Indrăgostit de Tarkovski (2), de Mihai Vacariu

Această lume este artificială, brutală și agonizantă, în afara oricărei modalități de înțelegere.
Nu găsesc nici o cale de a-mi apropria această lume, de a o înstăpâni. Nu pot efectiv să mă pliez
ei, pentru că ar însemna să fac și să accept mult prea multe compromisuri. Astfel, în schimbul
unei fericiri banale, trăite în semicomplicitate cu un regim agresiv și idiotizant, prefer să încerc
să îmi construiesc o lume a mea, cât mai îndepărtată de lumea exterioară. Încetul cu încetul,
încep să mă refugiez în gândurile mele, în imaginația mea, în cele din urmă, în memoria mea.
Pentru că memoria este, cred, ceea ce în final rămâne ca fundament, punctul ferm de ancorare
împotriva neliniștilor și negăsirilor disperate, a paradoxurilor și antinomiilor care mă năpădesc
continuu.
Însă ce fel de memorie îți poți construi în vremuri constrânse de vremuri, de destin și de forțe
ce sunt deasupra voinței tale? Viața însăși este schimbată, are un curs ce trebuie să se înscrie pe
un anumit făgaș, parcă străjuit de ziduri de netrecut. Trebuie să încerc să mă mișc, să mă strecor
cumva prin viață, eludând chiar viața, pentru că sunt mereu conștient că nu am acces la cel mai
elementar, fundamental aspect, chiar drept al ei: libertatea. Doar trăind în asemenea condiții
mizere, chiar suprarealiste, care frizează concomitent ridicolul și spaima, începi să apreciezi cu
adevărat, în nefericita ta luciditate, că dreptul la libertate este poate cea mai importantă
caracteristică și necesitate a spiritului uman. Aflu acum ce înseamnă libertatea: dreptul meu
elementar de a trăi în mod autentic, de a alege acele experiențe care pot să mă conducă la
sentimentul absolut necesar pentru o ființă umană de negare a nimicniciei proprii. Este probabil
dreptul autentic și preeminent de a intra în spațiul sacru al spiritualității, adică acea șansă unică
de a trăi în prezența unei „prezențe” (conceptul lui Steiner), indiferent despre ce fel de
spiritualitate este vorba: Dumnezeu sau „Absolutul”, ideile platonice sau esența aristoteliană,
conștiința de sine carteziană sau logica transcendentală kantiană, „Ideea” hegeliană sau
„Ființa” heideggeriană. Este vorba despre orice ar putea fi dincolo de constrângerile
insuportabile ale imanentului ființei mele, ale banalei mele vieți cotidiene. În gulag, dreptul de
a-ți nega nimicnicia era aproape interzis.