Aristotel POLITIKON

Politicul se refera la indivizi care poseda un instinct de a trai in comunitati

Omul – animal social
organizate, tip de comunitati pe care Aristotel le identifica cu statul.
Omul este văzut de către filosoful grec ca „zoon politikon” – animal politic,
Polis este starea naturală a acestuia şi nu doar o constrângere de fapt pe care
traducere ambiguă care vrea să spună că omul este o „fiinţă socială”,
individul trebuie să o suporte. Pentru că ea, polis, statul-cetate sau oraş, în
neputând trăi în afara comunităţii.
calitate de comunitate politică, este încununarea unei evoluţii ce marchează
« Politica »prin ea culminează filosofia şi ştiinţa despre om, acesta fiind, în o dezvoltare istorică a asociaţiilor umane anterioare (familia).
concepţia sa, un zoon politikon.
este ordinea institutionala impusa vointelor umane; este nivelul structural al
Aristotel a considerat ca, prin natura sa, omul este un zoon politikon, o fiinta societatii. Politicul face trimitere la existenta unor norme si reguli de
sociala, dotata cu vorbire articulata si stari morale, capabila de distingerea interactiune in societate.
binelui si raului, dreptului si nedreptului. Ca fiinta sociala, omul traieste
intotdeauna intr-o comunitate, familie si stat. Statul este anterior individului,
adica este prioritar fata de individ si familie, doarece numai in stat omul isi
manifesta adevarata natura, evocand virtutile individuale si sociale.

ZOON

defineste natura umana prin cumularea a doua atribute: sociabilitatea si

instinctul de a trai in comunitati organizate. Fiinta sociala, omul poseda de la
natura capacitatea de a transmite mesaje articulate prin grai, spre deosebire
de albine sau de alte specii de animale care nu poseda limbajul articulat;
« Totodată, este clar de ce omul este o fiinţă mai socială decât orice albină şi
orice fiinţă gregară; căci natura nu creează nimic fără scop. Însă grai are
numai omul dintre toate vietăţile. »
 René Descartes (1596 – 1650)
Fiinta cugetatoare

 este deschizătorul filosofiei moderne, al direcţiei raţionaliste

 conştiinţa ca principiu filosofic, aşa cum o instituie Descartes, a
constituit şi miezul doctrinei kantiene, şi chiar al întregului idealism
german.
 Punctul de plecare în filosofia lui Descartes îl constituie năzuinţa sa
de a se debarasa de tot ceea ce întunecă mintea şi fiinţa omului.
“Sunt puţini filosofi care să fi vroit atât de mult ca Descartes” – spune
Noica. Înainte de a trece la constituirea unui sistem filosofic,
Descartes caută o metodă care să ne ofere garanţia atingerii
adevărului
 El nu vrea să afirme că sufletul şi corpul n-ar constitui un întreg, ci că
meditaţiile sale urmăresc să arate deosebirea dintre ele, deosebire
care se poartă în planul conceptului.
 Atitudinea pe care el o adoptă în această lucrare este îndoiala, pe
care o aplică tuturor lucrurilor – o cale pentru a afla “temeiul
adevărat al acestora ».Îndoiala, crede Descartes, este privilegiul pe
care-l asigură meditaţia.
 Incă de la începutul Meditaţiilor, el speră să găsească în oceanul de
îndoială o insulă de certitudine – din care avea să facă punct de
plecare pentru concepţia sa. În oceanul de îndoială un lucru rămânea
totuşi sigur: el, cel care se îndoia, exista.- cogito, ergo sum
 Ce este acest lucru ce cugetă?
 să pornească de la certitudinea că el există în primul rând ca şi
cugetare – ca suflet, ca spirit.
 De fapt, Meditaţiile sunt pătrunse atât de tendinţa de a explica
unitatea celor două, cât şi de cea de a justifica opoziţia lor; Blaise Pascal (1623-1662)
 substanţa cugetătoare şi substanţa întinsă – res cogitans şi res
extensa
 Traseul parcurs de Descartes în atingerea certitudinii supreme a fost Măreţia omului
sintetizat, chiar în epoca sa, într-un aşa-zis silogism: Dubito, ergo
cogito. Cogito, ergo sum. Sum, ergo Deus est (Mă îndoiesc, deci „La urma urmei, ce este omul în natură? Nimic în raport cu infinitul, tot în
cuget. Cuget, deci exist. Exist, deci Dumnezeu există.); însă, în una comparaţie cu neantul, un lucru de mijloc între nimic şi tot. El este infinit de
dintre întâmpinările la problemele ce i se aduc, Descartes susţine că îndepărtat de ambele extreme »
nu e vorba de un silogism, ci de o înşiruire sistematică de propoziţii. „Ce himeră mai este şi acest om? Ce noutate, ce monstru, ce haos, ce
 Dualismul cartezian a reprezentat un punct de plecare pentru îngrămădire de contradicţii?! Judecător al tuturor lucrurilor; imbecil vierme
sistemul lui Spinoza. În Etica el face din cele două substanţe ale lui de pământ; depozitar al adevărului; îngrămădire de incertitudine şi de eroare;
Descartes (res cogitans şi res extensa) atribute ale lui Dumnezeu
(substanţa unică).
 Concepţie asemănătoare: cea a lui Spinoza (cu deosebirea de mai
o Textul Cugetărilor a fost considerat o anticipaţie a pragmatismului,
sus)
existenţialismului sau iraţionalismului contemporan.
 Concepţii opuse: cea a lui Locke (în plan gnoseologic) şi cele ateiste
o Problema capitală a filosofiei pascaliene este armonizarea raţiunii cu
(în plan ontologic – Sartre)
credinţa, dar peste tot ne urmăreşte, ca o umbră, problema omului.

o Două tendinţe l-au marcat în mod deosebit pe Pascal. Prima –

înclinaţia sa spre tehnică – provine din încrederea oarbă pe care o
acordă raţiunii, iar cea de-a doua – credinţa puternică în existenţa lui
 Dumnezeu – este rezultatul îndoielii şi neliniştii ce-i umplu sufletul şi raţiunea ultimă a lucrurilor. De aici se naşte sentimentul nimicniciei
il ispitesc să dizolve sensul vieţii. omului şi neliniştea metafizică: “Căci la urma urmei, ce este omul în
o De aici rezultă contradicţiile de care Pascal se izbeşte pretutindeni, natură? Un nimic faţă de infinit, un tot faţă de neant, o mijlocire între
contradicţii pe care le întâlneşte, în mod inevitabil, şi în sufletul nimic şi tot”.
omenesc: “Ce himeră mai este şi acest om? Ce noutate, ce monstru, o Omul este principiul suprem şi centrul de gravitaţie al universului
ce haos, ce îngrămădire de contradicţii?!” “Himeră”, pentru că pascalian, încât concepţiei sale i se potriveşte foarte bine o idee a lui
omului nu-i poate fi dată vreo esenţă – nu este ceva anume; Noica: “Prin om filosofia gândeşte umanul dincolo de el, dar în jurul
“noutate”, întrucât de fiecare dată când îl cercetăm descoperim tot omului pivotează totul”
altceva; “monstru”, deoarece este capabil de lucruri neaşteptate şi
josnice; “haos”, pentru că nu-i putem explica toate faptele pe calea
raţiunii – şi nici nu le săvârşeşte din raţiune.
o El insistă asupra unei singure afirmaţii – omul este o îngrămădire de
contradicţii: “Judecător al tuturor lucrurilor, imbecil vierme de
pământ; depozitar al adevărului; îngrămădire de incertitudine şi de
eroare;
o Un creştin, unul adevărat, trebuie să fie capabil – spune Pascal – să
recunoască contradicţiile omului: mizeria lui se trage din păcatul
originar, iar măreţia dintr-o vocaţie divină. Sursa acestei contradicţii
este raţiunea, căci ea este capabilă să servească orice cauză. Datorită
ei suntem supuşi păcatului originar, dar în acelaşi timp prin ea îşi
poate dovedi omul măreţia: “Omul este aşa de mare, încât măreţia
lui reiese şi din aceea că el se ştie (s. n.) nenorocit”.

o Pascal înalţă şi coboară la fiecare pas fiinţa umană descoperindu-i

contradicţiile, dovedindu-i măreţia, deplorându-i slăbiciunile. El
încearcă să scoată măreţia omului din chiar slăbiciunile lui.
o Situat.. infinit, omul e condamnat să rătăcească pentru totdeauna în
preajma marilor taine ale universului – incapabil să cunoască
  Fiinţă înzestrată cu abilitatea de a fabrica unelte (Henri BERGSON)
 Omul este în primul rând interioritate (Sf. AUGUSTIN şi Rene
DESCARTES)
 Omul este o conştiinţă – proiect, el devine, se face, se construieşte (J. P.
SARTRE)
 Omul este imago Dei – creaţie a divinităţii (Sf. AUGUSTIN)

Fiecare conceptie oferă o anumită perspectivă şi accentuează o anumită

trăsătură a omului – însă toate răspunsurile unor astfel de teorii
……esenţialul: profunzimea şi dramatismul condiţiei umane.

 Sociabilitatea (ARISTOTEL)
 Capacitatea de a da valoare lucrurilor, de a fi măsura
lor (PROTAGORAS)
 Creaţia (Lucian BLAGA)
 Cugetarea (Rene DESCARTES)
 Explorarea (WELBY-GREGORY)
 Omul trebuie întotdeauna tratat ca un scop şi niciodată ca un mijloc
(Immanuel KANT)
 Omul este o etapă evolutivă care trebuie depăşită (Friedrich NIETZSCHE)