Identitate și alteritate.

Raportul eu-celălalt

Raportată la natura umană, alteritatea, ca ceea ce este diferit, poate fi analizată pe trei
planuri: ceea ce este diferit de ființele umane (alte entități: animale, lucruri, zei); ceea ce diferențiază
fiecare om de semenii săi (raportul eu-celălalt); ceea ce se schimbă, în timp, în ființa fiecăruia
(continuitatea identității personale).
Înţelegerea naturii umane nu se poate realiza în absenţa raportării la alteritate, întrucât omul
dispune de capacitatea de a se putea gândi pe sine ca identitate, diferit de celălalt. Avându-şi
originea în filosofia Antichităţii (Aristotel aborda diferenţa drept diversitate care există în lucruri ce
aparţin aceluiaşi gen) şi considerată, în filosofia modernă, ca alteritate faţă de subiectul cunoscător,
proprietatea relaţională a omului de a se gândi pe sine ca pe ceva diferit va evolua, în
contemporaneitate (îndeosebi în filosofia existenţialistă), către considerarea acesteia drept esenţială,
definitorie pentru însuşi destinul existenţei umane. Distincţia sinelui de celălalt, presupusă de
raportarea la acesta ca la alteritate, este înţeleasă, de exemplu, de Karl Jaspers, ca absolut necesară
realizării existenţei de sine: eu nu fiinţez decât împreună cu celălalt; singur, nu sunt nimic. Aceasta
înseamnă că, pentru a ajunge la sinele propriu, existenţa are nevoie de alteritate.
În mod tradițional, alteritatea presupunea un raport de tipul subiect cunoscător/obiect de
cunoscut. Celălalt era privit asemenea unui obiect care trebuie cercetat, tradus în termeni raționali,
integrat și interiorizat prin înțelegere. Subiectul (eul) și obiectul (celălalt) erau două noțiuni
generale, abstracte, iar cunoașterea celuilalt însemna raportarea unui subiect universal la un fel de
totalitate obiectivă. Emmanuel Levinas (1905-1995) propune depășirea acestei distincțiii care, în
opinia lui, ratează semnificația celuilalt în caracterul său de diferit. La Levinas, nu mai este vorba
despre un eu subiect cunoscător și despre un tu obiect de cunoscut, ci despre două eu-ri,
transformând raportul subiect-obiect într-un raport subiect-subiect.
Gândirea trebuie să-l sesizeze pe celălalt în calitatea lui de cu totul altul, dar un altul
asemenea ei. O astfel de relație transformă obiectul, conceput ca pasiv și inert, într-o prezență
efectivă, înzestrată cu libertate, ce ni se poate opune, ce devine neliniștitoare prin faptul că nu poate
fi cuantificată sau prinsă într-o definiție precisă. Celălalt se prezintă ca un alter-ego, reprezintă
alteritatea și circumscrie limitele eului prin prezența acestuia, în raportul “Față către Față”, și prin
limbaj. Relația originară semnalată de Levinas se configurează sub forma unei cerințe din partea
Celuilalt, astfel eu îmi asum deplina responsabilitate pentru acesta, “sunt pentru Celălalt”, indiferent
dacă el “este pentru mine” sau nu. Identitatea, în concepția lui Levinas, este dată de relația cu
Celălalt, acesta mă singularizează, mă validează și mă desemnează ca unicul responsabil “pentru
Celălalt”, conturand în esență o “etică a întâlnirii cu Celălalt”, prin care este valorificat atât Eul cât
și Celălalt.
Pentru Emile Benveniste (1902-1976), identitatea omului se constituie prin limbaj, la baza
acesteia fiind plasată dialectica eu-tu. Acesta afirma, în „Probleme de lingvistică generală”, că omul
se constituie ca subiect numai în și prin limbaj. Astfel, temeiul lingvistic al subiectivității se află
într-o realitate dialectică care cuprinde EU și TU, dialectică ce-i definește pe baza unor relații
reciproce. Subiectivitatea, înțeleasă ca o unitate psihică ce transcende totalitatea experiențelor trăite
și care asigură permanența conștiinței, depinde de existența conceptului de ego, acesta fiind
dezvoltat social, prin limbaj. Important pentru identitatea personală este, așadar, mediul extern,
conștiința de sine putând fi concepută doar printr-un contrast ce se sprijină pe polaritatea
persoanelor.