1.

eram ultimul om, ultimul om

dormeam acoperit cu citeva frunze din ultimul pom
de ani intregi asteptam un fruct pe ramura lui
insa nu mai exista nici o vietate care sa-l poata ajuta
eram ultimul om
si nu-mi aminteam nimic de pe vremea strazilor aglomerate
nu-mi aminteam nimic despre copiii pe care i-am avut,
despre femeile pe care le-am iubit.
Peste citeva zile nu m-ar fi acoperit decit cerul,
limpede si strain ca intotdeauna
nu ar fi avut cine sa plinga peste pamintul pustiu.
Atunci a venit scrisoarea,
o scrisoare scrisa de o mina nepriceputa,
cu litere tremurate, cu pete de cerneala violeta
pe scoarta pe care era scrijelita.

sint ultimul om, sint ultimul om,

cine i-ar putea scrie ultimului om ?
un inger, o umbra din trecut care si-a amintit
ca a fost iubita de barbatul acoperit cu frunze ?
sint ultimul om... sau poate ca nu sint
poate ca tinutul acesta e strajuit de o lume in forfota
care se ascunde de mine
si acum
acum cind am ispasit pedeapsa de a fi trait
mi se trimite o scrisoare despre cei de dincolo de rasarit.

Ar fi trebuit sa arunc scrisoarea, ar fi trebuit

sa o ard, sa ma incalzesc la focul care ar fi mistuit-o
litera cu litera
ar fi trebuit sa ma vreau singur pina la sfirsit.
dar cine nu spera la o noua viata ? cine nu doreste o alta iubire
care sa-i picteze lumea intr-o alta culoare,
care sa-i adune inima bucata cu bucata de pe drumul intoarcerii,
sa sufle ca o tinara amanta peste ea
iar ea, ea, sa inceapa din nou sa cinte in ritmul bine stiut
al oricarei alte inimi...

Scrisoarea era de la o piatra,

o piatra care ma chema in adunarea batrinelor pietre
pentru a le lamuri ceva
eram acuzat ca din cauza mea pustiul s-a intins peste planeta aceasta
iar pietrele au fost nevoite sa iasa din incremenirea lor si sa gindeasca.
am silit piatra la gind.
Trebuia sa ajung la adunarea batrinelor pietre pe la prinz,
nu mai aveam ginduri, nici plante cu care sa ma acopar
asa ca, tinar, inalt si gol, am pornit pe drumul
care ma ducea la pietre…

2.
Ce ar fi putut sa vrea o piatra de le mine ?
mai multe pietre m-ar privi altfel ?
intrebarile vor fi intrebari pe care doar piatra le poate pune,
sau, fara nici o explicatie, se vor arunca toate asupra mea
si ma vor omori pentru un pacat pe care l-am avut
dar care s-a pierdut si el atunci cind totul a disparut.
Drumul spre adunarea batrinelor pietre
trecea printr-un mormint, un desert de oase,
mai fusesem pe aici atunci cind construiam cladiri frumoase
pentru a da impresia ca mai exista cineva...
Ridicam case, dadeam nume noilor strazi,
aprindeam focul in vetre si imi inchipuiam ce fac familiile vecine
in zilele cind ploile inundau pamintul.
Dar le-am lasat sa putrezeasca. Casele, toate casele,
se prabuseau in cite o zi cind stateam la masa,
imi aminteam de demolarea oraselor fantome
care nu mai adaposteau nici un suflet,
de oamenii infometati cautind printre ruine,
nu aur, nu carne, nu rude pierdute, ci citeva urme
despre cine au fost. Un palat de sticla s-a ridicat in ultimul oras
si tot ce a existat a fost catalogat, notat, filmat si inseriat.
Cel mai mult imi placea sa privesc filmele facute
de camerele de luat vederi. O lume simpla, fara revederi...
Insa acum, cind casele se prabuseau,
ma imbracam in faina de oase, copaci nu existau,
desertul topise piatra, asa ca ridicam casa din oasele
celor care ar fi putut sa o locuiasca.
Dar asta era pe vremea cind inca mai incercam sa fac ceva
sa treaca vremea pina la moarte.
Dar vremea nu trecea, si moartea raminea si ea uitata
in aceasta lume in care doar oasele mai aveau de marturisit ceva.
In ultimele secole n-am mai facut nimic, am stat,
nu-mi amintesc nici sa ma fi hranit. Dar, din cit se vede, n-am murit.
3.
Drumul spre pietre trecea prin desertul de oase
nu va temeti, nu ma incerca nici o spaima fara rost,
fara sa vreau, insa, imi inchipuiam cum
ar fi stat carnea si pielea pe un anumit os,
ca si cum as fi modelat in minte chipul cuiva care a fost
folosindu-ma de craniul lui recuperat dintr-un mormint
intr-o vreme in care ceea ce era ingropat nu era sfint.
Altcineva poate ca s-ar fi preocupat de intrebari profunde
si grele despre sensul celor ce au fost iar acum nu mai sint.
Ce rost ?
Nu stiam in ce directie sa merg, dar mergeam,
trebuia sa ajung la adunatura aceea de pietre care au reusit sa scrie
o scrisoare pentru mine, o scrisoare care ma chema
pentru a le spune povestea a ceea ce am fost.
Le-as fi raspuns cu o alta scrisoare
pentru a nu porni pe un drum necunoscut :
Nu-mi amintesc nimic.
Au fost paduri si cimpuri, munti, inchisori,
oameni si, mai demult, flori. Era un echilibru in moarte
iar toate, toate pe care nu mi le amintesc, au fost scrise
in citeva carti pastrate in acel ultim oras,
in aceea ultima arhiva care a ars. Da, eu i-am dat foc.
Cadavrele trebuie sa arda daca nu pot fi ingropate,
altfel s-ar intinde molima peste tot.
Molima tot s-a intins, s-a intins peste cadavrul ars al arhivei
ultimii oameni, ultimele animale, ultimele plante,
au muscat de foame din trupul de sticla
sau au citit ultimele carti din care lipseau parti importante
iar mintea lor nu s-a mai odihnit cautind sa rescrie paginile arse.
Doar eu si copacul cu citeva frunze, desertul de oase,
cerul strain, soarele indiferent si luna adormita.
Aflu acum ca existau si pietre, ca au un sat,
o adunare a batrinilor si ca ma cheama pe mine, ultimul om,
fara sa le fie teama ca as putea sa le distrug asa cum am facut
cu suprafata intreagului pamint.
Merg, soarele arde, pielea mea ca un pergament o ignora
asa cum ignora si el trecerea mea. Merg. Nu exista drum, nu exista cale,
pasii mei lasa urme usoare pe praful din pamint insa,
nu mai exista nici un alt pas pentru a-l urma.
Ca in vechile ierni in care urmele pasilor erau repede acoperite
de omatul care cadea ca o perdea.
4.
ploaia de stele acoperea cerul
si, ca un copil pe care nu-l vede nimeni,
nu pot sa ma bucur sau sa pling,
un spectacol care va exista mereu intre cer si pamint.
iar pamintul se pierde ca un fir printre alte planete
calatoreste si el pustiu, trist, albastru, parasit,
desenind spirale catre infinit.
dar ploaia de stele si cerul deschis ca intr-o sarbatoare
imi ofera un spectacol de nedescris.
doar eu, ultimul om, doar pentru mine.
ochii mei se inchid : nu, asa este spectacolul viu
care se petrece dincolo de orice privire,
insa cum as putea sa nu tresar in fata acestui dans al cerului ?
Doar eu si piatra, piatra aceea care mi-a scris.
Sint ultimul om indragostit de ultima piatra.
Da, e inca devreme, dimineata inca nu isi arata pleoapa
asa ca nu as putea sa spun de ce ma cauta piatra.
Ca ultim om m-as putea indragosti de orice, de oricine,
numai pe mine nu mai pot, nu mai am forta si credinta
pentru a ma iubi.
Sint ultimul om
cerul curge deaspupra mea cu stele si stiu ca daca nu as deschide pleoapele
nimic n-ar exista decit ca o simpla imprestiere a materiei,
stralucitoare, in toate directiile.
Daca nu ar avea acest ultim spectator, Universul ar incremeni.
Nu, nu sint centrul lui, nu sint scopul lui,
sint singura lui realitate. Nimic n-ar mai exista fara privirea aceasta.
Doar piatra....
si iar ma gindesc la ...EA
5.
se pare ca m-am impacat cu moartea
ne amintim datele de nastere, ne amintim data mortii cuiva
si sarbatorim.
vinul curge in cupe ca singele, asa invatam ca sintem vii
noi, cei care inca sintem.
si sarbatorim nasterea si sarbatorim moartea,
de mic copil ma intrebam de ce la sarbatorirea mortii
dam alt nume betiei. Co-memorare. Pentru a ne aminti.
Poate de aceea am uitat de nastere si ne-am amintit doar moartea.
iar ea a venit, s-a intins peste toate..
Ca orice femeie iubita pe care nu o poti uita, a venit
dupa zeci de ani, imbatrinita, cu trupul obosit, cu pielea vraiste
si esti nevoit sa faci dragoste cu ea, moartea, doar e iubirea
care ti-a ucis tineretea, care ti-a imbracat privirea in piatra
si n-ai mai adormit niciodata senin, ca in ziua dintii,
doar uitam repede ca ne-am nascut si nu ne mai amintim decit de ea, de moarte.
Au fost poeti, au fost filozofi si teologi si circiumari si gradinari,
aproape toti, au incercat sa o dreaga atunci cind nasterea s-a oprit si n-a mai venit.
Sa lase loc la moarte, sa faca loc aceseti amante egoiste
pentru ultimul adulter, pentru ultima crima care sa hraneasca iubita asta afurisita.
Iubirea unei alte femei, una care nu-ti e nevasta,
este iubirea care se poarta in taina, ca pe ceva sfint, o amanta-fecioara
care te poarta in gind si are grija sa nu pleci prea departe de casa.
Dar moartea, moartea e o amanta trufasa, una care nu te mai lasa sa te nasti,
umbla in fiecare casa si-ti ucide pruncii.
Degeaba incerci sa o impaci. Da, poetii, filosofii, gradinarii
au incercat sa dea alt nume mortii, sa o numeasca nastere si pe ea.
Ah, cum a ris, cum si-a ridicat fustele in sus si a pornit la secerat !
Acum m-am impacat cu moartea, cu moartea celorlalti, a tuturor.
Nu mai sarbatoresc nimic, nu mai comemorez.
fecioara amanta a murit si ea, de un altfel de moarte, aceasta amanta neagra
nu avea cum sa o ia. Amanta fecioara s-a risipit in vint si a disparut.
poate ca nu a fost decit un vis, o dorinta nemarturisita a fiecarui barbat.
Acum tac, moartea a fugit si ea din pustiul acesta chiar dupa ce ne-am impacat,
nastere n-a mai existat demult. dar, poate, piatra,
cum o fi invatat sa scrie, cind ? De cite secole incearca sa urneasca
pana de scris si abia acum a reusit !
Sa ma grabesc, citeva secole pe drum si se va alege praful
de ultma piatra. Merg, in curind ajung.
6.

N-am mai citit in stele demult,

am uitat cum se face iar acum nu stiu in care parte a pamintului sint.
Dar nu are nici o importanta, pamintul e rotund,
mai degraba, e ca o para, am strabatut citeva meridiane,
mai am citeva secole si-l voi termina de batut.
Intre timp pielea mi-a devenit ca scoarta de copac
nu m-as mira ca, sub ploile de la tropice, sa incep sa inmuguresc.
Poate isi aduce aminte nasterea ca traiesc si se va intoarce,
va incepe cu trupul meu,
sau voi intilni o alta moarte, prietena buna cu cea care naste,
ma va secera si, impreuna, vor modela viermii din carnea mea.
Carnea. Ma indoiesc ca mai este asa cum stiam mai demult ca este ea.
Un singur trandafir si as fi micul print. uite ca mi-am amintit !
dar nu, nu sint nici mic, nici print si florile au murit cele dintii.
nu pot calatori mai departe de talpa piciorului. nici in vis nu mai dorm
de fapt, nu mai visez, n-am ramasite de peste zi cu care sa ma intilnesc.
Poate doar piatra de care ma tot lovesc. Insa pamintul e plat,
doar pulbere, nisip si oase. Apele se strecoara sub pamint si la suprafata
nu ramine nimic, nu mai au nimic de hranit.
Scrisorile sint ceva misterios. Calatoresti in lumea intima a cuiva
rascolind cuvintele din corespondenta pe care a tinut-o cu altcineva.
Am cunoscut oameni dependenti de scrisorile altora,
oameni care n-au primit in viata lor nici un rind dar
au inceput sa raspunda scrisorilor pe care le citeau si care apartineau
unor oameni ingropati demult.
La inceput au fost clinici care le trata dependenta,
dar n-au reusit sa vindece pe nimeni
dimpotriva, medicii s-au molipsit, au lepadat halatele si au inceput sa scrie.
Una din primele molime : scrisorile de dragoste, de prietenie, de ura,
catre cei de demult. Spre sfirsit incepusera sa-si smulga pergamentele antice din miini,
sa tina concursuri cu « cea mai potrivita scrisoare catre poetul cutare ».
S-a scris mult, atit de mult incit cuvintul n-a mai avut valoare.
Si am tacut. iubeam in secret ultima floare care s-a ofilit,
n-am mai putut sa-i vorbesc si a murit.
7.
„Tu trebuia sa vindeci lumea!”
Oare de unde venise vocea asta? Sau poate era doar un gind?
Sa vindec lumea, cum as fi putut? Lumea era deja bolnava
atunci cind m-am nascut. Sa vindec lumea, ce gind!
Au fost atitia zei care si-au dictat invatatura in vint,
cei care o urmau sperau in secret
ca vor primi ceva in schimb: un alt trup, faima, un suflet deosebit
si nimeni, nimeni nu se cauta pe sine!
Asa ca fiecare umbla strain de sinele sau, eram straini de noi si
vehiculam idei si cuvinte pe un perete de sticla
incercind sa desenam o lume perfecta, hibrida si
fara Dumnezeu.
Ce as fi putut sa fac eu? Dar gindul nu-mi dadea pace,
n-as fi ultimul om, n-as purta povara nemuririi,
n-as fi pedepsit cu ultima viata de pe pamint daca n-as fi avut puterea
sa schimb destinul acestui pamint.
Si vocea se auzea iar, ridea, ridea cu un hohot izvorit din toata inima.
Oare mai exista o inima pe undeva? Ma indoiam ca a mea mai batea,
n-am auzit-o demult. Dar hohotul ma urmarea: „ultimul om, ultimul om! Ce gind, care
om? unde? aici, pe pamint?”
Si seara cobora tacuta, vocea nu ma mai insotea, era si ea pierduta in apusul acela
in care soarele te orbea. Eram pe malul marii,
una din cele citeva mari pe care le strabatusem.
Era usor atunci cind apele erau dulci. inotam din insula in insula
dar nici o piatra nu ma intimpina si, de atitea secole,
nici o scrisoare nu mai ajunsese la mine. Se oprise si vintul?
Ma gindeam la acea piatra care scria si mi-o inchipuiam aplecata
peste ultimele farime de scoarta scrijelind cuvinte...
Cu ce? Cu mina? Cum ar putea sa aiba mina o piatra?

In seara aceasta a plouat iar, sint inca pe malul acestei mari

pe care inca n-am navigat. Trupul imi este corabie dar,
a plouat si astept sa vad daca nu cumva incoltesc,
astept asa cum asteptau femeile o data (ultimele secole in secret)
sa ramin insarcinat, sa nasc, sa infrunzesc, sa cresc si sa rodesc.
sint omul arbore, sau vreau sa fiu. Pielea mea ca o scoarta nu garanteaza ca sub ea mai e
ceva viu. Astept inca putin, o suta de ani, atit, apoi voi porni,
spre deosebire de calatorii din trecut imi doresc cu putere sa mi se astearna
o piatra de-acurmezisul drumului. am uitat sa mai dorm. Voi dormi acum.
............................
51.
piatra avea pielea ca marmura, era alba si fina
si moale la atingere,
ai fi crezut ca sub aceasta suprafata sint vase
si vene prin care curge singe, dar nu,
daca ai fi taiat unul din brate, n-ar curge singe,
n-ar tipa nimeni, si piatra s-ar arata alba si rece
ca oricare alta piatra.
dar piatra nu era rece, era calda si moale si
uneori ma imbraca ca o matie si ma incalzea in noptile reci.
gasisem si scrisorile pe care mi le scrisese in vremea cind eu calatoream.
cauta o inima piatra aceasta, cauta o inima si isi dorea ca eu,
ultimul om, sa i-o modelez, sa o fac sa bata si sa i-o pun in piept...
imi aminteam de chirurgii care faceau asta in timpurile vechi,
imi amintesc cum aduceau la viata o inima moarta si o puneau
unui mort in piept. acesta trebuia sa traiasca
era unul din oamenii cu o memorie de fier si moartea
nu avea voie sa-l intilneasca.
imi amintesc ca mi-au trecut si mie citeva inimi prin piept...
dar nu stiam sa modelez si nu stiam nici sa aduc la viata.
ii spuneam povesti despre cele care au fost.
ma privea spunindu-mi, „aceste lucruri nu mai au nici o importanta!
au murit, ar trebui sa facem, sa ramina, sa se nasca din nou o alta viata,
nu-mi doresc decit o inima in piept!”
Ma gindeam ca moartea ne-a ocolit, insa parea ca si-a lasat chipul cioplit
in ochiul nostru demult obosit. Isi lasase toata senzualitatea
desfrinata pe chipul meu imipetrit. Oare nu era si o farima de nastere pe undeva?
cred ca da, era, era in piatra aceasta care astepta o inima,
era in efortul pietrei de a misca pana, de a scrie, de a ma cauta, de a ma astepta.
nasterea era chiar piatra, insa fara inima pe care o astepta.
va trebui sa ii cint, asa cum se facea in triburile salbatice de demult,
piatra sa prinda ritmul pamintului care nastea in fiecare minut,
si asa, asa, poate tot trupul ei se va transforma in inima rivnita.
Dar cum?
55.
„sint piatra,
tot ce va fi la inceput, va fi trup,
pentru suflet vot trebui sa se zbata,
doar nu crezi ca noi, pietrele, asteptam
sa vina Dumnezeu sau altcineva si
sa ne sufle suflet printre dinti, prin nari sau
pe oriunde altundeva, de parca ne-am droga
cu sufletul primit de altundeva. Nu, asa cum
am adus piatra la viata, aa va trebui sa luptam
si pentru suflet. Poate ii vei ajuta tu, va trebui sa le vorbesti
eu i-am nascut, tu esti cel de demult, trebuie sa-i inveti sa fie,
sa ajunga oameni, sa se inmulteasca si sa se risipeasca peste intregul pamint.”
am ris, eu? sa-i invat? despre ce? despre sex?
eu sint preot, eu m-am dezbracat de sex chiar inainte de a ma fi nascut!
eu nici macar n-am fost conceput prin sex!
tatal si mama mi-au fost o eprubeta! e de neinteles,
ce sa le spun eu acestor, acestor vietati
(si dispretul mi-a suierat printre dinti) despre SEX?”
Piatara m-a privit speriata: despre ce vorbesti, care sex?
Ce este acela? Eu vorbeam despre nastere, tu la ce te gindesti?
Vedeam in privirea ei ratacita ca incearca sa inteleaga
ce am vrut sa spun despre ceea ce numeam sex.
isi rascolea memoria de piatra, isi cauta in toate ungherele,
in praful de molusca, in pudra vegetala, in ritmul inimii care
batea ca oricare inima nascuta inaintea sa...
si nu gasea. Era ceva ce ea gasise, ceva ce se citea in privirea
cu care ma privea. Insa eu nu-mi aminteam despre ce putea sa fie vorba,
cu toate ca ea astepta. Dar ce?
Mi-am amintit de vechile femei, am intrebat-o,
chiar daca stiam ca acesti copii ai ei nu sint si ai mei,
daca vrea sa ne casatorim. M-a privit tulburata.
„Poate ar trebui sa mai asteptam citeva secole,
inca nu inteleg despre ce vorbesti.
Sa asteptam pina eu voi fi pe jumatate om, iar tu,
pe jumatate piatra. Acum nu stiu.”
„Dar astepti ceva, se vede in toata fiinta ta.
Incerci sa ma acoperi cu paturi de piatra moale pentru a
incalzi un trup invechit. Ce te doare?” si apoi,
ca si cum m-as fi trezit dintr-un vis...
„Te doare?”, Insa piatra a tacut. Nimic nu a mai spus,
nici un cuvint. Sa-i invat despre nastere, ce? Doar ea i-a facut,
dupa chipul si asemanarea mea. Insa eu n-am nascut, vor trebui
sa invete de la ea. Insa o nastere de aceasta ar dura prea mult:
fiecare fir de praf va trebui sa invete sa devina carne...
5?
Imi amintesc primele zile cu ea, piatra,
Am gasit-o pe ultima geana de pamint,
era aproape de locul din care mi-am inceput calatoria,
in directia cealalta. Ar fi trebuit sa ma calauzeasca,
dar pe atunci, la inceput, scria greu si cuvintul cu care m-a gasit
a fost scris cu greu, se vedea, era abia scrijelit si imi spunea
pe primul meu nume: TU.
Imi amintesc de adunarea batrinelor pietre, incremenisera
in asteptare si nu-mi mai puteau spune nimic,
doar ea, statea cu invelisul moale si intr-o perpetuua miscare
in asteptarea mea.
Am inteles de la inceput: aici eram intr-o inchisoare si
trebuia sa readuc la viata intregul pamint.
Nu era vocea vreunui zeu, acestia se retrasesera din lumile sinucigase,
era vocea materiei, a pietrei, a diamantului, a marmurei,
a prafului si a pulberii care isi aminteau frinturi din istoria noastra si
si, se topeau de dorul omului. Dar, ele erau piata,
nu puteau ajunge la om, omul nu era profet, era doar om,
muntele nu se misca, asa ca piatra il chema
Sa aduca la viata, macar sa picteze din amintire,
piatra pe piatra,
imaginile vechii lumi. Cit dor, cita tristete in fiecare stinca incremenita,
si cita speranta in aceasta frumoasa piatra, atit de delicat slefuta!
Imi pare ca si acum ma asteapta, ma asteapa asa cum eu nu-i pot veni
niciodata. E ceva in ea care imi cere sa fiu altceva,
insa trupul meu e aproape de piatra si inima, inima inca nu se aude,
daca s-a auzit cindva.
Am incercat sa aduc din vechile legi, nu m-a ascultat,
mi-a spus ca ele duc la moarte, si a plecat sa doarma singura
pe cealalta parte a marii, acolo unde m-a asteptat.
II scriu, ii spun ca trebuie sa invatam si moartea, moartea aceea
care odihneste, macar moartea cu gustul visului, „n-ai obosit?”
Si ma priveste: „cunosc gustul mortii, pentru mine moartea esti chiar tu.
nu mai ai nimic viu in tine, te indrepti catre mine cu cinteva legi si
nu simti.... nu intelegi. N-ai cum sa intelegi daca nu simti. Esti mai putin decit
oricare alta piatra, esti numai gind si, poate, nu mai esti nici atit!”
A fost prima cearta, a fost prima infruntare si, am tacut. Stiam ca am uitat ceva
ceva care fusese uitat in lumea mea dinainte ca eu sa ma fi nascut,
ceva care ii tinea pe oamenii iesiti din eprubeta in fata vechilor scrisor
si incercau sa readuca la viata, se comportau ca niste sfori care
danseaza asa cum trebuia sa danseze o mireasa in noapta nuntii ei, pina in zori.
O nunta i-as fi putut oferi, dar ceea ce intelegeam eu prin nunta
era vazuta ca introducerea mortii, a amantei pustietoare, in zorii acestei noi lumi.
Nu, trebuia sa caut o altfel de moarte, o moarte in care sa se lase imbratisata si ea.
Nu stiu cum, dar inima ii batea, si ceva asemanator cu singele alerga pe sub pielea sa.
Trebuia sa existe moarte si pentru toate astea,
Insa piatra nu se lasa imbratisata de ultimul vis pina cind, pina cind nu-i invatam pe cei
noi ce este nasterea.

......................
100.
Calugarul statea in biblioteca si citea ultima carte despre Dumnezeu
Dezbatere teologica care deducea existenta acestuia din tacerea
cu care intimpina intotdeauna lumea.
Usa se intredeschise, dincolo de ea lumina coridorului din palatul ducal
si citeva umbre timide care se indemnau una pe alta: Intra.
Un preot tinar insotit de doi domni cu figuri preocupate
de parca, in timp ce mergeau inspre calugar, isi framintau mintea cu altceva.
Nu tresari, nu inchise cartea, lumina luminarii tremura,
nu suporta lumina de zi, umbrele vizitatorilor se intindeau peste rafturile inalte.
Preotul tinar vorbea, spunea ceva despre o carte care arunca o noua erezie in lume:
La inceput a fost piatra si piatra a dat viata tuturor,
a fost si un om, primul om, sau ultimul dintr-o lume moarta? Nu se stia.
Calugarul isi lasase barbia in piept, urechile ascultau, fruntea se intuneca:
De unde stiu ei toate acestea? Inchisese piatra de secole intr-un cufar de plumb,
ramasese doar cit o coaja de sapun, insa avea puterea sa aduca la viata
orice, chiar si o umbra lasata de piatra pe alta piatra.
Cind viata se intinsese iar pe Pamint, Ultimul om a inceput sa-i invete ceea ce stia,
si le-a adus povestea Dumnezeului sau, si a crucificat un nevinovat care
incerca sa povesteasca ce il invatase Piatra: Iubirea, iubirea cu care ea aduce la viata,
ceva ce el nu a invatat. Moartea venise si nasterea, ea, Piatra le-a adus si a incercat
sa puna ordine in ceea ce a creat. dar piatra imbatrinea si se topea,
nu o mai asculta nimeni, iar el o ascundea in buzunarul ascuns al hainei de calugar
ii invatase sa respecte iubirea sa: abstinenta.
Piatra ii reamintea primele zile, atunci cind s-au intilnit, cind singuratatea lui s-a sfirsit
iar ea, doar privindu-l, a inceput sa dea viata. isi aminteste prima saminta modelata
din praf cu care i-a altoit pielea ca scoarta. Iar el a inflorit. Cite sentimente, cite amintiri
l-au rascolit. Nu putea sa le alunge si, asa, a inceput sa prinda radacini...
Dar de atunci trecusera multi, multi ani, iar daca la inceput prea putini il ascultau,
acum el era cel care le impunea ordinea. N-ar fi putut sa traiasca intr-o lume de neinteles,
asa ca a modelat-o dupa chipul si asemanarea sa. Atit stia, atit intelegea.
Nu stia de unde au renascut zvonurile despre piatra,
ii arsese pe rug pe cei care se inchinau dragostei ignorind sute de legi,
aruncase in temnita sute de alchimisti care visau la Piatra
si incercau sa faca ceva asemanator, ceva care sa dea viata.
A aruncat cu vorbe grele in ei si i-a facut pe toti sa creada
ca se inchinau unui zeu pagin, infometat de aur, de singe, de destin...
Zeul la care ei se inchinau era abstinenta... Dar, Piatra fusese inteleapta si,
fara sa copieze lumea veche i-a creat pe ei si, incetul cu incetul, i-a invatat
Nasterea. Nasteau toti, nu erau impartiti in barbati si femei,
intr-o vreme trupurile le semanau cu cele ale melcilor si reuseau
sa nasca din propriul singe orice. Era o lume in care a fost greu sa-l aduca
pe vechiul Dumnezeu. Iar acum, acest preot incerca sa-l convinga ca
La inceput totul a fost Piatra.

???
de multe ori se gindea la piatra,
de multe ori se gindea la ea,
piatra pe piatra se sculpta
piatra pe piatra se ridica.
Orase intregi se alcatuiau
urmind forma gindului ei, cresteau...
Ca o femeie se modela, altfel
si altfel si altfel, secole intregi.
Catedrale si orgi, teatre si strazi,
cladiri rotunde, cladiri cu colturi ascutite,
Familii intregi se ascundeau
intre zidurile slefuite
pina deveneau oglinda.
Piatra, femeia aceasta
care nascuse o lume intreaga,
cinta.
Trupul lui nu mai avea radacini,
calatorea,
se gindea la piatra, numai la ea,
incepuse inima sa-i bata,
Piatra cinta.
noptile reci care acopereau
cladirile din piatra pe piatra,
erau insotite de cintece
rostite de ea, intiia,
iar apoi de oricare alta.

Si a inteles: femeia e piatra,

cu inima batind dupa un ritm
numai de ea stiut.
Femeia e piatra care se ridica
care cinta, danseaza, construieste,
aprinde, atita timp cit i se vorbeste.
Femeia e piatra,
daca nu ii vorbesti, daca nu o privesti,
va ajunge ruine, praful se va alege
chiar si de tine...
Sint ultimul om, sint primul,
o singura piatra am intilnit,
una singura mi-a vorbit,
asa am ajuns parintele a tot ceea ce acum e viu.
Cintecul pietrelor de moara
imi aminteste acum de prima piatra
de prima ei imbratisare... atunci am fugit
De piatra m-am indragostit,
dar nu am ramas cu piatra,
ea a nascut tot in timp ce m-a privit.
Era frumoasa si limpede si clara,
n-as fi indraznit sa o ating
sa o invat imbratisarea de iubit,
nici radacinile mele de la inceput
n-au indraznit,
au ocolit-o si s-au ingropat direct in nisip.
Piatra.... ar fi invatat sa-si tina pruncii la piept
daca as fi avut curajul sa o ating,
atunci cind, atunci cind semana mai mult a femeie
decit a marmura cioplita de vint...
33.
Era toamna, primii arbori ardeau cu frunzele palide,
in urma cu citeva secole ar fi stiut ca e toamna
doar dupa mirosul aerului, mirosea a rece
si ploile il inveleau in noroi. Nu se spala,
ii tinea de cald imbracamitea aceasta de pamint.
Era toamna si piatra i-a vorbit:
„te voi ajuta sa mori, te voi ajuta daca asta vrei”
Nu se mai gindise la propria moarte,
nu mai stia nimic despre ea.
Era ultima care il parasise si il lasase sa poarte
povara ultimei vieti. Pina la ea, pina la piatra.
„Sa mor, sa mor”, gindul nu il speria
ci drumul pina la moarte, cum sa ajunga la ea?
Sa inveti piatra sa ucida... La inceput credea
ca e in firea pietrei sa ia viata cuiva.
Dar nu, era nevoie de o mina de carne pentru a o indruma.
Sa isi loveasca timpla cu piatra,
sa o aduca pina atit de aproape de fruntea sa.
A incercat, cind ajungea aproape de piele
piatra il saruta. Se ferea discret de buzele ei,
inca nu o dorea.
Sa-si loveasca piatra de piept, inima inca nu ii batea...
Piatra, piatra, cum sa inveti o piatra sa ucida
fara sa incalci Legea: este interzisa sinuciderea....
Piatra.
101.
Calugarul e rege, a parasit biblioteca,
cartile au fost recitite de prea multe ori,
rescrise in prea multe alte stiluri
fara sa ajunga nicaieri,
invirtitul in cerc, invirtitul in jurul a citorva idei
mereu aceleasi, mereu noi pentru mintile spalate
de constiincioasa uitare.
calugarul e rege...
„Pamintul e rotund, maria ta,
e rotund si se invirte in jurul Soarelui, impreuna
cu celelalte planete...
Stiu ca aceasta idee nu va fi primita bine,
dar mintea luminata a mariei tale...”
Si regele ride, ride si nu se opreste,
„ Daca te-as reintilni o singura data,
te-as inchide intre zidurile palatului meu,
te-as pune in lanturi si n-ai mai putea sa pleci
niciodata!”
Regele ride, „Pamintul e plat, plat e si soarele
si Dumnezeu si Universul, totul e plat,
totul incape in palma unui copil.
Sintem praful scuturat de pe o cirpa murdara
de o femeie, de un barbat, de o fiinta adormita,
suparata ca trebuie sa curete de praf mobila veche
dintr-o locuinta nelocuita.
Pamintul e plat.”
„Dar, rege al meu, omenirea va intepeni in necunoastere...”
Regele ride, ride si-si aminteste secolele oarbe
cind omul le stia pe toate,
cind omul calatorea din stea in stea si se lovea de coltul universului
unde pierea nestiut de nimeni, uitat de cei din rasa sa.
Regele ridea...
Mintea sa se oprea la amintirea pietrei si stia ca,
la sfirsit,
o alta piatra va suspina de dorul unui om si-l va crea.
Nu ea, ea s-a topit... „de te-as avea o singura data, o singura data,
te-as ucide, te-as imbalsama si te-as pastra secole alaturi de mine.”
Pina si piatra murea, el nu, primul si ultimul om,
centrul? nu, nu, blestemul acestui univers,
bacteria care nu-si gasise dusmanul, iubitul, prietenul
care sa o ajute, sa o omoare.
La inceput totul era un vis, totul
pina cind piatra s-a indragostit si a inceput sa nasca omul...
111
Ai spus ca vei veni. inca te astept.
am lanturile pregatite, catuse, usi de fier zavorite
si ciini de paza. ti-e frica de ei,
nu vei fugi nici daca vei roade lacatele.
O singura data de ai veni si te voi pastra numai pentru mine,
secole si veacuri, pina vei imbatrini, pina vei muri
sub ochii mei, sa stiu ca nimeni nu te-a mai atins,
nimeni nu te-a mai visat, nimeni nu si-a mai parasit casa
si te-a urmat....
te vor cauta copiii si sotii si toate rudele, soldatii si hotii.
vor bate pe la porti, vor angaja potere,
te vor declara moarta, beata sau ratacita in negura nebuniei...
departe de lume, pe drumuri fara spitale.
e sigur ca ai uitat sa-ti iei pilulele si, ca de multe ori, ai innebunit.
Pentru ei ratacesti fara rost intr-o lume inteleasa numai de tine.
caci orice femeie plamadita din piatra sufera de schizofrenie
si nu poate iubi doar cu mintea, nu poate dori doar cu trupul,
nu poate gindi doar cu inima,
ea gindeste, iubeste si simte cu toate odata.
Asa ca trebuie imblinzita, educata, scuturata si indopata
cu prafuri care transforma piatra in fata.
Ii voi lasa sa se agite, nimeni nu poate trai fara o piatra,
vor ajunge pina la mine si ma vor gasi casatorit cu o alta,
demult sedusa, demult abandonata si culeasa de pe drumuri
in clipa in care sapunea sfoara ce o dorea sugrumata.
Dar stiu ca nu voi face nimic din toate astea,
eu am dat legile, eu am redus orice piatra la tacere,
se aud numai in soapta, atunci cind tac toate gurile rele.
insa nimeni, nimeni nu crede acum ca o piatra
poate sa nasca totul, pina si stele...
Le-am umplut mintile si trupurile cu spirit, cu suflet, cu duh....
pentru ei piatra e la picioarele noastre, e doar pamint...
Stiu ca pamintul ride, il ascult.
Iar tu nu poti veni sa ma vindeci de tine, esti aici, ai trupul mut,
ajuns doar cit o nestemata, mai marunta decit o piatra de riu,
mi te inchini asa cum au facut-o toti ingerii, fara exceptie,
ingerul razvratit nu e decit o poveste care sa dea speranta
ca omul nu e decit un mit, nimic mai mult,
ca putem trai foarte bine fara el si pietrele se vor trezi si vor vorbi.
Dar pietrele s-au inchinat, la fel si ingerii,
ma asculta si ma cred pe mine, primul si ultimul om,
nu-si mai vorbesc, se uita unii la altii cu marginea privirii si se banuiesc:
„care dintre voi este Satan? care e raul suprem?” cred intr-un mit
numai pe mine ma ocolesc... doar ma cred,
doar eu, omul, nu m/am inchinat in fata omului,
eu nu ma inchin.

112.
pamintul e piatra.
Piatra vorbeste, piatra simte, piatra gindeste.
Cind se intragosteste, piatra urca singura muntii,
piatra singura cladeste, privind vie in ochiul
omului pe care il iubeste.
Regele a ris,
Secole mai tirziu, pensionat si retras
intr-un adapost pentru ciini,
Regele citea presa si zimbea, nu avea puterea
unui alt hohot de ris.
Ingineri, arhitecti, geologi, arheologi,
stateau impietriti in fata pietrei de demult
si se minunau.
Citeva porti, citeva morminte, citeva jocuri de copii,
citeva pietre care au fost indragostite...
si ei cautau cauze pentru ceva atiti de simplu:
„Au avut tehnologie!”
„Cind? Atunci? nu se folosea nici fier!”
„Au avut ajutoare!”
„Cind! De unde? Am dezvelit Universul,
nu mai e nici un mister!”
Dar piatra tace. A facut legamint omului,
s-a inchinat. Sau sintem surzi de secole.
Regele hraneste ciinii,
ar fi trebuit sa il creada: Pamintul e plat.
„Iti amintesti povestea despre androgin?”
Ochii acestei fete il priveau de parca ar fi stiu
cite secole a ratacit pe el pamint,
„nu-ti bate capul cu povestea asta, este o poveste despre melci,
nimic mai mult.:
„Dar melcii...”
Da, si androginul la fel, putin ii pasa ca putea da nastere din sine,
cauta mereu compania altuia si se infasurau unii in jurul altora,
o imbratisare care tinea zile intregi, asa dormeau, asa cintau,
asa visau, asa plecau la drum. nimic mai mult,
o poveste despre melci si despre ploaia care ii scotea din vagauni.
Privirea ei astepta, astepta de la mine mai mult,
insa eu nu-i puteam povesti, cine ar fi crezut?
paream chiar mai tinar decit ea,
ea care isi purta chipul de copil neatins de vreo veste rea.
avea puteri nebanuite, ca nici o alta.
mi-a aratat cum se poate juca cu o piatra,
parea un fulg in palma sa si, sub suflarea ei calda,
piatra zbura. ma odihneam privind la jocul dintre fata si piatra.
dansau fara griji pe o pajiste inalta si isi citeau viitorul
una alteia ca doua adolescente cu jurnalele rasfoite.
nici nu stiu cum am intilnit-o. n-am intilnit-o
m-am trezit cu ea linga mine si, in scurt timp,
nu mai reuseam sa o scutur din viata mea.
a crescut, s-a casatorit, a facut citiva copii, a imbatrinit.
dar de fiecare data se intorcea la mine cu aceeasi privire
de copil indragostit. inca astepta sa-i spun povestea.
Asa ca inventam povesti, una dupa alta,
iar chipul ei incepea sa imbatrineasca sub cuvintele mele,
nu asta astepta, nu asta. Piatra cu care se jucase atunci
era acum o simpla piatra. atirna grea la capatul unui lant de platina.
mi-a daruit-o in ziua in care a murit. am asezat-o linga cealata piatra.
amindoua moarte, pentru totdeauna.
O simpla poveste despre melci, cu o fata dansind pe o pajiste inalta.
La inceput oamenii munceau cot la cot cu piatra.
apoi au lasat totul in seama pietrei, se indepartau de ea
si o tratau ca pe un sclav bun numai sa ii serveasca.
si pietrele, pietrele, impietreau. una dupa alta.
ca orice femeie indragostita si parasita pentru o alta
piatra s-a ascuns in tacere. o vreme inca „a tinut casa”,
o femeie legata de legea care o condamnau sa indure, sa taca.
iar omul a uitat sa mai faca dragoste cu ea, iar eanu a mai nascut.
o noua specie a cucerit incet incet lumea, omul nescut din om.
Oamenii piatra inca mai dadeau tircoale pietrelor,
inca se mai ascundeau in templele ridicate de ele,
si se rugau la stele. caci pietrele stiau sa vorbeasca intre ele.
fiecare stea, fiecare planeta, isi trimitea cintecul catre o alta.
putinii oameni-piatra se izolau si ascultau cintecul sferelor
nascut atunci cind ele treceau una pe linga alta.
pentru ei, piatra, a ridicat altare si alte temple,
morminte si porti catre stele, pentru acesti putini oameni
care inca mai auzeau, care inca mai ascultau,
care inca se mai insoteau cu piatra.
mai bine asa, mai bine citiva, inainte era un zgomot de nedescris,
acum sint doar soapte si trupuri inlantuite numai in vis.
Iar omul a inventat cetatea. marile imparatii in care domnea si piatra
au fost conduse o vreme de preotii care stiau sa vorbeasca cu piatra.
mari geometri, mari arhitecti, spun cei de azi fara a se putea baza
pe nimic altceva decit pe citeva morminte construite in asemenea fel
incit faraonul, omul stea, sa poata sa asculte muzica altor stele
care treceau deasupra sa.
Si omul a inventat cetatea, a construit imitind piatra si,
in loc sa asculte muzica sferelor, a inceput sa vorbeasca despre ea,
a inceput sa inventeze unelte pentru a putea sa intemeieze lumi
pe care piatra le crea numai printr-un simplu zimbet de indragostit.
dar piatra era acum grea si au avut nevoie de roata, de scripeti, de taria fierului
pentru a o indupleca sa se miste milimetru cu milimetru.
atita au inventat incit au ajuns sa creada ca inventia e dovada unui mare intelect,
a unei certitudini ca omul se afla deasupra tuturor lucrurilor
si chiar era masura tuturor acestora.
dar omul inventa pentru a-si garanta dreptul la lene.
unul facea o roata, altul o gheata, altul bobina o sirma, altul facea o tastatura,
le puneau cap la cap si apoi leneveau la umbra unui cort
cu dibacie construit.
In cetate, pe linga oameni, se mai strecurau
si unii care mai aveau in singe urme de piatra.
70.
sa lasi pestii sa moara, prea multa bataie de cap cu ei,
pestii cresteau in acvarii de cristal, iar piatra visa
ca ii va putea invata sa traiasca in riuri si mari,
avea si pasari pe undeva si tot felul de lighioane
pe care le gonea in padurile care inca mai purtau
mirosul de cremene proaspat lovita de piatra.
din pamint ieseau toate aceste fiinte,
din pamint si apa si din focul inventat de piatra,
chiar si cerul o imita, iar norii, din piatra si ei,
se visau cremene si, in loc sa se imbratiseze in tihna,
asa cum le-ar sta bine diafanilor nori,
se faceau negri de furie si se loveau unul pe altul
pina iesau scintei.
oamenii erau nascuti de piatra, din pamint ieseau,
cu pielea luminata, usori ca oricare alta piatra...
pluteau peste pamint si dansau, dansau fericiti
in zborul lor usor catre fiinta de piatra.
peste alte secole vor uita, vor uita
isi vor imbraca oasele in carnea cea grea
si doar in vise vor mai zbura,
cita fericire am vazut pe chipul oamenilor de demult
care visau ca zboara, ca plutesc,
la citiva centimetri de pamint...
Si pamintul era usor si plutea in intregul univers.
se oprea pe linga o stea si alerga iute in jurul ei,
anii treceau fara veste iar noptile
ofereau spectacole nemaintilnite,
cerul limpede arata galaxii mereu innoite,
si pamintul era frumos, frumos si usor, de un verde stralucitor,
nicaieri altundeva nu se mai gasea o planeta atit, atit de frumoasa,
chiar si acum, pamintul este frumos, greu dar frumos,
se misca ca un batrin obosit cu urme albe pe albastrul sau,
tot universul e indragostit de piatra aceasta inavluita
intr-o mantie verde si albastra, ca un alchimist.
pamintul a fost usor,
„lasa pestii sa moara, nu ne sint de nici un folos”,
insa piatra brodeaza pe suprafata scoartei si aduce la viata
aduce la viata. nu ma tem, vor invata singuri sa moara,
lumea e acum o sfera vrajita si usoara, vor invata
vor invata sa moara...
150
la marginea marii am ajuns, singur si greu, ca la apus
cind somnul coboara cu visele sale
peste trupul care cade din prima silaba a cerului
in asternuturile reci, racorite de inserare....
la marginea marii, acolo unde ajung mereu.
pamintul e greu, pamintul rotund, rostogolit
prin gindurile oamenilor de demult, a devenit de plumb.
nu mai poate zbura, abia de se mai roteste in jurul
acestei ultime sfere de foc care il incalzeste.
ma tem ca va cadea, ca negina cernuta prin sita fina
a acestui imens pom de Craciun, cu globuri ametitoare.
pamintul e inca frumos, dar greu, abia se urneste,
abia se roteste, abia se rostogoleste in cerc.
oameni aproape nu se mai nasc,
iar cei ce se nasc sint grei, atit de grei incit
bratele mamelor ii ridica si ii tin cu durere la sin.
putine mai au curajul sa-si poarte copiii in brate
sa-i hraneasca cu laptele divin.
sint grei copiii, sint aproape pietre, plumb, ger...
femeile care renunta la imbratisarea pruncilor
sint singurele cu trupurile ceva mai zvelte,
celelalte au spatele ca de pietrar, bratele groase
fruntile preocupate si sinii mereu pregatiti pentru lapte.
copiii piatra nu se intarca, sug mereu,
sug pina ajung la maturitate, iar apoi sug alaturi de copiii lor
de la sinul nevestei, daca nu cumva aleg o gazela care
ii va intarca alaturi de prunc.
pamintul e greu, pamintul e rotund,
se va prabusi, va iesi din dansul fascinant al celorlalte planete
indragostite unele de altele,
pamintul, pamintul a stat. sintem la marginea tuturor celor ce sint,
nu mai inaintam... ne este dor, ne este dor de celalalt pamint
si nu stim cum sa urnim pamintul din loc.
65
au inventat roata si au uitat sa mai zboare,
au coborit cu picioarele pe pamint si s-au purtat
de parca ratiunea le-ar fi facut o favoare.
oamenii, despre ei vorbesc, oamenii care si-au pierdut aripile
si s-au prabusit, s-au ingropat adinc, cit mai adinc in pamint.
piatra s-a rostogolit si ea odata cu roata,
a devenit din ce in ce mai grea si n-a mai construit decit legata,
in lanturi au pus-o, ca nu cumva sa-i mai vina o idee de a mai zbura.
iar piatra a devenit din ce in ce mai grea.
nimeni nu-si mai amintea, zborul se uita usor,
si in toate secolele care au urmat omul s-a chinuit sa urneasca piatra.

am fost de citeva ori pe luna. am fost pe luna.

acolo locuiau numai femei, fusesera alungate, speriate,
hulite si gonite dintr-o lume in care nasterea tinea de eprubeta.
nu puteai sa nasti asa, la intimplare, pe oricine, oricind,
omul nu e o loterie, nu a venit degeaba pe pamint.
sa ne desavirsim, sa facem totul rotund ca o sfera,
iubirea nu inseamna fluturi in stomac, ce superficialitate, ce dor
de nimeni si oricine care sa faca umbra pe pamint.
iubirea trebuia sa vada mai adinc, sa sape la radacina raului,
sa-l alunge si sa aleaga numai si numai ceea ce era desavirsit.
am fost pe luna, acolo le-am alungat pe femei,
am fost sa vad ultimele morti, ultimele zbateri, ultimele agonii.
Insa ce-am gasit m-a inlemnit: femeile nasteau, femeile...
traiau pe sfera aceea rece privind la albastrul pamintului.
aveau castele de sticla si multe, multe jucarii.
copiii, veseli si ageri, ridicau zmee si alunecau usor,
aproape in zbor, pe scoarta ingusta si galbena a Lunii,
se hraneau cu vise, recitau poeme lungi despre
temutul pamint si nu aveau nici o dorinta de a se intoarce,
erau fericiti. atunci am vazut petru prima data un chip fericit.
anii pe pamint erau deja grei. Singura, arhiva ne domina
cu inaltimea ei. Legea tacerii si a mortii s-a impus.
as fi vrut sa ramin pe luna, nu m-au primit,
chipul trist i-ar fi molipsit pe locuitorii selenari,
m-au izgonit. privesc la luna si acum cu dorul nemarturisit
de a fi, pentru o sigura clipa, fericit.

77.
nu te pot urma acum, nu pot veni, piatra din singe atirna greu
si, oricit te-as iubi, nu mai pot face nici un pas inspre tine.
esti prea departe si nu, nu vreau sa te intorci, in veacul tau
sint supusa si tacuta, sfarimata si modelata dupa placut tau.
„Inca te visez.”, stiu, si eu. insa esti departe si frumos,
rege peste lume. „Intotdeauna te-am dorit”
M-ai dorit, dar nu pentru totdeauna. m-ai dorit cind nu m-ai avut,
m-ai dorit cind nu ma puteai avea,
ca un copil care tinjeste dupa jucaria altuia si, daca o primeste,
o arunca intr-un colt al camerei slab satisfacut:
jucaria nu i-a darut bucuria asteptata

afurisita, afurisita femeie, sa aruncam cu ea in Luna,

si calugarul ia pietrele de pe alee si zvirle spre Luna.
noaptea e grea, oamenii dorm, iar cind dorm devin usori
plutesc usor deasupra paturilor, unii chiar ies pe fereastra
incep o calatorie nestiuta pe drumul spre piatra.
trebuie sa-i opreasca, sa-i duca inapoi in asternuturi,
sa le lege gleznele cu sireaguri de plumb,
cerul asta alcatuit din vise si oameni plutind.
e departe dimineata, luna inca asteapta sa o lovesc,
o ultima piatra aruncata sprea ea, insa niciodata nu e piatra potrivita.
cite femei n-am alungat, cite femei n-am ars pe rug
inventind ca scuza practica vrajitoriei, doar oamenii nu zboara,
nu-i asa, si nici nu vorbesc cu pietrele si nici nu stiu sa vindece
bolile care cuprind carnea omului...
ani intregi am aprins ruguri, cerul nu se mai vedea orbit de flacarile de aici
si nu stiu de ce femeile sint cele care uita greu de piatra.
pentru barbati e mai usor, ii poti orbi cu orgoliul lor...
degeaba plingi, degeaba te dai de ceasul mortii,
visele nu se intorc niciodata, pietrele sint pietre
nimic mai mult, lacrimile tale se usuca inainte,
cu mult inainte de a ajunge pe pamint,
asa ca nu ajung.
nimeni nu mai asculta plinsul, e desuet, e ridicol,
plinsul nu are nici un sentiment, sterge ca un burete
orice urma de durere, plinsul e de tot risul...
asa ca, gata, dam lege: nimeni sa nu plinga
in acest regat al pietrei plinsul este singurul, unicul
care te condamna la moarte. esti inchis intr-o carte
lasat acolo ca o floare presata pina te usuci,
sa nu te vada nimeni, niciodata.
rar se mai citeste azi o carte, curiosul care o va deschide
pe cea in care am presat plinsul, il va gasi uscat,
amintind de culorile toamnei, fara pic de viata,
fara lacrima, fara dor, fara nume, doar amintirea
cuiva care a plins prea mult uneori.
Insa legea aceasta care a curmat plinsul, legea aceasta...
atita tristete in urma sa, atita incordare si teama
si lipsa oricarui zimbet pe chipul cuiva!
in lipsa lacrimei piatra a devenit piatra
si zimbetul amintirea cuiva care si-a regasit visul
in clepsidra timpului.
sa stergem legea, sa o stergem...
prima care a plins a fost piatra, cu hohote, cu speranta,
cu zimbete printre lacrimi, cu teama si uitare.
pamintului i s-a nascut primul rid in care
intiiul izvor si-a gasit o cale.
Barbatul il privea pe tinarul care i-a indemnat sa arunce cu pietre
in femeia cea nerusinata care, nici macar acum, condamnata,
nu inceta sa-i ispiteasca cu gesturi usuratice, cu priviri obraznice,
femeia aceasta care si-a facut caminul de ris si a nascut copii cu necunoscuti.
Tinarul ii indemna: „ Sa arunce piatra cel fara de pacat”
S-a aplecat spre prima piatra zarita in praful aleii, a incercat sa o ridice,
dar era grea, atit de grea cum nici o alta nu se afla, tone de plumb
pareau ca se ascunde in miezul ei si nu o putea ridica.
Sa arunce piatra, sa o arunce cu furia zilelor de post, cu durerea tipatului
pe care animalul il scotea cind era sacrificat zeului nesatul.
Sa arunce piatra care ar fi sters zimbetul obraznic de pe chipul femeii acesteia
care credea ca i se cuvine iertarea, care, ocrotita de bunatatea acestui tinar,
va continua sa-si tirasca trupul si sufletul in pacat.
cei intotdeauna iertati sint cei fara rusine, cei care cred ca li se cuvine,
cei ce traiesc fara teama mortii, fara teama vietii, fara boala, fara durere,
incercuiti de propriile dorinte pe care si le satisfac fara sa auda plinsul copiilor,
durerea iubitilor, furia zeilor: sa arunce piatra, el primul osindit la o viata fara pacat.
Dar piatra se impotriveste, il asculta pe tinarul barbat nascut sa aduca iertare
nascut sa sterga nu lacrimile lasate in urma de crima, ci crima
iubeste, iubeste pe aproapele tau ca pe tine insuti. Insa el, neprihanitul, nu se iubeste,
orice gind lumesc i se pare un pacat asa ca nu poate ridica piatra.
omul bun nu se crede cu adevarat bun, se indoieste intotdeauna si crede ca,
prin bunavointa zeilor ar putea fi mai bun, mai neprihanit,
asa ca nu poate ridica piatra, ea e gera de toata credinta pe care o poarta cel smerit.
Insa cel intotdeauna iertat se va crede de mii de ori binecuvintat
si va pacatui la nesfirsit dependent fiind nu de pacat ci de iertare.
Cu cita nepasare a primit iertarea femeia cazuta in pacat,
pina si sotul inselat s-a crezut binecuvintat de aceasta iertare neasteptata
care nu s-a datorat decit pietrei, ea, devenita atit de grea incit nu putea fi ridicata,
azvirlita nici atit, poate doar in vreo stea ratacita din intimplare
deasupra spectacolului in care femeia nerusinata va continua sa-si ofere trupul
pentru totdeauna altcuiva.
121.
In genunchi, cu mina inca pe piatra care nu se lasa clintita, ridicata,
cel fara de pacat isi simte umarul atins de tinarul care i-a indemnat sa loveasca...
stau amindoi aplecati peste piatra si isi soptesc cuvinte auzite doar de ei:
„Tu te-ai nascut sa ii judeci pe toti”, „Tu te-ai nascut sa ii ierti pe toti.”
se privesc cu ochii obositi, unul de furie, altul de durere... „Cu ce pret?”
buzele lor rostesc impreuna aceasta intrebare, cu ce pret ii judeci,
cu ce pret ii ierti.
Tinarul ii vorbeste in soapta, sa ajunga taina numai la el,
trairea fara de pacat ar trebui sa fie usoara, nu o povara. e mai grav sa poftesti,
sa te ranesti singur numai pentru a urma o lege in care nu crezi.
postul trebuie sa-ti faca inima usoara, cel fara de pacat aproape zboara...
furia celui care se crede curat este cea care nu-l lasa sa urneasca piatra.
nerusinarea acestei femei e doar o boala care nu poate fi vindecata decit prin iertare.
de ce e un semn de indoiala, de intrebare, in privirea ta? intreaba tinarul.
te vindeci tu, nu ea. mintile ei sint intunecate si, oricit as vrea, nu o pot ajuta...

si tinarul ridica piatra, usoara ca o stea, o ridica si o aseza in mina femeii,

„arunca tu piatra catre cel fara pacat, arunca”. femeia a tacut.
trupul ei desfacut se strinse de teama in fata pietrei ascunsa in causul palmei,
trupul ei a tacut si s-a inchis ca o planta neudata,
piatra fusese deja, fusese deja aruncata...
???
dupa toata povestea asta inima i-a sarit din piept,
s-a mutat cu citiva centimetri spre dreapta
iar ritmul ei s-a modificat usor.
la inceput n-a mai stiut sa respire,
i-au trebuit alte sute de ani sa se obisnuiasca
cu suflul necunoscut pina atunci trupului sau.
a invatat ce e teama, caci inima, nemaifiind in causul sau
o lua razna la orice mica emotie si nu putea sa o tina in friu,
avea propria viata care il condamna la prudenta,
la liniste, la adevar. era destul de greu pentru sufletul sau,
mai greu chiar pentru mintea sa.
erau obisnuite sa razbata, sa invinga, sa fie calau
in numele unei lumi mai bune ucidea visul oricui.
acum pasea cu grija si stia si el ca inima e fragila
si tocmai de aceea isi supunea sufletul si trupul ritmului sau.
a incercat sa uite, a dormit secole de-a rindul
numai pe partea stinga, poate poate inima va aluneca in locasul sau.
insa stia ca nu asa...
pina la urma tot ea, cea care i-a aruncat inima la citiva centimetri distanta,
tot ea i-a asezat-o usor, usor inapoi.
nu si-a dat seama cum si cind s-au intimplat toate acestea, dar s-au intimplat.
inima lui batea acum in ritmul obisnuit, si-a regasit vechea privire si a stiut
a stiut ca atunci cind inima i-a revenit, ea a murit.
n-a mai reusit sa-i multumeasca. oricum, devenise o straina,
nici macar nu mai purta numele pietrei, era cazuta intr-un vulcan
cu sandale cu tot...
vei dansa cu mine
vei dansa cu mine ultimul vals,
fara nici un cuvint, fara nici un gind de bun ramas.
nu vor exista amintiri, nici oglinzi care sa ne calauzeasca pasii
vom fi doar noi, in acea prima incapere in care ne-am intilnit.
nu aveam nume si nu stiam cum arati, linia spatelui tau era singura
unica pe care o vedeam preocupata sa-si stringa lucrurile si sa plece,
ca intr-un divort petrecut inainte de o eventuala logodna, ca o fuga...
n-am parasit inainte de a fi impreuna, inainte de a ne cunoaste,
in prima zi in care ne-am intilnit.
vom dansa impreuna acel dans pe care ar fi trebuit sa-l dansam atunci,
cind nu aveam chip, cind trupurile ne erau atit de departe incit
nu s-ar fi putut regasi decit in aceasta inlantuire din ultimul vals
pe care il fredonam in fiecare zi si care seamana cu tacerea.
nu exista trecut, nu exista un alt miine dupa azi,
asa ca regretele, reprosurile, dorintele, totul, ar fi fara sens
in afara de acest ultim dans care ne poarta dincolo de priviri,
in care uitam ca este vorba despre noi si ne intoarcem in clipa aceea fara glas.

daca a fost un test, ma recunosc infrinta,

ma voi retrage in spatele tacerii, voi fi ceea ce sint, o stinca.
ma vrei invaluita in singuratate, ma vrei cit mai aproape de moarte,
insa piatra nu e niciodata singura si nu asteapta. nu mai asteapta.
se vor gasi destui nebuni care sa o ciopleasca, sa-i faca chip
si multi copii care sa-si lipeasca urechea de suprafata rece si sa asculte
cintecul din miezul de nisip.
chiar si tu vei ridica o casa din trupul meu rastignit.
singura nu ma voi clinti, nici daca, iar, m-as indragosti,
ma voi purta ca o marioneta ce are nevoie de sfoara, de roata,
pentru a capata forma si viata, pentru a construi
toate drumurile pe care veti pasi, pe care le veti cauta,
in care va veti rataci.
ca intr-un joc pentru copii: cine se misca primul va pieri.
dar tu deja stii: esti de demult, de dinainte de tot,
vei inventa atitea masinarii care sa ma urneasca incit vei uita
ca la inceput, cind ai desenat roata, ai vrut doar sa ma intorc.
la tine? in joc?
nu mai are nici o importanta, macaraua ridica blocul de gheata si il aseaza
peste un altul, aproape la fel cum ne ridicam noi, piatra pe piatra,
pina ajungeam la cer.
insa totul e fragil si se va sfarima la primul cutremur.
nimic nu se imbina perfect, piatra nu mai imbratiseaza piatra,
iar fierul e o cirja prea moale pentru un suflet defect.

Totul este, va fi, ca in trecut

n-ar avea nici un rost drumul pe care merg
daca nu s-ar schimba ceva, ceva marunt, ca o virgula.
totul a devenit mai greu cu fiecare zi
si piatra nu s-a mai clintit.
cartile insa au devenit usoare, au plutit la
fiecare pagina citita, au ravasit lumea si
au inlocuit toate visele.
erau toti indragostiti de povestile din si dintre carti
hipnotizati fiecare de catre o alta poveste.
poate ca atunci cind s-ar fi terminat povestile,
cind ultima carte s-ar fi inchis,
oamenii ar fi cazut intr-o depresie adinca.
dar povestile nu se termina niciodata si,
pentru ca nu mai era timp de scris,
oamenii stateau in fata unui povestitor
si-i citeau povestile cu privirea din privire.
erau multe scene deschise pe care urcau povestasii
si ramineau tacuti, aproape fara sa clipeasca,
in fata unei multimi care citea in adincul irisului.

am vrut sa nu existe carti, am vrut ca povestile sa fie insotite de voce.

amintirea gesturilor celui care ne duce in lumea povestilor...
am vrut sa nu ajungem iar la o singura si mare biblioteca
in care sa ne pierdem viata traind in lumile inchipuite de altii..
am vrut.
dar oamenii nu pot trai fara povesti, fiecare viata e o poveste
care asteapta sa fie spusa altcuiva. fiecare viata este o voce,
o speranta catre altceva, o fereastra catre un miine fara de sfirsit.
dar eu stiam ca si povestile fara sfirsit se opresc undeva,
altfel n-as mai fi mers pe acelasi drum atitea secole,
trebuia sa gasesc calea, sa ies din cerc, sa ma opresc
acolo unde malul oceanului ma asteapta si-mi interzice
sa ma imbarc pe una dintre corabii. trebuie sa existe un sfirsit...
iar cartile se tin in viata unele pe altele. cartile nu au sfirsit si nici inceput.
fiecare cuvint, fiecare litera, fiecare virgula sta ca inceput pentru o alta carte.
trebuia sa ard biblioteca inainte de a exista carti,
sa-l inec pe Teuth cu toate literele lui in cel mai negru ocean.
Si l-am inecat.
Insa povestile au curs mai departe
si-n fiecare sat, in fiecare cetate, erau oameni care cintau intimplari minunate
era atita liniste peste tot incit nu se auzea decit murmurul povestasului,
ascultatorii se adinceau in poveste si nimic, nimic din ceea ce ii inconjura
nu mai exista. Lumea incremenea...
S-a ajuns chiar ca povestile sa fie citite in privirile povestitorului,
intreg universul tacea si privea in irisul acestui domn care
se lasa citit pina in adinc pina cind, pina cind disparea.... nu mai exista.
Cel mai greu a fost cind am ramas ultimul povestitor.
din povestile mele nimeni nu poate iesi, fara sa stie omul a inceput a trai
in lumi imaginare, toate aflate in mintea mea, nu a lor.
Era ca si cum ar fi trait, ar fi iubit, ar fi muncit. Insa nu faceau nimic altceva
decit sa umble prin istoriile din mintea mea si sa retraiasca aceleasi vieti
traite de altii, altcindva.
Pamintul era la fel de pustiu ca la inceput. Clipeam rar, iar pleoapele mele
se inchideau ca fosnetul filelor de carte. asa se auzeau...
In mintea mea oamenii intrasera iar in Biblioteca si....
citeau acele carti de demult arse. asadar, toate vietile se traiau simultan
toate, asa cum e scris in oase...
Dumnezeu a creat lumea intr-o singura zi.
Nu a avut planuri elaborate, n-a vrut sa se amuze
si nici nu s-a crezut artist peste noapte.
pur si simplu nu s-a abtinut.
Nici n-ar fi fost necesara o intreaga zi pentru a o crea,
o fractiune de secunda ar fi fost indeajuns,
asta daca timpul ar exista.
o picatura de apa in oceanul de neant. atit.
si lumea intreaga s-a nascut.
nu avem nevoie de calcule elaborate pentru a sti
ca picatura aceea era o lacrima pe care Dumnezeu
nu si-o putea opri.

totul e mult mai aproape decit crezi,

ea si pamintul au ajuns aici intr-o singura noapte,
in visul cuiva adormit pe o stea de departe,
s-ar fi intors acasa cu secole inainte sa existi tu,
dar acel cineva s-a trezit si ar trebui sa adoarma iar,
pentru a calatori inapoi. sintem in visul nimanui,
asteptam, ne invirtim in cerc si in jurul axei
pina cind va adormi altcineva de acolo
si ne vom putea intoarce.
intre timp stam la umbra soarelui, visam,
iar in vis trimitem alte stele departe,
sa duca povestea noastra si sa se intoarca
intr-o alta noapte.
nu poti ajunge niciunde daca nu dormi,
poti sa uiti, poti sa te amagesti
ca somnul tau e fara vise,
poti sa nu crezi,
deja esti in tarimul de unde ea, piatra,
pamintul,
s-au intors.

Dumnezeu ne cauta...
a aruncat cu o piatra plamadita din lutul
folosit de tatal sau la olarit,
din citeva seminte scuturata de iarba inalta pina la cer
si din rasuflarea mamei,
a aruncat cu o piatra spre marginea lumii lui,
acolo unde se povestea ca doarme nimicul,
si a asteptat ca ea sa se intoarca.
Nu s-a intors,
iar El asteapta si acum pe malul nimicului
si cauta cu privirea sa vada, sa auda, sa simta
piatra cum cade,
semintele cum incoltesc,
rasuflarea mamei care suspina intr-un cintec
neauzit pina acum.
Insa universul e mult prea departe acum,
neantul s-a inchis in jurul lui
si piatra se rostogoleste albasta si trista,
purtind in unicul cintec,
dorul de miinile lui.
Dumnezeu ne cauta, ne asteapta,
nu mai e copil demult
si nu vrea sa moara
pina nu ne intilneste.
Ar trebui sa adoarma macar citeva zile,
in visul lui inca ne.ar plamadi si,
mai mult ca sigur,
am simti fiecare imbratisarea miinilor lui.

la un moment dat totul era lichid

omul trecea prin tot,
inima trecea prin zid.
singura cale era sa curgi prin vid
altfel riscai sa te amesteci cu orice piatra,
cu orice planta,
parea ca totul plinge la infinit
si calatoream, pamint fluid,
printre stele.
era mai greu cind ajungeam aproape de soare
si incepeam sa ne evaporam,
particule fine de vis se imprastiau
si straluceau ca o ploaie de vara.
nu era rau, te puteai odihni,
nu te mai durea nici un os,
insa,
dorul de o simpla imbratisare
incepea sa creasca, sa aduca aproape lichide care
nu se puteau amesteca
si se infasurau unele in jurul altora pina impietreau.
abia atunci pamintul a inceput sa semene cu o sfera,
sa se roteasca, sa pluteasca,
abia atunci a devenit rece si mai putin lichid,
din dorul unei imbratisari tacute,
care sa dureze la infinit....

totul depinde de citi ingeri intilnesti.

nu este adevarata povestea cu mastile,
nici diavolul nu te ispiteste sub chipul ingerului,
nici ingerul nu te pune la incercare
sub povara unei costumatii diavolesti.
totul depinde din ce unghi privesti,
in vietile tale nu faci altceva
decit sa-ti muti corpul, milimetru cu milimetru,
in diferite pozitii: poate il zaresti.
ingerii iti ating umarul usor, sa te intorci,
sa ii privesti si, iti intimpina nedumerirea
cu zimbetele cele mai lumesti.
nu-i recunosti...
mult prea tirziu, cind gindul se intoarce in timp,
te intrebi; oare?
desigur, dar nu mai are nici o importanta,
ramine doar sa le multumesti.

Primul razboi:
un om a aruncat cu un om intr-un alt om.
Nu intelegea nimeni de ce, si totul a ramas neclar
pina cind ne-am dat seama ca primul ii dorea soarta celuilalt.
a aruncat cu un om asa cum aruncam acum pietrele pe suprafata apei
si s-au facut valuri uriase...

1.sfirsit

intorc filele incet

ca si cum ar fi vorba despre o alta carte,
paginile albe asteapta citeva hieroglife de cerneala
dar
nici o litera, nici un cuvint sau gind
venite din alta parte.
si incep, scriu:
povestea se petrece cu o stinca in piept
si se ridica pina la ultima clipa
pe care ma prefac ca nu o inteleg.

o carte despre nimeni

o carte despre fiecare
o carte despre mine:
Piatra

privim la facerea si desfacera lumii

ca la un tesator nepriceput, nehotarit...
insa, in final, pinza cu care ne imbracam timpil,
stincile si molozul instinctelor,
pare a cere aplauze prelungite.
dar actul nu s-a incheiat,
pietrele sint inca amutite de atita maiestrie si,
s-ar putea sa amuteasca orice alta vietuitoare,
vom fi o lume de statui viu colorate
si ne vom gasi greu locul in mereu reinnoitul peisaj.
tac.
i-ai luat crucea din spate si ai plecat,
te credeai miintuit.
insa el a intors obrazul si a primit o alta cruce,
i-a fost luata si ea de vreun frate de-al tau
gata mintuit si el..
nimeni nu s-a gindit sa ia omult de sub cruce
si sa-l intrebe, sa i se aminteasca drumul, calea.
fiecare ridica cite o cruce care i se punea in circa,
pentru ei aceasta era calea: drumul suprapus unui alt drum.
omul raminea rastignit sub o falsa povara,
caci nu apuca sa simta, sa miroasa, sa care lemnul proaspat taiat..
a fost rastignit pe ultima cruce, iar voi,
aflati acum la o rascruce, va hotariti sa urcati
sus, sus pe cruce orbi, si fara a gasi calea.