Emil Cioran, despre poezie și melancolie

În scrierile sale din tinerețe, influențat fiind de Nietzsche, Heidegger și Valery, Cioran
va fi mereu ispitit de arta poetică, de poezie și lirism. Atunci cînd vorbeste despre filosofi,
sfinți, oameni de știință, barbari, oameni politici, etc., este condus de gîndurile și descrierile
sale către poezie și poeți. Toți cei enumerați stau în umbra poeților, aceștia fiind singurii care
pot surprinde natura ființei umane în întregul ei. Însă, raportarea gînditorului român la arta
poetică este una complexă. Avem, mai întîi, pagini întregi despre poezie, lirism și artă poetică
în general și, mai apoi, dimensiunea lirică a operei sale pe care, voit, o vrea aproape de delirul
și, ispirația poeziei.
Aforismul este preferat construcțiilor logice deoarece acesta poate avea puterea,
profunzimea și impactul pe care le au doar versurile. Cioran va apela mereu la formele
stilistice specifice poeziei pentru a da forță și pentru a incrusta în memoria cititorului ideile
sale. Se consideră că filosofia este regină a tuturor științelor și a tuturor artelor, că, prin ea,
gîndirea tinde spre și, uneori, chiar atinge adevăruri. Este așezată de mulți gînditori deasupra
științelor exacte care nu fac altceva decît să parceleze realul și să-l explice segmențial. Cioran
însă, pe urmele lui Nietzsche și ale lui Heidegger, va detrona filosofia, punînd la îndoială
chiar esența ei, dorința de adevăr. Tăind fără scrupule în valorile filosofiei, Cioran o va așeza
în umbra poeziei și a muzicii, singurele care pot atinge prin puține cuvinte și în cîteva
acorduri, adevăruri pe care filosofia se străduiește să le demonstreze pe parcursul a mii de
pagini, a sute de ani și, de cele mai multe ori, nu reușește rămînînd captivă între amăgiri și
adevăruri, între idei care oglindesc alte idei, în iluzii: ”Lumea gîndurilor este o iluzie față de
lumea suspinelor. Nici un filosof nu poate consola, căci niciunul nu are atîta destin încît să
înțeleagă un om.”1
Din poezie, spune Cioran, nu poți eșua înspre filozofie, din filozofie te poți ridica
înspre poezie fără a mai fi ispitit să te întorci. Poetul știe că filosofia este o condiție minoră, ea
nu crează decît arid, creația fiind fecundă doar în poezie și muzică, doar ele pot da naștere
altor universuri, altor lumi, doar ele pot ajunge atît în gînduri cît și în simțuri. Filosofia este
1
Emil Cioran, Cartea amăgirilor, Ed. Humanitas, București, 1991, p. 162
aridă, împietrită în concepte și argumente, ea nu îl poate transforma pe om; citind numai
filozofie, fără a intra într-o dimensiune poetică, fecundă, nu faci altceva decît să te amăgești
cu adevăruri false, reci și seci: ”Ideile care nu oglindesc un destin, ci alte idei, n-au nici o
valoare.”2
Temele recurente ca disperarea, melancolia, durerea, devin suportabile numai prin
poezie. Acesteia i se subordonează totul, aceasta este vălul Moirei așternută peste
dimensiunea tragică a vieții.
”O melancolie nu se poate îndulcidecît prin alta… și atunci, ce aș face fără poeți?
Infinitul ei de venin este o oază în deșertul vieții. Mi s-au rostogolit munții în inimă sau stînci
colțuroase s-au pironit între gînduri?”3
Melancolia este o stare contemplativă, de vis, a ființei care, spre deosebire de lirism,
stare mereu fecundă, reprezintă un gol interior, lipsit de tensiunea disperării, cu conștiința
propriei limitări. Melancolia este o stare de oboseală care ”separă pe om de lume” 4, lipsită de
interes pentru viață însă înclinată spre cunoaștere. Lipsa de vitalitate, dezinteresul pentru tot
ceea ce este viață, natură și realitate, ”duce la un sentiment vag al lumii și la o senzație a
vagului acestei lumi.”5
Desprinderea de real, concret și individual, face ca melancolicul să trăiască într-o lume
ideatică, intuită și explicată vag, total străină de sine. Conștiința propriei finitudini raportată la
infinitatea lumii nu-l aduce pe melancolic la disperare, ci la singurătate. El se izolează și
privește viața ca pe un spectacol deoarece melancolia are o dimensiune estetică, pasivă și
contemplativă, ea selectează din real doar ceea ce îi convine subiectivității.
Nu stările melancolice duc la lirism, acestea sunt pasive și înclinate în special spre o
cunoaștere raportată mereu la propria subiectivitate și depărtîndu-se de esența vieții și a
realităților concrete. Melancolicul se ridică deasupra lumii nu din orgoliu sau dispreț, nu din
disperare, ”ci dintr-o reflecție prelungită și o reverie difuză, născute din oboseală” 6.
”Perspectiva infinitului îl arată singur și părăsit de lume.”7
Melancolia îl va îndepărta pe om de ceea ce este esențial vieții, de antinomiile
existenței, de dimensiunea tragică a realității, dimensiune care te ține captiv în drama
nesfîrșită de a fi în lume. În dimensiunea tragică, specifică lirismului, ești nevoit să participi
cu întreaga ființă, tragedia ținînd astfel de destin, deosebire de atitudinea estetică a
2
Ibidem, p. 164
3
Emil Cioran, Lacrimi și sfinți, Ed. Humanitas, București, 2008, p. 140
4
Emil Cioran, Pe culmile disperării, Ed. Humanitas, București, 2008, p.35
5
idem
6
Ibidem, p. 31
7
idem
melancoliei care este, spune Cioran, ”o chestiune de impresie”. A intra într-o stare
melancolică, a-ți induce o astfel de stare, înseamnă a contempla cu voluptate, a intui, a
presimți, însă fără a participa activ. Melancolia este oboseală și vis, contemplare și
singurătate. Poezia este delir, sfîșiere, depresie și disperare:
”Tot mai mult mă conving că în melancolie presimțim totul și că în sfîșiere știm totul.
Nu există decît sfîșieri ale inimii și inima nu cunoaște spațiul… De aceea îmbrățișăm totul în
sfîșieri.”8
Poezia este o graniță, granița dintre luciditate și nebunie. Poetul este mereu cu sufletul
în două lumi, cu mintea intuind adevăruri ce nu pot fi argumentate, ci doar rostite în versuri ce
prind viață între aceste două lumi care se privesc una pe alta încercînd să se întrepătrundă și să
se înțeleagă. În poezie harul, inspirația, dictează minții care exprimă în cuvinte imagini și stări
existente în natura fiecăruia dintre noi, însă scrise doar de cei care au experimentat abisurile
cele mai întunecate ale depresiei și ale suferinței. Depășind limitele unei existențe mediocre,
ordinare, poetul se ridică din condiția de ființă condusă doar de gîndire, de rațiune și simte
întreaga contradicție a existenței, tragismul și incomprehensibilitatea vieții. Scindarea poetului
între luciditate și delir dă naștere unor tensiuni care conduc invariabil la nebunie.
Cioran va distinge între poezia naivă, născută și ea dintr-o stare de excepție, cum ar fi
îndrăgostirea căci, spune el, toți îndrăgostiții scriu poezii, dar care este superficială și repede
uitată odată cu pierderea entuziasmului și a stării de excepție care a produs-o; poezia tehnică,
a celor care fac literatură exersînd stilul cu rigoare matematică; și poezia de inspirație, a
celor cu har, care intră în transă atunci cînd sunt copleșiți de intuițiile cele mai înfricoșătoare
ale existenței. Aceasta din urmă este cea analizată în eseurile cioraniene.
Volumul ”Pe culmile disperării” debutează cu un eseu dedicat lirismului și în special
poeziei. Este prima sa carte publicată, un ”manifest” al tînărului Cioran care stabilește
direcțiile și intențiile gîndirii sale. În timp gîndirea sa va evolua, va deveni mai profundă și
mai puțin radicală, admirația pentru poezie se va nuanța, și va fi mai puțin influențată de
filosofiile gînditorilor pe care îi idolatriza în tinerețe.
În acest prim eseu, lirismul este descris ca formă de manifestare a spiritelor ajunse la
conștiința de sine. A fi conștient de propria existență înseamnă a fi conștient de propria
moarte. Teama de moarte, teama de vid, paralizează orice conștiință, nu poate exista fericire,
extaz sau speranță într-un univers condamnat la moarte. A trăi clipa ignorînd moartea este o
amăgire pe care spiritele rafinate nu și-o permit. Însă, nici un om nu poate trăi cu gîndul
mereu conștient de ideea morții. Depresiile se nasc cel mai adesea, spune Cioran, din teama
8
Emil Cioran, Cartea Amăgirilor, Ed. Humanitas, București, 1991, p. 201
de moarte. O depresie pe care nu o poți depăși te face să aluneci spre nebunie. Însă tensiunile
din interiorul depresiei sunt cele mai profunde, ele deschid sau întredeschid lumi nebănuite,
ele crează noi dimensiuni în încercarea de a găsi un rost, ele pun întrebări și propun
răspunsuri. Fecunditatea este specifică sufletelor sfîșiate, zbuciumate. Starea prepsihotică este
starea cea mai fecundă pentru poezie.
Cioran aduce un elogiu poeziei fiind foarte aproape, așa cum mărturisește chiar
autorul, ca acest elogiu să se transforme în unul al nebuniei: ”Nu există lirism autentic fără un
grăunte de nebunie interioară. Este caracteristic faptul că începutul psihozelor se
caracterizează printr-o fază lirică, în care toate barierele și limitele obișnuite dispar pentru a
faceloc unei beții interioare dintre cele mai fecunde. Astfel se explică productivitatea poetică
din primele faze ale psihozelor. Nebunia ar putea fi un paroxism al lirismului. De aceea ne
mulțumim de a scrie elogiul lirismului pentru a nu scrie elogiul nebuniei.”9
În același volum întîlnim un alt eseu, Lirismul absolut. Aici, Cioran mărturisește că
dorește să trăiască delirul fără limite, cel care i-ar permite să creeze dintr-o suflare, să se
dizolve și să curgă, să devină lumea și lumea să devină el. Acest eseu este asemănător unui
poem, un crez poetic, o mărturisire a ceea ce vrea să fie și să însemne opera sa. Pe urmele lui
Nietzsche, Cioran nu își propune, ci își dorește să creeze o operă de inspirație, care să-l inspire
și să-l consume. În aceste prime eseuri despre lirism, creație, operă, Cioran pare că-și dorește
apropierea de nebunie fără a ține cont de ceea ce presupune cu adevărat nebunia, de riscurile
ei. Vorbește despre chinurile și voluptatea nebuniei, însă acestea sunt dorite și asumate ca
sacrificiu pentru ceea ce se oferă în schimb: creația unei opere unice.
”Aș vrea să izbucnesc într-o explozie radicală cu tot ce am în mine, cu toată energia și
cu toate conținuturile, să curg, să mă descompun și, într-o expresie nemijlocită, distrugerea să
fie opera mea, creația, inspirația mea. Să mă realizez în distrugere, să cresc în cea mai nebună
avîntare pînă dincolo de margini și moartea mea să fie triumful meu. Aș vrea să mă topesc în
lume și lumea în mine, să naștem în nebunia noastră un vis apocaliptic, straniu ca toate
viziunile de sfîrșit și magnific asemenea marilor crepuscule.”10
Totuși, în primul eseu, Cioran , neatins de delirul poetic și fără a diminua importanța
iraționalului din nebunie, vorbește despre diferite tipuri de nebunie: nebunia disperării, a
sfîșierii și nebunia extazului născut dintr-o fericire fără margini sau dintr-o durere atît de
insuportabilă încît șterge din memoria trupului și a minții orice urmă de suferință. Devenind
prudent față de nebunie, Cioran își exprimă dorința de a fi posedat de această ultimă formă a

9
E. Cioran, Pe culmile disperării, Editura Humanitas, București, 2008, p. 8
10
Ibidem, p. 63
nebuniei, a extazului și a uitării, deoarece în nebunia sfîșietoare în care te aruncă întunericul și
tensiunea depresiei, nu nebunia în sine este de nesuportat, ci stările de luciditate, acelea în
care ființa devine conștientă de starea sa, de trăirile și sentimentele trăite în nebunie.
Aceste momente de luciditate din ineriorul nebuniei nu pot face altceva decît să te
înspăimînte și să te arunce într-o nebunie și mai adîncă. Cioran devine prudent, se dorește în
continuare inspirat, atît de inspirat încît, spune el, „n-aș avea decît o mîndrie: să pot deveni un
om de la care poeții ar putea învăța ceva.”11, însă nu-și dorește să fie stăpînit de nebunia
sfîșierii deoarece gîndul la luciditatea nebunului îi paralizează puterea creației. Este de dorit
apropierea de nebunie, chiar pînă aproape de faza incipientă a psihozei, însă nu e de dorit
prăbușirea în nebunia totală, clinică, deoarece acest tip de nebunie nu te ridică deasupra lumii
ci te scoate definitiv din ea.
„Nu există salvare prin nebunie, fiindcă nu există om cu presentimentul nebuniei care
să nu se teamă de luciditățile eventuale într-o asemenea stare.
Ai vrea haosul, dar ți-e teamă de luminile din el. […]
Aș vrea să înnebunesc într-un singur caz. Cînd aș ști că aș ajunge un nebun vessel, vioi
și permanent bine dispus, care nu-și pune nici o problem și n-are nici o obsesie, dar care rîde
fără sens de dimineața pînă seara.”12
Întunericul și lumina, luciditatea și delirul, extazul care dă fluiditate și dorința de a se
exprima liric, depășește orice altă formă de exprimare. Cu sufletul între două lumi, cu mintea
pusă în fața unor adevăruri intuite doar în această stare extatică ce prăbușește limitele, poetul
simte nevoia de a ieși din sine, de a se exprima pe sine și toate stările prin care trece întreaga
sa ființă. Această curgere interioară dictează un ritm anume, o folosire a cuvîntului care
surprinde mai multe înțelesuri, care dezvăluie o multitudine de sensuri ce nu pot fi decît rar și
în mod exceptional folosite de o minte rigidă, argumentativă și supusă unei logici limitată de
un bun simț comunși arid. Adevărul nu poate fi descoperit, nu de către om, ființă recentă, prin
raționamente și prin calcule logice; adevărul nu poate fi decît relevant, intuit, aproximat în
cuvinte. Filosoful care are o filosofie de sistem, o filosofie construită argumentativ, este străin
de lumea vagului, cea care deschide posibilități multiple, dar vagi și intuite ca realități ce nu
pot și nu vor să fie rezolvate. Un filosof care pășește în lumea vagului și a exprimării lirice nu
se mai poate întoarce la filosofia de sistem și își va continua opera în dimensiunea lirică a
ființei, singura care crează, singura care cuprinde ființa în întregul său și care pătrunde în

11
Emil Cioran, Cartea amăgirilor, Ed. Humanitas, București, 1991, p. 208
12
Emil Cioran, Pe culmile disperării, Ed. Humanitas, București, 2008, p. 22-23
dimensiuni străine cunoașterii amăgitoare data de concept. A fi conectat cu Universul, cu
material, a fi natură, presupune un dram de nebunie fără de care cunoașterea ar rămîne sterilă.
În primele sale cărți, Cioran pare a-și anunța consecvent despărțirea de filozofie. În
elanul tinereții și influențat de gînditorii pe care îi admiră, cum va afirma ulterior, el va nega
valoarea filosofiei fără a distinge între filosofi și filosofii. În această perioadă, pe care o putem
numi perioada lirică, Cioran consideră că filosofia se bucură de un prestigiu nemeritat, că prin
ea nu ajungi nici la cunoaștere nici la adevăr. „A studia pe filosofi pentru rămîne viața
întreagă în societatea lor, înseamnă a te compromite în fața tuturor acelora care au înțeles că
filosofia nu poate fi decît un capitol al biografiei lor, iar a muri filosof este o rușine pe care
moatea n-o poate șterge.”13 Mai mult, susține Cioran, un poet poate spune în două rînduri
ceea ce filosofia nu acoperă însumînd ideile mai multor gînditori.
De ce afirm că „ura pentru filozofie” este un teribilism specific tinereții, că Cioran
intră în filozofie începînd prin a se despărții de ea? Deoarece, după aproape cincizeci de ani,
în volumul Exerciții de admirație, Cioran introduce un frumos eseu despre Valery, un eseu
care îl exclude pe poetul francez din rîndul marilor poeți și a marilor gînditori, așa cum, în
tinerețe, criticînd virulent filosofia și pe filosofi, îl va scoate pe Nietzsche din rîndurile
acestora, deoarece, pentru Cioran, Nietzsche era mai mult decît un filosof, era un filosof care
s-a ridicat înspre poezie și a rămas poet.
În acest eseu, Valery în fața idolilor săi, Cioran va distinge net între gînditorul,
scriitorul sau poetul care scrie cu har, inspirat și spontan, și poetul care face din tehnica
scriiturii, din rigoarea formei (nu și a materiei), scopul și nu mijlocul prin care dai strălucire
frazei. Obsesia pentru formă era atît de puternică la Valery încît, afirmă Cioran, ciornele
pentru Tînăra Parcă, depășeau cifra o sută.
Mă voi opri asupra unui singur aspect al acestui eseu despre poetul francez: în această
lucrare Cioran pare a dori să corecteze afirmațiile categorice facute în tinerețe cu privire la
filozofie. Iată ce scrie Cioran despre ura lui Valery îndreptată împotriva filosofilor și a
filosofiei:
„Ura față de filozofie este întotdeauna suspectă: e ca și cum nu ți-ai putea ierta că nu ai
fost filosof și, ca să maschezi acest regret, sau această neputință, îi hărțuiești pe cei care, mai
puțin scrupuloși, au avut șansa de a construi acest mic univers neverosimil – o doctrină
filosofică bine argumentată. Că un gînditor îl regretă pe filosoful ce ar fi putut deveni, este de
înțeles; mai greu de înțeles e că acest regret îi chinuie și mai mult pe poeți.”14

13
Emil Cioran, Cartea amăgirilor, Ed. Humanitas, București, 1991, p. 161
14
Emil Cioran, Exerciții de admirație, Ed. Humanitas, București, 1993, p.81
 Rămîne prezentă și în această perioadă a vieții sale admirația pentru poeți și pentru
poezie, însă putem spune că, dacă în tinerețe Cioran a intrat în filozofie despărțindu-se de ea,
la final Cioran a ieșit din viață împăcat cu filosofia.