Nu există în această lume pământeană suflete mai îndurerate decât cele ale oamenilor.

Ele se
pierd într-un fel de gol interminabil, un gol al golurilor, al imensităţilor, al infinitului. Şi se întorc
între lacrimile unui singur om, un om al oamenilor, pământean, infinit şi gol.
Ecleziastul spune: „Mai de preţ este ziua morţii decât ziua naşterii”. Oricum am privi-o şi
oricât ar părea de paradoxal – şi subiectul a fost amplu dezbătut din antichitate până astăzi –
problema centrală a vieţii nu este viaţa, ci moartea, chiar dacă strategic ne prefacem că uităm acest
lucru. Aceasta face parte organică din viaţă, este umbra sa invizibilă, negativul ei proxim.
Viaţa nu se poate contura în hăul intemporal, nu are niciun sens fără un semn limită, în afara
implacabilului sfârşit. Viaţa şi moartea reprezintă un tot unitar, apodictic, ele nu pot exista una fără
alta, căci în absenţa vieţii ar fi absurd să se vorbească despre moarte, şi invers. Începutul şi sfârşitul
sunt reperele osmotice ale aceluiaşi întreg, în care spaţiul şi timpul se mărginesc şi dez-mărginesc
deopotrivă. Limita şi sfârşitul reprezintă acel ceva prin care fiinţa începe să fie.
Omul începe să moară odată cu o conştiinţă a faptului că va muri. Moartea sa este suma
tuturor „morţilor” pe care anterior le-a murit, trăindu-le. Fiinţa umană moare continuu încă de la
naştere, moartea urcând în ea precum mercurul în termometru. Numai animalul moare în chiar clipa
care moare. Omul când moare propriu-zis, într-un anumit fel este mort demult. În acest caz, moartea
este un proces, pe când la animal este doar un accident, o întrerupere bruscă a unui metabolism. În
timp ce în „paginile” vieţii se mai poate citi câte ceva, cele ale morţii rămân total opace,
inaccesibile. Neputându-le deduce din natura sa, atributele îi sunt date morţii şi rămân a fi deduse,
până la urmă, tot din viaţă, ca parte văzută a întregului, ca unică pistă thanatologică. Cu toate că,
practic, cu toţii reuşim să murim, nimeni nu poate explicita, nu poate experimenta clipa deplină a
morţii, indefinitul pe care îl deschide. Participăm involuntar la un mister la a cărui prezenţă putem
riposta doar cu neputinţa mirării. Nu ştim ce este moartea, dar ştim neştiind că ne îndreptăm sigur
spre ea. Replica dată morţii nu poate fi decât viaţa, intensitatea ei, nu opusă acesteia, ci integrată
procesului ei inextricabil, familiarizării cu datele ei. Viaţa este tocmai acest unic şi nerepetabil
pretext al familiarizării cu propria limită. Cine acceptă senin limita, ocurenţa sa, o poate depăşi.
Neputând-o prinde în plasa comprehensibilităţii, a unei scheme logice, neputând-o judeca într-un
alt temei decât în acela al vieţii, în cele din urmă ne-o facem aliat, îi împrumutăm propria respiraţie.
Neputând gândi moartea, nu ne rămâne, după cum s-ar părea, decât două soluţii: sau să gândim
asupra morţii, în jurul morţii, cu privire la moarte, sau să ne gândim la altceva decât la moarte, de
exemplu la viaţă.
Încă din antichitate ştim că se poate ca viaţa să fie moarte şi moartea viaţă. Unghi din care
viaţa ne apare ca un prolegomen, un fel de cotidiană obişnuinţă cu moartea, un amestec în care nu
ştim cu exactitate unde începe una şi unde se sfârşeşte cealaltă. Numai că moartea ca fenomen nu
ne-o putem apropia, pentru că, deşi face parte din noi, ne rămâne mereu exterioară. Misterul ei o
face şi mai tenebroasă, şi mai inexpugnabilă, împotmolind gândirea ce încearcă a o aproxima în
mlaştinile ei labirintice. Conform Sfântului Vasile, prima definiţie a filosofiei este meditaţia asupra
morţii, ca atare nicio gândire nu o poate ocoli. Aparent alteritate agresivă, fără chip, în prezenţa ei
ante festum nu putem descoperi nicio urmă. Stăpână a trupului din care-şi retrage treptat timpul,
moartea rămâne, până la urmă, concreteţea sintetică a existenţei. Ea reprezintă condiţia vieţii,
întrucât ea reprezintă în mod paradoxal negaţia acestei vieţi. Deşi locuieşte în fiecare dintre celulele
noastre, totuşi, nu ne aparţine, orizontul ei amfibolic scapă oricărei determinări.
Experienţa definitivă a morţii nu poate fi în niciun fel încercată. Nu există moarte de probă,
finitudine cu valenţe paideice. Iar din moartea celorlalţi nu putem înţelege nimic, deci moartea, în
negativitatea sa, o gândim în relaţie cu semenul. Prin moarte rupem orice relaţie anabasică, orice
1
raport cu timpul, ne plasma definitivă în nihil-ul ei. Totuşi, dintr-o perspectivă mai largă, moartea
ne apare mai logică decât viaţa, aceasta din urmă fiind mai degrabă fructul unei excepţii. Viaţa este
şi hazard, pură întâmplare, devenire necesară, pe când moartea celui viu este certitudine. Tot-ceea-
ce-devine dovedeşte, tocmai prin devenire, că nu este necesar, deoarece singurul lucru care nu poate
deveni este necesarul, întrucât necesarul este. Moartea nu se confundă cu inexistenţa, cu vidul,
deoarece este inexistenţa plus încă ceva. Poate muri numai ceea ce a avut odată viaţă, ceea ce a
atins pragul Dasein-ului, acea inexistenţă ce s-a metamorfozat, nu cea care rămâne în veşnica
potenţialitate. Inexistenţa nu este moarte, este doar non-viaţă, virtualitate. După cum moartea este
mai mult decât nimicul, este nimicul trecut prin viaţă, prin deliciile sau absurdul fiinţării. Raţional,
noi nu putem gândi sfârşitul decât ca pe un element total străin, ca pe o linie dincolo de care bântuie
neantul. Starea de moarte este eternul, nu moartea, context în care viaţa este doar un drum temporal
spre mormânt, câteva clipe în care sufletul zăboveşte prin carne şi oase.
Morţii proprii nu-i putem atribui nicio realitate, deşi suntem subiecţii şi actanţii actului ei
finalizator. Deşi o posedăm în mod personal, ontologic nu ne aparţine. Omul ocupă un spaţiu şi
consumă un timp care nu-şi găsesc aparent nicio noimă praxiologică. Privit strict profan, un nimic
intersectează spaţio-temporal un alt nimic, un gol. Neantul se ridică promiţător în picioare pentru
câteva momente, pentru a se retrage apoi în hăul din care a ieşit. Subiecţi şi predicaţi ai ei, moartea
noastră s-a născut odată cu noi, fiind un concept care capătă consistenţă doar devorându-ne. În
inexistenţa ei punem, ca mărturie, propriul nostru trup, imperativul ei absolut obligându-ne la
aceasta. Din perspectiva eului, moartea nu are niciodată prezent. Prezenţa ei este de fapt ne-timpul
care ne cuprinde, ne învăluie în întregime, întotdeauna tardiv… moartea ne ajută să luăm timpul în
serios. La urma urmei, şi moartea trăieşte prin noi, căci fără noi, fără materiala noastră efemeritate,
nici ea nu ar exista, ar fi doar promisiune. La fel cum şi noi îi trăim contradictoriu imaterialitatea.
De fapt, noi nu am făcut decât să ne „naştem” dintr-o moarte în alta, cu un interval în care spiritul
caută a se dezmetici. „Şi astfel, cine gândeşte moartea, gândeşte viaţa.” Existenţa ei nu se supune
unei isodări conclusive, cu toate că o posedăm şi ne posedă, ea nefiindu-ne niciodată contemporană.
Asta pentru că, după o spusă epicureică, „atât cât existăm noi, moartea nu există, iar când vine ea,
noi nu mai existăm”.
Despre moarte nu se poate vorbi niciodată „argumentat”, dar nu se poate nici tăcea, deoarece
tăcerea este unul din argumentele ei forte. Perspectiva ei dă nevăzutul semn al echilibrului,
reprezintă talerul care, deşi nu conţine nimic, indică prezenţa vieţii. Trupul neînsufleţit vorbeşte
(încă) tot despre viaţă, despre o temporalitate cu semnul schimbat. La finalul finalului încetăm nu
doar să fim, ci şi să ne trăim propria moarte. În fapt, moartea proprie există doar în timpul vieţii,
căci nu există moarte pentru cel ce a trecut Styxul. Din perspectiva eului există doar moarte trăită
a prioric, subiectul nu poate trage nicicând concluzii a posteriori. Iar ceilalţi nu mor decât în
imaginarul nostru, acolo unde, de fapt, au şi trăit. Moartea noastră va fi întotdeauna problema vitală
a celorlalţi. Atâta vreme cât trăim nu facem decât, conştienţi ori nu, să întreţinem, să hrănim
perspectiva morţii, pentru că noi îi asigurăm substanţa. Noi nu ne murim doar propria moarte, cu
noi (individual) moare întreaga umanitate, o formă specifică şi unică a acesteia. Mai mult, murim
întotdeauna cu sentimentul că fiecare dintre noi este primul care moare.
Moartea noastră îmbogăţeşte o trăire, nu un adevăr, adânceşte, nu elucidează un mister. Este
mai mult întrebare decât răspuns, este ubique et nasquam. Cu fiecare din noi timpul îşi pierde o
dimensiune, un ecou sacru. Dacă omul este rezultatul Creaţiei, sfârşitul lui este în bună măsură de-
creaţie, re-crearea epifanică a altei dimensiuni. Moartea nu este suma tuturor vieţilor curmate, nu
este nici numai moartea noastră, ci este mai degrabă golul vital în marginea căruia vieţile prezente
2
şi viitoare îşi vor „consuma” limitele spaţio-temporale. Nu putem trăi în mod autentic decât fiind
dispuşi a muri (măcar ipotetic) în fiecare clipă, ne adecvăm mai bine la viaţă, la adevărul ei, cu
sabia finitudinii deasupra capului, căci nu poţi trăi moartea fără a muri imediat pentru a o fi trăit. O
trăieşti murind-o şi mori pentru că ai trăit-o.
Teama sfârşitului reprezintă, până la urmă, un imbold intern, o combustie a vieţii, starea
contradictorie pe care nu o putem accepta, dar fără de care nici nu am putea trăi. Faptul de a şti că
poţi sfârşi oricând, că oricum vei sfârşi odată, este mult mai de preţuit decât neputinţa,
imposibilitatea de a sfârşi vreodată. Când murim, de fapt încetăm să mai „secretăm” timp. Sfârşitul
nu poate fi învins decât prin voluntara accepater, prin abandonul în ipseitatea sa. Lupta cu moartea
este – nu în sensul de a o anula, ci în acela de a capitula optimist –, o luptă cu destinul, cu
necunoscutele vieţii. Într-un anume sens, „vinovată” de moartea noastră este naşterea noastră.
Numai că această naştere, atinsă eo ipso de imperativul finitudinii, valorează cât toate morţile din
lume la un loc. O dată cu viaţa noastră se naşte şi moartea nostră, în gena începutului se află înscrisă
şi propria ei limită. Dar fiinţa vieţii este totodată moarte. Orice lucru care intră în viaţă începe o
dată cu aceasta să moară deja, să se îndrepte către moartea sa, şi moartea este totodată viaţă. La
urma urmei, ea este şi o problemă de limbaj, ca locuire în interiorul lui, nu doar una strict
antropologică. În limbaj putem muri chiar în viaţă fiind, pierderea esenţei lui este, probabil, prima
formă de aneantizare a fiinţei. Bolile, decrepitudinea, disfuncţiile metabolice sunt aliaţi preţioşi în
lupta cu inacceptabilul sfârşit. Toate acestea, contrar părerii imediate, sunt angajate în slujba vieţii,
neobosind să ne avertizeze, să ne pună în gardă: memento mori.
Moartea fiinţei topeşte simultan spaţiul şi timpul în magma indefinibilului, făcând din ele
unul şi acelaşi lucru, unindu-le pentru totdeauna în sânul inexistenţei. În timp ce omul nu se poate
concepe în afara existenţei concrete, Dumnezeu îl vede şi îl cunoaşte în inexistenţa sa. La El, omul
există chiar în inexistenţa pre-adamică, trecerea lui în act, în chip şi asemănare fiind o urmare a
absolutei măreţii şi libertăţi divine. Prin crearea omului, inexistenţa nu a fost împuţinată, ci doar i
s-a oferit şansa reflectării în propria umbră. Inexistenţa (starea de potenţialitate) rămâne constantă,
indiferent cât din ea s-a materializat, a trecut în fiinţare. Numai existenţa, raportată la absolutul
increatului, rămâne mereu variabilă. Dar fără prezenţa omului nu există natură, nu există
Dumnezeu, nu există nimic, nici chiar moarte nu există. În orice timp, omul a fost şi este şi va fi,
deoarece timpul se produce ca timp doar atâta vreme cât omul este. Ireversibilitatea temporală ne
constrânge să fim ceva, ne deschide spre alteritate, obligă fiinţa la abandon sau fiinţare. Aşa după
cum ne trăim viaţa noastră unică, tot aşa ne vom muri şi moartea noastră unică. Singura cale sigură
spre moarte rămâne viaţa, căci noi putem trăi, intui sfârşitul, doar fiind în viaţă.
Relaţia dintre Soma și Psyche nu este o relație dintre două entități divergente, ci doua fețe
ale aceluiași chip. Prezența și absența absolută, moartea este durată fără timp, limitare fără limită.
În definitiv, trăim atâta viață câtă moarte putem accepta, câștigăm atâta trăire câtă moarte putem
înțelege, învinge. Ea se adaugă trăirii doar în măsura în care știm, am învățat să o scadem. Cu alte
cuvinte, ea ne reîmpacă, ne mediază relația cu timpul, ne retrage punctual în imaterialitatea care,
pentru o clipă, ne-a expulzat în existență.
Dimensiunea și forma cuprinderii morții în interiorul vieții este reevaluat de creștinism,
perspectiva sa teologică făcând din ea un proiect de viață. Pentru a fi părtași la învierea lui Hristos
(și a noastră) trebuie să murim mai întâi în numele Lui, a învățăturii Sale. „Căci pentru mine viața
este Hristos, și moartea un câștig”. Prin actul botezului creștinul a murit deja sacramental în Hristos,
condiție sine qva non a unei vieți noi, după moarte trupul transformat putând fi unit cu sufletul.
Viața creștină nu este decât modalitatea pur umană de a putea muri în Hristos. Refuzând viața
3
metaempirică, supratemporală, omul adamic a ales cvasiconștient căderea din Timp. Prin moarte
am putea reveni în grațiile lui pierdute, uitate. Fără această deschidere, moartea este ghilotina
peratologică, nesfârșita tăcere, neant pur. Sens în care viața – trăită mereu în paralelitatea teofanică
a morții – , ar putea căpăta un rost mundane, o logică. A crede în moarte, în finalul ei apoteotic, a
crede în ea ca trăire de-temporalizată înseamnă, de fapt, a crede în Dumnezeu. Nimic și nimeni nu
apropie mai tare de El decât concretețea brutală a sfârșitului. Spaima de moarte este în bună măsură
spaima de necredință, de irosirea unei existențe care, finalmente, nu poate motiva decât absurdul.
La fel cum originar ea decurge din persistența păcatului, găzduit și alimentat de partea
neîndumnezeită a omului. După cum, de asemenea, este spaima de ne-ființă din noi, situație ce
istoricește a determinat o adevărată „pastorală a fricii”. Ca atare, existența ce o avem la îndemână
ar trebui să fie un aprofundat și intens curs de învățare creștinească a morții. „Cine a învățat a muri
s-a dezvățat a robi. A ști să mori este a fi mântuit de orice supunere și încătușare”. Așa cum pentru
a trăi e necesară o continuă pregătire, și moartea, la rândul ei, necesită o minimă propedeutică. Prin
participarea proprie la actul morții săvârșit în Hristos, Dumnezeu este făcut părtaș la proiectul
destinal al omului și al lumii.
Viața și moartea sunt un binom, sunt două cuvinte care, în rugăciune, ar trebui rostite
împreună. Omul nu își trăiește viața și își moare moartea, ci își trăiește viața-moartea. Am putea
spune că viața însăși își „secretă” moartea, în perspectiva învierii, pentru a-și putea procura un sens,
după cum moartea anunță ecoul altei vieți. Trăirea morții ca finalitate începătoare, care poate
deschide o altă dimensiune ființei, care poate transforma neantul în spațiul transcendental proxim,
ne este oferită de învățătura biblică, de dogma creștină. La refuzul sau la promisiunea ei cathartică
participăm nolens-volens. „Astfel, nu numai zelul celor care-l caută îl dovedesc pe Dumnezeu, ci
și orbirea celor care nu-l caută”. Prin moartea trăită în credință, omul poate deveni contemporanul
lui Dumnezeu. Ontologic asumat, finalul lumii poate deveni o ars moriendi în care totul se poate
metamorfoza într-un nou început. Un început în care natura contrariilor se contopește, timpul și
spațiul nu mai au durată, întindere, ci doar o dimensiune pură. Credința și natura morală a faptelor
din timpul vieții pot da morții o logică, o etică, chiar un stil. Pentru că faptele și gândul care le
produce au aceeași natură. Funcție de care sfârșitul ne poate arunca în indistincția suferinței sau ne
poate re-adamiza. Avându-L ca sens și finalitate pe Dumnezeu, finalul ne apare doar ca borna
temporară relativă, treapta ce ne poate plasa în centralitatea sa mântuitoare. Faptul că omul nu este
și nu-și poate fi scop ultim este lămurit în mod limpede și brutal de sfârșitul ireversibil, căruia nu-i
putem găsi o explicație strict umană. Moartea este încă pragul uman al infinitului, intervalul optim,
atemporalitatea concentrată în chiar neputința limitei.
Viața este mereu nesigură, mereu de căutat, pe când (odată născuți) moartea rămâne sigură,
prezența ei fiind mereu un reper la îndemână. Orizontul său este și de aici, și de dincolo, ea leagă
două lumi a căror cheie se află concomitent în profanul și în sacrul care dăinuie în noi. Repetând o
vorbă noiciană, am putea spune că este „închiderea care deschide”. Închide datele unei imanențe
pentru a deschide perspectiva unei transcendențe. Pentru a ne mântui avem nevoie de un alt mod
de trăire a efemerului și a eternului închise în noi, de o altă coincidentia oppositorum, de o altă
convergență a primordialității noastre ultime. Nu putem înțelege misterul morții, dacă nu înțelegem
misterul nașterii, al învierii, absolutul paradigmei hristice. Nu putem înțelege trupul dacă nu
înțelegem abisalitatea sufletului. Credința nu ne ajută neapărat să înțelegem mai bine moartea, ci
ne ajută doar să ne-o asumăm eschatologic. Actul nașterii nu este anulat de ruptura sfârșitului, ci
pus mai temeinic în valoare. Sfârșim, de fapt, și când ne naștem, sfârșim un eon de inexistență, de
absolută singurătate. Moartea face parte totuși din existență, îi marchează prezența, îi anunță
4
ultimativ măreția. Creștinește, murim direct în scutecele noii lumi, a lumii de apoi. Ca atare,
moartea nu este negativitate, ci este totalitatea care oferă o viziune sinoptică asupra întregului
existenței. Prin intermediul ei, plusul ek-static își conține minusul in-static. Drumul omului-spre-
moarte este, de fapt, „impropriere”, poate reprezenta recâștigarea mântuitoare a vieții pe măsura
pierderii ei. Viața devine o formă prin care ne reprezentăm concret/simbolic moartea, iar moartea
– finala ei revelație. Dumnezeu este singura formă concretă în care putem gândi finitul și infinitul,
moartea și învierea. Moartea pare a fi o „uitare a ființei” doar pentru a redeveni pretextul, kerigma
reimaginării ei într-o nouă ipostază. „Iar când acest trup stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune și
acest trup muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: moartea a fost
înghițită de biruință”. Abia atunci vom putea trăi dincolo de viața pământească și de moarte, în
promisul tărâm al ființei reîndumnezeite, pure, sinonimă aceleia de dinaintea Căderii.