EMIL CIORAN

PE CULMILE DISPERRII
Editia a treia
HUMANITAS BUCURESTI, 1993

A FI LIRIC De ce nu putem rmne nchisi n noi nsine? De ce umblm dup expresie si dup form, ncercnd s ne golim de continuturi si s sistematizm un proces haotic si rebel? N-ar fi mai fecund o abandonare n fluiditatea noastr interioar, fr gndul unei obiectivri, sorbind doar cu o voluptate intim toate fierberile si agitatiile luntrice? In acest caz am tri cu o intensitate infinit bogat ntreag acea crestere interioar pe care experientele spirituale o dilat pn la plenitudine. Triri multiple si diferentiate se contopesc si se dezvolt ntr-o efervescent din cele mai fecunde. O senzatie de actualitate, de prezent complex a continuturilor sufletesti se naste ca un rezultat al acestei cresteri, asemntoare unei nltri de valuri sau unui paroxism muzical. A fi plin de tine nsuti, nu n sens de orgoliu, ci de bogtie, a fi chinuit de o infinitate intern si de o tensiune extrem nseamn a tri cu atta intensitate, nct simti cum mori din cauza vietii. Este att de rar acest sentiment si att de ciudat, nct ar trebui s-l trim cu strigte. Simt cum ar trebui s mor din cauza vietii si m ntreb dac are vreun sens cutarea unei explicatii. Cnd tot ce ai tu ca trecut sufletesc palpit n tine ntr-un moment de nemrginit ncordare, cnd o prezent total actualizeaz experiente nchise si cnd un ritm si pierde echilibrul si uniformitatea, atunci din culmile vietii esti prins n moarte fr a avea acea groaz n fata ei care nsoteste obsesia chinuitoare a mortii. Este un sentiment analog cu acela pe care-l au amantii cnd, n culmea fericirii, le apare trector, dar intens, imaginea mortii, sau cu momentele de nesigurant cnd ntr-o iubire nscnd apare presentimentul unui sfrsit sau al unei prsiri. Snt prea putini aceia care pot suporta astfel de experiente pn la sfrsit. Exist totdeauna o primejdie serioas n mentinerea unor continuturi care se cer obiectivate, n nchiderea unei energii cu tendint de explozie, deoarece poti atinge un moment cnd nu mai poti stpni o energie debordant. Si atunci prbusirea rezult dintr-un preaplin. Snt triri si obsesii cu care nu se poate vietui. Nu este atunci o salvare n a le mrturisi? Experienta teribil si obsesia ngrozitoare a mortii, atunci cnd snt pstrate n constiint, devin ruintoare. Vorbind despre moarte, ai salvat ceva din tine, dar n acelasi timp a murit ceva din propria fiint, deoarece continuturile obiectivate si pierd actualitatea din constiint. Din acest motiv, lirismul reprezint o pornire de risipire a subiectivittii; cci el indic o efervescent a vietii n individ care nu poate fi stpnit, ci pretinde necontenit expresie. A fi liric nseamn a nu putea rmne nchis n tine nsuti. Aceast necesitate de exteriorizare este cu att mai intens cu ct lirismul este mai interior, mai profund si mai concentrat. Pentru ce e liric omul n suferint si n iubire? Pentru c aceste stri, desi diferite ca natur si orientare, rsar din fondul cel mai adnc si mai intim al fiintei noastre, din centrul substantial al subiectivittii, care este un fel de zon de proiectie si radiere. Devii liric atunci cnd viata din tine palpit ntr-un ritm esential si cnd trirea este att de puternic, nct sintetizeaz n ea ntreg sensul personalittii noastre. Ceea ce este unic si specific n noi se realizeaz ntr-o form att de expresiv, nct individualul se ridic n planul universalului. Experientele subiective cele mai adnci snt si cele mai universale, fiindc n ele se ajunge pn la fondul originar al vietii. Adevrata interiorizare duce la o universalitate inaccesibil acelora care rmn ntr-o zon periferic. Interpretarea vulgar a universalittii vede n aceasta mai mult o form de complexitate n ntindere dect o cuprindere calitativ, bogat. De aceea, ea vede lirismul ca un fenomen periferic si inferior, produs al unei inconsistente spirituale, n loc s observe c resursele lirice ale subiectivittii indic o prospetime si o adncime luntric dintre cele mai remarcabile. Snt oameni care devin lirici numai n momentele capitale ale vietii lor; unii numai n agonie, cnd se actualizeaz ntregul lor trecut si-i npdeste ca un torent. Cei mai multi ns devin n urma unor experiente esentiale, cnd agitatia fondului intim al fiintei lor atinge paroxismul. Astfel, oameni nclinati nspre obiectivitate si impersonalitate, strini de ei nsisi si strini de realitti profunde, odat prizonieri ai iubirii, ncearc un sentiment care

actualizeaz toate resursele personale. Faptul c aproape toti oamenii fac poezie atunci cnd iubesc dovedeste c mijloacele gndirii conceptuale snt prea srace pentru a exprima o infinitate intern si c lirismul interior si gseste un mod adecvat de obiectivare numai cu un material fluid si irational. Nu se petrece un caz analog cu experienta suferintei? N-ai bnuit niciodat ce ascunzi n tine si ce ascunde lumea, triai periferic si multumit, cnd cea mai serioas experient dup experienta mortii (ca presentiment al muririi), experienta suferintei, pune stpnire pe tine si te transport ntr-o regiune de existent infinit complicat, n care subiectivitatea ta te frmnt ca ntr-un vrtej. A fi liric din suferint nsemneaz a realiza acea ardere si purificare interioar n care rnile nceteaz de a mai fi numai manifestri exterioare, fr complicatii adnci, ci particip la smburele fiintei noastre. Lirismul suferintei este un cntec al sngelui, al crnii si al nervilor. Suferinta adevrat izvorste din boal. Din acest motiv, aproape toate bolile au virtuti lirice. Numai aceia care vegeteaz ntr-o insensibilitate scandaloas rmn impersonali n cazul bolii, care ntotdeauna realizeaz o adncire personal. Nu devii liric dect n urma unei afectri organice si totale. Lirismul accidental si are sursa n determinante exterioare care, disprnd, implicit dispare si corespondentul interior. Nu exist lirism autentic fr un grunte de nebunie interioar. Este caracteristic faptul c nceputul psihozelor se caracterizeaz printr-o faz liric, n care toate barierele si limitele obisnuite dispar pentru a face loc unei betii interioare dintre cele mai fecunde. Astfel se explic productivitatea poetic din fazele prime ale psihozelor. Nebunia ar putea fi un paroxism al lirismului. De aceea ne multumim a scrie elogiul lirismului pentru a nu scrie elogiul nebuniei. Starea liric este o stare dincolo de forme si sisteme. O fluiditate, o curgere interioar contopeste ntr-un singur elan, ca ntr-o convergent ideal, toate elementele vietii luntrice si creeaz un ritm intens si plin. Fat de rafinamentul unei culturi anchilozate n forme si cadre, care mascheaz totul, lirismul este o expresie barbar. Aici st de fapt valoarea lui, de a fi barbar, adic de a fi numai snge, sinceritate si flcri.

CIT DE DEPARTE SINT TOATE!

Nu stiu absolut deloc pentru ce trebuie s facem ceva n lumea aceasta, pentru ce trebuie s avem prieteni si aspiratii, sperante si visuri. N-ar fi de-o mie de ori mai preferabil o retragere ntr-un colt ndeprtat de lume, unde nimic din ceea ce alctuieste zgomotul si complicatiile acestei lumi s nu mai aib nici un ecou? Am renunta atunci la cultur si la ambitii, am pierde totul si n-am cstiga nimic. Dar ce s cstigi n lumea aceasta? Snt unii pentru care orice cstig n-are nici o important, care snt iremediabil nefericiti si singuri. Sntem toti att de nchisi unul altuia! Si dac am fi att de deschisi nct s primim totul de la cellalt sau s-i citim n suflet pn n adncuri, cu ct i-am lumina destinul? Sntem att de singuri n viat, nct te ntrebi dac singurtatea agoniei nu este un simbol al existentei umane. Este un semn de mare deficient n vointa de a tri si a muri n societate. Mai pot exista mngieri n momentele din urm? De o mie de ori este mai preferabil s mori undeva singur si prsit, cnd nevzndu-te nimeni poti s te stingi fr teatru si poz. Mi-e scrb de oamenii care n agonie se stpnesc si si impun atitudini pentru a face impresie. Lacrimile nu snt arztoare dect n singurtate. Toti aceia care se vor nconjurati n agonie de prieteni o fac dintr-o fric si dintr-o imposibilitate de a suporta momentele finale. Ei vor s-si uite, n momentul capital, de moarte. De ce nu au un eroism infinit, de ce nu ncuie usa ca s suporte senzatiile acelea nebune cu o luciditate si o team dincolo de orice limit? Sntem att de separati de toate! Si tot ceea ce este nu e inaccesibil? Moartea cea mai adnc si mai organic este moartea din singurtate, cnd nssi lumina este un principiu de moarte. In astfel de momente esti separat de viat, de iubire, de zmbete, de prieteni si chiar de moarte. Si te ntrebi, paradoxal, dac mai exist altceva dect neantul lumii si al tu.

A NU MAI PUTEA TRI Snt experiente crora nu le mai poti supravietui. Dup ele, simti cum orice ai face nu mai poate avea nici o semnificatie. Cci dup ce ai atins limitele vietii, dup ce ai trit cu exasperare tot ceea ce ofer acele margini periculoase, gestul zilnic si aspiratia obisnuit si pierd orice farmec si orice seductie. Dac totusi triesti, aceasta se datoreaz capacittii de obiectivare prin care te eliberezi, prin scris, de acea ncordare infinit. Creatia este o salvare temporar din ghearele mortii. Simt cum trebuie s plesnesc din cauza a tot ce-mi ofer viata si perspectiva mortii. Simt c mor de singurtate, de iubire, de disperare, de ur si de tot ce lumea asta mi poate oferi. Este ca si cum n orice trire m-as umfla ca un balon mai departe dect rezistenta lui. In cea mai groaznic intensificare se realizeaz o convertire nspre nimic. Te dilati interior, cresti pn la nebunie, pn unde nu mai exist nici o granit, la margine de lumin, unde aceasta este furat de noapte, si din acel preaplin ca ntr-un vrtej bestial esti aruncat de-a dreptul n nimic. Viata dezvolt plenitudinea si vidul, exuberanta si depresiunea; ce sntem noi n fata vrtejului interior care ne consum pn la absurd? Simt cum trosneste viata n mine de prea mult intensitate, dar si cum trosneste de prea mult dezechilibru. Este ca o explozie pe care n-o poti stpni, care te poate arunca si pe tine n aer, iremediabil. La marginile vietii ai senzatia c nu mai esti stpn pe viata din tine, c subiectivitatea este o iluzie si c n tine se agit forte de care n-ai nici o rspundere, a cror evolutie n-are nici o legtur cu o centrare personal, cu un ritm definit si individualizat. La marginile vietii ce nu este prilej de moarte? Mori din cauza a tot ce exist si a tot ce nu exist. Fiecare trire este, n acest caz, un salt n neant. Cnd tot ce ti-a oferit viata ai trit pn la paroxism, pn la suprema ncordare, ai ajuns la acea stare n care nu mai poti tri nimic fiindc nu mai ai ce. Chiar dac n-ai strbtut n toate directiile aceste triri, este suficient s le fi dus la limit pe principalele. Si cnd simti c mori de singurtate, de disperare sau de iubire, celelalte mplinesc acest cortegiu infinit dureros. Sentimentul c nu mai poti tri dup astfel de vrtejuri rezult si din faptul unei consumri pe un plan pur interior. Flcrile vietii ard ntr-un cuptor nchis de unde cldura nu poate iesi. Oamenii care triesc pe un plan exterior snt salvati de la nceput; dar au ei ce salva, cnd nu cunosc nici o primejdie? Paroxismul interiorittii si al tririi te duce n regiunea unde primejdia este absolut, deoarece existenta care si actualizeaz n trire rdcinile ei cu o constiint ncordat nu poate dect s se nege pe ea nssi. Viata este prea limitat si prea fragmentar pentru a rezista la mari tensiuni. N-au avut toti misticii, dup marile extaze, sentimentul c nu mai pot continua s triasc? Si ce mai pot astepta de la lumea aceasta acei care simt dincolo de normal viata, singurtatea, disperarea sau moartea?

PASIUNEA ABSURDULUI Nu exist argumente pentru a tri. Acela care a ajuns la limit mai poate umbla cu argumente, cu cauze, efecte, consideratii morale etc.? Evident, nu. Aceluia nu-i mai rmn dect motive nemotivate spre a tri. In culmea disperrii, pasiunea absurdului este singura care mai arunc o lumin demonic n haos. Cnd toate idealurile curente, moral, estetic, religios, social etc. , nu mai pot directiona viata si nu-i pot determina o finalitate, atunci cum se mai poate mentine viata spre a nu deveni neant? Numai printr-o legare de absurd, prin iubirea inutilului absolut, adic a ceva care nu poate lua o consistent, dar care, prin fictiunea lui, poate s stimuleze o iluzie de viat. Triesc pentru c muntii nu rd si viermii nu cnt. O pasiune a absurdului nu se poate naste dect ntr-un om n care s-a lichidat totul, dar n care pot s apar groaznice transfigurri viitoare. Aceluia care a pierdut totul nu-i mai rmne n viat dect pasiunea absurdului. Cci ce l mai poate impresiona pe el din existent? Ce seductii? Unii zic: sacrificarea pentru umanitate, pentru binele public, cultul frumosului etc. Nu-mi plac dect oamenii care au lichidat chiar pentru scurt timp cu aceste lucruri. Numai aceia au vietuit n mod absolut. Si numai ei au dreptul s vorbeasc despre viat. Poti reveni la iubire sau la senintate. Dar revii prin eroism, nu prin inconstient. O existent care nu ascunde o mare nebunie n-are nici o valoare. Cu ce se deosebeste de existenta unei pietre, a unui lemn sau a unui putregai? Dar v spun: trebuie s ascunzi o mare nebunie ca s vrei s devii piatr, lemn sau putregai. Cnd ai gustat toate otrvitoarele delicii ale absurdului, numai atunci esti deplin purificat, fiindc numai atunci ai dus lichidarea la ultima expresie. Si nu este absurd orice expresie ultim? Snt oameni crora le este dat s guste numai otrava din lucruri, pentru care orice surpriz este o surpriz dureroas si orice experient un nou prilej de tortur. Dac se va spune c aceast suferint si are motive subiective, tinnd de o constitutie particular, voi ntreba: exist un criteriu obiectiv pentru aprecierea suferintei? Cine ar putea preciza c vecinul meu sufer mai mult dect mine sau c Isus a suferit mai mult dect toti? Nu exist msur obiectiv, deoarece ea nu se msoar dup excitatia exterioar sau indispozitia local a organismului, ci dup modul n care suferinta este simtit si reflectat n constiint. Or, din acest punct de vedere, ierarhizarea este imposibil. Fiecare om rmne cu suferinta lui, pe care o crede absolut si nelimitat. Si dac ne-am gndi la ct a suferit lumea pn acum, la agoniile cele mai teribile si la chinurile cele mai complicate, la mortile cele mai crunte si la cea mai dureroas prsire, la toti ciumatii, la toti cei arsi de vii sau stinsi de foame, cu ct suferinta noastr ar fi mai redus? Pe nimeni nu-l poate mngia n agonie gndul c toti snt muritori, precum n suferint nimeni nu va gsi o consolare n suferinta trecut sau prezent a altora. Cci n aceast lume organic insuficient si fragmentar, individul este pornit s triasc n mod integral, dorind s fac din existenta lui un absolut. Orice existent subiectiv este un absolut pentru sine nssi. Din acest motiv, fiecare om trieste ca si cum ar fi centrul universului sau centrul istoriei, si atunci cum s nu fie suferinta un absolut? Nu pot ntelege suferinta altuia pentru a o diminua prin aceasta pe a mea. Comparatiile n asemenea cazuri n-au nici un sens, deoarece suferinta este o stare de singurtate interioar, n care nimic din afar nu poate ajuta. Este un mare avantaj c poti suferi singur. Ce-ar fi dac fata omului ar putea exprima adecvat toat suferinta interioar, dac n expresie s-ar obiectiva ntreg chinul interior? Am mai putea sta de vorb ntre noi? N-ar trebui s vorbim atunci cu minile pe fat? Viata ar fi realmente imposibil dac tot ce avem noi ca infinit de simtire ar fi exprimabil n liniile fetii. Nimeni n-ar mai ndrzni s se priveasc n oglind, cci o imagine grotesc si tragic n acelasi timp ar amesteca n contururile fizionomiei pete si dungi de snge, rni care nu pot fi nchise si siroaie de lacrimi care nu pot fi stpnite. As avea o voluptate plin de groaz s vd

cum izbucneste, n armonia comod si superficial de fiecare zi, un vulcan de snge, tsniri rosii ca focul si arztoare ca dezndejdea, cum toate rnile fiintei noastre s-ar deschide iremediabil pentru a face din noi o eruptie sngeroas. Numai atunci am pricepe si am aprecia avantajele singurttii, care ne face suferinta att de mut si de inaccesibil. Intr-o eruptie sngeroas, ntr-un vulcan al fiintei noastre, ntreg veninul supt din lucruri nu ar fi suficient pentru a otrvi ntreag aceast lume? Este att venin, atta otrav n suferint! Singurtatea adevrat este numai aceea n care te simti absolut izolat ntre cer si pmnt. Nimic nu trebuie s devieze atentia de la aceste fenomene ale absolutei izolri, ci o intuitie de o luciditate groaznic trebuie s reveleze toat drama finittii omului n fata infinitului si neantului acestei lumi. Plimbrile singuratice extrem de fecunde si periculoase, n acelasi timp, pentru viata interioar trebuie astfel fcute nct nimic din ceea ce poate tulbura viziunea izolrii omului n lume s nu intre n preocuprile individului. Pentru a intensifica procesul de interiorizare si de convertire nspre fiinta ta proprie, plimbrile singuratice snt fecunde numai seara, cnd nimic din seductiile obisnuite nu mai poate fura interesul si cnd revelatiile asupra lumii rsar din zona cea mai adnc a spiritului, de acolo de unde s-a desprins de viat, din rana vietii. Ct singurtate trebuie pentru a avea spirit! Ct moarte n viat si cte focuri luntrice! Singurtatea neag atta din viat, nct nflorirea spiritului rezultat din dislocrile vitale devine aproape insuportabil. Nu este caracteristic faptul c aceia se ridic mpotriva spiritului care au prea mult spirit, care cunosc ce boal adnc a afectat viata pentru a se naste spiritul? Apologia spiritului o fac oamenii sntosi si grasi, care n-au nici presentimentul a ceea ce nseamn spirit, care n-au simtit niciodat torturile vietii si antinomiile dureroase de la baza existentei. Cei care cu adevrat l simt, aceia sau l tolereaz cu orgoliu, sau l prezint ca pe o calamitate. Nimeni nu este ns ncntat, n fondul fiintei lui, de aceast achizitie catastrofal pentru viat care este spiritul. Si cum s fii ncntat de aceast viat fr farmec, fr naivitate si fr spontaneitate? Prezenta spiritului indic totdeauna un minus de viat, mult singurtate si suferint ndelungat. Cine vorbeste de salvarea prin spirit? Nu este absolut deloc adevrat c trirea n planul imanent al vietii ar fi fost o trire anxioas, din care omul a iesit prin spirit. Dimpotriv, este cu mult mai adevrat c prin spirit s-a cstigat un dezechilibru, o anxietate, dar si o grandoare. Ce vreti s cunoasc din primejdiile spiritului aceia care nu cunosc nici mcar primejdiile vietii? Este un semn de mare inconstient n a face apologia spiritului, precum este un semn de mare dezechilibru n a face apologia vietii. Cci pentru omul normal viata este o evident; numai bolnavul se ncnt si o laud, spre a nu se prbusi. Dar acela care nu mai poate luda nici viata si nici spiritul?

EU SI LUMEA Faptul c exist eu dovedeste c lumea n-are nici un sens. Cci n ce fel pot gsi un sens n frmntrile unui om infinit dramatic si nefericit, pentru care totul se reduce n ultim instant la neant si pentru care legea acestei lumi este suferinta? Dac lumea a permis un exemplar uman de tipul meu, aceasta nu poate dovedi dect c petele pe asa-zisul soare al vietii snt att de mari, nct i vor ascunde lumina, cu timpul. Bestialitatea vietii m-a clcat si m-a apsat, mi-a tiat aripile n plin zbor si mi-a furat toate bucuriile la care aveam dreptul. Tot zelul meu exagerat si toat pasiunea nebun si paradoxal pe care am pus-o pentru a deveni un individ strlucitor, toat vraja demonic pe care am consumat-o pentru a mbrca o aureol viitoare si ntreg elanul pe care l-am risipit pentru renasterea organic sau o auror luntric s-au dovedit mai slabe dect bestialitatea si irationalitatea acestei lumi, care a vrsat n mine toate rezervele ei de negativitate si otrav. Viata nu rezist la mare temperatur. De aceea, am ajuns la concluzia c oamenii cei mai frmntati, cu un dinamism luntric dus la paroxism, care nu pot accepta temperatura obisnuit, snt meniti prbusirii. Este un aspect al demonismului vietii, n aceast ruin a celor care triesc n regiuni neobisnuite, dar si un aspect al insuficientei ei, care explic de ce viata este un privilegiu al oamenilor mediocri. Numai oamenii mediocri triesc la temperatura normal a vietii; ceilalti se consum la temperaturi unde viata nu rezist, unde nu pot respira dect fiind cu un picior dincolo de viat. Nu pot aduce nimic n aceast lume, cci n-am dect o metod: metoda agoniei. V plngeti c oamenii snt ri, rzbuntori, nerecunosctori sau ipocriti? V propun eu metoda agoniei prin care veti scpa temporar de toate aceste defecte. Aplicati-o fiecrei generatii si efectele vor fi imediat vizibile. Poate n felul acesta pot deveni si eu folositor umanittii! Prin bici, prin foc sau injectii, aduceti pe fiecare om n agonie, la experienta clipelor din urm, pentru ca ntr-un groaznic chin s ncerce marea purificare din viziunea mortii. Dati-i apoi drumul si lsati-l s fug de groaz pn cnd, epuizat, va cdea jos. Si v garantez c efectul este incomparabil mai valabil dect toate cele obtinute prin cile normale. Dac as putea, as aduce ntreaga lume n agonie, pentru a realiza o purificare din rdcini a vietii; as pune flcri arztoare si insinuante la aceste rdcini, nu pentru a le distruge, ci pentru a le da alt sev si alt cldur. Focul pe care l-as pune eu acestei lumi n-ar aduce ruine, ci o transfigurare cosmic, esential. In acest fel, viata s-ar obisnui cu o temperatur nalt si n-ar mai fi un mediu de mediocritti. Si poate n acest vis nici moartea n-ar mai fi imanent n viat. (Rnduri scrise azi, 8 aprilie 1933, cnd mplinesc 22 de ani. Am o senzatie ciudat cnd m gndesc c am devenit la aceast vrst specialist n problema mortii.)

SENTIMENTUL SFIRSELII SI AL AGONIEI Cunoasteti senzatia groaznic de topire cnd simti cum te irosesti ca pentru a curge asemenea unui ru, cnd ti simti anulat propria prezent ntr-o lichidare organic? Este ca si cum din tine nsuti tot ce are consistent si substant dispare ntr-o fluiditate epuizant, dup care nu mai rmi dect cu capul. Vorbesc aici de o senzatie precis si dureroas, iar nu de una vag si nedeterminat. Simti c din tine n-a mai rmas dect capul; un cap fr substrat si fr fundament, lipsit de corp si izolat ca ntr-o halucinatie. Nu este nimic din acea sfrseal voluptuoas si vag pe care o ncerci n contemplatii pe marginea mrii sau n unele reverii melancolice, ci o sfrseal care te consum si distruge. Atunci nu-ti mai convine nici un efort, nici o sperant si nici o iluzie. A rmne tmpit de catastrofa ta proprie, incapabil s actionezi sau s gndesti, cuprins ntr-un ntuneric rece si apstor, stingher ca n halucinatii nocturne sau singuratic ca n clipele de regret este a ajunge la limita negativ a vietii, la temperatura absolut, unde ultima iluzie de viat va ngheta. Si n acest sentiment de sfrseal se va revela sensul adevrat al agoniei, care nu este lupt din fantezie sau pasiune gratuit, ci zbaterea vietii n ghearele mortii, cu putine probabilitti pentru viat. Nu poti separa gndul agoniei de cel al sfrselii si al mortii. Agonia ca lupt? Dar lupt cu cine si pentru ce? Este absolut fals interpretarea agoniei ca elan exaltat de propria lui inutilitate sau ca zbucium cu finalitatea n el nsusi. In fond, agonia nseamn frmntare ntre viat si moarte. Intruct moartea este imanent vietii, aproape ntreaga viat este o agonie. Dect, eu nu numesc agonice dect momentele dramatice ale acestei lupte ntre viat si moarte, cnd fenomenul prezentei mortii este trit constient si dureros. Agonia adevrat este aceea n care treci n neant prin moarte, cnd sentimentul sfrselii te consum iremediabil si cnd moartea nvinge. In orice agonie veritabil este un triumf al mortii, chiar dac dup acele clipe de sfrseal continui s triesti. Unde este lupta din fantezie n aceast frmntare? Nu are caracter de definitivat orice agonie? Nu este ea asemntoare unei boli de care nu ne mai putem scpa, dar care ne tortureaz cu intermitente? Momentele agonice indic o naintare a mortii n viat, o dram n constiint, rezultat din ruperea echilibrului dintre viat si moarte. Ele nu snt posibile dect n acele senzatii de sfrseal care scoboar viata nspre minusul ei absolut. Frecventa momentelor agonice este un indiciu de descompunere si prbusire. Moartea este ceva scrbos, este singura obsesie care nu poate deveni voluptuoas. Chiar atunci cnd vrei s mori, aceasta o faci cu un regret implicit pentru dorinta ta. Vreau s mor, dar mi pare ru c vreau s mor. Acesta este sentimentul tuturor acelora care se abandoneaz neantului. Cel mai pervers sentiment este sentimentul mortii. Si cnd te gndesti c snt oameni care nu pot dormi din cauza obsesiei perverse a mortii! Cum as vrea s nu mai stiu nimic despre mine si despre lumea asta!

GROTESC SI DISPERARE Dintre formele multiple ale grotescului, aceea mi pare mai ciudat si mai complicat care si are rdcinile n disperare. Celelalte vizeaz un paroxism de natur periferic. Dect, aceasta este important, grotescul nu e conceptibil fr un paroxism. Si ce paroxism este mai adnc si mai organic dect acela al disperrii? Grotescul nu apare dect n paroxismul strilor negative, cnd se realizeaz mari frmntri dintr-un minus de viat; este o exaltare n negativitate. Si nu este o pornire nebun nspre negativitate n acea schimonosire bestial, chinuitoare si paradoxal, cnd liniile si contururile fetei deviaz n forme de o stranie expresivitate, cnd orientarea privirii e furat de lumini si umbre ndeprtate, iar gndul urmeaz serpuirile unei astfel de crispri? Adevrata disperare intens si iremediabil nu se poate obiectiva dect n expresii grotesti. Cci grotescul este negatia absolut a seninttii, aceast stare de puritate, transparent si luciditate att de departe de disperare, din care nu pot rsri, n primul rnd, dect haosul si neantul. Ati avut vreodat satisfactia bestial si uluitoare de a v privi n oglind dup nenumrate nopti de nesomn; ati simtit tortura insomniilor, cnd numeri fiecare clip nopti ntregi, cnd nu mai esti dect tu singur n aceast lume, cnd drama ta este cea mai esential din istorie, iar aceast istorie nu mai are nici o semnificatie, nici nu mai exist, cnd n tine cresc cele mai groaznice vpi si existenta ta apare unic si singur ntr-o lume nscut numai pentru a-ti consuma agonia ta; ati simtit aceste momente nenumrate, infinite ca si suferinta, pentru ca atunci cnd v priviti s aveti imaginea grotescului? Este o crispare general, o schimonosire, o ncordare de ultime clipe, crora li se asociaz o paloare de cea mai demonic seductie, o paloare de om trecut prin cele mai groaznice prpstii de ntuneric. Si nu este acest grotesc, rsrit ca o expresie a disperrii, asemntor unei prpastii? Nu are el ceva din vrtejul abisal al marilor adncimi, din acea seductie a infinitului care ni se deschide n fat pentru a ne nghiti si cruia ne supunem ca fatalittii? Ce bine ar fi s poti s mori aruncndu-te ntr-un gol infinit! Complexitatea grotescului rsrit din disperare rezid n capacitatea lui de a indica un infinit luntric si un paroxism de cea mai extrem tensiune. Cum ar mai putea acest paroxism s se obiectiveze n ondulatii plcute de linii sau n puritate de contururi? Grotescul neag n mod esential clasicul, precum neag orice idee de stil, de armonie sau de perfectie. C el ascunde de cele mai multe ori tragedii intime care nu se exprim direct, aceasta este evident pentru cine ntelege formele multiple ale dramatismului interior. Cine si-a vzut figura n ipostaza grotesc nu se va putea uita niciodat, fiindc se va teme totdeauna de el nsusi. Disperarea este urmat de o neliniste extrem de chinuitoare. Si ce face acest grotesc altceva dect s actualizeze si s intensifice teama si nelinistea?

PRESENTIMENTUL NEBUNIEI Oamenii niciodat nu vor ntelege pentru ce unii dintre ei trebuie s nnebuneasc, pentru ce exist ca o fatalitate inexorabil intrarea n haos, unde luciditatea nu se poate s dureze mai mult dect un fulger. Paginile cele mai inspirate, din care transpir un lirism absolut, n care esti prizonierul unei betii totale a fiintei, a unei exaltri organice, nu se pot scrie dect ntr-o astfel de tensiune nervoas, nct o revenire nspre un echilibru este iluzorie. Nu se mai poate supravietui normal dup asemenea ncordri. Resortul intim al fiintei nu mai sustine evolutia fireasc, iar barierele interioare si pierd orice consistent. Presentimentul nebuniei nu apare dect dup experiente mari si capitale. Ca si cum te-ai fi ridicat la nltimi prea mari, unde te apuc vertigii, ncepi s te clatini, ti pierzi siguranta si senzatia normal de imediat si concret. O mare greutate pare c apas creierul si-l strnge ca pentru a-l reduce la o iluzie, desi numai aceste senzatii ne descoper ngrozitoarea realitate organic din care izvorsc experientele noastre. Si n aceast apsare, care vrea s te izbeasc de pmnt sau s te arunce n aer, apare groaza ale crei elemente snt greu de definit n asemenea caz. Nu este acea groaz de moarte, persistent si obsedant, care pune stpnire pe om si-l domin pn la sufocare, ce se insinueaz n tot ritmul fiintei noastre pentru a lichida procesul vietii din noi, ci o groaz cu strfulgerri, aprnd rar, dar intens, ca o tulburare subit, dar care elimin pentru totdeauna posibilitatea unei limpezimi viitoare. Este imposibil de a preciza si defini acest ciudat presentiment al nebuniei. Ceea ce este ntr-adevr ngrozitor n el rezult din faptul c noi presimtim n nebunie o pierdere total n viat, c pierdem tot n mod iremediabil, deja trind. Continuu s respir sau s mnnc, dar am pierdut tot ce eu am adugat functiunilor biologice. Este numai o moarte aproximativ. In nebunie pierzi ce ai specific, ceea ce crezi tu c te individualizeaz n univers, perspectiva ta particular si o anumit orientare a constiintei. Prin moarte pierzi totul, dar aceast pierdere se face prin aruncare n neant. De aceea, frica de moarte este persistent si esential, dar mai putin ciudat dect frica de nebunie, n care semiprezenta noastr este un element de neliniste mult mai complex dect teama organic de o absent total din neantul n care ne duce moartea. Si nu ar fi nebunia o scpare de mizeriile vietii? Aceast ntrebare este justificat numai teoretic, deoarece, practic, pentru omul care sufer de anumite anxietti, problema apare cu totul n alt lumin sau mai bine zis n alt umbr. Presentimentul nebuniei se complic de teama de luciditatea din nebunie, de teama momentelor de regsire, de revenire, cnd intuitia dezastrului ar putea fi att de chinuitoare, nct s provoace o nebunie si mai mare. Nu exist salvare prin nebunie, fiindc nu exist om cu presentimentul nebuniei care s nu se team de lucidittile eventuale ntr-o asemenea stare. Ai vrea haosul, dar ti-e fric de luminile din el. Forma nebuniei este determinat de conditii organice si temperamentale. Cum majoritatea nebunilor se recruteaz dintre depresivi, este fatal ca forma depresiv s fie mai frecvent la nebuni dect strile de exaltare plcut, vesel si debordant. Este att de frecvent melancolia neagr la nebuni, nct aproape toti tind spre sinucidere, o solutie att de grea pn nu esti nebun. As vrea s nnebunesc ntr-un singur caz. Cnd as sti c as ajunge un nebun vesel, vioi si permanent bine dispus, care nu-si pune nici o problem si n-are nici o obsesie, dar care rde fr sens de dimineata pn seara. Desi doresc infinit extaze luminoase, n-as vrea nici de acestea, cci ele snt urmate de depresiuni. As vrea ns o baie de lumin cald care s rsar din mine si s transfigureze ntreaga lume, o baie care s nu semene ncordrii din extaz, ci s pstreze un calm de eternitate luminoas. Departe de concentrarea extazului, ea s se asemene cu usurinta gratiei si cu cldura zmbetului. Intreaga lume s pluteasc n acest vis de lumin, n aceast ncntare de transparent si imaterialitate. S nu mai existe obstacol si materie, form si margini. Si ntr-un asemenea cadru s mor de lumin.

ASUPRA MORTII Snt probleme care, odat tratate, te izoleaz n viat si chiar te desfiinteaz. Cnd ai intrat n ele nseamn c nu mai ai nimic de pierdut si nimic de cstigat. Din perspectiva unei astfel de regiuni, aventura spiritual sau elanul indefinit nspre forme multiple de viat, avntul absurd si nemrginit nspre continuturi inaccesibile si insatisfactia de limitarea planurilor empirice devin simple manifestri ale unei sensibilitti exuberante, creia-i lipseste acea infinit seriozitate ce caracterizeaz pe acela care a intrat n problemele periculoase. A avea o infinit seriozitate este a fi pierdut. Nu e aici vorba de spiritul calm si nici de gravitatea fr fond a oamenilor numiti seriosi, ci de o tensiune att de nebun, nct n fiecare moment al vietii esti ridicat n planul eternittii. Vietuirea n istorie nu mai are atunci nici o semnificatie, deoarece clipa este trit cu atta exagerat ncordare, nct timpul apare sters si irelevant n fata eternittii. Este evident c n fata unor probleme pur formale, orict de dificile ar fi ele, o seriozitate infinit nu poate fi pretins, deoarece ele snt produse exclusiv de incertitudinile inteligentei si nu rsar din structura organic si total a fiintei noastre. Numai gnditorul organic si existential este capabil de acest gen de seriozitate, fiindc numai pentru el adevrurile snt vii, produse ale unui chin luntric si ale unei afectiuni organice, iar nu ivite dintr-o speculatiune inutil si gratuit. In fata omului abstract, care gndeste pentru plcerea de a gndi, apare omul organic, care gndeste sub determinantul unui dezechilibru vital si care este dincolo de stiint si dincolo de art. Imi place gndul care pstreaz o arom de snge si de carne si prefer de o mie de ori, unei abstractii vide, o reflectie rsrit dintr-o efervescent sexual sau dintr-o depresiune nervoas. Nu s-au convins, nc, oamenii c a trecut timpul preocuprilor superficiale si inteligente si c este infinit mai important problema suferintei dect a silogismului, c un strigt de dezndejde este infinit mai revelator dect cea mai subtil distinctie si c totdeauna o lacrim are rdcini mai adnci dect un zmbet? De ce nu vrem s acceptm valoarea exclusiv a adevrurilor vii, a adevrurilor rsrite din noi si care reveleaz realitti si valori constitutive nou? De ce nu ntelegem c se poate gndi viu asupra mortii, asupra celei mai periculoase probleme care exist, si c, dac punerea ei te desfiinteaz si te izoleaz n viat, prin participarea intim si dureroas ni se reveleaz totusi un adevr viu? Se poate vorbi despre moarte fr experienta agoniei? Moartea nu poate fi nteleas dect dac viata este simtit ca o ndelungat agonie, n care moartea se mbin cu viata. Moartea nu este ceva n afar, ontologic diferit de viat, deoarece moarte ca realitate autonom de viat nu exist. A intra n moarte nu nsemneaz, cum crede mentalitatea curent si n genere crestinismul, a-ti da ultima suflare si a psi ntr-o regiune de alt structur si pozitivitate dect a vietii, ci a descoperi n progresiunea vietii un drum nspre moarte si a gsi n pulsatiile vitalului o adncire imanent n ea. In crestinism si n metafizicile care recunosc nemurirea, intrarea n moarte este un triumf, este un acces al altor regiuni, metafizic diferite de viat. Prin moarte, care devine o regiune aparte a firii, omul se elibereaz, iar agonia, n loc s deschid perspective nspre viat, n care ea se realizeaz, descoper sfere complet transcendente ei. In deosebire de aceste viziuni, sensul adevrat al agoniei mi pare a fi revelatia imanentei mortii n viat. Pentru ce sentimentul imanentei mortii n viat l au asa de putini, iar experienta agoniei este att de rar? Nu cumva e fals ntreaga noastr presupozitie, iar schitarea unei metafizici a mortii devine verosimil numai prin conceptia unei transcendente a acesteia? Oamenii sntosi, normali si mediocri nu au o experient a agoniei si nici o senzatie a mortii. Ei vietuiesc ca si cum viata ar avea un caracter de definitivat. Este n structura echilibrului superficial al oamenilor normali de a simti viata ntr-o autonomie absolut de moarte si de a o obiectiva pe aceasta ntr-o realitate transcendent vietii. De aceea, ei consider moartea ca venind din afar, nu dintr-o fatalitate luntric a firii. A tri fr sentimentul mortii nseamn a vietui dulcea inconstient a omului comun, care se comport ca

si cum moartea n-ar constitui o prezent vesnic si tulburtoare. Este una din iluziile cele mai mari ale omului normal n a crede n definitivatul vietii si n a fi dincolo de sentimentul prizonieratului vietii n moarte. Revelatiile de ordin metafizic ncep de-abia atunci cnd echilibrul superficial al omului ncepe s se clatine si cnd spontaneittii naive i se substituie o dureroas si ncordat frmntare a vitalului. Transcendenta mortii apare n viziunea acelora care din incertitudinile vietii nu desprind un substrat organic sau o agonie luntric, ci o cauz exterioar, dezvoltnd la paroxism acel sentiment c esti nghitit de moarte ntr-un mod rapid si brusc. Sentimentul mortii este att de rar la acestia, nct putem spune c nu exist. Chiar dac uneori atinge o intensitate puternic, manifestarea att de distantat n timp anuleaz posibilitatea unei obsesii dureroase. Faptul c senzatia mortii nu apare dect acolo unde vitalul a suferit un dezechilibru sau o oprire a spontaneittii lui irationale, cnd viata e zguduit n adncimi si cnd ritmul vitalului activeaz dintr-o tensiune total, iar nu dintr-o expansiune superficial si efemer, dovedeste, pn la o certitudine interioar, imanenta mortii n viat. Viziunea n adncurile acesteia ne arat ct de iluzorie este credinta ntr-o puritate vital si ct de fundat este convingerea despre un substrat metafizic al demoniei vietii. Dac moartea este imanent n viat, pentru ce constiinta mortii face imposibil vietuirea? La omul normal vietuirea nu e tulburat, deoarece procesul de intrare n moarte se ntmpl cu totul naiv, prin scderea intensittii vitale. Pentru el nu exist dect agonia din urm, nu o agonie durabil, legat de premisele vitalului. Intr-o perspectiv adnc, fiecare pas n viat este un pas n moarte, iar amintirea nu este dect un semn de neant. Omul normal, lipsit de ntelegere metafizic, nu are constiinta intrrii progresive n moarte, desi nici el, ca nici o fiint, nu scap acestui destin inexorabil. Unde constiinta a cptat o autonomie de viat, revelarea mortii devine att de puternic, nct prezenta ei distruge orice gen de naivitate, orice elan de bucurie si orice voluptate natural. Este ceva pervers si infinit deczut n a avea constiinta mortii. Toat poezia naiv a vietii, toate seductiile si farmecele ei apar vide de orice continut, precum vide apar toate proiectrile finaliste si iluziile teologice ale omului. A avea constiinta unei ndelungi agonii este a desprinde experienta individual dintr-un cadru naiv si din integrarea ei natural, pentru a-i demasca nulitatea si insignifianta, este a ataca nsesi rdcinile irationale ale vietii. A vedea cum se ntinde moartea peste aceast lume, cum distruge un arbore si cum se insinueaz n vis, cum ofileste o floare sau o civilizatie, cum roade din individ si din cultur, ca un suflu imanent si distrugtor, este a fi dincolo de posibilitatea lacrimilor si a regretelor, dincolo de orice categorii sau forme. Cine n-a avut sentimentul acelei teribile agonii, cnd moartea se nalt n tine si te cuprinde ca un aflux de snge, ca o fort interioar imposibil de stpnit si care te domin pn la sufocare, sau cnd te strnge ca un sarpe provocndu-ti halucinatii de groaz, acela nu cunoaste caracterul demonic al vietii si efervescentele interioare din care rsar marile transfigurri. Este necesar o astfel de betie neagr pentru a ntelege de ce ai vrea ct mai apropiat sfrsitul unei asemenea lumi. Nu betia luminoas din extaz, unde viziuni paradiziace te cuceresc ntr-o ncntare de splendori si sclipiri si unde te nalti ntr-o sfer de puritate n care vitalul se sublimeaz n imaterial, ci o torturare nebun, periculoas si ruintoare a vitalului, caracterizeaz aceast betie neagr n care moartea apare n seductia groaznic a ochilor de sarpe din cosmaruri. Dar a avea astfel de senzatii si imagini nseamn a fi att de legat de esenta realittii, nct viata si moartea si-au demascat iluziile pentru a se realiza n tine n forma cea mai substantial si mai dramatic. O exaltat agonie mbin ca ntr-un vrtej ngrozitor viata cu moartea si un bestial satanism mprumut lacrimi volupttii. Viata ca o lung agonie si ca drum nspre moarte nu este altceva dect o alt formulare a dialecticii demonice a vietii, dup care aceasta naste forme pentru a le distruge ntr-o productivitate irational si imanent. Multiplicitatea formelor vitale nu se nsumeaz ntr-o convergent

transvital sau ntr-o intentionalitate transcendent, ci se realizeaz ntr-un ritm nebun, n care nu poti recunoaste altceva dect demonia devenirii si a distrugerii. Irationalitatea vietii se manifest n aceast expansiune debordant de forme si continuturi, n aceast pornire frenetic de a substitui aspecte noi celor uzate, fr ca aceast substituire s nsemne un plus apreciabil sau o nsumare calitativ. O relativ fericire ar simti omul care s-ar abandona acestei deveniri si, dincolo de orice problematic chinuitoare, ar ncerca s soarb toate posibilittile oferite de clip, fr raportarea continu ce descoper n fiecare moment o relativitate insurmontabil. Experienta naivittii este singura cale de salvare. Dar pentru acei care simt si concep viata ca o ndelung agonie, problema salvrii rmne o simpl problem. Pe aceast cale, mntuire nu va fi. Revelarea imanentei mortii n viat se realizeaz n genere prin boal si stri depresive. Exist, desigur, si alte ci, dar acelea snt cu totul accidentale si individuale, ele neavnd o capacitate de revelare ca bolile si strile depresive. Dac bolile au o misiune filozofic n lume, apoi aceea nu poate fi alta dect s arate ct de iluzoriu e sentimentul eternittii vietii si ct de fragil e iluzia unui definitivat si a unei mpliniri a vietii. Cci n boal, moartea este totdeauna prezent n viat. Strile cu adevrat maladive ne leag de realittile metafizice, pe care un om normal si sntos nu le poate ntelege niciodat. Este evident c ntre boli exist o ierarhie n capacitatea lor de revelare. Nu toate prezint cu aceeasi durat si intensitate experienta imanentei mortii n viat si nu toate se manifest n forme identice de agonie. Orict s-ar individualiza si specifica bolile n indivizi, exist totusi moduri de a muri legate de structura bolii ca atare. Intreg complexul strilor maladive descoper o chinuire a vitalului si o dezintegrare a vietii din functiile ei firesti. Viata este astfel alctuit, nct nu-si poate realiza potentialittile ei dect comportndu-se ca si cum moartea nu ar constitui o prezent inexorabil. Din acest motiv, n strile normale si nerevelatoare, moartea este considerat ca venind din afar si complet exterioar vietii. Acelasi sentiment l au si tinerii cnd vorbesc de moarte. Dar cnd maladia i-a lovit n plin elan, dispar toate iluziile si seductiile tineretii. Este sigur c n lumea aceasta singurele experiente cu adevrat autentice snt cele izvorte din boal. Toate celelalte poart n mod fatal o marc livresc, deoarece ntr-un echilibru organic nu pot aprea dect stri sugerate si a cror complexitate este mai mult un produs al unei imaginatii exaltate dect al unei efervescente reale. Numai oamenii care sufer realmente snt capabili de continuturi autentice si de o infinit seriozitate. Ceilalti snt nscuti pentru gratie, armonie, iubire si dans. In fondul lor, cti nu ar renunta la revelatiile metafizice din disperare, agonie si moarte, pentru o iubire naiv sau pentru voluptuoasa inconstient din dans? Si cti nu ar renunta la o glorie crescut din suferint, pentru o existent anonim si fericit? Orice boal este un eroism; dar un eroism de rezistent, iar nu de cucerire. Eroismul n boal se exprim prin rezistenta pe posturile pierdute ale vietii. Aceste posturi snt iremediabil pierdute nu numai pentru cei afectati organic de anumite maladii, dar si pentru aceia la care strile depresive snt att de frecvente, nct fat de structura lor subiectiv pstreaz un caracter constitutional. Strile depresive nu reveleaz numai existenta ca obiectivitate sensibil, ci si moartea. Astfel se explic de ce temerii de moarte, ce se manifest la anumiti depresivi, interpretrile curente nu-i gsesc nici o justificare mai adnc. Cum se poate ca ntr-o vitalitate mare, uneori chiar debordant, s apar frica de moarte sau cel putin problema mortii? Mirrii acesteia, caracteristic mentalittii curente, nu i se pot opune dect marile posibilitti de ntelegere esential nchise n structura strilor depresive. Cci n aceste stri, n care dualizarea cu lumea devine dureroas si progresiv, omul se apropie tot mai mult de realittile lui luntrice si descoper moartea n subiectivitatea lui proprie. Un proces de interiorizare nainteaz pn n centrul substantial al subiectivittii, depsind toate formele sociale care o mbrac pe aceasta. Odat depsit si acel centru, interiorizarea progresiv si

paroxistic descoper o regiune unde viata se mbin cu moartea, unde omul nu s-a desprins prin individualizare de sursele primare ale existentei si unde ritmul nebun si demonic al lumii activeaz n deplina lui irationalitate. Pentru un depresiv, senzatia imanentei mortii n viat adaug un plus de intensitate depresiunii si creeaz o atmosfer de continu insatisfactie si neliniste, care nu-si vor gsi echilibrul si pacea niciodat. Prin senzatia prezentei mortii n structura vitalului, se introduce implicit un element de neant n fiintare. Nu se poate concepe moarte fr neant, deci nici viat fr un principiu de absolut negativitate. C neantul este implicat n ideea de moarte o dovedeste frica de moarte, care nu este dect teama de neantul n care ne arunc moartea. Imanenta mortii n viat este un semn al triumfului final al neantului asupra vietii, dovedind prin aceasta c prezenta mortii nu are alt sens dect s actualizeze progresiv drumul nspre neant. Sfrsitul si deznodmntul imensei tragedii a vietii si, ndeosebi, a omului, vor dovedi ct de iluzorie este credinta n eternitatea vietii si c, totusi, unica mpcare pentru omul istoric este sentimentul naiv al eternittii acestei vieti. Exist, n fond, numai fric de moarte. Tot ceea ce numim diversitatea formelor de fric nu este altceva dect o manifestare cu aspecte variate n fata aceleiasi realitti fundamentale. Temerile individuale snt legate toate, prin corespondente ascunse, de teama esential n fata mortii. Aceia care vor s nlture frica de moarte prin rationamente artificiale se nsal profund, deoarece este absolut imposibil s anulezi o temere organic prin constructii abstracte. Cine-si pune serios problema mortii este absolut imposibil s nu aib si o team. Chiar aceia care cred n nemurire snt orientati nspre aceast credint tot din frica de moarte. Este, n aceast credint, un efort dureros al omului de a-si salva chiar fr o certitudine absolut lumea valorilor n care a trit si la care a contribuit, de a nfrnge neantul din temporal si de a realiza n etern universalul. In fata mortii, acceptat fr nici o credint religioas, nu rmne ns nimic din ceea ce lumea crede a fi creat pentru eternitate. Toat lumea formelor si a categoriilor abstracte se dovedeste complet irelevant n fata mortii, iar pretentia de universalitate a formalului si categorialului devine iluzorie n fata iremediabilului din procesul de aneantizare prin moarte. Cci niciodat o form sau o categorie nu vor prinde existenta n structura ei esential, precum niciodat nu vor ntelege rosturile intime ale vietii si mortii. Ce poate opune idealismul sau rationalismul n fata acestora? Nimic. Celelalte conceptii si doctrine nu spun ns aproape nimic despre moarte. Singura atitudine valabil ar fi o tcere absolut sau un strigt dezndjduit. Acei care sustin c frica de moarte nu-si are o justificare mai adnc, deoarece att ct este un eu moartea nu exist, iar cnd esti mort eul a disprut, uit de fenomenul att de ciudat al agoniei treptate. Unui om care are sentimentul puternic al mortii, ce mngiere poate s-i ofere separatia artificial ntre eu si moarte? Ce sens poate avea pentru cineva ptruns adnc de senzatia iremediabilului o subtilitate sau o argumentare logic? Snt nule toate ncercrile de a devia pe un plan logic probleme de existent. Filozofii snt prea orgoliosi pentru a-si mrturisi frica de moarte si prea pretentiosi pentru a recunoaste o fecunditate spiritual maladiei. Este o prefcut senintate n consideratiile lor asupra mortii; n realitate, ei tremur mai mult dect toti. Dar s nu se uite c filozofia este o art de a-ti masca sentimentele si chinurile luntrice pentru a nsela lumea asupra rdcinilor adevrate ale filozofrii. Sentimentul ireparabilului si al iremediabilului, care nsoteste totdeauna constiinta si senzatia agoniei, poate explica cel mult o acceptare dureroas amestecat cu fric, n nici un caz o iubire sau o simpatie pentru fenomenul mortii. Arta de a muri nu se poate nvta, fiindc nu prezint nici o tehnic, nici un complex de reguli sau de norme. Iremediabilul agoniei se experimenteaz n propria fiint a individului, cu suferinte si ncordri infinite. Majoritatea oamenilor n-au constiinta agoniei lente din ei. Pentru acestia exist numai o agonie, aceea

care precede intrarea absolut n neant. In constiinta lor, numai momentele acestei agonii prezint revelatii importante asupra existentei. De aceea, ei asteapt totul de la sfrsit n loc s prind semnificatia unei agonii lente si revelatoare. Sfrsitul le va descoperi ns prea putin, si astfel se vor stinge inconstienti precum au si trit. C agonia se desfsoar n timp, aceasta dovedeste c temporalitatea nu este numai un caracter sau o conditie pentru creatie, ci si pentru moarte, pentru fenomenul dramatic al muririi. Aici se manifest caracterul demonic al timpului, n care se desfsoar att nasterea ct si moartea, creatia ca si distrugerea, fr ca n acest complex s se evidentieze o convergent nspre vreun plan transcendent. Numai ntr-o demonie a timpului este posibil sentimentul iremediabilului, care ni se impune ca o necesitate ineluctabil mpotriva tendintelor noastre cele mai intime. A fi absolut convins c nu poti scpa de o soart amar pe care ai dori-o altcumva, c esti supus unei fatalitti implacabile si c timpul nu va face altceva dect s actualizeze procesul dramatic al distrugerii, iat expresii ale iremediabilului si ale agoniei. Nu este atunci neantul o salvare? Dar cum poate s existe o salvare n nimic? Dac este aproape imposibil salvarea n existent, cum o s fie posibil n absenta complet de orice fel de existent? Cum nici n neant si nici n existent nu e salvare, praful s se aleag de aceast lume cu toate legile ei eterne!

MELANCOLIA Fiecare stare sufleteasc tinde s se adapteze unui exterior corespondent felului ei specific sau s transforme acest exterior ntr-o viziune potrivit naturii ei. Cci exist o corespondent intim, n toate strile mari si adnci, ntre planul subiectiv si planul obiectiv. Ar fi absurd s concepi un entuziasm debordant ntr-un mediu plat si nchis; dac totusi s-ar ntmpla, aceasta s-ar datora unei excesive plenitudini ce ar subiectiviza ntreg mediul. Ochii omului vd n exterior ceea ce l frmnt n interior. Cadrul este de cele mai multe ori rezultatul unei proiectii subiective fr de care strile sufletesti si experientele intense nu-si pot gsi o realizare deplin. Extazul niciodat nu reprezint o consumare pur intern, ci transpune ntr-un exterior o betie luminoas luntric. Este destul a privi fata unui extatic, pentru a remarca tot ceea ce vizeaz tensiunea lui spiritual. Intentionalitatea strilor interioare este un fenomen care explic armonia dintre planuri, precum si necesitatea prin care ele se cer reciproc, deoarece intentionalitatea indic o imposibilitate a strilor de a rmne absolut pure. Pentru ce melancolia cere un infinit exterior? Fiindc este n structura ei o dilatare si un gol crora nu li se pot stabili granite. Trecerile de limite se pot realiza fie n mod pozitiv, fie negativ. Exuberanta, entuziasmul, furia etc. snt stri debordante a cror intensitate sparge orice bariere limitative si creste dincolo de echilibrul normal. Este un avnt pozitiv al vietii, rezultat dintr-un plus de viat, dintr-un exces de vitalitate si dintr-o expansiune organic. In strile pozitive, viata trece dincolo de determinrile ei normale nu pentru a se nega, ci pentru a elibera rezervele care mocnesc si care, acumulate, risc o izbucnire violent. Toate strile extreme snt derivate ale vietii, prin care ea se apr de ea nssi. Transcenderea limitelor din strile negative are cu totul alt sens, deoarece ea nu pleac din plenitudine, ci dintr-un gol ale crui margini nu snt demarcabile. Aceasta cu att mai mult cu ct golul pare a rsri din rdcinile fiintei, ntinzndu-se progresiv, ca o cangren. Este un proces de diminuare, iar nu de crestere; din acest motiv, el este o ntoarcere nspre neant, iar nu o nflorire n existent. Senzatia de gol si de dilatare nspre nimic, care nu lipseste n melancolie, si afl o rdcin mai adnc ntr-o oboseal, prezent n toate strile negative. Oboseala separ pe om de lume si de lucruri. Ritmul intens al vietii slbeste, iar pulsatiile organice si activitatea intern si pierd din acea ncordare care diferentiaz viata n lume, care o stabileste ca un moment imanent al existentei. Oboseala este primul determinant organic al cunoasterii, deoarece ea dezvolt conditiile indispensabile ale unei diferentieri a omului n lume; prin ea, ajungi la acea perspectiv care situeaz lumea n fata omului. Oboseala te face s triesti sub nivelul normal al vietii, iar despre marile tensiuni vitale nu-ti ngduie s ai dect un presentiment. Sursa melancoliei pleac deci dintr-o regiune unde viata este nesigur si problematic. Astfel se explic fecunditatea ei pentru cunoastere si sterilitatea ei pentru viat. Dac n tririle comune si obisnuite conteaz intimitatea naiv cu aspectele individuale ale existentei, n melancolie separarea de ele duce la un sentiment vag al lumii si la o senzatie a vagului acestei lumi. O experient intim si o viziune ciudat anuleaz formele consistente ale acestei lumi, cadrele individualizate si diferentiate, pentru a o mbrca ntr-o hain de o transparent imaterial si universal. Detasarea progresiv de ceea ce este individual si concret te ridic la o viziune total care, cstignd n ntindere, pierde n concret. Nu exist stare melancolic fr nltarea de care vorbim, fr o expansiune spre culmi, fr o ridicare deasupra lumii. Dar nu acea nltare rsrit din orgoliu sau din dispret, din disperare sau dintr-o pornire spre negativitate infinit, ci dintr-o reflexie prelungit si o reverie difuz, nscute n oboseal. In melancolie i cresc omului aripi nu pentru a se bucura de lume, ci pentru a fi singur. Ce sens are singurtatea n melancolie? Nu este ea legat de sentimentul infinitului intern si extern? Privirea melancolic este inexpresiv, conceput fr o perspectiv a nemrginitului. Nemrginirea interioar si vagul luntric, ce nu trebuie asimilate acelei

infinitti fecunde din iubire, cer cu necesitate o ntindere ale crei margini snt insesizabile. Melancolia prezint o stare vag care nu intentioneaz ceva determinat si precizat. Tririle comune cer obiecte palpabile si forme cristalizate. Contactul cu viata se face, n acest caz, prin individual; este un contact strns si sigur. Desprinderea de existent ca dat concret si calitativ si abandonarea n nemrginire ridic pe om din ncadrarea lui fireasc. Perspectiva infinitului l arat singur si prsit n lume. Sentimentul propriei finitti este cu att mai intens cu ct constiinta infinittii lumii este mai mare. Dac n unele stri aceast constiint este deprimant si chinuitoare, n melancolie ea este mai putin dureroas, din cauza unei sublimri care face singurtatea si prsirea mult mai putin apstoare, mprumutndu-le uneori un caracter voluptuos. Disproportia dintre infinitatea lumii si finitatea omului este un motiv serios de disperare; atunci ns cnd o privesti ntr-o perspectiv de vis, asa cum e n strile melancolice, aceasta nceteaz de a mai fi torturant, lumea aprnd ntr-o frumusete stranie si maladiv. Sensul adnc al singurttii vizeaz o suspendare dureroas a omului n viat si o frmntare n izolare cu gndul mortii. A tri singur nseamn a nu mai cere nimic si a nu mai astepta nimic de la viat. Singura surpriz a singurttii este moartea. Marii singuratici nu s-au retras niciodat spre a se pregti pentru viat, ci pentru a suporta, interiorizati si resemnati, lichidarea vietii din ei. Din pustiu si din grote nu se pot aduce mesaje pentru viat. Nu condamn viata toate religiile plecate din pustiuri? Si nu este n iluminrile si transfigurrile marilor singuratici o viziune apocaliptic de sfrsit si prbusire, iar nu o aureol de sclipiri si triumfuri? Singurtatea melancolicilor are o semnificatie mult mai putin adnc; ea are uneori chiar un caracter estetic. Nu se vorbeste de o melancolie dulce, de o melancolie voluptuoas? Dar nssi atitudinea melancolic, prin pasivitatea si considerarea n perspectiv, nu este ea colorat estetic? Atitudinea estetic n fata vietii se caracterizeaz printr-o pasivitate contemplativ care savureaz din real tot ceea ce i convine subiectivittii, fr nici o norm si fr nici un criteriu. Lumea este considerat ca un spectacol, iar omul ca un spectator care asist pasiv la desfsurarea unor aspecte. Conceptia spectacular a vietii elimin tragicul si antinomiile imanente existentei, care odat recunoscute si simtite te prind ca ntr-un vrtej dureros n drama lumii. Experienta tragicului presupune o tensiune att de mare, nct vietuirea estetic nici n-o poate bnui. In tragic, participarea intens cu ntreg continutul fiintei noastre este att de hotrtoare, nct fiecare moment este o chestiune de destin, pe cnd n atitudinea estetic este o chestiune de impresie. Tragicul nu include ca un element central reveria, nelipsit n toate strile estetice. Ceea ce este estetic n melancolie se manifest n tendinta spre pasivitate, reverie si ncntare voluptuoas. C ea nu poate fi asimilat integral unei stri estetice, aceasta deriv din aspectele ei multiforme. Nu este destul de frecvent melancolia neagr? Dar ce este, mai nti, o melancolie dulce? Cine nu cunoaste senzatia de plcere ciudat n dup-amiezele de var, cnd te abandonezi simturilor fr nici o problematic special si cnd sentimentul unei eternitti senine dezvolt n suflet o mpcare dintre cele mai neobisnuite? Este ca si cum grijile acestei lumi si toate incertitudinile spirituale ar amuti n fata unui spectacol de o frumusete uluitoare, n seductiile cruia orice problem ar deveni inutil. Dincolo de orice agitatie, tulburare sau efervescent, o trire linistit soarbe cu o voluptate retinut toat splendoarea cadrului. Este o not esential a strilor melancolice calmul, absenta unei intensitti deosebite. Regretul, care intr n structura melancoliei, explic si el absenta unei intensitti particulare a acesteia. Dac regretul poate fi persistent, el niciodat nu e att de intens nct s provoace o suferint profund. Actualizarea unor motive sau a unor ntmplri din trecut, nsumarea n afectivitatea noastr prezent a unor elemente care astzi nu mai pot fi active, relatia dintre o tonalitate afectiv a senzatiilor si mediul n care s-au nscut, dar pe care l-au prsit, snt determinante esentiale de melancolie. Regretul exprim

afectiv un fenomen profund: acela al naintrii n moarte prin vietuire. Regret ceva ce a murit n mine si din mine. Actualizez doar fantoma unor realitti si a unor experiente trecute. Dar aceasta este suficient pentru a ne arta ct a murit din noi. Regretul reveleaz semnificatia demonic a timpului care, prilejuind o crestere n noi, cauzeaz implicit o anihilare. Regretele fac pe om melancolic fr s-l paralizeze sau s-i rateze aspiratiile, deoarece n regret exist o constiint a ireparabilului numai pentru trecut, viitorul fiind oarecum deschis. Melancolia nu este o stare de o gravitate concentrat, nchis, dezvoltat pe o afectiune organic, deoareace n ea nu exist nimic din acea groaznic senzatie a ireparabilului pentru tot cursul existentei, care nu lipseste n unele cazuri de tristete adnc. Chiar acea melancolie neagr este mai mult un caz de dispozitie temporar, dect de una constitutional. Si dac ar fi ca n cazul al doilea, caracterul de reverie nu e complet exclus pentru a o asimila unei maladii, cu toate implicatiile ei. Formal, att n cazul melancoliei dulci si voluptuoase, ct si n cazul melancoliei negre, exist aceleasi cadre de elemente: gol intern, infinit exterior, vag de senzatii, reverie, sublimare etc.; numai din punctul de vedere al tonalittii afective a viziunii diferentierea apare evident. S-ar putea ca multipolaritatea melancoliei s tin mai mult de structura subiectivittii dect de natura ei. In acest caz, starea melancolic, n caracterul ei difuz reveric si vag, ar lua forme specifice n fiecare persoan. Nefiind o stare de o mare intensitate dramatic, ea oscileaz si fluctueaz mult mai mult dect celelalte. Avnd mai mult virtuti poetice dect active, ea are ceva dintr-o gratie retinut (de aceea o ntlnim mai mult la femei), gratie pe care n-o ntlnim niciodat n tristetea profund si intens. Nu lipseste aceast gratie nici peisajelor de coloratur melancolic. Perspectiva ntins din peisajul olandez sau din peisajul Renasterii, cu eternitti de lumin si umbre, cu vi a cror serpuire simbolizeaz infinitul si cu raze ce mprumut un caracter de imaterialitate lumii, cu aspiratiile si regretele oamenilor ce schiteaz un zmbet de ntelegere si bunvoint ntreag aceast perspectiv reveleaz o gratie melancolic si usoar. Intr-un astfel de cadru, omul pare a zice cu regret si cu resemnare: Ce vreti, dac nu e mai mult? La captul oricrei melancolii exist posibilitatea unei mngieri sau a unei resemnri. Elementele estetice din ea includ virtualitti de armonie viitoare, care niciodat nu exist ntr-o tristete profund si organic. Din acest motiv, o fenomenologie a tristetii ajunge la ireparabil, pe cnd una a melancoliei la vis si gratie.

TOTUL N-ARE NICI O IMPORTANT Si ce important poate s aib faptul c eu m frmnt, c sufr sau gndesc? Prezenta mea n lume va zgudui spre marele meu regret cteva existente linistite si va tulbura naivitatea inconstient si plcut a altora, spre si mai marele meu regret. Desi simt c tragedia mea este pentru mine cea mai mare tragedie din istorie mai mare dect prbusirile de mprati sau dect cine stie ce irosire n fundul unei mine , totusi am implicit sentimentul totalei mele nulitti si insignifiante. Snt convins c nu snt absolut nimic n univers, dar simt c singura existent real este a mea. Si dac as fi pus s aleg ntre existenta lumii si existenta mea, as nltura pe cealalt, mpreun cu toate luminile si legile ei, ncumetndu-m s planez singur n neantul absolut. Desi pentru mine viata este un chin, nu pot s renunt la ea, fiindc nu cred n absolutul valorilor transvitale pentru ca s m sacrific n numele lor. Dac as fi sincer, ar trebui s spun c nu stiu de ce triesc si de ce nu ncetez s triesc. Probabil cheia rmne n fenomenul irationalittii vietii, care mentine viata fr motive. Si dac nu exist dect motive absurde pentru a tri? Dar acestea se mai pot numi motive? Lumea aceasta nu merit s te sacrifici pentru vreo idee sau vreo credint. Cu ct sntem mai fericiti astzi, dac altii s-au sacrificat pentru binele si luminarea noastr? Ce bine si ce luminare? Dac cineva s-a sacrificat pentru ca eu s fiu fericit acum, atunci eu snt mai nefericit dect el, fiindc nu nteleg s-mi cldesc o existent pe un cimitir. Am momente cnd m simt responsabil de ntreaga mizerie a istoriei, cnd nu nteleg pentru ce unii si-au vrsat sngele pentru noi. Cea mai mare ironie ar fi ns cnd s-ar putea stabili c aceia au fost mai fericiti dect noi.Praful s se aleag de ntreaga istorie. Ar trebui s nu m mai intereseze nimic n aceast lume; s-mi apar ridicol nssi problema mortii; suferinta, limitat si nerevelatoare; entuziasmul, impur; viata, rational; dialectica vietii, dialectic logic, iar nu una demonic; disperarea, minor si partial; eternitatea, o vorb; experienta neantului, o iluzie; fatalitatea, o glum Cci m gndesc serios, ce rost au toate acestea? De ce s mai pui probleme, s arunci lumini sau s accepti umbre? N-ar fi mai bine s-mi ngrop lacrimile ntr-un nisip la marginea mrii, n cea mai deplin singurtate? Dar n-am plns niciodat, fiindc lacrimile s-au transformat n gnduri. Si nu snt gndurile acestea tot atta de amare ca lacrimile?

EXTAZ Nu stiu ce sens poate avea ntr-un spirit sceptic, pentru care lumea aceasta este o lume n care nu se rezolv nimic, prezenta celui mai formidabil extaz, a celui mai revelator si mai bogat, a celui mai complex si mai periculos, extazul rdcinilor ultime ale existentei. Nu cstigi n acest extaz nici un fel de certitudine explicit sau o cunoastere definit, dar sentimentul unei participri esentiale este att de intens, nct debordeaz toate limitele si categoriile cunoasterii obisnuite. Este ca si cum n lumea aceasta de obstacole, de mizerii si de chin, prin care aspectele individuale ale existentei ne apar n consistenta lor ireductibil, s-ar deschide o poart nspre smburele interior al existentei, pe care l-am prinde n cea mai simpl si mai esential viziune, n cea mai splendid ncntare metafizic. Stratul superficial de existent si formele individuale par a se topi pentru a favoriza accesul regiunilor celor mai profunde. Si m ntreb dac adevratul sentiment metafizic al existentei este posibil fr aceast eliminare a straturilor superficiale si a formelor individuale. Cci numai printr-o purificare a existentei de elementele ei contingente si ntmpltoare se poate atinge o zon esential. Sentimentul metafizic al existentei este de natur extatic si orice metafizic si are rdcina ntr-o form particular de extaz. In mod gresit se admite numai forma extatic religioas. Exist o multiplicitate de forme care depind de o formatie spiritual specific sau de o structur temperamental, si care nu trebuie neaprat s duc la transcendent. De ce n-ar exista un extaz al existentei pure, al rdcinilor imanente ale existentei? Si nu se realizeaz o astfel de form extatic n acea adncire care destram vlurile superficiale pentru a nlesni accesul smburelui interior al lumii? A ajunge la rdcinile acestei lumi, a realiza betia suprem, ncntarea extatic, experienta originarului si a primordialului este a tri un sentiment metafizic plecat din extazul elementelor esentiale ale firii. Extazul ca exaltare n imanent, ca o iluminare n lumea aceasta, ca viziune a nebuniei acestei lumi iat un substrat pentru o metafizic, valabil chiar si pentru ultimele clipe, pentru momentele finale. Cci orice extaz adevrat este periculos. El este asemntor cu ultima faz a initierii din misterele egiptene, cnd n locul cunoasterii explicite si definitive se spunea: Osiris este o divinitate neagr, adic absolutul rmne n sine incognoscibil. Nu vd n extazul rdcinilor ultime ale existentei dect o form de nebunie, nu de cunoastere. Nu poti avea aceast trire extatic dect n singurtate, cnd ai senzatia c planezi peste aceast lume. Si singurtatea nu este un mediu de nebunie? Si apoi, nu este caracteristic faptul c acest extaz poate s apar chiar unui individ sceptic? Nu este revelator pentru nebunia din extaz fenomenul acesta, al prezentei celei mai ciudate certitudini si a celei mai esentiale viziuni ntr-un mediu de ndoial si disperare? Dect nimeni nu va realiza stri extatice fr experienta prealabil a disperrii, deoarece ntr-una, ca si n cealalt, se ntmpl purificri tot att de mari dar cu continut diferit. Rdcinile metafizicii snt tot att de complicate ca si rdcinile existentei.

LUMEA IN CARE NU SE REZOLV NIMIC Mai este ceva pe acest pmnt care s nu poat fi pus la ndoial, n afar de moarte, singurul lucru sigur n aceast lume? A te ndoi de toate si a tri totusi, iat un paradox care nu este unul dintre cele mai tragice, deoarece ndoiala este mult mai putin intens si ncordat dect disperarea. Nu este caracteristic faptul c tipul cel mai frecvent de ndoial este cel cerebral, unde prin urmare particip omul numai cu o parte din fiinta sa, n deosebire de participarea total si organic din disperare? Chiar n formele organice si serioase ale ndoielii, intensitatea nu este niciodat echivalent celei din disperare. Un anumit diletantism si un gen particular de superficialitate caracterizeaz scepticismul fat de fenomenul att de complex si de ciudat al disperrii. M pot ndoi de orice, pot arunca un zmbet dispretuitor asupra lumii, dar aceasta nu m mpiedic s mnnc, s dorm linistit sau s m cstoresc. In disperare, de a crei profunzime nu te poti convinge dect trind-o, aceste actiuni nu mai snt posibile dect cu efort si suferinte. Nimeni, pe culmile disperrii, nu mai poate si nu mai are dreptul la somn. De aceea, nici un dezndjduit autentic nu poate uita nimic din tragedia lui, pstrnd n constiint actualitatea dureroas a mizeriei lui subiective pn dincolo de orice margini. Indoiala este o neliniste care se refer la probleme si la lucruri, ea rezult din constiinta irezolvabilittii tuturor chestiunilor mari. Dac s-ar rezolva marile probleme, scepticul ar reveni la strile normale. Ct diferent fat de situatia omului n disperare, care, dac s-ar rezolva toate problemele, nu ar fi mai putin nelinistit, deoarece nelinistea lui este rsrit din structura existentei lui subiective. Disperarea este starea n care anxietatea si nelinistea snt imanente existentei. Nimeni nu e torturat n disperare de probleme, ci de convulsiunile si arderile n propria lui existent. C nu se rezolv nimic n aceast lume, este regretabil. N-a existat si nu va exista nimeni care s se sinucid din acest motiv. Att de putin influenteaz nelinistea intelectual nelinistea total a fiintei noastre. Din acest motiv, prefer de o mie de ori o existent dramatic, torturat pentru destinul ei n lume si chinuit de cele mai consumatoare flcri interioare, dect un om abstract, frmntat de probleme abstracte care nu angajeaz fondul subiectivittii noastre. Dispretuiesc n aceast gndire absenta riscului, a nebuniei si a pasiunii. Ct de fecund este o gndire vie, pasionat, n care lirismul circul ca sngele n vine! Este extrem de interesant si de dramatic procesul prin care oameni initial frmntati de probleme pur abstracte si impersonale, obiectivi pn la uitare de sine, surprinsi de suferint si boal au fost n mod fatal adusi s reflecteze asupra propriei lor subiectivitti si asupra problemelor de trire si experient. Oamenii obiectivi si activi nu gsesc destule elemente si resurse n ei pentru a-si considera destinul att de interesant nct s-l pun n problem. Pentru a face din destinul tu o problem subiectiv si universal n acelasi timp, trebuie s scobori toate treptele unui iad luntric. Dac n-ai ajuns nc cenus, atunci poti face filozofie liric, adic o filozofie n care ideea are rdcini organice, tot att de organice ca si poezia. Atunci realizezi o form superioar de existent personal, cnd lumea aceasta, cu toate problemele ei irezolvabile, nu merit nici mcar dispretul. Nu fiindc ai avea o excelent n lume sau o valoare deosebit, dar fiindc nu te mai poate interesa nimic n afar de agonia ta personal.

CONTRADICTII SI INCONSECVENTE Grija pentru unitate si sistem n-au avut-o si n-o vor avea nicicnd acei care scriu n momente de inspiratie, cnd gndul este o expresie organic si personal ce urmeaz fluctuatiile si variatiile dispozitiei nervoase si organice. Unitatea perfect, preocuparea de sistem si de consecvent indic o viat personal cu putine resurse, schematic si fad ntocmai ca si contradictiile din capriciu sau dintr-un paradox facil. Numai contradictiile mari si periculoase, antinomiile interioare irezolvabile dovedesc o viat spiritual fecund, deoarece numai n ele fluxul si abundenta luntric si pot gsi moduri de realizare. Oamenii care au numai cteva stri sufletesti si care niciodat nu ajung la limit nu se pot contrazice, fiindc putinele tendinte din ei nu se pot determina n opozitii. Acei care triesc ns cu o exasperant clocotire ura, disperarea, haosul, neantul sau iubirea, care se consum n fiecare stare si mor treptat cu fiecare si n fiecare, aceia care nu pot respira dect pe culmi, care snt singuri ntotdeauna si mai cu seam atunci cnd umbl cu altii, cum ar mai putea acestia s creasc ntr-o evolutie liniar sau s se cristalizeze ntr-un sistem? Tot ceea ce este form, sistem, categorie, cadru, plan sau schem, considerate ca aspecte si tendinte de absolutizare, rezult dintr-un minus de continuturi si productivitate, dintr-o deficient de energie luntric, dintr-o sterilitate a vietii spirituale. Marile tensiuni ale acesteia ating haosul si nebunia exaltrii absolute. Nu exist viat spiritual fecund care nu cunoaste strile haotice si efervescenta din paroxismul strilor maladive, cnd inspiratia apare ca o conditie esential a creatiei si contradictiile ca manifestri ale temperaturii interioare. Cine nu iubeste strile haotice nu e creator, iar cine dispretuieste strile maladive n-are drept s vorbeasc de spirit. Numai ceea ce rsare din inspiratie are valoare, ceea ce izvorste din fondul irational al fiintei noastre, din zona intim si central a subiectivittii. Tot ceea ce e produsul exclusiv al muncii, al silintei si al efortului n-are nici o valoare, iar produsele exclusive ale inteligentei snt sterile si neinteresante. M ncnt ngrozitor elanul barbar si spontan al inspiratiei, curgerea bogat a strilor sufletesti, sclipirea si palpitatia intim, lirismul esential si paroxismul vietii spirituale, care fac din inspiratie singura realitate valabil n ordinea conditiilor de creatie.

ASUPRA TRISTETII Dac melancolia este o stare de reverie, difuz si vag, ce nu atinge niciodat o adncime si o concentrare intens, tristetea, dimpotriv, prezint o seriozitate nchis si o interiorizare dureroas. Poti fi trist n orice loc; dar ntr-un plan nchis, tristetea cstig n intensitate, precum ntr-unul deschis melancolia creste. Caracterul de concentrare al tristetii rezult din faptul c ea se naste aproape totdeauna dintr-un motiv determinat, pe cnd n melancolie nimeni nu are precizat n constiint un determinant exterior. Stiu de ce snt trist, dar nu stiu de ce snt melancolic. Strile melancolice dureaz mult, fr s ating o intensitate particular. Or, durata lor fiind mare, sterge din constiint orice motiv initial, prezent n tristete, care nu dureaz mult, dar atinge o tensiune intim si nchis, ce niciodat nu va exploda, ci se va stinge n propria fiint. Nici melancolia si nici tristetea nu explodeaz, nu irit pe om pn acolo nct s zguduie elementele fiintei. Nu este caracteristic c se vorbeste de un oftat, de un suspin, de tristete, dar niciodat de un strigt de tristete? Ea nu e o stare debordant, ci una care se stinge si moare. Pentru nota diferential a tristetii, este extrem de semnificativ aparitia ei att de frecvent dup marile satisfaceri si mpliniri vitale. De ce actului sexual i urmeaz tristetea, de ce dup o betie formidabil sau dup un paroxism dionisiac esti trist? De ce marile bucurii aduc tristetea? Fiindc o dat cu elanul consumat n aceste excese mai rmne numai senzatia ireparabilului si sentimentul prsirii si al pierderii, care ating o intensitate, n ordinea negativ, dintre cele mai puternice. Esti trist dup satisfacerile sexuale si dionisiace, deoarece n loc s ai sentimentul unui cstig, l ai pe acela al unei pierderi. Tristetea apare dup toate fenomenele prin care viata pierde din ea nssi. Intensitatea ei este echivalent pierderilor. Astfel, fenomenul mortii provoac cea mai mare tristete. Si nu este revelator pentru diferenta dintre melancolie si tristete faptul c niciodat o nmormntare nu poate fi numit melancolic? Tristetea nu are nici un caracter estetic, caracter ce nu lipseste dect rar melancoliei. Este interesant de urmrit cum domeniul esteticului se ngusteaz din ce te apropii de experiente si de realitti serioase, care au un caracter de rscruce sau de definitivat. Moartea este negatia total a esteticului, ca si suferinta sau tristetea. Moartea si frumusetea! Dou notiuni care se resping n mod absolut. Cci nu cunosc nimic mai scrbos dect moartea, nimic mai grav si mai sinistru! Cum au putut fi poeti care s gseasc moartea mai frumoas, aceast suprem negativitate care nu poate mbrca nici haina grotescului. Moartea este suprema realitate n ordinea negativ. Ironia este c te temi de ea cu att mai mult cu ct o admiri. Si trebuie s spun c negativitatea mortii mi inspir admiratie. Dar este singurul lucru pe care-l pot admira, fr s-l iubesc. Grandoarea si infinitatea mortii mi se impun. Dar disperarea mea e att de mare, nct n-am nici speranta mortii. Cum as putea-o deci iubi? Despre moarte nu se poate scrie dect n contradictii absolute. Cine va spune c are o idee precis despre moarte dovedeste c nici nu o presimte, desi o poart n el. Si fiecare om poart nu numai viata, dar si moartea sa. Viata nu este dect o ndelung agonie. Tristetea mi pare a reflecta ceva din aceast agonie. Si nu snt crisprile tristetii reflexe agonice? Orice om cu adevrat trist n momente de mare intensitate a tristetii pstreaz n fizionomia lui crispri ce se adncesc pn n esenta fiintei. Aceste crispri, negatii evidente ale frumusetii, dovedesc atta prsire si singurtate, nct te ntrebi dac fizionomia tristetii nu este o form de obiectivare a mortii n viat. Profunzimea impresionant si gravitatea solemn ce se degajeaz din aceast fizionomie a tristetii rezult din faptul c acele riduri se adncesc att de tare, nct cresterea lor n adncime devine un simbol pentru tulburarea si infinita noastr dram luntric. Fata omului n tristete dovedeste atta interioritate, nct exteriorul face direct accesibil interiorul. (Fenomene care se petrec si n marile bucurii.) Tristetea face misterul accesibil. Dar misterul tristetii este att de inepuizabil si de bogat, nct tristetea nu nceteaz niciodat de a fi enigmatic. Dac exist o scar a misterelor, atunci tristetea intr n

categoria misterelor infinite, care nu nceteaz niciodat de a se arta, fiindc snt inepuizabile. Si orice mister adevrat este inepuizabil. Este o constatare pe care, spre regretul meu, o verific n fiecare clip: nu pot fi fericiti dect oamenii care nu gndesc nimic, adic aceia care gndesc numai ct trebuie vietii. Cci a gndi numai ct trebuie vietii nu nseamn a gndi. Adevrata gndire seamn unui demon care tulbur sursele vietii, sau unei maladii ce afecteaz rdcinile acestei vieti. A gndi n fiecare clip si a-ti pune probleme capitale la tot pasul, a avea permanent n constiint ndoiala asupra propriului tu destin, a simti oboseala de a tri, a fi obosit de gnduri si de existenta ta pn dincolo de orice rezistent, a lsa o dr de snge si de fum dup tine, ca simboluri ale dramei si ale mortii fiintei tale, nseamn a fi nefericit n asa msur, nct ti-e scrb de tot fenomenul acesta al gndirii si te ntrebi dac reflexivitatea nu e o pacoste pe capul omului. Multe snt de regretat n lumea n care n-ar trebui s regret nimic. Si m ntreb: merit lumea aceasta regretul meu?

INSATISFACTIA TOTAL Ce blestem o fi pe capul unora de a nu se simti bine nicieri? Nici cu soare, nici fr soare, nici cu oameni si nici fr oameni. A nu cunoaste ceea ce nseamn buna dispozitie, iat un lucru impresionant. Cei mai nefericiti oameni snt aceia care n-au dreptul la inconstient. A avea un grad dezvoltat de constiint, a fi n fiecare moment constient, a-ti da seama n fiecare clip de situatia ta n raport cu lumea, a tri ntr-o vesnic ncordare de cunoastere este a fi pierdut pentru viat. Cunoasterea este o plag pentru viat, iar constiinta o ran deschis n smburele vietii. Nu este omul un animal abandonat mortii? Si nu este o tragedie n faptul de a fi om, adic un animal vesnic nesatisfcut, suspendat ntre viat si moarte? Snt complet plictisit sau mai bine zis distrus de aceast calitate de a fi om. Dac as putea, as renunta pe loc, dar ce s m fac, animal? Drumul napoi nu-l pot parcurge. Si apoi, as risca s devin un animal care cunoaste istoria filozofiei. A deveni supraom mi pare o imposibilitate si o prostie, o fantezie ridicol. N-ar exista o solutie aproximativ ntr-un fel de supraconstiint? Nu s-ar putea vietui dincolo, nu dincoace (nspre animalitate), de toate formele complexe de constiint, de nelinisti si chinuri, de tulburrile nervoase si de experientele spirituale, ntr-o sfer de existent unde accesul vesniciei n-ar mai fi un simplu mit? Personal mi dau demisia din omenire. Nu mai vreau si nu mai pot s fiu om. Cci ce as mai putea face n aceast calitate? S lucrez la un sistem social si politic sau s nefericesc o fat? S mai urmresc inconsecventele n sistemele de filozofie sau s activez pentru realizarea idealului moral sau estetic? Toate acestea mi par prea putin. Si chiar dac mi-ar prea mult, cum se ntmpl uneori, nu m pot totusi atrage. Renunt la omenia mea, chiar dac pe treptele pe care m voi urca voi fi singur, dar absolut singur. Si apoi nu snt att de singur n lumea aceasta, de la care nu mai astept nimic? Dincolo de toate idealurile curente si de formele obisnuite, ntr-o supraconstiint s-ar mai putea probabil respira. Acolo, o betie a eternittii ar reduce la nimic toate fleacurile acestei lumi si nici o problem, si nici un chin luntric n-ar mai tulbura extazul unei eternitti n care fiinta ar fi tot att de pur si de imaterial ca nefiinta.

BAIA DE FOC Exist attea ci prin care se poate ajunge la senzatia de imaterialitate, nct stabilirea unei ierarhii este o ncercare extrem de dificil, dac nu inutil. Cci fiecare realizeaz o astfel de senzatie dup structura sa temperamental sau dup dominarea, n momentul respectiv, a unor elemente specifice. Cred totusi c baia de foc pentru ea nssi este ncercarea cea mai fecund pentru a atinge o astfel de senzatie. A simti n toat fiinta ta o ardere intens si o cldur total, a simti cum cresc flcrile n tine si te cuprind ca ntr-un infern, a fi tu nsuti un fulger si o scnteiere, iat ceea ce nseamn o baie de foc. Ca n orice baie se realizeaz o purificare, o curtire de elemente care pot anula pn si existenta. Valurile de cldur si flcrile care se ridic nu ard ele smburele existentei, nu consum din viat, nu reduc elanul la o pur aspiratie, rpindu-i caracterul su imperialist? A tri o baie de foc, a simti jocul unei clduri interioare, plin de flcri, nu este a atinge o puritate imaterial n viat, o imaterialitate asemntoare cu dansul flcrilor? Emanciparea de sub greutate, de sub fortele atractionale, ce se ntmpl n aceast baie de foc, nu fac viata o iluzie sau un vis? Dect si aceasta e prea putin fat de senzatia final, care este una dintre cele mai paradoxale si mai ciudate, cnd din sentimentul acelei irealitti de vis ajungi la sentimentul prefacerii n cenus. Nu exist baie interioar de foc al crei rezultat final s nu fie nvolburarea stranie din sentimentul acestei prefaceri n cenus, cnd ntr-adevr poti vorbi de imaterialitate. Atunci cnd flcrile luntrice au ars tot din tine, cnd nu mai rmne nimic din existenta ta individual, cnd numai cenusa a mai rmas, ce senzatie de viat mai poti avea? Am o voluptate nebun si de o infinit ironie cnd m gndesc c cineva ar sufla cenusa mea n cele patru colturi ale lumii, c vntul ar mprstia-o cu o iuteal frenetic, risipindu-m n spatiu ca pe o etern mustrare pentru aceast lume.

DEZINTEGRAREA DIN VIAT Nu toti oamenii au pierdut naivitatea; de aceea, nu toti oamenii snt nefericiti. Aceia care au trit si triesc asimilati, naivi, n existent, nu din prostie sau imbecilitate cci naivitatea exclude astfel de deficiente, ea fiind o stare mult mai pur , ci dintr-o iubire instinctiv si organic pentru un farmec natural al lumii, pe care naivitatea l descoper ntotdeauna, aceia ating o armonie si realizeaz o integrare n viat, care merit a fi invidiat sau cel putin apreciat de cei care rtcesc pe culmile disperrii. Dezintegrarea din viat corespunde unei pierderi totale a naivittii, acest dar ncnttor pe care ni l-a distrus cunoasterea, dusman declarat a vietii. Vietuirea cosmic, bucuria pentru existenta si pitorescul aspectelor individuale, ncntarea pentru farmecul spontan al firii, trirea inconstient a contradictiilor anulndu-le implicit caracterul tragic, snt expresii ale naivittii, teren fecund pentru iubire si entuziasm. A nu ti se proiecta dureros n constiint contradictiile este a atinge bucuria virginal a naivittii, este a fi incapabil de tragedie si de constiinta mortii, care presupun o complexitate din cele mai deconcertante si o dezagregare paradoxal. Naivitatea este opac pentru tragic, dar e deschis pentru iubire, cci omul naiv, nefiind consumat de propriile sale contradictii interioare, are destule rezerve pentru a se drui. Pentru acela care a realizat dezintegrarea din viat, tragicul cstig o intensitate extrem de dureroas, deoarece contradictiile nu se petrec numai n el nsusi, ci si ntre lume si el. Nu exist dect dou atitudini fundamentale: cea naiv si cea eroic. Restul se ncadreaz n nuantele dintre ele. Ca s nu mori de imbecilitate, n-are sens s alegi dect ntre aceste dou. Si cum naivitatea, pentru omul care a ajuns n fata acestei alternative, este un bun pierdut, pe care este problematic dac-l mai poti recstiga, mai rmne doar eroismul. Atitudinea eroic este privilegiul si blestemul celor dezintegrati din viat, a celor suspendati si incapabili de orice satisfactie sau fericire. A fi erou n sensul cel mai universal al acestui cuvnt este a dori un triumf absolut. Dar acest triumf nu poate fi obtinut dect prin moarte. Orice eroism nseamn o transcendere a vietii, care implic n mod fatal un salt n neant. Si orice eroism este un eroism al neantului, chiar dac n constiinta eroului nu intr acest element, chiar dac el nu-si d seama c avntul lui pleac dintr-o viat care si-a pierdut resorturile normale. Tot ceea ce nu izvorste din naivitate si nu duce la naivitate apartine neantului. Exist vreo atractie pentru neant n om? Desigur c ea este mult prea misterioas pentru ca s o putem sesiza. Dar din moment ce eu prsesc seductiile vietii naive sau snt silit s le prsesc, pentru a m arunca n lume fr nici un sens cci eroismul meu este grotesc, n-are nici viziunea triumfului , trebuie s existe aceast atractie misterioas.

DESPRE REALITAEA CORPULUI Nu voi ntelege niciodat cum au putut exista attia oameni care s declare corpul o iluzie, precum nu voi ntelege niciodat cum a putut fi conceput spiritul n afar de drama vietii, n afar de contradictiile si deficientele acesteia. Se vede c acei oameni n-au avut constiinta crnii, a nervilor si a fiecrui organ n parte. Dar nu voi ntelege niciodat cum de n-au avut-o, desi bnuiesc n aceast inconstient organic o conditie esential a fericirii. Cei care nu s-au desprins din irationalitatea vietii, care snt ncadrati n ritmul ei organic, anterior aparitiei constiintei, nu ating niciodat starea n care realitatea ta corporal ti este n fiecare moment prezent n constiint. Cci aceast prezent n constiint a realittii corporale indic o boal esential a vietii. Si nu este o boal n a-ti da seama ncontinuu de nervii ti, de picioare, de stomac, de inim etc., n a ajunge la constiinta fiecrei prti din tine? Nu indic acest proces o dezintegrare a acestor prti din functiile lor firesti? Realitatea corpului este una dintre cele mai groaznice realitti. As vrea s vd ce ar mai nsemna spiritul fr frmntrile crnii, sau constiinta fr o mare sensibilitate nervoas. Cum au putut concepe oamenii viata fr corp, cum au putut ei concepe o existent autonom si originar a spiritului? Aceasta n-au putut-o face dect aceia care n-au spirit, oamenii sntosi si inconstienti. Cci spiritul este fructul unei maladii a vietii, precum omul nu este dect un animal mbolnvit. Existenta spiritului este o anomalie n viat. Am renuntat la attea, de ce n-as renunta si la spirit? Dar nu este oare renuntarea o boal a spiritului, nainte de a fi una a vietii?

NU STIU Nu stiu ce e bine si ce e ru; ce e permis si ce nu e permis; nu pot condamna si nu pot luda. Nu este nici un criteriu valabil n aceast lume si nici un principiu consistent. M mir faptul c unii se mai preocup de teoria cunoasterii. Dac as fi sincer, ar trebui s mrturisesc c putin mi pas de relativitatea cunoasterii noastre, cci lumea aceasta nu merit s-o cunosti. Am adesea senzatia unei cunoasteri integrale care epuizeaz ntreg continutul lumii, pentru ca alt dat s nu pricep nimic din tot ce se nvrte n jurul meu. Simt un gust amar n mine, o amrciune drceasc, bestial, cnd nssi problema mortii mi pare fad. Pentru ntia oar mi dau seama ct de greu de definit este aceast amrciune. Poate si din motivul c umblu dup motive de ordin teoretic, atunci cnd ea izvorste dintr-o regiune eminamente preteoretic. In acest moment, nu cred n absolut nimic si n-am nici o sperant. Imi par lipsite de sens toate expresiile si realittile care dau farmec vietii. Nu am nici sentimentul trecutului, nici al viitorului, iar prezentul mi pare o otrav. Nu stiu dac snt disperat, cci lipsa oricrei sperante poate s fie si altceva dect disperare. Nu m-ar putea supra nici un fel de calificativ, deoarece nu mai am nimic de pierdut. Cum am pierdut totul! Si cnd m gndesc c acum se deschid flori si cnt paseri! Ct de departe snt toate! Singurtatea individual

SI SINGURTATEA COSMIC Exist dou feluri de a simti singurtatea: a te simti singur n lume si a simti singurtatea lumii. Cnd te simti singur, triesti o dram pur individual; sentimentul prsirii este posibil chiar n cadrul unei splendori naturale. In acest caz, intereseaz numai nelinistile subiectivittii tale. A te simti aruncat si suspendat n lume, incapabil de a te adapta ei, consumat n tine nsuti, distrus de propriile tale deficiente sau exaltri, chinuit de insuficientele tale, indiferent de aspectele exterioare ale lumii, care pot fi strlucitoare sau sumbre, tu rmnnd n aceeasi dram luntric, iat ce nseamn singurtate individual. Sentimentul singurttii cosmice, desi se petrece tot ntr-un individ, deriv nu att din frmntarea lui pur subiectiv ct din senzatia prsirii acestei lumi, a neantului exterior. Este ca si cum toate splendorile acestei lumi ar disprea deodat pentru ca monotonia esential a unui cimitir s-o simbolizeze. Snt multi care se simt torturati de viziunea unei lumi prsite, iremediabil abandonate unei singurtti glaciale, pe care n-o ating, mcar, nici slabele reflexe ale unei lumini crepusculare. Care snt mai nefericiti, acei care simt singurtatea n ei, sau aceia care o simt n afar, n exterior? Imposibil de rspuns. Si apoi, de ce s m chinuiasc ierarhia singurttii? A fi singur, n orice fel, nu e destul? Dau n scris, pentru toat lumea care va veni dup mine, c n-am n ce s cred pe acest pmnt si c unica scpare este uitarea absolut. As vrea s uit de tot, s m uit complet, s nu mai stiu nimic de mine si de lumea aceasta. Adevratele confesiuni nu se pot scrie dect cu lacrimi. Dar lacrimile mele ar neca aceast lume, precum focul meu interior ar incendia-o. N-am nevoie de nici un sprijin, de nici un ndemn si de nici o comptimire, cci desi snt cel mai deczut om, m simt totusi att de puternic, att de tare si de fioros! Cci snt singurul om care triesc fr sperant. Or, aceasta este culmea eroismului, paroxismul si paradoxul eroismului. Suprema nebunie! Toat pasiunea haotic si dezorientat din mine ar trebui s-o canalizez pentru a uita totul, pentru a nu mai fi nimic, pentru a scpa de spirit si de constiint. Am si eu o sperant: speranta uitrii absolute. Dar aceasta mai e sperant, nu e ea disperare? Nu-i aceast sperant negarea tuturor sperantelor viitoare? Vreau s nu mai stiu nimic, nici mcar s stiu c nu stiu nimic. De ce attea probleme, discutii si suprri? De ce atta constiint a mortii? Pn cnd atta filozofie si atta gndire?

APOCALIPS Cum as vrea ca, ntr-o zi, toti oamenii cu ocupatii sau cu misiuni, cstoriti sau nu, tineri si btrni, femei si brbati, seriosi sau superficiali, tristi sau veseli, s prseasc locuinta si birourile lor si, renuntnd la orice fel de datorii si obligatii, s ias n strad si s nu mai voiasc s fac nimic. Toat aceast lume ndobitocit, care munceste fr nici un sens sau se iluzioneaz cu aportul personal la binele umanittii, care lucreaz pentru generatii viitoare sub impulsul celei mai sinistre amgeli, ar tri n astfel de momente capitale o rzbunare pentru toat mediocritatea unei vieti nule si sterile, pentru toat irosirea care n-a avut nimic din excelenta marilor transfigurri. Mi-ar plcea acele clipe cnd nimnui nu i-ar mai trebui amgirea idealului, cnd orice satisfactie n datele imediate ale vietii ar fi imposibil si orice resemnare iluzorie si cnd toate cadrele unei vieti normale ar plesni definitiv. Toti oamenii care sufer n tcere si care nu ndrznesc s-si verse amrciunea nici cel putin n suspine ar urla atunci ntr-un cor de o sinistr dizarmonie, cu strigte stranii care s cutremure acest pmnt. Apele s curg mai repede si muntii s se clatine ameninttor, arborii s-si arate rdcinile ca o vesnic si hidoas mustrare, psrile s croncne imitnd corbii, iar animalele s fug speriate pn la epuizare. Toate idealurile s fie declarate nule; credintele fleacuri; arta o minciun si filozofia o glum. Totul s fie o nltare si o prbusire. Bucti de pmnt s se avnte n aer si apoi s se risipeasc, duse de vnt; planetele s descrie pe fondul cerului arabescuri bizare, linii ntortocheate si grotesti, figuri schimonosite si ngrozitoare. Vrtejuri de focuri s creasc ntr-un ritm slbatic si un zgomot barbar s npdeasc ntreaga lume, pentru a sti pn si cea mai mic vietate c sfrsitul e apropiat. Tot ceea ce e form s devin inform si un haos s nghit, ntr-un vrtej universal, tot ceea ce aceast lume a avut ca structur, consistent si form. S fie un zbucium nebun, un zgomot colosal, o teroare si o explozie, dup care s nu mai rmn dect o tcere etern si o uitare definitiv. In aceste clipe finale, oamenii s triasc la o asa temperatur, nct tot ceea ce umanitatea a simtit pn acum ca regrete, aspiratii, iubire, dezndejde sau ur s izbucneasc n ei ntr-o astfel de explozie, nct dup ea s nu mai rmn nimic. Intr-o astfel de clip, cnd toti oamenii si-ar prsi ocupatiile, cnd nimeni n-ar mai gsi un sens n mediocritatea datoriei, cnd existenta ar plesni de contradictiile ei interioare, ce ar mai rmne n afar de triumful nimicului si de apoteoza final a nefiintei?

MONOPOLUL SUFERINTEI M ntreb: pentru ce numai unii sufer? Exist vreo ratiune n aceast selectiune, care scoate din rndul oamenilor normali o categorie de alesi, pentru a-i arunca n cele mai groaznice torturi? Unele religii sustin c prin suferint te ncearc Divinitatea sau c prin ea ispsesti un ru sau o necredint. Dect, aceast conceptie poate s fie valabil pentru iluzia omului religios, nu ns pentru acela care vede cum suferinta se gseste la indivizi indiferent de valoare, ba uneori este mai frecvent la cei nevinovati si puri. Nu exist nici o justificare de valoare n fenomenul suferintei. Nu este posibil absolut nici o fundamentare a suferintei pe o ierarhie de valori. Si apoi, rmne de vzut dac e posibil o ierarhie a valorilor. Aspectul cel mai ciudat al celor care sufer este n credinta absolutei lor suferinte, care i face s cread ntr-un fel de monopol al suferintei. Am impresia c numai eu sufr, c toat suferinta acestei lumi s-a concentrat n mine, c numai eu mai am drept la suferint, desi mi dau seama c exist suferinte si mai groaznice, c poti s mori cznd bucti de carne din tine, frmitndu-te sub propria ta privire, devenind iluzie n cea mai perfect constient. Exist suferinte monstruoase, criminale si inadmisibile. Te ntrebi: cum de se pot ntmpla si, dac se ntmpl, cum se mai poate vorbi de finalitate sau de alte povesti? M simt att de impresionat n fata suferintei, nct mi pierd aproape tot curajul. Si-l pierd, fiindc nu pricep de ce exist suferint n lume. Derivarea ei din bestialitatea, irationalitatea si demonia vietii explic prezenta suferintei n lume, dar nu gseste justificarea. Sau este probabil c suferinta n-are nici o justificare, ca si existenta n genere. Existenta a trebuit s fie? Exist vreo ratiune n faptul de a fi? Sau existenta nu-si are o alt ratiune dect una imanent? Existenta exist numai ca existent? Fiinta este numai fiint? De ce s nu admitem un triumf final al nefiintei, de ce s nu admitem c existenta merge nspre neant si fiinta nspre nefiint? Nu cumva singura realitate absolut este nefiinta? Un paradox tot att de mare ct paradoxul acestei lumi. Desi fenomenul suferintei m impresioneaz si uneori m ncnt, n-as putea totusi scrie o apologie a suferintei, fiindc suferinta durabil si nu exist suferint adevrat, dect cea durabil , dac purific n primele faze, n ultimele tmpeste, detracheaz, distruge si anarhizeaz pn la descompunere. Entuziasmul facil pentru suferint manifestat n exclamatii este o caracteristic a estetilor si a diletantilor suferintei, care o asimileaz unui divertisment, nentelegnd ce fort teribil de descompunere exist n suferint, ct dezagregare si ct otrav, dar si ct fecunditate, pe care o pltesti ns scump. A avea monopolul suferintei este a vietui suspendat deasupra unei prpstii. Si orice suferint adevrat este o prpastie. Ct lasitate n conceptia celor care sustin c sinuciderea este o afirmatie a vietii! Pentru a-si scuza lipsa de ndrzneal, inventeaz diverse motive sau elemente care s le scuze neputinta. In realitate, nu exist voint sau hotrre rational de a te sinucide, ci numai determinante organice, intime, care predestineaz la sinucidere. Sinucigasii simt o pornire patologic nspre moarte, pe care, desi i rezist constient, ei n-o pot totusi suprima. Viata din ei a ajuns la un astfel de dezechilibru, nct nici un motiv de ordin rational n-o mai poate consolida. Nu exist sinucideri din hotrri rationale, rezultate din reflexii asupra inutilittii lumii sau asupra neantului acestei vieti. Iar cnd ni se opune cazul acelor ntelepti antici ce se sinucideau n singurtate, eu voi rspunde c sinuciderea lor era posibil numai prin faptul c au lichidat viata din ei, c au distrus orice plpire de viat, orice bucurie a existentei si orice fel de tentatie. A gndi mult asupra mortii sau asupra altor probleme periculoase este desigur a da o lovitur mai mult sau mai putin mortal vietii, dar nu este mai putin adevrat c acea viat, acel corp n care se frmnt astfel de probleme trebuie s fi fost anterior afectat pentru a permite astfel de gnduri. Nimeni nu se sinucide din cauza unor ntmplri exterioare, ci din cauza dezechilibrului su interior si organic. Aceleasi conditii exterioare defavorabile pe unii i las indiferenti, pe altii i afecteaz, pentru ca pe altii

s-i aduc la sinucidere. Pentru a ajunge la ideea obsedant a sinuciderii trebuie atta frmntare luntric, att chin si o spargere att de puternic a barierelor interioare, nct din viat s nu mai rmn dect o ameteal catastrofal, un vrtej dramatic si o agitatie stranie. Cum o s fie sinuciderea o afirmatie a vietii? Se spune: te sinucizi, fiindc viata ti-a provocat deceptii. Ca atare ai dorit-o, ai asteptat ceva de la ea, dar ea nu ti-a putut da. Ce dialectic fals! Ca si cum acel ce se sinucide n-ar fi trit nainte de a muri, n-ar fi avut ambitii, sperante, dureri sau dezndejdi. In sinucidere, faptul important este c nu mai poti tri, care nu rezult dintr-un capriciu, ci din cea mai groaznic tragedie interioar. Si a nu mai putea tri este a afirma viata? Orice sinucidere, din moment ce e sinucidere, e impresionant. M mir cum oamenii mai caut motive si cauze pentru a ierarhiza sinuciderea sau pentru a-i cuta diverse feluri de justificri, cnd n-o depreciaz. Nu pot concepe o problem mai imbecil dect aceea care s-ar ocupa cu ierarhia sinuciderilor, care s-ar referi la sinuciderile din cauz nalt sau la cele din cauz vulgar etc. Oare faptul de a-ti lua viata nu este el att de impresionant nct orice cutare de motive pare meschin? Am cel mai mare dispret pentru acei care rd de sinuciderile din iubire, deoarece acestia nu nteleg c o iubire ce nu se poate realiza este pentru cel ce iubeste o anulare a fiintei lui, o pierdere total de sens, o imposibilitate de fiintare. Cnd iubesti cu ntreg continutul fiintei tale, cu totalitatea existentei tale subiective, o nesatisfacere a acestei iubiri nu poate aduce dect prbusirea ntregii tale fiinte. Marile pasiuni, cnd nu se pot realiza, duc mai repede la moarte dect marile deficiente. Cci n marile deficiente te consumi ntr-o agonie treptat, pe cnd n marile pasiuni contrariate te stingi ca un fulger. N-am admiratie dect pentru dou categorii de oameni: pentru acei care pot oricnd nnebuni si pentru acei care n fiecare clip se pot sinucide. Numai acestia m impresioneaz, fiindc numai n ei clocotesc mari pasiuni si se dezvolt mari transfigurri. Acei care triesc viata pozitiv, cu siguranta fiecrei clipe, ncntati de trecut, prezent si viitor, n-au dect stima mea. Singuri aceia care n fiecare moment iau contact dramatic cu realittile ultime m zguduie pn dincolo de orice rezistent. De ce nu m sinucid? Fiindc mie mi-e scrb att de moarte, ct si de viat. Snt un om care ar trebui aruncat undeva, ntr-un cazan cu flcri. Nu pricep absolut deloc ce-o fi cu mine n acest univers. Simt n acest moment o necesitate de a striga, de a scoate un urlet care s ngrozeasc ntreaga lume, s fac pe toti s tremure, s plesneasc ntr-o nebunie de groaz. Un trsnet teribil l simt virtual n mine si m mir cum nu izbucneste pentru a nimici lumea asta, pe care as nghiti-o pentru totdeauna n neantul meu. M simt fiinta cea mai teribil care a existat vreodat n istorie, m simt o bestie apocaliptic plin de flcri si ntunecimi, de elanuri si de disperri. Snt o fiar cu un zmbet grotesc, ce se adun n ea nssi pn la iluzie si se dilat pn la infinit, ce moare si ce creste n acelasi timp, ncntat ntre nimic si tot, exaltat ntre speranta nimicului si disperarea totului, crescut n parfumuri si otrvuri, ars de iubire si de ur, nimicit de lumini si de umbre. Simbolul meu este moartea luminii si flacra mortii. In mine se stinge tot ceea ce e sclipire, pentru a renaste n fulger si n trsnet. Si ntunericul nsusi nu arde el n mine?

LIRISMUL ABSOLUT As vrea s izbucnesc ntr-o explozie radical cu tot ce am n mine, cu toat energia si cu toate continuturile, s curg, s m descompun si, ntr-o expresie nemijlocit, distrugerea mea s fie opera mea, creatia, inspiratia mea. S m realizez n distrugere, s cresc n cea mai nebun avntare pn dincolo de margini, si moartea mea s fie triumful meu. As vrea s m topesc n lume si lumea n mine, s nastem n nebunia noastr un vis apocaliptic, straniu ca toate viziunile de sfrsit si magnific asemenea marilor crepuscule. Din testura visului nostru s creasc splendori enigmatice si umbre cuceritoare, forme ciudate si adncimi halucinante. Un joc de lumin si de ntuneric s mbrace sfrsitul ntr-un decor fantastic si o transfigurare cosmic s ridice totul pn dincolo de orice rezistent, cnd avntul duce la nimic, iar formele plesnesc ntr-o exaltare de agonie si ncntare. Un foc total s nghit lumea aceasta, si flcrile lui, mai insinuante dect zmbetul de femeie si mai imateriale dect melancolia, s provoace voluptti crepusculare, complicate ca moartea si fascinante ca neantul n clipele de tristete. Snt necesare triri nebune pentru ca lirismul s ating ultima lui expresie, pentru ca ncordrile lui s treac marginile subiectivismului normal. Lirismul absolut este lirismul clipelor din urm. Cci n lirismul absolut expresia se confund cu realitatea, expresia e totul, este fiinta ntr-o anumit ipostaz. Ea nceteaz a mai fi o obiectivare partial, minor si nerevelatoare, devenind parte din tine. Aici nu mai are important numai sensibilitatea sau inteligenta, ci ntreaga fiint, ntreg corpul, ntreaga viat din tine, cu ritmul si pulsatiile ei. Lirismul total, lirismul absolut este nsusi destinul adus la gradul de autocunoastere absolut. Niciodat acest lirism nu va lua form n expresii detasate, ci fiecare expresie este bucat din tine. Din acest motiv, el nu este prezent dect n momente capitale, cnd strile pe care le exprim se consum deodat cu expresia. Sentimentul agoniei, fenomenul complex al muririi, cnd se manifest se si consum. Este o suprapunere ntre act si realitate; cci actul nu mai este o manifestare a realittii, ci realitatea nssi. Lirismul absolut pornirea total de a te obiectiva este dincolo de poezie, sentimentalism etc. El este mai aproape de un fel de metafizic a destinului, cci n el o actualitate total a vietii si continutul cel mai adnc al fiintei se manifest pentru a se rezolva ntr-un fel sau altul. De regul, lirismul absolut rezolv totul n sensul mortii. Cci tot ceea ce este capital e n legtur cu moartea. Simt c ar trebui s se deschid sub mine un gol mare si ntunecos, care s m nghit pentru totdeauna ntr-o noapte de veci. Si m mir cum de acest proces se-ntmpl numai n simtire, si nu si n realitate. Nimic nu mi-ar prea n aceste momente mai natural dect s m scufund nspre adncimi de ntuneric, unde nimic din claritatea fad a acestei lumi n-ar mai avea nici o urm de reflex. Nu vreau s caut o explicatie organic a acestei porniri din mine nspre ntuneric, fiindc nu pot gsi una pentru betia de lumin. Dar m gndesc totusi cu nedumerire ce sens poate s aib aceast alternant dintre o experient a luminii si o experient a ntunericului. Intreaga conceptie a polarittii mi pare insuficient, cci n nclinarea spre regiunile noptii exist o neliniste mult mai profund, care nu poate rsri dintr-o schem a firii, dintr-o geometrie a existentei. Sentimentul c esti nghitit n noapte, ntr-o noapte care se deschide sub tine, nu este posibil dect atunci cnd simti ceva greu pe creier si n toat fiinta, ca presiunea pe ntreg organismul a unei imensitti de noapte. Cum o s m nghit, pe veci, noaptea fr de margini a acestei lumi! Senzatia confuziei absolute! Adic a nu putea face nici o distinctie, nici o diferentiere si nici o ncadrare, a nu putea lmuri nimic, a nu ntelege si a nu aprecia nimic. Senzatia acestei confuzii absolute face din orice filozof un poet, dar nu toti filozofii o pot atinge si o pot tri cu o intensitate durabil. Cci dac ar atinge-o, n-ar mai putea filozofa abstract si rigid. Este plin

de dramatism procesul acesta prin care un filozof devine poet. Din lumea definitiv a formelor si a problemelor abstracte, care ntr-un vrtej al simtirii, n confuzia tuturor elementelor sufletesti, se mpletesc n alctuiri ciudate si haotice. Cum s mai poti face filozofie abstract, cnd n tine se desfsoar o dram complicat, n care se ntlnesc presentimentul erotic cu o neliniste metafizic chinuitoare, frica de moarte cu aspiratiile spre naivitate, renuntarea total cu un eroism paradoxal, disperarea cu orgoliul, presentimentul nebuniei cu dorinta de anonimat, strigtul cu tcerea, elanul cu nimicul? Si toate acestea se petrec n acelasi timp, simultan. Toate tendintele acestea cresc n cel mai mare clocot posibil, n cea mai mare nebunie interioar, ntr-o confuzie absolut. Cum s mai faci atunci filozofie sistematic si n ce fel s mai poti fi capabil de o arhitectonic bine definit? Snt oameni care au nceput cu lumea formelor si sfrsesc n confuzia absolut. De aceea, ei nu mai pot filozofa dect poetic. Dar n confuzia absolut, nu mai import nimic n afar de chinurile si volupttile nebuniei.

ESENTA GRATIEI Snt multe ci prin care se poate realiza o detasare de pmnt, o avntare si o nltare deasupra unei mentineri oarbe n viat. Exist ns numai gratia, a crei detasare de pmnt nu nseamn o rupere a contactului cu fortele irationale ale vietii, ci un salt inutil, un avnt dezinteresat n care farmecul naiv si ritmul irational al vietii si pstreaz toat prospetimea. Orice gratie este un avnt, o bucurie a nltrii. Miscrile gratioase, cu ondulatiile lor, dau impresia de planare deasupra lumii, de zbor usor si imaterial. Spontaneitatea lor are ceva din usurinta unei bateri din aripi, din naturaletea unui zmbet si din puritatea unui vis de primvar. Nu si-a gsit gratia n dans forma cea mai vie de realizare? In sentimentul gratios al vietii, aceasta este simtit ca o tensiune imaterial, ca un flux pur de vitalitate, ce nu depseste niciodat armonia imanent oricrui ritm gratios. Este un fel de vis al vietii n orice gratie, un joc dezinteresat, o expansiune care-si gseste limita n ea nssi, nu n afar. De aceea, gratia d iluzia plcut a liberttii, a abandonrii spontane si directe, a unui vis pur, crescut sub raze de soare. Disperarea prezint un paroxism al individuatiei, o interiorizare dureroas si singular pe culmi, o izolare a omului n lume. Toate strile rezultate dintr-o rupere a contactului normal cu lumea si care te duc nspre culmile singurttii individuale intensific fenomenul individuatiei, determin pn la paroxism individualizarea omului n lume. Gratia omului nu duce la paroxismul individuatiei, ci la un sentiment armonic de mplinire naiv, n care fiinta niciodat nu ajunge la un sentiment al singurttii si al izolrii. Si formal gratia refuz singurtatea, cci miscrile de ondulatie prin care se obiectiveaz exprim o receptivitate pentru viat, un elan deschis si primitor pentru seductiile si pitorescul existentei. Gratia reprezint o stare de iluzie n care viata si neag si si transcende antinomiile si dialectica ei demonic, n care contradictiile, ireparabilul, fatalitatea si iremediabilul dispar temporar, ntr-un fel de vietuire sublimat. Exist mult sublimare n gratie, mult puritate aerian, care ns niciodat nu poate atinge marile purificri de pe culmi, unde se realizeaz sublimul. Experientele zilnice si formele comune de trire nu duc niciodat viata pn acolo unde ea ar cunoaste nebunia absolut a tensiunii paroxistice sau a vrtejului interior, precum nu realizeaz nici o emancipare de sub greutate, o trecere vremelnic peste forta gravitational, care uneori poate fi un simbol al mortii. Gratia este o emancipare de sub greutate, o emancipare de sub presiunea atractiilor subterane, o evadare din ghearele bestiale ale pornirilor demonice din viat, ale tendintelor ei negative. Transcenderea negativittii este o not esential a sentimentului gratios al vietii. Nu este de mirare pentru ce, ntr-un astfel de sentiment, viata apare mai luminoas, mai nvluit n raze si n sclipiri. Cci, depsind negativitatea si demonicul pe calea unei armonii de forme si a unei usurinte pline de ondulatii, atinge o stare de armonie plcut mai repede dect pe cile complicate ale credintei, unde armonia rezult dup contradictii si frmntri complexe. Ce divers e lumea cnd te gndesti c alturi de gratie poate s existe o team continu, care tortureaz pe unii oameni pn la epuizare. Cine n-a ncercat teama de tot, frica de lume, anxietatea universal, nelinistea absolut, chinul oricrui moment de vietuire, acela nu va ntelege niciodat ce nseamn zbaterea material, nebunia crnii si nebunia mortii. Cine are sentimentul gratios al vietii nu poate realiza si nu poate ntelege acest chin al supremei nelinisti, care nu poate aprea dect ntr-un teren maladiv. Tot ceea ce e profund n lumea aceasta nu poate rsri dect din boal. Ceea ce nu rsare din boal n-are dect o valoare estetic, formal. A fi bolnav nseamn a tri, vrnd-nevrnd, pe culmi. Dar culmile nu indic neaprat nltimi, ci si prpstii, adncimi. A tri n culmile disperrii este a atinge cele mai groaznice abisuri. Nu exist dect culmi abisale, deoarece de pe adevratele culmi te poti prbusi oricnd. Si numai n asemenea prbusiri atingi culmile. Gratia reprezint o stare de multumire si uneori chiar de fericire. Nici abisuri si nici suferinte mari. De ce snt femeile mai fericite dect brbatii? Din cauz c la ele gratia si naivitatea snt incomparabil mai frecvente dect la brbati. Desigur, nici ele nu snt scutite de boli si de insatisfactii; dar aici vorbim de

sentimentul care predomin. Gratia naiv a femeilor le transpune ntr-o stare de echilibru superficial, care niciodat nu poate duce la tragedii consumatoare sau la ncordri periculoase. Femeia nu risc nimic pe planul spiritual, fiindc la ea dualismul dintre spirit si viat are o intensitate antinomic mult mai redus dect la brbati. Sentimentul gratios al existentei nu duce la revelatii metafizice, la viziunea realittilor esentiale, la perspectiva ultimelor clipe, care te fac ca n fiecare moment al vietii s triesti ca si cum n-ai mai tri. Femeile snt niste nulitti simpatice. Cu ct te gndesti mai mult la ele, cu att le ntelegi mai putin. Este un proces analog cu acela care te reduce la tcere din ce gndesti mai mult asupra esentei ultime a lumii. Dar, pe cnd aici rmi nmrmurit n fata unui infinit indescifrabil, n cazul femeii nulitatea ti pare mister, cnd ea nu este n fond dect nulitate. Pe lng satisfacerea necesittilor sexuale, singurul sens n lume al femeii mi pare a fi acela de a da prilej brbatului s scape temporar de presiunea chinuitoare a spiritului. Cci femeia poate fi o salvare vremelnic pentru acei care triesc pe culmi, deoarece, fiind extrem de putin dezintegrat din viat, contactul cu ea nseamn o ntoarcere spre volupttile naive si inconstiente ale vietii, nspre imaterialitatea usoar a gratiei, care, dac n-a salvat lumea, le-a salvat pe femei. Cum s mai ai idealuri cnd exist pe acest pmnt orbi, surzi sau nebuni? Cum s m bucur de lumina pe care altul n-o mai poate vedea sau de sunetul pe care nu-l poate auzi? M simt responsabil de ntunericul tuturora si m cred un hot al luminii. Oare n-am furat noi toti lumina celor care nu vd sau sunetul celor care n-aud? Nu e responsabil luciditatea noastr de ntunecimea nebunilor? Nu stiu de ce, dar cnd m gndesc la asemenea lucruri mi pierd curajul si vointa; mi pare inutil gndirea si nul orice comptimire. Cci nu m simt att de normal si de mediocru pentru a putea comptimi pe cineva. Trebuie s fii un om care trieste n afar de orice risc pentru a putea comptimi pe altul. Orice comptimire este un semn de superficialitate. Cci ori plesnesti n fata nenorocirilor iremediabile, n fata destinelor frnte, ori amutesti pentru totdeauna. Mila si consolarea snt nu numai ineficace, dar snt si insulte. Si apoi, cum s comptimesti pe altul cnd tu nsuti suferi infinit? Comptimirea este un sentiment care nu angajeaz. De aceea l gsim la attia! In lumea aceasta nc n-a murit nimeni de suferinta altuia. Iar acela care a zis c moare pentru noi n-a murit, ci a fost omort.

ETERNITATE SI MORAL Pn astzi, nc nimeni n-a putut spune ce e bine si ce e ru. Si e sigur c n viitor va fi tot asa. Faptul impresionant nu consist n aceast relativitate, ci n imposibilitatea de a te dispensa de ntrebuintarea acestor expresii. Nu stiu ce e bine si ce e ru, dar calific actiunile n bune si rele. Dac m-ar ntreba cineva de ce numesc o actiune bun si alta rea, nu i-as putea rspunde. Este un proces instinctiv, care m face s apreciez sub prisma criteriilor morale; cnd m gndesc ulterior la acea apreciere, nu-i mai gsesc nici o justificare. Morala a devenit att de complex si de contradictorie deoarece valorile ei nu se mai constituie n ordinea vietii, ci s-au cristalizat ntr-o regiune transcendent ei, pstrnd slabe legturi cu tendintele irationale si vitale. Cum s ntemeiezi o moral? Mi-e att de scrb de acest cuvnt, bine, este att de fad si de inexpresiv! Morala spune: lucrati pentru triumful binelui! Dar cum? Prin mplinirea datoriei, prin respect, prin sacrificiu, modestie etc. Toate acestea mi par simple vorbe, deoarece ele nu cuprind numai un vag formal, dar mai cu seam un vag n determinrile concrete de continuturi. Cci n fata faptului imediat toate principiile morale snt att de nule, nct te ntrebi de ce n-ar fi mai acceptabil o viat fr criterii. As iubi o lume n care n-ar exista nici un criteriu, nici o form si nici un principiu, o lume a absolutei indeterminri. Cci n lumea noastr toate criteriile, formele si principiile snt att de fade, nct semiprezenta lor este mai exasperant dect cel mai groaznic absolutism normativ. Imi nchipui o lume de fantezie si vis, crescut n lumini portocalii, si unde nu s-ar mai vorbi de bine si de ru, unde ntreag aceast discutie n jurul valabilittii normelor n-ar mai avea nici un sens. Si apoi, din moment ce realitatea este irational n esenta sa, ce rost mai are s cauti norme ca s delimitezi binele de ru, ce rost are s mai distingi ceva? Morala nu poate fi salvat, iar acei care sustin c n fata eternittii ea totusi poate fi salvat se nsal enorm. Ce spun acestia? In lume triumf temporar plcerea, satisfactiile minore, pcatul etc., dar n fata eternittii rmne numai fapta bun, numai realizarea moral. Ce s-a ales din plcerile acestei lumi? Neantul! Singura care triumf este virtutea. Dup toate mizeriile acestei lumi, apare triumful final al binelui si biruinta definitiv a virtutii. Dect, acestia n-au remarcat c dac eternitatea nghite, anulndu-le, toate plcerile si satisfactiile superficiale, ea nu nghite mai putin tot ceea ce se numeste virtute, fapt bun, actiune moral. Eternitatea nu duce nici la triumful binelui si nici la triumful rului, ci anuleaz totul. Condamnarea epicureismului n numele eternittii este un nonsens. Cu ct voi rmne eu mai mult prin faptul c sufr, dect altul prin faptul c petrece? Obiectiv, ce semnificatie poate avea faptul c unul se crispeaz n agonie, iar altul se destinde cu o femeie? Att suferinta ct si plcerea se consum subiectiv n indivizii respectivi. Ori suferi, ori nu suferi, tot vei fi nghitit etern si iremediabil n neant. Nu se poate absolut deloc vorbi de un acces obiectiv al eternittii, ci numai de o trire subiectiv a acestei eternitti, care nu se poate realiza dect prin discontinuitti n vietuirea timpului. Nimic din ceea ce creeaz omul nu poate atinge un triumf final, o victorie definitiv. De ce s ne ncntm cu iluziile morale, cnd am putea gsi iluzii si mai frumoase? Toti acei care vorbesc de salvarea moral n fata eternittii se gndesc la ecoul indefinit n timp al actiunii morale, la rezonanta nelimitat si la perpetuarea ei durabil. Aceasta nu e deloc adevrat, deoarece oamenii asa-zisi virtuosi, care nu snt n fond dect niste fricosi, dispar mai repede din constiinta lumii dect aceia care s-au epuizat n plceri. Dar chiar dac ar fi contrariul, ce nseamn supravietuirea cu cteva zeci de ani? Nimic. Orice plcere nesatisfcut este o ocazie pierdut pentru viat. Nu voi veni, n numele suferintei, s opresc lumea de la plceri, de la orgii, de la excese. Numai oamenii mediocri vorbesc de consecintele plcerilor. Dar consecintele durerii nu snt si mai mari? Numai un om mediocru poate dori s moar la btrnete. Deci suferiti, beti, sorbiti cupa plcerii pn la urm, plngeti sau rdeti, scoateti strigte de disperare sau de bucurie, cntati de iubire sau de moarte, cci si asa nimic nu se alege de tot! Intreaga moral n-ar vrea s fac din aceast viat dect o sum de ocazii pierdute.

MOMENT SI ETERNITATE Eternitatea nu e inteligibil dect dac e privit ca experient, n functie de o trire subiectiv. Conceptul obiectiv al eternittii n-are nici un sens pentru individ, deoarece finitatea lui temporal elimin posibilitatea de a tri o infinitate temporal, o vesnicie, ca durat infinit, ca proces nelimitat n timp. Experienta eternittii depinde de intensitatea tririi subiective, iar nu de obiectivitatea substantial sau de o durat continu. Intrarea n eternitate nu se poate realiza dect ntr-o transcendere a timpului, prin sustragerea de la raportarea continu a clipelor una la alta. Este necesar o lupt dramatic si intens cu timpul, pentru ca, odat depsit mirajul succesiunii momentelor, s mai rmn numai trirea exasperat a clipei, care s te avnte de-a dreptul n vesnicie. In ce fel vietuirea absolut n moment permite un acces al eternittii? Simtul pentru devenire, pentru timp rezult dintr-un sentiment al insuficientei clipelor, al relativittii si conditionrilor lor. Acei care au o constiint intens a temporalittii triesc fiecare moment cu gndul la cel urmtor, la succesiune si la transformare. Dect, eternitatea nu e accesibil dect n eliminarea raportrilor, prin vietuirea clipei n mod absolut. In orice experient a eternittii este un salt si o transfigurare, deoarece se pretinde o astfel de ncordare prealabil pentru a ajunge la mpcarea senin din contemplatia eternittii, nct putini snt capabili de ea. Contemplatia aceasta nu este important prin ct dureaz, ci prin intensitatea ei. Revenirea la tririle obisnuite nu diminueaz nimic din fecunditatea acestei experiente intense. Ceea ce import este frecventa acestei contemplatii. Numai prin experiente frecvente se poate ajunge la betia eternittii, la starea de ncntare pur, n care transfigurrile se mbrac n aureole sublime si imateriale, n care volupttile au ceva suprapmntesc, de o transcendent luminoas si fermectoare. Izolarea momentului din succesiune i atribuie acestuia un caracter absolut; nu n mod obiectiv, ci subiectiv. Un absolut pentru simtirea noastr, dar cruia nu i se poate atribui un element de irealitate si fantezie. Cci, din perspectiva eternittii, timpul cu toat multiplicitatea lui de clipe individuale este, dac nu ireal, destul de irelevant pentru realittile esentiale. In eternitate triesti fr s regreti si fr s astepti ceva. Nu este, n structura momentului trit ca atare, o scoatere din relativitatea gustului si a categoriilor, o depsire a imanentei n care ne cuprinde temporalitatea vietii? Trirea imanent n viat este imposibil fr trirea simultan n timp, deoarece viata ca activitate dinamic si progresiv are temporalitatea ca un atribut constitutiv. Caracterul dramatic al vietii este inconceptibil fr elementul temporal. Cu ct viata este mai intens, cu att timpul este mai esential si mai revelator. Si apoi, viata prezint o multiplicitate de directiuni, de avnturi intentionale, care nu se pot desfsura dect n timp. Cnd vorbesti de viat spui clipe, iar cnd vorbesti de eternitate, clip. Nu este un minus de viat n experienta eternittii, n aceast nfrngere a timpului, n aceast transcendere a momentelor? Este, n aceast transfigurare, mai repede o deviere a vietii n alt plan, unde antinomismul si dialectica tendintelor vitale se purific la mari nltimi. Acei care au nativ n ei tendintele de contemplatie a eternittii, cum snt acei care se dezvolt n culturile orientale, nu cunosc lupta dramatic de transcendere a timpului si nici eforturile de interiorizare, asa cum le depunem noi, care sntem infectati pn n rdcini de temporalitate. Dar si contemplatia eternittii este pentru noi un prilej de viziuni cuceritoare si de ncntri stranii. Pentru cine are constiinta eternittii totul e permis, fiindc pentru el dispar toate diferentierile ntr-o viziune de o monumental senintate, izvort ca dup o mare renuntare. Eternitatea nu poate fi iubit cu pasiunea cu care iubesti o femeie, sau cu care-ti iubesti destinul tu sau disperarea ta proprie. Este ns n tendinta spre regiunile eternittii o atractie ce seamn cu un zbor nspre un cer senin de var, sau cu avntarea nspre discretia unei lumini stelare. Azurul si lumina de stele snt simboluri pentru aceast eternitate, n care nu mai doresti si nu mai regreti nimic.

ISTORIE SI ETERNITATE Nu nteleg ce rost mai are s triesc n istorie, s am idealurile epocii, s m preocupe gndul culturii sau problemele sociale. Snt plictisit de cultur si de istorie; mi-e aproape imposibil s mai particip la frmntrile lumii istorice, la idealuri si aspiratii temporale. Istoria este ceva ce trebuie depsit. Si nu poti depsi istoria dect atunci cnd trecutul, prezentul si viitorul nu mai au pentru tine nici o important, cnd ti-e indiferent cnd si unde triesti. Cu ct snt mai avantajat dac triesc astzi, dect dac as fi trit n Egiptul de acum patru mii de ani? Sntem niste imbecili atunci cnd deplngem soarta unora care au trit n epoci care nu ne convin nou, care n-au cunoscut crestinismul sau descoperirile si inventiile stiintei moderne. Dac timpul n-ar fi ireversibil, n-as regreta deloc s triesc n orice epoc a istoriei, fiindc nici una nu e mai bun dect cealalt. Neexistnd o ierarhie a atitudinilor si conceptiilor de viat, toti au dreptate si nici unul. Epocile istorice reprezint forme nchise de viat, care triesc cu convingerea n valabilitatea lor definitiv, pentru ca dinamismul si dialectica vietii istorice s ajung la alte forme, insuficiente si limitate, si ele, ca tot ce trieste sub soare. Intreaga istorie mi pare att de nul, nct m mir cum de exist oameni care toat viata se ocup numai cu trecutul. Ce interes mai pot avea cercetarea idealurilor altor epoci, credintele oamenilor sau zvrcolirile ctorva indivizi sifilitici? Vor fi mari creatiile oamenilor, dar pe mine nu m intereseaz. Nu gsesc eu o mpcare mai mare n contemplatia eternittii? Nu om si istorie, ci om si eternitate, iat un raport valabil n lumea n care nu merit nici s respiri. Nimeni nu neag istoria dintr-un capriciu trector, ci sub imboldul unor mari tragedii, pe care putini le bnuiesc. Oamenii cred c ai gndit abstract asupra istoriei si apoi ai negat-o n urma calculului si a reflectiei, cnd n realitate negatia izvorste din cea mai mare ntristare. In acest moment, cnd neg ntreg trecutul umanittii, cnd nu mai vreau s iau parte la viata istoric, snt apucat de o ntristare mortal, dureroas pn dincolo de nchipuire. S-ar putea foarte bine ca tristetea s fi fost latent, iar aceste gnduri s-o fi actualizat si intensificat. Simt un gust amar de moarte si de neant n mine, care m arde ca o otrav puternic. Snt att de trist, nct toate aspectele acestei lumi nu mai pot avea pentru mine nici o valoare. Cum s mai pot vorbi de frumusete, cum s mai pot face consideratii estetice, cnd snt trist, trist de moarte. Am mai pierdut o parte din existent: frumosul. Asa ajungi s pierzi totul. Nu vreau s mai stiu de nimic. Depsind istoria, realizezi supraconstiinta, care intr ca un element important n experienta eternittii. Supraconstiinta te duce ntr-o regiune unde toate antinomiile, toate contradictiile si incertitudinile acestei lumi nu mai au nici o valoare, unde nu mai stii c existi si c mori. Toti aceia care umbl dup eternitate o fac din frica de moarte. Singurul rost mai adnc al experientei eternittii este s te fac s uiti c mori. Dar cnd revii din contemplatia eternittii?

A NU MAI FI OM Tot mai mult m conving c omul este un animal nefericit, abandonat n lume, silit s-si gseasc o modalitate proprie de viat, asa cum natura n-a mai cunoscut naintea lui. De pe urma asa-zisei lui libertti, sufer mai mult dect dup cel mai mare prizonierat posibil n existenta natural. Si atunci nu m mir de ce omul ajunge uneori s invidieze o floare sau o alt plant. A voi s triesti ca o plant, s cresti nrdcinat, nflorind si uscndu-te sub soare, n cea mai deplin inconstient, a dori s fii o parte intim din fecunditatea pmntului, o expresie anonim a cursului vietii este a fi disperat de rosturile si sensul omenirii. Si de ce s nu schimb cu o floare? Cunosc ce nseamn a fi om, a avea idealuri si a tri n istorie. Ce mai pot astepta de la asemenea realitti? Este desigur mare lucru a fi om; ncerci una dintre cele mai serioase tragedii, o dram aproape monumental, cci a fi om nseamn a vietui ntr-o ordine de existent cu totul nou, mai complicat si mai dramatic dect cea natural. Din ce scobori de la om nspre natura neanimat, intensitatea fenomenului dramatic scade treptat, pn la a deveni nul. Omul tinde tot mai mult s ia monopolul dramei si al suferintei din lume. De aceea mntuirea este pentru el o problem att de arztoare si de insolubil. Nu pot avea mndria c snt om, fiindc am trit acest fenomen pn n rdcini. Numai aceia care n-au vietuit cu mare intensitate acest fenomen se mai pot mndri c snt oameni, deoarece ei tind s devin. Astfel, ncntarea lor este fireasc. Intre oameni exist unii care n-au depsit cu mult forma de existent animal sau de plant. Este natural ca ei s doreasc si s admire fenomenul om. Dar acei care cunosc ce nseamn a fi om caut s devin orice, numai om nu. Dac ar fi posibil, m-as transforma n fiecare zi ntr-o form particular de viat animal si de plant. S fiu succesiv toate formele de flori, s fiu buruian, ghimpe, trandafir, s fiu arbore de ecuator, cu crengi ntortocheate, plant de mare, btut de valuri, sau de munte, n prada vnturilor; s fiu pasre cu glas melodios sau pasre croncnitoare si de prad, cltoare sau sedentar, s fiu bestie de pdure sau animal domestic. Toate speciile s le triesc cu o frenezie slbatic si inconstient, s parcurg seria ntreag a naturii, s-mi schimb forma cu usurinta unei gratii naive, fr teatru, ntocmai ca ntr-un proces natural. Cum as umbla prin cuiburi, prin grote, prin singurtti de munte si de mare, prin dealuri sau prin cmpii! Numai aceast aventur cosmic, trit n interiorul substantial al vietii, n intimitatea ei organic, urmnd arabescul formelor vitale si pitorescul naiv al plantelor, mi-ar mai putea destepta gustul s redevin om. Cci dac diferenta dintre om si animal rezid n faptul c animalul nu poate fi dect animal, pe cnd omul poate fi ne-om, adic altceva dect el nsusi, atunci eu snt un ne-om.

MAGIE SI FATALITATE Imi vine greu s-mi nchipui bucuria oamenilor cu sensibilitate magic, a acestor oameni care simt c pot totul, crora nici o rezistent nu le pare prea mare si nici un obstacol insurmontabil. Magia presupune o astfel de comuniune cu viata, nct orice manifestare subiectiv este o expresie a pulsatiei totale a vietii. Este n ea toat plenitudinea integrrii n fluxul vietii, toat exuberanta activrii n sensul si directia imanent a acestei vieti. Sensibilitatea magic nu poate duce dect la bucurie, deoarece pentru ea nu exist iremediabilul, ireductibilul si fatalul, ca elemente din structura interioar a existentei. A simti c poti totul, c absolutul e n mna ta, c exuberanta ta este exuberanta acestei lumi, c ritmul universal palpit n tine frenetic si intens, c tu esti lumea, c existenta nu e conceptibil dect n msura n care trece prin tine, a gsi sensul lumii, actualizat n fiecare moment n expresia cea mai deplin, este desigur a realiza o form de bucurie greu de bnuit si care este un monopol al celor dotati cu sensibilitate magic. Pentru magie nu exist boli, sau, dac exist, viziunea magic le concepe n asa msur remediabile, nct caracterul lor de ireductibilitate dispare. Optimismul magic vede totul sub raporturi de echivalent, de aceea, pentru el, orice ncercare de individualizare a bolii si de aplicare a unui tratament specific este iluzorie. Magia contest si neag tot ceea ce e negativitate n viat, tot ceea ce e esent demonic n dialectica vietii. A avea sensibilitate magic nseamn a nu pricepe nimic din marile realitti dureroase, nimic din ceea ce viata prezint ca iremediabil si fatal, ca mizerie, destin si moarte. Iluziile magiei neag ireparabilul din lume, neag moartea ca realitate fatal si universal. Subiectiv, acest fenomen este plin de important, deoarece el creeaz o stare de beatitudine si de exaltare euforic omului. Cci el trieste ca si cum n-ar muri niciodat. Or, toat problema mortii, n fata omului, se reduce la constiinta subiectiv a mortii. Pentru cine n-are aceast constiint, faptul c va intra prin moarte n neant n-are nici o important. A-ti da seama permanent de moarte este a realiza paroxismul constiintei. In magie, constiinta n-a cstigat acea autonomie de viat care i d caracterul unei forte centrifugale, ci pstreaz nc un caracter vital. Snt infinit mai complicati aceia care au constiinta fatalittii, pentru care exist n lume irezolvabilul, ireparabilul si iremediabilul, acei care simt c uneori efortul e nul, iar regretul imposibil, care nteleg c fatalitatea constituie un aspect al acestei lumi, un aspect esential. Cci toate realittile esentiale se desfsoar sub semnul fatalittii, care se bazeaz pe incapacitatea vietii de a-si depsi conditiile si limitele ei imanente. Magia realizeaz ceva efectiv n lucrurile de nimic, n aspectele usoare crora le lipseste esentialul si monumentalul, dar este nul n fata realittilor de ordin metafizic, unde se cere de cele mai multe ori tcere, de care este incapabil sensibilitatea magic. A tri cu constiinta puternic a fatalittii, a imposibilittii si incapacittii n fata marilor probleme, pe care nu le poti pune fr s fi angajat dramatic n existent, este a vietui subiectiv semnul de ntrebare care domin peste aceast lume si a crui ondulatie interogativ este ca un simbol al infinitului necunostibil si inaccesibil. Spuneti c disperarea si agonia snt valabile numai ca preliminarii, c idealul este depsirea lor, c vietuirea ndelungat n ele duce la automatizare? Vorbiti de drumul bucuriei ca de singurul salvator, iar pe celelalte le dispretuiti? Numiti vietuirea n momente agonice o stare de egoism si gsiti generozitate numai n bucurie? Ne propuneti bucuria: dar cum s-o primim din afar? Cci dac ea nu creste din noi, nu izvorste din rezervele si ritmul nostru interior, orice interventie exterioar este steril. Este att de usor s recomanzi bucuria celor ce nu se pot bucura! Si cum s te poti bucura, cnd esti chinuit n fiecare moment de obsesia nebuniei! Isi dau seama aceia care recomand bucuria cu o facilitate excesiv ce nseamn a te teme de nnebunirea apropiat, ce nseamn a fi torturat n fiecare clip de presentimentul unei

groaznice nebunii? Cum s te bucuri atunci cnd simti c vei nnebuni? Si apoi, se adaug constiinta mortii, mai persistent si mai sigur dect cea a nebuniei. Ce rost are s-i vorbesti de bucurie unui om care se afl ntr-o imposibilitate organic de a se bucura? Bucuria va fi o stare paradiziac, dar ea nu poate fi cstigat dect printr-o evolutie fireasc, printr-un proces natural. S-ar putea foarte bine ca la un moment dat s sfrsim cu dramatismul momentelor agonice si s intrm ntr-o regiune de senintate paradiziac si de bucurie calm. Oare pentru mine portile paradisului s fie nchise pentru totdeauna? Pn acum n-am putut gsi cheia fericirii, pentru a le deschide. Si cum nu ne putem bucura, ne mai rmne doar drumul tuturor suferintelor, al unei exaltri nebune si nelimitate. S ducem vietuirea momentelor agonice pn la ultima expresie, s trim drama noastr luntric la paroxism, n mod absolut. Nu ne mai rmne dect suprema tensiune, dup care se va mai vedea doar o dr de fum Cci focul din noi va arde totul. Bucuria nu trebuie justificat, deoarece ea este o stare att de pur si de generoas, nct orice elogiu este inutil. Justificarea ei este inutil chiar si n fata dezndjduitilor, ntruct acestia sau snt organic dezndjduiti si atunci bucuria este o imposibilitate, sau nu snt organic si atunci bucuria le ofer destule seductii pentru a face inutil orice justificare. Este de o mie de ori mai mult complexitate ntr-o disperare absolut, dect ntr-o bucurie absolut. Poate din acest motiv portile paradisului snt prea nguste pentru acei care si-au pierdut speranta Nu este absolut nimeni care n fondul sufletului s nu aib un regret orict de palid si de indecis dup durerea si boala de care a scpat. Acei care sufer intens si ndelungat, desi doresc s se refac, nu se poate s nu se gndeasc la o pierdere fatal prin nsntosirea lor probabil. Atunci cnd durerea face parte din fiinta ta, eventuala depsire a ei este imposibil s nu echivaleze cu o pierdere, precum este imposibil s nu provoace un regret. Ceea ce am mai bun n mine datoresc suferintei; dar si ceea ce am pierdut din viat nu mai putin ei se datoreste. Din acest motiv, suferinta nu poate fi nici blestemat, dar nici iubit. Pstrez fat de ea un sentiment particular, greu de definit, ciudat si insesizabil, de un farmec analog luminii crepusculare. Beatitudinea n suferint este o simpl iluzie, cci plcerea artificial din suferint rezult din necesitatea de a gsi o mpcare cu fatalitatea durerii, pentru a nu te distruge total prin ea. Ultimele rezerve de viat mocnesc n aceast beatitudine iluzorie. Singurul asentiment dat suferintei este acela pe care-l exprim regretul eventualei vindecri. Dar regretul acesta este att de impalpabil si de difuz, nct nu se poate cristaliza n constiinta nimnui. Toate durerile care se sting aduc cu ele un sentiment de tulburare, ca si cum intrarea ntr-un ritm echilibrat ti-ar nchide calea pentru regiuni torturante si ncnttoare n acelasi timp, si de care nu te poti desprti fr s ntorci ochii napoi. Desi suferinta nu ti-a revelat frumusetea, ce lumini ti mai pot fura privirea? Nu oare pentru c luminile acestea tremur ca si cum s-ar stinge? Te mai atrage presimtirea noptii din suferint? Poti nega un sens vietii din attea puncte de vedere, nct o enumerare a lor devine inutil. Disperarea, infinitul, moartea snt numai cele mai evidente. Exist ns attea determinante intime care te pot duce la o negatie total a sensului vietii! Cci n ce priveste atitudinea n fata vietii nu mai exist adevr sau neadevr, ci numai reactiunea spontan a intimittii fiintei noastre. Subiectivism? Dar putin mi pas c altii cred altcumva. Si apoi, o experient subiectiv adnc te ridic n planul universalittii, ntocmai cum momentul te ridic n acela al eternittii. A ti se reprosa c disperarea e un fenomen cu totul personal si irelevant pentru altii este tot att de absurd ca si atunci cnd ti s-ar spune c, murind, se petrece n tine un fenomen

pur individual si care, ca atare, nu angajeaz pe nimeni. Oamenii pretuiesc att de putin singurtatea! Cum se petrece ceva n singurtate, se grbesc s-i decreteze sterilitatea. Ei atribuie o valoare exclusiv produselor sociale, fiindc au iluzia c au colaborat cu totii. Toti vor s fac, s realizeze ceva efectiv, s supravietuiasc prin realizrile lor. Ca si cum de acestea nu s-ar alege praful! Si ce s-ar putea alege altceva? Ce se poate alege altceva dect nimicul? Snt nemultumit de orice. Chiar dac as fi ales Dumnezeul acestei lumi, mi-as da imediat demisia, iar dac lumea ntreag s-ar rezuma la mine, dac lumea ntreag as fi eu, m-as risipi n bucti pn la disparitie Cum de pot avea momente cnd am impresia c nteleg totul?!

ENTUZIASMUL CA FORM A IUBIRII Snt oameni n care viata se realizeaz n forme de o puritate si de o limpezire greu de imaginat pentru acela ce trieste prins n contradictii dureroase si n avnturi haotice. A fi prins n lupte interioare, a te consuma ntr-un dramatism intim si a tri destinul tu sub semnul iremediabilului este a vietui n regiuni n care orice limpezire sau puritate devin iluzorii. Aceia n care viata se desfsoar ntr-o crestere fr obstacol, care triesc ntr-un ritm lipsit de dramatism, ating o stare de multumire si ncntare, unde aspectele lumii snt pline de farmec si de lumin. Si nu este entuziasmul o astfel de stare ce mbrac aspectele lumii ntr-o strlucire plin de seductii si de bucurii? A descrie entuziasmul nseamn a remarca o form cu totul particular de iubire, nseamn a individualiza un mod de abandonare a omului n lume. Iubirea are attea fete, attea devieri si attea forme, nct este destul de greu s gsesti un smbure central sau o form tipic a iubirii. Este o problem esential a oricrei erotici de a arta care este manifestarea originar a iubirii, cum se realizeaz ea primordial. Vorbind de iubirea dintre sexe, de iubirea pentru Divinitate, de iubirea pentru natur sau art, vorbim de entuziasm ca o form de iubire etc. Care este, dintre aceste manifestri, cea mai organic, primordial si structural? Trebuie s existe una, fat de care celelalte s se mentin ntr-o dependent, dac nu chiar derivare. Nu pot concepe multiplicitatea formelor erotice fr iradierea, fr fosforescenta si cldura central a uneia singure, care, ntocmai ca un soare, mprstie razele sale indiferent de natura obiectelor sau de aspectul formelor. Teologii sustin c forma primordial de iubire este iubirea lui Dumnezeu. Toate celelalte manifestri n-ar fi dect reflexe palide ale acestei iubiri fundamentale. Unii panteisti cu tendinte estetizante sustin c natura, iar unii esteti puri, arta. Pentru altii, bazati pe biologie, sexualitatea pur, fr afectivitate, sau pentru unii metafizicieni, sentimentul identittii universale. Dect, nici unii dintre acestia nu vor putea dovedi c aceast form este absolut constitutiv omului, deoarece n decursul vietii istorice a oscilat si variat n asa msur, nct nimeni astzi nu poate determina caracterul ei precis. Cred c forma cea mai esential a iubirii este iubirea dintre brbat si femeie, care este nu numai sexualitate, ci implic un complex ntreg de stri afective, a cror fecunditate este destul de sesizabil. M ntreb: s-a sinucis cineva pentru Dumnezeu, pentru natur, pentru art? Toate acestea snt realitti prea abstracte pentru a putea fi iubite cu intensitate. Iubirea este cu att mai intens cu ct este legat cu ceva individual, concret si unic. Iubesti o femeie pentru ceea ce o diferentiaz n lume, pentru unicitatea ei. Nimic n lume nu o poate nlocui n momentele cnd iubirea este puternic. Toate celelalte forme de iubire particip la aceast iubire central, desi tendinta lor este s devin autonome. Astfel, entuziasmul e privit ca perfect autonom de sfera Erosului, cnd n realitate rdcinile lui se adncesc n substanta cea mai intim a iubirii, dnd nastere ns la o form cu tendinte de emancipare din sfera eroticului. Este, n natura intern a oricrui om entuziast, o receptivitate cosmic, universal, o capacitate de a primi totul, de a se orienta, n orice directie, dintr-un impuls si un exces interior, de a nu pierde nimic si de a participa la orice actiune cu o vitalitate debordant, ce se risipeste pentru voluptatea realizrii si pasiunea faptului, pentru gustul dezinteresat al frmntrii si pentru cultul dinamic al eficientei. Pentru omul entuziast nu exist criterii, perspective si calcul, ci numai abandonare, frmntare si druire. Bucuria ndeplinirii si extazul efectivului snt notele acestui om, pentru care viata este un elan din care conteaz numai fluiditatea vitalului, numai avntul imaterial, care ridic viata la o nltime de unde fortele distructive si pierd intensitatea si negativitatea. Fiecare avem stri de entuziasm, dar acestea snt prea rare pentru a ne defini. Aici vorbim de acei oameni la care entuziasmul predomin, a crui frecvent este att de mare, nct alctuieste nota specific a unei individualitti. Entuziastul nu cunoaste nfrngeri, fiindc pe el nu-l intereseaz obiectele, ci initiativa si voluptatea activrii ca atare. El nu ncepe o actiune fiindc a reflectat asupra utilittii si sensului ei, ci fiindc nu poate altcum. Succesul sau insuccesul, dac nu i snt indiferente, n nici un caz nu-l stimuleaz sau l rateaz. Ultimul dintre oameni care rateaz n

aceast lume este entuziastul. Viata este mult mai mediocr si mai fragmentar, n esenta sa, dect bnuiesc oamenii. Nu este aici explicatia faptului pentru ce decdem cu totii, pentru ce ne pierdem vioiciunea pulsatiilor interioare si ne nchistm lund forme, cristalizndu-ne n dauna productivittii si dinamismului interior? Pierderea fluidittii vitale si debordante ti distruge receptivitatea si posibilitatea de a mbrtisa viata cu generozitate si elan. Entuziastul este singurul care se mentine viu pn la btrnete. Toti ceilalti, cnd nu snt nscuti morti, ca majoritatea oamenilor, mor nainte de vreme. Snt att de rari oamenii cu adevrat entuziasti! Ar fi greu s ne nchipuim o lume n care toti ar iubi totul. O lume de oameni entuziasti ofer o imagine mai cuceritoare dect imaginea paradisului, fiindc tensiunea sublim si generozitatea radical ntrec orice viziune paradiziac. Posibilittile de renastere continu, de transfigurare si intensificare a vietii fac din entuziast un om care este permanent dincolo de tentatiile demonice, de frica de neant si de chinurile momentelor agonice. Viata entuziastului nu cunoaste tragicul, fiindc entuziasmul este singura expresie de viat complet opac pentru fenomenul mortii. Chiar si n gratie, o form att de apropiat de entuziasm, aceast necunoastere, aceast neglijare organic si ignorare irational a mortii este mai putin vdit. Cci ondulatiile gratiei snt uneori o aluzie ndeprtat la caracterul de iluzie al vietii. Exist n gratie mult farmec melancolic; n entuziasm, nu exist deloc. Admiratia mea teribil pentru oamenii entuziasti deriv din faptul c eu nu pot pricepe cum de exist astfel de oameni ntr-o lume n care moartea, neantul, tristetea si disperarea alctuiesc un cor att de sinistru, nct fac imposibile eforturile noastre de a mai auzi melodii sublime si transcendente. C snt oameni care nu dispereaz niciodat, iat un fapt impresionant si care d de gndit. Cum se poate ca n entuziasm specificarea obiectelor s fie inexistent? Cum se poate s realizezi numai dintr-o plenitudine si un exces n mod permanent? La ce realizare ciudat si paradoxal a ajuns iubirea n entuziasm? Iubirea, cu ct e mai intens, e mai individual si mai legat de o specificare a obiectului. Brbatii care iubesc cu adevrat, cu o pasiune puternic, nu pot iubi n acelasi timp mai multe femei, ci numai una. Cu ct pasiunea este mai intens, cu att obiectul pasiunii capt o proeminent mai mare. S ne nchipuim o astfel de pasiune erotic, la un moment dat, lipsit de obiect, s ne nchipuim iubirea unui brbat fr femeia nspre care s-ar orienta iubirea lui. Ce am avea altceva dect o plenitudine de iubire? Nu snt oameni cu mari virtualitti de iubire, dar care n-au iubit niciodat n sensul acelei iubiri tipice, originare? Entuziasmul este o iubire n care obiectul nu s-a specificat. Toate dispozitiile de iubire, n loc s se orienteze direct spre femeie sau, la femeie, spre brbat, se revars n manifestri, n actiuni generoase si n receptivitatea universal pe care nu o ntlnim n iubirea realizat n mod natural. Cci entuziastul este un deviat superior al Erosului. Paradoxul lui este de a nu iubi o femeie, de a nu-si epuiza iubirea n cultul reciproc dintre sexe, ci de a o revrsa n acea abandonare dezinteresat, care face din orice entuziast o fiint pur si inaccesibil. Poate fiindc iubirea lui are un acces att de mare. Dintre toate formele iubirii, entuziasmul este cel mai purificat de sexualitate, mult mai purificat dect iubirea mistic, absolut incapabil s se elibereze de simbolica sexual sau de cultul naturist, n care intr, de asemenea, attea elemente ale acestei simbolici. Din acest motiv, lipseste n entuziasm nelinistea si vagul, care fac din sexualitate un determinant si un element n tragicul uman. Entuziastul este o fiint eminamente neproblematic. El poate totusi s nteleag mult si multe, fr s cunoasc ns incertitudinile dureroase, sensibilitatea haotic a spiritului problematic. A-ti pune probleme nseamn a fi pierdut, deoarece spiritele problematice nu pot rezolva nimic, fiindc nu le place nimic. Si apoi, unde este la ele capacitatea de a se abandona la orice, unde este acel paradox ncnttor al iubirii ca stare pur, unde este acea actualitate permanent si total, care te face ca n fiecare moment s te deschizi pentru tot, si, n fine, unde este irationalitatea naiv din entuziasm? Mitul biblic al cunoasterii ca pcat este cel mai profund mit din cte au nchipuit oamenii. Or, fericirea debordant a entuziastilor este de a nu cunoaste tragedia cunoasterii. De ce nu am spune-o? Cunoasterea adevrat este cel mai mare

ntuneric. As renunta oricnd la toate problemele din lumea aceasta, care nu duc la nimic, pentru o naivitate dulce si inconstient. Spiritul sfsie, nu nalt. In entuziasm, ca si n gratie sau n magie, spiritul nu s-a separat de viat, nu reprezint un element de antinomie n lume. Aici exist secretul fericirii, n indiviziunea initial, care mentine o unitate inseparabil, o convergent organic. A fi entuziast nseamn a fi incapabil de orice dualism. Si orice dualism este o otrav. De obicei, viata nu se mentine fecund si productiv dect prin tensiuni si antinomii, care reprezint un principiu de lupt si de ncordare agonic. Entuziasmul depseste acest principiu, realiznd viata fr dramatism, exprimnd un elan fr tragism si iubind fr sexualitate.

LUMIN SI INTUNERIC Ct de nule snt toate interpretrile filozofice si istorice ale religiilor, nimic n-o poate ilustra mai bine dect absoluta nentelegere a semnificatiei dualismului luminii si a ntunericului n religiile orientale si n orice mistic. Aceste interpretri sustin c ridicarea la rangul de principii metafizice a luminii si ntunericului ar deriva din observarea alternantei regulate a zilei cu noaptea, prima reprezentnd un principiu de viat, iar a doua de mister si de moarte. Aparent, interpretarea este cum nu se poate mai fireasc. Dar pentru cine caut determinante mai adnci, ea este complet insuficient, ca toate explicrile exterioare. Problema luminii si a ntunericului este legat de problema strilor extatice. Nimeni nu ajunge s atribuie acestui dualism o valoare explicativ att de mare, dac n-a cunoscut obsesia complicat si ciudat a prizonieratului simultan sau succesiv n fortele luminii sau ale ntunericului. Strile extatice amestec umbrele cu scnteile, care joac ntr-un dans bizar n ntuneric, combin ntr-o viziune dramatic sclipiri instantanee cu un mister de umbre fugitive, alctuieste o adevrat scar de nuante ntre lumin si ntuneric. Dar nu aceast desfsurare este impresionant, ci faptul c esti dominat, esti cuprins si obsedat de ele. Culmea extazului o atingi n senzatia final, n care parc mori din cauza luminii si a ntunericului. Este infinit ciudat c n viziunea extatic dispar toate obiectele nconjurtoare, toate formele curente prin care lumea se individueaz. Nu mai exist dect o proiectie monumental de umbre si de lumini. Cum se face aceast selectie si purificare e greu de explicat, precum tot att de greu de explicat este compatibilitatea ntre puterea lor de fascinare, de dominare, si imaterialitatea lor. Este o demonie att de curioas n orice exaltare extatic! Si cnd, din tot ce are lumea aceasta n extaz, nu mai rmne dect ntunericul si lumina, cum s nu le atribuim un caracter absolut? O constatare simpl, a alternantei exterioare a acestor dou aspecte, nu poate duce niciodat la o absolutizare n asa msur. Frecventa strilor extatice, n Orient si mistica tuturor veacurilor, este de natur a verifica presupunerea noastr. Nimeni nu gseste un absolut n afar, ci numai nuntru. Or, extazul, acest paroxism al interiorittii, nu reveleaz dect sclipiri si umbre interioare. Fat de culoarea acestora, ziua si noaptea si pierd orice expresivitate, orice farmec deosebit. Strile extatice ating o astfel de esentialitate, nct accesul lor n zone profunde de existent produce o impresie de orbire si halucinatie metafizic. Extazul nu prinde dect esente pure si, ca atare, imateriale. Dar imaterialitatea lor produce vertigii si obsesii de care nu poti scpa dect convertindu-le n principii metafizice.

RENUNTAREA Ai vzut btrnetea, durerea si moartea, si ti-ai zis c plcerea este o iluzie, c toti oamenii ce petrec nu nteleg nimic din instabilitatea lucrurilor, fiind prada celei mai mari iluzii. Si atunci ai fugit de lume, convins de vremelnicia frumusetii si a tuturor splendorilor. Spus-ai: Nu m voi rentoarce pn ce nu voi scpa de nastere, de btrnete si de moarte. Mult orgoliu si suferint snt n orice renuntare. In loc s te retragi cu cea mai mare discretie, fr revolt si fr ur, declari, cu patos si ngmfare, ignoranta si iluzionarea celorlalti, condamni plcerea si toate volupttile n care triesc oamenii. Toti cei care au renuntat si s-au dedat unei practici ascetice, trind n pustiu, au fcut-o din convingerea c ei au depsit n mod esential relativittile omenesti. Accesul la sentimentul unei vesnicii subiective le-a dat iluzia unei eliberri totale. Dect, incapacitatea lor de eliberare efectiv o dovedesc condamnarea plcerii si dispretul pentru oamenii care triesc numai pentru a tri. Dac m-as retrage n cel mai groaznic desert, dac as renunta la tot si n-as mai cunoaste dect singurtatea absolut, niciodat n-as avea ndrzneala de a dispretui plcerea si pe oamenii care o mprtsesc. Din moment ce eu prin renuntare si singurtate nu pot cstiga efectiv eternitatea, ci mor ca absolut toti ceilalti, de ce s dispretuiesc si de ce s numesc calea mea cea adevrat? Oare nu snt toti marii profeti lipsiti de discretie si de ntelegere omeneasc? Vd durerea, btrnetea si moartea si mi dau seama c nu pot fi depsite. Dar de ce s tulbur plcerile altuia cu aceste constatri? Este foarte drept c pe acela care a vzut n fat asemenea realitti si care le trieste convins de nenduplecata lor vesnicie, ce altceva l mai poate tenta, dect renuntarea? Suferinta duce la renuntare. Dar dac lepra m-ar cuprinde, n-as condamna bucuria altuia. Cci n orice condamnare exist mult invidie. Budismul si crestinismul snt o rzbunare si o invidie a suferinzilor. Simt c n agonie n-as putea face dect apologia orgiei. Nu recomand nimnui renuntarea, fiindc gndul instabilittii nu se poate depsi dect de putini, n pustie. In desert, ca si n societate, instabilitatea lucrurilor ti se ofer cu aceeasi arom dureroas. Cnd te gndesti c nimic nu s-a ales de marii singurateci si c iluziile lor au fost mai mari dect ale celor naivi sau ignoranti! Gndul renuntrii este att de amar, nct este de mirare cum omul a ajuns s-l conceap. Cine n-a simtit n momentele de amrciune si de tristete un fior rece prin tot corpul, o senzatie de prsire si de ineluctabil, de moarte cosmic si de neant individual, de vid subiectiv si neliniste inexplicabil, acela nu cunoaste preliminariile groaznice ale renuntrii, rezultate ale unei ndelungi dureri. Dar cum s renunti? Unde s te duci, pentru a nu renunta deodat, desi numai aceast renuntare are valoare? In mediul si clima noastr, nu mai avem avantajul pustiului exterior, ci numai al unuia interior. Nu avem cadrul pentru renuntare. Neputnd sta liberi sub soare, fr alt gnd dect al eternittii, cum o s devenim sfinti sub acoperisuri? Este o dram specific modern aceea de a nu putea renunta dect prin sinucidere. Dar dac desertul nostru luntric s-ar materializa, nu ne-ar coplesi imensitatea lui? Pentru ce nu plesnesc, pentru ce nu m risipesc n bucti, pentru ce nu curg ca un izvor de munte? Nu este n mine atta energie pentru a cutremura lumea asta, nu este n mine atta nebunie nct s dispar orice urm de claritate? Nu este singura mea bucurie bucuria haosului si nu este plcerea mea avntul ce m prbuseste? Nu snt nltrile mele cderi si nu este explozia mea iubirea mea? Oare eu nu pot iubi dect distrugndu-m? Cum de exist n iubirea mea atta neliniste, team si nesigurant? S fiu nchis complet pentru strile pure? S fie n iubirea mea atta otrav? Trebuie s m abandonez complet tuturor strilor, s nu m mai gndesc la ele si s le triesc cu cel mai deplin exces. Nu m-am luptat si nu m lupt destul cu moartea, s-mi mai fie si Eros un dusman? De ce cnd renaste iubirea n mine mi-e att de fric, de ce mi vine s nghit ntreaga aceast lume, pentru a opri cresterea iubirii mele?

Mizeria mea este de a voi s fiu nselat n dragoste, pentru a avea motive n plus s sufr. Numai n iubire poti vedea ce deczut esti. Cci acela care a privit moartea n fat mai poate iubi? Si-ar putea muri el din cauza iubirii? Precum n extaz se realizeaz purificarea de toate elementele individuale si contingente, rmnnd numai lumina si ntunericul, ca elemente capitale si esentiale, tot asemenea, n noptile cu insomnii, din tot ce are lumea aceasta multiplu si divers, nu mai rmne dect un motiv obsedant sau un element intim, cnd nu este prezenta evident a unei persoane. Ct vraj ciudat este n acele melodii care izvorsc din tine n noptile fr somn, care se dezvolt asemenea unui flux, pentru a se stinge ntr-un reflux care nu este un simbol de prsire, ci seamn usurintei unui pas napoi din nu stiu care dans! Ritmul si evolutia sinuoas a unei melodii interioare pun atunci stpnire pe tine si te cuprind ntr-o ncntare ce nu poate fi extatic, fiindc este prea mult regret n aceast tlzuire melodic. Regret, dup ce? Greu de spus, cci insomniile snt att de complicate, nct e imposibil s-ti dai seama ce-ai pierdut. Poate fiindc pierderea e infinit Obsesiile se individualizeaz numai n insomnii, deoarece numai n ele se poate realiza prizonieratul ntr-o form de gndire sau de simtire. In insomnii, prezenta unui gnd sau a unui sentiment este organic, este constitutiv, si se impune cu exclusivitate si imperialism. Tot ce apare n ele se realizeaz melodic, ntr-o form de ondulatie misterioas. Fiinta iubit se purific ntr-o imaterialitate, ntocmai cum s-ar risipi ntr-o melodie. Si atunci nu poti sti absolut deloc dac iubirea ta e vis sau realitate. Caracterul impalpabil ce-l mprumut realittii aceast convertire n melodic a tot ceea ce se petrece n insomnii provoac n sufletul omului o neliniste si o tulburare, care nu snt att de intense pentru a duce la o anxietate universal, ci pstreaz toate elementele unei nelinisti si tulburri de esent muzical. Moartea nssi, fr s nceteze a fi hidoas, se manifest ntr-o universalitate de noapte, a crei impalpabil transparent, desi e fructul iluziei, nu este mai putin muzical. Dar tristetea acestei nopti universale este ntocmai ca tristetea muzicii orientale, n care predomin mai mult misterul mortii dect al iubirii. Precum, n explicarea nasterii iubirii, fenomenul irationalittii (iubirea e oarb) este revelator, tot asa, n senzatia iubirii, fenomenul topirii este nu mai putin revelator si semnificativ. Iubirea este o form de comuniune si de intimitate. Or, ce poate exprima mai bine aceast form dect fenomenul subiectiv al topirii, al spargerii tuturor barierelor individuatiei? A te topi n iubire nseamn a ncerca un fior organic, ce reduce toat viata din tine la o pulsatie si la o plpire, greu de definit. Cu ce te pune n contact iubirea? Nu este ea universalul si specificul absolut n acelasi timp? Nu este paradoxul iubirii de a atinge un vag general, desi ea se orienteaz nspre o singur fiint? Comuniunea mai adnc nu se realizeaz dect prin individual. Iubesc o fiint; dar ntruct ea este un simbol al totului, eu particip ontologic la tot si la esent, n mod inconstient si naiv. Participarea universal a iubirii presupune specificarea obiectului; cci nu poti avea un acces total fr accesul absolut al unei fiinte individuale. Exaltarea si vagul n iubire rsar dintr-o presimtire si dintr-o prezent nereflectat n suflet, irational, a vietii n genere, care creste n tine la paroxism. Orice iubire adevrat reprezint o culme creia sexualitatea nu-i rpeste nimic din nltimea ei. Sexualitatea nu atinge ea culmi? Nu se atinge n ea un paroxism unic, extatic pn dincolo de orice margini? Dect, fenomenul curios al iubirii este de a deplasa din centrul constiintei sexualitatea, desi iubirea fr sexualitate nu se poate concepe. Fiinta iubit creste atunci n tine purificat si obsedant, cu un nimb de transcendent si intimitate simultan, n sclipirile si reflexele cruia sexualitatea devine periferic, dac nu n mod real si efectiv, n tot cazul subiectiv si imaginativ. Iubire spiritual ntre sexe nu exist, ci numai o transfigurare

organic, prin care persoana iubit se fixeaz n tine, evolund n carnea ta pn la a-ti da iluzia spiritualittii. Numai n astfel de conditii este posibil o senzatie de topire, cnd carnea tremur de un fior total, cnd ea nu mai este un obstacol si o rezistent material, ci arde de focuri luntrice si curge de fluiditti insesizabile. Srutul nu e posibil dect ntr-o astfel de senzatie de topire, de comuniune imanent si fecund. Existential si ontologic, srutul te apropie mai mult de esenta intim a vietii dect o reflexiune ndelungat si complicat. Cci nu prin forme si categorii se ajunge la realittile esentiale. Si dac ajungi la acestea n mod inconstient si naiv, ai pierdut ceva? Numai cnd esti constient simti ct ai pierdut. Nu cred ca esenta si intimitatea vietii s fi rmas un bun pierdut pentru aceia care nu s-au aventurat pe cile spiritului. Numai ntia iubire are valoare. Cine a dus-o pn la capt, cine a trit toate formele si farmecele ei, acela poate s afirme c nu e certat cu Eros. Dar cnd dintr-o sovial si nesigurant luntric, dintr-o lips de curaj si avnt n prima tinerete, nu ti-ai manifestat iubirea, ci ai omort n tine expansiunile erotice, te-ai refuzat unei abandonri integrale, ce mai poti spera, atunci, de la iubire? Vai de acei care n-au schimbat nici un cuvnt cu prima lor iubit! Cum vor mai gsi cuvinte pentru a doua? Si oare mai renaste iubirea? Depinde de om si de tristetile lui. Cci ndelungile ntristri paralizeaz n asa msur elanul iubirii, nct te ntrebi dac tristetea nu este un reflex al mortii, precum iubirea este al vietii. Acea senzatie de presiune interioar, cnd simti cum te aduni n tine, cum creierul e parc strns si corpul apsat de greutti interne, cnd orice avntare moare sub glasul obscur si nelmurit al unor chemri din adncuri negre si coplesitoare, face din tristete o otrav care, picurnd n iubire, o ntunec si o stvileste. Iubirea este prin esent deschis, ca o floare de primvar. Si nu nchide rcoarea tristetii petalele acestei flori? Uneori nvinge iubirea, alteori tristetea; cteodat se amestec ntr-un aliaj complex, provocnd o stare de neliniste, cnd att viata ct si moartea si cer drepturile lor. Cum atac tristetile rdcinile lui Eros! Si oare de ce ntristrile snt numai de moarte? Snt prea trist spre a fi nscut pentru iubire! Acel care a spus c somnul este egal cu speranta a avut o intuitie admirabil a ngrozitoarei importante a somnului, precum si a nu mai putinei importante a nesomnului. Insomnia este o realitate att de mare, nct mi vine s m ntreb dac omul nu este un animal ce nu poate dormi. De ce s-i spui omului animal rational, cnd gsesti la unele animale ratiune ct vrei? Nu exist ns n scara ntregii vieti animale, n afar de om, un singur animal care s vrea s doarm si s nu poat. In somn uiti drama vietii tale, uiti complicatiile si obsesiile, asa nct fiecare desteptare este un nceput nou de viat, este o sperant nou. Viata pstreaz astfel o discontinuitate plcut care d impresia unei continue regenerri, a unei renasteri permanente. Insomniile duc, dimpotriv, la un sentiment al agoniei, la o tristete etern si iremediabil, la o disperare absolut. Pentru un om sntos, adic pentru un animal, a te preocupa de insomnii este a te complcea n neseriozitti, fiindc el nu stie c snt unii care ar plti un somn cu o avere, crora le e fric de pat si care ar sacrifica o tar pentru inconstienta din somn, ce o rpesc n mod brutal amarnicele luciditti si haosul insomniei. Exist o mare, o infinit legtur ntre insomnie si disperare. M ntreb dac poate exista disperarea fr insomnii, dac este posibil o pierdere total a ndejdii fr concursul nesomnului. Deosebirea dintre iad si rai nu poate fi dect aceasta: n rai poti dormi cnd vrei, n iad niciodat. N-a pedepsit Dumnezeu pe om lundu-i somnul si dndu-i cunoasterea? Si nu este n unele nchisori pedeapsa cea mai groaznic atunci cnd nu te las s te culci? Nebunii sufer mult de insomnii; de aceea depresiunile teribile n care triesc, dezgustul de viat si nclinarea spre sinucidere. Este imposibil s iubesti viata atunci cnd nu poti dormi. Si apoi,

senzatia aceea de scufundare, de prbusire n adncimi, de scafandru al neantului, care se naste n unele clipe de veghe absolut, nu indic ea o form de nebunie? Acei care se sinucid, aruncndu-se n ape sau din etajele caselor, o fac desigur sub un impuls orb si o atractie nebun nspre adncimi. Cine nu s-a cutremurat la viziunea interioar a scufundrii lui n ape adnci, la senzatia unei imersiuni nelimitate, evolund nspre profunzimi marine, ca si cum ai vrea s fugi de lumin spre a locui pe fundul oceanelor sau al mrilor, cine n-a simtit luntric o mpleticeal n aer, trasnd arabescuri de o absurd complexitate sau descriind vrtejuri ca o pulbere cosmic, acela nu va pricepe niciodat substratul atractiei teribile nspre neant, ce ndeamn pe unii oameni la suprema renuntare. M simt un om fr sens si nu-mi pare ru c n-am nici un sens. Si de ce mi-ar prea ru, cnd de haosul meu nu se poate alege dect haosul? In mine nu exist nici o voint nspre form, spre cristalizare, sau un ideal. De ce nu zbor, de ce nu-mi cresc aripi? Nu este n dorinta mea de zbor o fug de existent? Si n-as fugi n acest zbor cu toat existenta, cu tot ce e fiint? Simt n mine atta fluiditate, nct m mir cum de nu m topesc si nu curg. As vrea ca fiinta mea s se transforme ntr-un fluviu cu ape tulburi si nvalnice, care s poarte numele meu si care s curg ca o amenintare apocaliptic. Oare va stinge aceast ap focul din mine, si focul din mine va evapora aceast ap? In mine snt numai aburi si scntei, inundatii de foc si incendii de ap. Este n mine atta confuzie, zpceal si haos, nct nu stiu cum un suflet omenesc poate s le suporte. Tot ce vreti gsiti n mine, absolut tot. Snt o fiint rmas de la nceputul lumii, n care elementele nu s-au cristalizat si n care haosul initial si joac nc nebunia si nvolburarea lui. Eu snt contradictia absolut, paroxismul antinomiilor si limita ncordrilor; n mine totul e posibil, cci eu snt omul care voi rde n clipa suprem, n fata neantului absolut, voi rde n agonia final, n clipa ultimei tristeti. Nu se poate anula timpul dect prin vietuirea absolut n moment, n abandonarea total la seductiile clipei. Atunci realizezi eternul prezent, care nu este dect un sentiment de prezent etern a lucrurilor. S nu-ti pese de timp, de devenire si de nimic. Eternul prezent este existent, fiindc numai n trirea integral a lui existenta capt o pozitivitate si o evident. Prezentul, scos n mod subiectiv din succesiunea clipelor, este fiintare, este depsire a nimicului, care nu poate aprea dect acolo unde temporalitatea devine constitutiv pentru existent. Cci temporalitatea existentei introduce un element de neant n fiintare, deoarece tot ceea ce se consum n timp si dovedeste implicit inconsistenta. Fericiti snt aceia care pot tri n moment, care pot tri prezentul absolut, pe care nu-i intereseaz dect beatitudinea clipei si ncntarea pentru vesnica prezent si eterna actualitate a lucrurilor. Si nu se atinge n iubire absolutul momentului? Nu este inconstienta din iubire adevrata trire a clipei? Nu depseste adevrata iubire temporalitatea? Acei care nu pot iubi ntr-o abandonare spontan o fac nu numai din tristete si angoas, dar si din cauza luptei dramatice cu timpul, din incapacitatea de a depsi esential temporalitatea. N-a sosit timpul cnd trebuie s declarm rzboi pe moarte si pe viat timpului? Si nu este timpul dusmanul nostru, al tuturora? Cea mai mare prostie pe care a conceput-o mintea omeneasc este ideea de eliberare prin omorrea dorintei. De ce s pui frne vietii, de ce s o distrugi pentru un cstig att de putin fecund cum este acela al unei indiferente totale, al unei eliberri care nu nseamn

nimic? Cu ce ndrzneal mai poti vorbi de viat, dup ce ai nimicit-o complet n tine? Am mai mult stim pentru un om cu dorintele contrariate, nenorocit n dragoste si disperat, dect pentru un ntelept rece, de o impasibilitate orgolioas si respingtoare. Nu pot concepe o lume mai antipatic dect una de ntelepti. Ar trebui distrusi iremediabil toti nteleptii acestui pmnt, pentru ca viata s continue a exista mai departe asa cum e: oarb, irational. Fiecare stat ar face bine s aresteze pe toti nteleptii si s-i nchid ntr-un castel prsit, ca s nu mai tulbure pe nimeni. Cci ursc ntelepciunea acestor oameni pe care adevrurile nu-i dor, care nu sufer cu nervii, carnea si sngele lor. Trebuie declarate nule toate adevrurile oamenilor uscati, care gndesc fr sperm la creier, fr angoas si fr disperare. Apreciez numai adevrurile vitale, organice si spermatice, fiindc stiu c nu exist adevr, ci numai adevruri vii, fructe ale nelinistii noastre. Toti oamenii care gndesc viu au dreptate, deoarece nu exist argumente hotrtoare mpotriva lor. Si chiar dac ar fi, ele nu pot fi doborte dect prin uzare. C mai snt oameni care caut adevrul, nu pot avea dect regrete. Sau nteleptii n-au nteles nici acum c adevrul nu poate s existe?

FRUMUSETEA FLCRILOR Intregul farmec al flcrilor este de a cuceri printr-un joc ciudat, care este dincolo de armonie, de proportie si de msur. Nu simbolizeaz avntul impalpabil al flcrilor gratia si tragedia, naivitatea si disperarea, voluptatea si tristetea? Nu este n transparenta lor consumatoare, n imaterialitatea lor arztoare, usurinta si zborul care rezult dup marile purificri, dup marile arderi luntrice? As vrea s fiu ridicat de elanul si transcendenta flcrilor, s fiu aruncat de impulsul lor insinuant si fin, s plutesc ntr-o mare de flcri, s m consum ntr-o moarte eteric, ntr-o moarte de vis. Frumusetea stranie a flcrilor este de a da iluzia unei morti sublime, a unei morti pure, asemenea unui azur auroral. Nu este caracteristic c vorbim de moartea n flcri numai la fiinte ntraripate, usoare si gratioase? Moartea n flcri o vedem ca o ardere de aripi, o moarte imaterial. Oare numai fluturii mor n flcri? Dar aceia care mor de flcrile din ei? Adevratele femei snt acelea a cror prezent te face s uiti de probleme, idei, nelinisti universale si chinuri metafizice. Pentru cei tulburati adnc de o neliniste metafizic, intimitatea unei femei este un corectiv si o reconfortare. Prin femei se poate realiza temporar o inconstient dulce, plcut si ncnttoare. Nscute aproape numai pentru iubire, ele si epuizeaz ntreg continutul fiintei lor n avntul erotic. Femeile iubesc mai mult dect brbatii si sufer mai mult dect ei. Dar pe cnd brbatul, din experienta iubirii sau dintr-o mare suferint, dezvolt un gnd sau un sens de universalitate, pentru femeie ele rmn strict individuale, fr o proiectie sau o adncire n esential si etern. Femeia trieste volupttile sau ndur durerile ca si cum acestea ar fi exclusiv individuale. Nu exist femei care n suferinta lor personal s descopere esenta suferintei, fiindc femeile snt opace pentru universal. Fiinte eminamente patice, ele nu transform si nu transfigureaz experientele subiective, nu le triesc cu acea intensitate ce purific si exalt, ci se las dominate de ele. Strile sufletesti la femei nu snt creatoare, fiindc se mentin ntr-o sfer pur individual si accidental si ca atare snt lipsite de semnificatie si de o valoare simbolic, de un sens revelator. Femeia este un animal incapabil de cultur si de spirit, iar atunci cnd se explic sterilitatea ei prin conditii istorice se realizeaz un act de cea mai cras ignorant. Femeile n-au creat nimic n nici un domeniu. Si ceea ce e mai grav este c n acele domenii n care ele au lucrat si activat mai mult au creat mai putin, cum e cazul cu muzica. Faptul c n aceast art, n care femeile s-au exercitat mai mult dect brbatii, ele n-au produs nimic original m face s declar categoric si iremediabil c femeia nu e o fiint istoric. S mai amintim c nu exist un gnd original de la o femeie, o singur creatie durabil n art, c aceste fiinte vizuale n-au creat nimic n pictur, c, dimpotriv, s-au remarcat putin n unele stiinte cu care nclinrile feminine nu pot avea nici o afinitate? In esenta sa, femeia este o fiint accesibil numai la valorile vitale ale Erosului si complet inaccesibil la valorile suprapuse sau deviate ale acestor valori vitale. Imi place femeia fiindc alturi de ea ncetez s gndesc si pot cu deplintate s realizez, pentru scurt timp, experienta irationalului. Alturi de femeie, uiti c suferi din cauza spiritului, treci peste dualittile chinuitoare si revii nspre un fond originar de viat, nspre continuturi primordiale si indivizibile, derivate, ca expresii organice, din esenta irational a vietii. Pentru cavalerii neantului, contactul cu femeia nu poate fi dect un drum care, dac nu duce la salvare, nu este mai putin adevrat c duce la mpcare temporar, la o uitare reconfortant. Gratia femeii tempereaz tragedia brbatului. Ursc nteleptii pentru c snt comozi, fricosi si rezervati. Iubesc infinit mai mult pe oamenii dominati de mari pasiuni care i devor pn la moarte, dect egalitatea de dispozitie a nteleptilor, ce i face insensibili att la plcere, ct si la durere. Inteleptul nu cunoaste tragicul

pasiunii, nu cunoaste frica de moarte, precum nu cunoaste avntul si riscul, eroismul barbar, grotesc sau sublim. Sufletul lui nu vibreaz, este rece si nghetat. De aceea vorbeste n maxime si d sfaturi. Alura lui de transcendent si superioritate l face incapabil de tragedii, de dramatism infinit sau de exaltare eroic. Inteleptul nu trieste nimic si nu simte nimic, nu doreste si nu asteapt nimic. Stabilind toate continuturile vietii ntr-o echivalent, el trage toate consecintele acestei anulri. Ct de complex mi pare ns o existent care, stabilind aceast echivalent, nu nceteaz totusi s se frmnte, pn la limit, n anumite continuturi. Existenta de ntelept este steril si goal, fiindc este complet lipsit de elemente contradictorii, de antinomii si dezndejdi, fiindc nu cunoaste tragismul marilor pasiuni. Snt infinit mai fecunde acele existente care, trgnd toate consecintele, nu nceteaz de a se contrazice, nu nceteaz de a fi devorate de contradictii organice si insurmontabile. Resemnarea nteleptului rsare dintr-un gol interior, iar nu dintr-un foc luntric. Prefer s mor de un foc interior dect de vidul si resemnarea nteleptului.

INTOARCEREA IN HAOS Inapoi nspre haosul initial, nspre haosul absolut! S desfsurm subiectiv un proces care s reprezinte intrarea n confuzia primordial, n vrtejul de nceput al lumii. In noi s creasc un avnt nspre nvolburarea cosmic, nainte de aparitia formelor, nainte de individuatie. Simtirea noastr s plpie de acest efort si de aceast nebunie, de aceste vpi si de aceste prpstii. In interiorul nostru s dispar legile lumii, precum si toate consistentele ei, toate cristalizrile si toate structurile, pentru ca, n aceast topire si dezechilibrare, accesul vrtejului absolut s fie deplin. Nemaiexistnd legi si fiinte individuale, putem reface subiectiv procesul de la cosmos nspre haos, de la natur nspre indiviziunea originar, de la form nspre vrtej. Destrmarea lumii realizeaz un proces contrar evolutiei cosmice, un proces invers si retrospectiv. Un apocalips rsturnat, dar izvort din aceeasi sensibilitate si aceleasi aspiratii. Cci nimeni nu poate dori ntoarcerea n haos, fr s fi suferit toate ametelile apocalipsului. Ct groaz si ct bucurie nu ncerc la gndul c as fi prins deodat n vrtejul haosului initial, n confuzia si n paradoxala lui simetrie. Simetria acestui vrtej este singura simetrie haotic, lipsit de o excelent formal si de un sens geometric. Dar exist n orice vrtej o posibilitate viitoare de form, precum n haos este o posibilitate de cosmos. As vrea s triesc la nceputul lumii, n vrtejurile demonice ale haosului originar. S existe n mine posibilitti de forme, dar nici una s nu fie realizat si efectiv. Totul s vibreze de o neliniste universal de nceput, ca o trezire din neant. Nu pot tri dect la nceputul sau la sfrsitul acestei lumi.

IRONIE SI AUTOIRONIE Cnd ai negat totul, cu frenezie, si ai lichidat radical cu toate formele de existent, cnd nimic n-a rezistat pornirii si excesului de negativitate, de cine te mai poti lega, dect de tine nsuti, de cine s mai rzi sau s plngi, afar de tine? Dup ce ntreaga lume a czut n ochii ti, cazi n mod iremediabil si tu. Nelimitatul din ironie anuleaz toate continuturile din viat. Nu vorbim de ironia elegant, inteligent si fin, nscut dintr-un sentiment de superioritate sau orgoliu facil, de acea ironie prin care unii oameni si mrturisesc emfatic distanta lor de lume, ci de ironia tragic, de ironia infinit amar, de ironia din disperare. Singura ironie adevrat este aceea care suplineste o lacrim sau o crispatie, dac nu un rnjet grotesc si criminal. Exist o mare deosebire ntre ironia oamenilor care au suferit si ironia celor superficiali si comozi. Cci la ntii ea indic o imposibilitate de participare naiv la viat, legat de sentimentul unei pierderi definitive a valorilor vitale, pe cnd la ceilalti aceast imposibilitate de participare nu se reflecteaz dureros n constiint, fiindc sentimentul unei pierderi ireparabile nu exist. Ironia indic o crispare intern, o adncire de riduri, o lips de spontaneitate si iubire, de comuniune si ntelegere uman! Ea este un dispret voalat, o transfigurare a unei realitti si a unor deficiente. Ironia dispretuieste gestul naiv si spontan, fiindc starea ironic este dincolo de irational si naiv. Este ns, n ironie, mult invidie fat de oamenii naivi. Ironicul, neputndu-si manifesta admiratia lui pentru simplicitate, din cauza enormului su orgoliu, invidiaz si nvenineaz, dispretuieste si se crispeaz. Din acest motiv, mi pare mult mai autentic ironia amar, ironia tragic si agonic, dect cea surztoare, ce izvorste dintr-un scepticism usor, cu senintti vagi si echivoce, cu pretentii de lumin si bunvoint. Ct de caracteristic este faptul c n autoironie se ntlneste numai forma tragic de ironie, c ironicul este n asemenea caz numai agonic! Nu se poate ajunge la autoironie prin zmbete, ci numai prin suspine, care snt suspine chiar dac snt complet nbusite. Cci autoironia este o expresie a disperrii. Ai pierdut lumea asta, te-ai pierdut si pe tine. Si atunci un rs negru, nveninat si sinistru, nsoteste toate gesturile tale, ca o masc hidoas, distruge toate iluziile de elan si pe ruina tuturor sursurilor naive, dulci si mngietoare, apare sursul agonic, mai crispat dect n mstile primitive si mai definitiv dect n cele egiptene.

DESPRE MIZERIE Cnd m gndesc la faptul c mizeria este strns legat de existenta omeneasc, nu mai pot adera la nici o teorie si la nici o doctrin de reform social. Toate mi par egal de stupide si de inutile. Chiar si tcerea mi pare un urlet. Animalele, care triesc fiecare din silinta lor, nu cunosc mizeria, fiindc nu cunosc ierarhia si dependenta unora de altii. Fenomenul mizeriei apare numai la om, fiindc numai el a putut s-si creeze din semen un supus. Nici un animal nu-si bate joc de altul, asemntor pn la identitate cu el. Numai omul este capabil de att autodispret. Toat caritatea din lume nu face dect s evidentieze si mai mult mizeria, artnd-o mai ngrozitoare si mai ininteligibil dect n prsirea absolut. Ca si n fata ruinelor, n mizerie te doare vidul de umanitate, regretul c oamenii nu schimb esential ceea ce este n putinta lor de a schimba. De alt parte, acest sentiment se combin cu unul al imanentei si eternittii mizeriei, al caracterului ei ineluctabil si fatal, acolo unde exist viat omeneasc. Desi stii c oamenii ar putea nltura mizeria, ti dai totusi seama de vesnicia ei, dnd astfel nastere la un sentiment neobisnuit de neliniste amar, la o stare sufleteasc paradoxal si tulbure, n care omul apare n toat inconsistenta si mizeria lui. Cci mizeria obiectiv din viata social nu este dect un reflex palid al infinitei lui mizerii luntrice. Cnd m gndesc la mizerie, mi trece orice poft de a mai tri. Ar trebui s arunc tocul din mn si s m duc ntr -un bordei, unde sprijinul adus srciei ar nsemna mai mult umanitate efectiv dect o carte, ce nu face altceva dect s otrveasc si mai mult aceast lume nenorocit si singur. M apuc o dezndejde mortal cnd m gndesc la mizeria ngrozitoare a omului, la putregaiul si cangrena sa. Acest animal rational n-ar mai fi! se apuc de constructii, de teorii, se pasioneaz de ideologii n fata mizeriei, n loc s arunce tot ceea ce are pe el, ntr-un gest de ntelegere nalt si de comuniune adnc. Desi nu se poate interveni n existenta nimnui si desi nu poti scoate pe nimeni efectiv din singurtatea durerii, totusi pasivitatea e criminal, precum criminal e si mila aproximativ, asa cum e mila tuturor oamenilor. Prezenta mizeriei n lume compromite pe om mai mult dect orice si explic de ce grandomania acestui animal va trebui s aib un sfrsit catastrofal. Cnd vd mizeria, mi-e rusine pn si de faptul c exist muzic, devenit n asemenea cadru inexpresiv si rece. Esenta vietii sociale este nedreptatea. Si atunci, cum s mai aderi la o doctrin social si politic? Mizeria distruge din viat totul; o face scrboas, hidoas, spectral. Exist paloarea aristocratic si paloarea mizeriei. Intia rezult din rafinament, a doua din mumificare. Cci mizeria fantomatizeaz, creeaz umbre de viat, aparitii stranii, asemntoare unor forme crepusculare, ce succed unui incendiu cosmic. Nu este n convulsiunile ei nici urm de purificare, ci o ur, o amreal, o nrire carnal. Mizeria, ca si boala, nu duce la un suflet nevinovat si ngeresc, la o umilint curat si pur, ci la o umilint veninoas, rea si rzbuntoare, la un compromis ce ascunde rni si patimi chinuitoare. Aceia care nu s-au nscut n mizerie, ci au czut n ea, nu se pot mpca absolut niciodat, fiindc acestia nteleg mai bine dect ceilalti c n viata aceasta lucrurile ar putea sta si altcum. Nu admit o revolt relativ n fata nedrepttilor, ci numai o revolt etern, fiindc etern este mizeria n umanitate.

FUGA DE PE CRUCE Nu-mi plac profetii, precum nu-mi plac marii fanatici care nu s-au ndoit niciodat de credintele si misiunea lor. Valoarea profetilor o msor dup capacitatea lor de ndoial, dup frecventa momentelor cu adevrat chinuitoare, de-o luciditate dureroas. Cci la marii profeti ndoiala este mai tulburtoare dect la ceilalti oameni, desi numai n ndoial snt profetii si fanaticii cu adevrat umani. Restul este absolutism, predic, moral si pedagogie. Vor s nvete pe altii, s mntuiasc, s arate calea adevrului, s devieze destinele altora, ca si cum adevrurile lor ar fi mai bune dect ale celor pe care i nvat. Criteriul ndoielii este singurul valabil spre a-i deosebi de maniaci. Nu se ndoiesc ei ns prea trziu? Acela care s-a crezut fiul lui Dumnezeu nu s-a ndoit dect n momentele finale. Si adevrata ndoial a lui Cristos nu este cea de pe munte, ci aceea de pe cruce. Snt convins c Isus pe cruce a invidiat destinul celui mai anonim dintre oameni si, dac ar fi putut, s-ar fi retras n coltul cel mai obscur al lumii, unde nimeni n-ar mai fi cerut sperant sau mntuire. Si cnd a rmas numai cu soldatii romani, snt sigur c le-a cerut s-l ia jos, s-i scoat cuiele, pentru a fugi att de departe, nct ecoul suferintelor oamenilor s nu mai ajung pn la el. Nu c Isus ar fi ncetat deodat s mai cread n misiunea si ideile lui era prea iluminat pentru a putea fi un sceptic , dar moartea pentru altii este mult mai greu de suportat dect moartea ta, consumarea destinului tu personal. Isus a suportat rstignirea, deoarece stia c numai prin jertfa lui proprie pot triumfa ideile sale. Asa pretind oamenii: pentru ca s cread n tine, tu trebuie s renunti la tot ce e al tu si apoi la tine. Oamenii snt ri si criminali; ei vor s mori pentru a garanta autenticitatea credintei tale. De ce admir ei scrierile rsrite dintr-o nsngerare durabil? Fiindc aceasta i scuteste de suferinte sau le d iluzia suferintei. Ei vor s vad snge sau lacrimi dincolo de rnduri pentru ca, din mediocritatea si satisfactia lor, s le apari ca un destin particular si demn de admiratie. Toat admiratia vulgului este plin de sadism. Dac Isus n-ar fi murit pe cruce, crestinismul n-ar fi triumfat. Oamenii se ndoiesc cu drept cuvnt n fata a orice, numai n fata mortii nu. Or, moartea lui Isus a fost pentru ei suprema certitudine, suprema ncredere n valabilitatea principiilor crestinismului. Cristos putea foarte bine s dispar n fata primejdiei rstignirii sau ar fi putut primi admirabilele tentatii ale diavolului, care exprim simbolic tentatiile vietii. Cine n-a fcut pact cu diavolul n-are rost s triasc, deoarece el exprim simbolic esenta vietii mai bine dect Dumnezeu. Regretul meu este c diavolul m-a ispitit att de rar Dar nici Dumnezeu nu m-a iubit. Crestinii n-au nteles nici acum c Dumnezeu este mai departe de oameni dect oamenii de el. Imi nchipui un Dumnezeu plictisit pn dincolo de margini de acesti oameni care nu stiu dect s cear, un Dumnezeu exasperat de trivialitatea creatiei sale, dezgustat de pmnt si de cer. Si-mi nchipui un Dumnezeu avntndu-se n neant, ca Isus de pe cruce Oare ce s-ar fi ntmplat dac soldatii romani ar fi ascultat ruga lui Isus, dac l-ar fi luat de pe cruce si l-ar fi lsat s plece? In nici un caz el nu s-ar fi dus n alt parte a lumii pentru a predica, ci pentru a muri singur, fr comptimirea oamenilor si fr lacrimile lor. Chiar dac Isus n-ar fi cerut soldatilor eliberarea din cauza orgoliului , totusi mi este imposibil s cred c aceast idee nu l-ar fi obsedat. Neaprat Isus a crezut c e fiul lui Dumnezeu, dar aceasta nu l-a putut mpiedica, n fata jertfei pentru altii, s se ndoiasc sau s-i fie fric de moarte. In ntreg procesul rstignirii, Isus a avut momente cnd, dac nu s-ar fi ndoit c e fiul lui Dumnezeu, a regretat c e fiul lui. In fata mortii, Isus Cristos a regretat c e fiul lui Dumnezeu. Si dac a primit moartea, a fcut-o numai pentru a triumfa ideile sale. S-ar putea foarte bine ca Isus s fi fost mult mai simplu dect l concepem noi, s fi avut mai putine ndoieli si mai putine regrete. Cci el s-a ndoit si a regretat ascendenta lui divin numai n momentele finale. Noi ne ndoim si regretm atta, nct nici unul dintre noi nu ne mai putem crede fiul lui Dumnezeu. De aceea, nici nu mai putem fi sfinti si nu mai putem crede n predicatori. Detest n Isus tot ce e predic, moral, idee si credint. S ne fi dat pace,

si s nu ne mai fi tulburat cu attea idealuri si credinte. Cci idealuri si credinte au attia. Iubesc la Isus momentele de ndoial si de regret, clipele cu adevrat tragice din existenta lui, care nu mi par nici cele mai interesante si nici cele mai dureroase. Cci dac s-ar msura dup suferint, cti n-ar avea dreptul, naintea lui, s se considere fii ai lui Dumnezeu! S-ar putea ca nu toti fiii lui Dumnezeu s moar pe cruce, ntr-o moarte geometric si vertical!

CULTUL INFINITULUI Nu pot vorbi de infinit fr s simt un vrtej interior si unul exterior. Este ca si cum, dintr-o existent ordonat, cu legi si forme, as sri ntr-un vrtej cu ondulatii inegale si capricioase ce evolueaz, cu o iuteal de gnd, prin imensitate. Evolutia acestei linii sinuoase se desfsoar spre un punct etern inaccesibil. Cu ct punctul de ajungere se deplaseaz nspre o deprtare inconceptibil si indefinit, cu att intensitatea vrtejului pare a creste. Curbele si ondulatiile lui n-au nimic din usurinta gratiei, ci descriu linii complicate, asemenea unor flcri cosmice. O trepidatie universal zguduie totul ca ntr-un infern. Si toat lumea pare a se misca ntr-un ritm accelerat si nebun, ca si cum s-ar apropia apocalipsul. Nu exist un sentiment adnc al infinitului fr acea senzatie ciudat a apropierii vertiginoase de sfrsitul cosmic, de sfrsitul universal. Paradoxul infinitului este de a-ti da aceast senzatie de apropiere de sfrsitul absolut si de a face, n acelasi timp, imposibil aceast apropiere. Cci infinitul nu duce la nimic. Att infinitul spatial, ct si infinitul temporal. Infinitatea este tot att de deconcertant n trecut ca si n viitor. Ce s se realizeze n viitor, cnd avem o eternitate napoia noastr n care s-a putut realiza orice? Cum o s poat prezenta viitorul ceea ce n-a putut prezenta o infinitate trecut? Dac lumea ar fi avut un sens, s-ar fi revelat pn acum si noi l-am fi aflat. Cum s pot concepe c acest sens se va realiza n viitor, cnd pn acum ar fi trebuit s se arate? Lumea n-are nici un sens nu numai fiindc este irational n esenta sa, dar si fiindc este infinit. Sensul este conceptibil numai ntr-o lume finit, n care poti ajunge la ceva, unde snt limite care se opun regresiunii noastre, n care exist puncte sigure si delimitate, astfel ca lumea s poat fi asimilat unei istorii cu convergent universal si precis, asa cum face conceptia progresului. Infinitul nu duce la nimic, fiindc n el totul e provizoriu si caduc. Totul e prea putin fat de nemrginire. Nimeni nu poate avea experienta infinitului fr ameteli, fr o tulburare adnc si care nu se poate uita. Si cum s nu te tulburi, cnd n infinit nici o directie nu e mai valabil dect cealalt? In spatiu, infinitatea stabileste echivalenta directiilor, care toate nu pot duce nicieri, nici una nefiind preferabil alteia. Infinitul neag orice posibilitate de a rezolva favorabil problema sensului acestei lumi. Simt o voluptate demonic atunci cnd m gndesc la aceast negativitate si mi pare chiar bine c lumea n-are nici un sens din cauza infinitului. Si, n definitiv, ce ne mai trebuie atta sens? Oare nu putem tri si fr ca lumea aceasta s aib unul? O betie a irationalittii, un dionisism total nu pot suplini acest nonsens universal? S trim, fiindc lumea n-are nici un sens. Dac n-avem scopuri precise si idealuri accesibile, s ne aruncm fr nici o rezerv n vrtejul teribil al infinitului, s urmm ondulatiile lui n spatiu, s ne consumm n focurile acestui vrtej, n cldura lui ngrozitoare, s-l iubim pentru nebunia lui cosmic si pentru anarhia lui total. Nu exist experient a infinitului care s nu provoace anarhia, o anarhie total, organic si iremediabil. Nu poti ntelege infinitul, care ti d imaginea unei anarhii cosmice, dac nu ai embrionar tendinte anarhice n tine. O experient intens a acestuia nu face dect s creeze o corespondent ntre vrtejul exterior si vrtejul interior. Trirea infinittii, ca si reflexia ndelungat asupra acestei infinitti, este cea mai groaznic lectie de anarhie, de revolt si de nempcare total. Infinitul te dezorganizeaz, te zbucium, te afecteaz n rdcinile fiintei, dar te si face s neglijezi tot ce e gest mrunt, tot ce e insignifiant si ntmpltor. In fata infinitului, chiar si durerile par mai mici. Ce bine c, dup ce ne-am pierdut toate sperantele, ne mai putem arunca n infinit, c avem dreptul la un salt absolut n nemrginire, c putem participa la anarhia universal, la tensiunile acestui vrtej. S strbatem, prinsi n evolutia lui, pn la epuizare, toate nebuniile acestei miscri nencetate, s ne consumm ntr-o avntare de cel mai nalt dramatism, gndindu-ne mai putin la moarte ct la infinita noastr nebunie, s realizm la paroxism un vis de barbarie cosmic si de exaltare nemrginit, s plutim prin spatiu fr alt scop dect al acestui dinamism absolut.

Si cderea noastr din mrejele acestui vrtej s nu semene cu o stingere treptat, ci s continum n aceast agonizare cu haosul vrtejul initial. Intreg patosul si dramatismul infinitului s ne mai cuprind o dat n singurtatea mortii, pentru ca trecerea n neant s semene unei iluminri, ce amplific si mai mult misterul sau nonsensul acestei lumi. Exist n complexitatea uluitoare a infinitului, ca un element constitutiv, negatia categoric a formei, a planului nchis si determinat. Infinitul fiind progresivitate absolut, este fatal ca s anuleze tot ceea ce are o consistent finit si o cristalizare formal. Este revelator c arta care exprim mai bine infinitul, muzica, este aceea care topeste formele ntr-o fluiditate de un farmec ciudat si inefabil. Forma tinde totdeauna s dea un caracter absolut fragmentarului, s-l izoleze ntr-o autonomie si, individualiznd continuturile, s elimine perspectiva universalului si a infinitului. Nu exist forme n lume dect pentru a sustrage continuturile existentei din haosul si anarhia vrtejului infinit. C formele au o consistent iluzorie fat de acest vrtej, o dovedeste orice viziune mai adnc, deoarece, dincolo de cristalizrile efemere, realitatea adevrat se descoper ca o plpire si o pulsatie dintre cele mai ncordate. Simtul pentru forme rezult dintr-o complacere n finit, n seductiile inconsistente ale mrginirii, care niciodat nu vor duce la revelatii metafizice. Metafizica, ntocmai ca si muzica, nu rsare dect dintr-o experient a infinitului. Amndou cresc pe nltimi si produc ameteli. Mirarea mea cea mare este cum de nu nnebunesc toti aceia care creeaz opere hotrtoare n aceste domenii. Muzica, mai mult dect toate celelalte arte, pretinde o astfel de tensiune si o inspiratie att de adnc, nct e inexplicabil cum cineva, dup asemenea momente, mai poate distinge ceva. Dac n lume ar exista o consecvent imanent si fatal, ar trebui ca toti marii compozitori s se sinucid la un moment suprem al vietii lor sau, dac nu, s nnebuneasc. Si nu snt pe drumul nebuniei toti aceia care s-au avntat n infinit? Ce ne mai import normalitatea sau nenormalitatea! S vietuim n extazul infinitului, s iubim tot ce n-are margini, s distrugem formele si s cldim singurul cult fr forme: cultul infinitului.

BANALITATE SI TRANSFIGURARE Este o prostie, din moment ce nu m sting imediat si din moment ce nu pot cstiga naivitatea, s mai fac gesturi zilnice, obisnuite si comune. Trebuie depsit n toate modurile banalitatea si realizat transfigurarea, care nu este altceva dect o nfptuire a unei expresivitti absolute. M gndesc plin de tristete cum trec oamenii pe lng ei, cum si neglijeaz destinul si cum se consum n platitudine. De ce nu ne-am ncorda n fiecare moment, de ce nu am mri ncontinuu luminile din noi sau ne-am ameti de adncimile ntunericului? Nu trebuie s dm o expresie infinit tuturor contingentelor noastre? De ce nu am scoate din durere tot ceea ce ea poate da, sau de ce n-am cultiva un zmbet pn am ajunge la zona vital din care el izvorste? Cu totii avem mini, dar nimeni nu se gndeste la cultivarea lor, la atingerea unei expresivitti absolute prin delicatetea si nuantele sau pozitia lor. Ne place s le admirm n pictur, s vorbim de semnificatia lor, dar sntem incapabili s le dm expresie n propria noastr persoan, s le facem revelatoare pentru toat agitatia noastr luntric. S ai o mn fantomatic, o mn transparent, ca un reflex imaterial, o mn nervoas, ncordat pn la ultima crispatie. Sau, dac nu, o mn grea, ameninttoare, dur si nfiortoare. Prezenta minilor, artarea lor s fie mai mult dect un discurs, mai mult dect un plnset, un zmbet sau o rugciune. Cci minile pot avea ochi, acolo unde ochii vd n interior. Expresivitatea absolut, fruct al unei continue transfigurri, al unei nencetate primeniri luntrice cu focuri nestinse si cu valuri agitate, cu vibratii infinite si pulsatii irezistibile, va face din prezenta noastr un centru de iradiere mai puternic dect soarele. Si nu numai minile, dar si fata, si tot ce ne individualizeaz s ating aceast form de expresivitate, n care tot ce are fiinta noastr specific se adnceste pn dincolo de margini. Snt oameni a cror simpl prezent este pentru altii un surmenaj, o oboseal adnc sau o iluminare. In orice caz, prezenta lor este fecund, hotrtoare, cci rspndeste o fluiditate insesizabil care te asimileaz si te cuprinde ca n niste mreje imateriale. Pentru astfel de oameni nu exist goluri, vacuitti sau discontinuitti, ci o comuniune, o participare, rezultate din acea nencetat transfigurare n care culmile snt nu numai ameteli, ci si voluptti. Trebuie ns atta frmntare, atta energie de interiorizare pentru a te putea exterioriza ntr-o prezent hotrtoare, nct luminile transfigurrii te-ar putea arde si distruge iremediabil. Si n-ar fi suprema transfigurare, n aceast moarte de lumin si de foc? Simt n mine o neliniste ciudat, care se insinueaz n tot corpul, creste si se dilat ca un regret spre a se fixa apoi ca o tristete. Este teama de viitorul existentei mele problematice sau este o team de propria mea neliniste? Cci m cuprinde o neliniste de fatalitatea fiintei mele. Oare voi mai putea vietui dup astfel de probleme, voi mai putea continua s triesc dup astfel de vietuiri? Oare ceea ce triesc eu e viat, sau un vis absurd, o exaltare reveric mbrcat n imperceptibile melodii transcendente? Nu se tese n mine fantezia grotesc si bestial a unui demon si nu este nelinistea mea o floare din grdina unei fiinte apocaliptice? Toat demonia acestei lumi pare a se fi concentrat n nelinistea mea, amestec de regret, de visuri crepusculare, tristeti si irealitti. Si din aceast demonie n-o s arunc eu parfum de flori peste univers, ci fum si pulbere, ca dup o mare prbusire. Cci toat existenta mea este o prbusire care, fiind nemrginit, niciodat nu poate fi definitiv. Oare exist alte ntristri dect ntristrile de moarte? Nu, fiindc adevratele tristeti snt negre, lipsite de farmec si de vis, crora li se substituieste o reflexivitate bizar. Oboseala din tristete este incomparabil mai mare dect cea din melancolie, este o oboseal care duce la dezgust de viat, la o deprimare teribil si iremediabil. Ceea ce diferentiaz tristetea de durere este predominarea elementului reflexiv la ntia, pe cnd la a doua predomin senzatia,

materialitatea grea si fatal, care d un caracter att de organic durerii. Tristetea si durerea nu pot duce dect la moarte, iar nu la iubire, la exaltare erotic. A tri valorile Erosului nseamn a tri nemijlocit, n imediatul vietii, n necesitatea secret a vietii, care e simtit ca libertate, din cauza naivittii esentiale a oricrei experiente erotice. Dar a fi trist si a suferi nseamn a nu putea tri nemijlocit, a nu putea fi capabil de un act imanent de vietuire, de un act asociat fluxului vietii ntr-o participare din cele mai organice. Tristetea, ca si suferinta, ne revel existenta, deoarece n ele avem n constiint separatia noastr de lumea obiectiv si nelinistea care d un caracter tragic vietuirii n existent. Dac ar exista un zeu al tristetii, lui nu i-ar putea creste dect aripi negre si grele, pentru a zbura nu nspre ceruri, ci n infern. Desi n genere omul este un animal bolnav, se gsesc totusi destui oameni sntosi pentru a putea vorbi de sensul snttii n omenire. Cea mai comod, mai confortabil si mai putin angajat stare este starea de sntate. Ea indic nu numai o prostie organic si definitiv, dar si o platitudine de simtire, o absent total a oricrui risc, o incapacitate de orice actiune eroic. A fi sntos nseamn a umbla n lumea aceasta legat la ochi, a nu sesiza nimic din culmile sau adncimile existentei. Se poate lupta mpotriva tuturor oamenilor, numai mpotriva celor sntosi nu, fiindc acestia snt att de putin sensibili, nct nu pot s realizeze n ei nici o form de transfigurare. Cel mai mare dispret pe care l pot avea pentru un om este s-l consider sntos. Sntatea brut, organic adic o sntate iremediabil este tot ceea ce poate fi mai detestabil la un om. Si cnd mi se va obiecta sntatea din gratie sau entuziasm, voi rspunde c acestea preced oarecum sntatea, c ele reprezint dou modalitti de vietuire care determin felul snttii. Ele sublimeaz n asa msur faptul organic, nct atunci cnd admirm gratia sau entuziasmul noi nu sntem sensibili si nu avem n constiint sntatea, aceast expresie a organicului ce nu si-a depsit legea lui, depsire ce o ntlnim totdeauna n boal. Oamenii muncesc n general prea mult pentru a mai putea fi ei nsisi. Munca este un blestem. Iar omul a fcut din acest blestem o voluptate. A munci din toate fortele numai pentru munc, a gsi o bucurie ntr-un efort care nu duce dect la realizri irelevante, a concepe c te poti realiza numai printr-o munc obiectiv si nencetat, iat ceea ce este revolttor si ininteligibil. Munca sustinut si nencetat tmpeste, trivializeaz si impersonalizeaz. Ea deplaseaz centrul de preocupare si interes din zona subiectiv ntr-o zon obiectiv a lucrurilor, ntr-un plan fad de obiectivitate. Omul nu se intereseaz atunci de destinul su personal, de educatia lui luntric, de intensitatea unor fosforescente interne si de realizarea unei prezente iradiante, ci de fapte, de lucruri. Munca adevrat, care ar fi o activitate de continu transfigurare, a devenit o activitate de exteriorizare, de iesire din centrul fiintei. Este caracteristic c n lumea modern munca indic o activitate exclusiv exterioar. De aceea, prin ea omul nu se realizeaz, ci realizeaz. Faptul c fiecare om trebuie s aib o carier, s intre ntr-o form de viat care aproape niciodat nu-i convine, este expresia acestei tendinte de imbecilizare prin munc. S muncesti pentru ca s triesti, iat o fatalitate care la om e mai dureroas dect la animal. Cci la acesta activitatea este att de organic, nct el n-o separ de existenta sa proprie, pe cnd omul si d seama de plusul considerabil pe care-l adaug fiintei sale complexul de forme al muncii. In frenezia muncii, la om se manifest una din tendintele lui de a iubi rul, cnd acesta este fatal si frecvent. Si n munc omul a uitat de el nsusi. Dar n-a uitat ajungnd la naivitatea simpl si dulce, ci la o exteriorizare vecin cu imbecilitatea. Prin munc a devenit din subiect obiect, adic un animal, cu defectul de a fi mai putin slbatic. In loc ca omul s tind la o prezent strlucitoare n lume, la o existent solar si

sclipitoare, n loc s triasc pentru el nsusi nu n sens de egoism, ci de crestere interioar , a ajuns un rob pctos si impotent al realittii din afar. Unde mai exist ntr-o astfel de viat extazurile, viziunile si nebuniile? Unde mai exist suprema nebunie, unde mai exist voluptatea autentic a rului? Cci voluptatea negativ din ncntarea pentru munc are ceva din mizeria si platitudinea omeneasc de fiecare zi, dintr-o meschinrie detestabil si periferic. De ce nu se hotrsc odat oamenii s lichideze cu munca de pn acum si s nceap o alt munc, n care s nu mai gsim nici o asemnare cu genul de munc n care s-au risipit? Oare a fost nevoie s cldeasc piramide, palate, temple si castele? Nu este suficient constiinta subiectiv a eternittii, constiinta acelei mpliniri n supraconstiint? Dac a distrus ceva activitatea frenetic, munca nencetat si trepidatia exterioar, apoi desigur aceasta nu poate fi dect simtul pentru eternitate. Munca este negatia eternittii. Cu ct creste cucerirea de bunuri n temporal, cu ct se intensific munca exterioar, cu att eternitatea devine un bun mai inaccesibil, mai ndeprtat si mai irealizabil. De aici perspectiva redus a tuturor oamenilor activi si energici, de aici platitudinea lor iremediabil de gndire si de simtire. Munc nseamn periferie. Si, desi nu opun muncii nici contemplatia pasiv si nici reveria vag, ci transfigurarea intens pentru realizarea unei prezente, prefer totusi o lene, ce ntelege si justific totul, unei activitti frenetice, intolerante si absolutiste. Pentru a trezi lumea modern la viat trebuie scris elogiul lenei, al acelei lenevii pline de mpcare si de un zmbet ce accept totul. Este infinit mai mult simt metafizic ntr-un om lenes dect ntr-unul activ. Se ntmpl ns uneori ca lenea s fie, ntocmai ca si munca, un semn de imbecilitate. De aceea, adevratul elogiu nu poate fi dect acela al transfigurrii. M atrag deprtrile, m atrage marele gol, proiectat din mine asupra firii. Un gol ce se ridic din stomac pn la creier, trecnd prin toate organele si membrele ca un fluid usor si impalpabil, ca o insesizabil plpire intern. Si nu stiu de ce, n ntinderea progresiv a acestui gol, n mrirea nencetat a acestui vid crescnd n infinit, simt prezenta misterioas si inexplicabil a celor mai contrare sentimente care agit sufletul omenesc. Snt fericit si nefericit n acelasi timp, ncerc simultan exaltarea si depresiunea, m domin disperarea si voluptatea n cea mai contradictorie dintre toate armoniile posibile. S fie vagul deprtrilor, nostalgia dup virginitti cosmice, dup singurtti fantomale si misterioase? M domin un sentiment muzical al deprtrilor, vibratii de melancolie infinit si cu ritm de extaz n singurtate, cu priviri difuze pe nltimi de cer si cu tristetea nltimilor proprii. Cum s gsesc un triumf n marele gol, n atractia nelmurit pentru deprtrile cosmice? M vd singur, n mijlocul unui peisaj nemrginit, sorbind prin toti porii aromele singurttii, ncntat de reveria extatic a melancoliei, ndeprtnd contururile ca pentru a face si mai ciudate deprtrile, trind euforia si nelinistea apocalipsului. Snt att de vesel si de trist, nct lacrimile din mine au n acelasi timp reflexe de cer si de infern. Pentru bucuria tristetii mele, as vrea s nu mai existe moarte pe acest pmnt, a crei fatalitate este att de groaznic n tristetea pur si adevrat. O s m nghit golul meu luntric, o s fiu nghitit de propriul meu vid. S simti cum te prbusesti n tine, n neantul tu propriu, cum risti gndindu-te la tine, cum cazi n haosul intern! Senzatia prbusirii n golul exterior, n vidul din afar, este mult mai putin complicat dect aceast senzatie nebun a prbusirii n tine nsuti. S-ti dai seama de infinitele tale adncimi si s le simti chemrile, rsunnd de o vraj demonic, este a atinge forma neobisnuit de expansiune centripet n care centrul fiintei se deplaseaz, ntr-un joc indefinit, n neantul subiectiv. Nelinistea prbusirii exterioare n-are farmecul maladiv al nelinistii, al

prbusirii interne. Cci la aceasta se adaug satisfactia de a muri n tine, de a-ti gsi moartea n nimicul tu propriu. Receptivitatea pentru durere si are originea nu numai ntr-o structur temperamental specific, ci si n obisnuinta, n frecventa si dominarea durabil a durerii. Fiecare prilej de durere este trit atunci cu mult mai mult intensitate, este exagerat si proiectat n constiint pn la paroxism. Multiplicitatea durerii este un fenomen de exaltare intim n care limitele continuturilor sufletesti rsrite din durere se dilat la infinit, n care nu exist margini si forme pentru progresul durerii. Obisnuinta cu durerea nu toceste sensibilitatea, nu face omul insensibil la noi dureri, ci creeaz o receptivitate mult mai mare si mai ascutit. Atunci, cea mai mic depresiune se amplific, ia proportii n constiint, se intensific si apas ca o greutate insuportabil. Si pe cnd bucuriile si succesele nu pot depsi un efect de moment, durerile se fixeaz n suflet ca eternitti de gheat. Intregul continut al personalittii se dezvolt atunci sub semnul durerii, devenit realitate si emblem a acestei personalitti. Dac mult iubire apropie pe om de viat, mult durere l separ. Nu este de mirare pentru ce, la aceia care nu cunosc dect ndelungile suferinte care tind s epuizeze seria nesfrsitelor dureri, dezgustul de viat si oboseala de a tri snt uneori att de mari, nct gestul cel mai mic ia proportia unui act eroic, strduinta cea mai redus se proiecteaz ca un efort colosal, actiunea cea mai timid ca un risc formidabil. Oboseala si dezgustul de viat fac din orice lacrim o mare de plnset, din orice ntristare o sum de tristeti iremediabile, din orice durere un colos de suferinte. Incapacitatea de a mai lua parte la viata lucrurilor, la ritmul vietii exterioare face din oboseala continu o stare n care te distantezi progresiv de tot ceea ce exist. Snt extrem de chinuitoare aceste stri n care, n furtuni de durere, apare oboseala, ca un corectiv vulcanului interior. Marea receptivitate pentru durere, pe care o au unii oameni, i duce la amestecul oboselii cu o expansiune vulcanic, a furtunilor interne cu marile depresiuni. Un vulcan a crui lav ar suferi cristalizri chiar n elanul, n izbucnirea ei, s-ar consolida si s-ar topi succesiv n ascensiunea sa. De aceea, dup acest vulcan nu rmne numai fum, ci si gheat. Pentru mine nimic n-are valoare dect prezentat n ultima expresie, realizat n forme ultime. Nu pot vorbi dect despre ultimele tristeti, ultimele bucurii sau ultimele tragedii. Cci iubesc ceva numai ntru ct apare fr nici o rezerv, fr nici un compromis si fr nici o reticent. Si unde se poate gsi aceasta, altundeva dect n ultimele expresii? Incordrile ultime si convulsiunile tristetilor sfsietoare, nebunia ultim, betia si excitarea n ultimele forme m ncnt pentru amestecul lor de farmec si de neliniste, pentru sursul acela apocaliptic, de o vraj ciudat si irezistibil. Nu este totul ultim? Existenta n genere nu este ea deja prins n neant? Si ce este nelinistea n fata neantului dect bucuria pervers a ultimelor tisteti, exaltarea pentru definitivatul neantului si provizoratul existentei? S fie oare pentru noi existenta un exil si neantul o patrie? Trebuie s lupt mpotriva mea, s explodez mpotriva destinului meu, mpotriva soartei mele. Cu cel mai barbar elan, s arunc n anonimatul fiintei mele toate cadavrele care mi mpiedic ascensiunea, toate obstacolele care amn transfigurarea, s nu mai rmn dect expansiunea mea subiectiv, groaznic, si infinita mea dorint de ntuneric si de lumin. Fiecare pas al meu s fie un triumf sau o prbusire, un avnt sau o ratare. In cea mai fulgertoare alternant s creasc si s moar viata din mine, n ritmul cel mai trepidant s se deschid florile si s strluceasc putregaiul sufletului meu. Nimic din calculul meschin si din aprecierea rational a existentelor curente s nu mai ngreuneze tensiunea nemrginit a vijeliei mele interne, a durerilor si amurgurilor mele. Cu slbticia impetuoas a resurselor

neexploatate din mine si cu ncrederea bestial a patimilor comprimate, s nghit lumin si ntuneric pentru orgia mea luntric, pentru volupttile si chinurile haosului meu, pentru tragicele ncntri ale dezndejdii si ale bucuriilor mele ultime. M arde un astfel de foc interior si m agit furtuni att de mari, nct mirarea m apuc cum de nu explodez deodat cu aceast lume, ntr-un avnt apocaliptic. Simt cum tremur eu, si cu mine ntreaga lume, cum m npdesc fioruri din adncuri si cum m cuprinde o exaltare de sfrsit de lume. As vrea ca toat lumea aceasta s fie aruncat n aer de fatalitatea ei proprie, de o nebunie imanent, continu si adnc, de o demonie intrinsec si prsit, s se cutremure totul ca n fata ultimelor clipe, s ne nvrtim, halucinati, la viziunea agoniei definitive, a agoniei ultime a universului. Nimic s nu-si mai gseasc o ratiune n sine nsusi, totul s fie ntr-o clip nimic. Si s soarbem nimicul, prinsi n vrtejul demonic al clipelor din urm. Nu este un semn de rezistent, ci de imbecilitate, n faptul c oamenii supravietuiesc unor ncordri organice excesive si unor stri sufletesti de limit. Ce rost mai are s triesti dup asemenea tensiuni, ce rost mai are rentoarcerea n platitudinea existentei? Nu numai dup experienta neantului si a disperrii mi pare un nonsens supravietuirea, dar si dup intensitatea voluptuoas a actului sexual. Nu voi ntelege niciodat cum de nu s-au gsit oameni care s se sinucid n culmea volupttii sexuale, cum de nu s-au gsit fiinte care s simt vulgar si plat orice supravietuire. Fiorul acela, nemrginit n intensitate, dar aproape iluzoriu n timp, ar trebui s consume ntr-o clipit toat fiinta noastr. Si dac n-o consum, pentru ce n-o consumm noi? Snt attea moduri de a muri, dar nimeni n-are curajul si originalitatea unei morti sexuale, care n-ar fi mai putin absolut dect celelalte morti, ci ar avea avantajul de a te arunca n nimic n mijlocul suspinelor de voluptate. De ce s pierdem astfel de ci, de ce s neglijm astfel de prilejuri? Trebuie numai o sclipire de amarnic luciditate n culmea uitrii sexuale, pentru ca moartea sexual s nu mai apar o iluzie sau o fantezie deviat. Dac oamenii vor ajunge vreodat la o stare n care s nu mai poat suporta monotonia, platitudinea si vulgaritatea existentei obisnuite, atunci orice prilej de trire absolut va fi un motiv de sinucidere. Imposibilitatea de a supravietui exaltrii aceleia infinite va consuma, ca n complicatiile apocalipsului, orice urm de existent. Atunci, nu se va mai mira nimeni de ce, pentru o mare sensibilitate, se poate pune problema dac mai are rost s mai triesti dup ce asculti unele simfonii sau dup ce privesti un peisaj rar si fascinator. Toate aceste experiente au un caracter de definitivat sau, n cazul cel mai bun, de rscruce. Dup ele, orict diversitate ai mai cuta n viat, ea nu te poate ndeprta de la senzatia de gol ce urmeaz fantasticelor plenitudini ce se nasc si cresc n experientele capitale. Tragedia omului, ca animal dezintegrat din viat, consist n faptul c el nu mai poate gsi o satisfactie n datele si valorile vietii. Orice fiint ca parte din existent poate vietui, ntruct pentru ea existenta, din care ea face parte, are caracter de absolut. Pentru om, viata nu e un absolut. De aceea, nici un om, ntruct nu e numai animal, nu gseste o multumire n faptul nsusi al vietii, n faptul de a tri. Pentru animal, viata e totul; pentru om, ea este un semn de ntrebare. Si acest semn de ntrebare este un final, cci omul n-a primit pn acum nici un rspuns ntrebrilor lui si nu va primi niciodat, deoarece viata nu numai c n-are nici un sens, dar nici nu poate avea unul.

PRINCIPIUL SATANIC IN SUFERINT Dac snt oameni fericiti pe acest pmnt, pentru ce nu url, pentru ce nu apar n strad s-si strige bucuria n tipete nebune si nencetate? De unde atta discretie si atta rezerv? Dac as avea constiinta unei bucurii continue, a unei exaltate dispozitii interne nspre plcere, si dac as simti o irezistibil nclinare nspre senintate, n-as putea tri numai n mine acele momente, ci le-as mprtsi ntr-un elan fr margini tuturora, m-as risipi de bucurie n vzul celorlalti, mi-as consuma toat energia pentru a face comunicabil starea mea de fericire, preaplinul meu ncnttor si debordant. N-as regreta dac dup o astfel de risipire vocea ar rgusi, ochii ar orbi si mersul s-ar mpletici, n-as regreta dac functiile si posibilittile organelor s-ar epuiza si focul din mine si-ar ncetini plpirile. Dac exist fericire n lume, ea trebuie comunicat. Sau oamenii cu adevrat fericiti n-au constiinta fericirii lor? Le-am putea mprumuta noi o parte din constiint, pentru ca ei s ne rsplteasc din infinita lor inconstient. De ce numai durerea are lacrimi si tipete, iar plcerea numai fioruri? Cnd n plcere omul ar avea atta constiint ct are n durere, atunci n-ar putea rscumpra plcerile, durerile si distributia n lume n-ar fi incomparabil mai echitabil? Durerile nu se uit, chiar fiindc snt legate, ntr-un mod nemsurat de mare, de constiint. De aceea, singurii oameni care au mult de uitat snt aceia care au suferit mult. Numai oamenii normali n-au ce uita. Intr-un anumit fel, nici plcerile nu se uit, cci si ele se nsumeaz n personalitatea noastr, determinnd-o ntr-o puternic receptivitate pentru plcere si nseninnd progresiv fiinta noastr, ntocmai ca si suferinta, care determin receptivitatea n sensul ei. Dar pe cnd durerile au o pregnant si o individualitate dincolo de nsumarea si totalizarea ce se realizeaz n noi, plcerile se sterg si se topesc ca niste forme cu conturul indecis. Ne este extraordinar de greu a ne aminti de o plcere si de cadrul n care ea s-a dezvoltat, pe cnd amintirea durerii amplific senzatia penibil cu memoria deconcertant a cadrului. C plcerile nu se pot uita integral, o dovedeste faptul c un om ce a trit toat viata n plceri nu va avea la btrnete dect o usoar dezabuzare, pe cnd unul ce a suferit mult numai n cazul cel mai bun va realiza o profund resemnare. Si resemnarea presupune infinite tragedii anterioare. Este o prejudecat rusinoas n afirmatia c plcerile snt egoiste, c ele separ pe om de viat, precum tot att de rusinoas este aceea dup care durerile creeaz afinitti cu lumea. Superficialitatea ce exist la sursa unor atari prejudecti este revolttoare, si originea ei livresc este de natur a nulifica n constiinta mea toate bibliotecile, n fata unei singure experiente trite pn la margini. Conceptia crestin si conceptia curent a suferintei snt fundamental false. Dup ele, suferinta este un drum spre iubire, cnd nu este calea esential a iubirii. Dar oare crestinismul numai n aceast problem ar trebui corectat? A vorbi de drumul suferintei ca drum al iubirii este a nu cunoaste nimic din esenta satanic a suferintei. Pe treptele suferintei nu urci, ci cobori. Ele nu formeaz scri nspre cer, ci nspre infern. Si ntunericul n care ajungi pe scrile durerii nu este mai putin infinit si etern dect lumina ce te orbeste pe scrile bucuriei. Suferinta este o cale de separare, de disociere, este o fort centrifugal ce te detaseaz de smburele vietii, de centrul de atractie al lumii, de unde totul tinde s se unifice n iubire si intimitate. Dac principiul divin se caracterizeaz printr-un efort de sintez cosmic si de participare metafizic la esenta totului, atunci suferinta este la antipodul acestui principiu. Principiul satanic, ca principiu de dislocare, de dualizare si dramatizare, strbate ntr-o imanent organic si esential ntreg smburele durerii. In toate formele bucuriei, participi naiv la ritmul total al vietii, iei un contact inconstient si experimental cu dinamismul concret al firii si te simti legat prin toate fibrele cu pulsatiile

irationale ale lumii. Si aceasta nu numai n bucuria spiritual, ci si n diversitatea formelor de plcere organic, n multiplele voluptti ale simturilor. Separarea de lume n suferint duce la interiorizare excesiv, la o dezvoltare paradoxal a gradului de constiint, nct toat lumea, cu splendorile si ntunecimile ei, se fixeaz fat de om ntr-o pozitie de exterioritate si transcendent. Si cnd esti ntr-o asemenea msur separat de lume, cnd ai lumea vesnic n fata ta si cnd te simti iremediabil singur n fata acestei lumi, atunci cum s mai poti uita ceva? Nu simti necesitatea uitrii dect a lucrurilor si experientelor din cauza crora ai suferit. Or, unul din paradoxele bestiale ale acestei lumi este de a sterge amintirile celor ce n-ar vrea s uite si de a fixa amintirile n memoria celor ce ar dori s uite totul. In genere, oamenii se mpart n dou categorii: n aceia pentru care lumea ofer prilejuri de interiorizare si aceia pentru care lumea rmne exterioar, obiectiv si nesemnificativ. Toate obiectele lumii fizice si toate formele naturii snt lipsite pentru om de orice semnificatie dac snt privite ca atare, n ele nsele. Semnificatia lor se dezvluie numai unei intense triri subiective, care tinde s le asimileze si s le nsumeze n subiectivitate. Atunci cresc n noi si nu numai c le determinm, dar ne determin si ele. Oamenii care interiorizeaz nu pot lua faptele brute, nude sau moarte, ci le vitalizeaz, le integreaz, topindu-le ntr-un torent luntric. Intr-o adevrat interiorizare, toat existenta obiectiv e un pretext. Si numai ca atare ea poate avea semnificatie, deoarece o teleologie obiectiv nu se poate construi si justifica dect pe o sum de iluzii, care au pcatul de a fi direct sesizabile si demascabile de un ochi ptrunztor. Toti oamenii vd focuri, furtuni, prbusiri, peisaje; dar cti simt n ei flcri, trsnete, vrtejuri sau armonii? Sau cti, la vederea unor flcri, se gndesc simultan la gratie si la moarte, si cti poart n ei frumuseti ndeprtate care s le coloreze melancoliile? Oamenii care triesc indiferent, crora natura nu le ofer dect o obiectivitate fad si rece, desi pot fi perfect multumiti cu viata, ea nu este mai putin pentru ei o sum de ocazii pierdute. Cci ei nu pot depsi o form de vizualitate ordinar. La omul comun, vzul, n loc s nghit obiectul, l izoleaz, l ndeprteaz de la orice posibilitate de integrare si asimilare. Orict m-as fi zbtut eu n aceast lume si orict m-as fi separat de ea, distanta dintre mine si ea n-a fcut dect s mi-o fac mai accesibil. Desi nu pot gsi un sens n lume, un sens obiectiv si o finalitate transcendent, care s arate nspre ce evolueaz lumea si la ce ajunge procesul universal, varietatea de forme a existentei a fost totusi n mine un prilej de vesnice ncntri si tristeti. Am avut momente cnd frumusetea unei flori a justificat n fata ntelegerii mele existenta unei finalitti universale, precum o pat n puritatea unui azur a fost de natur a-mi atta verva pesimist. Cei ce interiorizeaz peste msur descoper n cel mai insignifiant aspect al naturii o revelare simbolic. Oare tot ceea ce am vzut eu n viata mea s port n mine? M sperie gndul c toate peisajele, crtile, femeile, vulgarittile si viziunile sublime s-au condensat ntr-un creier si c o parte din trecutul umanittii s-a actualizat ntr-o biat constiint. Aceste gnduri, viziuni, aspecte si obiecte nu par a se fi subtilizat n testurile unei substante nervoase, a se fi subtiat pn la transparent ntr-un mediu de o finete inexplicabil, ci am impresia c s-au transpus n mine ca realitti, c o parte din existent apas n infinitul meu luntric. Poate de aceea m simt uneori att de greu, de apsat si de coplesit, c as vrea s uit n toate prilejurile pe care mi le ofer viata. Interiorizarea duce la prbusire, fiindc prin ea a intrat oarecum lumea n tine si te apas dincolo de orice rezistent. Mai este atunci de mirare de ce unii se servesc de sport, de vulgaritate, de art si de sexualitate numai pentru a uita? Pentru ce nu scriu femeile? Fiindc ele pot plnge oricnd.

 Cte mii de celule nervoase m cost fiecare gnd? Iat ntia ntrebare ce trebuie s si-o pun un gnditor existential si organic, un gnditor viu. Eu nu am idei, ci obsesii. Idei poate avea oricine. Nimeni nu s-a prbusit din cauza ideilor. Defectul tuturor oamenilor este c asteapt s triasc, deoarece n-au curajul fiecrei clipe. De ce n-am pune n fiecare moment atta pasiune si atta ardoare nct fiecare clip s devin un absolut, o eternitate? Toti nvtm s trim dup ce nu mai avem nimic de asteptat, iar cnd asteptm nu putem nvta nimic, fiindc nu trim n prezentul concret si viu, ci ntr-un viitor fad si ndeprtat. Ar trebui s nu asteptm nimic dect de la sugestiile imediate ale clipei, s asteptm fr a avea constiinta timpului. Salvarea nu poate fi dect n recstigarea imediatului. Cci omul este o fiint care a pierdut imediatul. De aceea este el un animal indirect. De cnd trebuie s nceap fericirea noastr? De cnd ne-am convins c adevrul nu poate exista. Cci de aici orice mod de salvare este posibil, chiar dac ar fi o salvare prin nimic. Acela care nu crede n imposibilitatea adevrului sau acela ce nu se bucur de aceast imposibilitate n-are dect o cale de salvare, pe care n-o va gsi ns niciodat. Excesul de subiectivism, la oamenii care n-au ajuns la credint, nu poate duce dect la megalomanie sau la autodenigrare. Cnd te preocupi mult de tine nsuti, nu poti ajunge dect s te iubesti sau s te ursti dincolo de orice msur. In amndou felurile, te lichidezi nainte de vreme. Nu e subiectivism acela ce nu te face Dumnezeu sau Satana. Ar trebui ca omul s nceteze s fie, sau s devin un animal rational. Mai bine s devin o fiint absurd care n fiecare moment risc totul, cu fantezii periculoase si exaltri infinite, cnd ar putea muri din cauza a tot ce ofer lumea si a tot ce nu ofer. Idealul oricrui om ar trebui s fie ncetarea de a fi om. Si aceasta nu se poate dect prin realizarea arbitrarului absolut. Iubirea de oameni ce rsare din suferint seamn cu ntelepciunea ce izvorste din nefericire. In amndou cazurile, rdcinile snt putrede si izvorul infectat. Numai iubirea de oameni care e natural si spontan, rezultat dintr-o druire fireasc si dintr-un elan irezistibil, poate fecunda si sufletele altora si poate comunica o intimitate cald si senin. Aceea ce rezult din suferint ascunde prea multe lacrimi si suspine pentru a nu mprstia raze de o claritate amar, n care punctele negre pteaz puritatea iubirii. Este prea mult renuntare, prea mult chin si prea mult neliniste, pentru ca aceast iubire s fie altceva dect o infinit concesivitate. Ierti totul, admiti totul, justifici totul. Dar este aceasta iubire? Si cum s mai iubesti, cnd nu esti atasat de nimic? Iubirea de oameni din suferint este vidul acelui suflet omenesc ntre tot si nimic, ntocmai cum, ntr-un suflet cu amoruri ratate, numai donjuanismul mai are un sens. In crestinism nu exist iubire, ci numai concesivitate. Iar pe acela care s-a

crezut mntuitorul lumii, dac l-ar fi luat de pe cruce nainte de a intra definitiv n nimic, el n-ar mai fi avut nici mcar aceast concesivitate, aceast indulgent, care este mai mult o aluzie la iubire dect iubire. Iubire din suferint? Ea poate fi nemrginit de mare, dar florile acestei iubiri nu se nrdcineaz mai putin n otrav. Totul este posibil si nimic nu e posibil; totul e permis si nimic. In orice directie ai apuca, nu este mai bine dect n nu import care alta. Ori realizezi ori nu realizezi nimic, ori crezi ori nu crezi, totuna e, precum totuna este dac taci sau dac strigi. Poti gsi totului o justificare, precum nu poti gsi nici una. Totul este n acelasi timp ireal si real, absurd si firesc, fantastic si plat. Nici un lucru nu poate fi pus naintea altuia, precum nici o idee nu e mai bun dect alta. De ce s te ntristezi de tristetea ta si s te bucuri de bucuria ta? Ce-ti pas dac lacrimile tale snt de plcere sau de durere? Iubeste-ti nefericirea si urste-ti fericirea, amestec totul si confund totul. Renunt la distinctii, la diferentieri si la planuri. Fii ca un fulg dus de vnturi sau ca o floare purtat de valuri. Fii rezistent unde nu trebuie si las unde ar trebui. Cine stie dac n felul acesta nu vei fi mai cstigat? Si dac nu cstigi, ce e dac pierzi ceva? Este ceva de pierdut si ceva de cstigat n aceast lume? Orice cstig este o pierdere, precum orice pierdere este un cstig. Pentru ce oamenii mai asteapt o atitudine determinat, idei precise si vorbe corecte? Simt c ar trebui s vrs foc pe gur, ca rspuns la toate ntrebrile ce mi s-au pus si ce nu mi s-au pus. Cum s-ar putea lupta mpotriva nefericirii? Numai luptnd mpotriva noastr, dndu-ne seama c ea nu provine din afar, ci din noi nsine. Dac ne-am da seama n fiecare moment c totul depinde de rsfrngerea n constiinta noastr, de amplificrile interne si de ascutimea sensibilittii, atunci am ajunge n fiecare clip la acea luciditate n care realittile se situeaz n justele lor contururi. Nu este vorba s ajungem la fericire, ci la un grad mai mic de nefericire. Omul care este mai aproape de fericire dect de nefericire are nevoie de concursul permanent al acestei luciditti, ce corecteaz exagerrile sau anticiprile sensibilittii, deoarece el nu s-a analizat pn acolo, nct spiritul s se cristalizeze autonom de viat. In cazul oamenilor nefericiti, un corectiv posterior este ntotdeauna necesar pentru a nu sombra nu n dezndejde, ci n imbecilitate. Este un semn de mare rezistent n a rmne n dezndejde, precum este un semn de mare deficient n a ajunge la imbecilitate n urma unei ndelungi nefericiri. Trebuie o adevrat educatie, un efort luntric persistent pentru a atinge un grad mai redus de nefericire. Orice educatie si orice efort spre a atinge fericirea snt de la nceput sterile. Orice ai face, nu poti deveni fericit dac ai apucat pe drumul nefericirii. Poti trece de la fericire la nefericire; drumul invers nu e posibil. Ceea ce nseamn c fericirea poate avea surprize mai dureroase dect nefericirea. In fericire, simti c lumea aceasta trebuia s fie asa cum e; n nefericire, oricum afar de cum e. Si desi ti dai seama de originea subiectiv a nefericirii, defectul personal l convertesti fatal ntr-un defect de constitutie metafizic. Niciodat nefericirea nu va putea ajunge la generozitatea n care s-si recunoasc n mod absolut ntunericul propriu, pentru a vedea eventualele lumini ale lumii. Vznd mizeria subiectiv n mizeria obiectiv a lumii, credem c ne usurm povara si ne dispensm de mustrrile ce ar trebui s ni le facem. In realitate, aceast universalizare ne adnceste nefericirea si, prezentnd-o ca pe o fatalitate cosmic, ne nchide orice posibilitate de a o diminua, de a o face mai suportabil. Disciplina nefericirii provoac mai putine nelinisti, mai putine surprize dureroase, un chin mai atenuat si o suferint mai stpnit. Este o mascare aristocratic a consumrii intime,

o discretie a agoniei n aceast disciplin a nefericirii, care nsemneaz aparent constiinta n momentele supreme, pentru ca tragedia s fie si mai mare n adncuri. Sensibilitatea pentru frumosul ca mplinire formal si armonic se dezvolt cu att mai puternic cu ct omul este mai aproape de fericire. Totul n frumusete si gseste o ratiune n sine nsusi, un echilibru intern si o justificare integral. Un lucru frumos nu-l putem concepe dect asa cum e. Un tablou sau un peisaj ne ncnt n asa msur, nct noi nu ni-l putem reprezenta n momentul contemplatiei dect n forma ce ni se prezint. A privi lumea sub semnul frumusetii este a afirma c lumea aceasta trebuia s fie asa cum e. Intr-o astfel de viziune, totul se topeste n armonii si strluceste n splendori, iar aspectele negative ale existentei nu fac dect s intensifice farmecul armoniilor si strlucirea splendorilor. Frumusetea nu va salva lumea, dar va apropia mai repede de fericire pe acei care umbl pe aceast cale. Se poate ca frumosul, n aceast lume de antinomii si de paradoxuri, s fie n afar de aceste anomalii? Intreg farmecul si ntreaga structur particular a frumosului deriv din faptul de a fi numai obiectiv un paradox, iar subiectiv, pentru cel ce trieste frumosul, de a fi dincolo de orice paradox. Fenomenul estetic exprim paradoxul de a reprezenta absolutul n form, de a obiectiva n forme limitate un infinit. Cci ce nseamn asietatea, mplinirea total, fr posibilitatea de a concepe alt modalitate de realizare dect a prezenta un absolut simtirii noastre? Despre imposibilitatea real a acestui absolut, despre contradictia esential si organic, noi nu ne dm seama n momentul de contemplare a frumosului, ci trim n cea mai naiv participare un absolut care se dovedeste obiectiv a fi o imposibilitate. Absolutul n form, absolut ntruchipat n expresii limitate, este posibil, n sufletul celui dominat de emotia estetic, n clipa viziunii frumosului, el este ns o contradictio in adiecto unei alte perspective dect cea a frumosului. Din acest motiv, este atta iluzie n orice ideal de frumusete, nct ntinderea ei este nedeterminabil. Si ceea ce este mai grav e c premisa fundamental a oricrui ideal de frumusete, dup care lumea aceasta trebuia s fie asa cum e, nu rezist nici celei mai elementare analize. Lumea aceasta trebuia s fie oricum, numai asa cum e nu. Pentru ce oamenii doresc s realizeze neaprat ceva? N-ar fi incomparabil mai bine s stea suspendati sub soare, ntr-o liniste senin si ntr-o tcere admirabil? Ce este de realizat, si de ce atta sfortare si att imperialism? Omul a pierdut simtul marilor tceri, al marilor linisti ce mbat fiinta cu arome de eternitate. Desi constiinta este fructul unei deficiente vitale, ea nu s-a determinat la fiecare om ca un element de inadaptabilitate, ci la unii a dezvoltat o exasperare a pornirilor vitale, o exagerare a imperialismului vital. Nemaiputnd tri n prezent, adun mai mult dect trebuie vietii, aglomereaz material care l apas si l subjug. Astfel, sentimentul viitorului a fost o calamitate pentru om. Procesul, prin care constiinta a separat pe oameni n dou categorii mari, este dintre cele mai ciudate si el e de natur a explica pentru ce omul este o fiint att de putin consistent, care nu-si poate fixa un centru de energie si de echilibru. Att cei pe care constiinta i-a dus la interiorizare, la chin si la tragedie, ct si cei pe care i-a avntat ntr-un imperialism nelimitat, ntr-o groaznic dorint de achizitie si de posesiune, snt, n moduri diferite, dezechilibrati si nefericiti. Constiinta a fcut din animal om si din om demon, dar ea n-a fcut nc din nimeni un Dumnezeu, n ciuda lumii care se mndreste de a fi omort unul pe cruce. Feriti-v de oamenii incapabili de viciu, deoarece prezenta lor nu poate fi dect plictisitoare, incolor si fad. Cci despre ce v poate vorbi un om incapabil de viciu, dect despre moral? Si cine n-a depsit morala nseamn c n-a adncit nimic din experientele pe care le ofer viata, c n-a ratat nici un elan si n-a transfigurat nici o prbusire. O existent mare ncepe de acolo de unde pentru ea sfrseste morala, fiindc numai de aici ea poate risca

orice, poate ncerca absolut totul, chiar dac obstacole o mpiedic de la realizri efective. Se cer infinite transfigurri pentru a ajunge n regiunea n care totul e permis, n care sufletul se poate arunca fr remuscri n vulgaritate, n sublim sau n grotesc, realiznd o complexitate att de bogat, nct nici o directie si nici o form de viat s nu-i fie nchise. Tirania exteriorului si a generalului, ce domin existentele comune, dispare pentru a-i lua locul absoluta spontaneitate a existentei unice, cu norma topit n fluidittile ei interioare, cu legea n ea nssi, dincolo de orice form si de orice schem. Cum s nu dispar morala pentru o astfel de fiint, care poate fi cea mai generoas fiindc este att de absurd nct poate s renunte la lume si ca atare s dea tot ce se poate da? Generozitatea este incompatibil cu morala, cu aceast rationalitate a obiceiurilor, constiintei, cu aceast mecanizare a vietii. Orice fapt generoas este absurd, este o renuntare ce nu se poate gsi la omul comun, care se mbrac n hainele moralei spre a-si ascunde vulgara lui nulitate. Tot ce este cu adevrat moral ncepe de acolo de unde s-a lichidat cu morala. Meschinria moralei cu norme rationale, cu legi fixe si cadre exterioare nu se evidentiaz mai bine ca n condamnarea viciului, aceast expresie de tragic carnal si de tulburare pasional, ce creste din prezenta spiritului n carne. In orice viciu este prezent o tragedie a crnii, un salt al crnii din fatalitatea ei, o ncercare de sfrmare a limitelor imanente ce ncarcereaz elanurile pasionale. O plictiseal organic se ridic pn la o dezndejde a nervilor si a crnii, din care nu se pot salva dect ncercnd celelalte forme posibile de voluptti. Atractia tuturor celorlalte forme dect cele normale picur n senzatiile viciului o neliniste tulburtoare, divers n consecinte si complex n agitatii. In viciu, spiritul pare c a devenit snge si se agit ca o fort imanent n carne. Explorarea n ordinea posibilului nu se poate face fr concursul spiritului, fr interventia constiintei. Viciul reprezint o form de triumf a individualului. Si cum ar putea reprezenta carnea individualul, fr o interventie din afar? Acest amestec de spirit si carne, de constiint si snge, creeaz o efervescent extrem de fecund pentru acela care e prins n seductiile viciului. Nimic nu este mai respingtor dect viciul nvtat, mprumutat si afectat. Din acest motiv, elogiul viciului este complet injustificat; se poate cel mult constata fecunditatea lui, pentru oamenii care l stiu transfigura, care pot devia aceast deviere. A-l tri brut, criminal, vulgar este a-i exploata numai materialitatea lui scandaloas si a-i neglija fiorul imaterial care face din orice viciu o excelent. Viata intim, pentru a atinge anumite nltimi, nu se poate dispensa de nelinistile viciului. Si nici un vicios nu poate fi condamnat dect n momentul cnd, n loc s considere viciul un pretext, l transform ntr-o finalitate. Iubirea, cu ct e mai intens si mai concentrat, cu att se limiteaz mai mult n ntindere, cu att cere mai mult individualul si unicul. Astfel se ntmpl c marile pasiuni descoper absolutul ntr-o femeie, care la cea mai redus analiz de abia si poate salva existenta biologic. Unei consideratii din afar, iubirea este att de absurd, nct ea nu poate fi apreciat dect pentru absurditatea ei. Din acest motiv, asupra iubirii nu se poate vorbi n consideratii, ci numai n mirri. Din milioane de femei s aleg una singur, s m limitez numai la una? Ar trebui ca aceea s fie n fiecare moment alta, s fie capabil de atta transfigurare, nct s-mi apar vesnic nou si nebnuit. Cti au pasiunea att de mare, nct n fiecare moment s vad lumini noi si farmece schimbate? Femeia este o fiint cu putine posibilitti, ea nu poate rezista exigentelor unui brbat torturat, pentru care iubirea este numai o form de a te realiza n viat. Iti trebuie o pasiune mare pn la imbecilitate pentru a putea iubi o singur femeie. Cnd simti ns insuficienta tuturor formelor de viat, cnd te satisface numai ceea ce e deviat, crescut paradoxal si dezvoltat exagerat, ce mai poti gsi ntr-o singur femeie? Schimbnd multe, dac ti se refuz surprize psihologice este imposibil s nu te farmece jocul de fizionomii, diversitatea de expresie si s nu te pasioneze cutarea unui mister psihologic pe care nu-l

gsesti totusi niciodat, fiindc nu exist. Sensibilitatea feminin e prea periferic si prea receptiv pentru a avea resursele inepuizabile ale unui mister. Farmecul absurd al iubirii adevrate, al iubirii intense, este de a gsi mister ntr-o singur fiint, de a descoperi sau mai precis a inventa un infinit ntr-o existent individual de o deconcertant finitate. Iubesc mai multe femei acei care nu pot iubi. Donjuanismul este avantajul si defectul celor certati cu Eros, dar care au destule rezerve de viat pentru a nu ajunge la o impotent psihic sau erotic. Necesitatea de a varia aspectele lumii, nscut dintr-o plictiseal organic, duce n domeniul iubirii la donjuanism. Toti oamenii care au dus viata interioar pn la ultimele ei limite, care au disperat de sensul vietii si care se chinuiesc pe culmi, snt n mod fatal donjuani, ntocmai ca si antipodul lor, oameni ngusti, lipsiti de viat interioar, cu posibilitti extrem de reduse de ntelegere si simtire. Viata prezint aceast ciudat dualitate de a ntruni n realizarea exterioar pe cele dou tipuri opuse de oameni: pe deficienti si pe cei preaplini. Tot simtul psihologic este n a percepe dac cineva a ajuns la o form respectiv de viat din preaplin sau din deficient. Unul poate fi vicios si imoral din deficient, altul din exces; unul poate ajunge la disperare din incapacitate, din lips de rezistent si de gndire, altul din exces de problematic si de interioritate. Lumea cade n greseala de a pune pe acelasi plan de viat sufleteasc pe toti acei oameni care seamn, exterior si aparent, n realizrile lor. Donjuanismul este interesant si simptomatic numai la aceia la care apare ca un fruct al disperrii, al unei prea bogate reflexivitti si preocupri luntrice. Cine pe culmile disperrii nu este un donjuan, acela nu si-a asimilat disperarea organic, nu a trit intens strile de limit, arderile si consumrile supreme, ci le-a ncercat artificial, ca ntr-un vag presentiment. A fi un om de mari singurtti nseamn a iubi pe toate femeile. Si a iubi pe toate femeile nseamn a nu iubi nici una. Cei care fac filozofia vietii nu pot fi dect niste diletanti ai Erosului, cci ei au pus prea mult pasiune n problemele vietii, pentru ca s mai aib pasiune pentru aspectele ei. Pe culmile disperrii, superficialitate n iubire este o superficialitate din adncime. Am ncercat ntr-o mare tcere si ntr-o mare singurtate, n mijlocul naturii, departe de oameni si aproape de mine, o senzatie de tumult nesfrsit, n care lumea, ca un torent irezistibil, m-a npdit, a trecut prin mine asemenea unui fluid transparent si insesizabil. Inchiznd ochii, ntreaga lume pare c s-a topit n creierul meu, prin care ea trece ntr-un elan torential, de un farmec indefinibil si de un avnt impetuos, curgnd apoi din mine n forme si nltri de valuri, ca n visurile de nec de o groaz voluptuoas. Am simtit atunci nu numai cum un om poate tri, n anumite clipe, toat esenta misterioas a destinului uman, dar si cum n el se poate concentra universalitatea lumii, absorbit n extazurile singurttii. Dac ai nchis ochii pentru a atinge o tcere si o singurtate mai mare, ai pierdut infinitul ce ti-l oferea perspectiva exterioar, pentru a cstiga un infinit mai complex si mai atrgtor. Si n acest moment de extaz cosmic, de revelatie metafizic, am simtit cum efluviile ce le degajam din mine erau efluviile acestei lumi, cum tremurul meu era tremurul fiintei si cum halucinatia mea era halucinatia existentei. Si m-am simtit, n acel fior neuitat, iresponsabil de existenta acestei lumi. Cine si nalt aripi n mine, de simt cum zborul meu m avnt ntr-o nebun si baroc expansiune? S fie aripile eternittii care m ridic n infinit, m tulbur si m nsingureaz? Simt toat confuzia eternittii n mine si sorb miresmele infinitului cum as sorbi o otrav. Beat de eternitate si atras de infinit, m prvlesc prin spatii ca o figur solar si m avnt prin imensitti, usor ca o iluzie si transparent ca un zmbet, m risipesc ntr-un nimic mbietor pe care mi-l acoper senintti de azur si transcendente de nori. Cui s m nchin prin aceste

deserturi si cui s ntind mna prin aceste singurtti, la cine s m opresc n aceste evolutii cosmice si unde s privesc ca la o mngiere? Cum se destram azurul n fantastica mea viziune si cum nu mai rmne dect un alb cu misterioase chemri! Si n acest drum cosmic, asemenea unei supreme aventuri, parc-l caut pe Dumnezeu. Dar n infinit nu exist popas. Si astfel, nu-l voi gsi niciodat. Procesul prin care cineva devine pesimist? O frecvent mare de depresiuni ntr-un om care are att elan, nct n fiecare moment s fie viu. O fatalitate organic provoac depresiuni incontinue, fr determinante si excitante exterioare, numai dintr-o adnc tulburare intern; aceste depresiuni nbus plpirile elanului, atac permanent rdcinile vietii si distrug bucuria naiv si instinctiv de a tri. Se afirm cu totul gresit c devine cineva pesimist n urma unei deficiente organice, n urma unor slabe posibilitti vitale. In realitate, nimeni nu devine pesimist dac n-a avut anterior att elan nct s fi dorit viata cu o ardoare pasionat, chiar dac aceast ardoare n-ar fi intrat n constiinta respectivului. Ulterior, procesul de devitalizare se ntmpl ca o urmare a depresiunilor. Orice deficient n pesimism este consecutiv depresiunilor. Cci numai la un om cu elan, cu aspiratii si cu pasiuni, depresiunile au acea capacitate de eroziune care consum din viat, precum valurile mrii din uscat. La un simplu deficient, depresiunile nu duc la nici o ncordare, la nici un paroxism si la nici un exces, ci la o stare de indiferent si apatie, de stingere lent si de monotonie linistit, din care nu pot reiesi acele reactiuni personale si dureroase caracteristice pesimismului. A fi pesimist nseamn a prezenta un paradox organic, ce d nastere la contradictii insurmontabile si fatale, care explic efervescenta att de profund a tuturor pesimistilor. Si cum s nu fie un paradox organic n aceast mbinare a unor frecvente depresiuni cu un nu mai putin frecvent elan? C n cele din urm depresiunile consum elanul si compromit vitalitatea, este mai mult dect evident pentru cine ntelege c depresiunile snt adevrate atentate la viat. Impotriva lor nu se poate lucra efectiv; ele pot fi cel mult neglijate temporar, prin o ocupatie intens sau prin distractii; dar dup aceea apar ntr-o si mai mare intensitate. Numai ntr-o vitalitate nelinistit poate aprea paradoxul organic al pesimismului. Cum rezistentele vietii se reduc si scad progresiv, n constiinta omului se reflecteaz dureros acest proces de intrare n moarte. Nu devii pesimist un pesimist demonic, elementar, bestial si organic dect dup ce viata, n lupta disperat mpotriva depresiunilor, nu s-a ales dect cu nfrngeri. Atunci apare n constiinta omului destinul ca form a ireparabilului, a acelui ireparabil pornit din esenta lumii ca pentru a ne arta, mai dureroase si mai apstoare, zdrniciile acestei vieti. Trebuie, ntr-adevr, s te fi luptat mult cu fortele demonice si negative ale vietii pentru a ajunge la constiinta ireparabilului, care nu face din ireversibilitatea vietii dect o cale spre moarte, o evolutie care nu e, n fond, dect o disolutie. S poti spune dup fiecare experient de viat: niciodat! dup fiecare ntmplare si dup fiecare ncercare acelasi cuvnt, simbol al definitivatului si al ireparabilului, este desigur a fi pierdut totul, a fi att de departe de viat pe ct esti aproape de nimicul n care te arunc moartea. Este ngrozitor cnd te gndesti c dup moarte ti snt definitiv pierdute o zi cu soare, un zmbet sau un prieten; dar este de o mie de ori mai ngrozitor s fi pierdut, deja trind, toate aceste, s poti spune despre tot ce ai auzit si vzut: niciodat, niciodat! Este ca ntr-o absurd cltorie intern, care te-a separat radical de lucruri, desi prezenta ta fizic se afl n imediata lor apropiere. Cum o s pot admite c eu nu snt fcut pentru viat, cnd n realitate viata nu este fcut pentru mine? Cci s-ar putea foarte bine ca n alte forme de viat, n forme cu totul diferite de acele n care snt condamnat s triesc, eu s pot fi fericit si ncntat, dominat de voluptti pe care ceilalti nici nu le-ar bnui? De ce s m sacrific n gnd, de ce n ordinea

conceptibilului s nu admit c eu m-as putea potrivi ntr-o alt form de viat, ntr-o alt alctuire de existent? Si atunci, de ce s nu gsesc toat vina n aceast viat, iar nu n mine? Ar trebui mai putin ireparabil si mai mult absurditate acestei lumi, pentru ca s se poat schimba. Absurditatea ei de pn acum depseste cu prea putin platitudinea, pentru a-mi ngdui cea mai redus iluzie. As putea crede n aceast lume cnd ea s-ar schimba pentru mine. Snt prea orgolios pentru a vedea rul din lume n rul din mine. Eu ns nu m voi schimba niciodat dup aceast lume. Irationalul din viat apare, n consideratiile noastre, ntr-un dublu aspect: irationalul ca dinamism orb ce refuz orice ierarhie de valori si irationalul ca realitate n a crei asimilare triesti naiv, multumit si echilibrat. Aceast acceptie dubl a irationalului explic de ce putem spune c viata n-are nici un sens, ea fiind irational n esenta sa, precum si de ce sustinem posibilitatea de salvare numai prin experienta naiv a irationalului. Apropierea inconstient de esenta irational a vietii te mentine ntr-o stare de echilibru organic, deoarece formele tale de activitate si manifestare snt formele vietii. Tot ceea ce faci rsare din smburele vietii, dintr-o obscur productivitate vital. Experienta naiv a irationalului te situeaz n imanenta substantial a vietii. De aceea, naivitatea este o expresie direct a irationalului. In naivitate individuatia nu reprezint un principiu de tragism, fiindc n naivitate individul nu e separat de lume, ci este asimilat organic fluxului irational al existentei. Serpuirile acestui flux pot fi ct de complicate; atunci cnd triesti n ele, nu suferi din cauza lor, deoarece drama se distribuie pe ntreaga sfer a vietii si nu se reflecteaz n constiint, nu suferi o dram unic, individual si chinuitoare n afar de lume; nu ncerci dualismul care izoleaz pe om n lume din cauza hipertrofiei constiintei. Prin constiint, reflexivitate si interiorizare, depsesti irationalul; dar numai pentru a ti se revela ntr-o deconcertant proeminent. Cci aceast depsire nu se poate realiza dect n gndire; prin biologicul din noi nu facem mai putin parte din irationalitatea n genere. Iar cnd acest biologic devine nesigur, problematic, de un echilibru instabil, aceasta nu se ntmpl dect pentru a ne descoperi si mai mult irationalul, ca dinamism orb, indiferent oricrei teleologii si oricrei ierarhii de valori. Omul este astfel constituit, nct el cere n fiecare moment o ierarhizare a valorilor, o scar de valori si o sum de criterii. In fata fenomenului irationalittii vietii, a evolutiei ei fr nici un scop, care face din viat un avnt haotic de forme debordante si necristalizabile, exigenta unei ierarhii de valori este o simpl exigent. Si atunci se naste revolta constiintei mpotriva vietii, revolta omului detasat de viat mpotriva irationalului, la care revolt, viata rspunde omului: mldiaz-te dup mine si renunt la constiint, la principiul separativittii si, trt n fluxul irationalului, vei nceta s cauti un sens acolo unde nu e. A ajunge s crezi numai n tcere, s nu mai pretuiesti dect tcerea, este a realiza una din cele mai esentiale expresii ale tririi la marginile vietii. Elogiul tcerii, la marii singuratici si la ntemeietorii de religii, si are o rdcin mult mai profund dect si nchipuiesc oamenii. Trebuie ca prezenta oamenilor s te fi exasperat n asa msur si complicatia problemelor s te fi dezgustat att de tare, nct s nu te mai intereseze dect tcerea si strigtele ei, strigtele tcerii care nu snt dect cascade intime al cror zgomot l obiectivezi n lumea din afar. Oboselile repetate te duc la aprecierea nelimitat a tcerii, deoarece n oboseli toate cuvintele si pierd semnificatia si bat n urechi asemenea unor ciocane mecanice, se destram n sonoritti vide, n vibratii iritante si n sunete exasperante. Toate conceptele se dilueaz, toate expresiile tari se atenueaz, tot ceea ce vorbesti sau asculti se dezgoleste ntr-o nuditate stearp si respingtoare. In tine, nimic nu mai ia o form sau o consistent expresiv, ci tot ce pleac n afar si tot ce vine din afar rmne ca un murmur ndeprtat, monoton si egal,

neputnd n nici un fel s excite nuantele vietii sufletesti, s trezeasc un interes sau o curiozitate. Atunci ti pare inutil s-ti mai dai o prere, s mai iei o atitudine sau s mai impresionezi pe cineva, si toate zgomotele la care ai renuntat prin tcere cresc n agitatia sufleteasc, existent n toate marile tceri. Dup ce te-ai frmntat ca un nebun s rezolvi toate problemele, dup ce te-ai chinuit pe culmi, cnd ar trebui s dai rspunsurile supreme sfrsesti prin a gsi n tcere singura realitate si singura form de expresie, si cine nu sfrseste n tcere nseamn c n-a vzut totul. Arta de a fi psiholog nu se nvat, ci se trieste si se experimenteaz, deoarece nu exist un complex de canoane care s-ti dea cheia misterelor psihice, a structurilor diferentiale ale vietii sufletesti. Nu esti un psiholog bun dac tu nsuti nu esti un subiect de studiat, dac materialul tu psihic nu ofer zilnic o complexitate si un inedit care s excite curiozitatea ta continu. Nu te poti initia n misterul altuia, dac tu nsuti n-ai un mister n care s te initiezi. Pentru a fi psiholog trebuie s fii att de nefericit, nct s pricepi fericirea si att de rafinat, nct s poti deveni oricnd barbar; iar disperarea n care triesti s aib totdeauna atta ardoare, nct s nu stii dac triesti n pustiu sau n flcri. Proteic, polimorf, pe ct de centripet, pe att de centrifugal, formele vietii s se combine n tine att de multiplu si att de complex, nct extazul pe care-l vei atinge s fie estetic, sexual, religios si pervers. A fi psiholog nseamn a te nvrti n fiecare moment n jurul axei tale. Aceasta este ntia conditie; a doua este a avea atta mobilitate, nct axele celorlalte fiinte s-ti fie attea centre de gravitate cte poate avea o fiint proteic. Simtul psihologic este expresia unei vieti care se contempl pe sine n fiecare moment si care n celelalte vieti vede numai oglinzi. Ca psiholog, consideri pe toti ceilalti oameni prti din tine, frnturi ale fiintei tale. Si n dispretul pe care orice psiholog l are pentru oameni este o secret si o infinit autoironie. Nimeni nu face psihologie din iubire, ci dintr-o pornire sadic de a nulifica pe altul prin cunoasterea fondului su intim, de a dezbrca de misterul care, asemenea unei aureole, nimbeaz pe celelalte fiinte. Cum acest proces epuizeaz repede pe oameni, ei avnd continuturi limitate, este explicabil de ce psihologul este acela care se plictiseste mai repede de oameni, pentru c el este prea putin naiv pentru a avea prieteni si prea putin inconstient pentru a avea iubite. Nici un psiholog nu ncepe prin a fi sceptic. Orice psiholog sfrseste ns prin a fi sceptic. Este, n acest sfrsit, pedeapsa naturii pentru acest violator de mistere, pentru acest suprem indiscret, care a pus prea putin iluzie n cunoastere pentru ca s nu fi ajuns prin cunoastere la deziluzie. Putin cunoastere ncnt; mult cunoastere dezgust. Cu ct cunosti mai mult, cu att vrei s cunosti mai putin. Cine nu sufer din cauza cunoasterii, acela n-a cunoscut nimic. Stnd ntr-o contemplatie linistit, fixat si suspendat sub eternitate si auzind tic-tacul unui ceas sau orice ritm ce ar semnifica progresul n timp, este imposibil s nu simti toat absurditatea mersului n timp, a mersului mai departe, tot nonsensul evolutiei si al oricrui fel de desfsurare. De ce s mergi mai departe, de ce s mai triesti n timp? Revelatia subit a timpului n astfel de contemplatii, care d acestuia o proeminent vie si strivitoare, pe care n-o are niciodat n existenta zilnic, este fructul unui dezgust de viat, al unei incapacitti de a mai continua cu aceeasi poveste. Si cnd aceast revelatie se ntmpl n noapte, absurditatea naintrii n timp se mreste de senzatia unei indescriptibile singurtti, deoarece atunci, departe de oameni si de lume, rmi singur cu timpul n fat, ntr-o ireductibil dualitate. Timpul, n aceast senzatie de prsire nocturn, nu mai e umplut cu nici un lucru, cu nici o actiune si cu nici un obiect, ci seamn unui vid ce creste progresiv n existent, unui vid n continu dilatare si evolutie, ca o amenintare de dincolo de lume. Nu mai poti auzi n linistea

si tcerea contemplatiei dect ritmarea timpului n tine, sunetul si pocnetul repetat asemenea unui dangt de clopot ntr-o lume moart. Drama omului si a timpului n-o trieste dect acela care a separat timpul de existent si care n aceast disociere, fugind de existent, e apsat de timp. Si acela simte cum creste n el timpul asemenea mortii. Singurul lucru care-l poate salva pe om este iubirea. Si desi atta lume a sustinut aceast afirmatie, este a nu fi ncercat niciodat iubirea, pentru a o declara banalitate. S-ti vin s plngi atunci cnd te gndesti la oameni, s iubesti totul, ntr-un sentiment de suprem responsabilitate, s te apuce o nvluitoare melancolie cnd te gndesti si la lacrimile ce nc nu le-ai vrsat pentru oameni, iat ce nseamn a te salva prin iubire, singurul izvor al sperantelor. Orict m-as lupta pe culmile disperrii, nu vreau si nu pot s renunt si s prsesc iubirea, chiar dac disperrile si tristetile ar ntuneca izvorul luminos al fiintei mele, deplasat n cine stie ce colturi ndeprtate ale existentei mele. Prin orice pot cdea n lumea asta, numai printr-o mare iubire nu. Iar atunci cnd iubirii tale i s-ar rspunde cu dispret sau indiferent, cnd toti oamenii te-ar abandona si cnd singurtatea ta ar fi suprema prsire, toate razele iubirii tale ce n-au putut ptrunde n altii ca s-i lumineze sau s le fac ntunericul mai misterios se vor rsfrnge si se vor rentoarce n tine, pentru ca n clipa ultimei prsiri strlucirile lor s te fac numai lumin si vpile lor numai cldur. Si atunci ntunericul nu va mai fi o atractie irezistibil si nu te vei mai ameti la viziunea prpstiilor si adncimilor. Dar ca s ajungi la accesul luminii totale, la extazul absolutei splendori, pe culmile si limitele beatitudinii, dematerializat de raze si purificat de senintti, trebuie s fi scpat definitiv de dialectica luminii si a ntunericului, s fi ajuns la autonomia absolut a ntiului termen. Dar cine poate avea o iubire att de mare?

NOT Pentru editia de fat s-a folosit ca text de baz editia Humanitas 1990, reconfruntat cu editia princeps din 1934. Ca si n editia din 1990, au fost actualizate ortografia si punctuatia, pstrndu-se ns formele lexicale specifice vremii sau/si autorului. In cteva cazuri s-au fcut totusi unificri de variante lexicale (preferndu-se, de pild, obsesie care aprea concomitent cu obsesiune). Au fost ndreptate tacit, n cazurile lipsite de orice echivoc, anumite scpri sau omisiuni si, fireste, greselile evidente de culegere. Editura
INAPOI LA PAGINA ROMANIEI NATIONALISTE