Sensul vieii i absurdul

Rousseau, Camus, Freud, ori al nostru Cioran dezbat tematica sensului vieii n lucrrile
lor. Fiecare folosind o perspectiv diferit, avnd o percepie diferit, i ajungnd n final la
cte o concluzie diferit. Nu exist o abordare corect a problemei sensului vieii, la fel
cum nu exist nici una greit. Exist doar idei, i fiecare n parte este valabil.
Sensul vieii exist iar asta este cert, ns e diferit de la individ la individ, de la o
mentalitate la alta. Poate avea nsemnti diferite pentru fiecare dintre noi, ne poate
conduce n direcii opuse, dar s fie n egal masur un ideal acceptat de fiecare n parte.
n timp ce Sigmund Freud consider sensul vieii ca fiind un permanent drum ctre fericire,
Emil Cioran atribuie noiunea de suferin scopului existenei. Sunt dou principii total
diferite, dar la fel de reale, de corecte.
Sensul vieii reprezint, n fond, idealul n care tu crezi, ctre care tu aspiri. Scopul final
al aciunilor i gndurilor tale se reflect ntr-o imagine complex a unei perfeciuni
personale. Perfeciune ce nu poate fi vreodat atins, ns perfeciune asimilat de om ca
fiind propriul su sens al vieii. Pentru c ea, viaa, reprezint doar un lung i obositor ir
de decizii. Faptul c eu scriu asta acum, faptul c tu m urmreti, sau nu, reprezint doar
o alt decizie pe care cineva a fost nevoit s o ia. Iar ea conteaz, n felul ei, n final.
Exist decizii de o importan mai profund, exist consecine mai apstoare ca altele,
sau exist decizii nensemnate. Dar fiecare alegere pe care omul o efectueaz de-a lungul
unei viei i sunt incredibil de multe l definete pe el ca i caracter. i contureaz
aadar un sens al vieii.
Mai mult dect att, mai mult dect deciziile ce indic o direcie determinant evoluiei
individului, ascensiunea sa, ct i declinul su, sunt conturate de plcerile pe care acesta
reuete s le ating. Scopul omului nu este de a fi fericit, ci de a-i mbria propriile
plceri ctre care tnjete pre de o via; mereu aceleai, mereu altele. E firesc s i
doreasc mereu mai mult, e firesc ca atunci cnd momentul ce cndva reprezenta
absolutul su este nfptuit, el, omul, s mearg dincolo de propriile bariere impuse
cndva. Aflat ntr-o permanen schimbare, creat tocmai pentru diveristatea de care se
bucur, acest sens al vieii, att de abstract, reprezint doar natura pe care o capt
dorina omului. Eu vreau. Cnd atribui dorina verbului realizezi de fapt direcia ctre care
te ndrepi, plcerea ctre care aspiri, scopul de care te faci responsabil. Dar n acelai
timp, si poate cel mai important, motivul pentru care existena ta va nsemna n final ceva.
Eu vreau s scriu o carte. Dorina mea reprezint n egal msur o plcere ctre care
eu aspir, o stare de bine, dar i un sens pe care existena mea l capt odat cu naterea
acelui gnd. Porneti de la un gnd, o simpl idee raportat la plcerea ce i ofer
satisfacie; urmeaz decizia, aceea despre care am vorbit n primele rnduri. mpreun,
toate aceste noiuni, aceste fragmente ale existenei umane i contureaz acestuia propriul
su sens n via. Dorin; gnd; plcere; decizie. ntr-un final, un sens al vieii
personalizat fiecruia dintre noi.

Sensul vieii i absurdul

Mitul lui Sisif
Sisif este eroul absurd. Acest om, condamnat sa urce neincetat o stanca in varful
muntelui si apoi sa ii astepte coborarea, este intruchiparea eroului absurd, conform lui
Camus.
Repovestind mitul lui Sisif, Camus creeaza o imagine extrem de puternica cu o forta
imaginativa care insumeaza intr-un mod emotionant continutul discutiei intelectuale care o
preceda in carte. Ni se spune ca Sisif este eroul absurd "atat prin pasiunile sale cat si prin
torturile sale". Dispretul sau fata de zei, ura sa fata de moarte, si pasiunea sa pentru viata
i-au adus acea ingrozitoare pedeapsa in care intreaga sa fiinta este muncita fara nici un
rezultat" (p.89). Sisif este constient de acest blestem, si tocmai in aceasta consta tragedia
sa. Nu e adevarat ca, in timpul coborarii, el nutrea speranta ca va reusi totusi, ca munca
sa il va elibera de chinuri. insa Sisif este in mod evident constient de dimensiunile propriei
sale nefericiri.
Tocmai aceasta constientizare lucida a destinului sau transforma chinul sau intr-o
victorie. Aceasta trebuie sa fie o victorie deoarece insusi Camus spune:
il parasesc pe Sisif la baza muntelui. intotdeauna cineva isi poate gasi din nou povara.
insa Sisif ne invata ce inseamna adevarata fidelitate care neaga zeii si inalta stancile. si el
de asemenea trage concluzia ca totul este bine. Universul de acum inainte fara stapan nu
ii mai pare nici steril, nici inutil. Fiecare atom al acelei stanci, fiecare colt mineral al acelui
munte intunecat constituie o lume in sine insusi. Lupta insasi inspre inaltimi este suficienta
pentru a umple inima unui om.
Trebuie sa ni-l imaginam pe Sisif fericit (p.91). Viata si chinul lui Sisif sunt transformate
intr-o victorie, concentrandu-se asupra libertatii sale, asupra refuzului de a spera, si
asupra constiintei absurdului acestei situatii. in acelasi mod, Dr. Rieux este un erou absurd
in Ciuma, deoarece si el este condamnat la moarte, si el este prins intr-un chin fara sfarsit
si, asemenea lui Sisif, el continua sa isi faca datoria indiferent cat nesemnificativa este
actiunea sa. in ambele cazuri conteaza putin pentru ce motiv anume ei continua sa lupte
atata vreme cat aceasta sta marturie pentru increderea omului in om si nu in abstractii si
absoluturi.
Ideile care stau la baza acestei evolutii a eroului absurd sunt prezente in primele trei
eseuri ale cartii. in acestea, Camus trateaza problema sinuciderii. In stilul sau tipic, socant
si viguros, el deschide discutia cu afirmatia indrazneata conform careia:
Nu exista decat o singura problema filosofica cu adevarat serioasa si aceasta este
sinuciderea (p. 3).
El continua prin a descoperi daca sau nu sinuciderea este raspunsul legitim pentru
situatia funciar nefericita a omului. Sau, cu alte cuvinte: Merita viata sa fie traita acum
cand zeii au murit? Discutia incepe si continua nu ca una metafizica, ci ca o afirmatie
argumentata intemeiata pe o modalitate de cunoastere despre care Camus afirma ca este
singura pe care o avem la dispozitie din punct de vedere epistemologic. stim doar doua
lucruri:
Pot simti inima aceasta dinauntrul meu, si pot rationa ca ea exista. Lumea aceasta o pot
atinge si de asemenea pot conchide ca exista. Aici se sfarseste toata cunoasterea mea,
iar restul este deductie. (p. 14)
Cu aceste certitudini de baza asupra conditiei umane, Camus argumenteaza ca viata nu
are un sens. El nu este de acord cu numerosii filosofi care "s-au jucat cu cuvintele si au
pretins a crede ca din a refuza sa ii acorzi vietii vreun sens rezulta ideea ca viata nu merita
sa fie traita" (p.7). Viata nu are absolut nici un sens. in ciuda nostalgiei umane irationale
pentru "unitate", pentru absoluturi, pentru o ordine stabilita si pentru intelegerea
universului "de dincolo de mine", nu exista nici un astfel de sens in universul indiferent si

tacut. intre dorinta de sens si de adevaruri eterne si adevarata conditie a universului exista
o prapastie care nu poate fi umpluta. Confruntarea dintre inima umana, plina de dorinte, si
indiferenta universului conduce la conturarea notiunii de absurd.
Absurdul se naste din confruntarea dintre nevoia umana si mutenia irationala a lumii.
(p.21) si mai mult decat atat.
Absurdul nu este nici in om, nici in lume, ci in alaturarea lor absurdul este singura
legatura dintre ei. (p. 21)
Oamenii trebuie sa realizeze ca sentimentul absurdului exista si ca il pot trai in orice
moment. Omul absurd trebuie sa ceara sa traiasca doar cu ceea ce cunoaste si sa nu
includa in ecuatie nimic din ceea este nesigur. Aceasta inseamna ca tot ceea ce stiu este
ca eu exist, ca lumea exista, si ca sunt muritor.
Nu se reduce oare aceasta la un haos inutil care este viata? Nu ar fi oare sinuciderea o
cale de iesire legitima dintr-o viata fara sens? "Nu". "Nu", raspunde Camus.
Desi absurdul anuleaza toate sansele unei libertati eterne, el mareste libertatea de
actiune.
Sinuciderea este "acceptarea la limita sa extrema", este o modalitate de a marturisi ca
viata este prea mult pentru om. Aceasta este singura viata pe care o avem; si chiar daca
suntem constienti, de fapt, de acest lucru in masura in care ii constientizam absurdul,
putem gasi lucruri de valoare in aceasta viata. Valoarea rezida in libertatea noastra, in
pasiunea si in revolta noastra. Prima schimbare pe care trebuie sa o facem pentru a trai in
aceasta situatie absurda este de a realiza ca gandirea, sau ratiunea, nu este legata de nici
o minte eterna care poate unifica si "face aparentele familiare sub masca unui principiu
maret", insa ea consta in:...a invata tot timpul sa vedem, sa fim atenti, sa ne focalizam
constiinta; a face din fiecare idee si din fiecare imagine, in maniera proustiana, un moment
privilegiat. (p. 20)
Experienta mea, pasiunile mele, ideile mele, imaginile mele si amintirile mele sunt tot
ceea ce stiu despre aceasta lume si ele imi sunt suficiente. Omul absurd poate spune in
cele din urma ca "totul este bine".
Eu inteleg atunci de ce doctrinele care imi explica totul ma deruteaza in acelasi timp. Ei
ma usureaza de povara propriei mele vieti, si totusi, eu trebuie sa o suport singur. (p. 41)
Camus urmeaza apoi conceptele sale pana la concluziile lor logice si insista ca oamenii
trebuie sa substituie cantitatii experientei calitatea experientei. Cea mai pura dintre bucurii
este "sentimentul, si sentimentul pe acest pamant". Aceasta afirmatie nu poate fi folosita
pentru a se invoca hedonismul deoarece filosofia de baza a lui Camus trebuie sa fie
gandita in legatura cu notiunea absurdului care a fost dezvoltata in partea de inceput a
eseului. Omul este muritor. Lumea nu este. Demnitatea unei persoane se naste tocmai din
constiinta mortii, o constiinta ca valorile si ideile ideale nu exista, si un refuz de a ceda in
fata ideii de speranta sau de a apela la ceva de care nu suntem siguri.
In eseurile urmatoare, Camus prezinta exemple de oameni absurzi. Ni se ofera Don
Juan, actorul, si cuceritorul ca exemple de oameni care isi multiplica vietile in incercarea
de a trai din plin pe timpul vietii lor muritoare. insa mai important este Creatorul care este
discutat in eseul "Creatia absurda". "Bucuria absurda prin excelenta este Creatia".
Deoarece creand o opera de arta creatorul traieste dublu in masura in care creatia sa este
o viata separata. "Artistul se incredinteaza pe sine muncii si devine totuna cu aceasta".
Opera de arta devine, atunci, singurul mijloc pentru un om de a suporta si sustine o
constiinta lucida in fata absurditatii Universului.
Prezentul si succesiunea prezenturilor in fata unei minti vesnic constiente, acesta este
idealul omului absurd. (p. 81)
Arta este pentru Camus o activitate umana esentiala si una dintre cele fundamentale. Ea
exprima aspiratiile umane catre libertate si frumusete, aspiratii care fac viata valoroasa
pentru fiinta umana trecatoare. Arta sfideaza acea parte a constiintei in care fiecare individ
nu este mai mult decat o unitate sociala sau un pion neinsemnat in evolutia istorica.

in Mitul lui Sisif gasim bazele filosofice ale strainului, doctorului, etc. Acesta constituie
punctul de plecare pentru gandirea lui Camus. El este preocupat aici, ca si in alte opere
ale sale, cu oamenii si lumea lor, cu relatiile dintre acestia, si cu relatiile dintre oameni si
istoria lor personala. In Mitul lui Sisif el se opune rationalismului filosofiei clasice care
cauta adevarurile eterne si universale sau o ierarhie de valori care este incoronata de
Dumnezeu;el crede ca adevarul se poate gasi printr-o intensitate subiectiva a pasiunii; el
sustine ca individul este intotdeauna liber si inconjurat de optiuni; el recunoaste ca oamenii
exista in lume si sunt legati in mod natural de aceasta; el este adanc preocupat de
semnificatia mortii, de caracterul sau inevitabil si de finalitatea sa. Absurdul este o revolta
impotriva zilei de maine si astfel se impaca cu clipa prezenta. Sinuciderea consimte ca
absurdul este final si fara limite in timp ce revolta este o lupta neincetata cu absurdul si
aduce cu sine mantuirea omului.
Putem vedea acum de ce Sisif este eroul absurd. El este constient de dificultatea
situatiei sale:
Dispretul sau fata de zei, ura sa fata de moarte, si pasiunea lui pentru viata i-au adus
condamnarea de a rostogoli o stanca in varful muntelui pe vecie, si el nu apeleaza nici la
speranta si nici la vreun zeu nesigur. El este absurdul ultim, deoarece nu exista moarte la
capatul luptei. Totul nu este haos; experienta absurdului este dovada unicitatii omului si
fundamentul demnitatii si libertatii sale.
Tot ceea ce ramane este soarta al carei rezultat este fatal. in afara acestei singure fatalitati
a mortii, totul, fericire sau bucurie, este libertate. Ramane o lume in care omul este
singurul stapan. Ceea ce il lega era iluzia unei alte lumi. Rezultatul gandirii sale, incetand
sa fie fara speranta, infloreste in imagini.
Ea se bucura in mituri, cu siguranta, insa miturile cu nici o alta dimensiune decat
suferinta umana si de aceea ea este inepuizabila. Nu fabula divina care ii amuza pe cei
orbi, in fata si gestul terestru, si drama care insumeaza o intelepciune dificila si o pasiune
efemera. (p. 87) Oamenii ar trebui cu siguranta sa reflecteze la miturile reconstruite in
opera lui Camus.