Curs 4 – Estetică, Licență an III

Estetica romantică germană

Prof. Dr. Mihaela Pop
27 oct. 2020-10-25

SUBIECTIVITATE ȘI SUBLIM

A. Problema subiectivității
Romantismul se caracterizează prin accentul semnificativ pus pe dimensiunea eului. Se poate
spune (R. Huch, Romantismul german, București, Ed. Univers, 1974) că asistăm la un soi de
adorare a eului înțeleasă ca modalitate de lărgire a propriei personalități. Astfel, caracterul
romantic este acela al unei modernități devenită conștientă de sine și în care spiritul și natura
se combină. Există o dorință de înălțare bazată pe avânt (inițiat încă din Sturm und Drang.)
Acest avânt este determinat de iubirea de ceva spre deosebire față de medievalitate când
avântul era generat de iubirea de Dumnezeu. Eul romantic nu mai e scindat permițând într-o
măsură mai mare căutarea de sine. Rezultă un comportament fără convingeri ferme (spre
deosebire de clasicism sau epoca Luminilor). Romanticul nu e omul unui singur scop.
Caracteristicile ar fi: nestatornicie, dinamism, dorința de identificare cu caractere străine
(altul, celălalt).
Kant a pus bazele unei filosofii despre om, de înțelegere și aprofundare a modului cum
gândirea umană lucrează. Tocmai de aceea Novalis spunea că dominant este ”drumul spre
înăuntru” semnalând faptul devenirii (”nu suntem eu, putem și trebuie să devenim eu, suntem
germenii eului în devenire” – Novalis).
J. G. Fichte (1764-1814) – Profesor la Universitatea din Jena apoi la Erlagen, Konigsberg, și
la Universitatea din Berlin unde este și rector între 1811-1812.
Studiază inițial teologia. Doctrinele deterministe le simțea îan contrast puternic cu nevoile
sufletului uman. Critica rațiunii pure a lui Kant îl convinge de necesitatea acceptării libertății
și a datoriei. De aici ideea de a pune conceptul libertății la baza unui sistem filosofic care
devine ”sistemul libertății”.
Ajunge la concluzia că principiul cunoașterii nu poate fi un fapt al contiinței ci un act, o
acțiune spirituală originară, o unitate vie și organică sesizabilă prin intuiția intelectuală și
întemeiată pe cunoaterea deuctivă, rațională. Pentru Fichte, filosofia trebuie să explice
”acțiunile originare” care fac posibilă cunoașterea conștiinței deci să clarifice actele
anterioare conștiinței care însoțesc faptul de a ști un anumit lucru. Deci filosofia trebuie să fie
conștientă de modul cum procedează ea însăși, trebuie să-și justifice aserțiunile.

1
Doctrina științei = o teorie despre modul în care se constituie cunoașterea elaborată de o
gândire bazată chiar pe pașii propriei conștiințe. Este deci vorba despre o filosofie
transcendentală în care ontologia este elaborată prin cercetarea modului în care gândirea se
prezintă în formele fundamentale ale vieții conștiente. Doctrina științei (Wissenschatslehre) =
filosofie.
Principii transcendentale fundamentale:
1. ”eul originar își impune în mod absolut propria existență” ceea ce presupune că nu
există conștiință fără acțiunea eului spiritual sau fără existența în act a inteligenței)
2. ”eului i se opune în mod absolut un non-eu” ceeace presupune că pentru a exista,
cunoașterea cere ca eului spiritual sa i se ofere o alteritate care să-l reprezinte și să-l
configureze
3. ”eu opun în cadrul eului un eu divizibil și un non-eu divizibil” ceea ce presupune că
procesul cunoașterii înseamnă distincție și sinteză a eului și a alterității.
Aceste principii sau ”acte originare” fac posibilă adaptarea conștiinței în sens teoretic dar și în
sens practic pentru a configura obiectele după ideea rațiunii. Fichte a văzut că în structura
conștiinței sunt activi nu numai componente teoretice (imaginație, intelect, judecată, rațiune)
dar și componente practice (sentimente, impulsuri, voință).
In plus, explicitatea conștiinței nu poate fi dată doar de faptul că în ea acționează eul spiritual
ci este nevoie și de o acțiune din exterior. Această acțiune este pentru Fichte o invitație la
libertate care este posibilă prin intermediul unei alte ființe libere. Se formează astfel ceea ce
s-a numit ”orizontul intersubiectiv”.
Se regăsesc în gândirea lui Fichte atât elemente kantiene cât și unele hegeliene legate în
special de dinamismul spiritului în devenirea sa.

B. Sublimul în gândirea filosofică și în arta romantică

Ideea de sublim este discutată inclusiv de Winckelman care distinge între sublim și patetic. El
deosebește între frumosul sensibil și cel spiritual (sublimul). Tema este discutată și de
Edmund Burke dar și de Lessing care cunoaște textul lui Burke (O cercetare critică asupra
noțiunilor de frumos și de sublim). Tema sublimului capătă semnificații extinse atât la Lessing
cât și la Herder. Lessing îl stimulează și pe Moses Mendelsohn care devine ”primul estetician
german (de origine evreiască) care consacră o carte întreagă studiului sublimului” – Despre
sublim și frumos, în 1758. (Vezi Ion Ianoși, Sublimul în estetică, București, Ed. Meridiane,
1983). El își scrie studiul fără să-l cunoască pe al lui Ed. Burke.

2
Pentru Mendelsohn, sublimul este repreznetarea nemăsurii. Adevăratul sublim domină
facultățile spiritului; imposibilitatea combinării sublimului cu împodobirea excesivă a
expresiei; desăvârșire interioară a personajului, admirație pentru el, caracter eroic care
evidențiază dimensiunea morală a sublimului; admirația e stârnită de arta reprezentării (de
capacitatea artistului de a reprezenta a poetic) nu de obiectele reprezentate.
Se pare că Mendelsohn i-a inspirat lui Kant, conceptul de sublim matematic extensiv.
Pentru cel dinamic Kant se bazează pe textul lui Burke.
Se vor preciza distincțiile dintre frumos si sublim.
In ceea ce privește textul kantian despre sublim (Analitica sublimului) trebuie menționată
”poziția ambiguă” a sublimului (Ion Ianoși, op.cit) atât caracterul interior cât și cel exterior al
sublimului în cadrul satisfacției estetice. Dar acest statut ambiguu s-a dovedit a fi fertil căci se
renunță la unilateralitatea frumosului și se produce corelarea esteticului cu alte valori
spirituale precum valorile morale si religioase. Sublimul devine astfel ”un concept de graniță”
(Ion Ianoși, op.cit) și mediator totodată. Prin sublim se realizează legătura între filosofia
teoretică și cea morală.
Urmează o comparație între sublim, frumos și bine.
In cazul sublimului contează tot mai puțin obiectul și tot mai mult umanitatea din noi.
Frumosul valorizează estetic, sublimul se află la graniță, în apropierea eticului. Sublimul
facilitează un contact cu rațiunea pentru a da seamă de inteligibil.
Sublimul reduce raportarea la simțuri și deschide spre starea spirituală. Pentru sublim,
domeniul preferențial nu este arta ci natura înțeleasă ca geniu. De altfel natura este gândită de
Kant ca forță iar conceptul de sublim al naturii nu concureaă conceptul de frumos al naturii.
Astfel sublimul deschide spre desăvârșire umană în construcția kantiană.
Prin Fenomenologia spiritului, Hegel desăvârșește abordarea temei sublimului. Lucrarea
poate fi considerată un ”roman filosofic” despre devenirea ontogenetică și filogenetică a
spiritului uman. De altfel multe dintre lucrările lui Hegel stau sub semnul patetismului Ideii
însăși. (Ion Ianoși, Sublimul în artă, București, Meridiane, 1984)