Viață-moarte

Mourir, c est accomplir un acte d une portee incalculable,

(A. France, La jardin d Epicure)

Pe cele două recesivități (materie-viață și corp-psihic) se grefează o nouă recesivitate:

viață-moarte. În moarte sint angajate materia, viața și psihicul. Spuneam că de pe urma morții
profită direct materia brută și indirect viața, care continuă înnoindu-se. Indirect, și conștiința
profită de pe urma morții. Conștiința omului n-ar fi ceea ce este fără experiența morții. Moartea
este în felul ei sinteza supremă: ea poate decurge dintr-o lipsă, dintr-o sărăcie, ca și dintr-o
plenitudine. Fiecare obiect este un memento mori, findcă pretutindeni ne lovim de limitări.
Plenitudinea este suprema limită. Dacă Dumnezeu ar fi plenitudinea, el ar fi totuna cu moartea
sublimă.

Dualismul recesiv viată-moarte este prefigurat în două mari aspecte ale sale: a) diferența
dintre experiența vieții, „trăirea", și experiența morții care exclude o autentică „trăire"; b) cele
două soluții tradiționale ale dualismului de față: 1) moartea este străină sau transcendentă vieții,
apare ca o negație a ei din afară, contrară potențialității indefinite a vieții, a nemuririi; 2) moartea
este interioară sau imanentă vieții, un destin, o negație sau limitare de sine prin sine; ea este
ultima expresie a existenței, ultima linea rerum (Horațiu), deci „viața nu este decît o goană spre
moarte" (Del viver ch'è córrere àlla mörte), cum spune Dante în Purgatoriu (Cîntul XXXIII, 52).
O ființă efemeră, cum este omul, a imaginat o viață fară moarte, firește pe alt plan, incontrolabil.
Aspirația nemuririi se fundează pe tendința vieții de a se conserva, nu însă în aceleași forme și
indivizi, ci mereu în alte forme și în indivizi mereu reînnoiți. Vom lua de acum în cercetare cele
două mari aspecte relevate mai sus.

Omul are experința directă numai a morții altuia. Așadar, el cunoaște moartea altuia
inductiv, ca un fapt dat simțurilor. El a constatat de atîtea ori moartea altuia, încît a putut
generaliza mortalitatea fără excepție a indivizilor umani. De asemenea, toți omorîm animalele
care ne fac rău sau care sînt necesare alimentării noastre. O asemenea moarte nu ne mișcă deloc
sau prea puțin. E un spectacol obișnuit. Acceptăm cu seninătate moartea animalelor. Dar
acceptăm la fel și moartea semenilor, cînd ne sînt străini, și chiar cu satisfacție, cînd ne sînt
dușmani și îi urîm, iar uneori chiar a acelora cu care am conviețuit și am crezut că îi iubim. Ce
vom spune de exclamația lui Oscar Wilde în Balada de la Roaring : "Noi toți omorîm ceea ce
iubim"? Vom spune că poetul și-a îngăduit să universalizeze o crimă monstruoasă, poate fiindcă
este destul de răspîndit păcatul mortal de a ucide iubirea într-un suflet omenesc. Dacă nu ucidem
pe toți [pe] care îi iubim și nici pe toți care ne iubesc, dar nu-i iubim, adeseori ucidem iubirea nu
numai în sufletele altora, dar și în propriul nostru suflet. În afară de cazurile excepționale ale
sinuciderii din iubire neîmpărtășită sau prea împărtășită (dar întreruptă brutal de moarte), de
obicei disperarea produsă de moartea celor dragi se calmează, rana se cicatrizează și viața
continuă alături de morminte. Moartea unui individ, chiar valoros pentru câțiva, pentru o
societate și pentru omenire, nu schimbă mare lucru din cursul vieții. S-ar zice, după moartea lui
că viața nu avea nevoie de el, că deci nu există un om necesar, fiindcă ne putem împăca cu
absența lui veșnică. Poate că omul de valoare continuă de a trăi prin opera lui, prin ceea ce a fost
mai bun în el.