Facultatea de Filosofie și Științe Social Politice

Eseu realizat de Dumitru Daniel Rareș

Specializarea Filosofie

Anul III – Licență

Transcendență și etică la Emmanuel Levinas

Teza lui Emmanuel Levinas este aceea că tradiția metafizică a modernității nu poate
livra un model pentru gândirea transcendenței. Metafizica veche (din epoca modernă) conține
prejudecăți care obturează gândirea. Levinas ilustrează faptul că cele trei tipuri de metafizici
clasice (cosmologia, psihologia și teologia) sunt subordonate ontologiei, deoarece ontologia
era văzută, odată cu Descartes, ca metafizică generală. Aceasta înseamnă că lumea, sufletul și
Dumnezeu sunt gândite ca specii ale ființei; prin urmare sunt tipuri de ființă, unde Dumnezeu
este ,,ființarea perfectă '' (Descartes).

Teza principală a modernității așa cum o înțelege Levinas este următoarea: ,,Trebuie
să înțelegem raționalitatea ca pe neîntrerupta ivire a gândirii prin energia,, gestului de a fi''
sau a manifestării sale și trebuie să înțelegem rațiunea pornind tocmai de la această
raționalitate''1. Atât timp cât Dumnezeu este gândit rațional; El este gândit și transformat într-
o specie de ființă; este gândit cu limitările impuse de noi. Metafizica veche nu asigură
depășirea radicală a faptului de a fi (transcendența) a celorlalte ființări pentru că nu le
depășește substratul lor comun (ființa). Sarcina lui Levinas este să-L gândească pe Dumnezeu
dincolo de ființă, altfel decât o specie a ființei.2

Plecând de la această critică a modernității, Levinas caută o nouă modalitate de a gândi

transcendența, o nouă filosofie primă. Ontologia nu poate asigura o asemenea filosofie dar o
poate realiza etica, deoarece ea este filosofia primă pentru Levinas. Relația etică este o relație
de responsabilitate, nu de luare în grijă, nici de luare în stăpânire. Sensul derivă din pura
exterioritate a Celuilalt. Relația cu Celălalt nu e subsumabilă logicii identității și totalității
(adică ontologiei, sau logicii ființei), ci este o relație etică. Alteritatea nu trebuie descoperită
în interiorul Aceluiași. Dumnezeu este ireductibil la mine în momentul în care relația mea cu
El o concep pe urmele eticii. Dacă o concep pe urmele ontologiei, Dumnezeu ar fi un concept
al minții mele. Pentru a-L concepe pe Dumnezeu trebuie să-L las să mi se adreseze mie, nu eu
trebuie să mă adresez Lui.

Din punct de vedere fenomenologic, se poate vorbi de o contraintenționalitate, o

intenționalitate de fapt inversată. Noi nu îl vizăm pe Dumnezeu, ci toate orientările noastre
către obiecte/ ființări suportă o transformare atunci când intrăm în relație cu divinitatea. De
aceea, intenționalitatea nu mai este constituirea noastră a sensului celuilalt (așa cum era în

1
Emmanuel Levinas – Dumnezu și filosofia, apărut în Nouveau Commerce, 31 în 1975, p. 94
2
Nu numai pe Dumnezeu, ci și pe interlocutorul meu, pe Celălalt cu care discut și care-mi ascultă spusele.
cazul obiectelor la Husserl, sau în cazul Ființei la Heidegger)3 Transcendența Celuilalt este
una pasivă: tocmai el îmi revelează sinele meu ca unul deja depășit de către eu.

În cazul relației cu Dumnezeu, eul nu mai constituie sensul divin. Sensul propriului eu
trebuie reconstituit atunci când ne întâlnim față în față cu Dumnezeu. Pentru Levinas
transcendența ilustrează relația etică dintre un subiect și interlocutorul său. În celălalt om
trebuie să văd chipul lui Dumnezeu și trebuie să am grijă de el ca și cum ar fi cu totul altul, ca
și cum aș avea grijă de chipul divinității. Levinas dezvăluie o ruptură a conștiinței, oferind o
modalitate de a ieși din argumentul ontologic al lui Descartes: ,, In din infinit nu este un nu
oarecare: negarea sa este subiectivitatea subiectului de dincolo de intenționalitate. Diferența
dintre Infinit și finit constituie o non-indiferență a Infinitului față de finit și secretul
subiectivității. Figura Infinitului-sădit-în-mine, simultană, dacă ar fi să-l credem pe
Descartes, creației mele, ar însemna că a-nu-putea-înțelege-Infinitul-prin-gandire constituie
o relație pozitivă, într-un anume fel, cu această gândire''4. Descartes a susținut că omul are în
minte ideea de desăvârșire/ îndeplinire/ infinit, idee care nu poate proveni din experiența, deci
e provenită de la Dumnezeu. Numai că, semnalează Levinas, problema ideii de infinit a lui
Descartes este că ea este percepută pe măsura propriei sale minți.

În loc de a percepe raportul de Dumnezeu prin ideea de Dumnezeu, atât Malebranche,

cât și Levinas vorbesc despre dorința de infinit. Adică despre un act și nu despre un produs al
minții; despre o mișcare și nu o stare a cogitoului. Dorința de infinit este acea dorință care nu
va putea niciodată să fie satisfăcută. Este o direcție a cogitoului ce nu va putea ajunge
vreodată la destinație.5

Un alt exemplu pe care Levinas îl folosește pentru a reda mai limpede ideea de
contraintentionalitate este cel al insomniei: ,,Tocmai aici putem regăsi caracterul categorial
ireductibil al insomniei: Altul în Același care nu îl alienează pe Același, ci îl trezește: trezirea
ca exigență pe care nici o obediență nu o egalează, nu o adoarme: un ,,mai mult" într-un
,,mai puțin"... avem aici spiritualitatea sufletului trezit fără încetare din starea sa de suflet în
care însuși a veghea se închide asupra lui însuși sau adoarme pentru a se odihni între
frontierele sale de stare."6 Insomnia este momentul în care lumea mi se oferă fără ca eu să
mă pot ascunde de ea; este atunci când lumea/ alteritatea/ Celălalt mă năpădește, mă
răscolește, iar eu nu-i pot întoarce spatele: Insomnia este ceea ce se opune stării de veghe
(sau veghe ,,fără intenționalitate”). În starea de veghe subiectul este activ, iar lumea este
pasivă, ori în cazul insomniei, subiectul este pasiv, iar lumea este pasivă. Veghea este un gest
metafizic, iar insomnia este un gest etic.

În concluzie, scenariul etic este evidențiat prin responsabilitatea mea față de Celălalt,
prin acel act în care existența mea i se datorează celui față de care sunt responsabil. Din acest
motiv relația etică asigură ireductibilitatea Celuilalt: Dumnezeu este ireductibil la mine când
relația etică o concep pe urmele eticii și nu pe urmele ontologiei. Binele Celuilalt trebuie să
3
La Husserl, eul constituie sensul obiectelor. La Heidegger, Daseinul dă un sens ,,faptului de a fi".
4
Ibidem Emmanuel Levinas... p.109
5
,,Malebreanche a știut să evalueze dimensiunea evenimentului: nu există idee de Dumnezeu sau Dumnezeu
este propria sa idee. Suntem în afara ordinii în cadrul căreia se trece de la idee la ființă.’’ – ibid. p.105
6
Ibid. p.99
mă constituie pe mine. Subiectul trebuie să fie pasiv și receptiv atât în relația cu divinitatea,
cât și în relația cu cealaltă persoană. Același-ul este pus în discuție de către Celălalt: este un
act de dez-interesare (dez-inter-esse: ieșirea din ființă), pe care Levinas o echivalează cu
responsabilitatea față de celălalt. Așadar, punerea în joc a ființei mele în favoarea Celuilalt
împreună cu Dorința de Infinit, acea dorință fără scop, pot asigua transcendența etică.

Bibliografie selectivă:

 LEVINAS, EMMANUEL– Dumnezu și filosofia, apărut în Nouveau Commerce, 31 în 1975

 https://plato.stanford.edu/entries/levinas/#Bib