Teorii actuale despre numele proprii de persoană

Numele proprii de persoană păreau a nu oferi nici un motiv pentru a putea reprezenta
obiectul unui studiu lingvistic. Observaţiile se limitează la distincţia nume propriu / nume
cumun, urmărită la nivel morfologic (particularităţile de gen şi de număr), la nivel sintactic
(incompatibilitatea faţă de determinanţi) şi la nivel semantic (rolul referenţial de
individualizare).
Numele propriu care serveşte drept etichetă unui individ îşi găseşte explicaţia în
comportamentul “deviat” al numelui propriu, care nu putea fi surprins în deplina-i
complexitate prin apelul la principiile şi metodele structuralismului radical. Trăsătura care
reprezenta motivul plasării numelui propriu dincolo de graniţele ce delimitează domeniile
“fertile” de cercetare în lingvistică, şi anume proprietatea de a fi un operator de
individualizare, a fost motivul ce a justificat şi a alimentat interesul deosebit care i s-a acordat
în logică.
În loc de a mai opune direct numele proprii şi numele comune, pe baza unor exemple ca
„Băiatul desenează /vs/ Andrei desenează”, pentru a identifica trăsăturile numelor proprii în
poziţie referenţială, noile teorii pun în evidenţă necesitatea ca descrierile să cuprindă întreaga
varietate a construcţiilor în care figurează un nume propriu.
 La nivel SEMANTIC - teoria semantică tradiţională consideră numele propriu drept
etichetă vidă de sens al cărei rol este de a desemna un singur individ. Numele propriu
permite realizarea unui act de referinţă chiar şi în absenţa referentului, teza
conţinutului semantic vid nu se mai susţine, întucît orice expresie care face referire la
un particular este, în mod cert, învestită cu sens.
Numele propriu în logică
Iniţiativa studierii comportamentului numelor proprii în limbaj aparţine filosofilor şi
logicienilor care, începînd cu Mill pînă la Frege, Russell, Kripke şi Searle, au orientat şi
influenţat cercetările ce i-au fost, apoi, consacrate în lingvistică. Or, focalizarea atenţiei înspre
numele propriu se explică prin apartenenţa sa la un cîmp major de analiză în logică: problema
referinţei, ascunzînd în ea problema sensului.
Demersurile referitoare la numele proprii s-au ordonat în jurul a două axe majore, prin
opunerea identităţii uneia alterităţii celeilalte:
1. Teoriile referinţei directe , conform cărora numele propriu îşi identifică direct
referentul, în absenţa oricărui recurs la proprietăţile sale constitutive, ceea ce duce,
implicit, la negarea existenţei oricărei valori semantice pentru numele propriu.
Punctul de plecare al teoriei lui Mill este oferit de caracterul non-descriptiv al numelor
proprii. Spre deosebire de descrierile definite, numele propriu este non–conotativ : el denotă
un individ fără, însă, să spună ceva despre acest particular la care se referă. Descrierile
definite, în schimb, au o semnificaţie: ele nu desemnează un particular decît în măsura în care
acesta posedă o anumită proprietate, “conotată” de descriere. Însă, dacă i se refuză numelui
propriu orice semnificaţie, se ajunge, inevitabil, la negarea statutului său de semn lingvistic şi,
mai departe, la descoperirea unui punct în care limbajul se comportă, în termeni saussurieni,
ca un “nomenclator”.
S.Kripke reia teza vacuităţii semantice şi avansează o concepţie a numelor proprii ca
“desemnatori rigizi”, ca expresii a căror denotaţie rămîne aceeaşi în toate lumile posibile.
Numele propriu asigură astfel continuitatea dintre lumea reală şi lumile posibile ale logicii
modale: chiar atunci cînd construim, pornind de la lumea reală, o lume posibilă, referentul
rămîne individul desemnat în lumea reală.
2. Teoriile referinţei indirecte, conform cărora numele proprii desemnează un particular
prin intermediul unui ansamblu de proprietăţi ce-i configurează singularitatea şi care
reprezintă sensul lor: fie intensiunea numelui acoperă toate predicaţiile atribuite
referentului, aşa cum susţin Frege şi Russell, fie se reduce la un număr finit de
trăsături, considerate relativ stabile, după cum afirmă Searle.
Numele propriu denotă un individ care posedă un număr suficient de proprietăţi, asociate
acestui nume prin intermediul unor descrieri definite, reprezentînd sensul său, problema care
intervine este de a afla un criteriu adecvat de selecţie a Acelei descrieri capabile să identifice,
în mod constant, referentul. Studiile lui Frege şi Russell rămîn indiferente, nefurnizînd nici o
precizare asupra operaţiei prin care o proprietate este atribuită unui individ şi învestită cu
funcţie diferenţiatoare.
Searle propune definirea sensului numelor proprii ca disjuncţie logică a unui număr
determinat de descrieri. Dat fiind că un individ este caracterizat printr-un număr de trăsături
care, luate în parte, pot fi comune şi altor indivizi, dar a căror conjuncţie nu corespunde decît
individului în cauză, sensul numelui propriu va fi constituit din această constelaţie
singularizantă. Pentru a rămîne în limitele teoriei lui Searle, s-ar părea că există doar două
alternative: fie se va reduce la minimum reţeaua de trăsături (data şi locul naşterii, părinţi,
etc.), fie se va accepta înlocuirea perpetuă a unei proprietăţi cu altele. Oricât de tentantă ar
părea tratarea numelor proprii ca “descrieri ascunse” a căror semnificaţie este constituită din
descrierea sau descrierile definite ce Ii se pot substitui, teoria descriptivistă se dovedeşte
inadecvată de îndată ce avem în vedere faptul că un individ poate prezenta, la un moment dat,
o însuşire pe care nu o avea pînă atunci sau, dimpotrivă, poate pierde una dintre trăsăturile
anterior posedate.

Numele propriu în lingvistică

Descrierea curentă a numelor proprii porneşte de la teoria vacuităţii semantice a lui Mill,
imaginea oferită fiind aceea a unei etichete vide de sens al cărei rol este de a desemna un
individ singular, în absenţa indicării oricărei proprietăţi prin care se diferenţiază de ceilalţi
indivizi. G. Kleiber propune analizarea sensului numelui propriu în termeni predicativi, ca
abreviere a predicatului de denominaţie a fi numit /N/ (x). Conţinutul semantic al numelor
proprii va fi compus dintr-un element comun întregii categorii: trăsătura de denominaţie a fi
numit şi un element diferenţiator, /N/. De asemenea, contrar opiniei lui J. Rey – Debove a fi
numit /N/ nu reprezintă o “conotaţie autonimică”, ci sensul denotativ al numelui propriu.
Putem considera că teoria lui Kleiber prezintă următoarele avantaje:
1. Numele propriu nu priveşte atributele intrinsece ale referentului, care rămîn să fie
surprinse de numele comun, ci o calitate extrinsecă, dobîndită prin procesul de
desemnare: calitatea de a fi numit /N/(x). Lucrul acesta era, de altfel, surprins în
semnificaţia termenului grecesc onoma kurion (tradus în latină prin nomen proprium):
numele autentic, numele care numeşte cu adevărat, semnificaţie pierdută în
interpretarea actuală (nume care aparţine la propriu unui individ). Acesta reprezintă un
“semn de gradul al doilea”, în comparaţie cu numele comun: primul denotă referenţi
ce pot fi desemnaţi şi printr-un nume comun, însă referinţa este realizată în virtutea
unei trăsături achiziţionate prin limbaj, spre deosebire de cel de-al doilea care
îndeplineşte actul de referinţă graţie trăsăturilor naturale ale referentului.
 Caracterul descriptiv al numelor proprii se deosebește de cel al numelor comune, prin
tipul particular de descriere pe care fiecare îl are. Descrierea pe care numele proprii o discută
are ca obiect însușirea de a-i fi fost atribuită o secvență fonică referentului, care să-i convină
numai lui. Distincția de la nivelul fonemelor nu trebuie corelată, cu distincția de la nivelul
trăsăturilor imanente ale individului, ele operând în planuri non-echivalente. Singura corelație
este cea dintre respectiva secvență fonică și celelalte secvențe fonice care apar în poziția
elementului /N/ din structura predicatului de denominație a fi nnumit /N/(x), în cadrul
categoriei lingvistice a numelor proprii dintr-o limbă.
Numele comune = realizează o descriere a referentului în termenii proprietăților sale
intrinsece, astfel numele proprii au caracter non-descriptiv, iar cele comune caracter
descriptiv, astfel se suține și vacuitatea semantică a numelor proprii. În ceea ce privește
opoziția descriptiv vs. non-descriptiv, aceasta se realizează pe baza unui segment natural, doar
așa dihotomia este valabilă. Dincolo de ea, apare opoziția dintre descrierea denominativă
( nume proprii) și ce naturală (comune), ca tipuri de descriere a realului prin intermediul
limbajului, ca moduri „idirecte” de a descrie realitatea.
2. Teoria kleiberiană permite explicarea situațiilor în care numele proprii nu mai
desemnează un individ particular. Opoziția dintre numele proprii si cele comune nu se
exprimă prin opoziția termenului singular și termenului general, întrucât numele proprii
acoperă ambele laturi ale acestei distincții logico-gramaticale,el putând apărea atât în poziție
referențială, cât și în poziție atributivă. Diferența dintre numele proroo și cele comune sub
aspect logico-semantic, constă în natura predicatelor atribuite referentului: predicate
denominative (extrinsece) – pentru numele propriu, și predicate imanente (intrinsece) – oentru
numele comune. Se remarcă și existența unui grad mai mare de libertate a numelui propriu în
privința compatibilității cu celelalte predicate logice din enunț.

În continuarea drecției deschise de Kleiber se înscrie lucrarea lui Gary-Prieur ( 1994),

care pledează mpentru necesitatea realizării unei analize semantice a numelui propriu în
termeni predicativi. Își propune să descrie mecanismele de interpretare aociate numelui
propriu, în funcție de contextele lingvistice și extralingvistice, aceasta observă ca predicatul
de denotație nu este în măsură, de unul singur să explice întreaga diversitate a enunțurilor în
care numele propriu este ocurent. Astfel, Gary – Prieur optează pentru introducerea unei
distincții între sensul și conținutul numelor proprii. Se vorbește despre sens – când numele
propriu desemnează referențialul (x) și despre conținut – când numele propriu nu este utilizat
pentru a desemna referențialul inițial, ci un referent discursic (xi) aflat obligatoriu într-o
anumită relație cu referentul inițial.
În funcție de natura acestei relații pot apărea două situații :
a. Referentul discursiv (xi) nu trimite la un individ total diferit de referentul iniţial (x),
ci
la o “imagine” a acestuia, la o reprezentare pe care discursul o construieşte despre el.
Exemple: -Andrei de acum cinci ani este atît de diferit de acest Andrei din faţa mea;
-Ioana pe care o descopeream astăzi îmi era atît de necunoscută.
 b. Referentul discursiv (xi) reprezintă un obiect diferit de referentul iniţial (x), însă
identificarea primului (xi) depinde de identificarea celui de-al doilea (x).
Exemple: -El este Machiavelli în persoană;
-Am cumpărat ultimul Blaga din această librărie;
-Îmi place să ascult Bach
Proprietățile referentului inițial care intervin în interpretarea numelui propriu depind:
- de universul de cunoștințe comune locutorului și interlocutorului ( referentul = unanim
cunoscut)
- de universul de creație ale locutorului ( subiectivitatea locutorului intervine în selectarea
ansamblului de trăsături reținute)
- de o imagine a universului ( locutorul nu se implică în procesul de selectare, ci se supune
unei tradiții) => sursa cunoașterii referentului inițial, în aceste cazuri se află în discursul
însuși: „cunoaștere discursivă”.
Cunoașterea disursivă = este dependentă de contextul pragmatic care regizează actul
de limbaj și care poate fi, preluând tipologia cvadripartită a lui F. Armenguad (1985) :
- contextul circumstanțial, factual, existențial, referențial (constituit de identitatea
interlocutorilor, vecinătatea lor fizică, locul și timpul enunțării);
- contextul situațional paradigmatic ( marcehază trecera de la planul realității pur fizice la
planul cultural)
- contextul intercațional ( reglează modul de înlănțuire a actelor de limbaj într-o secvență
discursivă)
- contextul presupozițional ( care configurează fondul de cunoștințe în mod egal prezumate de
interlocutori, credințele, așteptările și intențiile lor)

Gary – Prieur distinge trei tipuri de funcţionare a numelui propriu:

1. Interpretarea denominativă – bazată exclusiv pe sensul numelui propriu, utilizarea
numelui neimplicînd specificarea relaţiei cu referentul.
Exemple: -“N-am dat o asemenea scrisoare niciodată şi nu cunosc pe acest al o mie
unulea Ionescu, răspunse Ministrul”. (T. Arghezi).
2. Interpretarea identificatorie – fundamentată pe sensul numelui propriu şi pe o
presupoziţie existenţială care priveşte referentul său (numele este atribuit unor indivizi care
pre-există actului de enunţare).
Exemple: -“Acest copil, născut în cadrul familiei lui Augustus, este Tiberiu, fostul soţ
al Liviei”(V.Horia)
-“Citeam primele versuri din <Medeea> mea la cercul lui Valerius Mesala
şi
stăteam alături de Horaţiu, Properţiu, Tibul “ (idem);
3. Interpretarea predicativă – realizată atît prin sensul cît şi prin conţinutul numelui
propriu:
Exemple: -“(…)autorul vrea să sublinieze dorinţa dureroasă de căldură şi omenie a
lui Adrian Leverkuhn, Faust al epocii noastre”(H. Perez);
-“Reputaţia de neserios, de scandalagiu, de Gavroche al criticii îl va urmări
aproape în permanenţă.” (G. Ionescu).

Inventarul iniţial al nivelurilor de interpretare a numelui propriu a cunoscut, se admite

existenţa a şapte tipuri de interpretări, dintre care interpretarea exemplară este exclusă din
procesul de individualizare, aria ei de manifestare fiind instanţierea:
1.Interpretarea denominativă
2.Interpretarea identificatorie
3.Interpretarea predicativ – metaforică, în care numele propriu trimite la un referent
discursiv diferit de referentul iniţial, printr-un mecanism metaforic de identificare, care are la
bază selectarea unor proprietăţi ale referentului iniţial, ce vor fi aplicate, prin transfer,
referentului discursiv:
Exemple: -“Creangă este Homer al nostru”. (G. Ibrăileanu).
4.Interpretarea predicativ – metonimică, în care referentul iniţial al numelui propriu
intervine în calitatea sa de agent al unei activităţi ce are ca rezultat referentul discursiv al
numelui (de obicei, o operă de artă).
Exemple: -Grigorescul cumpărat îl obseda.

5.Interpretarea predicativ – calificativă, în care numele propriu realizează o calificare prin

identificarea unor proprietăţi prezente în conţinutul său.
Exemple: -“Astfel, Danton este mai presus decît Danton” (A. Petrescu)

6.Interpretarea de fracţionare, în care numele propriu trimite la un referent discursiv ce

reprezintă o imagine a referentului iniţial, relaţia dintre cei doi referenţi fiind una de tipul
parte– întreg.
Exemple: -“Victor Hugo –ul lui E. Ionescu este, cu siguranţă, şi unul din primele sale
personaje literare”(G. Ionescu)

7.Interpretarea exemplificatorie, în care sensul şi conţinutul numelui propriu generează o

clasă virtuală al cărei unic reprezentant este referentul iniţial (apare doar în instanţiere).
Exemple: -"Or, este tocmai sigiliul celei mai autentice nobleţe de romancier acest
acelaşi mod de a interpreta lumea şi evenimentele, sigiliu care marchează oricare din
operele marilor romancieri, un Stendhal, un Balzac sau, pentru literatura noastră, un Liviu
Rebreanu, un Sadoveanu sau o Hortensia Papadat-Bengescu " (Perpessicius) .

La nivel pragmatic
Pentru a delimita, într-un mod cît mai precis, utilitatea referenţială a numelui propriu, este
necesară o analiză comparativă a acestor termeni singulari definiţi (nume proprii, indicatori,
descrieri definite), ale cărei rezultate au fost cel mai bine sintetizate de către Kleiber (1981:
pp. 309-324). Astfel:
 Unităţile care permit efectuarea unui act de referinţa definită unică se grupează în două
mari categorii: pe de o parte, vom avea indicatorii a căror ocurenţă discursivă necesită
prezenţa efectivă a obiectului de referinţă, fie în contextul lingvistic, fie în contextul
extralingvistic şi, pe de altă parte, numele proprii şi descrierile definite care pot fi
întrebuinţate atît în prezenţa, cît şi în absenţa referentului. Faptul că numele proprii, ca şi
descrierile definite, permit referinţa la un particular absent reprezintă un indiciu că acestea
posedă unele proprietăţi referenţiale intrinsece, spre deosebire de indicatori, care sînt expresii
non-descriptive.
 Actul de referinţă definită unică îndeplinit prin numele propriu, numit şi referinţă
denominativă, se deosebeşte însă de cel realizat de descrierile definite (referinţă descriptivă)
prin două aspecte. În primul rînd, orice utilizare a unui nume propriu presupune existenţa unui
act prealabil de “botez”, în baza căruia se atribuie unui individ X un nume N, în vreme ce
folosirea unei descrieri definite pentru a desemna acelaşi individ X se plasează în afara acestui
tip de restricţie. În al doilea rînd, numele propriu nu descrie referentul din perspectiva
calităţilor sale imanente, în timp ce descrierile definite o fac. Capacitatea numelui propriu de
a-şi fixa referentul, fără a furniza nici o indicaţie asupra atributelor sale intrinsece, prezintă
avantajul de a permite realizarea unei referinţe constante, în pofida eventualelor schimbări ce
ar putea afecta identitatea obiectului desemnat.
La nivel MORFOLOGIC, teza clasică a incompatibilităţii numelui propriu faţă de
pluralizare este abandonată. Din punct de vedere distribuţional, numărul nu este ocategorie
distinctivă a numelor proprii, întrucît ele sînt supuse variaţiei singular / plural, ca şi numele
comune: “regula din gramaticile curente privitoare la însuşirea de singularia tantum a numelor
proprii de persoană nu corespunde întocmai realităţii lingvistice”(I. Iordan, 1954). Singura
deosebire valabilă este că antroponimele sînt intrinsec numărabile, deşi se pot utiliza în
sintagme nominale nenumărabile, în care determinanţii contribuie, în calitate de mărci externe
ale opoziţiei, la stabilirea unei trăsături masive. Explicaţia constă în aceea că numele proprii
trimit la entităţi percepute în manieră individuală, ca unităţi discrete, izolabile, care se opun
unei prezentări referenţiale omogene, globale, specifice numelor nenumărabile.
Apariția numelor proprii la plural este rezultatul unei operații olbigatorii de clasificare.
Ea se realizează pe baza caracteristicii dobîndite, prin limbaj, de a avea acelaşi nume. Aşa
cum afirma D. Tomescu (1998; p. 96), parafrazîndu-l pe E. Coşeriu (1962: pp. 290-299):
“Clasa nou formată este ulterioară denumirii, comparativ cu clasa obiectelor denumite prin
nume comune, anterioară denumirii”. Organizarea în clase se face pornind de la limbaj, și nu
de la indivizi, dar este o strucurare extralingvistică deoarece clasa este alcătuită din indivizi.
La nivel lingvistic efectele acestei organizări în clase de indivizi ce sînt purtători ai
aceluiaşi nume sunt reprezentate de faptul că extensiunea numelui propriu care, la origine, era
alcătuită dintr-un singur individ, suportă acţiunea unui laxism ontologic, ajungînd să-i
înglobeze pe toţi referenţii ce prezintă caracteristica de a avea acelaşi element /N/ în structura
intensiunii sub incidenţa căreia se află (a fi numit /N/(x)). De asemenea, faptul că operaţia de
clasificare recurge nu la trăsăturile dependente de starea-de-a-fi-în-lume a indivizilor, ca la
numele comune, ci la o însuşire atribuită acestora prin limbaj şi care, abia apoi, se integrează
în modul lor de a fi în lume reprezintă un argument decisiv în defavoarea tendinţei de
transformare a numelui propriu în nume comun ori de cîte ori el este generator al unei
clasificări.
În utilizare specifică numele proprii propun o viziune discontinuă a realității care este
înțeleasă ca fiind alcătuită din părți distincte care configurează extensiunea numelui și care se
caracterizează prin individualitate. Extensiunea numelui este percepută ca fiind alcătuită din
ocurențe individuale care, deși le exemplifică intensiunea, rămân distincte,putând fi grupate
într-o clasă virtuală și deschisă, în calitate de reprezentanță numărabili, pe baza existenței
elementului comun /N/. De aceea, opoziţia gramaticală singular /vs/ plural va depinde de o
distincţie la nivelul reprezentării discursive a referentului. Astfel, singularul va selecta un
referent conceput ca entitate individuală, în vreme ce pluralul va selecta o pluralitate de
referenţi particulari.
Exemple: “Biata Lina! Cînd este vorba de Rimi su de Hallipi este chiar
ridicolă!”(H.Papadat-Bengescu)
-“Că doar Zoiţele, Vetele, Miţele şi alte cuconeturi mai mari sau mai mici mişună în
comediile şi Momentele lui”(Ş.Cioculescu)
 În utilizare generică, numele proprii trimit la referenţi detaşaţi de circumstanţele
spaţio-temporale ale existenței lor. Nonspeficifitatea ocurențelor rezidă în caracterul lor
factual, contingent, potențial sau contrafâcut, care transformă referentul numelui într-un
individ virtual. G. Kleiber atrage atenția asupra faptului că utilizarea generică nu intervine
decât atunci când contextul lingvistic sau situația de comunicare nu conțin o indicație
contrară, care să impune interpretarea specifică. Întrebuințarea generică a numelor proprii
reclamă întotdeauna o pluralitate ocurențială, ne-am aștepta ca, la niv. gramatical, să flie
blocată apariția singularului. Însă, realitatea lingvistică nu face altceva decît să contrazică
acest orizont de aşteptări: atît singularul, cît şi pluralul pot apărea în utilizările generice ale
numelor proprii, în ciuda faptului că opoziţia de număr nu mai corespunde unei opoziţii
referenţiale între singularitate şi pluralitate.
La singular, genericitatea se exercită la două nivele:
1 .Nivelul intern, reprezentat de numele propriu nemodificat de determinanţi
Exemple:“- Mitică...şi mai cum ?
- E destul atîta: Mitică, de vreme ce şi dumneata îl cunoşti tot aşa de bine ca şi mine. Fireşte
că trebuie să-l cunoaştem: îl întîlnim atît de des – în prăvălii, pe stradă, pe jos, în tramvai, pe
bicicletă, în vagon, în restaurant, la Gambrinus – în fine, pretutindeni. Mitică este
bucureşteanul par excellence. Şi, fiindcă Bucureştii sînt un mic Paris, şi Mitică, se- nţelege,
este un mic parizian. El nu e nici tînăr, nici bătrîn, nici urît, nici frumos, nici prea- prea, nici
foarte- foarte; e un băiat potrivit în toate; dar ceea ce-l distinge, ceea ce-l face să aibă un
caracter marcat este spiritul lui original şi inventiv. Mitică este omul pentru care fiecare
ocaziune a vieţii găseşte un cuvînt de spirit la moment, şi pentru asta simpaticul parizian al
Orientului este foarte căutat şi plăcut în societate” (I.L. Caragiale).
În această situație, singularul cu efect de pluralitate ocurențială transformă numele
proprii generic într-un nume nenumărabil, prin prezentarea unui referent omogen, grație
neutralizării diferențelor dintre indivizii virtuali ce alcătuiesc extensiunea numelui. Singularul
va presupune unicitatea unui referent corespunzător individului generic denotat de un nume
nenumărabil.
2. Nivelul extern, reprezentat de numele propriu modificat de articolul nehotărît un.
Exemple: -“Este adevărat, se îndoia bolnavul: care Dupont? Uite, un Dupont
oarecare!”(T.Arghezi)
-“Va fi de ajuns ca un nou Augustus sau un alt Iulius Cezar să ia în mînă destinele Romei”
(V.Horia)
De data aceasta, este vorba de o sintagmă nominală generică, în care atît articolul
nehotărît, cît şi numele propriu sînt intrinsec numărabile, iar pluralitatea ocurenţială reclamată
de sensul generic este satisfăcută prin particularitatea că un nu mai are un sens restrictiv: un,
în utilizare generică, priveşte nu numai un exemplar oarecare din clasa /N/, ci o pluralitate
de /N/, ce poate ajunge pînă la întrega clasă şi care este desemnată prin exemplarul său
reprezentativ.
Pluralul generic se exercită numai la nivel extern, în sintagme nominale în care
numele propriu este modificat de articolul hotărît la plural, al cărui rol este de a presupune
unicitatea întregii clase denotate de către numele propriu.
Exemple: -“Actul al treilea, al Helenei, vrea să cunune toate lumile, greacă şi nouă, şi să
desfete pe om cu tote Helenele în trup şi idee”(C-tin Noica)
 La nivel SINTACTIC, caracterizarea numelui propriu ca nume fără determinant este
repusă în discuție, dovedindu-se inadecvată. În exemple precum:

-“Frumoasa Lenoră fuma şi ea, dar o ţigară delicată pe zi, la cafea”(H. Papadat-Bengescu)
-“Nici o Antigonă nu se mai poate împotrivi ordinii raţionale a bărbatului” (C-tin Noica)
-“Un Mihai Eminescu verifică rezistenţa celulei româneşti tot atît de sigur ca o luptă istorică
împotriva unei cotropiri străine " (M. Eliade)
-"Balzac este el este însuşi un Rastignac şi un Vautrin, un Birotteau şi un Hulot " (N.
Manolescu)
-"Ca şi Caragiale,(...), un Caragiale aplicîndu-şi spiritul asupra colectivităţii contemporane
labil burgheze a Regatului, Alecsandri cuprinde, contemporan, colectivitatea stratificată în
destrămare" (I. Negoiţescu)
-“Şi ar fi cîntat acest Dupont al tău din flaut la Palais – Royal?” (T. Arghezi)
-“Cine este acest Drăgănescu atît de dispreţuit de mîndra Elena?” (H. Papadat – Bengescu)

numele propriu nu poate fi considerat nume comun doar din nevoia de a rămâne consecvenți
modelului teoretic asumat. În afara acestui reproș de circularitate, nonpertinenţa transformării
oricărui nume propriu cu determinanţi în nume comun este susţinută şi de inexistenţa, aşa cum
a remarcat Kleiber (1981), a unor “deosebiri importante pentru a justifica clasarea lui Hugo
ca nume propriu în Hugo a lăsat o operă enormă în urma lui şi ca nume comun în Neuitatul
Hugo a lăsat o operă enormă în urma lui ”.
Trecerea de la propriu la comun (antonomaza) trebuie privită dintr-o perspectivă
dinamică. Numele propriu acceptă combinarea cu aceeași determinanți ca ai numelui comun
(art. hot., art. nehot., adj. demonstrativ, adj. posesiv). Pe de o parte, numele propriu asigură
referinţa constantă la un particular şi, pe de altă parte, determinanţii săi introduc trăsăturile
singularizatorii, permanente sau momentane, avînd uneori valori modalizante.
Din inventarul de determinanți, o situație aparte și asupra căreia ne propunem să
insistăm este legată de art. hotărât, deoarece comportamentul numelr proprii față de articol
este diferit, după cum numele apare la singular sau la plural, iar, în cadrul singularului, după
cum este nemodificat sau modificat de un adjectiv antepus.
La SINGULAR, numele proprii nemodificate, cu excepțăa celor metonimice, sunt
incompatibile cu articolul hotărât deoarece, în interpretare denominativă, numele propriu
nu este folosit pentru a trimite la un referent a cărui existență să fie presupusă semantic, iar, în
funcție celelalte interpretări, prezența articolului hotărât este redundantă. Numele proprii
metonimice prezină caracteristica de a permite prezența articolului hotărât. Combinarea lor
este posibilă pentru că, de data aceasta, numele presupune existenţa şi unicitatea unui referent
iniţial care satisface nu numai proprietatea de a fi purtătorul respectivului nume, ci şi pe cea
de a fi autorul unei anumite opere care devine, printr-o relaţie metonimică, referentul
discursiv al numelui propriu. Or, sensul articolului hotărît, reprezentat de o presupoziţie de
existenţă şi unicitate, vine în întîmpinarea mecanismelor referenţiale puse în joc de numele
propriu metonimic, prin operarea unei reducţii în extensiunea numelui. Unicitatea conținută
de art. hot. Se fundamentează fie pe contextul extralingv., fie pe contextul lingv:
-Enescul interpretat de el îmi place.
-“Singurul Picasso din România se află acolo, şi nu e o capodoperă... dar poartă semnătura
Picasso...”(M.Sorescu)
Numele proprii modificate de un adj. antepus prezintă particularitatea de a facilita
ocurența art. hot. Care este transferat adjectivului, în baza unui tipar sintactic propriu limbii
române. Articolul nu se mai aplică numelui propriu însuși, ci numelui propriu modificat. În
limba română, se disting două situaţii în care se realizează construcţia Art. def.-Adj.-Np.
a) Adj. antepus construieșteo imagine a referentului inițial care se opune tuturor
celorlalte imagini posibile, rolul art. fiind acela de a marca unicitatea referentului
discursiv. Numele propriu are o interpretare de fracționare.
Exemple: -"... dar adevăratul Camil Petrescu e în gestul de părăsire a materialelor vechi şi
de îmbrăţişare a celor noi " (Vl. Streinu);

b) Numele propriu are o interpretare identificatorie, iar adj. exprimă o proprietate tipică a
referentului care contribuie la reușita actului de desemnare.
Exemple: -"Termenul nu i-a lipsit numai lui Hegel, i-a lipsit şi neodihnitului Pascal" (C-tin
Noica);
-"Mustăciosul Davidică de la Fărcaşa pînă tipărea o mămăligă, mîntuia de spus pe de rost
(...) "(I. Creangă);

Pornind de la acest tipar, se înregistrează şi o construcţie prepoziţională, cu un puternic

caracter afectiv: Art. def. – Adj. – de – Np:
Exemple: - "Iar stropşitul de Ion, cu talanca de la oi, cu cleştele şi cu vătraiul, face o
hodorogeală şi un tărăboiu de-ţi ié auzul " (I. Creangă)
- "(...) şi din astă pricină, răutăcioasa de Măriuca Săvucului, care, drept să vă spun, nu mi
era urîtă, făcea adeseori în ciuda mea" (idem);

La plural, numele proprii sunt compatibile cu articolul hotărât deoarece ele nu au

statut de termeni singulari, ci fac referire la o clasă de referenți. Când locutorul dorește să
realizeze un act de individualizare, el trerbuie să apeleze la numele propriu și la un alt
operator: articolul hotărît care conţine o presupoziţie semantică de existenţă şi /Totalitate/ şi
ajunge, prin cumularea trăsăturilor de /Numărabil/ şi de /Plural/, la instaurarea /Unicităţii/
întregii clase de indivizi denotate de către numele proprii. De asemenea, dacă locutorul
intenţionează să efectueze un act de instanţiere, atunci numele propriu se combină cu articolul
hotărît generic care va presupune /Cvasitotalitatea/ clasei referenţiale, fără însă să fie
implicată (pragmatic) existenţa hic et nunc a referenţilor, numele proprii având o interpretare
denominativă.
Exemple:
"La Arnoteni, la adevăraţii Arnoteni " (Mateiu Caragiale) = interpretare de fracţionare
"Arghira, Rozolina şi Calmuca, Phrineele şi Messalinele de pe atunci ale Bucureştilor " (N.
Filimon);
= interpretare predicativ-metaforică

-"Că doar Zoiţele, Vetele, Ziţele şi Miţele şi alte cuconeturi mai mari sau mai mici mişună în
comediile şi
<Momentele> lui " (Ş. Cioculescu) = interpretare identificatorie
-"Dacă daţi drumul Popeştilor, vă vor îneca!" (idem) = interpretare denominativă