De la teoria ironistă la aluziile private: Derrida

Rorty deschide discuția cu ideea cum că predecesorul este persoana de la care fiecare a
învăţat cel mai mult şi pe care are cel mai mult nevoie să o depăşească. Îi menționează pe
Derrida - Heidegger - Nietzsche

Spune că Derrida apreciază Importanța fonemelor ca o moștenire provenită de la Heidegger

- Cea mai mică unitate sonoră a limbii, care are funcțiunea de a diferenția cuvintele între ele,
precum și formele gramaticale ale aceluiași cuvânt. ♦ (În trecut) Sunet. – Din fr. phonème.
(conform DEX)

Discursul lui Heidegger (litanie, cum o numește Rorty) este doar al lui Heidegger și nu este
nicidecum un discurs al Ființei. Derrida îl critică pe Heidegger că această căutare a limbajul
pierdut sau a unor cuvinte elementare implică ideea că ar exista unele cuvinte privilegiate,
că unele ar fi mai necontingente decât altele.

Rorty exclude faptul că el ar putea fi nonpropozițional sau ar putea descoperi ceva

primordial, o esență primă, un interior. Nominaliștii caută purificare romantismului de ultimele
rămășițe ale idealismului german - eliminarea apelului argumentativ la nonpropozițional.

“Opera mai timpurie a lui Derrida poate fi citită şi ca un asemenea proiect - proiectul de a
merge mai adânc decât a mers Heidegger în căutarea aceluiaşi gen de lucru pe care l-a vrut
Heidegger: cuvinte ce exprimă condiţiile de posibilitate ale oricărei teorii anterioare - întreaga
metafizică şi toate încercările de a depăşi metafizica, inclusiv aceea a lui Heidegger.” - Rorty
p. 205

Rorty ne spune că Derrida este, precum Heidegger, în căutarea unui limbaj, unor cuvinte,
care să ne ducă mai departe de metafizică, cuvinte ce au forță în afara noastră - își
manifestă propria contingență.

Îl aduce în discuție pe Rodolphe Gasche care, spune Rorty, încearcă să propună un sistem
de infrastructuri - infrastructura nu e esență, nu are caracter stabil, nu e o substanță - Esența
infrastructurii e să nu aiba nici o esență.

«Sursa» fiinţei şi fiinţării este, pentru Derrida, sistemul sau lanțul de dincolo de ființă al
diferitelor inrastructuri sau lucruri indecidabile."
Așa cum ne spune Rorty, Gasche consider că prin această căutare a condițiilor de
posibilitate ale discursului filosofic noi defapt ajungem să căutăm regulile standard ale
filosofiei - p.207 - Cum s-a făcut această trecere de la a fi înăuntrul filosofiei și a încerca să
depășim filosofia?

Problema menționată de Rorty, și anume că acest tărâm al posibilității se extinde ori de câte
ori este inventat un nou vocabular ne duce înspre ceea ce numește Rorty un metavocabular
în care noi am putea să plasăm logic tot ceea va spune cineva vreodată.

Fantezia privată, ne spune Rorty, este singura soluție la problema auto-referențială, ,

problema modului de se institui această distanță de predecesori. Tensiunea dintre ironism și
teoretizare. Derrida ajunge la privatizarea sublimului pentru că “ceea ce e public nu poate fi
decât frumos” - p. 208 - Heidegger, prin opoziție cu Derrida, căuta chiar aceste cuvinte care
ar transcende simplu joc al limbajului, cum spune Rorty mai devreme, un fel de cuvinte care
ar legitima existența unei esențe, unui interior metafizic mai puternic decât limbajul.

După ce lucrarea lui Heidegger a devenit publică, cuvintele sale au început să primească
diferite utilizări, devenind chiar nume de probleme filosofice - problema prezenței, problema
tehnologiei etc.

Pentru Derrida, ne spune Rorty, - cuvântul „limbaj" nu are o natură mai mult decât o are
Fiinţă", sau „omul" şi că încercarea de a reduce limbajul la „cuvintele elementare" a fost
inutilă. Aduce în discuție prima parte din lucrarea The Post Card a lui Derrida, Envois, care e
este o înșiruire de scrisori de dragoste - spune Rorty că nimic nu e mai privat decât o
scrisoare de dragoste - este vorba despre asociații private împărtășite

Platon - Socrate
Freud - Heidegger (cei doi bunici ai lui Derrida, spune Rorty)
Subiect - Obiect
S (ubiect,ocrate) - p (redicat, laton) - diferența de scriere dintre platon și Socrate
Scriitorul și eu (ca cititor)

Scrisorile din Envois sunt un fel de amestec între eroticul cu caracter privat și filosoficul care
este public. Fanteziile lui Derrida vizează încercarea de a evada din privatul exclusiv -
metafizica - căutarea generalității. Cerința metafizicii pentru un vocabular final privilegiat,
pentru idei generale - p. 212
Derrida face o analogie între copii și adevărurile publice universale (descrierile privilegiate,
numele unice) care ar fi defapt un mod de a eluda moartea și finitudinea. Spune Rorty că, în
lumina a ceea ce gândește Derrida, e greu de spus cine sunt părinții unui copil sau ai unei
filosofii - p.212 - necesită lămuriri

În viziunea lui Derrida, nimic nu vorbește niciodată prin el însuși, pentru că nimic nu are
primordialitatea, caracterul absolut pe care îl caută metafizicienii. Rorty spune că în același
timp noi nu putem să nu dorim să producem ceva cu un astfel de caracter primordial.
Sfârșitul lui Derrida ar fi existența unui asemenea cuvânt elementar, nume unic - p.213

sentimentele față de copii cu sentimentele față de cărți, contrastul dintre text (interminabil) și
carte (terminabilă) - la Derrida - p. 214

Spre deosebire de Hegel sau de Gasche, atunci când termini de citit Envois, spune Rorty, nu
există o concluzie, un rezultat. Nu rămâne nimic. Derrida îi unește pe Freud și Heidegger și
spune că formează o anacronie singulară în ciuda faptului că nu s-au cunoscut. Freud și
Heidegger spun același lucru. - necesită lămuriri.

Epoca metafizicii occidentale, epoca logocentrică - Husserl - epoche - prinderea esenței prin
decontextualizare.

De ce spun Freud și Heidegger același lucru? Rorty spune că amândoi au atașat seminficații
fonemelor și grafemelor - formelor și sunetelor cuvintelor - p. 215

Și Freud și Heidegger au dat importanță trăsăturilor materiale și accidentale ale semnelor și

sunetelor pe care le folosesc oamenii ca să obțină ce vor.

Căci singurul mod de a eluda problemele privind modul de a încheia cărţile, de a scăpa de
critica autoreferenţială că ai făcut lucrul de care i-ai acuzat pe alţii că l-au ăcut, va fi să
transferi greutatea scrierii tale pe acele trăsături „materiale" - pe ceea ce a fost tratat până
acum ca marginal. - p. 216 - Rorty spune că astfel de asocieri sunt în mod necesar private,
căci îndată ce devin publice, aceste asocieri își află locul în dicționare și enciclopedii.

Există idee cum că toate cuvintele sunt nume iar în contrast există viziunea propusă de
Saussure și Wittgenstein, și anume, despre cum cuvintele își capătă sensul nu prin
asocierea cu referenții lor ci prin relația utilizării lor cu utilizările altor cuvinte.
Spune Rorty că am putea să învățăm utilizarea lui Fido (ca nume) prin aceea că cineva
arată înspre Fido (câinele propriu-zis) dar spune el că nu învățăm utilizarea lui “Bine”
amintindu-ne ceva legat de forma acestuia și etichetând amintirea cu vocabula și, în aceași
măsură, nu învățăm utilizarea lui “Eu” prin a scoate în evidență o singură trăsătură
proeminentă.

Diferența “Fido” - Fido - eu chem câinele sau menționez numele al cărui purtător este
acesta? Eu utilizez sau numesc numele lui? Distincția lui Russell dintre a menționa un
cuvânt și a utiliza cuvântul - Prin această distincție a lui Russell putem separa înțelesul
esențial, utilizarea, funcția cuvântului și trăsăturile accidentale ale acestui nume - p. 217 -
Conform lui Rorty, Derrida nu era un adept convins al unei astfel de distincții.

Rorty îl aduce în discuție pe Searle care îl critică pe Derrida și discuția acestuia despre
opera lui Austin - Pe de o parte, dacă Derrida asumă jocul de limbaj al lui Austin, respectând
motivele și intențiile lui, critica nu funcționează. Pe de altă parte, dacă îl citește liber sau îl
tratează psihanalitic, Austin devine un personaj în fanteziile lui Derrida și, din nou, nu se
poate vorbi despre o critică.

Rorty consideră că Derrida nu caută să își asume un anume joc de limbaj deja existent
deoarece acesta, Derrida, încearcă să se autocreeze prin această creație a propriului joc de
limbaj - limbaj care intersectează distincția rațional-irațional.

Se face o diferență între artistul creator care nu trebuie să fie luat la prea multe întrebări cu
privire la opera sa, spre deosebire de profesorii de filosofie, spune Rorty, care trebuie să
rămână expuși și să primească întrebări rele. - p. 219

Dacă nu suntem impresionați de Platon și Heidegger, scrierea lui Derrida nu ne va folosi la

nimic dar dacă suntem, va fi decisivă.

Conceptele nu ucid - oamenii ucid conceptele - p.220

Îl aduce în discuție pe Culler - Derrida - utilizare/menționare este o ierarhie de același tip ca
serios/neserios și vorbire/scriere - încercarea de a controla limbajul - O citire deconstuctivă
ar demonstra că ierarhia ar trebui inversaă şi că utilizarea nu e decât un caz particular al
menţionării.

Socrate la recontextualizat pe Homer, Augustin a recontextualizat virtuțile păgâne, Derrida a

recontextualizat pe Hegel, Searle, Austin - p. 221
Relația de contradicție poate rezista doar între propoziții și nu între concepte - de discutat
Rorty ne spune că Hegel crede că nu are rost să acordăm importanță sunetelor și formelor
cuvintelor. Derrida crede că e necesar să respecți anumite reguli dacă vrei să discuți în
contradictoriu cu alți oameni, însă în ce privește pe filosofi, e vorba despre altceva.

Trăsături simbolice vs. trăsături materiale ale cuvintelor, distincția dintre semn și semnificant
nu are rost atunci când citim Envois a lui Derrida, conform lui Rorty - p.222

Cu cât e mai originală o carte, deci originalitatea limbajului, cu atât e mai puțin posibil să
avem la îndemână criterii să o judecăm/interpretăm opera, scrierea respectivă. Mai degrabă,
spune Rorty, ar fi indicat să găsim o utilitate pentru o astfel de lucrare originală.

Doar metafizicienii cred că genurile şi criteriile noastre prezente epuizează tărâmul

posibilităţii. Ironiştii continuă să extindă tărâmul.

Envois este mai mult decât o lucrare filosofică sau o teoretizare - Derrida intră în relație cu
oamenii, nu cu doctrinele acestora. Envois este o opera unică - în perspectiva lui Rorty.

Recontextualizare continuă a oricărui lucru pe care memoria îl aduce în prim plan. Ca si

Proust, Derrida a extins granițele posibilității.