Opoziţia nume propriu /

nume comun la nivelul discursului

1.Există difernțe între numele proprii şi numele comune, referindu-ne la nivelul discursiv
numai numele proprii se pot actualiza fără cuantificatori sau determinanţi, iar numele comune au
utilizări constrânse de prezenţa cuantificatorilor. Întâlnim situaţii în carenumele comune
nemodificate de determinanţi sunt condiţionate, în general, de ocuparea unei poziţii
nereferenţiale, ca în:

El este inginer.

sau, în poziţie referenţială, de o utilizare nespecifică:

Caut profesor.
E frig.

În aceste condiţii, adevărata opoziţie se stabileşte nu între numele comune şi numele proprii, ci
între sintagmele nominale în care centrul este un substantiv comun şi numele proprii.

2. Poziţie referenţială /vs/ poziţie predicativă

Searl afirma că orice enunț reprezintă un act de limbaj alcătuit din două acte subiacente:
actul de referinţă şi actul de predicaţie, cărora le corespund două tipuri de expresii lingvistice
(expresiile referenţiale şi expresiile predicative/ nereferenţiale).

 Primele ocupă, în enunţ, poziţia referenţială; celelalte – poziţia nereferenţială/

predicativă.
 Locutorul este responsabil de aşezarea expresiilor lingvistice într-una din cele două
poziţii (referenţială/ nereferenţială).
 Numele proprii şi sintagmele nominale pot fi utilizate de locutor fie ca expresii
referenţiale, fie ca expresii predicative.
 El este utilizat pentru a desemna un individ precis (fiinţă, loc, obiect, etc.).
 Gardiner atrage atenţia asupra faptului că s-ar neglija astfel distincţia fundamentală
dintre numele proprii incarnate (cele asociate, în mod definitiv, cu un anumit individ
particular) şi numele proprii dezincarnate (cele care nu apar ca efectiv atribuite unui
individ sau altuia, ci drept forme lexicale).

Se observă că definiţiile clasice prezintă dezavantajul de a exclude numele proprii dezincarnate,

adică tocmai numele proprii în calitatea lor de unităţi lexicale, pentru a include doar numele
proprii actualizate de locutori, în situaţii concrete de comunicare.
Există situaţiile în care:

 deşi ocupă o poziţie referenţială, funcţia sa este de a face referire la un alt referent decât
purtătorul numelui, în virtutea unei relaţii de analogie (ca în (4)) sau de contiguitate ( ca
în (5)):

(4) Michelangello întârzie iarăşi la ora de informatică.

(5) Picasso a fost scos ieri la licitaţie.

 care locutorul utilizează numele proprii, pentru a se referi la denominaţia însăşi, ca în

(6)– (7):
(6) În clasă, sunt cinci Alina / Aline.
(7) Au rămas puţini Ion / Ioni.
 numele propriu nu realizează un act de referinţă, întrucât el ocupă, în enunţ, o poziţie
nereferenţială, predicativă, ca în (8)- (11):

(8) Eu sunt Ioana (scenariu de prezentare).

(9) El se numeşte Bogdan.

(10) Constanţa a rămas Constanţa.

(11) Blaga nu s-a născut Blaga, ci a devenit.

În aceste exemple nu mai este vorba de nume proprii, deoarece ele au ajuns, prin comunizare
(antonomază), nume comune nu rezolvă prea mult lucrurile. Procesul de comunizare presupune
întotdeauna, pentru numele proprii incarnate, pierderea legăturii instaurate, prin convenţia
denominativă, între nume şi purtătorul lor iniţial.

Nu se poate postula o transformare a numelui propriu în nume comun:

 decât prin raportare la situaţii concrete de comunicare, aşadar plecând de la enunţuri

reperabile în limba română
 şi doar în măsura în care interpretarea enunţului nu presupune recursul la purtătorul
iniţial al numelui. Atâta timp cât este vorba de nume dezincarnate sau, pentru cele
incarnate, câtă vreme se menţine, în memoria discursivă pe termen lung, legătura dintre
nume şi purtătorul său, numele îşi păstrează statutul de nume propriu.

Considerăm că numele propriu, la nivel discursiv, cunoaşte atât o utilizare referenţial (când se
află în poziţie referenţială), cât şi o utilizare nereferenţială (când se află în poziţie nereferenţială/
predicativă), în funcţie de intenţiile comunicative ale locutorului.
 3. Referinţa la particulari

Referinţa la particulari nu este decât una dintre funcţiile discursive actualizate de numele
propriu. Caracterul său prototipic nu trebuie să ne împiedice să le observăm şi pe celelalte.
pentru a realiza un act de referinţă la particulari, plasarea numelui propriu în poziţie referenţială
este necesară, însă nu este suficientă: există nume proprii în poziţie referenţială care nu se referă
la nici un particular, în mod concret.

Aceasta reprezintă o valenţă discursivă pe care o partajează cu sintagmele nominale definite sau
nedefinite. Ea se poate caracteriza ca relaţie pragmatică stabilită de un locutor între o expresie
referenţială (nume propriu/ sintagmă nominală definită/ sintagmă nominală nedefinită) şi un
anumit particular.

Opoziţia dintre singularitate/ pluralitate referenţială este prezentă, discursiv, pentru

numele propriu şi ea este redată formal prin opoziţia dintre singularul şi pluralul gramatical. În
plus, dat fiind că pluralul este membrul marcat al categoriei numărului, selectarea sa se
repercutează asupra caracterului de autodeterminare al numelui propriu.

Prezenţa cuantificatorilor definiţi (articol hotărât, determinant posesiv, adjectiv demonstrativ)

sau nedefiniţi (articol nehotărât) devine necesară, pentru a circumscrie sfera extensională a
numelui:

(16) Elena a plecat.

(17) Elenele au plecat (↔Elena Ionescu şi Elena Popescu).

(18) Nişte Elene au plecat (↔ Elena Ionescu şi Elena Popescu).

Sintagmele nominale nedefinite permit realizarea unui act de referinţă la particulari, va formula
întrebarea (19), dacă se va adresa unor interlocutori cunoscuţi, sau întrebarea (20), dacă
interlocutorii sunt necunoscuţi:

(19) - Nu mi-aţi văzut pisica?

(20) – Nu aţi văzut o pisică?

În ambele cazuri, locutorul cunoaşte identitatea referentului şi îl consideră ca obiect unic/

particular. Alegerea sintagmelor pisica / o pisică nu ţine nici de modul în care este conceput
referentul, nici de cunoştinţele locutorului despre referent (cunoscut /vs/ necunoscut).
 3.2.3. Referinţa definită unică /vs/ referinţa nedefinită unică

Kleiber admite existenţa a două tipuri de acte de referinţă la particulari (referinţă unică),
şi anume: referinţa definită unică, realizată prin nume proprii şi sintagme nominale definite, şi
referinţă nedefinită unică, realizată prin sintagmele nominale nedefinite.

Diferenţa dintre referinţa definită unică şi referinţa nedefinită unică rezidă în prezenţa sau
absenţa unei prezumţii identificatorii. Deosebirea dintre numele proprii şi sintagmele nominale
ţine de natura prezumţiei identificatorii: atunci când un locutor îndeplineşte referinţa definită
unică printr-o sintagmă nominală definită, el prezumă că interlocutorul poate identifica sau
reidentifica particularul.

Condiţia de contingenţă empirică trebuie să fie satisfăcută atât de locutor, cât şi de

interlocutor. Când interlocutorul nu are cunoştinţă de existenţa particularului, înainte de actul de
referinţă îndeplinit de locutor, atunci el poate dobândi această competenţă, doar dacă reuşeşte să
se plaseze cauzal faţă de particular, fie direct – prin prezenţa efectivă a obiectului de referinţă în
situaţia de comunicare, fie indirect – prin intermediul relatărilor locutorului.

Prezumţia identificatorie este cea care distinge referinţa definită unică de referinţă nedefinită
unică într-un act de referinţă definită unică, diferenţa de prezumţie identificatorie dintre numele
propriu şi sintagma nominală definită ar consta în necesitatea cunoaşterii prealabile a
particularului de către interlocutor, atunci când se utilizează un nume propriu, spre deosebire de
sintagma nominală definită, care permite ca interlocutorul să identifice particularul vizat doar
pornind de la sensul actualizat.

Pentru Kleiber, deosebirea dintre numele proprii și sintagmele nominale ține de natura
prezumției identificatorii: când un locutor îndeplinește referința dfinită unică printr-o sintagmă
nominală definită, el prezumă că interlocutorul poate identifica sau reidentifica particularul.
Dacă e vorba de un nume propriu, locutorul prezumă doar că interlocutorul va identifica
particularul, altfel spus interlocutorul trebuie să cunoască particularul doar pornind de la numele
propriu.
Există totuși o contradicție în demonstrația lui Kleiber. Este necesară o legătură cauzală imediată
sau mediată între particular și locutor pentru identificarea particularului desemnat de o expresie
referențială. De aici rezultă că și interlocutorul, pentru a identifica particularul vizat, trebuie să se
raporteze cazual la acest particular. În caz contrar, s-ar ajunge la situația în care locutorul va
prezuma că interlocutorul va reuși să realizeze identificarea particularului. Condiția de
contingență trebuie să fie satifăcută atât de locutor, cât și de interlocutor. Când interlocutorul nu
are cunoștință de existența particularului, înainte de actul de referință îndeplinit de locutor, atunci
el poate dobândi această referință, fie direct, fie indirect. Reușita actului de referință la particulari
nu depinde doar de strategiile referențiale ale locutorului, ci și de cele ale intelocutorului.
Dacă suntem de acord ca prezumția identificatorie este cea care distinge referința definită unică
de referință nedefinită unică, nu împărtășim convingerea lui Kleiber. Acesta afirmă că ”Ordinul
«Du-te să-mi aduci bicicleta care este în garaj!» poate fi executat chiar de cineva care nu
cunoaşte dinainte existenţa acestei biciclete. Invers, ordinul «Du-te să mi-l aduci pe Paul!» nu
poate fi satisfăcut decât dacă interlocutorul ştie în prealabil cine este Paul sau dacă dispune de
alte mijloace decât numele propriu însuşi, pentru a şti despre cine este vorba” (op.cit:p.320). Se
observă că interlocutorul poate să identifice, în primul enunț, particularul vizat de sintagma
nominală bicicleta tocmai pentru că, deși nu știe dinainte de existența bicicletei, el „dispune de
alte mijloace” decât sintagma însăși „pentru a ști despre cine e vorba”. Reușita identificării
particularului este condiționată și de situația de comunicare. Ajungem la concluzia că
identificarea de către interlocutor a particularului vizat de locutor, prin utilizarea unei sintagme
nominale, nu se poate efectua doar pornind de la sintamna nominală însăși.

De asemenea,se constată că, dacă am reface echilibrul dintre ponderea informațională a celor
două enunțuri, fie prin eliminarea relativei, ca în (21):
(21) a. Du-te să-mi aduci bicicleta!
b. Du-te să mi-l aduci pe Paul!
fie prin introducerea unei relative în al doilea enunț, ca în (22):
(22) a. Du-te să-mi aduci bicicleta care este în garaj!
b. Du-te să mi-l aduci pe Paul care este în garaj!
condițiile de reușită a identificării particularului vizat nu țin nici de necesitatea ca interlocutorul
să cunoască în prealabil particularului și nici de sensul sintagmei nominale. În (21), sensul
sintagmei bicicleta nu este suficient în identificarea particularului: posibilitatea ca interlocutorul
să inițieze o secvență conversațională de corectare, cerându-i astfel locutorului să-și reformuleze
ordinul, este la fel de firească pentru (21a) ca și pentru (21b), dacă interlocutorul nu cunoaște
dinainte particularul:
(23) Care bicicleta?
(24) Care Paul?
Considerăm astfel că prezumția identificatorie este aceeași, locutorul prezumă că interlocutorul
său este capabil să identifice particularul vizat, întrucât locutorul crede că interlocutorul este deja
legat cauzal de particular sau că el se va putea raporta cauzal la particular, aplicând o strategie
referențial adecvată, care,deși este declanșată de expresia referențială utilizată, nu se reduce la
ea. Cunoștiințele extralingvistice sunt obligatorii în actul de referință definită la particulari. În
referința nedefinită unică, locutorul crede în existența și unicitatea particularului, neimpunânndu-
se nici o prezumție identificatorie. Altfel spus, un locutor poate realiza un act de referință
nedefinită unică, indiferent dacă el crede că interlocutorul său este capabil să identifice sau nu
particularul.
Ne distanțăm, iar, de Kleiber, pentru care, dacă este vorba de o sintagmă nominală, atunci
referința nedefinită unică nu va ține cont de prezumția identificatorie. Pentru numele propriu
„locutorul prezumă, dimpotrivă, că interlocutorul nu va putea identifica referentul doar cu
ajutorul expresiei referenţiale”(loc.cit). Or, în condițiile în care referința la particulari, fie ea
definită sau nedefinită, nu se poate efectua doar pe baza cunoștințelor lingvistice, fiind necesare
cunoștințele extralingvistice, atunci credința locutorului în incapacitatea interlocutorului său de
„a identifica referentul doar cu ajutorul expresiei referențiale” există atât în referința definită,
cât și în referința nedefinită la particulari, ea nefiind specifică numelor proprii utilizate într-un
act de referință nedefinită unică.
Utilizarea unui nume propriu, pentru a se referi nedefinit la un particula, este posibilă chiar și
atunci când atât locutorul, cât și interlocutorul cunosc dinainte particularul vizat.
(25) Văd un Paul.
Kleiber notează: ”Să ne imaginăm că la o sărbătoare organizată doar în onoarea Josephilor, un
individ numit Paul s-ar introduce în sală. Organizatorul şi-ar putea exprima surpriza spunând
«Dar eu văd un Paul acolo!»”(p. 340). În acest context situațional este clar că locutorul crede în
existența și unicitatea referentului sintagmei nimonale nedefinite un Paul, pe de o parte, și
căinterlocutorii cunosc deja identitatea particularului vizat de un Paul , pe de altă parte. Situațiile
discursive de tipul celeidescrise maisus este călocutorul poate realiza o referință nedefinită unică,
indiferent dacă interlocutorul său cunoaște în prealabil sau nu particularul vizat.
Referința utilizată de locutor poate fi reprezetată doar de o sintagmă nominală nedefinită de tipul
articol nehotărât + nume propriu. În referinţa nedefinită unică, distanţa dintre numele propriu şi
sintagma nominală nedefinită este aceeaşi cu distanţa dintre numele comun şi sintagma nominală
nedefinită. Nici numele propriu, nici numele comun nu pot figura, într-un enunţ, pentru a realiza
un act de referinţă nedefinită la particulari: prezenţa unei sintagme nedefinite cu structura articol
nehotărât + nume comun/ nume propriu este absolut obligatorie sau, altfel spus, este necesară
prezenţa cuantificatorului reprezentat de articolul nehotărât.
Orice act de referință unică necesită prezența singularului gramatical, ca reflex al sungularității
referențiale. Însă, dacă avem enunțuri precum:
(26) – Unde sunt caietele?
(27) Au aflat niște vecini ce s-a întâmplat.
unde sintagmele nominale caietele și niste vecini fac referire la particulari, înțelegem că referința
la particulari nu impune singularul, în detrimentul pluralului, chiar dacă articolul la plural ridică
serioase probleme în privința definirii sale. Singularul va implica singularitatea unui referent
unic,pluralul va duce spre pluralitatea unor referenți unici.
Sintagmele nominale definite, la singular sau la plural, au forma canonică articol hotărât +
nume, unde articolul hotărât este un cuantificator și presupune semantic fie existența și unicitatea
unui singur referent verificând predicatul nominal,fie existența și unicitatea întregii categorii
referențiale a numelui.
Sintagmele nominale nedefinite, lasingular sau la plural, au întotdeauna structura articol
nehotărât + nume, rolul art. fiind acela de a presupune semantic existența și exclusivitatea fie a
unui singur referent, dacă se recurge la singularul specific, fie a unei pluralități de referenți
introduși într-o subclasă, dacă se apelează la pluralul specific, fie a claei referențiale nonvide,
dacă este utilizat singularul sau pluralul generic.
Referința la particulari exclude apariția singularului sau pluralului generic, fiind compatibilă doar
cu utilizările specifice. În referința definită presupoziţia pragmatică de existenţă şi unicitate
referenţială este dublată de presupoziţia semantică de existenţă şi unicitate referenţială adusă de
articolul hotărât specific, a cărui prezenţă este obligatorie, pentru substantivele comune. În
referinţa nedefinită unică, se înregistrează o diferenţă între aspectele presupuse pragmatic şi cele
presupuse semantic: dacă existenţa referenţială este presupusă atât semantic, cât şi pragmatic,
unicitatea referenţială este presupusă doar pragmatic. Numele proprii au ca proprietate
referențială intrinsecă o presupoziție de existență și unicitate a unei clase referențiale.
Dobândirea competenţei de a ne referi la un anumit particular, printr-un nume propriu, se
constituie într-un act particular de cunoaştere, fără posibilităţi de generalizare. Kleiber
(1981:p.315) afirmă, în acest sens, că: ”Numele propriu nu este productiv, căci el nu are nici o
putere generalizatoare (...). Numărul particularilor fiind teoretic infinit, trebuie, dacă dorim să-l
desemnăm pe fiecare dintre ei printr-un nume propriu, să învăţăm un număr infinit de «moduri
de utilizare»”.
Însă, așa cum sublinia Jonasson, legătura denominativă, adică legătura stabilă dintre un nume
propriu și un particular sau „convenția socială rezultată dintr-o denominație prealabilă” se
caracterizează prin faptul că „este asociativă și nonreferențială și se plasează în memoria
stabilă, nu doar în comunicare”. De aceea, „se poate utiliza un nume propriu într-un alt scop
comunicativ decât referința”. Obs. lui Jonasson privește numele proprii ca unități
lexicale/lingvistice și nu doar numele proprii ca funcție referențială. Numeleproprii presupun
existența unei relații denominative stabile cu particularii cărora le-au fost atribuite, printr-un act
originar de numire. Simpla prezență a numelui propriu la singular este necesară (locutorul
dorește să se refere la particular, într-un mod constant/ rigid) și suficientă (legătura denominativă
impune o cunoaștere specifică).
Pentru a efectua o referință definită la mai multi particulari este necesară prezența art. hot.,pentru
a restrânge sfera extensională a numelui propriu la plural.
Concluziile sunt următoarele:
1. Spre deosebire de numele comune, numele proprii pot fi actualizate singure, dacă
locutorul intenționează să realizeze un act de referință la particulari fără coordonate
spațio-temporale specifice sau dacă locutorul efectuează un act de referință la un singur
particular empiric contingent. Statutul numelui propriu de operator de individualizare
decurge din trăsăturile sale de referențialitate intrinsece și din funcția sa cognitivă de
instaurare a unei legături denominative stabile cu un anumit particular cu existență
spațio-temporală.
2. Dacă locutorul realizează un act de referință definită unică la mai mulți particulari,
prezența art. hot. este obligatorie pentru a se opera cuantificarea restrânsă de la clasa
 nonvidă, presupusă semantic de numele propriu, ca item lexical, la subclasa desemnată
discursiv.
3. În actul de referință nedefinită unică, numele propriu, ca și numele comun, nu poate
apărea singur,ci în cadrul unei sintagme nominale al cărui cuantificator este reprezentat
de art. hot. Pentru numele comune, proprietățile sunt de natură pur descriptivă, pentru
numele proprii, ele sunt de natură denominativă (trăsătură denominativă a se numi/
N/(x)).