea pastorlă, Trecerea Domnului și trecerea noastră, 8 aprilie,
2017
114
115
87
solidaritatea, să sprijine edificarea unei societăți echitabile și fraterne. Biserica celebrând
Euharistia, întărește relația creștinilor cu Dumnezeu.
Despre izvorul sau originea Sfintei Euharisti, IPS. Florentin Crihălmeanu spune: ”Cina
cea de taină este momentul central în care Hristos întemeiază Sfânta Euharistie, sacramentul
prezenței Sale în mijlocul credincioșilor Săi”.116 Isus spune: „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea
Sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el” (Io. 6,56). „A rămâne în Hristos” înseamnă a fi
unit cu El, a fi una cu El, a fi părtaș prin har la relația dintre Tatăl și Fiul în Spiritul Sfânt,
înseamnă a fi copil al lui Dumnezeu prin Fiul. De asemenea, înseamnă a se identifica cu Hristos
în ce privește inteligența, voința și activitatea.117
Sfânta Euharistie reamintintește de sacrificiul suprem al lui Isus spre mântuirea lumii.
Euharistia este Cristos însuși, de aceea, cine primește Sfânta Împărtășanie îl primește pe Isus
Hristos, cu dumnezeirea sa. În Euharistie este prezent prin însuși trupul și sângele Său sub chipul
pâinii și al vinului. Prin acestă Taină El se dă deplin membrilor Bisericii. Euharistia îi unește pe
toți credincioșii cu Hristos, iar PS. Florentin Crihălmeanu spune: ”Așadar, Hristos coboară pe
altar la Sfânta Jertfă Liturgică nu doar pentru a se oferi și a fi oferit de către noi Tatălui sau a fi
adorat, ci mai cu seamă pentru ca noi, cuminecându-ne „cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu
evlavie”, să dobândim prin această hrană sufletească viața harului, iertarea păcatelor ușoare și
garanția vieții veșnice.118 Acesta este scopul vieții creștine. Într-adevăr, Sfânta Împărtășanie are
ca scop să ne unească cu Isus Hristos, iar prin această unire se înțelege practicarea virtuțiilor lui
Hristos, prin care devenim asemenea Lui. Să devenim atât de asemănători Fiului, încât viața Lui
să devină viața noastră. Să facem ca viața noastră să fie o permanentă comuniune cu El.
Prezența noastră la Sfânta Liturghie se justifică în primul rând prin nevoia de a fi în comuniune
neîntreruptă cu Hristos.
Prin jertfa lui Isus Hristos, lucrarea lui continuă să tămăduiască lumea și să o
transfigureze. Sfânta Euharistie se actualizează la fiecare Sfântă Liturghie și are forța de a susține
credincioșii în drumul lor spre Tatăl. Prin jertfa Euharistică noi îl avem prezent real pe Isus
Hristos Marele Arhiereu.
116
117
IPS. Florentin Crihălmeanu, Scrisoare pastorlă, 21 decembrie, 2004
118
IPS. Florentin Crihălmeanu, Scrisoare pastorală, 21 decembrie, 2004
88
Fiecare membru al Bisericii, unit prin Sfânta Împărtășanie cu Hristos, devine mădular al
lui Hristos. Sfânta liturghie are ca centru pe Hristos Arhiereu Veșnic, Cel care oferă hrana
mântuitoare tuturor oamenilor. El este sensul și viața care oferă mântuirea omenirii. Călăuziţi de
Duhul lui Dumnezeu toți il vor cunoaşte și toţi creştinii vor avea o cunoaştere personală a lui
Dumnezeu, indiferent de vârstă, de poziţie socială sau de capacitate intelectuală. În acest fel, noi
ne împărtășim de roadele jertfei lui Iisus Hristos, doar în Biserică, în cadrul Sfintei Liturghii.
PS. Florentin Crihălmeanu promova mereu comuniunea cu Hristos și spunea: ”Hrănindu-
ne cu Sfânta Euharistie să devenim și noi, icoane ale „prezenței” Mântuitorului în lume, iar viața
noastră, să devină un imn de preamărire adus lui Dumnezeu pentru Întruparea Fiului Său”.119
În scrisoarea sa pastorală, PS. Florentin Crihălmeanu scria: ”În Sfânta Jertfă Liturgică
Domnul nostru Isus Hristos coboară pe altar, nu doar pentru a-I aduce Tatălui Său un omagiu
perfect, dar și pentru a deveni, sub chipul pâinii și al vinului, hrana sufletelor noastre. Aceasta
este hrana supranaturală menită să întrețină în noi viața de har, viața divină și astfel, rămânând
uniți cu El, să putem dobândi sfințenia vieții”. 120 Sfânta Euharistie este prin excelență Taina
unității Bisericii. Prin intermediul acestei Taine omul se împărtășește cu izvorul harului care este
Hristos Domnul. Prin intermediul Euharistiei se crează o dependență și o relație profundă de
comuniune între creștin și Hristos. Prin Euharistie, Hristos este deplin prezent în fiecare membru
al bisericii, iar comunitatea și fiecare membru al acesteia cresc în Hristos.
Despre Sfânta Euharistie, PS. Florentin Crihălmeanu spune: ”Hristos se unește în primul
rând cu sufletul, dar în virtutea legăturii strânse trup-suflet, acțiunea divinizatoare a Euharistiei
se revarsă și asupra trupului. Astfel Euharistia potolește focul patimilor, întărește iubirea de
Domnul, dorința de a face voința Sa, de a evita păcatul și conferă pace și liniște întregii persoane.
Părinții Bisericii vorbesc chiar despre efectele tămăduitoare ale Euharistiei asupra bolilor
trupești. Hristos este veșnic viu și veșnic în acțiune, unindu-se cu noi, El purifică, înalță,
transformă, sfințește, toate facultățile ființei noastre, astfel încât noi iubim pe Dumnezeu prin
Inima Sa”. 121 De aceea, având în centrul ei Sfânta Împărtășanie prin care Isus Hristos e
permanent prezent, Sfânta Liturghie cuprinde înlăuntrul ei o prezență reală, continuă a lui
Hristos, coboară cerul pe pământ, transfigurează și sfințește întreaga făptură, anticipează
liturghia cerească și ne face să gustăm pe pământ fericirea cerească.
119
120
121
89
Împartășirea cu Sfânta Euharistie este necesară pentru unirea tot mai deplină cu Hristos,
creșterea în Hristos și dobândirea vieții veșnice (Ioan 6; 53-54). Împartășirea în afara cadrului
Sfintei Liturghii nu este indicată, excepție făcând cazurile de boală, în faza finală a viații, sau
vârstă înaintată. Întâlnirea creștinilor cu Hristos trebuie savârșită cu mare luare aminte, cu
pregătire, cu frică de Dumnezeu, cu credință și dragoste respectând rânduielile Bisericii, cum ar
fi: Spovedania, rugăciunea, postul, faptele de milostenie, iertarea cu semenii, participarea la
Sfânta Liturghie și împlinirea canonului. Împărtășirea corectă presupune ca primind pe Hristos în
Sfânta Euharistie să ne unim spiritul, inima, voința, tot sufletul nostru cu El. Astfel încât prin
credința și prin iubirea pentru El, să acceptăm ca El să devină principiul vieții noastre, și nu
propriul eu. Dacă Euharistia nu produce în noi o transformare divină să știm că obstacolul este
numai la noi.122
Ritualul Liturghiei euharistice este foarte bogat şi plin de simboluri, iar cântarea este
numai vocală. Recitarea Sfintei liturghii este interzisă în Biserica orientală de rit bizantin, nu este
deloc indicată, ci se cântă, oferidu-i lui Dumnezeu acel timp. Recitarea sfintei liturghii este o
scurtarea timpului datorită superficialității și a unui regres spiritual. Atmosfera bisericii este plină
de mister, invită la interiorizare, la contemplarea Tainei vieţii Mântuitorului pe care Liturghia o
reactualizează, începând cu Naşterea Sa, până la Înălţarea la cer. Euharistia şi toate celelalte
Sfinte Taine sunt darul lui Dumnezeu care ne sfinţeşte şi ne face una cu Hristos, dar numai în
măsura angajării noastre în credinţă prin rugăciune şi asceză. Totuşi Dumnezeu nu forţează pe
nimeni să primească darurile sale. Primirea lor se face prin credinţă şi deschiderea inimii.
122
90
91
92
CAPITOLUL IX.
SFÂNTA CRUCE
Icoana prezintă scena Răstignirii lui Isus Hristos pe muntele Golgota. Icoana răstignirii
urmăreşte mai întâi să arate biruinţa asupra morţii. În prim plan este redat pictural Isus Hristos
răstignit pe cruce, iar zidurile cetăţii sunt redate pictural în planul secund, fiind pictate la o
dimensiune redusă.
Această icoană scena ”Răstignirii” este realizată pe un suport de lemn de tei, preparat, în
maiera tradițională-bizantină, tehnica emulsiei de ou cu pigmenți, lucrată în aur 24 k, la
dimensiunea 25/35 cm.
În această icoana m-a interesat să scot în evidență jertfa răscumpărătoare a Domnului
nostru Isus Hristos. Jerfa permanentă și eficacitatea jertfei lui Hristos care are un efect
tămăduitor asupra omenirii (Ev: 9:26-28; 10:10). În acest mod, privitorul poate vedea în această
icoana-scena răstignirii, realitatea istorică.
Conform reprezentărilor iconografice specifice picturii bizantine, Isus Hristos este redat
pictural pe Cruce mort, cu capul aplecat spre dreapta şi cu ochii închişi. Chipul Lui exprimă
suferință și durere, însă exprimă și multă blândețe și iertare. Isus Hristos este reprezentat cu
aureola. Fundalul arhitectural din spatele Crucii reprezintă zidul Ierusalimului. Detaliul acesta
redă în totalitate adevărul cum că Isus Hristos a fost răstignit în afara cetății. În unele icoane
bizantine ale Răstignirii, Isus Hristos este redat pictural îmbrăcat, însă acest lucru nu este corect,
deoarece conform relatării evanghelice, veșmintele Sale au fost luate de soldații romani înainte
de răstignirea Lui: ”Atunci ostaşii dregătorului, ducând ei pe Isus în pretoriu, au adunat în jurul
Lui toată cohorta. Și dezbrăcându-L de toate hainele Lui, I-au pus o hlamidă roşie”
(Mt 27,35).....”Iar după ce L-au răstignit, au împărţit hainele Lui, aruncând sorţi, ca să se
împlinească ceea ce s-a zis de proorocul: "Împărţit-au hainele Mele între ei, iar pentru cămaşa
Mea au aruncat sorţi”. 123 Redarea picturală în maniera bizantină a răstignirii lui Isus Hristos
urmează îndeaprope relatările evanghelice. Tocmai de aceea se caută evitarea, adăugarea sau
interpretarea proprie în realizarea picturală a scenelor iconografice. Răstignirea lui Hristos în
vinerea dinaintea dinaintea Duminicii Învierii.
123
93
În Bisericile Orientale de rit bizantin, Răstignirea este de obicei radată pictural în naos
(partea din mijloc, principală, a bisericii, cuprinsă între altar și pronaos).
Reprezentarea iconografică a Sfintei Cruci are un conținut profund evangelic, care
mărturisește un adevăr istoric. Scena răstignirii este o temă teologică care are sursă de inspirație
Sfânta Scriptură. Izvoarele biblice ale acestei icoane scena ”Răstignirii” le găsim în Noul
Testament, mai exact, în toate cele patru evanghelii sinoptice: Evanghelia după Sfântul Matei 27,
33-37; Evanghelia după Sfântul Marcu 15, 20-26; Evanghelia după Luca 23, 32-38 și în
Evanghelia după Sfântul Ioan 19, 16-19.
Marcu este singurul evanghelist care consemnează ora când a avut loc răstignirea: "Iar
când L-au răstignit, era ceasul al treilea" (Marcu 15, 25).
În Evanghelia după Sfântul Matei, înainte de a-l răstigni, lui Isus i se dă să bea vin
amestecat cu fiere, dar gustându-l, Domnul îl respinge. Era obiceiul ca o astfel de băutură
amețitoare să fie dată osandiților înainte de supliciu, pentru a-i face să îndure mai ușor chinurile.
Încă din timpul vieții Sale publice, Isus Hristos le vorbește apostolilor adeseori despre
suferințele, moartea și învierea Sa (Mc 10,33-34; Mt 20,18-19; Lc 18,31-33). În cuvântul de
învătătură a PS. Florentin Crihălmeanu vedem că mai târziu Hristos le expune în detaliu cele ce
aveau să I se întâmple: ”Fiul Omului va fi predat arhiereilor și cărturarilor; îl vor osândi la
moarte îl vor da în mâna păgânilor. Îl vor batjocori, îl vor scuipa, îl vor biciui, îl vor omorî, dar
după trei zile va învia” ( Mt 20,18-19; Mc 10,35; Lc 18,32-33).124
După cum știm, toate cele patru Evanghelii vorbesc de crucea Domnului. Crucea este
altarul pe care s-a jertfit Isus Hristos. Crucea este un fapt real, istoric. Cuvântul crucii este
prezent în Evanghelia după Marcu 8-34. E vorba, desigur, și de crucea noastra, de suferințele
noatre fizice, morale sau spitiruale. De aceea, Biserica a văzut în acestă cruce semnul biruinței
lui Hristos.
Suferințele și patimile lui Hristos au fost prevestite cu multe secole înainte prin proroci,
însă putem remarca că Profetul Isaia redă cele mai clare prorocii despre suferințele, umilirile,
patimile şi moartea răscumpărătoare prin răstignire a Domnului nostru Isus Hristos: ”El fusese
străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru
mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat ” (Is 53,5). 125 Despre crucea și jerfta
124
IPS. Florentin Crihălmeanu, Scrisoare pastorală, 28 martie 2010
125
94
supremă a lui Isus Hristos, Sfânta Scriptură ne argumentează că a fost planul și voința lui
Dumnezeu. Atât suferința, patimile, sacrificiul suprem, umilințele la care a fost supus Hristos cât
și moartea răscumpărătoare a lui Hristos, au fost prevestite de prooroci şi nu a fost nimic fară
voința lui Dumnezeu. Sfinţii Părinţi au remarcat că profetul Isaia este unul cei mai mari profeţi ai
Vechiului Testament, deoarece el are o viziune foarte clară despre planul, voința lui Dumnezeu și
persoana lui Hristos.
Îl avem și pe Psalmistul David care îl vede în viziunea lui pe Isus Hristos răstignit (Ps
21,18-20). Psalmistul David descrie o situație pe care o vedem în scena răstignirii, în toate cele
patru evanghelii sinoptice (Mt 27, 35); (Mc 15, 24); .(Lc 23, 34); (In 19, 23-24).
În cuvântul de învățătură a PS. Florentin Crihălmeanu ne este dată viziunea Psalmistului
David: Psalmistul David contemplă în viziune pe Acela care, încă de la naşterea Sa, şi-a pus
speranţa în Dumnezeu, invocând ajutorul Său (cf. Ps 21,9-11). Apoi descrie situaţia
cutremurătoare în care se află, înconjurat fiind de tauri şi lei ameninţători (cf. Ps 21, 12-13),
simţind cum inima i se topeşte ca ceara, tăria i se uscă precum un vas de lut şi limba i se lipeşte
de cerul gurii (cf. Ps 21,15-16 Pare că psalmistul ascultă o voce de dincolo de timp a unui sclav
torturat, care redă trăirile Sale: ”Străpuns-au mâinile mele și picioarele mele. Numărat-au toate
oasele mele, iar ei priveau și se uitau la mine. Împărțit-au hainele mele loruși și pentru cămașa
mea au aruncat sorți” (Ps 21,18-20) și glasul celui torturat continuă ”Zdrobit a fost sufletul meu
de ocări și necaz (…) Și mi-au dat spre mâncarea mea fiere și în setea mea m-au adăpat cu oțet”
(cf. Ps 68,23.25).126 Este evident că este vorba de Hristos care este condamnat la moarte prin
răstignire; care, după ce mai întâi fusese deja umilit, torturat și batjocorit, a fost dezbrăcat iar
hainele de pe el au fost luate și jucate la sorți.
În Bisericile Orientale de rit bizantin, scena răstignirii este redată pictural în maniera
bizantină, în tehnici diferite și pe diferite suporturi: lemn, pânză, perete, carton, etc. Arta Sacră
ne arată cât de des era reprezentat semnul Sfintei Cruci în inscripții, picturi, sculpturi, gravură
obiectelor portative, dintre care multe s-au păstrat până azi.
În fiecare an, pe data 14 septembrie, în toate bisericile de rit bizantin are loc o slujbă
specială în cinstea Sfintei Cruci. Crucea este una dintre cele mai vechi simboluri creștine. Sfânta
Cruce, ne aduce aminte de suferința, patima, moartea şi învierea Domnului nostru Isus Hristos.
Despre profeția lui Isaia (Is 53,5) găsim și în cuvântul de învățatură a PS. Florentin Crihălmeanu, 2010
126
95
Ce mai este Crucea lui Hristos ? Crucea lui Hristos este pecetea Dumnezeului Celui Viu.
Crucea reprezintă cheia care deschide ușa mântuirii, deoarece Isus Hristos s-a Jertfit pentru
mântuirea sufletelor. Fără această jertfă nu era posibilă mântuirea sufletelor. Prin cruce s-a
restabilit comuniunea omului cu Dumnezeu. Crucea lui Hristos a răscumpărat fiecare suflet în
parte. Crucea este semnul biruinței vieții asupra morții, asupra răului, este expresia dragostei
supreme a dumnezeirii pentru întreaga umanitate.
Sfânta Cruce a răstignirii lui Isus Hristos a fost descoperită, în secolul al IV-lea, de
Împărăteasa Elena, mama Împăratului Constantin cel Mare, care a dăruit-o astfel lumii creştine.
Drept muțumire, Sfânta Elena, a înălțat o biserică mare pe locul calvarului (Biserica Sfântului
Mormânt) și alta pe locul unde s-a aflat Crucea răstignirii (Bazilica Sfintei Cruci).
În momentul de față, fragmentele din lemnul Sfintei Cruci se află la Constantinopol, la
Biserica Sfantului Mormânt din Ierusalim, în Muntele Athos, în Grecia, la Roma, Veneția, în
Franța, Germania (Limburg an der Lahn), Belgia (Colegiul „Sfanta Cruce“ din Liege), Spania
(Santo Toribio de Liébana) precum și în alte biserici și mănăstiri creștine din lume.
Această sărbătoare aminteşte viaţa Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. Împăratul Constantin a
avut o viziune: în plină zi, pe cer a apărut o cruce formată din stele, cu inscripţia: “Prin acest
semn vei învinge”. Crucea răstignirii Mântuitorului, cel dintâi obiect sfânt al religiei creştine.
Despre Sfânta Cruce, PS. Florentin Crihălmenau spune: ”Crucea este de cele mai multe
ori o dificultate neașteptată și inacceptabilă la prima vedere. Poate fi o durere interioară fizică
sau spirituală, o suferință, o neînțelegere, o ceartă, o dificultate, o nouă misiune, o nouă funcție,
un accident, un război, un cataclism, etc”. 127 Consider că crucea este cel mai mare pedagog al
omului, pentru că prin suferință avem posibilitatea de a deveni oameni în adevăratul sens al
cuvâtului, mai buni, mai înțelegători, mai sensibili față de nevoile celorlalți. Greutatea vieții,
umilirile, răutatea umană, suferința morală, spirituală, fizică te formează ca om. Numai prin
suferință, prin crucea lui Hristos omul devine asemănător cu Hristos. Sunt mulți oameni, însă
foarte puțini sunt oameni în adevăratul sens al cuvâtului.
În Scrisoarea Pastorală a PS. Florentin Crihălmenau vedem că Isus Hristos este pe deplin
împăcat cu soarta sa, conștient de moartea sa, de batjocura și loviturile care trebuie să le
pătimească. Sfânta Cruce ne aduce aminte de patimile şi moartea Mântuitorului pe Golgota.
Sfânta Cruce ne aduce aminte și de cuvântul profetului Isaia: „Chinuit a fost, dar S-a supus și nu
127
IPS. Florentin Crihălmeanu, Scrisoare pastorală, 16 aprilie 2003
96
și-a deschis gura Sa; ca un miel dus la înjunghiere și ca o oaie fără de glas înaintea celor care o
tund așa nu și-a deschis gura Sa” (cf. Is. 53,7).128
Despre voinţa și planul lui Dumnezeu de mântuire si sacrificiul lui Hristos, IPS. Florentin
Crihălmeanu spune: „Meditând asupra acestor prevestiri ale Mântuitorului, înţelegem că El a
mers în mod conştient şi liber pe acest drum al patimilor. Nu a fost nici trădarea lui Iuda, nici
judecata cu martori mincinoşi în faţa sinedriului, nici nehotărârea şi frica lui Pilat, nici strigătele
poporului care cerea răstignirea şi eliberarea lui Baraba, care au decis soarta lui Isus. Dincolo de
toţi cei care au avut impresia că şi-au impus propria voinţă cu forţa sau cu viclenia, şi mult mai
presus de aceştia, a fost Voinţa lui Dumnezeu şi Planul Său mântuitor pentru răscumpărarea
păcatelor noastre, aşa cum au prezis în scrierile lor, cu multe secole mai înainte, prorocii” (cf. Ps
21; 68; Is 53; 59; 62; Zah 11; 12, etc.).129
Sinodul VII ecumenic (Niceea 787), completat de sinodul local din
Constantinopol de la 869, formulează oficial doctrina exactă a Bisericii în ceea ce privește cultul
Sfintei Cruci și al sfintelor icoane, precizând că cinstirea dată icoanelor trebuie să fie egală cu
cea dată Sfintei Evanghelii și Sfintei Cruci. Astfel, Sfânta Cruce este un simbol al victoriei, al
biruinței asupra morţii şi păcatului. Crucea este altarul pe care s-a jertfit Fiul lui Dumnezeu
pentru mântuirea noastră. Biserica a văzut în acest semn al crucii Domnului, mila și dragostea
lui Dumnezeu față de întreaga omenire. Iconoclaștii, neînțelegând Sfânta Cruce, o răstălmăceau
și o denaturau, luându-i în derâdere pe creștini. În perioada iconoclasmului, crucea a fost negată
ca și sfintele icoanele, însă ca dintotdeauna, Sfinții Părinți au reușit să lupte împotriva ereziilor și
a iconoclaștilor. Sfinții părinți ne învață că Crucea este "puterea lui Dumnezeu" (I Cor. 1, 18),
pentru cei ce voiesc sa se mântuiască, adică pentru cei ce cred în Isus Hristos.
Crucea, așa cum spunea și PS. Florentin Crihălmenau, de fapt, ne apropie de Hristos și
ne conferă liniște și pace sufletească. În fața suferințelor sau răutăților, a încercărilor, PS.
Florentin Crihălmenau oferă credincioșilor sfatul său spiritual: ”Să ne deschidem sufletele, să nu
ne temem de Crucea lui Hristos, căci Crucea Lui este de fapt și Crucea păcatelor noastre. El a
fost, este și va fi nevinovat, „El a purtat păcatele noastre, în trupul Său pe lemn, pentru ca noi,
murind față de păcate, să viețuim dreptății…” (1Pt. 2,24).... Astfel, prin Cruce, Hristos a luat
asupra Sa păcatele tuturor oamenilor, din totdeauna și de pretutindeni. De aceea, urmând modelul
128
129
IPS. Florentin Crihălmeanu, Scrisoare pastorală, Isus Hristos Marele Preot, 29 martie 2010.
97
lui Hristos, suntem chemați să acceptăm Crucea, cu deplină voință, dar și cu iubire, pentru ca
astfel suferința noastră să dobândească valoare. De aceea cu încredere, cu speranță și cu iubire
să-I oferim suferințele noastre, să alăturăm crucea noastră zilnică, Crucii Sale, pentru ca El să
transforme suferința acceptată în har al păcii sufletești și al bucuriei”.130
În cateheza Cina de Taină din 4-6 aprilie 2017, IPS. Florentin Crihălmeanu scoate în
evidență scopul, esența principală a jertfei permanente a lui Isus Hristos. Mântuitorul a restabilit
și a reânoit prin întruparea Sa și prin misterul Său pascal relația omului cu Dumnezeu. Prin
moartea sa pe cruce, Isus Hristos ca Arhiereu Veșnic s-a oferit ca jertfa unică, desavarșită,
irepetabilă și permanentă. Doar jertfa lui Hristos a reușit să pună în relație omul cu Dumnezeu.
În cuvântul de învățătură, PS. Florentin Crihălmeanu scoate în evidență momentul în care
Hristos le spune apostolilor despre moartea lui. În Evanghelia după Matei 11,28, Isus Hristos îi
pregătește pe apostoli pentru vremurile de încercare, iar în Evanghelia după Luca, Isus Hristos le
dezvăluie apostolilor cu exactitate despre cum va muri. Au uitat cuvintele profeţilor din vechile
Scripturi şi chiar cuvântul prin care El Însuşi le dezvăluise lor cu exactitate planul divin: ”Iată ne
suim la Ierusalim şi se vor împlini toate cele scrise prin prooroci despre Fiul Omului. Căci va fi
dat păgânilor şi va fi batjocorit şi va fi ocărât şi scuipat. Şi, după ce Îl vor biciui, Îl vor ucide; iar
a treia zi va învia” (Lc18,31-34).131
Părinţii Bisericii ne învaţă că Sfânta Cruce are trei semnificaţii: obiect sfânt, semn de
închinare şi cale de urmat, misiunea, care este redată în Evanghelia după Marcu 8, 34. La modul
general, ştim că fiecare om este chemat de Dumnezeu pe calea creştină a desăvârşirii. La modul
concret, fiecare trebuie să răspundă acestei chemări. Sfânta Cruce rămâne, în esenţă, o mare
taină. Crucea este și Semnul iubirii mântuitoare a lui Hristos. Când vorbim de suferințele,
umilirile la care a fost supus Isus Hristos, crucea purtată cu iubire și cu încredere, dobândește
valoare în har și ne întărește credința. Puterea lui Dumnezeu se dezvăluie de fapt prin „nebunia”
Crucii: „Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim,
este puterea lui Dumnezeu.(…) Fiindcă iudeii cer semne, iar elinii caută înțelepciune, însă noi
propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei sminteală; pentru neamuri, nebunie. Dar
pentru cei chemați, și iudei și elini: pe Hristos, puterea lui Dumnezeu și înțelepciunea lui
130
131
IPS. Florentin Crihălmeanu, Scrisoare pastorală, 22 aprilie, 2008.
98
Dumnezeu.” (1Cor. 1,18 ss 22-24). 132
Tocmai de aceea, pentru creștinii din întreaga lume,
Sfânta Cruce ramâne ca semn al morții, al învierii și al biruinței Domnului nostru Isus Hristos.
Crucea răstignirii Mântuitorului este un obiect sfânt pentru creștinii din toate timpurile. Creștinii
făcând cu semnul sfintei cruci, dovedesc că fac parte din trupul lui Hristos, din Biserică. Fiecare
creștin se însemnează cu acest semn dumnezeiesc, iar prin aceste semn omul simte legătură lui
cu Hristos, după cum și cântă Biserica: „Doamne, armă asupra diavolului, crucea Ta o ai dat
nouă”. Este evident, de asemenea, prin faptul că nici o slujbă nu se face fără prezenţa Crucii, ca
obiect şi ca semn de închinare, mai ales atunci când se invocă Sfânta Treime, Maica Domnului,
sfinţii.
În umilința, suferința și răstignirea lui Hristos s-a descoperit negrăita iubire și milostivire
a lui Dumnezeu pentru oameni. De aceea, PS. Florentin Crihălmeanu, ca un părinte spiritual,
iubitor de Hristos și de Biserică, vedea în Crucea lui Hristos prima condiție pentru a-L urma pe
Hristos: ”Adevăratul ucenic al lui Hristos acceptă Crucea ca și condiție necesară urmării lui
Hristos. Nu se poate urma cu adevărat lui Hristos răstignit și înviat, fără a accepta Crucea”. 133
Împărătesei Elena, i se atribuie identificarea crucii de pe Golgota, la Ierusalim (în anul
326). Sfânta Cruce marchează două evenimente deosebite din istoria lemnului Sfintei Cruci:
1. Găsirea Crucii pe care a fost răstignit Mantuitorul Isus Hristos și înălțarea ei solemnă în fața
poporului de către episcopul Macarie al Ierusalimului, în ziua de 14 septembrie din anul 326;
2. Aducerea sau intoarcerea Sfintei Cruci de la perșii păgâni, la anul 629, pe timpul împaratului
bizantin Heraclius, care a depus-o cu mare cinste în biserica Sfântului Mormânt (a Sfintei Cruci)
din Ierusalim.
Spre deosebire de alte sărbători, Înălţarea Sfintei Cruci este marcată prin post aspru.
Sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci este singura cu post aspru şi rugăciune care este sărbătorită la
data de 14 septembrie atât în calendarul bizantin (ortodox și greco-catolic), cât și în cel latin.
Înălțarea Sfintei Cruci este cea mai veche și cea mai importantă dintre toate sărbătorile creștine.
În cuvântul de învătătură a PS. Florentin Crihălmeanu putem observa cum Prorocul Isaia
explică limpede și motivul acestor suferințe înfricoșătoare: ”El a luat asupra Sa durerile noastre
și cu suferințele noastre s-a împovărat (…) El fusese străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit
pentru fărădelegile noastre…” (cf. Is 53,4-5). Altfel spus, pedeapsa pe care fiecare păcătos s-ar fi
132
133
99
cuvenit să o ispășească pentru propriile fărădelegi și păcate, cu toate durerile și suferințele ei, a
fost luată asupra Sa căci „…El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin rănile Lui noi toți
ne-am vindecat” (cf. Is 53,5). Aceasta este esența actului răscumpărător, nucleul de forță al
Misterului răscumpărării: El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră. 134 Astfel, Crucea lui
Hristos a a fost sfințită prin sângele dumnezeiesc și a devenit instrument de mântuire, obiect de
cinstire, și de laudă pentru creștini.
În Bisericile orientale de rit bizantin se cântă imnul sfintei Cruci cu mult respect față de
Sfânta Cruce: "Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și sfânta Învierea Ta mărim". Textul acestui
imn este un fragment din mărturisirea de credință.
De asemenea, sunt și texte noutestamentare, care ne dau marturie că sfânta Cruce este
armă sfântă, prin care noi am dobândit mântuirea, în dar, de la Dumnezeu (Efes. 2, 16; Col. 1,
20; 1 Petru 2, 24).
După învățătura Bisericii Crucea este simbolul biruinței asupra morții, care rezumă din
căntarea 1 a laudelor: ”Crucea Ta, Doamne viață și înviere poporului Tău este și spre dânsa
nădăjduindu-ne, pe Tine, Dumnezeul nostru, Cel ce ai înviat Te lăudăm, mântuiește-ne pe noi”
(glas 6).135
Începând cu secolul al Xl-lea, Hristos apare în iconografia răsăriteană definitiv cu ochii
închişi, amintind de firea Sa umană muritoare, dar și de biruința Sa definitivă. De asemenea, în
pictura multor Biserici ortodoxe, în naos (spaţiul din mijloc al bisericii), de regulă se află pictată
scena răstignirii cu Isus Hristos între cei doi tâlhari. De asemenea, trupul Său se curbează în mod
progresiv semnul evident al morţii Sale. Trebuie să remarcăm că, programul iconografic al
naosului este foarte variat, de la o regiune la alta. De asemenea, construcţia arhitectonică este
făcută în dimensiuni variate. Prin urmare, Erminia picturii bizantine precizează câteva indicaţii
generale asupra ciclurilor de teme care se pot ilustra pe pereţii naosului. Reprezentări ale Crucii
lui Hristos sunt cunoscute încă din prima eră creștină. La început se făceau reprezentări
decorative ale Crucii în absidele catacombelor și mai apoi ale bisericilor. Începând cu secolul al
IV-lea, scena răstignirii apare în artă. Foarte multă vreme artiştii n-au îndrăznit să-L arate pe Isus
Hristos suferind pe Cruce. În ceea ce priveşte reprezentarea iconografică a răstignirii lui Hristos,
putem spune că în primele trei secole ale artei creştine timpurii, aceasta era foarte rar pictată.
134
135
Constantine Cavarnos, Chid de iconografie bizantină, București, 2005, p. 105
100
101
102
CAPITOLUL X.
MAICA DOMNULUI-THEOTOKOS
Icoana Maicii Domnului- Theotokos am redat-o pictural în mai multe iopstaze, în diferite
tehnici, desigur respectând maniera specifică bizantină.
Theotokos este un cuvânt din limba greacă, care înseamnă Purtătoare de Dumnezeu sau
Cea care I-a dat naștere lui Dumnezeu. Biserica o mai numește Născătoare de Dumnezeu sau, în
limbaj curent, Maica Domnului. Această denumire dată Fecioarei Maria, acesta i-a fost
recunoscut în Biserica Ortodoxă la Al treilea Sinod Ecumenic, ținut la Efes în anul 431. Conform
unei mărturii a lui Socrate, Origen ar fi folosit acest titlu de onoare și l-ar fi apărat, în
comentariul său la Epistola către romani. Origen ar fi fost primul autor, din câte cunoaștem până
astăzi care a folosit termenul ”Theotokos”. 136
Tradiția Bisericii atribuie Sfântului evanghelist Luca primele icoane ale maicii Domnului.
Multe din icoane cu Maica Domnului au fost pictate după icoanele originale ale Sfântului Luca:
Mângâietoarea, Călăuzitoarea, Rugătoarea. Prea Curata Fecioară Maria a fost fecioară înainte, în
timpul și după nașterea cea mai presus de fire a Fiului lui Dumnezeu, după cum o atestă și unul
din apelativele cu care Biserica o cinstește: Pururea Fecioara Maria. Anul liturgic începe și se
sfârșește cu praznicele Născătoarei de Dumnezeu.
Despre Maica Domnului, Sfânta Scriptură nu relatează multe, însă știm că în Evanghelia
după Sfântul Luca relatează Misterul Fecioarei Maria-Bunavestire (Lc 1. 26-35). Sfânta
Scriptură nu ne ofera informații despre Nașterea Maicii Domnului. Acest eveniment este relatat
în scrierile apocrife. Protoevanghelia lui Iacov, o lucrare iudeo-crestină din secolul al II-lea,
oferă mai multe amănunte despre originea și copilăria Maicii Domnului. Maica Domnului este
ființa care a fost aleasă de Dumnezeu spre a se împlini prin ea întruparea Fiului lui Dumnezeu și
a se realiza prin aceasta, mântuirea și îndumnezeirea omului. Părinții Maicii Domnului au fost
Ioachim și Ana din neamul lui David, ei fiind foarte înstăriți. Drepții Ioachim și Ana primesc ca
rod al rugăciunii lor pe Nascătoarea de Dumnezeu, cea care va mijloci întruparea Fiului lui
Dumnezeu, pentru ca aceasta să împlinească voința Sfintei Treimi cu privire la mântuirea
René Laurentin, Născătoare de Dumnezeu în Sfânta Scriptură și în tradiția bisericii răsăritene, Editura
136
Logos, Oradea, 1998, p. 176

103
omului. Prin cuvântul mesagerului ceresc se descoperă atât planul Atotștiinței divine precum și
rolul concret al Mariei în cadrul acestui plan. 137 Evanghelia de la Sfântul Luca ne relatează
modul în care Fecioara Maria acceptă să devină Maica Dumnului. Despre prezența Sfintei
Fecioare Maria, Sfânta Scriptură ne relatează momentul prezentării lui Isus Hristos la templu,
despre momentul pătimirii și al suferințelor lui Hristos și momentul în care s-a aflat lângă Hristos
atunci când Isus Hristos era rastignit, când a ajutat la pogorarea Sa de pe Cruce și punerea în
mormânt (după cum ne adeverește și iconografia bizantină). Tocmai de aceea Maica Domnului
este aleasă de Dumnezeu, ea este izvorul vieții. Ea este prima persoană pe care Dumnezeu o
introduce în misterul milosrivirii divine.
În Biserica orientală, Sfânta Fecioară Maria este celebrată, în mod special, de mai multe
ori în cursul anului bisericesc. Pe când sfinţii ceilalţi sunt, de regulă, pomeniţi doar o singură
dată pe an. În calendarul ortodox mai sunt şi alte câteva sărbători închinate Maicii Domnului:
Zămislirea Sfintei Fecioare în 9 decembrie; Punerea veşmântului Maicii Domnului în raclă în 2
iulie; Punerea în raclă a brâului Maicii Domnului în 31 august; Acoperământul Maicii Domnului
la 1 octombrie, însă această sărbătoare este prăznuită mai mult în mănăstiri; Adormirea Maicii
Domnului se pomenește pe 15 august, care reprezintă una dintre cele mai mari evenimente ale
creștinătății. La această dată, potrivit tradiţiei Bisericii, Maica Domnului a fost înălţată la Cer de
Fiul său, Mântuitorul Isus Hristos. La sărbătoarea Adormirea Maicii Domnului se face anual
pelerinaj la Mănăstirea Nicula din Cluj. Adormirea Maicii Domnului este cea mai veche
sărbătoare închinată Sfintei Fecioare Maria; Bunavestire - Vestea cea bună adusă Maicii
Domnului de Sfântul Arhanghel Gavriil se sărbătorește pe 25 martie; Nașterea Maicii Domnului
se sărbătorește pe 8 septembrie. Sfinţii Ioachim şi Ana, părinţii Sfintei Fecioare Maria, au adus-o
la templu la vârsta de trei ani, unde a rămas până la vârsta de 14 ani, primind educaţie religioasă
alături de alte tinere fete; Aducerea Maicii Domnului la Templu se sărbătorește la 21 noiembrie;
Izvorul Tămăduirii se sărbătorește vineri în Săptămâna luminată.
Câteva secole mai târziu, Ioan Damaschinul va rezuma astfel concepția despre Maica
Domnului - Theotokos: "Pe bună dreptate o numim pe Fecioara Maria Theotokos, pentru ca acest
nume cuprinde toată taina iconomiei divine. Căci dacă cea care l-a născut [pe Hristos] este
Theotokos, atunci cel pe care 1-a născut este în mod sigur Dumnezeu și om totodată. Numele
[Theotokos] semnifică cu adevărat unica ființă, cele două căi de zămislire și cele două firi ale
137
104
Domnului nostru Isus Hristos." Și așa cum afirmă Ioan Damaschinul cu un alt prilej, Fecioara
Maria este întocmai reprezentată în icoane: ca Theotokos și bine plăcută lui Dumnezeu. În
același timp, apărătorii icoanelor au insistat asupra ideii că: "Atunci când ne închinăm icoanei
Maicii Domnului nu urmăm modelul păgân [Helienikos] privind-o ca pe o zeiță [thean], ci o
considerăm drept Theotokos." 138
Sfântul Andrei Criteanu și Sfântul Gherman, patriarh al Constantinopolului (715-730),
vorbesc despre o icoană a Fecioarei pictată de Sfântul Luca, dar aflată la Roma. Sfântul Gherman
adaugă că imaginea a fost pictată în timpul vieții Maicii Domnului și că a fost trimisă la Roma
lui Teofil, ”prea-puternicul” Teofil despre care vorbesc prologurile Evangheliei după Luca și
Faptele Apostolilor. O altă tradiție istorisește că o altă icoană a Fecioarei, după ce a fost pictată
de către Sfântul Luca și binecuvântată de către Maica Domnului, ar fi fost trimisă aceluiași
Teofil, dar la Antiohia.139
Preasfințitul Florentin Crihălmeanu, a fost un mare iubitor de icoane, datorită faptului că
descrie în amănunte redarea picturală a Maicii Domnului: În această icoană, Preasfânta Fecioară,
”Tronul Împăratului„ este zugrăvită susținând pe brațul stâng pe Fiul ei, Isus, iar cu mâna dreaptă
arătându-ni-L pe Cel care este Calea, Adevărul și Viața. Maria privește spre noi, povățuindu-ne:
„Faceți tot ce vă va spune El!”. Isus privește spre Mama Sa, oferindu-i binecuvântarea, care prin
mijlocirea ei ajunge la noi. Maria nu ne arată doar Calea, ci ne învață și cum să urmăm această
Cale, prin exemplul vieții ei de credință. Ea ne ocrotește cu mijlocirea ei maternă pe acest drum
și ne călăuzește să ajungem cu bine la Isus. Astfel, Maria devine Călăuzitoarea noastră pe calea
credinței și cea care ne deschide tuturor „Poarta mântuirii”. Toată această mijlocire, însă, o face
în tăcere, în liniștea rugăciunii și adorației.140 Icoana Maicii Domnului redă pictural sentimentul
natural omenesc, duioșia și dragostea maternă pe care o are față de pruncul Hristos.
Tradiția orientală o amintește pe Maica Domnului la fiecare binecuvântare și
dezlegare liturgică, alături de fiul ei Isus Hristos, spunând: ”Hristos, adevăratul Dumnezeul
nostru, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale și ale tuturor sfinților, să ne miluiască și să ne
mântuiască pe noi, fiind bun și iubitor de oameni”.141
138
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. din lb. greacă veche, introd. și note de pr. prof. Dumitru
Fecioru, IBMBOR, București, 2005, pp. 137-138.
139
Leonid Uspensky, Teologia icoanei, Editura Renașterea, Cluj-napoca, 2012, p.46
140
141
105
Conform tradiţiei Bisericii, Maica Domnului a trăit mai mulţi ani după înălţarea la cer a
Fiului său. Cu trei zile înainte de moarte, ea a fost înştiinţată de Sfântul Arhanghel Gavriil că va
trece din lumea aceasta la viaţa veşnică. Maica Domnului a fos numită de Biserică Născătoare de
Dumnezeu pentru că a adus la viață pe Fiul lui Dumnezeu, Cel de o ființă cu Tatăl, Dumnezeu
adevărat din Dumnezeu adevărat. Ea a fost numită și Izvorul Vieții, Izvorul Mântuirii sau Izvorul
Nemuririi, pentru că a născut pe Mântuitorul nostru Isus Hristos prin care noi toți am primit
viața. Tradiția orientală, pentru a exprima rolul Preasfintei Fecioare Maria în misterul mântuirii,
o numește chiar „Izvorul Milostivirii”.142 Prin Maica Domnului, neamul omenesc a dobândit un
Mântuitor și mântuirea. Ea este și astăzi mijlocitoarea rugăciunilor noastre către Domnul nostru
Isus Hristos.
După cum afirmă Părinții Bisericii, în virtutea bogăției harului Fiului preaiubit, pentru
meritele răscumpărătoare ale Aceluia care s-a făcut Fiul ei, Maria a fost păstrată neatinsă de
moștenirea păcatului strămoșesc (Sf. German al Constantinopolului; Sf. Andrei din Creta). Maria
”a devenit cauză de mântuire pentru sine și pentru întreg neamul omenesc” (Sf. Irineu). 143
Troparul Născătoarei de Dumnezeu, este alcătuit din cuvintele adresate de către
Arhanghelul Gavriil Maicii Domnului, la Buna Vestire: „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară,
bucură-te! Ceea ce ești plină de har, Marie, Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între
femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău, că ai născut pre Mântuitorul sufletelor noastre”.
Cântarea are menirea de a-i aduce laudă Maicii Domnului și de a-i mulțumi pentru că, prin
vrednicia ei și prin întruparea Mântuitorului în pântecele său a venit în lume mântuirea tuturor
oamenilor. Ea înțelege că acest mare Dar este însuși Darul Vieții, pe care numai Dumnezeu îl
poate oferi și care trebuie ocrotit și păstrat cu sfințenia unui tezaur divin. Născându-L pe Hristos
Viața, Maria devine ”Maica vieții” și ”Mama tuturor celor vii” (Sf. Epifanie).144
Despre viața Maicii Domnului PS.Florentin Crihălmeanu ne relatează: ”Întreaga ei viață,
pusă în slujba întrupării Cuvântului divin, se transformă în imn de mulțumire „euharistie”, adus
lui Dumnezeu. O viață ce devine mai întâi Liturghie a Cuvântului întrupat – de la Bunavestire la
Nașterea Domnului, iar apoi Liturghie Euharistică – de la Naștere la Jertfa mântuitoare de pe
Cruce. Astfel, Isus Hristos rămâne mereu prezent în viața ei. 145 Prin acest răspuns, Maria se
142
143
144
145
106
consacră pe viață lui Dumnezeu, primind harul și puterea Cuvântului divin. Faptul că naşte pe
Fiul lui Dumnezeu îi va asigura o veşnică pomenire, drept pentru care o vor fericii toate
neamurile.
IPS. Florentin Crihălmeanu marchează umilința și smerenia Sfintei Fecioare. Prin trăirea
darului vieții consacrate, Preasfânta Fecioară Maria s-a înălțat mai presus de îngeri, pentru că, în
trup fiind, s-a ridicat deasupra neputințelor trupești, aducând prinosul ei de suferință cu Hristos și
pentru Hristos, având și harul de a participa nemijlocit la misterele vieții Lui. Astfel, Maria a
devenit, cea mai apropiată colaboratoare a Domnului la planul mântuirii. De aceea, Biserica o
laudă ca fiind ”mai cinstită decât Heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât Serafimii,
aceea care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul l-a născut”. De atunci și până în zilele,
noastre Maria a rămas mamă și mijlocitoare a darului vieții pentru familii, Regina familiilor, dar
fiind Fecioară consacrată slujirii lui Dumnezeu, a devenit și mamă și mijlocitoare a persoanelor
consacrate.146
Obiectivele cercetării
Scopul meu la această icoană – Adormirea Maicii Domnului a fost să redau cât mai clar
forma personajelor și a spațiului, să respect pe cât îmi stă în putință gama de culoare a
prototipului, obținerea amestecurilor de culoare. Un alt obiectiv pe care l-am avut este de a crea
un colaj din trei imagini care conține aceași temă religiosă, pentru a da claritate icoanei. Intenția
mea la fiecare icoană este să lucrez curat și organizat, astfel încât lucrarea să aibe un final plăcut,
să aibe o claritate bună, să redau prin icoană un mesaj spiritual, de sperantă, de unitate.
Preocuparea mea pentru acest tip de subiect este pentru că vreau să scot în evidență cea
mai frumoasă parte a omului: sufletul nemuritor, care este creat de Dumnezeu.
Descriere la icoana-Adormirea Maicii Domnului

Adormirea Maicii Domnului se prăznuiește pe data de 15 august. Această sărbătoare este
una dintre cele mai îndrăgite praznice ale popoarelor creștine ortodoxe și catolice de
pretutindeni.
În Icoana Adormirii Maicii Domnului este presentată câte o clădire în drepta și în stânga
icoanei. În mijlocul planului frontal se află Maica Domnului pe un pat, adormită, cu mâinile
146
107
încrucișate pe piept. La capul Maicii Domnului se află Sfântul Petru, aplecat, tinând în mâna o
cădelniță și tămâind. În parte opusă stă Sfâtul Apostol Pavel, tot aplecat, privind la Maica
Domnului, cu mâna întinsă spre ea, având un gest care exprimă adâncă umilintă și evlavie.
Tristețea se citește pe fața amândourora. Lângă fiecare dintre cei doi mai sunt și alți apostoli, cu
expresii pline de tristețe. În spatele patului, la mijloc, se află Isus într-o mandorlă a slavei,
înconjurat de o lumină. Este încadrat de îngeri și de sfinții ierarhi în veșminte liturgice. În capătul
din stânga se află femei plângând. Isus ține cu amândouă mâinile sufletul mamei Sale sub forma
unui prunc înfățișat. El și Maica Domnului atât trupul cât și sufletul ei sunt reprezentați cu
aureole, pentru a scoate în evidență chipurile Mântuitorului și Maicii Domnului. Din același
motiv, îngerii-fețele lor și veșmintele lor sunt pictați în alb transparent, dând efectul de lumină
Dumnezeiască. Avem în planul din spate ierarhii care se recunosc datorită crucilor mari de pe
veșmintele lor, unul dintre ierarhi ține Sfânta Evanghelie în mână. Numele lor nu sunt înscrise,
dar după Dionisie din Furna, ei sunt Sfinții Dionisie Areopagitul, Ierotei și Timotei. În unele
icoane mai vechi Sfinții Apostoli apar purtând patul pe care se află întins trupul Maicii
Domnului. În unele icoane mai apare un om care are amândouă mâinile tăiate de un înger cu
sabia. După Leonid Uspensky, acest om, Athon, se spune că a fost un evreu fanatic care a
îndrăznit să se atingă de patul Maicii Domnului. A fost pedepsit de înger pentru că a vrut sa
răstoarne trupul sfânt al Maicii Domnului.147
Icoana Adormirii Maicii Domnului nu se bazează pe relatări scripturistice, pentru că
acestea nu există, ci pe Sfânta Tradiție. Adunerea Apostolilor în jurul Maicii Domnului la
adormirea ei se leagă de un moment precedent, de adunarea lor, împreună cu ea, după înălțarea
lui Isus. Acest pasaj arată că între Sfinții Apostoli și Maica Domnului a fost și există o legătură
foarte srtânsă: se întâlneau cu ea din timp în timp, se rugau împreună și îi purtau o adâncă
evlavie. Aceată legătură strânsă a început la răstignirea Domnului, când Maica Domnului și
ucenicul Ioan stăteau lângă Cruce. Icoana este vizibilă în bisericile principale ale mănăstirilor și
schiturilor din Muntele Athos și în numeroase biserici de pretutindeni, bizantine și postbizantine.
De figura Maicii Domnului se interesează Părinții din toate timpurile, datorită legăturii
profunde care o unește cu Hristos și cu taina sa. Despre viața și misterul Maicii Domnului, se
interesează chiar și neoprotestanții.
147
Constantine Cavarnos, Ghid de iconografie bizantină , București 2005
108
109
110
CAPITOLUL XI.
ÎNGERUL PĂZITOR
Ca și întreaga creație, îngerii sunt creați de Dumnezeu, din nimic, nu din ceva preexistent
și nici din ființa lui Dumnezeu. Învățătura Bisericii despre îngeri are la baza datele Sfintei
Scripturi. Existența îngerilor este afirmată, însă, în mod clar, și în multe locuri din Sfânta
Scriptură, de la prima ei carte până la ultima. Astfel, după scoaterea din rai a primilor oameni,
îngerii păzeau drumul spre pomul vieții (Facere 3, 24), un înger a oprit pe Avraam de a jertfi pe
fiul sau Isaac (Facere 22, 11) ; Iacob vede în vis, la Betel, îngeri ai lui Dumnezeu suindu-se și
coborând pe o scara între cer și pământ (Facere 28, 12-13) ; îngerul Domnului se arată lui
Balaam (Numeri 22, 22 și următoarele). Un înger îi vestește Lui Iosif nașterea lui Isus Hristos și
faptul că acesta va mântui poporul de păcatele sale (Mt1.18-24 Lc2.16). Un înger îi vestește lui
Iosif că Irod va căuta pruncul să-l omoare (Mt2.13). Un înger îi vestește lui Zaharia nașterea lui
Ioan Botezătorul și-l pedepsește pentru necredință (Lc1.8-25). Îngerul Gavriil o anunță pe
fecioara Maria că este binecuvântată între femei pentru va avea un fiu de la Duhul Sfânt care va
fi chemat Fiul lui Dumnezeu și o anunță că Elisabeta, rudenia ei are deja un fiu care este în a
șasea lună. (Lc1.26-38). Un înger se înfățișează unor păstori cărora le vestește nașterea
Mântuitorului. Îngerii slujesc lui Isus Hristos după ispita din pustie (Matei 4, 11) și tot un înger Îl
întărește în grădina din Ghetsimani (Luca 22, 43). îngerii vestesc femeilor mironosițe învierea lui
Hristos (Matei 28, 2-8 ; Marcu 16, 5-8 ; Luca 24, 4-8 ; Ioan, 20, 12) ; un înger se arată apostolilor
la înălțare și le anunță a doua venire întru mărire a Mântuitorului (Fapte 1, 10, 11). Numărul
îngerilor este de foarte mare (Evrei12.22, Apoc5.11). Apostolul Ioan relatează în Apocalipsa sa
faptul că a auzit glasul unor îngeri și ,,era numărul lor zeci de mii de zeci de mii și mii de mii.
(Ap. 5,11)."148
Potrivit învățăturii Bisericii, fiecare dintre noi primim la naștere un înger păzitor. În
viziunea sfinților părinți, fiecare dintre noi are îngerul său păzitor. Trebuie să ne amintim că
avem înger păzitor, să ne întoarcem cu mintea și cu inima către el și în cursul obișnuit al vieții
noastre. Îngerul păzitor ne-a fost dat de Dumnezeu ca să ne ajute să înaintăm în calea mântuirii.
Tocmai de aceea, fiecare creștin este dator să-și aducă aminte de el, să-l cinstească, să-l asculte și
148
111
să se roage lui, pentru că el este cel care intervine și il scoate pe om din cele mai multe primejdii.
Îngerul păzitor îl înconjoară pe om cu protecția divină, iar dacă omul a căzut în păcat, îngerul
păzitor luptă pentru ca omul să se ridice din păcat și să intre din nou in relație cu Dumnezeu.
Rolul îngerului păzitor este să ne învețe, să ne lumineze, să ne protejeze de atacurile malefice,
ținând la distanță primejdiile, și să ne orienteze viața spre Dumnezeu. El ne este călăuză
spirituală, ne arată calea mântuirii.
Sfântul Vasile cel Mare spune: ”Fiecare credincios are alături un înger ca apărător și
păstor, care să-l îndrume în viață”.149 El ne întărește și ne îmbărbătează când suntem în suferință,
în încercări, sau persecutați. Îngerul păzitor are capacitatea de a atenua răul și suferința. El oferă
mângâiere, tărie și incurajare în mijlocul problemelor, suferințelor sau a tulburărilor. Chiar lângă
Hristos, în momentul rugăciunii Sale din grădina Ghetsimani, un înger din cer s-a arătat Lui şi-L
întărea (Luca 22, 43-44). În cele mai grele perioade ale vieții, omul credincios poate simți o
prezență tainică. Ieșirea din unele impasuri complexe se datorează îngerului păzitor, chiar dacă
de cele mai multe ori nu suntem pe deplin conștienți.
În Biserica orientală de rit bizantin este Canonul de rugăciune către îngerul păzitor al
vieții omului. Îngerul este cel mai apropiat de om, cel mai fidel omului și cel mai apropiat
prieten. Indiferent de starea morală, psihologică sau spirituală, îngerul păzitor rămane cu noi,
chiar dacă de cele mai multe ori nu-i simțim prezența.
”Îngerul păzitor este un înger al rugăciunii, căci în momentul rugăciunii, omul îl are
mereu în apropiere pe îngerul său păzitor, care îl întărește în preamărirea lui Dumnezeu și în
viețuirea după voia dumnezeiască. El este mesagerul lui Dumnezeu către om și solul sufletului
uman către Dumnezeu”.150 Avem certitudine că Îngerul păzitor veghează rugăciunea și o duce în
fața lui Dumnezeu.
În rugăciune, pe lângă îngerul păzitor, i se alătură omului și alți îngeri din cer. Sfântul
Maxim Mărturisitorul arată ca omul și îngerul se întâlnesc, în Biserică, la Sfânta Liturghie, unde
se roagă împreună și aduc doxologie lui Dumnezeu.151
149
Petroniu Florea, Dumnezeu și îngerii în viziunea sfinților, Editura Episcopiei Salajului ”Credință și
viață în Hristos”, Zalău, 2021, p. 227
150
151
112
Înainte de Judecata de Apoi, îngerii vor fi martori la învierea morților. În Evanghelia
după Matei scrie că Fiul Omului se va arăta :” Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi
vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu
putere şi cu slavă multă. Şi va trimite pe îngerii Săi, cu sunet mare de trâmbiţă, şi vor aduna pe
cei aleşi ai Lui din cele patru vânturi, de la marginile cerurilor până la celelalte margini. (Matei
25, 31). ” 152
La înfricoșătoarea judecată vor participa atât îngerii buni, care îi vor apăra pe oameni,
dar și îngerii răi, care îi vor acuza pe oameni. Îngerii vor fi de față la Judecata de Apoi: ”Când va
veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale.
Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte
păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. (Matei 25, 31-
32).” 153
Îngerii sunt secerătorii de la sfârșitul veacului. Hristos va trimite pe îngerii Săi cu
trâmbița răsunătoare, și vor aduna pe aleșii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor
până la cealaltă.(Matei 24.31, 13.27). Îngerii sunt secerătorii de la sfârșitul veacului care vor
arunca pe cei ce au săvârșit fărădelegea în cuptorul aprins al iadului, acolo unde va fi plânsul și
scrâșnirea dinților, în timp ce cei neprihăniți vor străluci ca soarele în rai (Mat13.24-43).154 În
pilda bogatului nemilostiv Hristos relatează cum săracul Lazăr a fost dus de îngeri în sânul lui
Avraam.(Lc16.22).
Îngerii se implică real în luptă pe pământ și în cer. Arhanghelul Mihail și îngerii lui l-au
învins pe balaurul (Cel Rău) și pe îngerii lui (spiritele necurate) care au fost aruncați pe pământ
(Apoc12.7-10). Un înger l-a legat pe Cel Rău pentru mii de ani; acesta va fi dezlegat apoi pentru
puțină vreme, va amăgi pe unii, dar în final va fi aruncat în iezerul de foc și de pucioasă, unde
este și fiara și proorocul mincinos, și vor fi chinuiți acolo zi și noapte, în vecii vecilor.
(Apoc20.1-10).
152
153
154
113
114
CAPITOLUL XII.
SFINȚII
12.1. Ioan Botezătorul

Iconografia bizantină îl reprezintă pe Sfântul Ioan Botezătorul în icoana numită
Deisis, rugându-se împreună cu Maica Domnului, ca mijlocitori pentru păcatele oamenilor, dar
este redat pictural și singur, bust sau figură întreagă.
În cuvântul de învățătură, Preasfințitul Florentin Crihălmeanu, amintește de Sfântul
Ioan Botezătorul, care anunțat venirea lui Hristos: El este noul „Miel al lui Dumnezeu. Lumea îl
cunoștea mult mai mult pe Ioan Botezătorul și îl aprecia, decât pe Isus.155
Despre viaţa, adolescența și tinerețea Sfântului Ioan Botezătorul nu se cunosc
multe informaţii. Încă de tânăr este un Proroc al pocăinţei: iubeşte înfrânarea şi viaţa austeră din
pustia Iordanului. Aici, în pustie, trăieşte, predică, mărturiseşte şi botează în Iordan pe cei care
cred în cuvântul propovăduit de el (Luca 3, 1-6; Matei 3, 2-6). Sfântul Ioan Botezătorul s-a
născut în cetatea Orini, în familia preotului Zaharia. Elisabeta, mama sa, era descendentă a
seminţiei lui Aaron. Părinţii lui erau rude cu părinţii Fecioarei Maria, Ioachim şi Ana. Naşterea
prorocului Ioan s-a petrecut cu şase luni înaintea naşterii lui Isus. Naşterea sa a fost vestită de
către îngerul Gavriil lui Zaharia, în timp ce acesta slujea la templu. Pentru că nu va da crezare
celor vestite de îngerul Gavriil, Zaharia va rămâne mut până la punerea numelui fiului sau.
Potrivit Sfintei Scripturi, zămislirea Sfântului Ioan Botezătorul a avut loc după ce Zaharia, tatăl
său, a tămâiat în sfântul altar – loc în care numai arhiereul intră o singură dată pe an, în luna a
şaptea, ziua a 10 (Levitic 16, 29). Aceasta lună din calendarul iudaic cuprindea o parte din
septembrie şi alta din octombrie. Având în vedere cele descoperite în Sfânta Scriptură, Sfinţii
Părinţi au rânduit ca ziua zămislirii Sfântului Ioan să fie pe 23 septembrie, iar ziua de 24 iunie ca
zi de naştere.
Conform evangheliei, copilul creștea și se întărea în duh, continuă Luca, și pleacă în
pustie, unde rămâne până în ziua arătării lui către Israel. Sfântul Ioan Botezătorul este cunoscut
sub denumirea de "Înaintemergătorul", pentru că a anunțat venirea lui Hristos. Din Sfânta
155
PS. Florentin Crihălmeanu, cuvânt de învățătură-Botezul Domnului - 6 ian. 2018
115
Scriptură știm că Sfântul Ioan Botezătorul este ultimul profet al Vechiului Testament, a murit
departe de Hristos și fără să fi asistat la proslăvirea Sa. Lui nu-i fost îngăduit să fie și să predice
împreună cu Hristos, ci doar să-L descopere lui Israel. Se ştie că s-a retras în pustiu, unde a dus o
viaţă austeră, cu multe nevoinţe, până în momentul în care a primit porunca să înceapă să
predice. El a avut menirea de a pregăti poporul pentru primirea lui Mesia și de a-L descoperi pe
Hristos și a-L face cunoscut lui Israel. Mesajul principal pe care el îl transmitea era: „Pocaiti-vă,
că s-a apropiat împărăția cerurilor!” (Mt. 3.1,2). 156 Predica lui cerea: schimbarea vieţii,
întoarcerea la Dumnezeu şi împăcarea cu El, pentru a primi viaţa nouă pe care o aduce Împărăţia
lui Mesia.
Evangheliile relatează cum Ioan Botezătorul îl botează și pe Isus, care vine
la el pentru a împlini planul lui Dumnezeu, moment în care Spiritul Sfânt se
pogoară asupra lui Isus ca un porumbel, acesta fiind recunoscut ca Fiu bineplăcut
înaintea lui Dumnezeu. Ioan Botezătorul îl recunoaște pe Isus ca fiind mielul lui
Dumnezeu ce ridică păcatul lumii, care era înaintea Lui, pe care l-a făcut cunoscut,
și care va boteza cu Spirit Sfânt, relatează evanghelia lui Ioan. Rolul lui Ioan nu a
fost numai acela de a pregăti poporul pentru venirea lui Hristos, ci si acela de a-L
descoperi lumii ca Mesia şi Fiul unic al lui Dumnezeu.
Una dintre cele mai mari sărbători creştine este prăznuirea Soborului Sfântului Ioan
Botezătorul care are loc în fiecare an, în data de 7 ianuarie. Cel care L-a botezat pe Isus Hristos
este considerat omul născut din femeie care a fost recunoscut de Hristos ca cel mai mare profet.
Naşterea, moartea şi modul în care a trăit Sfântul Ioan Botezătorul reprezintă un exemplu de
urmat pentru toţi credincioşii.
Despre Ioan Botezatorul Isus Hristos în textul din evanghelia de la Matei 11, 11 face o
revelație cu privire la Ioan Botezătorul: „Adevărat zic vouă: nu s-a ridicat între cei născuţi din
femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul; totuşi, cel mai mic în împărăţia cerurilor este mai
mare decât el” (Matei 11, 11).157 Este mărturisirea lui Hristos despre Ioan.
156
157
116
Din Evanghelia după Marcu, aflăm că Sfântul Ioan Botezătorul era îmbrăcat în haină din
păr de cămilă, încins cu o curea de piele şi se hrănea cu lăcuste şi miere sălbatică. Cât priveşte
hrana sa, trebuie să ştim că albinele şi lăcustele erau considerate a fi curate în Vechiul Testament,
semn că Ioan se hrănea doar cu cele plăcute Domnului.
Faima lui Ioan Botezătorul era așa de mare, relatează evangheliștii Matei și Marcu, încât
Irod ajunge să creadă că Isus este, de fapt, Ioan Botezătorul înviat din morți care face minuni.
Credința era răspândită și printre evrei, după cum se vede atunci când Isus îi întreabă pe ucenici
cine zic mulțimile că este el. Predicile lui Ioan Botezătorul au un profund caracter moral şi
social, susţinând îndreptarea moravurilor, dreptatea, cinstea, buna convieţuire.
Momentul culminant din viaţa Sfântului Ioan a fost atunci când a botezat pe Iisus în
Iordan şi L-a mărturisit ca fiind Hristos-Mesia, Fiul lui Dumnezeu, după semnul ce i s-a
încredinţat: „Am văzut Duhul coborându-Se din cer, ca un porumbel, şi a rămas peste El! Şi eu
nu-L cunoşteam pe El, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: Peste Care vei
vedea Duhul coborându-Se şi rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt” (In. 1.
32-33).158
Moartea Sfântului Ioan Botezătorul
Evanghelia descrie cu lux de amănunte fie cauzele morții, fie modul în care Ioan a fost
ucis: fără proces, în timpul unui banchet, căzând victima corupției și abuzului de putere a lui Irod
și al curții sale. Ioan Botezătorul este cel care are curajul să-l înfrunte pe Irod Antipa de incest,
fapt pentru care este încarcerat şi decapitat, la cererea soţiei lui Irod (regele Iudeii), Irodiada, şi a
fiicei vitrege a acestuia, Salomeea, care dansase şi plăcuse oaspeţilor şi îndeosebi lui Irod. În
predicile sale l-a criticat, în mod repetat, pe regele Irod Antipa pentru faptul că s-a trăia cu
Irodiada, soția a fratelui său. Sfântul Ioan Botezătorul l-a mustra pe Irod, zicându-i: „Nu-ţi este
îngăduit să ţii pe femeia fratelui tău” (Marcu 6, 18).159
Relatarea uciderii Sfântului Ioan Botezătorul apare în Evangheliile după Matei și Marcu
înserată într-un context privind reacția tetrarhului Irod la primirea vești lor despre minunile
săvârșite de Isus. Conform versiunii lui Marcu, moartea Sfântului Ioan Botezătorul a avut loc
158
159
117
puțin după trimiterea apostolilor. Din Evanghelie cunoaştem că Irod, la un ospăţ prilejuit de
sărbătorirea zilei de naştere, a tăiat capul Sfântului Ioan Botezătorul, la cererea Irodiadei. În acea
vreme, Sfântul Ioan Botezătorul era întemniţat în castelul lui Irod de la Maherus. Ioan îl mustrase
pe Irod pentru traiul lui nelegiuit cu Irodiada, care era soţia fratelui său. Irodiadei nu-i convenea
curajul lui Ioan Botezătorul.
Evanghelia consemnează că, după uciderea lui Ioan, ucenicii săi au luat trupul Ioan
Botezătorului și l-au pus în mormânt (Mc. 6.29). Apoi ei s-au dus și au dat de știre lui Isus despre
cele întâmplate. Matei adaugă că Domnul, la auzul acestei vești, a plecat de unde Se afla și S-a
dus într-un loc singuratic (Mt.14, 13). Hristos se întristează pentru moartea prietenului său.
După moartea lui Ioan Botezătorul, Isus şi-a început activitatea publică. În Evanghelia lui
Matei, Isus afirmă că Ioan Botezătorul nu este nici o trestie clătinată de vânt, nici un om îmbrăcat
în haine moi, indicând astfel caracterul neclintit și auster al predicatorului.
Lucrul cel mai semnificativ din tot textul evanghelic este elogiul pe care-l face Isus lui
Ioan Botezătorul, după ce a răspuns la întrebarea lui: "Ce aţi ieşit să vedeţi? Un profet? Da, vă
spun vouă, chiar mai mult decât un profet! (Matei 11:9).160
Ioan Botezătorul este una din figurile centrale ale creștinismului și islamului; predicator și
botezător pe malurile râului Iordan.
Astăzi, capul Sfântului Ioan Botezătorul se află la Roma. Fragmente din moaște se găsesc
și în Biserica Coptă, la mănăstirile dintre Cairo și Alexandria. Și în București, la Biserica 'Sfântul
Vasile cel Mare-Victoria', se află un fragment din moastele Sfântului.
Sărbătorile închinate Sfântului Ioan Botezătorul
Biserica îl cinstește ca pe cel mai mare dintre sfinți, după Fecioara Maria. Cea mai
importantă sărbătoare pentru prăznuirea sa este pe 7 ianuarie, dar Biserica a fixat șase date pentru
sărbătoarea lui Ioan Botezătorul.
Biserica a închinat lui Ioan şase sărbători: zămislirea lui (23 septembrie), naşterea (24
iunie), soborul lui (7 ianuarie), tăierea capului (29 august), prima si a doua aflare a capului lui
(24 februarie) si a treia aflare a capului sau (25 mai). Sfântul Ioan Botezătorul este cinstit atât în
Răsărit, cât şi în Apus.
160
118
119
120
12.2. Sfântul Proroc Ilie
Icoana cu Sfântul Ilie am pictat-o pe un suport de lemn de tei preparat, la dimensiunea
21x29 cm, în maniera bizantină, folosind tehnica tradițională, emulsie de ou cu pigmenți, lucrată
în aur de 24 k. Am finalizat-o în data de 12.03.2020.
Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul este sărbătorit întreaga Biserică pe data de 20 iulie. Ziua
prăznuirii sale este însemnată în calendar cu roșu, însemnare ce nu apare în acest fel la niciun alt
proroc. Sfântul Proroc Ilie a fost din Tesva, din Galaad (1Rg.17,1). 161 Profetul Ilie, la un moment
dat, era singurul contra celor 450 de profeți mincinoși ai lui Baal, pe care i-a biruit prin
rugăciune și credință în Dumnezeu. 162 Fiind fiu de preot, Sfântul Ilie respecta toate poruncile
Legii și se ținea în permanență în fața lui Dumnezeu prin post neîncetat și rugăciune arzătoare,
care îi făcură sufletul ca focul. Sfântul Ilie era eveu de neam, născut dintr-o familie de evrei. El
era una dintre cele mai puternice personalități ale Vechiului Testament și a trăit cu peste opt sute
de ani înainte de întruparea lui Isus Hristos, pe vremea regelui Ahab, în regatul Israel din
Samaria. Sfântul proroc Ilie Tesviteanul este sărbătorit ca un mare făcător de minuni şi aducător
de ploi în perioadă de secetă. Viaţa şi minunile Sfântului Proroc Ilie Tesviteanul sunt menţionate
în Sfânta Scriptură, în Vechiul Testament, în Cartea 3 Regi, capitolele 17, 18 şi 19, dar și în
Cartea 4 Regi 2, 11-12. Sfântul Prooroc Ilie își începe de altfel cariera profetică pogorând foc din
cer (2 Regi 1, 9-15) și, respectiv, o încheie înăltându-se într-un car de foc.
Sfânta Scriptură ne revelează că Sfantul Ilie a fost hrănit în chip minunat de corbi pe când
era retras la pârâul Cherit ( 3 Rg.17, 4-6) și de un înger pe drumul spre Muntele Horeb; datorită
rugăciunii sale, Dumnezeu oprește ploaia timp de trei ani și jumatate (3 Rg. 17,1); înmulțește
făina și uleiul văduvei din Sarepta Sidonului (3 Rg. 17, 14-16) și îl învie pe fiul văduvei (3 Rg.
17, 17-23); a chemat foc din cer prin care a ars jertfa adusă de el lui Dumnezeu și a înlăturat
cultul zeului Baal (1 Rg. 18, 36-39); l-a văzut pe Dumnezeu în isihie, (vântul liniștit) (3 Rg. 19,
12); a fost ridicat în carul de foc (4 Regi 2, 11-12) și s-a arătat la Schimbarea la Față a
Mântuitorului de pe muntele Tabor (Lc. 9, 29-30 ).163 Prin voința lui Dumnezeu, Prorocul Ilie a
fost ridicat la ceruri într-un car de foc, netrecând prin moarte.
161
162
Pr. Dr. Mihai Valentin Tegzeș, Puterea sărbătorilor. Meditații pentru suflet la Evangheliile
sărbătorilor de peste an, Editura Surorilor Lauretane, Baia Mare, 2021, p. 201
163
121
Despre Ilie în Noul Testament găsim scris și în cele trei evanghelii sinoptice de la Matei
17:3, Marcu 9:4 și Luca 9:30.
După cum vedem, Vechiul testament istorisește despre faptele și minunile Sfântului Ilie
în cărțile numite Regi, unde vedem că Sfântul Ilie ajunge la curtea regelui Ahab și îi vestește
acestuia că Dumnezeu va pedepsi poporul cu secetă, dacă nu va lepăda credinți în zeul Baal.
Evident, regele împreună cu poporul Israel nu au luat în considerare cele spuse de sfântul Ilie, și
nu a mai plouat timp de trei ani și jumătate.
Sfânta Biserică îl numeşte în cântările ei „îngerul Domnului care suflă cu râvnă
dumnezeiască”, pentru că era însufleţit de zel sfânt faţă de Dumnezeu, faţă de triumful
adevărului dreptei credinţe şi faţă de împlinirea faptei de milostenie şi de binefacere către
semenii săi. Pentru virtuţile sale alese, pentru viaţa austeră şi pentru râvna sa înflăcărată cu care a
mărturisit cuvântul şi voia lui Dumnezeu, acest înger pământesc şi om ceresc nu a gustat paharul
morţii, ci a fost înălţat cu trupul la cer.
Sfânta Scriptură şi Tradiţia Bisericii ne spun că Sfântul Ilie va reveni pe pământ, la
sfârşitul veacurilor, ca înainte-mergător al celei de a doua veniri a lui Hristos, mustrând pe
antihrist şi fiind omorât de către el, după care va fi înviat de Mântuitorul, Mielul cel biruitor. De
asemenea, Multe legende spun că misiunea Sfântul Ilie nu s-a încheiat pe pâmânt și că acesta
așteaptă sfârșitul lumii, pentru a se lupta cu diavolii.
În istoria Bisericii Ortodoxe, Sfântul Ilie este un exemplu de credință și curaj demn de
urmat. Biserica Ortodoxă îi aduce multă cinstire, deasemenea a compus rugăciuni și acatistul în
cinstea lui.
Erminia picturii Bizantine mai redă și alte reprezentări picturale cu Sfântul Ilie:
1. Sfântul Ilie este reprezentat iconografic, cel mai adesea, fie în gura peșterii sale, fiind hrănit de
corb.
2. Sfântul Ilie înviind pe fiul văduvei.
3. Sfântul Ilie binecuvântând făina și untdelemnul văduvei.
4. Sfântul Ilie deșteptându-se din somn.
5. Sfântul Ilie rugându-se, arde jertfa.
6. Sfântul Ilie în carul de foc (in care a fost rapit la cer). Sfântul Ilie este socotit și protopărintele
monahismului creștin.164
164
Dionisie din Furna, Erminia Picturii Bizantine, Editura Sophia, București, 2000, p. 79
122
123
124
12.3. Sfinții Apostoli Petru și Pavel
Sfântul Apostol Pavel
În tradiţia iconografică a Bisericii creştine, Pavel apare mereu alături de apostoli şi chiar
adeseori după Sfântul Petru, Corifeul apostolilor. Deși Sfântul Pavel nu l-a cunoscut față în față
pe Isus Hristos după trup, nici nu a fost prezent la Înălțarea Domnului. Cu toate acestea, în
iconografia bizantină, Sfântul Pavel a fost redat pictural la scena Înălțării Domnului, în icoana
Adormirii Maicii Domnului, împreună cu Sfântul Petru și singur, bust sau figură întreagă.
Saul a fost un aprig persecutor al creştinilor. Nu se mulţumea să ameninţe cu ucidere pe
ucenicii din Ierusalim, dar dorea chiar să aducă legaţi atât pe bărbaţii cât şi pe femeile care
urmau calea lui Hristos, încuviinţând chiar şi uciderea lor (cf. Fapte 9,1-2; 22,4-5; 26,10), după
cum el-însuşi mărturisea, mai târziu, regelui Agripa: «…îi pedepseam adesea prin toate
sinagogile şi-i sileam să hulească şi mult înfuriindu-mă împotriva lor, îi urmăream până şi prin
cetăţile de din afară» (cf. Fapte 26,11). Însă, din aprig persecutor al creştinilor, Saul va deveni
marele apostol al lui Hristos şi predicator al Învierii la toate neamurile. Saul fiind cel mai
influent misionar creștin timpuriu.
Practic, nu se știe nimic despre copilăria și adolescența sa. Din cunoștințele pe care le
manifestă în scrierile sale lasă loc pentru a cunoaște anumite date despre el. Persoana Sfântului
Apostol Pavel este mai bine cunoscută decât a celorlalti Apostoli. Din scrierile sale, se înțelege
că Apostolul Pavel nu era căsătorit. În epistola către Corinteni a scris astfel cu privire la
căsătorie: ”Eu aș vrea ca toți oamenii să fie ca mine, dar fiecare are de la Dumnezeu darul lui;
unul într-un fel, altul într-altul. Celor ce sunt necăsătoriți și văduvelor le spun: Bine este pentru ei
să rămână ca și mine (1 Corinteni 7.7-8)”.165 Faptele Apostolilor, scrise de ucenicul său, Luca, și
Epistolele sale ne procură informatii bogate despre viața și activitatea sa.
Mai întâi să reluăm câteva date despre Sf. apostol Pavel. În «Faptele apostolilor» Pavel se
prezintă iudeilor din Ierusalim ca fiind «iudeu, născut în Tarsul Ciliciei şi crescut în cetatea
aceasta, învăţând la picioarele lui Gamaliel» (cf. Fapte 22,3). El primeşte o riguroasă educaţie
religioasă iudaică, dar trăieşte într-un mediu elenistic având şi cetăţenie romană (cf. Fapte 22,25-
28). Situat la graniţa a trei culturi, ebraică, greacă şi romană, tânărul Saul va avea de mic o
165
125
deschidere spre universalitate. Saul cunoaşte şi o meserie, aceea de a confecţiona corturi, prin
care poate să-şi asigure existenţa (cf. Fapte 18,3). Educat ca fariseu zelos în respectarea Legii,
Saul devine un mare prigonitor al primilor creştini, chiar şi în afara cetăţii Ierusalimului. Într-o
astfel de călătorie, în drum spre Damasc el are o revelaţie personală cutremurătoare care schimbă
radical cursul vieţii sale. După ce va fi botezat, în scurt timp, va deveni «Apostol al lui Hristos»
cu misiunea de a evangheliza neamurile păgâne.166
Pavel nu l-a cunoscut față în față pe Isus Hristos („după trup” cf. 2 Cor 5,16), și nici nu a
făcut parte din grupul celor 12 apostoli, cât timp Isus a fost în carne cu ei pe pământ. Saul intrat
în contact cu primii creștini și îndeosebi cu diaconul Ștefan (Fap 6,9; 7,58). Deși Pavel nu l-a
cunoscut față în față pe Isus Hristos după trup, nici nu a fost prezent la Înălțarea Domnului, El
este reprezentat alături de ceilalti Apostoli în icoana Înălțării. Cu putin timp înainte de Înălțarea
Sa, Hristos îi îndemnase pe ucenicii Săi să propovaduiască pretutindeni Evanghelia, iar Pavel a
fost "vas ales, ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor și a regilor și a fiilor lui Israel"
(Fapte 9, 15).
Pavel a asistat, conform evanghelistului Luca, participând în formă indirectă, la uciderea
lui Ștefan. În drum spre Damasc el are o revelaţie personală cutremurătoare care schimbă radical
cursul vieţii sale. După ce va fi botezat, în scurt timp, va deveni «Apostol al lui Hristos» cu
misiunea de a evangheliza neamurile păgâne. Evenimentul care a schimbat radical viaţa tânărului
Saul şi a constituit nucleul fundamental al credinţei şi predicării sale a fost întâlnirea personală
cu Hristos, Cel Înviat, chemându-l pe nume şi întrebându-l: «Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?»
(Fapte 9,4; 22,7; 26,14). După acest eveniment, Saul recunoaşte cu smerenie că comportamentul
și atitudinea sa de până atunci era greşită, se împotrivise voinţei divine, și se cu umilinţă la
dispoziţia Domnului: «Doamne, ce voieşti să fac?» ( 9,6; 22,10). Tânărul fariseu Saul se număra
şi el între cei care, după ce au ascultat discursul lui Ştefan, «fremătau de furie în inimile lor şi
scrâşneau din dinţi împotriva lui» (cf. Fapte 7,54), mai mult decât atât, încuviinţând gestul ucigaş
el păzea hainele celor care îl ucideau (cf. Fapte 22,20).
Din Fapte 22,20, rezultă că martiriul diaconului Ştefan este încuviinţat de către Saul: «Şi
când se vărsa sângele lui Ştefan, ucenicul Tău, eram şi eu de faţă şi încuviinţam uciderea lui…»
(Fapte 22,20). 167 Viaţa tânărului Saul a fost puternic marcată și de mărturia diaconului Ştefan,
166
IPS. Florentin Crihălmeanu, Scrisori Pastorale 2002-2012, Editura Viața Creștină, Cluj-Napoca, 2012, p. 321-322
167
IPS. Florentin Crihălmeanu, Scrisori Pastorale 2002-2012, Editura Viața Creștină, Cluj-Napoca, 2012, p. 322
126
cel dintâi martir al Bisericii creştine. Este una dintre primele învăţături de credinţă pe care Saul
le aude de pe buzele unui creştin, dar şi prima lecţie practică de eroism până la martiriu pentru
Hristos. Saul va reţine şi va medita îndelung cuvintele şi exemplul lui Ştefan.168
Întâlnirea personală cu Hristos a transformat viaţa de credinţă a lui Saul, dar a marcat
totodată şi începutul misiunii sale de apostol. Prima misiune pe care Saul o primeşte, este aceea
de intra în comunitatea din Damasc, faimos oraș sirian (cf. Fapte 22,10). După ce va primi
lumina Botezului, va putea intra în comuniunea Bisericii lui Hristos. Până la începutul primei
călătorii misionare (Faptele Apostolilor 13:9) Pavel este întotdeauna numit Saul. Întâlnirea
personală cu Hristos Cel Înviat, răstoarnă «scara valorilor vieţii spirituale», schimbă
convingerile lui Saul, gândirea lui şi chiar întreaga lui viaţă. În acest mod, Sfântul Apostol Pavel
a devenit marele apostol al lui Hristos şi predicator al Învierii la toate neamurile. într-o clipă,
Pavel s-a transformat, brusc și misterios, din persecutor în misionar, apostol al lui Christos.
Așadar, după acest tainic eveniment, Saul are primele sale contacte cu lumea creștină nu ca
persecutor, ci ca ucenic al lui Christos.
În Scrisorea Pastorală din anul 2009, PS. Florentin Crihălmeanu scoate în evidență faptul
că Sfântul Pavel a introdus prin Epistola către Tesalonicieni, (prima scriere a Noului Testament,
anii 51-55), stilul catehetic epistolar pentru a menţine legătura cu cei încreştinaţi (compunând 13
asemenea epistole).169 Evident, prin misiunile sale evanghelizatoare a avut o influenţă decisivă
pentru comunitatea primilor creştini din Ierusalim. Scrierile atribuite lui de către biserică
(epistolele pauline) formează o parte considerabilă a Noului Testament. Influența asupra gândirii
creștine din epistolele atribuite lui a fost semnificativă, în parte datorită faptului că a fost
considerat un apostol proeminent al creștinismului în răspândirea Evangheliei prin comunitățile
creștine timpurii din Imperiul Roman.
Conform tradiţiei, ştim că Sf. apostol Pavel şi-a încheiat firul călătoriei pământeşti cu
mărturia supremă pentru Hristos, în timpul persecuţiilor lui Nero, (anii 64 sau 66-67), fiind
omorât prin tăierea capului lângă Roma. Se spune că decapitarea a avut loc la a treia piatră de
hotar pe Via Ostiense în locul numit «Aquae Salviae» şi că apoi a fost înmormântat pe locul
unde se află astăzi Bazilica Sf. Pavel în afara zidurilor Romei. Sarcofagul cu relicvele sale se află
şi astăzi intact sub altarul principal al acestei Bazilici. Tradiţia spune că la moartea sa capul s-ar
168
169
I PS. Florentin Crihălmeanu, Scrisori Pastorale 2002-2012, Editura Viața Creștină, Cluj-Napoca, 2012, p. 322
127
fi rostogolit de trei ori, făcând să ţâşnească trei izvoare, simbolic apa vie care va continua să
curgă din învăţăturile apostolului la toate neamurile până la marginile pământului (cf. PS. Bruno
Forte). 170
Sfinții Apostoli Petru și Pavel sunt sarbatoriți pe 29 iunie. Motivul comemorării lor în
aceeași zi, îl constituie faptul că, amândoi au fost omorâți la Roma, din porunca împăratului Nero
(37-68). trupurile celor doi sfinți au fost puse împreună și s-a stabilit ca dată a martiriului suferit,
ziua de 29 iunie. Amândoi, ca apostoli ai lui Hristos, prin toate cetățile pe unde au trecut, au
întemeiat Biserici, de care s-au îngrijit tot timpul, sfătuindu-le și îndrumându-le prin Epistolele
pe care le trimiteau către frați, când se aflau departe ei. Dintre aceste epistole opt aparțin
Sfântului Petru, păstrate în Faptele Apostolilor și paisprezece ale Sfântului Pavel. Atât în
occident cât și în răsărit sunt multe biserici închinate Sfinților Petru și Pavel.
Sfântul Apostol Petru.

Conform datelor din Evanghelia lui Ioan, Sfântul Apostol Petru,care mai înainte de
apostolie se numea Simon, era de neam iudeu, din hotarele Galileei cea din Palestina, dintr-o
cetate mică și neslăvită, care se numește Betsaida. El era fiul lui Iona, din seminția lui Simeon, și
frate mai mare al Sfântului Apostol Andrei, cel întâi apostol chemat. Era pescar din Betsaida, la
Marea Galileei. Numele de Petru l-a primit de la însuși Domnul Isus Hristos, care s-a uitat la el și
i-a spus „Tu ești Simon, fiul lui Iona; tu te vei chema Chifa (care, tălmăcit, însemnează Petru)”.
(Ioan 1, 42). Era prima întâlnire cu Mesia, atunci când, condus de fratele său Andrei, s-a aflat
întâia oară sub privirea lui Isus. El i-a prevestit chiar atunci schimbarea numelui din Simon în
Kefa (Petru) și, implicit, misiunea pe care urma să o primească (cf. Io 1,42). 171
La fel, ca și în cazul Apostolului Pavel, se știe nimic despre copilăria și adolescența sa,
însă din evangheliile sinoptice știm că Petru împreună cu ceilalți apostoli a fost prezent și martor
la evenimentele din viața publică a lui Isus Hristos.
Conform evangheliei Apostolului Marcu, Petru a locuit în Capernaum, a fost căsătorit,
însă evangheliile sinoptice nu menționează dacă a avut copii, și locuia împreună cu soacra sa. El
era cel mai vârstnic dintre cei doisprezece Ucenici şi deseori vorbea în numele Apostolilor,
170
Menționez că aceste date despre Sfântul Apostol Pavel și Petru se găsesc și în cartea Testamentul Spiritual, Florentin
Crihălmeanu, Episcop greco-catolic de Cjuj-Gherla, Editura Viața Creștină, Cluj-Napoca, 2021, pp.365-374; pp.
402-410.
171
128
rugând pe Învăţătorul să le tâlcuiască înţelesul tainelor credinţei. Cu toată dragostea pentru Isus
Hristos, nu şi-a putut învinge slăbiciunea, lepădându-se de trei ori de Domnul său, tocmai când
Acesta era batjocorit şi purtat de la Ana la Caiafa. Sfântul Petru era o fire înfocată, cinstită și
plină de credință în Hristos. Tradiția bisericească îl consideră drept primul episcop al Romei.
Petru a fost unul dintre întemeietorii primei comunități iudeo-creștine din Ierusalim (împreună cu
apostolii Iacob, fratele lui Isus și Ioan). A fost de părere că numai evreii pot fi convertiți la
creștinism. A avut unele controverse ideologice cu Apostolul Pavel. Pavel a susținut ideea
universalității noii credințe, a necesității răspândirii noii religii și la alte popoare, nu numai la
evrei. Nu există dovezi clare biblice sau științifice care să ateste sau să facă dovadă ca apostolul
Petru a stat prea mult la Roma.
Peste tot a întemeiat Biserici, a învăţat, a mângâiat, a întărit credinţa şi nădejdea primilor
creştini. Când n-a putut ajunge la fraţi, a luat pana şi a scris cele două epistole din Noul
Testament, comori de învăţătură preţioase. A străbătut drumuri lungi şi grele, propovăduind
Evanghelia în Iudeea, în Antiohia şi în Pont, în Galatia, în Capadocia şi în Bitinia, ajungând până
la Roma. Deşi mai vârstnic, s-a supus întru totul hotărârilor luate la Sinodul Apostolilor, din anul
50.
În timpul persecuțiilor împotriva creștinilor declanșate de către împăratul Nero după
incendierea Romei în anul 64 d.Hr., Petru a fost arestat împreună cu Apostolul Pavel. Marele
pescar şi-a încheiat strădania şi viaţa la Roma, cetatea cezarilor. La anul 67, în ziua de 29 iunie,
Sfântul Apostol Petru a îndurat moarte de mucenic, în vremea prigoanei dezlănţuite împotriva
creştinilor de crudul împărat Nero (54-68). Bazilica San Pietro din Vatican este locul unde a fost
răstignit Sfântul Pietru cu capul în jos, conform dorinței sale, pecetluind cu sângele său credinţa
şi dragostea lui faţă de Mântuitorul Hristos.
De la Sfântul Apostol Petru avem mărturisirea adevărului că Isus Hristos este Fiul lui
Dumnezeu (Mt 16,15-19). La întrebarea lui Isus «cine ziceți voi că sunt Eu?», iluminat de harul
divin, Simon îl mărturisea, în numele celorlalți apostoli, pe Hristos, ca Fiul Dumnezeului celui
viu și primea numele de Petru împreună cu misiunea sa apostolică: «Tu ești Petru și pe această
piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui și îți voi da ție cheile împărăției
cerurilor…» (cf. Mt 16,15-19). La scurt timp însă, când Isus prevestea apostolilor patima sa,
129
același Petru, mânat de sentimentalismul uman, dar și de orgoliul propriu, să merite reproșul
sever al Învățătorului: «Mergi înapoia mea, satano!» (cf. Mt 16,23).172
Conform evangheliei după Luca, la Cina cea de taină, Isus îl asigurase pe Petru de
rugăciunea Lui pentru momentul încercării în credință, revelându-i și noua misiune în cadrul
Colegiului apostolilor, aceea de a-i întări pe frații săi: «Eu m-am rugat pentru tine să nu piară
credința ta și tu oarecând, întorcându-te, întărește pe frații tăi» (cf. Lc 22,32).173
Lepădarea sau trădarea lui Petru este relatată de toți cei patru evangheliști (Mt. 26, 69-75;
Mc.14, 54. 66-72; Lc. 22, 54-62; In. 18, 15-18, 25-27). Îl renega pe Domnul, se leapădă de trei
ori de El cu jurământ și, odată cu aceasta, cade din apostolat. Cu toatea acestea, Hristos a înțeles
slăbiciunea lui Petru, și îi incredințează să conducă turma după exemplul lui Hristos. Va fi
reprimit la marea Tiberiadei, după Înviere, când își mărturisește de trei ori iubirea față de
Domnul (In. 21, 15-17). Căderea lui Petru se datorează fricii: de oameni și de moarte.
Nestăpânită, aceasta l-a dus la lepădarea de Mântuitorul. Desigur, este fapta unei slăbiciuni
umane, nu a răutății, ca în trădarea lui Iuda. Petru a greșit, fiindcă a fost om, iar omul este supus
căderii, slăbiciunii. A căzut, dar a avut voința să se ridice. S-a regăsit pe sine, vărsând multe
lacrimi de căință. Celui căzut, dar care are dorința de a se ridica, Dumnezeu îi întinde mâna
iertătoare și mântuitoare. Despre căința și plângerea lui Petru o avem descrisă doar la cei trei
evanghelisti (Mt. 26. 75; Mc. 14. 72; Lc. 22. 61-62).
După înviere, Isus se adreseaza lui Petru, punându-i aceași întrebare de trei ori.
Mântuitorul înviat se arată a treia oară ucenicilor săi, pe malul Mării Galileii și prânzește
împreună cu ei, iar apoi, se adresează doar lui Simon Petru: «Simone, fiul lui Ionà, Mă iubești tu
mai mult decât aceștia?» (cf. Io 21,15-17).174
Din cuvântul de învâțătură al Preasfințitului Florentin Crihălmeanu: ”la întrebarea lui
Isus, Simon Petru răspunde: «Da, Doamne», dar cu smerenie, plecând privirea și evitând
comparația cu ceilalți, pentru că a înțeles că în slujirea lui Hristos există o competiție în iubire și
credință, dar nu cu ceilalți, ci cu propria persoană. Apoi, afirmă încrederea în Cel atotștiutor și
iubitor, care cunoaște cărarea și firul vieții fiecăruia: «Tu știi că țin la tine». Astfel, Petru
recunoaște că nu se poate ridica la înălțimea iubirii gratuite, până la jertfa deplină, cu care
Dumnezeu a iubit lumea jertfindu-l pe unicul Său Fiu (cf. Io 3,16). El poate recunoaște smerit
172
173
174
130
doar prietenia, amiciția și simpatia față de Isus”. 175 Simon Petru are încredere în Cel care îl
cunoaște și îi răspunde a doua oară cu smerenie: «Da, Doamne, Tu știi că țin la tine». Cu aceeași
blândețe și fermitate, Isus înviat sigilează a doua oară misiunea pastorală încredințată lui Simon
Petru: «Păstorește oile mele». Petru este asociat din nou misiunii lui Hristos, ca slujitor
credincios. El va trebui să conducă turma spre locul pășunii în care Domnul este Poartă, Păstor și
Hrană (cf. Io 10,9-11), dar nu cu superioritatea celui care domină sau stăpânește, ci după
exemplul lui Hristos, cu iubirea celui care slujește cu milostivire și iertare.176
Simon Petru se întristează, acum, când Mântuitorul înviat îl întreabă a treia oară asupra
iubirii și prieteniei lui, pentru că își amintește de nestatornicia în credință și de trădarea încrederii
lui Isus: momentul întreitei lepădări.177 Simon Petru a înțeles, de-a lungul vieții sale sub privirea
lui Isus, că trebuie să mai adauge și alte virtuți: smerenia, cumpătarea, tăria și caritatea. A
recunoscut cu multă smerenie că nu îi va putea răspunde lui Hristos cu aceeași iubire. Însă
atașamentul său sincer, fidel și devotat față de Isus i-a redat misiunea de apostol. După cădere,
Simon Petru a înțeles că și el este, mai întâi, un simplu credincios al turmei lui Hristos, care
grație iubirii și iertării Lui, poate sluji cu iubire, continuând misiunea primită, până la jertfa
supremă a crucii. Căderea lui Petru este o lecție care il marchează mult, dar îl transformă într-un
ucenic autentic al lui Hristos. Chiar dacă Petru, ca om, va rămâne cu slăbiciunile sale omenești,
el are experiența iertării și a milostivirii lui Isus, care îl va însoți întreaga lui viață. Lecția
milostivirii, a iubirii și a credinței în fidelitatea față de Isus, îi garantează lui Simon pacea
sufletească și bucuria slujirii ca păstor autentic al Turmei lui Hristos.
După ce este iertat și iubit de Hristos, Petru primește de la Isus misiunea definitivă de a
păstorì turma Sa, de a-i întări în credință pe frații săi și de a împlini, astfel, menirea numelui
primit încă de la prima întâlnire cu Isus: Petru, piatra de temelie a Bisericii creștine și Corifeul
apostolilor. 178 După Înălțarea la cer a Mântuitorului nostru Isus Hristos, Petru ia cuvântul în
adunarea ucenicilor și aleg ca apostol pe Matia, în locul lui Iuda.
Mormântul Sfântului Apostol Petru se află în Basilica San Pietro de la Vatican, în cripta
de sub altarul principal.
175
IPS. Florentin Crihălmeanu, Scrisori Pastorale 2002-2012, Editura Viața Creștină, Cluj-Napoca, 2012,
pp. 450-451
176
IPS. Florentin Crihălmeanu, Scrisori Pastorale 2002-2012, Editura Viața Creștină, Cluj-Napoca, 2012, p.453
177
178
131
132
12.4. Sfântul Apostol Andrei
În Iconografie, l-am redat pictural în maniera bizantină, ținând în mână Sfânta Cruce și
un pergamen deschis cu un text scripturistic: ”Am găsit pe Mesia” (In 1.41), 179 în tehnica
tradițională, pe pânză, dimensiunea 30/40 cm, lucrat cu aur de 24k.
În Iconografia bizantină, în cadrul bisericilor orientale, Sfântul Apostol Andrei este redat
pictural ca un bătrân, cu părul cârlionțat, cu barba despărțită în două părți, ținând în mână Sfânta
Cruce și o hârtie înfășurată.180 În interiorul Bisericilor orientale, Sfântul Apostol Andrei este
redat pictural în al doilea registru de pe iconostas, în rândul Sfinților Apostoli, dar el este prezent
și în scenele din viața Mântuitorului nostru Isus Hristos: Chemarea Sfinților Apostoli, Predica de
pe Munte, Înmulțirea Pâinilor, Cina cea de Taină, Patimile Mântuitorului, Înălțarea, Coborârea
Spiritului Sfânt și Judecata de Apoi. În general, când este icoană de hram, Sfântul Apostol
Andrei este redat pictural bust, binecuvântând, ținând în mână Sfânta Cruce și un pergamen
deschis cu textul scripturistic de la Evanghelia după Sfântul evanghelist Ioan 1.4. În iconografia
bizantină chipul Sfântului Apostol Andrei emană blândețe, are o expresie liniștită, transmite o
dragoste divină.
Reprezentarea iconografică a Sfântului Apostol Andrei o găsim pe tot felul de suporturi:
lemn, pânză, perete, in tehnici diferite.
Erminia picturii Bizantine mai redă și alte reprezentări picturale cu Sfântul Andrei:
1. În icoana în care se petrece minunea potolirii vânturilor și mării de Mântuitorul, Sf. Apostol
Andrei este zugrăvit ținând cârma corabiei.
2. În icoana înmulțirii pâinilor, Sfântul Andrei este reprezentat, împreună cu Filip, lângă
Mântuitorul.
3. În icoana Tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul, este zugrăvit împreună cu Sfântul
Apostol Ioan, îngropând trupul Înaintemergătorului.
4. În icoana Judecății de Apoi din pridvorul bisericii: Sf. Andrei este reprezentat în ceata
Apostolilor, îmbrăcați în haine albe și stând pe tronuri de o parte și de alta a lui Hristos, în partea
dreaptă, al treilea de la margine, între Simon Canaaneul și Ioan; ține în mână o hârtie cu zicerea:
„Luați aminte la voi înșivă și la toată turma”.
179
180
Dionisie din Furna, Erminia Picturii Bizantine, Editura Sophia, București, 2000, p. 149
133
Sfântul Apostol Andrei, cel Întâi chemat, Apostolul românilor, fiind unul dintre cei 12
apostoli ai Domnului nostru Isus Hristos. Sfântul Andrei a fost un apostol al lui Isus Hristos din
Nazaret. El este apostolul care timp de trei ani a umblat cu Hristos pe drumurile Palestinei, i-a ascultat
cuvintele şi a văzut minunile pe care Dumnezeu întrupat le-a făcut pe pământ. Din Sfânta Scriptură
aflăm că era fratele lui Simon Petru. Amândoi erau de profesie pescari, fii ai pescarului Iona.
Sfântul Apostul Andrei s-a născut în cetatea Betsaida. Erau originari din Betsaida, localitate
situată pe ţărmul Lacului Ghenizaret (Marea Galileii), din provincia Galileea. Sfântul Apostol
Andrei este numit și „Cel dintâi chemat”, deoarece el a fost primul care a răspuns chemării lui
Isus Hristos la apostolat.
Sfântul Andrei este Apostolul românilor sau creştinătorul poporului român. Pentru
românii ortodocşi este o mare bucurie şi onoare să fi primit Evanghelia de la Apostolul Andrei,
primul chemat la apostolat. Nu întâmplător, sute de mii de români poartă numele sfântului. După
tradiție, Sfântul Apostol Andrei a întemeiat Biserica din Bizanț. Drept răspuns unui atât de ales
privilegiu poporul român l-a încorporat pe Sf. Andrei definitiv în memoria sa colectivă, iar în
cinstea lui s-au compus și colinzi. Biserica Ortodoxă fiind astfel una din puținele cu originea
direct apostolică. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca ziua prăznuirii
Sfântului Apostol Andrei să fie trecută în calendarul bisericesc cu cruce roşie, între sfinţii mari ai
Ortodoxiei. Sfântul Apostol Andrei a fost proclamat Ocrotitorul României, iar ziua prăznuirii
sale a devenit sărbătoare solemnă bisericească naţională. Data 30 noiembrie a fost consacrată ca
zi de sărbătoare legală în care nu se lucrează, în urma demersurilor Bisericii Ortodoxe Române
adresate Parlamentului, Preşedinţiei şi Guvernului României.
Evanghelia după Ioan menționează că Sfântul Andrei ar fi fost mai întâi ucenic al lui Ioan
Botezătorul, care i-ar fi recomandat să-l urmeze pe Isus: „Iată mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică
păcatul lumii!” (Ioan 1,36),181 devenind astfel primul apostol al lui Hristos. Conform aceleiași
evanghelii, Sfântul Andrei l-ar fi dus pe fratele său Simon Petru la Isus, spunându-i că l-a găsit
pe Mesia (Ioan 1,35-42). De aici provine caracterizarea lui Andrei că „cel dintâi chemat”. A fost
martor la minunile pe care Le-a săvârșit.
Sfintele Evanghelii redau detalii despre Sfantul Andrei: la înmulțirea pâinilor, dincolo
de Marea Galileii, când el a înștiițat pe Mântuitorul că acolo, în muțime, era un băiat care
avea cinci pâini de orz și doi pești (Ioan 6, 8-9), iar a două oară, după învierea lui Lazăr când,
181
134
împreună cu Filip, au înștiințat pe Domnul că niște elini (greci), veniți în Ierusalim cu prilejul
saăbătoririi Paștelui iudaic, voiau să-L vadă (Ioan 12, 20-22). L-a însoțit pe Mântuitorul pe
drumurile Țării Sfinte, a fost martor la minunile pe care le-a săvârșit, a ascultat cuvintele Sale,
de învățătura și parabolele pe care le-a rostit în fața mulțimilor.
Misiunea de creştinare a neamurilor pe care a avut-o Sfântul Apostol Andrei a început
după Înălţarea Domnului la cer şi după Cincizecime.
În România este socotit cel care a propovăduit Evanghelia pe aceste meleaguri. Conform
Tradiției Bisericii acestui întâi chemat i-a căzut sorțul să meargă în părțile Mării Negre și
cunoscute pe vremea aceea ca Sciția (Dobrogea). Tradiţia amintește despre prezenţa Sfântului
Apostol Andrei în părţile Dobrogei, unde apostolul şi însoţitorii săi şi-au găsit loc de odihnă într-
o peşteră. Acestă peşteră a devenit un lăcaş de cult pentru oamenii din zonă. În prezent, în acest
loc a fost ridicat un așezământ monahal, Mănăstirea Sfântului Apostol Andrei. Numeroase
biserici şi mănăstiri l-au luat ca ocrotitor, prăznuindu-l în fiecare an. Pentru credincioșii pelerini,
care vin, însă, an de an la Peștera Sfântului Andrei, este un loc de evlavie, unde se adună cu miile
în fiecare an.
Sfântul Apostol Andrei a avut un sfârşit de mucenic, fiind răstignit, la Patras, lângă
Corint, cu capul în jos, pe o cruce în forma de X, căreia i s-a spus mai pe urmă „Crucea Sfântului
Andrei”. Moaștele Sfântul Apostol Andrei au fost așezate cu ale lui Luca Evanghelistul și cu ale
lui Timotei în luminata biserică a Sfinților Apostoli. Biserica primară a stabilit, încă de la
sfârşitul secolului al II-lea, ziua de 30 noiembrie ca dată a prăznuirii Sfântului Apostol Andrei.
Menționez că pe 23 noiembrie 2018 a fost adusă în România mâna Sfantului Apostol
Andrei de o delegație a Bisericii Ortodoxe Elene. Ea a fost adusă cu prilejul sfințirii Catedralei
Naționale.
Prezența colindelor, legendelor, obiceiurilor din Dobrogea, închinate Sfantului Andrei,
întăresc credința că acesta a vestit Evanghelia lui Hristos în țara noastră.
135
136
12.5. Sfântul Iosif
Icoana cu Sfântul Iosif am pictat-o pe suport de lemn, în maiera tradițională, la
dimensiunea 50x40cm, în data de 12.07.2021, lucrată în aur 24 k, tehnica acrilică. Această
icoana a fost cerută de călugarii franciscani, pentru mănăstirea lor din Italia, Ragusa, în memoria
PS. FLORENTIN CRIHĂLMEANU. Am realizat această icoană în maniera bizantină cu mare
bucurie, știind că PS. Florentin Crihălmeanu a fost foarte devotat Sfântului Iosif. În momentul de
față, icoana cu Sfântul Iosif se află la mănăstirea de calugări franciscani din Italia, Ragusa. La
această icoana am făcut și un certificat de autenticitate pe care l-am atașat în spatele icoanei.
Astfel, calugării îl vor pomeni la liturghie și în rugăciuniile lor. Intenția mea la această icoană
este ca PS. Florentin Crihălmeanu să ramână permanent în rugăciunile lor.
Sărbătoarea de poruncă în cinstea Sfântului Iosif este în ziua de 19 martie, iar la 8
decembrie în 1870, papa Pius al IX-lea l-a proclamat patron ceresc al Bisericii universale.
Sfântul Iosif este și patronul Eparhiei de Cluj-Gherla.
Profesia lui Iosif este menționată în evanghelia după Matei 13.55, atunci când se spune că
Isus a fost fiul unui tâmplar. Tradiția spune că Sfântul și Dreptul Iosif era descendent al Regelui
David și că a fost ales ca logodnic al Fecioarei Maria. Dreptul Iosif s-a născut ca fiu al lui Iacov,
dintre descendenţii Regelui David (seminţia lui Beniamin) şi era de meserie tâmplar (Matei
13,55), meserie pe care avea să o înveţe de la el mai târziu şi Isus. Iosif îşi vădeşte bunătatea şi
neprihănirea şi din atitudinea lui faţă de sarcina Fecioarei Maria.
Biserica a instituit o comemorare liturgică solemnă dedicată sfântului Iosif Muncitorul
care se celebrează la 1 mai pentru a pune în evidenţă semnificaţia muncii.
Viaţa Sfântului Iosif ne este cunoscută numai din Evanghelia lui Matei şi cea a lui Luca.
Evangheliile ne relatează ca Iosif și Maria erau logodiți, dar nu locuiau împreună. În acest timp,
Iosif află că Maria așteaptă un copil: ”Şi cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în
vis, grăind: ”Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-
însa este de la Spiritul Sfânt” (Mt 1,20).182 În urma visului, Iosif îndepărtează din suflet orice
bănuială, resentiment tristețe sau tulburare, acceptând misterul cu credință: ”Şi trezindu-se Iosif
din somn, a făcut aşa cum i-a poruncit îngerul Domnului şi a luat la el pe logodnica sa” (MT
1,24).183 Atfel, Iosif primește o nouă misiune: primește în casa lui pe Maria și pe pruncul
182
183
137
zămislit în sânul ei. Ca urmare, Iosif devine soțul Mariei și tatăl ocrotitor al lui Isus, împlinind cu
fidelitate tot ce i se poruncise. În aceste cuvinte este cuprinsă misiunea pe care Dumnezeu o
încredinţează lui Iosif, aceea de a fi tată adoptiv, păzitor, apărător, custode. Întreaga lui existență
este orientată spre binele și grija Preasfintei Fecioare și a pruncului divin. Sfântul Iosif preia cu
umilinţă îndatoririle de tată a lui Isus.
În Evanghelie, Sfântul Iosif este menţionat pentru ultima dată atunci când, venind la
Ierusalim de Paştile evreieşti împreună cu Isus. Când Isus a ajuns la vârsta de doisprezece ani, a
mers împreună cu Iosif la Ierusalim, însă după pierderea şi regăsirea lui în templu se pare că
Sfânta Evanghelie nu mai relatează nimic despre Sfântul Iosif. În cadrul Evanghelic, Sfântul
Iosif foarte discret dispare în momentul în care rolul său s-a încheiat. Probabil că dreptul Iosif a
murit înainte de începerea propovăduirii lui Isus, deoarece nu este prezent la nunta din Cana
Galilei, nu este prezent nici la condamnarea, pătimirile și suferințele lui Hristos și nici
Răstignirea Domnului alături de Maica Domnului (Ioan 19,25). Lângă crucea lui Isus era Maica
Domnului şi Sfântul Evanghelist Ioan (Ioan 19,26). Isus Hristos nu este fiul Sfântului Iosif după
trup, însă a contribuit la formarea Sa ca om. Cu siguranță, comportamentul Sfântului Iosif,
întreaga lui viață, smerenia, gesturile sale, cuvintele sale, s-au reflectat în viața lui Hristos.
În Evanghelia după Matei, PS. Florentin Crihălmeanu ne dezvăluie puritatea sufletească a
lui Iosif, sufletul său drept, netulburat de patimi sau de ambiții umane, râvnitor în a împlini
voința divină. 184
Potrivit Evangheliei după Matei, Sfântul Iosif era neprihănit și drept. Evanghelia după
Matei relatează o atitudine pozitivă a dreptului Iosif: ”Iosif, bărbatul ei, drept fiind și nevrând
s-o dea el în vileag a vrut să o lase pe ascuns” (Mt. 1,19). Sfântul Ioan Gură de Aur explică:
„Drept aici, înseamnă virtuos în toate. Cuvântul dreptate are două sensuri: unul când nu iei
dreptul altuia; altul, când săvârșești toate faptele de virtute”.185
Sfântul Iosif este recunoscut de întreaga Biserică pentru atitudinea lui umilă față de
Fecioara Maria. Sfântul Iosif s-a dovedit drept prin atitudinea pe care a avut-o față de sarcina
Fecioarei Maria. Nu a vrut să o denunțe că este însărcinată, ceea ce ar fi dus la pedepsirea cu
moartea a Fecioarei Maria, conform Legii lui Moise. Iosif îşi vădeşte bunătatea şi neprihănirea şi
din atitudinea lui faţă de sarcina Fecioarei Maria.
184
185
138
În Scrisoarea Pastorală, 18 decembrie, 2002, PS. Florentin Crihălmeanu îi descrie
calitățiile și virtuțiile Sfântului Iosif: ”Iosif, este un om blând și bun, milostiv și iubitor de
dreptate, de aceea, în fața situației neobișnuite în care se află, logodnica lui fiind însărcinată, nu
vrea să o facă de râs, nici să o dea să fie pedepsită prin lapidare, conform legii (Dt. 22,20-29). Nu
cade pradă gândurilor de gelozie, de ură, nu bârfește cu ceilalți, nici nu o judecă în ascuns. El nu
o învinuiește, nu o acuză, nu o ceartă. Iosif dând dovadă de multă delicatețe sufletească….”.186
Sfinții Părinţii ai Bisericii vorbeasc despre Iosif din Nazaret având o figură importantă în fața
Maicii Sfinte, a lui Isus Hristos cât și în viața Bisericii. Părinţii Bisericii subliniază rolul lui Iosif
din Nazaret care trăieşte încrezător în providenţa lui Dumnezeu.
PS. Florentin Crihălmeanu vorbește despre Sfântul Iosif, despre modelul său de viață,
prin înalta sa spiritualitate: ”Sf. Iosif, om al rugăciunii, și-a petrecut întreaga-i viață în rugăciune
liniștită și contemplație”, iar putin mai departe continuă: ”Iosif este un contemplativ; privește,
ascultă, reține, meditează în sufletul său și în comuniune cu Maria. Iosif, smerit slujitor, apare
doar pentru a-și împlini punctual rolul său de tată ocrotitor și apoi dispare ca un servitor care
după ce și-a îndeplinit slujirea față de stăpânul său se retrage, trăind doar din bucuria de a fi adus
bucuria celorlalți”.187 Sfântul Iosif este exemplu pentru toate familiile, însă este model şi pentru
păstorii Bisericii. Tocmai de aceea a fost proclamat patron al Bisericii universale.
În iconografia bizantină, Sfântul Iosif este reprezentat pictural purtând un baston acoperit
cu flori. Tradiția afirmă că Sfântul Iosif a fost singurul dintre văduvii din Israel vrednic de
această logodnă, în urma unei minuni în care toiagul lui a înflorit. Drept ca semn de respect și
devoțiune, Biserica Ortodoxă a creat un Tropar în cinstea Sfântului Iosif. Biserica, ni-l propune
ca un model pentru viaţa noastră.
Când Isus a început viața sa publică, probabil Iosif era deja mort. Noul Testament nu
menționează moartea lui Iosif, însă se presupune că Iosif a murit înainte de răstignirea lui Isus.
Aceasta pentru că Iosif nu a fost prezent la răstignire, lucru care nu s-ar fi întâmplat dacă Iosif ar
fi fost în viață. La fel, în evanghelia lui Ioan, Isus o încredințează pe mama sa, lui Ioan (cf. In
19, 27). În timp ce Evangheliile canonice nu spun nimic despre moartea lui Iosif, unele
informații se găsesc în Evangheliile apocrife. Multe tradiții susțin că Iosif a murit în brațele lui
Isus și ale Mariei sau în prezența lor.
186
187
139
140
12.6. Sfânta Veronica cu Mahrama
Icoana Sfânta Veronica cu Mahrama am pictat-o pe un suport de lemn de tei preparat, la
dimensiunea 21x29 cm, în maniera bizantină, folosind tehnica tradițională, emulsie de ou cu
pigmenți, lucrată în aur de 24 k. Am finalizat-o în data de 12.03.2021.
În perioada de aur a artei bizantine, marele apărător al sfintelor icoane, Sfântul Ioan
Damaschin, sfătuia: ”Dacă vine un păgân și vă cere să-i expuneți credința voastră, duceți-l în
biserică și arătați-i sfintele icoane”. 188 Aceasta ne arată limpede ca icoana are un efect pozitiv
asupra ființei umane.
Chipul Mântuitorului este sărbătorit în data de 16 august. Deși nu are nici o sursă
scriptiristică sau apostolică, Biserica Ortodoxă sărbătorește Sfânta Mahramă a Domnului.
Biserica a consacrat această sărbătoare pentru a cinsti în mod solemn Chipul Mântuitorului cu
frumoase cântări și tropare. Troparul care se cântă în ziua aceea este cel al Duminicii Ortodoxiei.
Troparul începe cu aceste cuvinte: ”Preacuratului Tău chip ne închinăm, Bunule, cerând iertare
greșelilor noastre(...)”189 Adeseori, din neglijență, mintea sufletul uită de patimirea Domnului,
dar, privind spre chipul lui Hristos, ne aducem aminte de mântuitoarele Lui patimi.
Conform Sfintei Tradiții, Sfânta mahramă este cea mai veche icoană și cea mai
cunoscută din toate timpurile. Tradiția Bisericii afirmă că prima icoană a lui Isus Hristos a apărut
în timpul vieții sale pământești. Este vorba de ”Sfânta Față” sau ”Chipul nefăcut de mână a
Mântuitorului”.190 Despre această icoană, se știe că regele Abgar al Edesei era bolnav şi auzind
de Mântuitorul şi de minunile Lui, l-a trimis pe Hannan cu o scrisoare, chemându-L să vină la el,
cerându-i să-l vindece. Mântuitorul i-a răspuns că nu poate veni, dar şi-a şters faţa cu o pânză pe
care a rămas întipărit chipul Lui. În momentul în care a primit portretul lui Hristos, regele Abgar
se vindecă de boala lui. Fapt pentru care regele Abgar se convertește. 191
Această icoană era
cinstită și cunoscută în tot Orientul. După chipul acestei icoane s-au făcut exemplare care, mai
mult sau mai puţin reuşite, s-au răspândit în toată lumea bizantină sub numele „Sfânta
Mahramă”.
188
Michael Quenot, Învierea și Icoana, PDF, p. 19
189
190
191
În cartea lui Leonid Uspensky, Teologia icoanei, pp. 32, 33, 34, 35, Chipul nefăcut de mână este
descris mai detaliat.
141
Potrivit tradiției creştine răsăritene și apusene, Sfânta Veronica este acea femeie care a
șters cu o maramă față îndurerată a lui Isus Hristos, pe când Acesta era dus spre Golgota. Chipul
lui Hristos ar fi rămas astfel imprimat pe mahramă, care a fost considerată apoi prima icoană
nefăcută de mâna omenească. Sfânta Tradiței afirmă că Sfânta Veronica era de loc din Cezareea
lui Filip (Paneas) și este pomenită de Biserica Ortodoxă pe data de 12 iulie. Această pânză
minunată s-a păstrat multă vreme, ea fiind cunoscută mai ales ca "Sfânta Mahramă". În prezent
este păstrat într-un trezor bine păzit în Domul San Pietro din Vatican, construit în anul 1506.
Biserica ortodoxă a creat și un acatist în cinstea Sfintei Veronica.
Conform unei scrieri apocrife, Faptele lui Pilat, Veronica (Berenice) era de fapt femeia
care a fost vindecată de scurgerea de sânge, și care, aflându-se în posesia unui portret al lui Isus
Hristos, s-a dus cu el la Roma, la împăratul Tiberiu. La moartea sa, portretul a fost transmis
Sfântului Clement, episcopul Romei (sărbătorit în data de 24 noiembrie).
Evangheliile ne menționează că mai erau femei care plângeau la vederea lui Isus Hristos,
însă Sfânta Scriptură nu relatează nimic despre momentul întâlnirii lui Hristos cu Veronica.
Sfânta Veronica ne dă pilda de mărturisire în fața lumii, a lui Hristos Însusi, Omul-Dumnezeu.
Prin atitudinea ei l-a mărturisit pe Hristos în fața tuturor. Fapta Sfintei Veronica arată, așadar, și
o promptitudine, o milă firească, dar și o dovadă de credință. Sfânta Veronica este o pildă de
milostivire față de toți cei neânsemnați, față de cei slabi și nebăgați în seamă, batjocoriti,
umiliți, marginalizați, zdrobiți de suferință, excluși de societate. Ea este un exemplu pentru toți
creștinii datorită curajului de a veni în calea lui Hristos pentru ca să-i aline suferința.
În cartea Clemens Brentano, conține scrieri după meditațiile Fericitei Ana Caterina
Emmerich192. În Una dintre scrierile sale este vorba de Sfânta Veronica cu Mahrama. Redau un
fragment din meditațiile Fericitei Ana Caterina Emmerich: ”Veronica cuprinsă de dragoste și de
milă, și-a croit un drum de trecere, împreună cu fetița care se ținea de îmbrăcămintea sa, prin
mijlocul mulțimii, a soldaților și arcașilor. A ajuns la Isus, acăzut în genunchi și I-a dat năframa
pe care a desfăcut-o în fața Lui, spunând: ”Permite-mi să șterg fața Domnului meu. Isus a luat
năframa cu mâna stângă, a pus-o pe fața Sa însângerată, apoi apropiind-o de mâna dreaptă, cu
care ținea capătul crucii, a strâns-o între ambele mâini și i-a restituit-o, mulțumindu-
192
A fost o călugăriță a ordinului Augustinian din Windesheim al Bisericii Catolice, stigmatică, mistică,
vizionară și extatică. La vârsta de 28 de ani Ana Ecaterina intră în ordinul măicuțelor augustiniene al
mânăstirii Agnetenberg din Dülmen și a murit la vârsta de 49 de ani. A fost declarată Fericită în 3
octombrie 2004.
142
i...Îndrăzneala și rapiditatea acestui gest au provocat o mișcare în popor, ceea ce a oprit cortegiul
timp de aproape două minute și a permis Veronicăi să ofere năframa. Fariseii și arcașii, iritați de
această pauză și în special din cauza acestui omagiu adus în public Mântuitorului, s-au apucat
să-L lovească și să-L maltrateze. 193 Tot în această carte, ne este relatat că după moartea Sfintei
Veronica, Mahrama este adusă Maicii Domnului de către femeile sfinte, apoi Bisericii.
Chipul lui Isus Hristos a ajuns până în zilele noastre datorită generațiilor succesive de
iconari, care au reprodus în biserici Chipul Mântuitorului. În Bisericile Orientale de rit bizantin
se poate vedea că este redat pictural Sfânta Mahramă pe perete în tehnica de frescă (pictură
murală pe tencuiala umedă, proaspătă ) sau în tehnica al secco (pictură murală pe tencuiala
uscată).
În bisericile cu turlă Sfânta Mahramă este redată pictural pe latura estică a arcelor de
susținere a cupolei centrale; iar în bisericile fără turlă, se pictează la mijlocul peretelui de
deasupra iconostasului.194
Vreau să subliniez un aspect foarte important cu privire la Icoana-Chipul Mantuitorului
care a avut o influență foarte pozitivă în decizia PS. Florentin Crihălmeanu de a răspunde acestei
chemări, de a accepta misiunea de fi episcop auxiliar de Cluj-Gherla. El era un om al rugăciunii,
devotat bisericii. Înainte de a accepta să devină episcop auxiliar, el s-a rugat. Redau mătruria PS.
Florentin Crihălmeanu: ”Am coborât în capele Nunțiaturii, m-am așezat în ultima bancă și mă
întrebam cum să mă rog pentru ca să pot obține un răspuns din partea lui Dumnezeu. Am ridicat
ușor privirea îndreptând-o spre Tabernacol, spre locul prezenței divine de unde așteptam acest
răspun, și îmi amintesc că am întâlnit pe ușița Tabernacolului un chip al Mântuitorului surâzând,
probabil un detaliu din Cina cea de Taină. Chipul Mântuitorului era cu un zâmbet. Ei bine, acel
zâmbet, pe care nu mă așteptam să îl găsesc acolo, a fost pentru mine o deosebită încurajare, o
confirmare, o rază de soare care m-a ajutat să recit pe neașteptate câteva decade de Rozariu, și
apoi, întărit în convingerea de ”a face bine”, să mă întorc spunându-i Arhiepiscopului Janusz
decizia de a răspunde acestei chemări pe care Pontiful Roman o rânduise pentru mine”. 195
Aceasta este mătruria PS. Florentin Crihălmeanu despre Chipul Mântuitorului.
193
Clemens Brentano, Dureoasa patimă a Domnului Isus Hristos, după meditațiile Fericitei Ana
Caterina Emmerich, Editura Serafica, 2011
194
195
143
În perioada iconoclastă, sfântul Ioan Damaschin amintește în fața celor prezenți de chipul
realizat în mod miraculos, iar în 787 Sfinții Părinți de la al Șaptelea Sinod Ecumenic face referire
de mai multe ori. Sfinții Părinți ai Bisericii afirmă că cinstirea Sfântului Chip al Mantuitorului
nostru, al Maicii lui Dumnezeu și ale altor Sfinți este un semn de iubire, comuniune și
recunoștință față de ei. Sfinții Părinți au apărat și au susținut dintotdeauna imaginea lui Hristos,
iar dacă Însuşi Mântuitorul ne-a lăsat chipul Său imprimat, înseamnă că reprezentarea lui
ulterioară poate şi trebuie să fie făcută. De-a lungul timpului, a constituit model pentru toți cei
care suntem iconografi. Ea este cea mai veche reprezentare a chipului Mântuitorului. De aceea
celui ce pictează i se cere pe lângă talent şi o viaţă curăţită prin rugăciune şi asceză.
Atfel, Biserica afirmă existența unor imagini autentice ale lui Hristos, iar aceste imagini
au existat încă de la început. Avem o mărturie pețioasă, istorică care provine de la singurul autor
iconoclast din secilul al IV-lea: Eusebiu, Episcop de Cezareea. El afirmă nu doar existența
imaginilor creștine, ci credea chiar că în vremea lui mai existau adevărate portrete ale lui Hristos
și ale Apostolilor, despre care spunea că le-a văzut el însuși.196 Sfânta Tradiţie ne vorbeşte, de
asemenea, şi de chipul Mântuitorului imprimat pe mahrama Sfintei Veronica, cu care
Mântuitorul s-a şters pe când mergea pe drumul Golgotei.
Chipul Mântuitorului, al Maicii Domnului sau al sfinților

Întotdeuna la o pictura bizantină, la chipul tuturor sfinților este o ordine. Pictarea
chipului lui Hristos face parte din ultima etapă de lucru a unei icoane. Părțile cele mai importante
ale icoanei sunt chipul și mâinile. Tocmai de aceea, chipul și mâinile se pictează numai la final,
pentru că necesită mai multă atenție, iar în acealși timp se evită unele accidente care pot să apară
în timpul lucrului, cum ar fi, căderea unei vopsele sau stopi de culoare peste chip. În iconografia
bizantină, chipul Mantuitorului, al Maicii Domnului sau al sfinților, sunt redate pictural într-o
manieră stilizată. Se începe cu proplasma, care este fondul de bază al unui portret, după care
urmează semicarnația, carnația, rumeneala, glicasmul și se finalizează cu blicurile.197
196
197
Andreea Avram, Lucrare de Dizertație, Isus Hristos Marele Arhiereu, Cluj-Napoca, 2021, p. 58
144
145
146
12.7. Sfântul Ierarh Nicolae
Icoana cu Sfântul Ierarh Nicolae am pictat-o pe suport de lemn, în maiera tradițională
bizantină, la dimensiunea 50x40cm, lucrată în aur 24 k, tehnica acrilică.
Sfântul Nicolae, unul dintre cei mai populari sfinți din calendar, este prăznuit în data de
6 decembrie. Biserica Ortodoxă îl mai cinstește pe Sfântul Ierarh Nicolae și pe 9 mai, când
prăznuim mutarea sfintelor lui moaște, dar și în fiecare zi de joi, pentru că această zi a săptămânii
este consacrată de Biserica celor 12 Apostoli și Sfântului Nicolae.
Sfântul Nicolae s-a născut în a doua jumătate a secolului al III-lea, în localitatea
Patara, din provincia Lichia, din partea asiatică a Turciei de astăzi, din părinţi înstăriţi şi
evlavioşi: Teofan şi Nona. Familia lui fiind foarte bogată, Sfântul Nicolae a avut astfel ocazia de
a studia la cele mai bune școli. Părinţii Sfântului Nicolae au fost creştini foarte devotați şi l-au
învăţat şi i-au insuflat în minte şi-n inima credinţa în Preasfânta Treime-Dumnezeu. Din scrierile
vechi aflăm că părinţii lui s-au stins destul de devreme. Părinţii săi, Teofan şi Nona, au murit în
timpul unei molime, pe când Sfântul era mic de ani, şi, de aceea, a fost crescut de un unchi, care
purta tot numele de Nicolae şi era episcop al acelei cetăţi. Acesta l-a învăţat bunele deprinderi
creştine şi dreapta credinţă, iar la vârsta potrivită l-a rânduit între clericii Bisericii, apoi l-a
hirotonit preot. După un timp, Sfântul Nicolae a început să dea averea moştenită de la părinţi,
ajutându-i pe cei în necazuri şi-n nevoi, săracilor și celor excluși de societate.
Prin urmare, Sfântul Ierarh Nicolae este un personaj bine ancorat în istorie. Încă din
tinerețe a înţeles sensul vieţii, vocaţia şi chemarea lui. Astfel, s-a îndreptat spre viaţa monahală.
Tânărul curat la suflet şi la trup a fost hirotonit preot la doar douăzeci şi trei de ani, de către
episcopul şi unchiul său cu acelaşi nume – Nicolae. În jurul vârstei de treizeci de ani, după
moartea unchiului său, a fost ales episcop al cetăţii sale natale - Mira Lichiei.
Sfântul Nicolae a fost un episcop creștin timpuriu al orașului maritim antic grecesc Mira
din Asia Mică. El este unul dintre cei mai iubiți sfinți. Ulterior a fost aruncat în închisoare, în
timpul persecuției lui Dioclețian, suferind umilințe, bătăi și torturi pentru credinţa sa, dar a fost
eliberat după ascensiunea lui Constantin.
Datorită numeroaselor minuni atribuite mijlocirii sale, el este cunoscut și sub numele de
Nicolae făcătorul de minuni. Cea mai cunoscuta minune a Sfântului Nicolae este salvarea celor
trei fete în căderea într-o viață păcătoasă, dându-le trei pungi cu galbeni. Sfântul Nicolae este și
protectorul celor săraci.
147
În eparhia sa era recunoscut pentru mila şi iubirea sa de oameni, aici şi-a arătat marea sa
iubire şi devotamentul faţă de Dumnezeu și Maica Domnului. Sfântul Nicolae era unul dintre cei
mai bogați oameni din orașul său.
În Romania cât și în occident, Sfântul Nicolae este patronul a mai multor biserici de rit
bizantin și occidental.
Sfantul Ierarh Nicoiae este unul dintre cei mai importanti sfinţi ai Bisericii noastre. El
este prezent în iconografia bizantină din fiecare biserică, în cele mai multe chiar pe iconostas. În
iconografia bizantină Sfântul Nicolae apare cu Sfânta Evanghelie. Locul icoanei Sfântului
Nicolae în bisericile care îl au ocrotitor este pe catapeteasmă, în partea dreaptă, lângă icoana
Mântuitorului, iar în celelalte biserici este așezat, de obicei, în partea stângă, lângă Maica
Domnului.
În anul 325 a participat, alături de alţi 318 Sfinţi Părinţi, la întâiul Sinod Ecumenic
convocat la Niceea de Sfântul Constantin, împotriva ereticului Arie. Precizăm că pălmuirea lui
Arie a fost privită ca fiind incompatibilă cu demnitatea slujirii arhierești. Din acest motiv i-au
fost retrase însemnele arhierești. Însă, Mântuitorul, în chip minunat i-a daruit Evanghelia, iar
Maica Domnului i-a oferit omoforul, descoperindu-ne că Sfântul Nicolae a făcut gestul său dintr-
o dorință sfântă pentru apărarea dreptei credințe. Astfel, Sfântul Nicolae s-a întors în cetatea sa
cu slavă şi multă cinste, fiind aşteptat cu multă dragoste de credincioşii săi. Aici, petrecând viaţă
sfântă în bătrâneţi cinstite, a adormit întru cuvioşie în anul 342.
La mai puțin de 200 de ani de la moartea lui Nicolae, Biserica "Sf. Nicolae" a fost
construită în Mira sub ordinele lui Teodosie al II-lea peste locul bisericii, unde a servit ca
episcop, iar rămășițele lui Nicolae au fost mutate într-un sarcofag din acea biserică. Moaştele
sale înmiresmate, pline de har şi făcătoare de minuni, se găsesc astăzi în oraşul Bari din Italia, iar
mâna dreaptă, spre binecuvântarea ţării noastre, la Biserica Sfântul Gheorghe cel Nou din
Bucureşti.
148
149
150
12.8. Sfântul Ioan Damaschin
Icoana cu Sfântul Ioan Damaschin am pictat-o pe pânză, la dimensiunea 30x40 cm, în
maniera bizantină, folosind tehnica acrilică, lucrată cu aur de 24 k. Sfântul Ioan Damaschin este
redat pictural cu un pergamen deschis în mâini, cu textul:
”Să cunoască așadar orice om că acela care încearcă să distrugă icoana, spre slava și amintirea
lui Hristos sau a Maicii Lui, Sfânta Născătoare de Dumnezeu, sau a unuia dintre sfinți și spre
rușinarea diavolilor și înfrângerea lui și a demonilor lui, și nu se închină ei, n-o cinstește și n-o
sărută ca pe o icoană cinstită, dar nu ca pe Dumnezeu, acela este dușman al lui Hristos, Al Sfintei
Născătoarei de Dumnezeu și al Sfinților Lui”.
Sfântul Cuvios Ioan Damaschin este cel mai mare apărător al Sfintelor icoane. Sfântul
Ioan Damaschinul a fost canonizat de Biserică, iar sărbătoarea Sfântului Ioan Damaschinul a fost
fixată, atât în biserica ortodoxă cât și în cea catolică, la 4 decembrie, data morții sale. În anul
1890 papa Leon al XIII-lea l-a declarat Doctor al Bisericii.
Sfântul Ioan Damaschin a fost monah și preot în mănăstirea Sfântul Sava de lângă
ierusalim.198 S-a născut la Damasc Siria ()pe la anul 675, dintr-o familie nobilă și bogată de
arabi creștini, cu funcții în administrația fiscală a Siriei. Ioan primește o educație aleasă.
Ioan Damaschin ocupă dregătoria tatălui său, după moartea acestuia, în 690, până în 718,
când califul Omar al II-lea pornește o politică anticreștină. Acesta este momentul în care Ioan
Damaschinul își împarte averea la săraci, își eliberează sclavii și se retrage împreună cu fratele
său adoptiv, Cosma, în Mănăstirea Sfântul Sava din Palestina, unde va rămâne până la sfârșitul
vieții. Este hirotonit preot și va sluji în Biserica Învierii din Ierusalim. A fost cunoscut și ca
imnograf și melod, datorită imnurilor compuse de el care se vor răspândi în toată lumea creștină.
Sfântul Ioan Damaschin a murit la Mănăstirea Sf. Sava, la 4 decembrie 749, unde se află și azi
chilia și mormântul său.
Sfântul Ioan Damaschin este cel care ne lămurește de ce trebuie să ne închinăm sfintelor
icoane și în ziua de astăzi. Pe baza a studiilor sale constată influența monofiziților, care
favorizează o poziție iconoclastă, de respingere a cultului icoanelor. În anul 726, împăratul Leon
publică edictul său împotriva icoanelor. Tocmai de aceea, la apelul patriarhului Ioan al V-lea al
Ierusalimului, Sfântul Ioan Damaschin redactează trei cuvântări de larg răsunet în sprijinul
198
151
icoanelor – "Tratate contra celor care atacă sfintele icoane". Deși împărțită în trei, erminia
iconologică a Sfântului Ioan Damaschin constituie în fapt un întreg apologetic (tratat de apărare a
unei poziții), care reușește ireproșabil să contureze și să lămurească principalele coordonate ale
învățăturii de credință, privitoare la teologia sfintelor icoane.
În primul tratat apologetic, Sfântul Ioan Damaschin vorbește despre cele cinci feluri de
icoane: "Fiul ca un chip/icoană a Tatălui; icoanele ca intenții (viitoare) ale lui Dumnezeu pentru
lumea creată (ceva foarte asemănător cu ideile lui Platon); icoanele, picturi văzute ale unor
lucruri nevăzute, ca un fel de pedagogie; icoanele ca tipuri/prefigurări ale unei împliniri viitoare;
și icoanele, fie scrise, fie pictate, care ne aduc aminte de lucruri sau de oameni din trecut"
(Tratate contra celor care atacă sfintele icoane, p. 292). La acuzele de idolatrie, aduse frecvent de
iconoclaști, Cuviosul Ioan răspunde: "Eu nu mă închin materiei, ci mă închin Creatorului
materiei, Care S-a făcut pentru mine materie și a primit să locuiască în materie și Care a săvârșit
mântuirea mea prin materie, și nu voi înceta să cinstesc materia, prin care s-a lucrat mântuirea
mea" (Tratatul I, 16, 4-19).
În cuprinsul celui de al doilea tratat apologetic, Sfântul Cuvios Ioan Damaschin adună o
sumă de argumente împotriva ereziei iconoclaste. Pe un ton cât se poate de direct, sfântul
dezaprobă implicarea împăratului "în treburile Bisericii prin promovarea iconoclasmului, o
ingerință pe care o numește brutal piraterie". Mai departe, el revine asupra argumentelor de
dezaprobare a acuzelor aduse cinstirii materiei, reamintind că "Dumnezeu Însuși a făcut primul
un chip/o icoană și ne arată chipuri/icoane, mai întâi prin facerea omului după chipul/icoana lui
Dumnezeu, iar mai apoi arătându-Se în Vechiul Testament prin teofanii, care sunt chipuri/icoane
ale lui Dumnezeu mai degrabă decât manifestări ale ființei lui Dumnezeu Însuși" (Tratatul al II-
lea, 20, 15-26).
Cel de al treilea tratat împotriva iconoclasmului completează seria argumentelor
apologetice, subliniind în special ideea că "religia creștină are un dublu caracter, mijlocind între
material și spiritual, răspunzând dublei naturi a oamenilor" (Louth, p. 300). "Pentru că suntem
dubli, făcuți din suflet și trup, și sufletul nostru nu este gol, ci ca acoperit cu o perdea, nu este cu
putință să venim la cele spirituale în afara celor corporale. Deci așa cum cu urechile noastre
trupești auzim cuvinte sensibile și înțelegem cele duhovnicești, tot așa printr-o vedere trupească
venim la contemplarea duhovnicească. De aceea, Hristos a luat trup și suflet, pentru că omul este
trup și suflet; de aceea și botezul este dublu, din apă și din Duh, și împărtășania și rugăciunea și
152
psalmodia, toate sunt duble, trupești și duhovnicești, și lumini, și tămâie" (Tratatul III, 12, 23-
35).
Așa cum am mai spus, Sfântul Ioan redactat trei cuvântări în sprijinul icoanelor. Sfântul
Ioan Damaschin a scris cele trei tratate împotriva tuturor iconoclaștilor. Ia parte și la sinodul
antiiconoclast al episcopilor orientali. El protestează împotriva împăratului Leon Isaurul și scrie
aceste trei tratate pentru că vede în dictatura acestui împărat un pericol mare pentru viața
Bisericii și a creștinilor. Prin aceste trei tratate împotriva celor care atacă sfintele icoane, el a
reușit să convingă Biserica, pe toți creștinii. Împotriva împăratului iconoclast Leon Isaurul,
Sfantul Ioan Damaschin ia o atitudine și răspunde cu foarte mare curaj: ”Ne supunem ție
împărate, în lucrurile ce privesc viața, datoriile, vămile, încasările și cheltuielile, în toate ale
noastre încredințate ție, dar în ce privește conducerea Bisericii avem păstori, pe cei care ne-au
grăit nouă cuvântul și care au formulat legiuirea bisericească”.199
Sfântul Ioan Damaschin demonstrează că icoanele sunt permise în creștinism. Prin
aceasta Sfântul Ioan Damaschin se opune iconoclaștilor și spune: ”Când vezi că Cel fără de trup
S-a făcut pentru tine om, atunci vei face icoane chipului Lui omenesc. Când Cel S-a nevăzut S-a
făcut văzut în trup, atunci vei înfățișa în icoană asemănarea Celui care S-a făcut văzut (.....)
atunci zugrăvește-I icoana și așează spre contemplare pe Acela care a primit să fie văzut.
Zugrăvește coborârea Lui fără nume, nașterea din Fecioară, botezul în Iordan, Shimbarea la față
de pe Tabor, Patimile-mijlocitoarele nepătimiri, moartea, minunile, simbolurile firii Lui
dumnezeiești, minuni făcute prin lucrarea trupului, dar cu ajutorul lucrării dumnezeiești, crucea
cea mântuitoare, înmormântarea, învierea, înălțarea la cer. Zugrăvește-le pe toate și cu cuvântul
și cu culorile”.200 Acesta a fost cel mai puternic argument și armă împotriva celor care atacă
sfintele icoane. Se pictează icoana datorită faptului că Dumnezeu S-a întrupat. Luând trup
omenesc, S-a făcut văzut. Cuvăntul S-a făcut trup , fără să piardă divinitatea Sa.
Sântul Ioan Damaschin declară: ”Odinioară Dumnezeu cel necorporal și fară de formă nu
se zugrăvea deloc. Acum însă, prin faptul că Dumnezeu S-a arătat în trup, a locuit printre
oameni, fac icoana chipului văzut a Lui Dumnezeu”. Nu mă închin materiei, ci mă închin
199
200
institutului biblic și de misiune a Bisericii Ortodoxe române, București 1998, p. 44. Acest fragment îl
găsim și la pagina 25
153
Creatorului materiei, Creatorului, care S-a făcut pentru mine materie și a primit să locuiască în
materie și a săvârșit prin materie mântuirea mea; nu voi înceta de a cinsti material, prin care s-a
săvârșit mântuirea mea. Nu cinstesc material ca pe Dumnezeu-departe de mine gândul acesta”.
201
Pentru a înțelege discursul, Sântul Ioan Damaschin face trimitere la Vechiul Testament,
Ieșirea 31, 1-6; 35, 4-11; 25, 10-22; III Regi 6, 21-32. Pentru toți cei care disprețuiau icoanele,
Sântul Ioan Damaschin spune: ”Dacă nu te închini icoanei, nu te închini nici Fiului lui
Dumnezeu, care este icoana vie a nevăzutului Dumnezeu și chip cu totul asemenea. Mă inchin
icoanei lui Hristos, ca unul ce este Dumnezeu întrupat; icoanei sfinților ca unii ce sunt prietenii
lui Dumnezeu”.202 Prin urmare când privim chipul lui Hristos pictat în icoane, vedem în El și pe
Dumnezeu -Tatăl. Dacă suntem atenți, vedem că textul scripturistic de la Sfântul evanghelist
Ioan susține foarte bine argumentul Sfântului Ioan Damashin: ”Filip I-a zis: Doamne, arată-ne
nouă pe Tatăl şi ne este de ajuns. Isus i-a zis: De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut,
Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: Arată-ne pe Tatăl?” (In.14, 8-
9).203 Pe acest principiu pot fi redate pictural reprezentările cu Maica Domnului și ale sfinților.
Pentru toți cei care disprețuiau icoanele Sântul Ioan Damaschin spune: ” Noi expunem în toate
locurile chipul Lui sub formă de icoană și prin el sfințim cel dintâi simț, căci primul dintre
simțuri este privirea, după cu prin cuvinte sfințim auzul. Icoana este un obiect care prilejuiește
aducerea aminte (...) căci cu ajutorul minții ne unim cu icoana”. 204 Așadar, dacă sunt în Biserică
în chip nescris atât de multe practici care s-au predat și s-au păstrat până acum, pentru ce cauți
pricină cu privire la icoane?. 205
La fel ca și în trecut, s-au ridicat unii din biserică zicând că nu este nevoie de icoane spre
a fi contemplate și admirate minunile mântuitoare ale lui Isus Hristos și ale sfinților. În al doilea
tratat contra celor care atacă sfintele icoane, Sfântul Ioan Damaschin spune: ”Nu greșim însă
atunci când facem icoana Dumnezeului care s-a întrupat, care s-a arătat pe pământ și a locuit
201
institutului biblic și de misiune a Bisericii Ortodoxe române, București 1998, p. 50, însă vedem că este și
la pagina 26
202
institutului biblic și de misiune a Bisericii Ortodoxe române, București 1998, p. 55. Acest citat îl găsim și
în al doilea tratat contra celor care atacă sfintele icoane, p. 109
203
204
205 205
154
printre oameni (....) Ascultați popoare, triburi, limbi, bărbați, femei și copii, bătrâni, tineri și
prunci, poporul cel sfânt al creștinilor! Dacă cineva vă vestește altceva decât ceea ce a primit
Biserica de la sfinții Apostoli, de la Părinți și de la sinoade și altceva decât ceea ce a păstrat până
acum, să nu-l ascultați”.206
Tot în acest tratat, Sfântul Ioan Damaschin spune: ”Să cunoască așadar orice om că acela
care încearcă să distrugă icoana, facută din dor dumnezeiesc și râvnă spre slava și amintirea lui
Hristos sau a Maicii Lui, Sfânta Născătoare de Dumnezeu, sau a unuia dintre sfinți și spre
rușinarea diavolilor și înfrângerea lui și a demonilor lui, și nu se închină ei, n-o cinstește și n-o
sărută ca pe o icoană cinstită, dar nu ca pe Dumnezeu, acela este dușman al lui Hristos, Al Sfintei
Născătoarei de Dumnezeu și al Sfinților Lui (....)”.207
S-a demonstrat îndeajuns că au fost icoane, figuri și lucruri ale mâinilor omenești: cortul,
catapeteasma, chivotul, masa și toate cele din cort, cărora se închina tot Israelul, ba încă și
heruvimii sculptați, făcuți după porunca lui Dumnezeu. Căci a zis Dumnezeu lui Moise: ”Vezi,
vei face toate după chipul care ți-a fost arătat în munte” (Ieșirea 25, 40).208
Sfântul Ioan Damaschin aduce mărturiile ale Sfinților Părinți, în sprijinul cultului
sfintelor icoane.
Mărturia Sfântului Grigorie, episcopul Nyssei, despre icoana Mântuitorului și pictori: ”
Pictorii transpun în tablouri cu ajutorul culorilor chipurile omenești, alicând pe tabloul vopselei
proprii și potrivite pentru ca frumusețea originală să fie transpusă cu precizie în tablou.(.....)
Așadar, dacă Fiul lui Dumnezeu a primit formă omenească și ca om a fost găsit cu figură, pentru
ce să nu fie zugrăvit? (.....) Pentru ce nu va fi cinstită și venerată icoana, nu ca Dumnezeu, ci ca
icoana Dumnezeului întrupat? 209
Leontie al Neapolei din insula Cipru despre închinarea la icoana lui Hristos: ”Așadar, dacă ne
închinăm chipului Crucii ori din ce fel am face icoana crucii, pentru ce să nu ne închinăm icoanei
206
207
208
209
155
Celui răstignit?”. 210 Înțelege că prin icoane se aduce închinăciune lui Dumnezeu. 211 Același
Leontie al Neapolei spune: ”Dacă cineva care iubește în mod sincer pe prieten și mai ales pe
binefacător, dacă va vedea fie pe fiul lui (.....) îl îmbrățișează, sărută și cinstește (.....), cu atât mai
mult pe Dumnezeu”.212 De exemplu: Sfântul Ioan Hrisostom avea o devoțiune specială pentru
Sfântul Apostol Pavel și iubea mult epistolele lui. Sfântul Ioan Hrisostom, avea pictată icoană cu
chipul Sfântului Apostol Pavel în camera unde se odihnea. Când citea epistolele lui, își îndrepta
privirile spre icoană și se uita cu atenție la el ca și cum ar fi fost viu, fericindu-l; iar gândirea lui
o avea către el, închipuindu-și că vorbește cu el prin contemplație.213
Din cuvântul Sfântului Hrisostom: ”Eu am iubit și icoana din ceară topită, pentru că este plina de
evlavie”.214
În cel de-al treilea tratat împotriva celor care atacă sfintele icoane Sântul Ioan
Damaschin spune: ”Și toți cei care, în chip disprețuitor și cu îmgâmfată gândire, nu se închină
servilor lui Dumnezeu, sunt condamnați ca niște mândri și orgolioși și ca niște necredincioși față
de Dumnezeu”.215 Să nu socotim icoana mai neputincioasă sau mai de puțin preț decât umbra;
icoana, într-adevăr, descrie umbra originalului. (....) Să nu primim să se propovăduiască o nouă
credință care să stea împotriva tradiției Sfinților Părinți.216 Ne închinăm deci icoanelor, dar nu
aducem închinare materiei, ci prin acestea, acelora care sunt înfățișați în ele, deoarece, după cum
spune dumnezeiescul Vasile: ”Cinstea adusă icoanei se îndreaptă către cel înfățișat în icoană”. 217
210
211
212
213
214
institutului biblic și de misiune a Bisericii Ortodoxe române, București 1998, p.117.
În vechime se obișnuia icoana făcută din ceară. În timpurile noastre nu se mai face decât foarte rar.
215
Sfântul Ioan Damaschin, Cultul Sfintelor Icoane, Cele trei Tratate Contra Iconoclaștilor, Editura institutului
biblic și de misiune a Bisericii Ortodoxe române, București 1998, p.149
216
217
156
Din poemele Sfântului Grigorie de Nazianz spune: ”Pictorul, cel mai mult, prin tablouri
instruiește”.218
Din cartea a șaptea a istoriei bisericești a lui Eusebiu, se remarcă faptul că erau icoane cu
Isus Hristos și Sfinții Apostoli, încă din vremea apostolilor.
Sântul Ioan Damaschin a fost omul potrivit la locul potrivit. El a fost providențial, ca
mulți alți înaintași ai săi, care a apărat cu mult curaj sfintele icoanele. El a fost cel care a luptat
împotriva iconoclaștilor și a tuturor ereziilor. În perioada iconoclastă, cuvântul său a avut
autoritate și convingere în fața lumii. Pentru aceasta, întreaga Biserica, și noi iconarii
contemporani și toți care sunt de partea sfintelor icoane, îl amintim și îl lăudăm pentru curajul de
a înfrunta pe iconoclaști.
Cei care studiază vieţile sfinților îl arată pe Sfântul Ioan Damaschin ca pe un mucenic al
cauzei drepte credințe. Deși retras din viața publica, Sfântul Cuvios Ioan Damaschin se
angajează activ în controversele vremii, dezlănțuind o luptă aprigă împotriva dușmanilor
icoanelor. El știa că eliminarea sfintelor icoane era un foarte mare risc pentru lumea creștină.
Tocmai de aceea, a luat poziție împotriva tuturor iconoclaștilor, care de cele mai multe ori au fost
chiar și din interiorul Bisericii. În timpul Sfântului Ioan Damaschin, au fost descoperiți mulți
iconoclaști chiar și episcopi, preoți, calugări, care aveau tendințe neoprotestante.
218
157
158
12.9. Sfânta Împărăteasă Teodora
Icoana cu Sfânta împărăteasă Teodora am pictat-o pe un suport de lemn de tei preparat,
la dimensiunea 21x29 cm, în maniera bizantină, folosind tehnica tradițională, emulsie de ou cu
pigmenți, lucrată în aur de 24 k.
Sfânta Teodora a fost împărăteasă a Imperiului Roman de Răsărit (Bizantin) între anii
842 și 855. Se cunosc puține din viața ei dinainte de a deveni împărăteasă, însă este foarte bine
cunoscută pentru că susținut fervent cultul icoanelor, iar după moartea soțului ei a restabilit
cultul icoanelor în Imperiul Roman de Răsărit.
Sfânta împărăteasă Teodora este cinstită pe 11 februarie. Împărăteasa este recunoscută de
întreaga Biserica ca apărătoare a sfintelor icoane.
Sfânta Teodora, împărăteasă s-a născut în jurul anilor 810-815, în orașul Elissa din
Paflagonia (o regiune din nordul Asiei Mici), din părinți creștini și evlavioşi, care au crescut-o la
Constantinopol. Era înzestrată de Dumnezeu cu istețime și aleasă frumusețe. Pe mama Sfintei
Teodora o chema Teoctista, iar pe tatăl său, care avea funcția de amiral în flota imperială, îl
chema Marin. Teodora a mai avut doi frați și trei surori. Teodora a fost împărăteasă, soţia
Împăratului Teofil, luptătorul împotriva icoanelor.
Fiind înzestrată cu o frumusețe deosebită, ea a fost remarcată pentru frumusețea ei, fiind
aleasă drept soție a împăratului Teofil, care fiind iconoclast.. Se căsătorește cu împăratul Teofil
pe 4 mai 830. Împreună au avut șapte copii: cinci fete și doi băieți. Datorită faptului că Teodora
aducea cinstire sfintelor icoane, iar Teofil era împotrivă cinstirii lor, apar neânțelegerile între ei.
Teodora se împotrivi soţului în această privinţă, continuând să cinstească sfintele chipuri. În
această perioadă împăratul Teofil va emite două edicte împotriva cinstitorilor sfintelor icoane,
primul în anul 831 și al doilea în anul 838, care aveau menirea de a distruge icoanele și de a-i
pedepsi aspru pe iubitorii acestora. Împăratul Teofil, Îl numește patriarh de Constantinopol pe
Ioan Gramaticul (837-843), un iconoclast radical și prezidează un sinod în Biserica din Vlaherne,
în care se aruncă anatema asupra tuturor celor ce cinsteau Sfintele Icoane.
Împăratul Teofil moare pe 22 ianuarie 842. După moartea sa, prigoana împotriva
iubitorilor de icoane ia sfârșit. Pe tron ajunge Sfânta Teodora, deoarece fiul ei, Mihail al III-lea,
era încă minor. Ea a guvernat țara cu înțelepciune vreme de 15 ani. Împărăteasa Teodora, dorind
să restabilească cultul sfintelor icoane, a convocat în luna martie 843, un sinod în Palatul
Kanikleion din Constantinopol. Ea a folosit prilejul spre a face să fie ales ca patriarh al
159
Constantinopolului un iconodul, Metodie. Acesta a alcătuit un document cu denumirea de
Synodicon, care cuprindea învățătura dreaptă a Bisericii și condamna toate ereziile, pe toți
ereticii și iconoclaștii. Astfel, pe 11 martie 843, la Constantinopol, a fost restabilit cultul sfintelor
icoane. Totuşi, ea a stăruit ca sinodul să nu osândească pe soţul ei abia răposat, mărturisind că
acesta se căise de iconoclasmul său pe patul de moarte.
Spre a prăznui reaşezarea icoanelor, Sfânta Teodora a condus un uriaş alai cu
icoane pe străzile Constantinopolului, în duminica de 11 martie 843. Era prima duminică din
Postul Mare din acel an. De atunci, Biserica prăznuieşte reaşezarea sfintelor icoane în prima
duminică din Postul Mare, printr-o slujbă cunoscută ca Biruinţa Ortodoxiei. Pentru că sinodul de
la Constantinopol s-a ținut în ajunul primei duminici a Postului Mare, s-a stabilit ca prima
duminică din Postul Mare să fie numită Duminica Ortodoxiei și să amintească de biruința
Bisericii asupra ereziilor.
Împărăteasa Teodora este cinstită pe 11 februarie, alături de Împărăteasa Irina, datorită
faptului că sunt cele care au stabilit în urma sinoadelor cinstirea sfintelor icoane. Sfânta Teodora
împărăteasa este numită și darul lui Dumnezeu pentru apărarea sfintelor icoanelor datorită
eforturilor pe care le-a depus pentru apărarea dreptei credințe stabilite în sinodul al-VII-lea.
Cincisprezece ani mai târziu, după ce fiul ei Mihail a preluat tronul, a exilat-o pe ea și pe
cele patru surori ale sale la Mănăstirea Gastriondin Constantinopol. Sfânta Teodora a primit cu
bunăvoință aceasta, lucrând cu și mai multă râvnă pentru mântuirea sa. Sfânta Teodora a rămas
în mănăstire până la trecerea ei la cele veșnice, la 11 februarie 867.
Moaștele sfintei au fost aflate intacte și s-au păstrat în Constantinopol vreme de șase
veacuri. Astăzi, moaștele Sfintei Teodora Împărăteasa sunt așezate spre închinare în Catedrala
Panaghia Spiliotissa (Biserica Maicii Domnului "din Peșteră") din Corfu. Racla ferecată în argint
cu moaștele Împărătesei Teodora este așezată în partea dreaptă a sfântului lăcaș. Trupul Sfintei
Împărătese este expus sub sticlă, înfășurat în porfiră împărătească și având mâinile descoperite.
160
161
162
12.10. Sfinții Trei Ierarhi
Sărbătoarea Sfinților Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur
este în data de 30 ianuarie, și sunt considerați cei mai mari învăţători şi păstori ai Bisericii. Cei
trei teologi sunt prăznuiţi şi separat, însă, pentru a arăta unitatea de învăţătură, Biserica a rânduit
şi o zi de prăznuire comună. Sunt considerați sfinți recunoscuți atât în Biserica Răsăriteană cât și
în Biserica Apuseană. Sfinţii Trei Ierarhi au trăit cam în aceeaşi vreme, şi toţi trei au contribuit la
formarea creștinilor, explicându-le învăţătura lui Dumnezeu din Sfintele Scripturi, moştenite de
la Sfinţii Apostoli. Viaţa lor sfântă şi învăţăturile lor sunt vrednice de toată lauda şi încrederea.
Pentru întreaga Biserica, Sfinților Trei Ierarhi sunt modele de viață duhovnicească. Cei Trei
Ierarhi au dus o luptă neîncetată și extrem de grea pentru păzirea dreptei credințe apostolice, în
special la dogma Sfintei Treimi, cea mai de seamă taină a credinței creștine. Sfinții Trei Ierarhi
sunt considerați ca fiind ocrotitori ai instituțiilor de învățământ teologic.
Sfântul Vasile cel Mare
Sfântul Vasile cel Mare a fost un mare Sfânt Părinte al Bisericii Răsăritene. În anul 307
Sfântul Vasile a fost ales arhiepiscop al Cezareei Capadociei 219, a fost un teolog foarte apreciat
și autor de scrieri ascetice. Este unul din Sfinții Trei Ierarhi, împreună cu Ioan Gură de Aur și
Grigorie de Nazianz („Teologul”). Sfântul Vasile este sărbătorit pe data de 1 ianuarie și de
asemenea pe 30 ianuarie împreună cu Sfântul Ioan Gură de Aur (Hrisostom) și Sfântul Grigore
(Nazianzus).
S-a născut în Pont în jurul anului 329 sau 330. 220 în Cezareea Capadociei, din părinți
binecredincioși și înstăriți, Vasilie și Emilia. Vasile cel Mare mai avea A avut cinci surori si cinci
frați: Macrina, un fiu mort pe când era copil, Sfântul Vasile cel Mare, Naucrație care a murit la
vârsta de 27 de ani, Sfântul Grigorie al Nisiei, patru fete și Sfântul Petru al Sebastiei. 221 Sora
Sântului Vasile cel Mare, Macrina și fratele său Grigore din Nyssa, Petru al Sebastiei care au
devenit de asemenea sfinți. Doi dintre fratii săi au ajuns episcopi: Grigorie de Nyssa și Petru al
Sebastiei, iar sora sa, Sfânta Macrina cea Tânără, a ajuns un model de viață ascetică.
219
Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, Editura institutului biblic și de misiune a Bisericii Ortodoxe române,
București 1998, pp.19-20
220
București 1998, p. 9
221
București 1998, p. 9
163
Sfântul Vasile, încă din copilărie, a fost format de Macrina, sora lui mai mare. Sub
influența sorei sale Macrina, Vasile se apropie mai mult de biserică. Sfântul Vasile merge la
Atena, la cea mai înaltă școală din timpul său, unde a întâlnit pe Sfântul Grigorie Teologul, cu
care a legat o strânsă și sfântă prietenie. A studiat logica, matematica, gramatica, științele naturii,
retorica, filosofia și medicina. După 4-5 ani de stat în Atena Sfântul Vasile s-a întors acasă, nu l-
a mai găsit în viață pe tatăl lui.
Sfântul Vasile părăsește cariera de profesor și intră în monahism. Sfântul Vasile cel
Mare fost un practicant al milosteniei. El a orânduit viața monahală și a îndreptat și unele lipsuri
ale monahismului din timpul său, chemându-i pe moanahi să se nevoiască nu numai în folosul
mântuirii persoanale, ci și în folosul aproapelui. El este cel dintai ierarh care a întemeiat, pe
lângă Biserică, azile și spitale, în ajutorul celor săraci și neputincioși, îndemnând pe cei înstăriți
să folosească averile lor, ajutând pe cei lipsiți. Sfântul Vasile a scris câteva cărți împotriva lui
Eunomie și a arianismului în general, în care apără teza Trinității. Sfântul Vasile tratează
chestiunea Sfântului Duh și combate anumite mișcări din Macedonia care negau existența
Spiritului Sfânt. El a scris de asemenea un mare număr de lucrări exegetice despre Psalmi, Isaia
și Iov, 24 de predici și a ținut multe discursuri. Alte importante scrieri ale sale sunt: Regulile
Monahale, Moralele, Despre Judecata lui Dumnezeu, Despre Religie și 366 de epistole, multe cu
caracter dogmatic iar altele apologetice. Alte importante scrieri sunt Liturghia Sfântului Vasile
cel Mare și Moliftele Sfântului Vasile cel Mare.
Sfântul Vasile cel Mare s-a mutat catre Domnul la varsta de 50 de ani, în Cezarea în ziua
de 1 ianuarie 379.
Iconografia
Poate fi zugrăvit singur sau împreună cu Sfinții Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur.
Poate fi pictat și în registrul al cincilea (de jos) din Altar, între sfinții ierarhi, la dreapta (sud) față
de fereastra centrală, în timp ce la stânga (nord) e zugrăvit Sfântul Ioan Gură de Aur, iar alături
de ei alți Sfinți ierarhi, cu numele lor și cu hârtii în mâini.
Sfântul Ioan Gură de Aur, cunoscut și ca Ioan Hrisostom

Sfântul Ioan Gură de Aur s-a născut la Antiohia, în jurul anului 354, într-o familie nobilă,
din părinții Secundus, conducătorul armatelor din Siria, și Antuza, o femeie virtuoasă de neam
164
grec.222 Sf. Ioan Gură de Aur a fost arhiepiscop de Constantinopol, una din cele mai importante
figuri ale Bisericii orientale de rit bizantin.
Sfântul Ioan Gură de Aur a rămas orfan de tată la o vârtă mică,223 iar mama lui a rămas
văduvă la numai 20 ani, însă ea s-a dedicat cu râvnă și perseverență educației fiului ei, renunțând
la recăsătorire. La vârsta de 18 ani se dedică studiului Sfintelor Sacripturi și rugăciunii. După
moartea mamei sale, Antuza, Sfântul Ioan Gură de Aur s-a retras în munții Antiohiei, unde a dus
patru ani o viață severă sub îndrumarea unui monah, iar după aceea, s-a retras doi ani într-o
peșteră. După acest timp este hirotonit diacon, apoi preot, iar mai târziu a fost hirotonit episcop.
Sf. Ioan Gură de Aur se îngrijește de săraci si de bolnavi, continuând lucrarea Sfântul
Vasile cel Mare.224 Moare în anul 407. Din 1 mai 1626, moaștele Sfântului Ioan se regăsesc la
Roma.225
Până în zilele noastre s-au păstrat atâtea opere, comentarii, predici și scrisori care sunt
scrise de Ioan Gură de Aur. Între predici se găsesc și o serie de comentarii la Vechiul Testament
și la Noul Testament sau predici tematice. Toate cele 238 de scrisori păstrate au fost scrise în
exil. Despre scrierile sale, putem spune că s-a bucurat întreaga Biserică.
Scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur, dintre cele mai bogate şi alese ale literaturii
mondiale, s-au păstrat aproape în totalitate. Opera sa conţine tratate, omilii, cateheze, comentarii
biblice, cuvântări, epistole, precum şi cărţi de cult, dintre care cea mai celebră, rămâne, fără
îndoială, Slujba Sfintei Liturghii, după care se oficiază Liturghia.
Sfântul Grigorie Teologul

Sfântul Ierarh Grigorie Teologul se naște în 329, ca fiu al episcopului Grigorie și al
Nonei. El este cunoscut și ca Grigorie de Nazianz, a fost un mare sfânt părinte și învățător al
Bisericii. Sfântul Grigorie Teologul s-a născut în apropierea orașului Nazianz, din părinți nobili
și drepți 226, unde i se oferă o educație umană-creștină. Are un frate, Cezar, medic învățat, și o
soră Gorgonia. Prăznuirea lui se face pe 25 ianuarie, iar în 30 ianuarie, la sărbătoarea Sfinților
Trei Ierarhi, este comemorat de Biserică, împreună cu sfinții Vasile cel Mare și Ioan Gură de
222
Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte de aur, volumul VII, Editura Egunenița, 2015, p. 11
223
224
225
226
Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântări teologice, Editura Herald, București, p. 8
165
Aur. Sfântul Vasile merge la Atena, pentru studii, la cea mai înaltă școală din timpul său, unde l-
a întâlnit pe Sfântul Vasile cel Mare, cu care a legat sfântă și adevărată prietenie. Se ajutau în
toate reciproc, aveau în comun foarte multe caracteristici, iar mentalitatea lor era foarte
asemănătoare.
După întoarcerea de la Atena va primi botezul creștin.227 Tatăl Sfântului Grigorie de Nazianz era
episcopul fiului său, și își dorea ca fiul său să devină preot. În anul 362, tatăl său i-a propus să-l
facă preot și la hirotonit preot cu sila, 228 adică împotriva voinței sale. Primind această taină fără
voia lui, alege să fugă în Pont la prietenul său de suflet, la Sfântul Vasile. Cu timpul s-a
îndepărtat de slujba preoțească, după care se dedică vieții ascetice, unde ducea viață retrasă
împreună cu prietenul său, Sfântul Vasile, în liniștea singurătății. Petrecând împreună și
sprijinindu-se unul pe altul pentru a înainta pe calea virtuții, între altele, au alcătuit și orânduieli
ascetice, pentru monahii care s-au îndepărtat de lume și iubeau mai mult apropierea de
Dumnezeu. 229 Aici lucrează cu prietenul său la alcătuirea primei filocalii (conținând scrieri ale
lui Origen). După un timp, Sfântului Grigorie de Nazianz s-a întors la tatăl său, care era episcop
în Nazianz pentru a-l ajuta la păstorirea eparhiei acestuia.
După moartea tatălui sau și a mamei sale, Sfântul Ierarh Grigorie Teologul se retrage în
mănăstirea Sfântul Tecla, la Seleucia, în Isauria. Sfântul Ierarh Grigorie Teologul se retrase la
locul său natal, Arianz, unde și-a petrecut ultimii ani ai vieții în rugăciune, studiu, dedicându-se
și lucrărilor teologice. A trecut la cele veșnice în 389, în vârstă de aproximativ 60 de ani. Pentru
marea și adânca sa învățătură și pentru elocvența cu care o împărtășea, a fost numit ”Teologul”.
Sfântul Ierarh Grigorie este zugrăvit împreună cu Sfinții Vasile cel Mare și Ioan Gură de
Aur. Mai este zugrăvit la al doilea Sinod Ecumenic, între ierarhii prezenți acolo, precum Sfântul
Chiril al Ierusalimului, Timotei al Alexandriei, Meletie al Antiohiei, Damasus, papa Romei,
scriind Crezul, de la: „Și întru Duhul Sfânt...” Cele mai cunoscute dintre cuvântările sale sunt:
“Cele cinci Cuvântări Teologice”, cuvântări ținute de el chiar în biserica Învierii din
Constantinopol.
227
228
229
166
167
168
12.11. Sfânta Familie
Icoana-Sfânta Familie am pictat-o pe suport de lemn, tehnica tradițională, lucrată cu foiță
de aur de 24 k, dimensiunea 25cm/35cm, anul 2019.
În Biserica greco-catolică și romano-catolică, Sărbătoarea Sfintei Familii se celebrează
în prima duminică dintre Crăciun şi 1 ianuarie (sau pe 30 decembrie când în acest interval nu
cade o duminică). Familia de la Nazaret am putea spune că este "patroana" tuturor familiilor.
Liturghia şi textele scripturistice prezintă întruparea Fiului lui Dumnezeu într-o familie
umană concretă. Mântuitorul a trăit din primul moment al existenţei sale pământeşti această
experienţă primară. Trăind alături de părinţi, a împărtăşit cu ei bucuriile şi durerile. Familia
Sfântă din Nazaret a cunoscut situaţii precare, de nesiguranţă, de frică şi nelinişte, precum fuga
de primejdii dar şi experienţe religioase frumoase trăite în casă sau în pelerinaj la templu cu
ocazia sărbătorilor. Sfânta Familie de la Nazaret este numită astfel tocmai pentru că aici este
prezent Isus Hristos, iar Sfânta Fecioară Maria și Sfântul Iosif ne arată că într-o familie creștină
mama și tatăl au roluri bine definite în creșterea lui Isus.
În Noul Testament, Dumnezeu salvează Sfânta Familie cu ajutorul lui Iosif. Astfel, Iosif
devine protectorul familiei din Nazaret.
Familia Sfântă nu este o familie bogată, ci una de oameni simpli, dar uniți în credință,
speranță și iubire, cu dorința de a împlini întru toate voința lui Dumnezeu. O familie de oameni
sfinți, care a dorit să păstreze comuniunea cu «familia divină» oferind tuturor familiilor umane
un model de viață și un ideal. «După planul plin de milă al lui Dumnezeu,- scrie Ioan Paul al II-
lea, familia din Nazaret a fost locul unde a trăit ascuns mulți ani Fiul lui Dumnezeu, deci această
Sfântă Familie este prototipul și icoana tuturor familiilor creștine» (cf FC 86). În această modestă
familie din Nazaret, a dorit Domnul să se nască, să crească și să fie educat până la maturitate,
momentul în care s-a desprins de familie pentru a se dedica total misiunii Sale mântuitoare.230
Sfânta Familie este o familie modestă, încercată de sărăcie, de persecuție, de exil, care a trăit
supusă legilor tradiției religioase și civile ale vremii, reușind să-și păstreze armonia, echilibrul și
stabilitatea chiar și în momente dificile.
În cadrul Bisericii Ortodoxe, icoana "Sfânta Familie" este o reprezentare străină în
tradiția iconografiei bizantine, însă cu toate acestea este redată pictural atât în maniera bizantină
230
169
cât și în maniera renascentistă. Această reprezentare nu se regăsește în nici una dintre vechile
tradiții bisericești răsăritene. Din nefericire, folosirea acestei imagini a motivat sectele și cultele
neoprotestante să creadă că Isus Hristos a mai avut și alți frați trupești, născuți tot din Fecioara
Maria. Pe baza acestei icoane multe culte neoprotestante au făcut multe interpretări greșite.
Riscul major pe care îl aduce cu sine imaginea cu "Sfânta Familie" este acela că multi pot să
înterpreteze în mod greșit această icoană. Tocmai de aceea această reprezentare este extrem de
riscantă pentru cei care sunt străini față de Biserică și de cele sfinte. Icoana "Sfânta Familie" este
numirea dată de Biserica Romano-Catolică. Această icoană nu există în Biserica tradițională
răsăriteană. Defapt, această icoană nu este acceptată de ei. În Biserica Ortodoxă este acceptată
icoana redată pictural a Nașterii Domnului, care nu înfățișează o "familie", ci taina tainelor, ea
întrupând o întreaga teologie patristică. Nașterea Domnului întrupează dogmele Bisericii și
modul în care Sfinții Părinți au înțeles această taină a tainelor. Unii icomografi se folosesc de
orice au la îndemână. Pentru aceasta, mai ales în perioada sărbătorilor din jurul Nașterii
Domnului, pentru a atrage cât mai multi cumpărători, marile magazine fac abuz de limbajul si de
imaginile bisericesti. Astfel, icoana "Sfânta Familie" este folosit ca cele mai bune "ingrediente"
comerciale.
Conform scrierilor apocrife, mai înainte de logodirea cu Fecioara Maria, dreptul
Iosif mai fusese căsătorit; soția lui se numea Salomeea, iar împreună au avut șapte copii, care
apar numiți ulterior în Evanghelie drept "frații lui Isus"; aceștia sunt însă doar frați vitregi,
întrucât Fecioara Maria nu L-a născut decât pe Mântuitorul, în chip tainic.
Viaţa Sfintei Familii decurge potrivit culturii poporului şi tradiţiei religioase din care
făcea parte. Modelul sfintei familii din Nazaret și a multor familii creștine «sfinte» din timpurile
noastre, care își trăiesc cu curaj și perseverență, în credință și speranță, adevărata vocație la
iubire fidelă și responsabilă, ne arată că este posibil să se trăiască valorile autentice ale familiei
creștine chiar și în condiții de sărăcie, marginalizare sau migrație.231
Preasfinţia Sa Florentin Crihălmeanu a invitat adesea: "Să privim spre Sfânta Familie şi
spre modelul pe care această familie ni-l inspiră. Sfânta familie din Nazaret se dovedește a fi o
«icoană a Preasfintei Treimi», o imagine vie a modelului suprem de comuniune în iubire și de
unitate în diversitate a Persoanelor. Maria și Iosif sunt uniți prin legătura iubirii în căsătorie, dar
231
Creștină, 2021, p. 177

170
mai cu seamă prin unitatea spirituală a legăturilor de iubire pe care fiecare dintre ei le are cu
Dumnezeu Tatăl și cu Fiul Său, Isus Hristos. Astfel, unitatea din familia lor este construită pe
unitatea spirituală cu Dumnezeu Tatăl, adevărată legătură a desăvârșirii și a păcii, care-i va
asigura soliditatea și trăinicia în încercările și ispitele lumii. 232
Icoana Sfintei Familii pornește de la o intentie foarte bună, însă nu există în tradiția
iconografică și nu este acceptată, deoarece nu este redată canonic după învățătura Sfinților
Părinți ai Bisericii, și lasă porți deschise care pot să creeze tot felul de interpretări greșite. Cu
toate acestea, suntem mulți care apărăm integritatea acestei familii sfinte. Ca și mulți alți
episcopi, preoți, persoane consacrate și credincioși fedeli ai bisericii, s-a apărat autenticitatea
Sfintei Familii în fața celor care au contestat mereu Icoana Sfânta Familie, sau au făcut tot felul
de interpretări greșite asupra acestei icoane.
Fecioara Maria fusese aleasă din veșnicie, zămislită fără de prihană și consacrată la
templu, pentru a putea primi în sânul ei imaculat Cuvântul, care, din trupul ei, trup a luat. De
aceea, Maria este «cea plină de har» și «binecuvântată între femei». Chiar dacă Fecioara Maria a
dat naștere lui Isus, Prin voința divină, Maria își va păstra integritatea fizică după naștere, iar prin
colaborarea cu harul va păstra unitatea spirituală cu cerescul Tată. Astfel, Preacurata Fecioară ne
oferă modelul unic al întreitei vocații împlinite: Mamă, Fecioară și persoană consacrată. Toate
aceste daruri nu au ferit-o pe Maria de lupta pentru păstrarea acestei unități și a integrității
consacrării ei. 233 Dreptul Iosif, a văzut-o pe Maica Domnului ca fiind aleasă, pusă deoparte
pentru Dumnezeu.
Maria ocupă un loc important în scrierile apocrife și în mod special trei momente ale
vieții sale pământești: copilăria sa, patima, învierea Domnului și adormirea Maicii Domnului.
Copilăria sa este descrisă în cea mai veche și mai importantă scriere apocrifă, numită
Protoevanghelia lui Iacob. Patima Domnului esre redat în scrierea apocrifă în Evanghelia după
Nicodim și în în Evanghelia după Gamaliel. Adormirea maicii Domnului este scrisă în cartea lui
Pseudo-Ioan.
232
IPS. Florentin Crihălmeanu, Scrisori Pastorale 2002-2012, Editura Viața Creștină, Cluj-Napoca, 2012,
p.432, insă se găsește și la IPS. Florentin Crihălmeanu, Episcop greco-catolic de Cluj-Gherla, Testament
Spiritual, Editura Viața Creștină, 2021, p. 182-183
233
Creștină, 2021, p. 182
171
172
12.12. Sfântul Nicodim cel Sfințit
Icoana cu Sfântul Cuvios Nicodim cel Sfințit am pictat-o pe un suport de lemn de tei
preparat, la dimensiunea 21x29 cm, în maniera bizantină, folosind tehnica tradițională, emulsie
de ou cu pigmenți, lucrată în aur de 24 k. Am finalizat-o în data de 17.03.2021.
Sfântul Nicodim a fost un arhimandrit, întemeietorul mănăstirilor Vodița și Tismana din
Oltenia și a mănăstirii Vișina pe valea Jiului. Pentru tot ce a făcut pentru ortodoxism și neamul
românesc este considerat ocrotitorul Olteniei. Cea mai mare ctitorie a sfântului este fără îndoială
Mănăstirea Tismana.
Sfântul preacuviosul Părintele nostru Nicodim cel Sfințit era de neam macedo-român,
născut din părinți binecredincioși și temători de Dumnezeu la Prilep, în sudul Serbiei, în anul
1320, fiind înrudit cu familia despotului Lazăr și a domnului Țării Românești, Nicolae
Alexandru Basarab. Sfântul Nicodim este botezat creștinește și crescut în credință și în dragoste
față de Dumnezeu. 234 Sfântul Nicodim, lepădându-se de toate cele lumești, părăsește casa
părintească, frați, toate rudeniile sale, viața comoda și se duce în muntele Athos. 235 El este
chemat de Hristos la nevoința vieții monahale în Mănăstirea Hilandar din Muntele Athos, unde
primește îngerescul chip, unde a ajuns în fruntea obștei. După scurt timp, Sfântul Nicodim
primește și darul diaconiei, iar după ceva timp primește și taina Preoției. După ce primește taina
Preoției, Sfântul Nicodim se dedică tot mai mult rugăciunii, privegherilor și postului. După o
perioadă de timp, soborul părinților din mănăstire au ales ca Sfântul Nicodim să devină egumen
al acestei lavre și chiar proto-epistat în conducerea Sfântului Munte.236 El nu vrea să lase liniștea
și rugăciunea, însă la insistența lor acceptă misiunea pe care o primește. Numele Sfântului
Nicodim de la Tismana se făcuse cunoscut până dincolo de hotarele Țării Românești, pentru
sfințenia vieții sale și darul vindecării a tot felul de boli.
Ajungând la Athos, în muntele Maicii Domnului, Cuviosul Nicodim s-a nevoit mai
întâi în obște, apoi singur într-o peșteră în preajma Mănăstirii Hilandar, răbdând grele ispite de la
diavol. Însă, fiind umbrit de darul lui Hristos, în puțină vreme s-a curățit de patimi, a deprins
lucrarea cea dumnezeiască a sfintei rugăciuni și încă din timpul vieții pământești s-a învrednicit
de darul mai înainte-vederii și al facerii de minuni, avea darul tămăduirii, avea și puterea asupra
234
Viața Sfântului Cuvios Nicodim cel Sfințit, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1883, p. 17
235
236
173
spiritelor necurate și izgonea spiritelor necurate din oameni, izgonind chiar și draci dn oameni,
ajungând vestit în tot Muntele. Toți cei care veneau cu credință la Sfântul Nicodim, se tămăduiau
de tot feluul de boli și neputințe, iar alții, care aveau mai multă credință și dragoste față de
sfântul Nicodim, se tămăduiau doar la atingerea veșmintelor preoțești, când Sfântul Nicodim
slujea și era cu Sfintele Daruri în mâini. Sfântul Nicodim a făcut multe și nenumărate minuni cu
puterea lui Hristos, cât a trăit în viață.
Ca egumen al Mănăstirii Hilandar, Cuviosul Nicodim a adunat în obștea sa până la o sută
de călugări atoniți, greci, sârbi, macedoneni, români și bulgari, deprinzându-i pe toți frica de
Dumnezeu și hrănindu-i cu învățăturile Sfintei Scripturi. Căci era dascăl iscusit al rugăciunii lui
Isus, adânc teolog și părinte duhovnicesc pentru mulți. Pentru aceea nu puțini sihaștri, călugări
de chinovii și egumeni veneau la el pentru sfat și cuvânt de folos.
După o viață ascetică de mai mulți ani, Sfântul Nicodim devine fondatorul vieții
monastice din munții Carpați, iar în 1342 întemeiază mănăstirea Vodița, iar în 1382 întemează
așezămăntul monahal din Tismana.237
În urma unei descoperiri dumnezeiești, Sfântul Nicodim vine din Muntele Athos cu
mai mulți ucenici în sudul Dunării, aproape de Vidin, unde întemeiază două mici așezări
monahale: Vratna și Mănăstirița.
La bătrânețe, Sfântul Nicodim se se retrage la mai aspră nevoință în peștera de deasupra
mănăstirii, ce se păstrează până astăzi. Acolo se nevoia cuviosul toată săptămâna în post, în
priveghere de toată noaptea și în neîncetată rugăciune. Numai Duminica și la praznice cobora din
peșteră în Mănăstirea Tismana și săvârșea Sfânta Liturghie. Apoi vindeca pe cei bolnavi care
veneau la dânsul, mânca la trapeză cu părinții, sfătuia și mângâia pe toți cu cuvinte de folos și se
urca din nou la peșteră.
Ajungând la adânci bătrâneți cu sfințenie, Sfântul Nicodim simte că i se apropie
sfârșitul, îî cheamă pe toți și le dă binecuvântarea, iar în ziua de 26 decembrie, 1406, a fost
chemat la Domnul la viața cerească și nepieritoare, fiind plâns de toți ucenicii săi. 238 Sfântul
Nicodim a fost îngropat în mormântul pe care și-l pregătise încă din timpul vieții în pridvorul
Mănăstirii Tismana. Moaștele sale s-au păstrat o perioadă la Tismana, după care au fost ascunse
de călugări pentru a nu cădea pe mâna necredincioșilor. Sfintele sale moaște s-au îngropat cu
237
238
Despre trecerea Sfântului Nicodim la cele veșnice, putem vedea la pp. 65, 66
174
multă plângere în biserica Mănăstirii Tismana, în mormântul dinainte pregătit, cum se vede până
astăzi, unde se face în tot anul prăznuirea lui. După ce Dumnezeu i-a proslăvit moaștele cu
mireasmă dumnezeiască de bun miros și cu dar izvorâtor de mir și cu facere de minuni, au fost
scoase și puse în raclă, fiind așezate cu cinste în biserica zidită de el, ca și moaștele Sfântului
Grigorie Decapolitul, în Sfânta Mănăstire Bistrița.
Duhurile cele necurate din oameni se izgonesc cu chemarea numelui sfântului și
vindecări de multe feluri de boli se dăruiesc celor ce năzuiesc și aleargă cu credință la ajutorul
lui. Și țara aceasta, cu rugăciunile și cu ajutorul Sfântului Nicodim, de multe nevoi se păzește și
se izbăvește.
Sfântul Nicodim a avut calități de bun cărturar, isihast și teolog. A corespondat cu
mai mulți teologi, iar din această corespondență s-au păstrat două scrisori cu Patriarhul Eftimie al
Târnovei, în chestiuni dogmatice.
Sfințenia vieții sale și minunile săvârșite atât în timpul vieții, cât și după moarte, prin
moaștele sale, l-au eternizat. Deși a fost considerat un sfânt încă în timpul vieții, a fost canonizat
de Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române abia după aproape 600 ani, în 1955, fiind
pomenit sub numele de Sfântul Nicodim cel Sfințit de la Tismana, pe data de 26 decembrie, în a
doua zi de Crăciun, Biserica Ortodoxă Română face pomenirea Sfântului Nicodim de la
Tismana, considerat părintele monahismului românesc. 239
239
175
176
12.13. Sfântul Stelian
Sfântul Stelian, ocrotitorul pruncilor și al familiei creștine, este prăznuit în fiecare an la
data de 26 noiembrie. Sfântul Stelian Paflagonul se naște dintr-o familie de creștini foarte buni,
în secolul al VI-lea, la Adrianopolis, în provincia Paflagonia din Asia Mică (pe teritoriul Turciei
de astăzi), într-o familie foarte bogată. Părinții pruncului Stelian, oameni înstăriți, treceau însă
printr-o altă durere, aceea a pierderii copiilor lor la scurtă vreme de la naștere. Tocmai de aceea,
el va crește cu o dragoste nestinsă pentru copii și cu milă pentru cei în suferință. Încă din
copilărie Sfântul Stelian este atras spre cele duhovnicești și îndrumat în permanență de părinți pe
calea bisericii. În iconografia bizantină, Sfântul Cuvios Stelian este redat pictural în mod obișnuit
cu un copil în brațe, pentru neobosita sa misiune de a-i apăra pe cei mici, ajutându-i în mod
special pe copiii bolnavi.
După moartea părinților si-a impărtit bogația pe care o avea săracilor și s-a facut monah,
iubind viața de rugăciune, sfintele liturghii, făcând ascultare și urmărind îndeaproape sfaturile
duhovnicești ale bătrânilor călugări. Cunoscând râvna pentru trăirea monahicească și dragoste
pentru Hristos, starețul rânduiește pregătirea lui Stelian pentru treapta preoției. Dorind să se
adâncească în rugăciune și în cunoașterea lui Dumnezeu, a plecat în pustie. A intrat într-o peșteră
în care primea hrana de la dumnezeiescul înger. Din dragoste pentru oameni, venea printre ei
pentru a-i ajuta, apoi se întorcea în chilie pentru odihnă. Pentru viața sa curată și pentru
rugăciune, a primit darul tămăduirii, adică darul de a vindeca poporul de diverse boli, iar pruncii
bolnavi au fost tamăduiți. Multe mame când chemau cu credință numele acestui Sfânt Stelian și
zugrăveau sfânta lui icoană, iarăși dobândeau alți copii, iar pe copilașii bolnavi îi scapă de boală.
Cuviosul Stelian era frământat de prigoanele unor împărați ai Bizanțului dezlănțuiți
pentru defăimarea sfintelor icoane. Atunci cad victime luptătorilor contra icoanelor numeroși
ierarhi, teologi, preoți, călugări și credincioși. Slujbele de fiecare miercuri, săvârșite în cinstea
cuviosului, și prăznuirea numelui său, la 26 noiembrie, atrag numeroși credincioși.
Pentru aceste fapte ale sale, Sfântul Stelian a devenit ocrotitorul pruncilor și al familiei creștine.
Racla cu Moaștele Sfântului Stelian sunt Biserica Sfântul Stelian, numită "Lucaci”, din
Bucureși, unde mii de credincioși îl cinstesc și găsesc alinare.
177
178
12.14. Sfântul Dimitrie
Sfântul Dimitrie s-a născut în Tesalonic, tatăl său era guvernator al oraşului, fiind creştin
în ascuns. Sfântul Dimitrie este singurul lor fiu. Când copilul a ajuns la vârsta la care să poată
cunoaşte şi să înţeleagă adevărul, l-au dus părinţii în casa lor de rugăciune, o cameră din palat,
ascunsă, unde i-au arătat icoana adevăratului Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul, şi icoana
Născătoarei de Dumnezeu. Aici chemând în taină un preot şi pe câţiva creştini, prieteni apropiaţi,
au botezat pe fiul lor în numele Preasfintei Treimi.
Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, a fost numit, datorită calităţilor sale, guvernator al
Tesalonicului, după moartea tatălui său. Mai târziu, împăratul Maximian a aflat că Dimitrie este
creştin, lucru care l-a mâniat foarte tare. Drept urmare, întorcându-se biruitor dintr-un război cu
sciţii, Maximian a poruncit să se facă praznice în fiecare cetate, în cinstea zeilor. Dimitrie a
mărturisit cu îndrăzneală că este creştin şi a defăimat închinarea păgânească. Pedeapsa
împăratului a fost maximă: Dimitrie a fost închis în temniţă şi ucis cu suliţa.
Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir sau Sfântul Dumitru, Izvorâtorul de
mir (adică Sfântul Dumitru de la Tesalonic / Salonic) a fost un martir creștin, ucis pentru că nu se
închina la zei. Sfântul Dimitrie este sfânt militar din veacul al III-lea care a trăit în vremea
împăraților Maximian și Dioclețian în cetatea Tesalonic. A fost martirizat pe la anul 306. Ca
urmare a faptului că l-a mărturisit pe Isus Hristos, Sfântul Dimitrie a fost închis, iar în ziua de
douăzeci şi şase a lunii octombrie, au intrat ostaşii în temniţa în care fusese aruncat şi găsindu-l
stând la rugăciune, l-au împuns cu suliţele şi l-au ucis.
Marele Mucenic Dumitru este venerat ca fiind unul dintre cei mai mari sfinți militari, atât
în Biserica Ortodoxă, cât și în Biserica Catolică de rit bizantin și cea de rit roman. În bisericile
ortodoxe și catolice de rit bizantin, precum și în cea de rit roman, se sărbătorește la data de 26
octombrie. Creștinii ortodocși care urmează calendarul iulian îl sărbătoresc pe Sfântul Dumitru la
8 noiembrie.
I se mai spune Sfântului Mucenic Dimitrie şi Izvorâtorul de Mir, pentru că atunci când s-
a săpat temelia pentru această construcţie, au fost găsite moaştele Sfântului Dimitrie, care
izvorau mir bine mirositor, în aşa fel încât toată cetatea a fost umplută de mireasmă. De aceea,
întreaga biserică îl cinstește. Biserica Sfântul Dimitrie din Tesalonic adăposteşte moaştele
Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, care este şi ocrotitorul oraşului.
179
180
12.15. Sfântul Anton de Pavova
Icoana cu Sfântul Anton de Padova am pictat-o pe pânză, la dimensiunea 30x40 cm, în
maniera bizantină, folosind tehnica tradițională, emulsie de ou cu pigmenți, lucrată în aur de
24 k.
De regulă, iconografia îl reprezintă cu o carte în mână, semn al cunoașterii profunde a
Scripturii, după cum flama și inima fac referință la ardoarea predicilor sale, în timp ce crinul
evidențiază curăția evanghelică, iar Pruncul Isus din brațele sale amintește de vizita cerească
primită în timpul unei trăiri mistice.
Sfântul Anton de Padova a primit la botez numele de Ferdinand; el nu este de loc din
Padova – Italia, ci s-a născut la Lisabona – Portugalia. Nu cunoaștem exact data nașterii, însă
după anumite ipoteze, Sfântul Anton de Padova s-a născut în jurul anului 1195, în ziua de 15, de
sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, într-o bogată familie de nobili, din părinții Martin și
Maria. 240 Deasemenea, botezul l-a primit în catedrala romanică, care era aproape de casa lui, în
cristelnița păstrată până astăzi. Numele lui de botez este Ferdinand.241 Încă din copilărie mama
lui îl educa creștinește și mergea cu el la bisercă. A mai avut doi frați și două surori, părinții
crescându-i pe cei cinci copii cu toată grija și dragostea. În familia Sfântului Anton era o
atmosferă frumoasă, creștinească, primea mereu sfaturi bune și înțelepte și mai cu seamă prin
exemplul părinților. De aceea, Fernandez a fost foarte supus, blând, pios, milostiv față de cei
săraci și cu un suflet frumos, inofensiv și curat. În fiecare zi mergea la Sfânta Liturghie.
Sfântul Anton de Padova a fost un preot catolic portughez și un călugăr al Ordinului
Franciscan. A fost canonizat la 13 mai 1232, la mai puțin de un an de la deces, iar la 16 ianuarie
1946 Papa Pius al XIIlea l-a declarat pe Sfântul Anton de Padova învăţător al Bisericii, cu titlul
de «Doctor Evangelicus». Biserica catolică celebrează anual în 13 iunie comemorarea liturgică a
Sfântului Anton de Padova, în fiecare an. Sfântul Anton de Padova a fost una din figurile
remarcabile ale Ordinului Franciscan.
Sfântul Anton de Padova a făcut studiile în locul său natal, Lisabona. Aici era scoala
episcopală, unde ar fi întâlnit mai mulți colegi, proveniți, ca și el, din familiile înstărite ale
orașului. Grupul de prieteni, relațiile cu familiile nobile portugheze și lecțiile zilnice aveau să-i
fortifice caracterul și înfățișarea. Devenind adolescent, avea un grup de prieteni fară educație
240
Vergilio Gamboso, Viața Sfântului Anton de Padova, Edizioni Messaggero Padova, p. 8
241
181
morală. Prietenii lui se complăceau în trândăvie și în patimi, însă cu timpul Ferdinand (adică
Sfântul Anton de Padova) își dă seama situație și părăsește grupul de prieteni. Își dă seama de
viciile și patimile care infectau societatea. Simțea că sufletul lui este într-un mare risc,
compromis și ni a cedat atracțiilor și plăcerilor.
Înainte de a intra în Ordinul Franciscanilor, Sfântul Anton de Padova a fost doi ani în
mănăstirea augustiniană, “Sfântul Vincenţiu de Fora” și opt ani, la cererea lui, în altă mănăstire,
abația Sfânta Cruce, care aparține tot de tot de Ordinul Augustinian, iar mai târziu a îmbrățișat
forma vieții consacrate a Sfântului Francisc din Assisi, luându-și numele Anton. Ceremonia de
consfințire a lui Sfântului Anton de Padova în familia franciscană a fost foarte simplă. În
prezența celor care i-au fost, pentru atâția ani însoțitori, și care erau surprinși de această
schimbare, el a lăsat deoparte veșmântul alb al augustinienilor și a îmbrăcat o tunică aspră,
cenușie , încingându-se cu o funie. 242
În tinereţe, Anton dorise un alt stil de viaţă. Părinții lui nu au fost deacord cu decizia
fiului lor de a intra în mănăstire. Ca orice părinte, aveau multe planuri pentru fiul lor.
În 1210, la vârsta de 15 ani intra în rândul canonicilor regulari, la mănăstirea
augustiniană, “Sfântul Vincenţiu de Fora”. Aici se dedică îndată studiului ştiinţelor sacre. Cam
doi ani a petrecut Ferdinand (Sfântul Anton de Padova) la abația Sfântul Vicențiu.243 Ferdinand
ia altă decizie și părăsește abația Sfântul Vincenţiu. După un timp, tânărul Ferdinand ajunse la
Coimbra, în jurul anului 1212, intrând în abația Sfânta Cruce. 244 Abația Sfânta Cruce era și un
centru de cultură, cel mai impunător din regat. Este hirotonit preot în abația Sfânta Cruce.
Ferdinand a rămas aproape opt ani în abație. 245 În abația Sfânta Cruce se dedica rugăciunii,
studiului și apostolatului. Din manuscrisul Vita Prima, păstrat în biblioteca antoniană din
Padova, are o remarcă interesantă, dovedind faptul că Sfântul Anton de Padova când a intrat în
Ordinul Franciscan era deja preot. 246 Dobândind o vastă cultură, a fost primul din ordinul său
care a predat confraților teologia. Sfințit preot la Forli, s-a dovedit un predicator excepțional.
Cu toată împotrivirea familiei, Ferdinand cere şi primeşte haina franciscană, schimbându-
şi cu această ocazie numele în Anton. Se alătură primului grup de misionari care se îndreptau
242
243
244
245
246
182
spre Maroc şi, fericit, pune piciorul pe pământul Africii. Aici însă, urmările bolii de care suferea,
hidropizia, devin foarte supărătoare, şi conducătorul grupului de misionari îi porunceşte să se
reîntoarcă în Portugalia.
În ziua de 13 iunie, Anton se afla la mănăstirea Camposanpietro, din afara oraşului;
simţindu-se foarte rău, a cerut să fie adus în Padova. Aşezat pe un car cu fân este transportat cu
deosebită atenţie, dar, ajunşi la Arcela, o altă mănăstire, la 1 km de oraş, Anton îi roagă să
oprească, mai priveşte o dată oraşul, îl binecuvântează iar, şi închide ochii. Peste cîteva
momente, cete de copii alergau pe străzile oraşului vestind cu bucuria nevinovată a copilăriei: «A
murit Sfîntul! A murit Sfîntul!». Clopotele tuturor bisericilor din oraş s-au întîlnit într-o solemnă
cântare de triumf, de recunoştinţă, de nemărginită durere. O tradiţie spune că, în aceleaşi
momente, şi clopotele din Lisabona, fără a fi trase de cineva, au început să sune, cutremurînd
inimile, care au simţit că Ferdinand al lor a ajuns pe culmea de la hotarul dintre pămînt şi cer.
În discursurile care s-au păstrat până la noi, sunt citate aproximativ 250 de opere scrise de
96 de autori. A murit la Padova în 13 iunie 1231.
Abia după un an de zile, în sărbătoarea Rusaliilor 1232 Sfântul Anton de Padova este
ridicat la cinstea altarelor. De atunci, cu fiecare veac ce a trecut amintirea lui a devenit tot mai
vie, şi astăzi numele lui este rostit cu încredere pe toate meridianele pămîntului, de către oameni
de toate convingerile, din toate rasele, din toate treptele sociale şi culturale.
Totuşi acest trup frumos când a fost dezgropat după 32 de ani era complet transformat
în cenuşă. Însă ceva rămăsese din el, şi anume limba. Acea limbă poate fi văzută şi astăzi după
atâţia ani de la moartea sfântului Anton în bazilica din Padova.
183
184
12.16. Sfântul Gheorghe
Sfântul Mare Mucenic Gheorghe s-a născut în Cappadocia, într-o familie creștină de
origine greacă, și a trăit în timpul domniei împăratului Dioclețian, în secolul al IV-lea. Nu sunt
documente care să conțină mai multe date despre viața sa.
Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, care mai este numit şi „purtătorul de biruință”, este
sărbătorit în fiecare an la data de 23 aprilie. Însă anul acesta, 2022, slujba de Sf. Gheorghe s-a
săvârșit luni, 25 aprilie 2022, fiindcă pe 23 aprilie este ultima zi din Postul Paștelui și este zi
aliturgică, iar pe 24 aprilie are loc slujba Învierii Domnului, Paștele.
Datorită vitejiei și victoriilor sale, a devenit conducător de armată. Ajunge în slujba
împăratului ca militar şi se confruntă în mod direct cu persecuţiile asupra creştinilor începute în
anul 303. Sfântul Gheorghe a fost general roman de origine greacă și ofițer în Garda împăratului
roman Dioclețian. Sfântului Gheorghe i s-au propus tot felul onoruri pentru a renunța la credința
în Dumnezeu, însă toate aceste încercări au fost zadarnice. Pentru că nu a lepadat credința în
Hristos, Sfântul Gheorghe este condamnat la moarte prin decapitare. Sfântul Gheorghe nu se
ferește să-și mărturisească credința în Hristos, motiv pentru care va fi întemnitat. Ca să-l
intimideze, fost supus la diverse chinuri: loviri cu sulița, tras pe roată, îngropat în var, lespezi de
piatră puse pe piept etc, dar nicio tortură nu l-a făcut să renunțe la credința sa. Cei prezenți la
aceste suferințe, la care era supus Sfântul Gheorghe, au renunțat la credința păgână și au primit
credința în Isus Hristos.
În iconografia bizantină, Sfântului Gheorghe este redat pictural călare pe un cal,
străpungând cu sulița un balaur, fie bust sau figură întreagă. Reprezentarea iconografică a
Sfântului Gheorghe simbolizează modelul de curaj în lupta cu diavolul. Această imagine a
sfântului a ramas în amintirea oamenilor ca model de curaj în lupta cu răul. Mai este reprezentat
într-o mantie roșie, culoare specifică pentru martiri, dar și ca razboinic pentru apărarea credinței,
cu o diademă metalică pe cap, ținând o cruce în mână dreaptă și o sabie în mâna stângă.
Multe biserici din ţară poartă hramul Sfântului Gheorghe. De asemenea și multe orașe din
țară. Al treilea braț al Dunării, în Deltă, se numește Brațul Sfântului Gheorghe.
185
186
CAPITOLUL XIII.
TRANSFIGURAREA CHIPULUI
PORTRETUL PS. FLORENTIN CRIHĂLMEANU
Portretul PS. Florentin Crihălmeanu este o lucrare pentru nivelul de Master-examen la

Secția de Artă Sacră, pictată pe pânză, în tehnica tradițională, lucrată cu aur la veșmintele
arhierești și mitră, dimensiunea 40x30 cm, în luna ianuarie, anul 2021.
Tema propusă pentru acestă perioadă a fost transfigurarea chipului. Aveam libertatea de a
alege portretul după care să lucrăm. Cunoscând faptul că PS. Florentin Crihălmeanu este
cunoscut și foarte apreciat de profesorii din cadrul Facultății de Teologie Ortodoxă, am ales să
lucrez după portretul lui. Pentru această temă am ales o fotografie clară cu portretul PS. Florentin
Crihălmeanu. În imaginea pe care am ales-o PS. Florentin nu era îmbrăcat în veșminte arhierești,
ci in reverendă preoțească. După ce i-am transpus chipul pe pânză, am ales mitra și veșmintele
arhierești, care le folosea cel mai mult la sfintele liturghii. După ce am analizat cu atenție mitra și
veșmintele lui arhierești, le-am schițat pe pânză. În acest caz, portretul, ființa umană vine pusă în
lumina lui Dumnezeu. Astfel chipul PS. Florentin Crihălmeanu vine pictat în maniera bizantină,
devinind o icoană. La acest portret s-a urmărit redarea caracterului și ceea ce era mai propriu,
apropriindu-mă de realitatea chipului său cât mai mult, iar la final m-a interesat transfigurarea
persoanei, transformând, spiritualizând chipul lui într-o icoană. În lucrarea de față, PS. Florentin
Crihălmeanu este redat pictural în veșmintele sale arhierești, iar chipul lui este pictat frontal,
având privirea spre prvitor. Ornamentele de la veșmintele arhierești: mitră, omofor și sacosul
sunt lucrate cu aur de 24 k.
Pentru realizarea chipului PS. Florentin Crihălmeanu am folosit tehnica picturii în
emulsie de ou și pigmenți. Aceasta tehnică este cea mai cunoscută dintre tehnicile de pictură în
tempera, fiind folosită încă din antichitate și cea mai potrivită pentru pictarea sfintelor icoane. În
această lucrare, chipul PS. Florentin Crihălmeanu este redat pictural într-o manieră stilizată, este
transfigurat.
La toate portretele ne întânim des cu așezarea în pagină, axa principală verticală,
orizontală, multe linii verticale, orizontale ajutătoare pentru a evidenția poziția persoanei din
compoziție. Portretul unei persoane are o regulă standard, găsim aceași tipologie și în icoana,
187
adică portretul vine împărțit în patru părți egale, de la creștet și până la barbie sunt împarțite în
patru părți egale. Mitra, fruntea, nasul și bărbia au aceași măsură, însă pe parcursul drumului
lucrurile se schimbă.
La un portret este nevoie să se observe cu atenție gesturile, mișcarea, caracterul acestuia.
În cazul de față, urmărit redarea caracterului și ceea ce era mai propriu PS. Florentin
Crihălmeanu. Portretul evidețiază particularitățiile și atitudinile specifice ale unei persoane.
Fiecare pictor are datoria de a descoperi și de a scoate în evidență aceste trasături. Trăsaturile
fizionomiei prezintă unicitatea persoanei. Este foarte important că prin realizarea portretului să
se transmită trăirea, personalitatea, starea morală, spirituală și psihologică a subiectului,
urmărind pas cu pas personajul după care lucrăm, evitând interpretarea personală. Dacă analizăm
cu mai multă atenție, portretul unei persoane, observăm că fizionomia feței trădează, indică sau
transmite foarte multe aspecte legat de starea interioră sufletească, psihologică și morală a
personajului. Astfel, portretul, ne ajută să întelegem trăirea, suferința și bucuria unei persoane.
Aspectele exterioare ale feței, ne ajută să descifrăm, să citim cu ușurință anumite stări care pot să
transmită: bucurie, tristețe, o stare de plictiseală, dezgustul, indiferență, stresul, apatia, uimirea,
dezinteresul față de viață, față de propria persoană și față de persoanele din jur; furia, agitația,
teama, frica de oameni și de viață, disperarea, spaima, regretul, descurajarea, resemnarea,
agresivitatea, sentimentul de ură, sentimentul de antipatie, melancolie, singurătate, abandon,
oboseala, naivitatea, stare interioră de pace, inocența, inofensivitatea, puritatea, împăcarea cu
sine, cu realitatea și cu Dumnezeu. Toate aceste sentimente, emoții sau stări interioare, dezvăluie
sau tradează cu voie sau fără voie persoana, sau indică dacă o persoană este introvertită,
extrovertită, sociabilă, agreabilă, agresivă, asertivă sau pacifică.
Figura umană sau portretul, poate sa fie pictat într-o manieră realistă sau o abordare
stilizată, sau așa cum în multe opere ale artiștilor, apare figura umană sau portretul foarte
abstractizat. Abordarea portretului în maniera realistă, necesită un program constant, impune
acordarea unui timp destul de îndelungat, de atenție și de disponibilitate pentru finalizarea
acestuia. Astfel se poate ajunge la o superficialitate în realizarea portretului. Perseveranța,
respectul și interesul față de acest tip de lucru, aduce rezultate bune. La portret, fiecare persoană
are proporții diferite, de exemplu: fruntea poate să fie mai înaltă sau mai mică, nasul să fie mai
lung, mic, lat, barbia mai mare sau mai mică, forma feței poate să fie: rotundă, ovală, pătrată,
însă toate au aceiași tipologie.
188
Efectele de clar - obscur, adică de umbră și lumină, sau alte elemente de limbaj plastic, au
un rol foarte important în realizarea portretului. Aceste efecte scot în evidență unicitatea,
frumusețea, naturalețea portretului, linia, punctul, forma, pata de culoare, volumul, spațiu și
perspectivă. Deși, atât de diferite între ele, totuși, ajung să devină o unitate, formând împreună un
întreg, ajungând la un rezultat comun, o figură umană.
Întotdeuna la un portret în maniera bizantină este o ordine. Se începe cu proplasma, care
este fondul de baza al unui portret, după care urmează semicarnația, carnația, rumeneala și se
finalizează cu blicurile. Fie că este vorba de veșminte, carnație sau clădiri, toate au că și punct de
plecare proplasma.247
Scopul unui portret este și de a ne aduce aminte de o persoană dragă, de a rămâne în
memorie, de a rămâne în rugăciunile noastre. De exemplu: părinții, prietenii cei mai apropiați,
chiar și persoanele care au avut un rol important în viața noastră.
13.1. Chipul Transfigurat

Chipul transfigurat, se referă la persoana care din iubire față de Hristos adoptă valorile,
viața, mentalitatea, modul de gândire a lui Hristos, atitudinea, modul de a acționa, modul de a
întelege nevoile celor din jur, se face imitator în toate lui Hristos pentru a avea o schimbare
interioară. Desigur, acest proces de transformare, este un progres, crează o luptă interioră,
implică efort, necesită timp, o muncă cu propria persoană, un exercitiu în virtute, umilința,
statornicie și dragoste pentru cele sfinte. Doar prin meritele lui Dumnezeu se ajunge la această
transfigurare. Voința și colaborarea omului cu Dumnezeu este necesară pentru a parcurge acest
drum, însă cea mai mare contribuție este a lui Dumnezeu.
Din punctul meu de vedere, o persoana care are capacitatea de a observa în aproapele
imaginea lui Hristos, de a vedea binele și de a recunoaște partea pozitivă în persoanele din jur, de
a simți durerea și bucuria celuilalt, fiind lipsit de mândrie, trăind evanghelia de zi cu zi, făcănd
mult bine și fară interes personal, este deja purtător de Hristos, trăiește în harul sfințitor, în
lumina divină. În acest sens persoana este transfigurătă, pentru că se crează o asemănare între om
și Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos. Cu alte cuvinte, transigurarea, este o schimbare, convertire, o
trecere de la omul vechi, la omul cel nou. Relația profundă, deschisă între om și Dumnezeu și
247
Alin Trifa, Tehnici Iconografice bizantine și contemporane, Editura Renașterea, 2013, p. 140
189
capacitatea de a transmite evanghelia prin însăși viața trăită într-un mod cât mai autentic, se
observă în exterior. Este evident că, conceptiile, aparențele sau barierele care crează de foarte
multe ori o ruptură între clasele sociale, împiedică comuniunea, blochează relațiile
interpersonale. Când barierele sunt îndepărtate, este vizibila asemanarea cu Dumnezeu.
13.2. PS. Florentin Crihălmeanu

PS. Florentin Crihălmeanu a fost cel mai tânăr episcop catolic. PS. Florentin Crihălmeanu
s-a născut în data de 17 septembrie 1959, la Iaşi, Judeţul Iaşi, într-o familie de intelectuali, tatăl
său fiind Cornel, greco-catolic iar mama Alice, romano-catolică. PS. Florentin Crihălmeanu are
un frate mai mare, Mușat și sora lui mai mică, Alice Mirela, care a intrat în Congregaţia Surorilor
Maicii Domnului, cu numele de Sora Maria Letiția. Tatăl său fiind Cornel Crihălmeanu, greco-
catolic iar mama Alice Crihălmeanu (decedată vineri, 4 aprilie 2014), romano-catolică. A fost
crescut și educat în confesiunea romano-catolică. A urmat școala elementară la Turda și Iași,
apoi Liceul nr. 15 din Cluj-Napoca, unde, în 1978, a luat examenul de bacalaureat. Între 1979-
1984 a fost student al Facultății de Tehnologia Construcțiilor de Mașini din cadrul Institutului
Politehnic din Cluj-Napoca. Între 1986-1990 a profesat, ca inginer mecanic, la Bistrița și Cluj.
În 8 septembrie 1990 a fost hirotonit diacon în capela Episcopiei de Cluj-Gherla, iar în 9
septembrie 1990 a fost hirotonit preot, era o zi însorită de duminică, de către IPS George Guţiu,
în cadrul Sfintei Liturghii din Piaţa Libertăţii, Cluj-Napoca. În data de 6 ianuarie 1997 a fost
hirotonit Episcop auxiliar de Cluj-Gherla de Sf. P. Papa Ioan-Paul al II-lea, în Basilica San
Pietro din Roma. La 6 august 2002 a avut loc întronizarea IPS. Florentin Crihălmeanu la
Catedrala Schimbarea la Faţă din Cluj-Napoca. În cadrul Facultății de Teologie Greco-Catolică,
a predat cursuri de Teologie pastorală şi Teologie simbolică. În anul 2005 a primit titlul de
doctor în teologie la Universitatea Pontificală Urbaniana din Roma după susținerea tezei Focul
Spiritului Sfânt.
Preasfințitul Florentin Crihălmeanu a fost episcopul care a așezat în țară singurele moaște
certe ale Sfântului Apostol Andrei, care este patronul spiritual al României. Aceste moaște se
află în biserica greco-catolică din cartierul clujean Făget. Tot el, a fost unul dintre episcopii
implicați în procesul de beatificare a celor șapte episcopi greco-catolici martiri în temnițele
190
comuniste. Ei au devenit Fericiți ai Bisericii Catolice în 2 iunie 2019, în cadrul unei liturghii
oficiată de Papa Francisc pe Câmpul Libertății din Blaj.
Preasfințitul florentin Crihălmeanu este foarte cunoscut, datorită o generozității sale,
încerca să îi ajute pe cei aflați în nevoie; dăruia banii săi proprii când avea ocazia.
El a fost primul dintre episcop care a creat prima agenție catolică on-line de știri din
România, Catholica.ro.
A publicat cărţi (Urme pe file de timp; Scrisori Pastorale 2002-2012) şi articole în ţară şi
străinătate, a contribuit la apariţia unor publicaţii cu caracter teologic.
S-a publicat, în anul 2003, Şematismul Eparhiei de Cluj-Gherla, Claudiopoli-Armenopoli, la 150
de ani de la întemeiere, şi, în anul 2012, Anuar 2012. Din 2006 a fost președinte al comisiei
sinodale liturgice, în cadrul Sinodul Episcopilor Bisericii Române Unite cu Roma.
PS. Florentin Crihălmeanu a trecut la Domnul în ziua de marți, 12 ianuarie 2021. Pentru
multi dintre noi PS. Florentin Crihălmeanu este o rudenie duhovnicească, o persoană mult iubită.
Sunt convinsă că PS. Florentin Crihălmeanu ne-a surprins pe majoritatea din noi prin stilul său
simplu și plin de modestie.
La început de drum, PS. Florentin Crihălmeanu, cu multă dragoste și smerenie și-a
încredințat înreaga sa misiune arhierească în mâinile lui Dumnezeu spunând: ”Pun la
fundamentul misiunii episcopale iubirea față de Hristos și dorința fermă de a-l sluji Lui, slujind
aproapelui, în adevăr și dreptate, pentru zidirea Bisericii, Trupul Lui Hristos”. 248
Această
demnitate nu trebuie să fie îndreptată spre propria persoană, ci spre Hristos. Domnia și stăpânirea
asupra sufletelor încredințate sunt bariere care limitează comuniunea și deschiderea reciprocă.
Interesele personale, domnia, dorința de putere sunt în opoziție, în contrast cu modelul de viață
pe care Hristos, Slujitorul prin excelență, ni l-a oferit nouă tuturor.
Este exraordinar de frumos modul în care PS. Florentin Crihălmeanu cere în rugăciune
ajutorul tuturor sfinților în misiunea sa episcopală: ”Încep întru numele Domnului această sfântă
slujire cerând ajutorul Preasfintei, Celei de o Ființă, de Viață dătătoarei și nedespărțitei Treimi,
mijlocirea Preasfintei, Preacuratei și Preabinecuvântatei Fecioare de Dumnezeu Născătoare
Maria, Mama Preoților, Mama Bisericii și Ocrotitoarea României, a Sfântului iosif, Patronul
Eparhiei noastre, a Sfântului Vasile cel Mare, Părintele monahismului și a Sfintei Tereza
Pruncului Isus a Sfintei Fețe ”Mica Floare” a Carmelului din Lisieux, care ne-a binecuvântat
248
191
catedrala și Eparhia prin prezența sfintelor ei relicve”. 249 Finalul rugaciunii este la fel de
frumos, cerând ajutorul nostru, de a-l susține în rugăciunile noastre pentru misiunea sa
episcopală. Pentru mine, PS. Florentin Crihălmeanu a fost exemplul de viață cel mai frumos și
cel mai concret.
Viața PS. Florentin Crihălmeanu, întreaga sa misiune episcopală și modul lui umil și
blând mi-a marcat cu adevărat întreaga mea viață. PS. Florentin Crihălmeanu este o pierdere
imensă, o durere imensă și foarte greu de înțeles, însă mă bucur foarte mult că îl simt viu, real,
prezent și foarte aproape în rugăciunile care le ofer pentru sufletul său. Îmi ramâne un prieten de
suflet pe care niciodată nu-l voi putea uita. Ceea ce m-a unit sufletește cu PS. Florentin
Crihălmeanu a fost Arta Sacră și Muzica Sacră, caracterul lui frumos, pașnic, umilța și blândețea
lui. El este un exemplu pe care cu adevărat mai rar poți vedea. El era cu totul dăruit Bisericii.
În timpurile noastre, PS. Florentin Crihălmeanu a fost unul dintre episcopii greco-catolici
care a ținut cateheze despre arta iconografiei bizantine. El era o persoană care acorda o atenție
deosebită sfintelor icoane. Nu este de mirare că preda în cadrul Facultății de Teologie Greco-
Catolică Teologia simbolică, simbolistica icoanei și arta iconografică. Pasiunea sa pentru icoane
era evidentă, drept dovadă că a pictat o icoană cu Isus Hristos-Pantocrator, pe un suport de lemn,
în tehnica tradițională.
El a ținut conferințe și cateheze pe tema iconografiei. PS Florentin a ţinut o cateheză
despre icoane la 15 aprilie 2013.
PS. Florentin Crihălmeanu a evidențiat faptul că icoana trece dincolo de limitele spaţiu-
timp, a demonstrat folosirea culorilor şi a simbolurilor în icoane, a explicat tehnica tradițională a
artei bizantine, metoda perspectivei inverse. El îi învăţa pe credincioși spunând: ”Meditând
Cuvântul Scripturii, contemplând icoanele, celebrând misterul, la lumina harului sfinţitor,
devenim şi noi mereu mai mult ‘icoane’, persoane capabile de dialog, de încredere, de bucurie,
de caritate, de iubire şi de sfinţenie”. 250 El a fost unul dintre Episcopii Greco-catolici care le
vorbea creștinilor despre sensul și rolul icoanei, îi ajuta pe credincioși să înţeleagă necesitatea
reprezentată de icoane pentru Tradiţia bizantină şi semnificaţia venerării icoanelor.
249
250
IPS. Florentin Crihălmeanu, cateheză despre icoane, 15 aprilie 2013.
192
Cunoscând foarte bine atașamentul și respectul pe care îl avea PS. Florentin Crihălmeanu
față de sfintele icoane, m-a făcut să mă simt liberă în fața lui.
PS. Florentin Crihălmeanu, episcop greco-catolic de Cluj-Gherla, a cerut în mod public
oprirea demolării bisericii vechi a Mănăstirii Nicula. Mănăstirii Nicula, care a fost ridicată în
exclusivitate de către episcopii greco-catolici.
PS. Florentin Crihălmeanu era pasionat de istorie și de artă sacră, a contribuit la
deschiderea unor muzee inedite: Muzeul Eparhial din Gherla și Muzeul Crucii din cartierul
Făget; ultimul este rodul strădaniilor părintelui Remus Tegzeșiu.
Menționez și faptul că Preasfințitul Florentin Crihălmeanu avea și capacitatea de a picta
icoane pe lemn. Foarte puțină lume știe acest lucru. Atașamentul și dragostea față de icoana
bizantină a demonstrat-o chiar el, pictând pe lemn o icoană cu Isus Hristos-Pantocrator, ținând în
mâna stângă Sfânta Evanghelie deschisă, cu textul evanghelic de la Ioan 10.16. Icoana pictată de
Preasfințitul Florentin este realizată surprinzător de bine, în maniera bizantină tradițională.
Această icoană se află în momentul de față la ucenicul său mult iubit, părintele Marius Câmpean.
Poreasfințitul Florentin Crihălmeanu a început să picteze și o icoană cu Maica Domnului, însă
din păcate nu a mai reușit să o finalizeze. În momentul de față, această icoană este la sora lui, sr.
Letiția Crihălmeanu. Știam sigur că el este unul dintre episcopi cu totul foarte devotat în ceea ce
privește iconografia bizantină. El a înțeles cu adevărat rolul și semnificația sfintelor icoane.
Tocmai de aceea, am avut o deschidere mare față de el. Cu această ocazie, am reușit să obțin o
fotografie cu icoana pe care el a pictat-o.
193
Această Icoană cu Isus Hristos-Pantocrator este pictată de PS. Florentin Crihălmeanu.
194
CONCLUZIE
În concluzie, Icoana nu intră în concurență cu nici o perioadă din istoria artelor. Icoana
arătă la ceea ce este omul chemat. Tocmai de aceea și noi suntem datori să apărăm imaginea lui
Hristos, așa cum au făcut înaintașii noștri. Ca și pictori de icoane, împreună cu episcopii și preoți
ai Bisericii lui Hristos, avem responsabilitatea de a proteja și de a transmite cuvântul lui
Dumnezeu prin intermediul sfintelor icoane așa cum Sfinții Părinți ai bisericii au făcut de-a
lungul secolelor, atât pentru generația căreia îi aparținem, cât și pentru cele care vor veni.
În ciuda tuturor sfidelor, ca și pictoriță de icoane, consider că am făcut tot ceea ce era
omeneşte posibil pentru a transmite mai departe imaginea lui Isus Hristos, a Maicii Domnului și
a tuturor sfinților prin intermediul iconografiei.
Este împortant să înțelegem că ceea ce Evanghelia mărturisește prin cuvînt, icoana
vestește prin imagine. Icoana arată în mod direct și coincis ceea ce se transmite în cele patru
Evanghelile Sinoptice. Regăsim în icoane toată istoria mîntuirii, precum și mărturia concretă a
sfințeniei la care sîntem cu toții chemați. În toată istoria artelor, nici o artă sau pictură crestină
nu a egalat în spiritualitate iconografia bizantină.
Prin urmare, Sfinții Părinți ai Bisericii au promovat din totdeauna sfintele icoane,
spunând că Icoana este în strânsă legătură cu Evanghelia, se sprijină și se clarifică reciproc,
colaborând amândouă la răspândirea înavățăturii creștine. Cu toate acestea, deseori în istoria
Bisericii, atât înainte cât și după perioada iconoclastă, icoana nu este asimilată și acceptată nici
astăzi de unii adversari.
În zilele noastre, icoana este prea puţin cunoscută în rândul credincioşilor, datorită
faptului că în interiorul bisericii apar iconoclaști moderni (persoane care au o repulsie, refuz și o
atitudine negativă față de sfintele icoane). Dacă privim situația actuală din lumea care se numește
creștină, vedem că se interpretează foarte greșit icoana, sau treptat se elimină din Biserici Sfânta
Cruce, muzica sacră-liturgică, fie semnul crucii, sfintele icoane și altele...
Miza bătăliei nu este icoana, nici rolul didactic și catehetic al icoanei, ci mai degrabă se
caută eliminarea lui Dumnezeu din societate, din lume, din sufletul omului. Îndepărtarea omului
de Dumnezeu şi de învățătura Sfinților Părinți alterează viața spirituală a omului. De fapt, acest
adevăr se ascunde și foarte puțini iau în serios această realitate.
195
Pentru cine vrea să înțeleagă iconografia, va reuși să vadă care este sensul și rolul icoanei
în cadrul Bisericii și în viața creștinilor. Icoana este o comuniune cu divinitatea pentru cei care
vor să înțeleagă forța spirituală a poporului român. Să nu uitâm că poporul român și-a format o
bază spirituală și datorită faptului că au înțeles bine senificația, mesajul și rolul icoanei în viața
lor. Știm bine că sfida împotriva Iconarilor, a iconografiei și înlăturarea sfintelor icoane din
spaţiile publice nu a fost doar în timpul persecuțiilor creștinilor sau în perioada iconoclastă.
În general, Icoana nu poate fi înțeleasă în adevăratul ei conținut și sens decât integrată în
Biserica și în viața ei liturgică și sacramentală. Eliminată din Biserică și din viața religioasă, arta
iconografică nu poate fi înțeleasă decât parțial și incomplet, dacă nu cu totul eronat, asa cum se și
întâmplă câteodată, în operele de artă unor istoricii sau criticii laici de artă.
După cum am remarcat, unul din valurile care au lovit cu putere în Biserică și slujitorii
lui Hristos a fost iconoclasmul, erezie cu care Biserica a luptat de-a lungul timpului, și pe care cu
puterea lui Dumnezeu a biruit-o. De mai multe ori, de-a lungul istoriei, Biserica a trăit o
experiență foarte dureroasă din cauza iconoclaștilor (distrugătorii de icoane). Iconoclaștii din
secolele al VIII-lea și al IX-lea au dus o luptă pentru suprimarea icoanelor Mântuitorului, ale
Maicii Domnului și ale Sfinților din Biserică. Fără îndoială, iconocaștii în final s-au văzut
rușinați, pierduți, au pierdut bătălia împotriva sfintelor icoane și a iconarilor.
Consider că trebuie să fim recunoscători lui Dumnezeu și să mulțumim totodată și
Sfinților Părinți care au luptat pentru dogmele bisericii, că ne-au lasat nouă aceste valori de mare
preț.
Prin urmare, păstrarea identității bisericii noastre, depinde de cât ne pasă de Biserică și
cât de mult ținem cont de învățăturile Sfinților Părinți. Cert este că Sfinții Părinți au fost călăuziți
de Spiritul Sfânt. Al Șaptelea Sinod Ecumenic atribuie pictarea sfintelor icoane Sfinților Părinți
care au fost călăuziți de Spiritul Sfânt.
196
BIBLIOGRAFIE
1. Andreea Avram, Lucrare de Dizertație, Isus Hristos Marele Arhiereu, Cluj-Napoca,

2021.
2. Alin Trifa, Tehnici Iconografice bizantine și contemporane, Editura Renașterea, 2013.
3. Codul Canoanelor Bisericilor Orientale, 2001.
4. Conciliul Vatican II, 2000.
5. Clemens Brentano, Dureoasa patimă a Domnului Isus Hristos, după meditațiile Fericitei
Ana Caterina Emmerich, Editura Serafica, 2011.
6. Constantine Cavarnos , Ghid de iconografie bizantină , București 2005.
7. Dionisie din Furna, Erminia Picturii Bizantine, Editura Sophia, București, 2000.
8. Doina Mihailescu, Tehnica Icoanei, Editura Aura, 2007.
9. IPS. Florentin Crihălmeanu, Scrisori Pastorale 2002-2012, Editura Viața Creștină, Cluj-
Napoca, 2012.
10. IPS. Florentin Crihălmeanu, Episcop greco-catolic de Cluj-Gherla, Testament Spiritual,
Editura Viața Creștină, Cluj-Napoca , 2021.
11. IPS. Florentin Crihălmeanu, În Memoriam, Editura Viața Creștină, Cluj-Napoca, 2021.
12. IPS. Florentin Crihălmeanu, Scrisoarea pastorală cu ocazia înscăunării, 2002.
13. Jean-Claude Larchet, Iconarul și artistul, Editura Sophia, 2012.
14. Leonid Uspensky, Teologia Icoanei, Editura Renașterea, Cluj-napoca, 2012.
15. Michael Quenot, Învierea și Icoana, PDF.
16. Monahia Iuliana, Truda Iconarului, Editura Sophia, București, 2001.
17. Nikolai M. Tarabukin, Sensul Icoanei, Editura Sophia, Bucuresti, 2008.
18. Petroniu Florea, Dumnezeu și îngerii în viziune a sfinților, Editura Episcopiei Salajului
”Credință și viață în Hristos”, Zalău, 2021.
19. Pr. Dumitru Lucaci, Îndrumător Spiritual, Editura Serafica, Roman, 2006.
20. Pr. Dr. Mihai Valentin Tegzeș, Puterea sărbătorilor. Meditații pentru suflet la
Evangheliile sărbătorilor de peste an, Editura Surorilor Lauretane, Baia Mare, 2021, p.
201
21. Pr. Stephane Bigham, Icoana în tradiția ortodoxă, Editura Theosis, 2016.
197
22. René Laurentin, Născătoare de Dumnezeu în Sfânta Scriptură și în tradiția bisericii
răsăritene, Editura Logos, Oradea, 1998.
23. Sfântul Ioan Damaschin, Cultul Sfintelor Icoane, Cele trei Tratate Contra Iconoclaștilor,
Editura institutului biblic și de misiune a Bisericii Ortodoxe române, București 1998.
24. Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte de aur, volumul VII, Editura Egunenița.
25. Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântări teologice, Editura Herald, București.
26. Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, Editura institutului biblic și de misiune a Bisericii
Ortodoxe române, București 1998.
27. Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea Preafericitului Părinte Teoctist, 1988
28. Stelian Tofană, Iisus Hristos –Marele Arhiereu, 2000.
29. Sinodiconul Ortodoxiei, PDF.
30. Viața Sfântului Cuvios Nicodim cel Sfințit, Tipografia Cărților Bisericești, București,
1883 .
31. Viața Sfântului Ierarh Mihail Mărturisitorul, doxologia. ro.
32. Vergilio Gamboso, Viața Sfântului Anton de Padova, Edizioni Messaggero Padova.
198

Icoana Bizantină PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Icoana Bizantină PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CUPRINS

Iconografia nu se multumește doar cu reproducerea unor modele. Creativitatea în

Falsele icoane ale Sfintei Treimi.

Falsele icoane ale lui Hristos

Icoane simbolice și alegorice

Icoana Sfânta Înțelepciune Ochiul lui Dumnezeu Isus Hristos ca înger

Sfântul Ioan Botezătorul cu aripi Maica Domnului cu aripi

Reprezentarea iconografică a persoanelor necanonizate sau aflate în afara Bisericii

Reprezentarea iconografică a celor cu viață sfântă, dar încă necanonizați.

Pseudo icoanele lui Robert Lenz

1.3. Cele zece epitete ale iconografiei

1. Iconografia bizantină este o artă teologică

3. Iconografia bizantină este o artă eclesială

4. Iconografia bizantină este o artă canonică.

5. Iconografia bizantină este o artă istorică

6. Iconografia bizantină este o artă sfântă

7. Iconografia bizantină este o artă tainică

8. Iconografia bizantină este o artă ascetică

9. Iconografia bizantină este o artă pedagogică

10. Iconografia bizantină este o artă populară

1.4. Icoana în Biserică

Iconoclaștii sunt adversarii sfintelor icoane, împotriva pictorilor de icoane dar și

A doua perioada iconoclasta ( 813-842)

4.1. Vocația iconarului

4.2. Diferența dintre Iconar și Artist

4.3. Însușirile și îndatoririle Iconarului

4.5. Rugăciunea iconarului

Creștină, Cluj-Napoca , 2021, p. 181

Sfânta treime în iconografia bizantină

Rugăciune către Sfânta Treime:

Icoana Isus Hristos Marele Arhiereu este o lucrare de disertație pentru

Logos, Oradea, 1998, p. 176

Descriere la icoana-Adormirea Maicii Domnului

12.1. Ioan Botezătorul

Moartea Sfântului Ioan Botezătorul

Sărbătorile închinate Sfântului Ioan Botezătorul

Sfântul Apostol Pavel

Sfântul Apostol Petru.

Chipul Mântuitorului, al Maicii Domnului sau al sfinților

Sfântul Ioan Gură de Aur, cunoscut și ca Ioan Hrisostom

Sfântul Grigorie Teologul

Creștină, Cluj-Napoca , 2021, p. 169

Creștină, 2021, p. 177

Portretul PS. Florentin Crihălmeanu este o lucrare pentru nivelul de Master-examen la

13.1. Chipul Transfigurat

13.2. PS. Florentin Crihălmeanu

1. Andreea Avram, Lucrare de Dizertație, Isus Hristos Marele Arhiereu, Cluj-Napoca,

S-ar putea să vă placă și